CUPRINS

ABREVIERI...............................................................................................................................................5

INTRODUCERE........................................................................................................................................6

CAPITOLUL I............................................................................................................................................7

CONSIDERAŢII ŞI PRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN SPAŢIUL

UNIUNII EUROPENE................................................................................................................................7

1.1.Ideea de unitate europeană-trecut şi prezent..................................................................................7

1.2. Globalizarea circulaţiei persoanelor..............................................................................................10

1.3. Principalele coordonate ale liberei circulaţii a persoanelor stabilite în convenţii şi tratate
internaţionale.......................................................................................................................................11

1.3.1.Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană...........................................................11

1.3.2.Actul Unic European....................................................................................................................13

1.3.3. Tratatul de la Maastricht............................................................................................................14

1.3.4. Tratatul de la Amsterdam...........................................................................................................15

1.3.5. Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen....................................16

1.3.6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene..................................................................18

1.3.7.Tratatul de la Lisabona................................................................................................................18

1.3.7.1.Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană..............................................18

1.3.8. Alte acte normative....................................................................................................................19

1.3.8.1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011
cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene.................................................19

1.3.2.8.2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind
dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora .................................................................................................................20

1.3..8.3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor .............lucrătorilor
migranţi................................................................................................................................................21

1.3.8.4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a
rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat......................................21

1
1.3.8.5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006
privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor
peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen )....................................................................................22

CAPITOLUL II.........................................................................................................................................23

ASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL SCHENGEN....................................23

2.1. Noţiunea de străin........................................................................................................................24

2.2. Condiţie juridică a străinului.........................................................................................................25

2.3. Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor..............................................................27

2.3.1. Politica comunitară în domeniul vizelor......................................................................................27

2.3.2. Determinarea statului competent pentru soluţionarea cererii de vize.......................................29

2.3.3. Primirea cererilor de vize...........................................................................................................29

2.3.4. Soluţionarea cererilor de vize.....................................................................................................29

2.3.5.Controlul la frontieră al străinilor................................................................................................30

2.4. Politica comună privind migraţia...................................................................................................31

2.5 . Politica comunitară privind azilul..................................................................................................33

2.6. Protecţia datelor cu caracter personal..........................................................................................36

2.6.1. Imperativitatea protecţiei datelor cu caracter personal.............................................................38

2.6.1.1. Principiile care stau la baza protecţiei datelor cu caracter personal........................................38

2.6.1.2. Legitimitatea prelucrărilor.......................................................................................................39

2.7. Autoritatea Naţională de Supraveghere a prelucrării Datelor cu Caracter Personal.....................40

2.8. Sisteme informatice europene şi securizarea frontierelor............................................................40

2.8.1 . Sistemul de Informaţii Schengen................................................................................................40

2.8.2. EURODAC (unitate centrală instituită în cadrul Comisiei)..........................................................41

2.9. Sistemul de informaţii privind vizele ( SIV)....................................................................................42

CAPITOLUL III........................................................................................................................................45

ASPECTE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN SPAŢIUL COMUNITAR.............................45

3.1.Cadrul general de dezvoltare a politicilor europene......................................................................45

3.2. Misiunea Europei unite.................................................................................................................47

3.3. Instituirea Pieţei interne unice......................................................................................................48

2
3.4. Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.....................................................................49

3.4.1. Problema cetăţeniei..................................................................................................................51

3.4.2. Noţiunea de lucrător................................................................................................................54

3.4.2.1.Remunerarea...........................................................................................................................55

3.4.2.2.Subordonarea lucrătorului faţă de angajator.......................................................................56

3.5. Libertatea de stabilire....................................................................................................................62

3.6. Libertatea de prestare a serviciilor................................................................................................63

3.7. Restricţii ale dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul uniunii europene................64

CAPITOLUL IV.......................................................................................................................................65

LIBERUL ACCES LA ANGAJARE ŞI EGALITATEA DE TRATAMENT............................................................65

4.1.Dreptul de intrare şi de şedere.......................................................................................................65

4.1.1. Directiva nr. 68/360....................................................................................................................65

4.1.2. Directiva 2004/38.......................................................................................................................66

4.2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament......................................................................70

4.2.1. Regulamentul nr. 1612/68..........................................................................................................70

4.2.2. Regulamentul nr. 2434/92..........................................................................................................71

4.3. Libertatea în procesul angajării.....................................................................................................72

4.4. Egalitatea de tratament.................................................................................................................72

4.5.Condiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali..................................................................74

4.6. Avantajele sociale şi fiscale............................................................................................................76

4.7. Accesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.......................................80

4.8. Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management.......................................................81

4.9.Accesul la locuinţă..........................................................................................................................81

4.10.Membrii de familie ai lucrătorului migrant..................................................................................82

4.10.1. Rezidenţă.................................................................................................................................82

4.10.2. Angajare..................................................................................................................................83

4.10.3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie.............................................83

4.10.4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale.....................................................................84

3
4.11. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei ..activităţi salariate
în acel stat............................................................................................................................................85

4.12. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine .publică, securitate
publică şi sănătate publică...................................................................................................................88

4.13.Elemente de drept comparat privind libera circulaţie a persoanelor în . . .diverse state ale uniunii
europene..............................................................................................................................................92

4.13.1. Raportul comprehensiv de monitorizare 2005 privind România...............................................92

4.13.2. Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România..........................................94

4.13.3. Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie.....................................................................94

4.13.4.Libera circulaţie a persoanelor în Germania..............................................................................94

4.5. Libera circulaţie a persoanelor în Italia..........................................................................................95

4.6. Libera circulaţie a persoanelor în Spania.......................................................................................95

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA.......................................................................................96

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................104

4
ABREVIERI

AEPD : Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor

AUE : Actul Unic European
Art. : Articolul
CE : Comunitatea europeană
CECO : Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
CEE : Comunitatea economică europeană
CJCE : Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene
JOCE : Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene
LPS : Libertatea prestării de servicii
Op. cit.: Opera citată
p. : Pagina
par. : Paragraful
SEE : Spaţiul economic european
SIS : Sistemul de Informaţii Schengen
TCE : Tratatul instituind Comunitatea europeană
TCEE : Tratatul instituind Comunitatea economică europeană
UE : Uniunea Europeană
UEO : Uniunea Europei Occidentale
VIS : Sistem Informatic privind Vizele

5
 INTRODUCERE

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne fac parte

dintr-un concept mai larg , acela al pieţei interne , în care nu este posibilă existenţa
frontierelor interne sau restrângerea libertăţii de circulaţie a persoanelor 1.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor a primit diverse abordări în cursul unor
activităţi de cercetare dar nu şi din perspectiva avută în vedere la alegerea acestei teme .
Astfel , am considerat , în lucrarea pe care o efectuez , să abordez principiul liberei circulaţii a
persoanelor într-un cadru general din care să nu lipsească , în primul rând , perspectiva
istorică a ideii de integrare europeană . Privită din perspectivă istorică , abordarea principiului
liberei circulaţii a persoanelor în cuprinsul lucrării de faţă începe cu descrierea succintă
primelor idei şi forme de unitate europeană , şi continuă cu momentul apariţiei primelor forme
propriu-zise de unitate europeană , moment în care au fost create , de altfel , şi primele
izvoare de drept comunitar.
Însă , nici o abordare a acestei teme , în opinia noastră , nu poate fi realizată în absenţa
studierii implicaţiilor pe care fenomenul globalizării le are asupra liberei circulaţii a
persoanelor .
Lucrarea de faţă continuă cu analiza actelor normative comunitare care reglementează
această libertate . Este foarte importantă în studiul acestei teme , în opinia noastră , analiza
izvoarelor principale şi secundare de drept comunitar , adică a tratatelor , regulamentelor ,
directivelor , deciziilor care cuprind dispoziţii referitoare la libera circulaţie a persoanelor.
Elocventă în acest sens este declaraţia Vicepreşedintelui Comisiei Euroepene , Jacques
Barrot2 , în care arată că „ libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile
fundamentale ale pieţei interne , în beneficiul cetăţenilor UE , al statelor membre şi al
competitivităţii economiei europene . Aplicarea deficientă a legislaţiei comunitare în acest
domeniu ar putea avea ca rezultat încălcarea principiilor care stau la baza construcţiei
europene”.
Lucrarea de faţă pune accentul , pe lângă studierea actelor normative comunitare , şi
pe analiza jurisprudenţei CJUE , fapt ce atribuie un caracter de actualitate acestei cercetări .
Deoarece tratatele şi legislaţia secundară nu conţin explicaţii exhaustive ale motivelor pentru
care au fost adoptate , sau rapoarte explicative , jurisprudenţa creativă a Curţii , în
vedercomunitare , a dobândit cu timpul o funcţie cvasinormativă3.

1
Mihaela Crăcană , Marcel Căpăţână , Libera circulaţie a persoanelor , bunurilor ,serviciilor şi
capitalurilor , Ed. Tritonic, Bucureşti , 2007 , pag. 19 .
2
Lucian Gabriel Pereş , Globalizarea în raport cu libera circulaţie , Ed. Sitech , 2009, pag. 44
3
Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan –Grigoriu, Drept comunitar , Ed.C.H.Beck,2009. pag.137

6
 În contextul implementării aquis-ului Schengen în legislaţia statelor membre ale
Uniunii Europene , se impune crearea unor politici comune în domeniile migraţiei, azilului şi
vizelor , a căror analiză trebuie aprofundată în cuprinsul prezentei cercetări . În acelaşi context
se impune analizarea regulilor privitoare la protecţia datelor cu caracter personal , dar şi
analiza sistemelor informatice implicate în securizarea frontierelor.
O altă direcţie de abordare a temei alese se plasează în sfera analizei conceptului de
cetăţenie europeană , a drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din calitatea de cetăţean european
dar şi raportul în care se află cetăţenii europeni cu statele naţionale . Cetăţenia Uniunii nu este
o realitate consolidată ; mai degrabă , este începutul unui lung proces a cărui finalizare va
depinde de soarta procesului de integrare europeană4. Instituţionalizarea Cetăţeniei Uniunii la
Maastricht a constituit , fără îndoială, cel mai important efort de a construi un pod între
instituţiile europene şi cetăţeni5 .
Importanţa abordării principiului liberei circulaţii a persoanelor în cadrul acestui
demers ştiinţific trebuie pusă în evidenţă şi prin analiza managementului integrat al
frontierelor . Astfel , se impune Lucrarea fenomenului migraţiei ilegale , a fenomenului
criminalităţii transfrontaliere precum şi , în strânsă legătură cu acestea , analizarea tehnicilor
biometrice folosite în descoperirea , Lucrarea , prevenirea şi combaterea criminalităţii
transfrontaliere.
Statele membre au acte normative care reglementează libera circulaţie a persoanelor
dar, de cele mai multe ori , aceste acte normative nu sunt rezultatul transpunerii integrale a
legislaţiei comunitare . Totodată, pot apărea situaţii în care se crează un conflict între dreptul
comunitar şi dreptul intern al statelor membre , întâietate având normele dreptului comunitar ,
conform principiului priorităţii. Abordarea principiului liberei circulaţii a persoanelor nu se
poate realiza fără o analiză comparativă a actelor normative care reglementează acest
principiu în câteva state ale Uniunii Europene .
Libera circulaţie a persoanelor nu are un caracter absolut ci ea poate fi restrânsă pentru
anumite consideraţii expres prevăzute de legislaţia comunitară şi , implicit , de legislaţiile
statelor membre . Un rol important în stabilirea , definirea şi sancţionarea restricţiilor la libera
circulaţie îl are Curtea de Justiţie a Uniuni Europene dar şi instanţele naţionale .

4
Nastasia Covaci ,Cetăţenia europeană.Românii –cetăţeni europeni, Ed. Sitech, pag. 44
5
Nastasia Covaci, op.cit., pag. 45

7
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII ŞI PRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢIE
A PERSOANELOR ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

1.1.Ideea de unitate europeană-trecut şi prezent

Începuturile unităţii europene coboară până în Antichitate . Este de necontestat faptul
că, pe de o parte , dreptul roman s-a dovedit a fi un element central al unităţii europene şi, pe
de altă parte, faptul că acesta a avut o mare influenţă asupra legislaţiei actuale din ţările
Europei.
Totodată , este important de amintit că originea ideii de „Europă Unită” se pierde în
umbra istoriei , expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici ,
jurişti , politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate6.
Deşi, în decursul istoriei , mult timp s-a considerat că a existat o Europă unită în
timpul Imperiului Roman sau dominaţiei napoleoniene ,în realitate , pe bună dreptate s-a
constatat faptul că Europa nu s-a bucurat de o unitate politică absolută în acele vremuri . În
timpul acestor perioade istorice nici pe departe nu putem vorbi de o Europă Unită . De fapt
există un singur sistem bazat pe un singur conducător , o singură şi mare putere dar, ceea ce a
stârnit multă îngrijorare la acea vreme a fost faptul că acest sistem se baza şi pe puterea forţei.
Important de menţionat , în opinia noastră , este şi propunerea , destul de îndrăzneaţă
la vremea respectivă , de unitate europeană a fost lansată în anul 1463 , de regele Boemiei ,
Georg Potebrad , propunere care nu a fost acceptată şi faţă de care nu au fost manifestate
adeziuni . În esenţă, acest proiect viza înfiinţarea unei confederaţii europene antiotomane , a
unei confederaţii a statelor creştine care îşi luau angajamentul să nu recurgă la conflicte
armate unele împotriva altora , să nu susţină comploturi interne împotriva conducătorilor legal
aleşi, să se sprijine reciproc pentru sancţionarea delictelor comise pe teritoriul unuia dintre
aceste state . Aşa cum arătam anterior , acest proiect a fost respins , iar Papalitatea l-a
excomunicat pe autorul lui.
Ideea de unitate europeană a progresat treptat începând cu secolul al XVI-lea.
În contextul evoluţiei istorice a conceptului de unitate europeană se remarcă şi ideea
unei ligi a naţiunilor , ideea lansată de filosoful Immanuel Kant în eseul său „ Spre pacea
eternă”. Se poate spune că filosoful a avut o previziune a libertăţii de circulaţie a cetăţenilor
Europei , a cetăţeniei europene şi , de ce nu , a Uniunii Europene , acesta vorbind „de un drept
cosmopolit al ospitalităţii universale”.

6
Eduard Dragomir, Dan Niţă , Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, 2010 , pag. 15 .

8
 Dincolo de marile linii de forţă ale meditaţiei filosofice şi istorice asupra destinului
european, nu lipsesc nici în secolul XVIII numeroasele propuneri şi proiecte menite a
materializa concret, în plan instituţional, acest sentiment al unităţii continentale, care devine
din ce în ce mai marcat în spiritualitatea elitei sale intelectuale. Autorii lor sunt de condiţiile
sociale şi intelectuale cele mai diferite, ceea ce marchează proliferarea în planul opiniei
publice a preocupărilor de această natură7.
Epoca napoleoniană întreţine şi accentueaza ,totodată, o stare de spirit de deziluzie, în
conditiile în care proiectele prim-consulului si apoi împăratului Napoleon evidenţiază cu tot
mai mare transparenţă ataşarea sa absolută de o formă imperială a unificării europene prin
forţă şi sub dominaţia Franţei. Napoleon spunea : „ Avem nevoie de un cod european , de o
Curte de Casaţie europeană, o monedă unică , de aceleaşi măsuri şi greutăţi – din această
cauză englezii , probabil , cedează greu –de aceleaşi legi . Trebuie să fac din toate ţările
Europei , un singur popor ”8.
Primul Război Mondial a produs numeroase modificări la nivel politic, cultural , social
, economic , influenţând şi ideea de unitate europeană.
Astfel, schimbările radicale produse de şocul Primului Război Mondial în planul
realităţilor europene şi a mentalităţilor în acelaşi timp , deschid în perioada interbelică o nouă
fază în evoluţia aspiraţiilor spre realizarea unităţii în Europa. Pentru prima dată, problematica
unificării statelor din Europa devine , o nevoie a viitorului apropiat, în strânsă legătură cu
situaţia existentă la acel moment , deşi iniţial această idee părea să nu aibă nici o legătură cu
realitatea politică a vremii.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din
punct de vedere material , frământată de puternice crize politice şi divizată prin „Cortina de
Fier” în două blocuri : Est şi Vest9 .
Considerată a fi una dintre cele mai vechi mişcări de unificare europeană , Uniunea
Paneuropeană a fost fondată de către Richard Coudenhove-Kalergi .Aceasta avea drept scop
unirea popoarelor europene şi recunoaşterea unei mari libertăţi de organizare a acestora.
Precursor al ideii lui Jean Monnet , idee care a stat la baza înfiinţării în anul 1951 a
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului , acesta lansează în premieră ideea unei
uniuni economice franco-germane.Acesta susţine cultivarea personalităţii şi respectul

7
Ladislau Gyemant, Istoria Europei, sursa www.idd.euro.ubbcluj.ro
8
8Paragraf din Ioan Muraru- Cetăţenia Europeană :Cetăţenii , străinii şi apatrizii în dreptul românesc
şi european -Bucureşti , Ed. All, 2003, pag. 5 .
9
Roxana Maria Popescu , Mihaela Augustina Dumitraşcu , Augustin Fuerea, Drept comunitar
European , Ed. Pro Universitaria , 2004, pag. 13 .

9
diferenţei, elogiul libertăţii însoţite de conştiinţa responsabilităţii , caractere dobândite prin
exersarea şi receptarea artei , religiei şi politicii europene10.
Cel mai important susţinător al ideii de uniune federală a fost Winston Churchill ,
primul –ministru al Marii Britanii . Acesta vorbea în discursul său istoric de la Zürich din
septembrie 1946 despre „Statele Unite ale Europei” .
Istoria evidenţiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să
gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii lor pe cale paşnică
.Guvernele democratice din Occident , hotărâte să nu repete greşelile trecutului , au căutat
calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice11.
O contribuţie importantă a fost recunoscută lui Jean Monnet – comisar general al
planului de reconstrucţie în Franţa –datorită căruia s-au făcut primele demersuri pentru
realizarea unităţii europene. Astfel, acesta i-a propus ministrului de extene francez din acea
vreme , Robert Schuman , înfiinţarea unei comunităţi a cărbunelui şi oţelului , gestionată de o
unitate supranaţională. La 9 mai 1950 , Robert Schuman şi-a asumat , într-o conferinţă de
presă, responsabilitatea politică asupra „Declaraţiei Schuman”, reprezentând primul pas în
realizarea unei Europe unite , având în centru reconcilierea franco-germană 12. Această
declaraţie a intrat în istorie ca fiind documentul fondator al comunităţilor europene şi al UE ,
fiind urmată de semnarea Tratatului de la Paris din 195113.
Acesta a fost unul dintre momentele importante ale istoriei integrării europene care a
creat un val de optimism printre cei care susţineau ideea de integrare europeană dinamică ,
procesul de integrare urmând un ritm accelerat caracterizat prin adoptarea unor tratate de
importanţă majoră pentru Uniunea Europeană şi care a culminat odată cu adoptarea Tratatului
de la Lisabona proces prin intermediul căruia Europa se poate exprima cu mai multă hotărâre
în domeniul relaţiilor externe.
De la Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului din 18
aprilie 1951 , legislaţia primară a Uniunii Europene a evoluat ca urmare a extinderii
obiectivelor Comunităţilor şi , ulterior , a Uniunii , precum şi creşterii numărului de state
membre ale Uniunii . În consecinţă , această legislaţie cuprinde tratatele originare , cele
ulterioare de modificare a acestora , precum şi un număr mare de protocoale14.

10
Lorena Păvălan Stuparu ,De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie .Între realitate şi utopie , Editura
Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale , Bucureşti, 2009 , pag. 93.
11
Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea , Drept instituţional comunitar European , Ed a II-a , Ed. Actami ,
1996 , pag. 11
12
Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan-Grigoriu , op. cit. , pag. 3
13
De înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelului şi Oţelului

Beatrice Andreşan-Grigoriu , Tudorel Ştefan ,Tratatele Uniunii Europene , Versiune consolidată , Ed.
14

Hamangiu , 2009 , pag.111.

10
 1.2. Globalizarea circulaţiei persoanelor
În sens general, globalizarea este un proces dinamic de intensificare şi interconectare a
relaţiilor internaţionale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic,
economic , politic şi sociocultural15.
O interesantă comparaţie a fost făcută în literatura de specialitate cu privire la
componentele acestui sistem . Astfel , dacă statul naţional este „mecanicul” acestei
extraordinare „locomotive a istoriei” care este naţiunea , globalizarea afectează deopotrivă
„mecanicul” şi „locomotiva”, încât putem spune că , poate cea mai importantă contradicţie a
lumii post moderne şi a „erei globalizării”este aceea dintre cele două mari procese ale
istoriei : procesul construcţiei naţionale şi procesul deconstrucţiei etno-naţionale , ambele
având caracter de permanenţă a istoriei , doar că în epoca noastră a atins proporţii planetare şi
a îmbrăcat forma unui război holotropic, atrăgând totul în albia lui :religii, culturi, memorie
colectivă , ritualuri , instituţii , grupuri şi popoare16.
Provocările induse de procesul globalizării , precum şi suprapunerea acestuia cu
tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează tensiuni şi factori de risc la nivel
mondial , fapt ce conduce , inclusiv , la intensificarea fenomenului migraţionist 17.
Dreptul la liberă circulaţie prezintă atât la nivel regional cât şi în plan local, o serie de
valenţe constând în faptul că acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea
personalităţii umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele
şi îşi dezvoltă sentimentele specifice18.
Fenomenul globalizării are o serie de efecte pozitive dar şi negative pentru statele
membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă noile state membre sunt încântate de acest nou
statut care presupune o arie largă de posibilităţi de liberă circulaţie şi de acces la piaţa
muncii , acestea manifestă o anumită temere cu privire la exodul de „creiere” şi de plecare a
specialiştilor . Chiar şi pe fondul unor măsuri privind blocarea imigraţiei luate de către statele
cu tradiţie în UE, acestea se confruntă cu un val neaşteptat de imigranţi. Pentru ţările recent
aderate la UE , mai există în prezent câteva restricţii privind libera circulaţie a lucrătorilor ,
restricţii privite ca măsuri de combatere a migraţiei ilegale.
Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a munci sau de a căuta un nou loc de muncă
într-un alt stat membru al UE . Acest drept la libera circulaţie a lucrătorilor face parte din
15
Cătălin Zamfir, Simona Ştefănescu , Enciclopedia dezvoltării sociale , Ed Polirom Iaşi , 2007 , pag.
281.
16
I. Bădescu , I.Mihăilesccu , I.N. Sava , Geopolitica integrare, globalizare, Ed . Mica Valahie ,
Bucureşti , 2003 , pag. 113.
17
Aurel Vasile Sime, Gabi Eşanu , Migraţie şi globalizare , Ed. Detectiv , 2005 , pag. 238 .
18
Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime, Dreptul la liberă circulaţie în contextual globalizării , în
“Globalizare şi iedentitate naţională”, Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor , 2006 , pag. 28.

11
drepturile cetăţenilor comunitari . Totodată aceştia au dreptul de a călători şi de a se stabili
oriunde în Uniune.
„Piaţa unică este una dintre valorile de bază ale Europei . Pentru cetăţeni înseamnă
dreptul de a trăi şi munci în orice altă ţară din UE şi de a accesa o gamă largă de produse şi
servicii de calitate la preţuri mici”19.
La baza libertăţii de circulaţie a persoanelor stă eliminarea oricărui tip de discriminare
( bazată pe condiţiile de intrare , şedere, deplasare , muncă, angajare sau plata muncii prestate)
între cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc
pe teritoriul acestui stat.

1.3. Principalele coordonate ale liberei circulaţii a persoanelor stabilite în

convenţii şi tratate internaţionale
1.3.1.Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor reprezintă expresia apartenenţei la un spaţiu
european comun , fără bariere interne.
În decursul timpului , libera circulaţie a persoanelor ,ca şi concept, a suferit mai multe
modificări . Dacă la început destinatarii acestui concept erau persoanele individuale ( fie
agenţi economici, fie lucrători sau prestatori de servicii ) , ulterior domeniul de aplicare al
acestui principiu s-a extins la ideea de cetăţean al Uniunii , fără a fi condiţionat de existenţa
vreunei activităţi economice sau de vreo altă condiţie , cum ar fi cea de naţionalitate.
Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetăţenilor
europeni prin stabilirea şi consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetăţeni, consumatori
şi lucrători în numeroase domenii , inclusiv mobilitatea , sănătatea şi siguranţa, asigurările
sociale , condiţiile de lucru , informarea şi consultarea , egalitatea de gen şi nediscriminarea .
Politica de imigraţie este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie 20.
Crearea Comunităţilor europene are ca temei planul lui Robert Schuman 21 , care în
anul 1950 , a lansat ideea unei „unităţi a Europei Occidentale ” 22. Însă relansarea europeană s-
a produs cu ocazia Conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1-3 iunie 1955 când
ţările Benelux au propus înfiinţarea şi dezvoltarea unei pieţe comune .

19
Fragment dintr-o declaraţie a Preşedintelui Comisiei Europene Jose Manuel Barosso
20
Dan Drugă, Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfera Politicii, nr. 166/2011 , pag. 127
21
Robert Schuman –fost Ministru de externe al Franţei , a fost considerat unul dintre fondatorii Uniunii
Europene .Acesta a devenit primul Preşedinte al Adunării Parlamentare Europene care i-a acordat titlul de
“părinte al Europei”.
22
Ion . P. Filipescu , Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european , Ed. Actami, Bucureşti ,
1994, pag. 14.

12
 Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop „ prin
instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor
membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice , o creştere durabilă şi echilibrată , o stabilitate crescândă , o creştere accelerată a
nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte 23”.Libera circulaţie a
persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele principale de realizat în vederea constituirii
pieţei comune.
Tratatul reglementează libera circulaţie a persoanelor alături de libera circulaţie a
serviciilor şi capitalurilor . Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor este privit dintr-un nou
punct de vedere fiind considerat a fi într-o conexiune strânsă cu conceptul de „lucrători”,
nefiind privit nicidecum , aşa cum este astăzi , ca un drept al persoanelor de a se mişca liber
oriunde în interiorul Comunităţii . Libertatea de circulaţie a persoanelor a constituit o
problemă delicată pentru statele membre datorită aspectelor ce ţin de ordinea publică sau de
siguranţa naţională şi datorită consecinţelor pe care le presupun acestea.
Astfel, primul capitol din Titlul III , care este dedicat libertăţii de circulaţie a
lucrătorilor, a fost introdus la insistenţele delegaţiei italiene şi a obţinut fără mari probleme
sprijinul necesar pentru că , pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană ,
urma să remedieze lipsa mâinii de lucru , problemă cu care se confruntau în acea perioadă
statele nordice . Aceasta în măsura în care , în sânul unei economii integrate , deplasarea
mâinii de lucru joacă un rol esenţial , fiind mecanismul prin care un stat membru îşi adaptează
nivelul de viaţă la modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena
internaţională şi în structura demografică24.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului liberei circulaţii a persoanelor , acesta
implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre,
în ceea ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. Totodată
în Tratat sunt prevăzute şi anumite drepturi ale lucrătorilor prin care se concretizează această
libertate respectiv dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă , de a circula liber
în acest scop pe teritoriul statelor membre , de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o
activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză şi de a rămâne pe teritoriul
unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat. Însă aceste dispoziţii nu se
aplică încadrării în administraţia publică.

23
Art. 2 din TCEE
24
Florentina Camelia Stoica , op. cit. , pag. 46

13
 1.3.2.Actul Unic European
În perioada premergătoare adoptării Actului Unic European de o importanţă majoră a
fost cooperarea între statele membre ale Comunităţilor Europene pentru găsirea celor mai
bune soluţii unanim acceptate variatelor probleme cu care s-a confruntat Uniunea de-a lungul
timpului.
„Actul unic european , prima revedere generală a tratatelor comunitare , confirmă că ,
indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele trei Comunităţi , ea nu se limitează la ele”25 .
Însă aceste soluţii aveau nevoie de o bază juridică solidă , ceea ce a impus necesitatea
modificării Tratatului de la Roma din 1957.
Actul Unic European a reprezentat primul act modificator important al Tratatelor de la
Roma pe direcţia unei transformări europene desfăşurată pe o perioadă de trei decenii , mai
exact între anii 1957 -1987.
Recesiunea economică mondială de la începutul anului 1980 a adus cu sine un val de „
europesimism „ . Cu toate acestea , speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană , sub
preşedenţia lui Jacques Delors , a prezentat Carta Albă privind calendarul pentru realizarea
pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul
Unic European 26.
Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987 . Actul stabilea înfăptuirea Pieţei
Unice europene la un anumit termen limită , respectiv 31 decembrie 1992, şi prevedea
totodată mişcarea liberă a bunurilor , serviciilor , capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţilor.
Actul Unic European defineşte pentru prima dată piaţa internă la art. 13 27 ca fiind „ un spaţiu
fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor , persoanelor , serviciilor şi capitalurilor
este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat”.
1.3.3. Tratatul de la Maastricht
Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârşitul anilor ’80 , a spus Jacque Delors28 .Anul 1989 a
fost „ anul miracolelor” în care Uniunea Sovietică s-a prăbuşit şi ţările din centrul şi estul
Europei şi-au început drumul către un nou viitor . Provocarea imediată pentru Comunităţi a
constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania ( în urma unificării cu Germania de
Vest la 03 iulie 1990 ) atât din punct de vedere economic , din cauza subdezvoltării sale , cât
şi din punct de vedere politic , din cauza noii greutăţi pe care Republica Democrată Germania
o aducea în balanţă de partea Germaniei .
25
Guy Issac ,Droit communautaire general, Ed. A III-a , Paris , 1991 , p. 16
26
Marin Voicu ,Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic ,
Bucureşti, 2009 , pag. 231
27
Care introduce în Tratatul CEE art. 8 A.
28
Jaques Delors , fost preşedinte al Comisiei Europene

14
 Sosise momentul pentru a se pune formal în discuţie adâncirea integrării europene
dincolo de componenta economică29.
La aproximativ 3 ani după intrarea în vigoare , la 1 iulie 1987 , a Actului Unic
European , construcţia comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui
tratat privind Uniunea Europeană . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Aşa cum rezultă din preambulul Tratatului de la Maastricht , cele douăsprezece state
membre au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană iniţiat prin
constituirea Comunităţilor Europene , stabilind ca obiectiv principal facilitarea liberei
circulaţii a persoanelor , garantând totodată siguranţa şi securitatea popoarelor lor , prin
introducerea unor dispoziţii privind justiţia şi afacerile interne .
Printre obiectivele Tratatului se numără promovarea unui progres economic şi social
echilibrat şi durabil în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne , prin întărirea
coeziunii economice şi sociale , întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii30.
Ca element de noutate Tratatul privind Uniunea Europeană a creat o nouă entitate şi
anume Uniunea Europeană . Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că
acesta are ca scop transformarea relaţiilor dintre statele membre într-o uniune europeană
această entitate a devenit o certitudine odată cu apariţia Tratatul de la Maastricht.
În vederea îndeplinirii liberei circulaţii a persoanelor tratatul consideră următoarele
domenii ca fiind de interes comun: politica de azil , regulile privind trecerea frontierelor
externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului asupra acestei treceri ,
politica de imigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor terţe . Cu privire la acesta din urmă
tratatul prevede în mod expres , condiţiile de intrare şi de circulaţie al resortisanţilor din ţările
terţe pe teritoriul statelor membre, condiţiile de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe pe
teritoriul statelor membre , inclusiv reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă ,
lupta împotriva imigraţiei , şederii şi muncii ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul
statelor membre.
Tot domenii de interes comun sunt considerate şi lupta împotriva toxicomaniei , lupta
împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale , cooperare judiciară în domeniul civil ,
cooperare judiciară în domeniul penal ,cooperare vamală şi cooperare poliţienească în vederea
prevenirii şi a luptei împotriva terorismului , traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave
de criminalitate internaţională .

29
Paragraf din Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu , op. cit. , pag. 17
30
Art. B din Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană

15
 Totuşi tratatul dă posibilitatea statelor membre de a lua măsurile necesare pentru
menţinerea ordinii publice şi a securităţii interne.

1.3.4. Tratatul de la Amsterdam

Reformele instituţionale operate de către Tratatul de la Maastricht , în vederea
potenţialei extinderi a Uniunii , au fost considerate inadecvate în multe cercuri .
În general, Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru „ obscuritatea şi
secretul procesului de negociere , complexitatea noii structuri unionale, împrumutarea
instituţiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor interguvernamentali ,
numeroasele excepţii şi posibilităţi de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de
activitate “, de natură a submina unitatea şi coerenţa construcţiei comunitare31.
La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam , care a intrat în
vigoare la data de 1 mai 1999. Denumirea completă a acestui tratat este : Tratatul de la
Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene , Tratatele constituind
Comunităţile europene şi anumite acte conexe. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam
a fost acela de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est.
În ceea ce priveşte principiul liberei circulaţii a persoanelor Tratatul de la Amsterdam
modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de
fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulaţii a persoanelor şi
asigurarea siguranţei şi securităţii popoarelor prin instaurarea unui spaţiu de libertate , de
securitate şi justiţie .
Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat şi în mod clar exprimat
la art. B este acela că Uniunea îşi propune să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate ,
securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe , dreptul de azil , imigrarea
precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.
Totodată Tratatul de la Amsterdam impune Consiliului obligaţia luării şi a unor măsuri
în domeniul cooperării judiciare în materie civilă32 cu incidenţă transfrontalieră precum şi
măsuri în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală în vederea asigurării
unui nivel ridicat de securitate prin prevenirea criminalităţii şi prin combaterea acestui
fenomen în cadrul uniunii.
Cu toate acestea statele membre au responsabilitatea luării deciziilor care se impun cu
privire la menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne .
31
Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan -Grigoriu , op. cit. , pag. 26

32
Art. 73 m

16
 Prin Tratatul de la Amsterdam au fost abrogate disp. art. 100c introdus prin Tratatul de
la Maastricht33.
Important pentru subiectul lucrării faţă este Protocolul anexat Tratatului care priveşte
integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene .
Conform acestui Protocol , începând cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam cooperarea consolidată în domeniu – respectiv aquis-ul Schengen – se va realiza
nu în afara Uniunii Europene ci în cadrul juridic şi instituţional al Uniunii Europene şi cu
respectarea dispoziţiilor incidente din Tratatul privind Uniunea Europeană şi din Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene .

1.3.5. Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen

La începutul anilor ’80 , la nivelul Uniunii Europene a fost demarată o discuţie cu
privire la importanţa principiului libertăţii de circulaţie a persoanelor . Întrebarea care se
punea era aceea dacă un spaţiu de libertate la nivel european presupune , pe lângă liberul
acces la piaţa muncii , şi lipsa graniţelor interne , mai exact a controalelor la frontierele dintre
statele membre.
Conceptul a fost iniţiat la nivel european printr-o discuţie în legătură cu importanţa
termenului libertate de mişcare . În anul 1984 , fostul cancelar german Helmut Kohl s-a
întâlnit cu preşedintele de atunci al Franţei , Francois Mitterand , la trecerea frontierei
„ Goldene Brenn” din apropiere de Saarbrucken . Aici au luat decizia de a elimina controalele
de frontieră între Germania şi Franţa34.
În urma negocierilor , Franţa , Germania , Belgia , Luxemburg şi Olanda au decis
crearea între ele a unui spaţiu fără graniţe interne , cunoscut sub denumirea de „ spaţiul
Schengen”.
Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen,
urmat de Convenţia de implementare a Acordului Schengen în 1990 .
Aşa cum am arătat mai sus, iniţial Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare nu
au făcut parte din cadrul legislativ comunitar . Acest lucru s-a schimbat odată cu semnarea
Tratatului de la Amsterdam , intrat în vigoare la data de 01 mai 1999. Un Protocol ataşat
Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi
instituţional al Uniunii Europene.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele , incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele

33
Anterior expus mai sus
34
Eugen Popescu , op. cit. , pag. 182

17
externe . Aceste măsuri implică o politică de vize comună , posibilitatea procesării cererilor
de azil , cooperare judiciară şi poliţienească , precum şi un schimb eficient de informaţii .
Structural , Convenţia de implementare a Acordului Schengen vizează următoarele
domenii :
- vizele;
- circulaţia străinilor în spaţiul Schengen;
- azil;
- cooperare poliţienească;
- cooperare judiciară;
- droguri;
- arme şi muniţii;
- Sistemul Informatic Schengen;
- protecţia datelor cu caracter personal.
Deşi în forma sa iniţială Convenţia cuprindea anumite dispoziţii cu privire la
traversarea frontierelor interne şi externe , aceste dispoziţii au fost abrogate în conformitate cu
prevederile art. 39 alin. 1 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului ( CE) nr.
562/06 din data de 15 martie 2006 privind stabilirea unui cod comunitar de reguli privind
reglementarea circulaţiei persoanelor la trecerea frontierelor ( denumit Codul Frontierelor
Schengen ) care se vor aplica în locul acestora.
Convenţia de Implementare a Acordului Schengen cuprinde dispoziţii privind politica
comună în domeniul circulaţiei persoanelor , şi în special regimul de vize , urmărindu-se
armonizarea de comun acord a politicilor de vize. În acest sens , la art. 10 din Convenţie , este
reglementată viza uniformă . Aceasta este comună pentru toate părţile contractante şi impune
ca vizita să nu depăşească trei luni.

1.3.6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Consiliul European de la Nisa ( decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei
Drepturilor Fundamentale , document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile , politice ,
economice , sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale , europene şi naţionale .
Carta nu face nici un fel de deosebire între cetăţeni , întrunind ( pentru prima dată ) în cadrul
unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul
UE35.

35
Dan Drugă, Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfear Politicii, nr. 166/2011 , pag. 129

18
 1.3.7.Tratatul de la Lisabona
Acest tratat a fost cunoscut încă din stadiul de proiect sub denumirea de „Tratatul de
Reformă” şi este destinat a înlocui Tratatul Constituţional European care nu a fost ratificat de
toate statele membre.
La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar la data de 1
decembrie 2009 a intrat în vigoare . Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatele CE dar fără să le înlocuiască.
Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene şi o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană .

1.3.7.1.Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană.

Încă din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se precizează faptul că
unul dintre scopurile urmărite de semnatarii acestui tratat este acela al asigurării siguranţei şi
securităţii popoarelor acestora , prin instaurarea unui spaţiu de libertate , securitate şi justiţie
în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat dar şi ale Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene. Relevant în acest sens este art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
care prevede că „Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate , securitate şi justiţie ,
fără frontiere interne , în interiorul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe , dreptul de azil , imigrarea
, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen ”.

1.3.7.2. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene .

Dispoziţiile în materia liberei circulaţii a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al
părţii a III-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene se împart în două capitole :
Capitolul I intitulat „Lucrătorii” şi capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “.
Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetăţeniei europene .În acest sens se arată că
este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru dar cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile recunoscute
cetăţenilor Uniunii şi enumerate de acest articol se numără şi acela de liberă circulaţie şi de
şedere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21 din Tratat care
prevede că orice cetăţean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora .
Acelaşi articol enunţat mai sus prevede aspecte procedurale şi instituţionale privind
protecţia acestui drept . Astfel, un rol important îl au Parlamentul European şi Consiliul care

19
pot lua hotărâri în conformitate cu procedura legislativă ordinară în vederea adoptării unor
dispoziţii menite să faciliteze exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi a dreptului de şedere
pe teritoriul statelor membre . Tot astfel, în vederea asigurării protecţiei acestor drepturi , în
situaţia în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens , Consiliul , hotărând de
această dată în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau
al protecţiei sociale

1.3.8. Alte acte normative

1.3.8.1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al
Consiliului din 5 aprilie 2011 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii
europene
Acest act normativ are ca obiectiv realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul
UE prin eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetăţeniei
în ceea ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi alte condiţii de muncă precum şi
dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în vederea desfăşurării unei activităţi salariate ,
sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică.

1.3.2.8.2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora 36 .
Datorită faptului că se aplică tuturor cetăţenilor , nu numai celor care se angajează în
activităţi economice , este denumită şi „ directiva cetăţeniei” în literatura de specialitate37.
Această directivă este destinată , printre altele, încurajării cetăţenilor Uniunii Europene
de a-şi exercita dreptul lor la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul Statelor Membre ,
reducerii formalităţilor administrative la cerinţe minimale esenţiale, oferirii unei mai bune
definiţii a statutului de membru de familie şi limitării scopurilor de refuzare a intrării pe
teritoriul unui Stat Membru sau de încetare a dreptului de rezidenţă al acestora38 .
Adoptarea acestei directive a avut la bază recunoaşterea de către semnatari a unor
principii care guvernează libera circulaţie a persoanelor. Astfel, au fost avute în vedere
următoarele , după cum sunt prevăzute în preambulul acesteia :

36
Modifică Regulamentul nr. 1621/68 al Consiliului din data de 15 octombrie 1968
37
C. Barnard, The substantive law of the EU , The four freedoms, Oxford University Press, p. 416
;Tudorel Ştefan, op cit , p 388)
38
Florentina Camelia Stoica, op.cit. ,pag. 90

20
 - cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi
individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre , sub rezerva limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de Tratatul de constituire a comunităţilor europene şi a măsurilor
adoptate în scopul aplicării acestuia ;
- libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei
interne , care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne , în care libertatea este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului ;
- necesitatea modificării Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului din data de
15 octombrie 1968 ;
- necesitatea acordării dreptului la liberă circulaţie şi şedere recunoscut cetăţenilor
Uniunii şi membrilor de familie ai acestora , indiferent de cetăţenie ;
- cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă
pentru o perioadă de cel mult trei luni , fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi ,
alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil ;
- faptul că cetăţenii Uniunii care au înţeles să se stabilească pe termen lung în statul
membru gazdă se bucură de dreptul de şedere permanentă ar întări sentimentul cetăţeniei
Uniunii şi este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre
elementele fundamentale ale Uniunii. - toţi cetăţenii Uniunii şi membrii de familie ai acestora
care locuiesc într-un stat membru ar trebui să beneficieze , în statul membru respectiv, de un
tratament egal cu cel al resortisanţilor , sub rezerva dispoziţiilor speciale care sunt prevăzute
în mod expres în Tratat şi de dreptul derivat , etc.

1.3..8.3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor
lucrătorilor migranţi
Prin această directivă Uniunea Europeană a încercat deja să promoveze abordarea de
către statele membre a problemei educaţiei copiilor lucrătorilor migranţi , în condiţiile în care
anterior printr-o Rezoluţie adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acţiune socială ,
Consiliul a inclus printre acţiunile sale prioritare pe acelea desemnate să îmbunătăţească
condiţiile de liberă circulaţie a angajaţilor , în special cu privire la primirea şi educarea
copiilor acestora . Aceasta se aplică în cazul copiilor pentru care şcolarizarea este obligatorie
conform legislaţiei statului membru gazdă şi care sunt descendenţi ai unui lucrător resortisant
al altui stat membru .

21
 1.3.8.4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul
lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel
stat.
Încă din preambulul acestui regulament sunt expuse motivele pentru care a fost
adoptat acesta . Astfel, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere mai multe premise
printre care :
- mobilitatea forţei de muncă în cadrul comunităţii care presupune ca lucrătorii să
poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre , fără ca prin
aceasta să fie defavorizaţi ;
- posibilitatea lucrătorului care locuieşte pe teritoriul unui stat membru de a beneficia
de garantarea dreptului de a rămâne pe acel teritoriu , după ce încetează să mai ocupe un loc
de muncă în acel stat ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacităţii
permanente de muncă ori care , după o perioadă de activitate salariată şi de şedere pe teritoriul
unui stat membru , ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru , păstrându-
şi în continuare reşedinţa pe teritoriul primului stat membru.

1.3.8.5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15

martie 2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei
circulaţii a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).
Printre considerentele avute în vedere la elaborarea acestui regulament se numără
următoarele :
- adoptarea de măsuri în vederea asigurării oricăror controale ale persoanelor care trec
frontierele interne face parte din obiectivul Uniunii de a stabili un spaţiu fără frontiere interne
în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată ,
- crearea unui spaţiu în care persoanele pot circula liber va fi dublată de măsurile
cuprinse în politica comună privind trecerea frontierelor externe,
- crearea unui corp comun de legislaţie în special prin consolidarea şi dezvoltarea
acquis-ului , este una dintre componentele fundamentale ale politicii comune privind
managementul frontierelor externe,
- controlul frontierelor este nu numai în interesul statelor membre la ale căror frontiere
externe se efectuează , dar şi în interesul tuturor statelor membre care au eliminat controlul la
frontierele interne , controlul la frontieră fiind de natură a contribui la combaterea migraţiei
ilegale şi traficului de fiinţe umane şi să prevină orice ameninţare la adresa securităţii interne
a statelor membre , a politicii publice , sănătăţii publice şi a relaţiilor internaţionale,

22
 - reintroducerea controalelor la frontierele interne ar trebui să fie o excepţie într-un
spaţiu în care persoanele pot circula liber.
Regulamentul are ca obiectiv eliminarea controalelor la frontiere pentru persoanele
care trec graniţele interne dintre statele membre ale Uniuni Europene, stabilind totodată reguli
ce stau la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale
statelor membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL
SCHENGEN

Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condiţiilor de intrare, şedere şi ieşire a

constituit o preocupare constantă a statelor lumii încă de la apariţia primelor tratate
internaţionale.
În epoca modernă, introducerea controalelor la frontieră şi a documentelor de călătorie
începând cu secolul al XIX-lea în Europa a creat un anumit număr de obstacole fizice şi
juridice circulaţiei persoanelor, astfel încât intrarea, şederea şi ieşirea a devenit un act juridic
pe care indivizii nu-l pot executa fără dispensă de autorizaţie. Un studiu comparat al
regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept ale lumii contemporane evidenţiază
fenomenul receptării în sistemele naţionale a unor principii şi norme de drept din legislaţiile
naţionale ale statelor cu economii dezvoltate care se confruntă cu un flux important de străini
migraţi legali sau ilegali.
Transformările care au avut loc în Europa Centrală şi de Est după căderea zidului
Berlinului în anul 1989 şi încurajarea liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul Europei

23
Occidentale au determinat statele noilor democraţii să adopte legislaţii noi în materia
străinilor care au urmărit armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene şi acquis-ul Schengen.
Analiza comparativă a regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept
(romano-germanic, common law, religioase şi tradiţionale) ne-a permis să constatăm modul în
care fiecare stat sau comunitate de state şi-au dezvoltat legislaţia în acest domeniu în funcţie
de interesele naţionale.
Comunitatea statelor europene, prin Tratatul de la Amsterdam şi Deciziile Consiliului
European de la Tampere din 1999, a stabilit o politică comună în materia vizelor, migraţiei şi
azilului în scopul de a realiza treptat o zonă de libertate, securitate şi justiţie. Declinul
populaţiei în statele Uniunii Europene în ultimele decenii, lipsa forţei de muncă în unele
sectoare au creat dificultăţi economice în unele state. Prin urmare, politica existentă din
ultimii 30 de ani, de control strict al imigrării până la limita „zero” este înlocuită printr-o
politică comună de control şi admitere a străinilor din motive economice.
Străinii vor fi integraţi printre europeni prin respectarea normelor de convieţuire în
comun, a legalităţii, dar şi a drepturilor egale.

2.1. Noţiunea de străin

Examinând legislaţiile naţionale ale diferitelor state am ajuns la concluzia că nu a fost
dată o definiţie general acceptată noţiunii de străin. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România prevede în art. 2 lit. a) că prin străin se
înţelege persoana care nu are cetăţenia română. Ordonanţa franceză nr. 45-2658 din 2
noiembrie 1945 precizează în art. 1 că sunt consideraţi străini, în înţelesul ordonanţei, toate
persoanele care nu au naţionalitatea franceză, fie că au naţionalitatea străină, fie că nu au nici
o naţionalitate. În Grecia, potrivit Legii nr. 1975/1991 privind regimul juridic al străinilor,
prin străin se înţelege orice persoană care nu are cetăţenia greacă sau persoana fără cetăţenie.
Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia defineşte noţiunea de străini ca persoane
care au altă cetăţenie decât cea italiană. În Austria Legea nr. 838/1992 privind regimul
străinilor defineşte străinul ca o persoană care nu are cetăţenia austriacă. Art. 2 din Legea
străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003, defineşte noţiunea de străin ca fiind orice
persoană care nu are cetăţenia poloneză.
Pentru a face distincţie între noţiunea de străin şi evreu, în Israel Legea returnării nr.
5710/1950 în art. 4B prevede că prin noţiunea de „evreu” se înţelege persoana care s-a născut
din mamă evreică sau cel care s-a convertit la iudaism şi nu este membru al nici unei alte

24
religii. În Germania, Legea străinilor din 1990 în art. 1 alin. 2 stabileşte că au statutul de
străin acele persoane fizice care nu sunt germani în sensul art. 166 din Constituţie. Potrivit
Constituţiei R.F. Germania sunt germani persoanele care deţin cetăţenia germană, precum şi
refugiaţii de origine etnică germană, soţii acestora şi descendenţii lor, care s-au stabilit şi au
fost primiţi pe teritoriul statului german. Art. 116 precizează că teritoriul respectiv are în
vedere ca punct de reper graniţa statului german la data de 31.12.1937.
Legea imigrării din 1990 (IMMACT 90) din Statele Unite ale Americii defineşte
noţiunea de străin ca persoana care nu este cetăţean sau un naţional al Statelor Unite. Se
precizează că această definiţie se referă la toţi cetăţenii străini din S.U.A., indiferent dacă
şederea lor este temporară sau permanentă.
Pentru prima dată o definiţie comună a noţiunii de străin o întâlnim în dreptul
comunitar european. Statele europene membre ale Acordului de la Schengen din 14 iunie
1985 au convenit în art. 1 al Convenţiei de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnată la
19 iunie 1990, că prin străin se înţelege orice perosană alta decât cetăţenii statelor membre ale
Uniunii Europene.
Străinul care se găseşte la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de
apatrid, refugiat sau persoană strămutată.
Apatridul este asimilat cu cetăţeanul străin. Apatrizi sunt persoanele fără nici o
cetăţenie. Cauzele apatridiei rezidă în conflictele dintre legile diferitelor state în ceea ce
priveşte cetăţenia.
Refugiatul este persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe
motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică,
se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte să
revină în această ţară. Această definiţie o întâlnim preluată în toate legislaţiile statelor care au
aderat la Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 (în vigoare din 22 aprilie 1954) privind
statutul refugiaţilor şi Protocolul cu privire la statutul refugiaţilor de la New York, din 31
ianuarie 1967 (în vigoare din 4 octombrie 1967).
Persoanele strămutate sunt cetăţenii unor state care au fost deportaţi din ţările lor, cu
forţa, în alte state.
Noţiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidenţă raportându-o la aceea de
cetăţean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetăţenie.
Faptul că o persoană nu are cetăţenia unui anumit stat este considerat ca probă a
situaţiei sale de străin.

25
 2.2. Condiţie juridică a străinului
Noţiunea de condiţie juridică a străinului sau de regim juridic al străinului implică o
semnificaţie largă şi una restrânsă. Lato sensu, se poate vorbi de condiţia juridică a străinului,
persoană fizică sau juridică, iar stricto sensu de condiţia juridică a persoanelor fizice străine.
Condiţia juridică a străinului desemnează ansamblul normelor juridice ce instituie
drepturile şi obligaţiile acestuia într-un anumit stat. Obiectul studiului comparat de faţă îl face
străinul ca persoană fizică, aspectele privind modul în care statele lumii au reglementat
intrarea, şederea şi ieşirea străinilor. Ca o regulă generală, în majoritatea statelor lumii
intrarea, şederea şi ieşirea străinilor fac obiectul legilor speciale privind regimul străinilor.
Drepturile şi obligaţiile străinului sunt prevăzute de diferite acte normative interne şi
înţelegeri internaţionale semnate de statul de reşedinţă. Fiecare stat reglementează intrarea,
şederea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul său într-un mod uniform, indiferent dacă este vorba
de un stat federal sau unitar. În privinţa volumului de drepturi şi obligaţii ale străinului pe
perioada şederii pot apărea diferenţe în funcţie şi de reglementările locale din acel stat.
Astfel, în Marea Britanie, stat unitar, există diferenţe între legile din Anglia, Scoţia şi Irlanda
de Nord sau în Statele Unite ale Americii există diferenţe între drepturile şi obligaţiile
acordate străinilor prin legile statelor din California sau Texas.
În practica şi teoria dreptului internaţional se întâlnesc patru forme principale ale
condiţiei juridice a străinului:
a) regimul naţional;
b) regimul special;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) regimul reciprocităţii.
Potrivit principiului regimului naţional, străinii, în condiţiile legii, dispun de drepturi
civile şi fundamentale, extrem de rar şi de drepturi politice.
Străinilor li se pot recunoaşte orice alte drepturi decât cele civile şi fundamentale,
consacrate prin lege sau acorduri internaţionale.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate este o prevedere, de cele mai multe ori
conţinută într-o înţelegere internaţională bilaterală, prin care părţile contractante îşi acordă
aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat
terţ.
Reciprocitatea implică situaţi în care străinii au anumite drepturi sub condiţia ca
aceleaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor proprii în ţările cărora aparţin străinii în cauză.
Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto.

26
 Intrarea, şederea şi ieşirea străinului, membru al personalului diplomatic, consular, a
personalului tehnico–administrativ şi membrii lor de familie cunoaşte un regim special, la fel
ca şi în cazul reprezentanţilor sau funcţionarilor unor organizaţii internaţionale. Principalele
norme aplicabile sunt conţinute în Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice, Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relaţiile consulare
şi Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal din 14 martie 1975.De asemenea, regimul juridic al personalului diplomatic
şi consular este reglementat şi prin statutele şi protocoalele de înfiinţare şi funcţionare a
organizaţiilor regionale şi subregionale, precum şi de înţelegerile bilaterale dintre state.
Dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statului de reşedinţă este recunoscut în
majoritatea statelor lumii. Există şi unele restricţii pentru membrii corpului diplomatic din
anumite ţări şi acest lucru evidenţiază nivelul relaţiilor diplomatice dintre două state. În ţările
în care circulaţia personalului diplomatic şi consular este restricţionată, Ministerul Afacerilor
Externe comunică misiunilor diplomatice zonele de acces interzis sau procedura de îndeplinit
pentru obţinerea autorizaţiilor de călătorie.
În majoritatea legislaţiilor statelor, intrarea, şederea şi plecarea personalului
diplomatic şi consular sunt reglementate prin legile speciale privind regimul străinilor şi prin
note circulare ale ministerelor de externe adresate misiunilor diplomatice. La baza acestor
reglementări stă principiul reciprocităţii, care este respectat cu stricteţe în relaţiile diplomatice
dintre state, pentru a nu crea avantaje sau dezavantaje determinate de diferenţele din
legislaţiile locale.

2.3. Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor

2.3.1. Politica comunitară în domeniul vizelor
Prin reglementarea aquis-ului Schengen la nivelul Uniunii Europene au fost avute în
vedere mai multe obiective şi anume :
 înlăturarea controlului persoanelor la frontierele comune Schengen;
 aplicarea unor reguli comune care să privească circulaţia persoanelor care trec
frontierele externe ,fără a avea importanţă ce stat din Spaţiul Schengen gestionează
frontiera externă;
 armonizarea regulilor care guvernează condiţiile de intrare precum şi vizele
Schengen;
 separarea terminalelor în aeroporturi şi porturi, acolo unde este necesar, pe călătorii
din interiorul şi din exteriorul Spaţiului Schengen, dar şi pentru cei care călătoresc în

27
 interiorul spaţiului Schengen, şi , bineînţeles , pentru cei care intră sau părăsesc
spaţiul Schengen;
Un domeniu important al aquis-ului Schengen este reprezentat de politica comună de
vize. În decursul timpului statele membre s-au confruntat cu o serie de probleme legate de
fenomenul migraţiei ilegale , fapt ce a generat , de exemplu , necesitatea de a elabora anumite
norme de tranzitare a zonelor internaţionale din aeroporturi . Totodată s-a constatat la nivelul
statelor membre că se impune emiterea unor vize cu intrări multiple pentru a se diminua
încărcătura administrativă a consulatelor şi pentru a facilita deplasarea fără probleme a
persoanelor care călătoresc în mod frecvent sau regulat .
Potrivit art. 5 al Regulamentului (EC) nr. 562 din 15 martie 2006 privind crearea unui
Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor peste frontiere,
străinul care doreşte să intre pe teritoriul statelor părţi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să fie în posesia unui document de călătorie valabil sau a unor documente care să
autorizeze trecerea frontierei;
b) să fie în posesia unei vize valabile, dacă se solicită conform Regulamentului (EC)
nr. 539/2001 din 25 martie 2001 care enumeră statele terţe ale căror cetăţeni trebuie să fie în
posesia unei vize când traversează frontierele externe şi statele ale căror cetăţeni sunt
exceptaţi de la această cerinţă, cu excepţia cazurilor în care posedă permise de şedere;
c) să prezinte documente care să justifice obiectul şi condiţiile de şedere şi să dispună
de mijloace de subzistenţă suficiente, atât pentru durata şederii avută în vedere cât şi pentru
întoarcerea în ţara de origine sau tranzitul spre un stat terţ;
d) să nu fie semnalat în Sistemul Informatic Schengen în scopul refuzării intrării;
e) să nu fie considerat că poate aduce atingere ordinii publice, securităţii naţionale sau
relaţiilor internaţionale.
Noul Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor
peste frontiere, adoptat prin Regulamentul (EC) nr. 562 din 15 martie 2006 şi Manualul
practic pentru poliţiştii de frontieră din Uniunea Europeană adoptat de Consiliul European la 6
noiembrie 2006 stabilesc principiile supravegherii şi controlului frontierelor în cadrul Uniunii
Europene, la frontierele interne şi externe.
Potrivit Instrucţiunilor Consulare Comune pentru misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale statelor membre Schengen (JOL 326/22.12.2005), prin viză se înţelege
autorizaţia sau decizia materializată prin aplicarea unui colant, de către o Parte Contractantă,
pe un paşaport, titlu de călătorie sau un alt document valabil, care să permită trecerea
frontierei. Aceasta impune cetăţeanului străin obligaţia de a obţine viză de la misiunea

28
diplomatică sau consulară a statului respectiv. Viza este uniformă şi nu conferă persoanei
care o posedă un drept irevocabil de intrare în spaţiul Schengen.
Viza de tranzit aeroport este viza care permite cetăţeanului străin supus acestei
exigenţe de a trece prin zona internaţională de tranzit a unui aeroport, fără a intra pe teritoriul
naţional al ţării în cauză, cu ocazia unei escale sau al unui transfer între două tronsoane ale
unui zbor internaţional.
Viza de tranzit este viza care autorizează un cetăţean străin care călătoreşte dintr-un
stat terţ către un alt stat terţ să traverseze teritoriul Părţilor Contractante. Acest tip de viză
poate fi eliberat pentru unul, două sau mai multe tranzituri, fără ca prin aceasta durata
tranzitului să depăşească 5 zile.
Viza de scurtă şedere sau de călătorie permite unui cetăţean străin să solicite intrarea
pe teritoriul Părţilor Contractante pentru motive altele decât emigrarea în vederea unei
călătorii neîntrerupte sau a mai multor călători a căror durată totală să nu depăşească 3 luni pe
semestru, de la data primei intrări.
Viza colectivă este viza de tranzit sau de o durată care să nu depăşească 30 de zile,
care poate fi aplicată pe un paşaport colectiv, cu condiţia ca legislaţia naţională să nu dispună
altfel, eliberată unui grup de străini constituit anterior deciziei de a întreprinde călătoria, cu
condiţia ca membrii acesteia să intre, să rămână şi să părăsească teritoriul în grup.
Viza de lungă şedere se acordă pentru o perioadă mai mare de 3 luni şi este o viză
naţională, eliberată de fiecare Parte Contractantă, în conformitate cu propria legislaţie.
Viza cu valabilitate teritorială limitată este viza aplicată cu titlu excepţional pe un
paşaport, un document de călătorie sau un alt document valabil, permiţând trecerea frontierei
în cazul în care şederea este autorizată exclusiv pe teritoriul naţional al uneia sau mai multor
Părţi Contractante, cu condiţia ca intrarea şi ieşirea să se facă, de asemenea, prin teritoriul
acestei sau acestor Părţi Contractante.

2.3.2. Determinarea statului competent pentru soluţionarea cererii de vize

Cererile de eliberare de vize uniforme de scurtă durată sunt, în următoarea ordine, de
competenţa:
a) Părţii Contractante pe teritoriul căreia se găseşte singura sau principala destinaţie a
călătoriei;
b) Părţii Contractante unde a avut loc prima intrare, atunci când Partea Contractantă de
destinaţie principală nu poate fi definită.

29
 2.3.3. Primirea cererilor de vize
Cetăţenii străini sunt obligaţi, în mod egal, să completeze formularul de viză uniform.
Formularul de cerere trebuie să fie completat în cel puţin un exemplar, care va putea fi utilizat
mai ales cu ocazia consultării autorităţilor centrale.
Solicitantul trebuie, ca regulă generală, să se prezinte personal pentru a expune oral
motivele cererii sale, mai ales când există îndoieli cu privire la obiectivul efectiv al şederii sau
la intenţia de a se întoarce în ţara de provenienţă. Excepţii de la acest principiu sunt cele care
se referă la notorietatea solicitantului sau la distanţa pe care trebuie să o parcurgă pentru a se
prezenta la misiunea diplomatică sau consulară, şi numai dacă nu există nici un dubiu cu
privire la buna credinţă a solicitantului, precum şi în cazul unor călătorii în grup, atunci când
un organism renumit şi demn de încredere răspunde de buna credinţă a solicitanţilor.

2.3.4. Soluţionarea cererilor de vize

Reprezentanţa diplomatică sau consulară verifică cererea de viză pentru a vedea dacă
corespunde obiectului călătoriei.Răspunsurile din formular trebuie să fie complete şi coerente.
Formularul trebuie să cuprindă şi o fotografie a solicitantului, de dată recentă. Se verifică
identitatea solicitantului şi dacă acesta este semnalat pe listele de neprimire în Sistemul de
Informaţii Schengen (SIS) sau dacă prezintă alte ameninţări pentru securitatea statului
respectiv sau un risc migrator din cauza depăşirii şederii autorizate cu ocazia unei călătorii
anterioare.
În baza concluziilor consiliilor europene de la Laeken, Sevilla şi Salonic, Consiliul JAI
a adoptat la 19 februarie 2004 un set de concluzii privind dezvoltarea unui Sistem Informatic
privind Vizele (VIS).Consiliul JAI a adoptat la 8 iunie 2004 Decizia Consiliului 2004/512/EC
privind înfiinţarea VIS ca o bază de date centrală pentru schimbul de date între statele
membre U.E. privind soluţionarea cererilor de vize de scurtă şedere.
Principalele obiective ale VIS sunt: îmbunătăţirea procedurilor de soluţionare a
cererilor de vize; administrarea unei politici comune în domeniul vizelor; îmbunătăţirea
cooperării consulare pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii interne şi fenomenul
de „visa shopping”; facilitarea luptei împotriva fraudei; asistenţa în identificarea şi
returnarea imigranţilor ilegali; facilitarea aplicării Regulamentului Dublin II.

2.3.5.Controlul la frontieră al străinilor

Controlul la frontieră al străinilor este efectuat în cadrul competenţelor naţionale,
ţinând cont de interesele tuturor Părţilor Contractante şi cu respectarea următoarelor principii
stabilite de art. 6 din Convenţie:

30
 a) controlul persoanelor presupune nu numai verificarea documentelor de călătorie şi a
celorlalte condiţii de intrare, de şedere, de muncă şi de ieşire, dar şi cercetarea şi prevenirea
ameninţărilor la securitatea naţională şi la ordinea publică a Părţilor Contractante. Acest
control trebuie să se poarte şi asupra vehiculelor şi obiectelor aflate în posesia persoanelor
care trec frontiera;
b) toate persoanele trebuie să facă obiectul cel puţin al unui control, care să permită
stabilirea identităţii lor (control minim);
c) la intrare, cetăţenii străini trebuie să fie supuşi unui control aprofundat;
d) la ieşire, controlul se realizează în interesul tuturor statelor membre;
e) dacă astfel de controale nu pot fi efectuate datorită unor circumstanţe particulare,
vor trebui fixate anumite priorităţi. În acest sens, controlul la intrare are prioritate asupra
controlului la ieşire.
Există două tipuri de control:
a) controlul minim care vizează stabilirea identităţii persoanei, în funcţie de
valabilitatea documentului de călătorie prezentat. Această formă de control priveşte pe toţi
călătorii, mai ales pe cetăţenii comunitari;
b) controlul aprofundat care vizează examinarea valabilităţii şi autenticităţii
documentului de călătorie, precum şi examinarea celorlalte condiţii de intrare. Acest control
priveşte pe toţi cetăţenii străini.
Regulamentul Consiliului European nr. 539/2001, adoptat în conformitate cu
prevederile art. 62 al Tratatului de la Amsterdam, stabileşte în Anexa I lista statelor terţe ale
căror cetăţeni au nevoie de vize (134 state) şi lista statelor ale căror cetăţeni nu au nevoie de
vize pentru a intra în spaţiul Schengen (45 state).

2.4. Politica comună privind migraţia

Semnificaţiile pe care societăţile contemporane le ataşează migraţiei sunt numeroase ,
contradictorii şi schimbătoare , în funcţie de evoluţia unor indicatori economici , culturali , de
securitate colectivă şi de reglementare juridică internaţională. Din complexul dozaj al acestora
, migraţia ajunge să fie privită uneori ca o „invazie „ a săracilor în lumea dezvoltată , unde
aceştia îşi caută propăşirea economică , dar unde ajung să îngroaşe rândurile marginalilor , ale
excluşilor şi devianţilor; pe scurt migraţia ar fi o „molimă” ce loveşte societăţile occidentale
bogate , cu sau fără voia lor, creându-le numeroase probleme. Alteori, migraţia este înţeleasă
ca un proces din care lumea bogată are de câştigat, prin aceea că , ademenind crema
intelectuală a societăţilor sărace , profită de capacitatea acesteia de muncă înalt calificată ,
fără să fi investit în formarea ei profesională . Ambele poziţii privilegiază înţelesul economic

31
al fenomenului migraţionist şi vizează deplasarea efectivă a unor populaţii , în mod definitiv
sau temporar39.
Agenda extinderii UE către Europa de Est a adus în prim-plan un criteriu important
pentru aderarea la UE, ce se raportează de fapt la soluţionarea dilemei „libertate de circulaţie
vs. controlul imigraţiei”, şi anume acceptarea acquis-ului Schengen, a standardelor impuse în
acest sens. Au apărut în acest cadru noi întrebări legate de drepturile politice şi sociale ale
cetăţenilor din statele terţe; ar putea ei beneficia de dreptul libertăţii de circulaţie chiar dacă
nu sunt cetăţeni cu drepturi depline ai ţărilor unde sunt rezidenţi? S-a remarcat însă şi
dezvoltarea unor legi comune contra discriminării, în cadrul legislaţiei comunitare, ce
contribuie la „îmbunătăţirea” drepturilor şi la protecţia minorităţilor. Toate aceste demersuri
pot fi considerate ca un efort pentru a găsi un cadru comun al UE vis-à-vis de politica privind
migraţia, care să depăşească diferentele de la nivel naţional, sau „primii paşi” până la
includerea politicii privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam ; migraţia a fost subiectul ce
a marcat agenda conferinţei interguvernamentale din 1996/1997 (cooperarea în cadrul celui
de-al treilea pilon „Justiţie si Afaceri Interne”). În acest context imigraţia a fost abordată în
termeni de „securitate” şi „control”40.
Faptul că politica privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam a avut o însemnătate
deosebită. Acest moment a reprezentat o etapă în care politicile de cooperare la nivel
european , mai exact în domeniile în privinţa justiţiei , libertăţii şi securităţii , au fost pe larg
reglementate de legislaţia comunitară şi totodată un moment important în evoluţia politicilor
imigraţiei şi azilului , acestea devenind unele dintre principalele politici ale Uniunii Europene.
Important de menţionat în acest context , în opinia mea, este şi Directiva 2000/43/EC
cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de
originea rasială sau etnică . Scopul acestei directive este acela de a crea un cadru pentru
combaterea discriminării pe criteriul originii rasiale şi etnice , punându-se accent pe
eficientizarea principiului tratamentului egal în statele membre . Această Directivă trebuie să
se aplice tuturor persoanelor atât în ceea ce priveşte sectorul public cât şi privat , inclusiv
organismele publice , în relaţie cu condiţiile de acces la angajare, autoangajare şi ocupaţie,
inclusiv criterii de selecţie şi condiţiile de recrutare, indiferent de domeniul de activitate şi la
toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv promovare , accesul la toate tipurile şi
nivelurile de orientare vocaţională, formare vocaţională, perfecţionare vocaţională şi
reconversie, inclusiv experienţa practică de lucru , angajare şi conditii de lucru, inclusiv

39
Cristian Bocancea ,Migraţie , aculturaţie şi valori politice , Revista „Sfera politicii „ , nr. 166/2011,
pag. 4
40
Cristina Elena Bobu , Politica UE în domeniul migraţiei –mai multe faţete ale aceluiaşi fenomen -,
Revista „ Sfera politicii” , nr. 137 , sursa www.sferapoliticii.ro

32
demiteri şi remunerare , activarea ca membru şi implicarea într-o organizaţie de muncitori sau
angajatori, sau în orice organizaţie ai cărei membri au o anumită profesie, inclusiv beneficiile
oferite de asemenea organizaţii , protecţie socială, inclusiv securitate socială şi asistenţa
sanitară , avantaje sociale , educaţie, acces la bunuri şi servicii care sunt disponibile
publicului, inclusiv locuire41.
Pornind de la premisa unei noi abordări a fenomenului migraţiei , liderii Uniunii
Europene au stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European de la Tampere ( Finlanda ) , din
octombrie 1999 , elementele pentru o politică migratorie comună a UE .Abordarea agreată la
Tampere a fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea Programului Haga , care stabileşte
obiectivele de întărire a libertăţii , securităţii şi justiţiei în UE pentru perioada 2005-2010.
Cooperarea europeană trebuie să se bazeze pe politici de integrare a resortisanţilor
ţărilor terţe cu şedere legală.
Minorii neînsoţiţi care sosesc în statele membre din ţări terţe reprezintă un grup
deosebit de vulnerabil care necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri adaptate la fiecare caz în
parte , în special în cazul minorilor aflaţi în pericol. Aceştia pot cădea victime ale traficanţilor
de persoane, ale grupărilor infracţionale şi nu numai. Acest lucru reprezintă o problemă
delicată şi destul de dificilă pentru statele membre care generează preocupări comune.
Se poate spune că migraţia este o zonă de dezbatere politică şi de politici publice
efervescentă în ultimele două decenii, ce ne poate oferi, dacă privim în profunzime
fenomenul, o exemplificare a modului în care funcţionează democraţiile liberale, gradul lor de
adaptabilitate şi deschidere faţă de schimbare. La nivel naţional, reacţiile politice faţă de
imigranţi reflectă ideile de naţiune, toleranţă. Pe măsură ce subiectul privind imigraţia, azilul,
cetăţenia, a avansat în sfera preocupărilor politice ale UE în anii ’90, UE a încercat să
găsească instrumentele necesare pentru conturarea unei politici comune în privinţa migraţiei,
care nu de puţine ori s-a lovit de provocarea pe care acest fenomen a adus-o conceptului de
suveranitate a statului naţiune42.
Ţara noastră a adoptat Strategia naţională privind imigraţia pe o perioadă de 4 ani
( 2011-2014 ) , aceasta reprezentând un pas important pe care aceasta îl face în cadrul
eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a imigraţiei pe teritoriul naţional.

2.5 . Politica comunitară privind azilul

Una dintre priorităţile cooperării dintre statele membre ale Uniunii Europene o
reprezintă politica de azil , faţă de care acestea manifestă mult interes . Statele europene au o

41
Art. 3 Directiva 2000/43/EC 10
42
Paragraf din Revista „Sfera politicii” articol, Politica UE în domeniul migraţiei .Mai multe faţete ale
aceleiaşi dileme de Cristina Elena Robu , sursa : www.sferapoliticii.ro

33
lungă tradiţie în a primi pe cei persecutaţi din diverse motive în toate ţările de origine . Din
acest motiv şi din multe altele , este binecunoscut faptul că nucleul identităţii europene este
reprezentat de protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
În decursul timpului Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative
importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre . Astfel,
odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht politica în domeniul azilului se bucură de o
atenţie deosebită din partea statelor membre în contextul cooperării în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne . Considerată iniţial „ domaine réservé” , legislaţia în domeniul azilului
cade sub auspiciile cooperării interguvernamentale , ceea ce permite fiecărui stat să deţină
controlul asupra propriei legislaţii în domeniu43.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 01 mai 1999 a marcat o nouă etapă
în ceea ce priveşte azilul . Acesta priveşte stabilirea unui „spaţiu de libertate , securitate şi
justiţie” şi conferă instituţiilor Uniunii noi atribuţii pentru dezvoltarea legislaţiei privind
aspectele referitoare azil.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam , Consiliul European adoptă
două programe şi anume : Programul de la Tampere şi Programul de la Haga . Acestea
definesc sistemul european comun de azil , ca parte a zonei de securitate , libertate şi justiţie ,
pentru construirea căruia sunt necesare două faze . Prima fază , corespunzătoare perioadei
(1999-2005) , vizează armonizarea legislaţiei în interiorul Uniunii Europene iar cea de-a doua
fază , corespunzătoare perioadei ( 2005-2010 ) urmăreşte instituirea unei proceduri comune de
azil şi a aceluiaşi statut pe tot cuprinsul Uniunii pentru toate persoanele care au nevoie de
protecţie internaţională.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi pe baza principiilor elaborate
de Consiliul European de la Tampere au demarat demersurile pentru crearea unui sistem
european comun de azil ( SECA ) . Acest sistem presupune că statele membre UE vor asigura
accesul solicitanţilor de azil , beneficiarilor de protecţie internaţională şi membrilor familiilor
acestora la o formă de protecţie şi la justiţie , la integrare socială şi la piaţa forţei de muncă ,
cu respectarea principiului nediscriminării.
Un rol important în cadrul legislaţiei privind azilul la nivelul Uniunii Europene îl are
Regulamentul 343/2003 denumit şi Regulamentul Dublin II care integrează principiile
Convenţiei Dublin44 în contextul comunitar . Totodată acesta înlocuieşte această Convenţie .
Cooperarea practică în materie de azil urmăreşte creşterea convergenţei şi asigurarea calităţii

43
Paragraf din Diana Zanoschi, Dreptul la azil în UE. Distopia supranaţionalismului , Rev Sfera
politicii , nr. 154 , pag. 2
44
Convenţia de la Dublin reprezintă un acord interguvernamental între statele membre ale UE în
privinţa azilului încheiat în anul 1990 dar devenit obligatoriu în anul 1997 .

34
permanente a proceselor decizionale ale statelor membre în domeniul respectiv, în contextul
cadrului legislativ european. În ultimii ani au fost luate deja un număr considerabil de măsuri
de cooperare practică, în special adoptarea unei abordări comune în domeniul informaţiilor
privind ţara de origine şi stabilirea unui program de formare european comun în materie de
azil45.
Obiectivele Sistemului Comun European de Azil, în cea de-a doua fază, sunt stabilirea
unei proceduri comune de azil şi a unui statut uniform pentru străinii care primesc azil sau o
formă de protecţie.
Instrumentele juridice pentru cea de-a doua fază vor fi supuse dezbaterii Consiliului şi
Parlamentului European în scopul de a fi adoptate până la sfârşitul anului 2010. În acest sens,
Comisia Europeană va prezenta un studiu privind implicaţiile practice şi juridice ale
procesării în comun a cererilor de azil în cadrul Uniunii Europene.
Vor fi înfiinţate, cu asistenţa U.E., structuri naţionale pentru facilitarea cooperării în
domeniul azilului, iar spre sfârşitul anului 2010 aceste structuri vor fi transformate într-un
Oficiu European care să faciliteze toate formele de cooperare între statele membre pentru
realizarea Sistemului Comun European de Azil.
Lista statelor terţe ale căror cetăţeni trebuie să fie în posesia unei vize pentru a trece
frontierele externe ale statelor membre U.E., potrivit Regulamentului (EC) nr. 539/2001 cu
ultima modificare, Regulamentul (EC) nr. 1932/2006
1. STATELE

AFGANISTAN BANGLADESH

AFRICA DE SUD BARBADOS

ALBANIA BELARUS

ALGERIA BELIZE

ANGOLA BENIN

ANTIGUA ŞI BARBUDA BHUTAN

ARABIA SAUDITĂ BOSNIA-HERZEGOVINA

ARMENIA BOTSWANA

AZERBAIDJAN BURKINA FASO

BAHAMAS BURMA/MYANMAR

BAHREIN BURUNDI

CAMBODGIA GEORGIA

CAMERUN GHANA

Preambul la Regulamnetul ( UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 mai
45

2010 privind înfiinţarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil

35
 CAPUL VERDE GRENADA

CHINA GUINEEA

CIAD GUINEEA-BISSAU

COASTA DE FILDEŞ GUINEEA ECUATORIALĂ

COLUMBIA GUYANA

CONGO HAITI

COREEA DE NORD INDIA

CUBA INDONEZIA

DJIBUTI INSULELE COMORE

DOMINICA INSULELE MARSHALL

EGIPT INSULELE SOLOMON

EMIRATELE ARABE UNITE IORDANIA

ERITREEA IRAK

ETIOPIA IRAN

FIJI JAMAICA

FILIPINE KAZAKHSTAN

FOSTA REPUBLICĂ IUGOSLAVĂ A MACEDONIEI KENYA

GABON KIRGHISTAN

GAMBIA KIRIBATI

Lista statelor terţe ale căror cetăţeni sunt exceptaţi de la obligaţia de a fi în posesia unei vize
pentru a trece frontierele externe ale statelor membre U.E., potrivit Regulamentului (EC) nr.
539/2001, cu ultima modificare Regulamentul (EC) nr. 1932/2006
1. STATELE
ANDORA ISRAEL
ARGENTINA JAPONIA
AUSTRALIA MALAEZIA
BRAZILIA MEXIC
BRUNEI MONACO
CANADA NICARAGUA
CHILE NOUA ZEELANDĂ
COREEA DE SUD PANAMA
COSTA RICA PARAGUAY
CROAŢIA SALVADOR
GUATEMALA SAN MARINO
HODURAS SFÂNTUL SCAUN
SINGAPORE URUGUAY
S.U.A. VENEZUELA
REGIUNI ADMINISTRATIVE SPECIALE ALE R.P. CHINEZE
REGIUNEA ADMINISTRATIVĂ REGIUNEA ADMINISTRATIVĂ
SPECIALĂ HONG KONG SPECIALĂ MACAO

36
 2.6. Protecţia datelor cu caracter personal
În cadrul liberei circulaţii a persoanelor de o importanţă deosebită este protecţia
datelor cu caracter personal.
Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei
fizice de a-i fi apărate acele date care conduc la identificarea sa , ceea ce presupune şi
existenţa obligaţiei corelative a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o
protecţie eficientă. Datele cu caracter personal reprezintă acele caracteristici care pot fi puse
direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă ca de
exemplu: nume , prenume , cod numeric personal , adresă, telefon , imagine , voce , situaţia
economio-financiară , profesia .
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede în Titlul III dedicat
„Libertăţilor” , la art. 8 că orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal
care o privesc . Asemene date trebuie tratate în mod corect în scopurile şi pe baza
consimţământului persoanei interesate sau în temeiul altui motiv legitim prevăzut de lege.
Şi Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie
1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a
datelor cu caracter personal între statele membre , fără încălcarea drepturilor fundamentale ale
persoanei .
Astfel, Convenţia de aplicare a Acordului Schengen prevede că datele pot fi copiate
doar în scopuri tehnice şi nu pot fi utilizate în scopuri administrative . Orice modificare a
categoriei de alertă se face numai după obţinerea autorizaţiei de modificare a categoriei de
alertă de către statul care a emis alerta şi trebuie să fie justificată de prevenirea unei
ameninţări grave, iminente la adresa ordinii şi securităţii naţionale , serioase temeiuri de
securitate naţională şi prevenirea unei infracţiuni grave46.
Persoanele pot solicita accesul la datele personale conţinute în legătură cu persoana lor
.Faţă de aceste date se aplică legislaţia naţională referitoare protecţia datelor personale din
fiecare stat membru47.
Datele personale din Sistemul de Informaţii Schengen pot fi menţinute pentru anumite
perioade de timp , iar în cazul în care nu sunt eliminate semnalările , statele membre nu le pot
menţine mai mult de 3 ani , însă aceste perioade pot fi mai mici decât limitele precizate în
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen dacă legislaţia naţională prevede astfel.

46
Art. 102 din CAAS
47
Art. 109 din CAAS

37
 Date cu caracter personal sunt înregistrate şi în Sistemul de Informaţii privind Vizele
după anumite norme stabilite conform reglementărilor comunitare în materie48 . Astfel, aceste
date nu sunt păstrate mai mult decât este necesar pentru ca SIV să-şi atingă obiectivele , dar
nu mai mult de cinci ani , după care sunt şterse.
Legalitatea prelucrării datelor cu caracter personal este monitorizată de către
autorităţile naţionale de supraveghere iar activitatea instituţiilor şi organelor comunitare în
ceea ce priveşte prelucrarea acestor date este monitorizată de Autoritatea Europeană pentru
Protecţia Datelor49 .

2.6.1. Imperativitatea protecţiei datelor cu caracter personal

2.6.1.1. Principiile care stau la baza protecţiei datelor cu caracter personal
Principiile care stau la baza protecţiei datelor cu caracter personal sunt:
a) prelucrate cu buna-credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare;
Prelucrarea datelor include colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, consultarea,
utilizarea, transferul, combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea lor.
Datele obţinute se vor prelucra numai în scopurile permise de lege.
Legea impune condiţii suplimentare când este vorba de date sensibile, referitoare la
originea rasială sau
etnică, convingerile politice, religioase, apartenenţa sindicală, starea de sănătate sau
viaţa sexuală.
b) colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime;
Prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri statistice, de cercetare
istorică sau ştiinţifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se
efectuează cu respectarea dispoziţiilor legilor în vigoare, inclusiv a celor care privesc
efectuarea notificării către autoritatea de supraveghere, precum şi cu respectarea garanţiilor
privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează
activitatea statistica ori cercetarea istorică sau ştiinţifică;
c) adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt
colectate şi ulterior prelucrate;

48
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind
protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date .
49
Regulamentul ( CE) nr. 45 /2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000
privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi
organele comun itare şi privind libera circulaţie a acestor date .( sursa : www.eur-lex.europa.eu )

38
 d) exacte şi, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare
pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care
sunt colectate şi pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie şterse sau rectificate;
e) stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe
durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi
ulterior prelucrate;
Stocarea datelor pe o durata mai mare decât cea menţionată, în scopuri statistice, de
cercetare istorică sau ştiinţifică, se va face cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea
datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, şi
numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri.

2.6.1.2. Legitimitatea prelucrărilor

Cu anumite excepţii [a se vedea categoriile speciale de date (ex. : datele legate de
originea rasială),datele cu caracter personal având funcţie de identificare (ex: codul numeric
personal) şi datele cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenţii, care
beneficiază de un regim special], orice prelucrare de date cu caracter personal poate fi
efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc
pentru acea prelucrare.
Consimţământul persoanei vizate nu este necesar în următoarele cazuri:
a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract
la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea
încheierii unui contract sau antecontract;
b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau
sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate;
c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a
operatorului;
d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de
interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este
învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele;
e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al
operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu
prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate.
f) când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului,
conform legii;

39
 g) când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau
ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.

2.7. Autoritatea Naţională de Supraveghere a prelucrării Datelor cu Caracter

Personal
În statele membre ale Uniunii Europene, activitatea de protecţie a datelor cu caracter
personal revine unor autorităţi sau instituţii special constituite pentru îndeplinirea unor astfel
de competenţe. În vederea alinierii legislaţiei României la acquis-ul comunitar, prin Legea nr.
102/2005, intrată în vigoare la data de 12 mai 2005, a fost înfiinţată Autoritatea Naţională de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
Statutul de autoritate independentă este consacrat chiar la primul articol al acestui act
normativ, unde se precizează că Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor
cu Caracter Personal este o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice
autoritate a administraţiei publice, ca şi faţă de orice persoană fizică sau juridică din domeniul
privat. Potrivit legii, Autoritatea nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ sau
reprezentativ şi nu poate fi obligată să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor altei autorităţi
publice sau entităţi de drept privat.
Autoritatea are drept obiectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, în legătură cu
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date

2.8. Sisteme informatice europene şi securizarea frontierelor

2.8.1 . Sistemul de Informaţii Schengen
La nivelul statelor Schengen există o cooperare avansată , poliţienească şi judiciară ,
fapt ce a dus la un schimb electronic de date şi informaţii protejate , extrem de necesare
activităţilor operative ale poliţiştilor de frontieră , prin intermediul Sistemului de Informaţii
Schengen.
Acesta reprezintă unul dintre cele mai importante progrese ale ultimilor ani şi trebuie
să îndeplinească obiectivul Uniunii Europene, de a garanta un spaţiu al libertăţii, siguranţei şi
justiţiei pentru fiecare cetăţean. Totodată acesta are ca obiectiv aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen cu privire la circulaţia persoanelor pe teritoriul
Părţilor Contractante , cu ajutorul informaţilor transmise de acest sistem informatic . Iniţial ,
sistemul a fost conceput pentru 15 state membre care implementau CAAS- fiind denumit SIS

40
1 . Ulterior , prin aderarea statelor nordice ( 2001) sistemul a fost extins la 18 state utilizatoare
( SIS 1+)50.

2.8.2. EURODAC (unitate centrală instituită în cadrul Comisiei)

La nivelul Uniunii Europene autorităţile competente care gestionau fenomenul
migraţiei în acest spaţiu s-au confruntat cu numeroase probleme legate de pluralitatea
cererilor de azil formulate de aceeaşi persoană . Deşi sistemul Dublin avea aplicabilitate
practică totuşi aceasta se realiza destul de greu întrucât , în anumite cazuri era imposibil de
ştiut dacă un solicitant de azil nu a mai depus o astfel de cerere şi în alt stat membru sau în
statul pe unde a intrat în spaţiul Uniunii Europene . Din acest considerent , miniştrii de interne
şi cei responsabili cu imigrarea din statele membre au iniţiat la Paris, în 23 februarie 1991, un
proiect de implementare a unui sistem unic de comparare a amprentelor digitale ale
solicitanţilor de azil , fapt ce s-a realizat aproape după opt ani.
Astfel, în vederea aplicării eficiente a sistemului Dublin s-a apreciat că fiecare stat
trebuie să stabilească identitatea solicitanţilor de azil , a persoanelor reţinute pentru trecerea
ilegală a frontierei externe a Uniunii Europene şi să verifice dacă un străin depistat cu şedere
ilegală pe propriul teritoriu a depus cerere de azil într-un alt stat membru . În acest sens s-a
considerat că adevărata identitate a acestor categorii de persoane se putea stabili prin
prelevarea amprentelor , care să fie introduse într-un sistem care să permită compararea lor51 .
Sistemul Eurodac permite ţărilor din Uniunea Europeană (UE) să contribuie la
identificarea solicitanţilor de azil şi a persoanelor care au fost prinse trecând fraudulos o
frontieră externă a Uniunii. Comparând amprentele, ţările din UE pot determina dacă un
solicitant de azil sau un cetăţean străin descoperit ca aflându-se ilegal într-o ţară a UE a mai
cerut azil într-o altă ţară din UE sau dacă un solicitant de azil a intrat fraudulos pe teritoriul
Uniunii.
Eurodac constă dintr-o unitate centrală instituită în cadrul Comisiei, echipată cu o bază
de date centrală computerizată pentru compararea amprentelor şi un sistem pentru
transmiterea electronică a datelor între ţările UE şi baza de date.
Pe lângă amprente, datele transmise de ţările UE includ:
 ţara UE de origine;
 sexul persoanei;
 locul şi data cererii de azil sau a reţinerii persoanei;

50
Sursa-www.mai.gov.ro
51
Ionel Tiberiu , Sisteme informatice europene folosite în cooperarea Schengen , articol publicat în
lucrarea, Cooperarea operaţională transfrontalieră şi prin sisteme informatice la frontiera Schengen “ , Ed. Pro
Universitaria , 2008 , p. 18

41
  numărul de referinţă;
 data la care au fost prelevate amprentele;
 data la care au fost transmise datele către unitatea centrală.
Sunt colectate date pentru persoanele care au cel puţin 14 ani,aceste date fiind trimise
la unitatea centrală prin intermediul unor puncte de acces naţionale.
În cazul solicitanţilor de azil, datele se păstrează timp de zece ani, cu excepţia cazului
în care persoana respectivă dobândeşte cetăţenia unei ţări din UE, caz în care datele sale
trebuie şterse imediat. Datele referitoare la cetăţenii străini reţinuţi pentru trecerea frauduloasă
a unei frontiere externe se păstrează timp de doi ani de la data prelevării amprentelor. Datele
sunt şterse imediat, înainte de încheierea celor doi ani, în cazul în care cetăţeanul străin:
 primeşte un permis de şedere;
 a părăsit teritoriul Uniunii;
 a obţinut cetăţenia unei ţări din UE.
În cazul cetăţenilor străini despre care se constată că sunt prezenţi ilegal într-o ţară din
UE, se pot compara amprentele acestora cu cele din baza de date centrală, pentru a determina
dacă persoana respectivă a mai introdus o cerere de azil într-o altă ţară din UE. După
transmiterea amprentelor în scopul comparării, acestea nu se mai păstrează în Eurodac.
În ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal, ţările din UE care trimit date
spre Eurodac trebuie să asigure desfăşurarea legală a prelevării de amprente şi a tuturor
operaţiilor ce implică prelucrarea, transmiterea, conservarea sau ştergerea datelor. Comisia
trebuie să se asigure că regulamentul este aplicat corect de către unitatea centrală şi să ia
măsurile necesare pentru a asigura securitatea acestuia. De asemenea, Comisia informează
Parlamentul European şi Consiliul cu privire la măsurile pe care le ia.
Activităţile de prelucrare a datelor desfăşurate de ţările UE sunt monitorizare de către
organismele naţionale de supraveghere, iar activităţile Comisiei sunt monitorizate de către
Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor (AEPD).
În plus faţă de toate ţările UE, acest regulament este aplicat şi de către ţările care (în
baza acordurilor internaţionale) aplică Regulamentul Dublin, adică Islanda, Norvegia şi
Elveţia.
Activitatea Eurodac este reglementată de Regulamentul Consiliului ( CE ) nr. 2725 din
11 decembrie 2000 pentru compararea amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenţiei
Dublin.

42
 2.9. Sistemul de informaţii privind vizele ( SIV)
SIV a luat naştere într-o perioadă în care politica comună în materie de vize trebuia să
fie reconfigurată şi în care cooperarea dintre statele membre în domeniul vizelor trebuie
dezvoltată .
În aceste condiţii , cu ocazia desfăşurării Consiliului European de la Sevilia din 21 şi
22 iunie 2002 s-a apreciat că înfiinţarea unui sistem comun de identificare a datelor privind
vizele este o prioritate absolută şi s-a solicitat totodată Comisiei întocmirea unui studiu de
fezabilitate privind crearea unui sistem de informaţii referitoare la vize . După ce s-a întocmit
un asemenea studiu , Consiliul European de la Salonic din datele de 5 şi 6 iunie 2003 a
considerat necesară stabilirea direcţiilor de urmat , de îndată ce este posibil , cu privire la
întocmirea unui plan de dezvoltare a SIV şi a bazei juridice corespunzătoare care să permită
înfiinţarea acestuia şi crearea , totodată , a resurselor financiare necesare.
Astfel , prin Decizia 2004/512/CE a Consiliului din data de 08 06 2004 a f ost instituit
Sistemul de Informaţii privind Vizele . Acesta permite autorităţilor naţionale competente să
introducă şi să actualizeze datele privind vizele şi să consulte aceste date pe cale electronică.
SIV urmăreşte îmbunătăţirea punerii în aplicare a politicii comune în materie de vize,
a cooperării la nivel consular şi a consultărilor care au loc între autorităţile responsabile în
domeniul vizelor, prin facilitarea schimbului de date între statele membre cu privire la cererile
de vize şi la deciziile referitoare la acestea.
SIV este folosit printr-un sistem de mesagerie electronică pentru a consulta celelalte
state care participă la VIS, în cadrul procesului de acordare a vizelor, respectiv pentru a
răspunde la solicitările similare formulate de celelalte state membre.
De la data la care România va aplica în totalitate dispoziţiile acquis-ului Schengen, în
temeiul deciziei Consiliului emise în acest sens, prin SIV se vor tranzacţiona date către VIS
central, conform calendarului de implementare pe regiuni stabilit la nivelul Uniunii Europene.
Până la data la care România va aplica în totalitate dispoziţiile acquis-ului Schengen, SNIV va
putea fi folosit pentru testarea în timp real.
Autoritatea responsabilă în domeniul vizelor introduce în SIV datele referitoare la
vizele solicitate admisibile potrivit prevederilor art. 19 din Codul comunitar de vize, după
cum urmează:
a) numărul cererii;
b) informaţii referitoare la stadiul procedurii, cu menţionarea faptului că a fost
solicitată o viză;
c) autoritatea căreia i-a fost prezentată cererea, inclusiv sediul acesteia, şi dacă
cererea a fost prezentată acestei autorităţi reprezentând un alt stat membru;

43
 d) datele prevăzute la art. 11.
În cazul în care s-a luat decizia eliberării unei vize, autoritatea naţională competenta
care a decis eliberarea vizei adăugă în SIV categoria de date în cauză, după cum urmează:
a) informaţii referitoare la stadiul procedurii, cu menţionarea faptului că viza a fost
eliberată;
b) autoritatea care a eliberat viză, inclusiv sediul sau, şi dacă aceasta a eliberat-o în
numele unui alt stat membru;
c) locul şi data deciziei de eliberare a vizei;
d) tipul de viză;
e) numărul autocolantului de viză;
f) teritoriul pe care deţinătorul vizei este autorizat să călătorească, în conformitate cu
dispoziţiile corespunzătoare din cadrul Codului comunitar de vize;
g) dată de la care decurge şi dată la care expira perioada de valabilitate a vizei;
h) numărul de intrări autorizate de viză pe teritoriul pentru care este valabilă viza;
i) durata de şedere autorizată prin viza;
j) dacă este cazul, indicaţia că viza a fost eliberată pe o fila separată, în conformitate cu
Regulamentul (CE) nr. 333/2002 al Consiliului din 18 februarie 2002 de stabilire a
unui model uniform de formular pentru aplicarea unei vize eliberate de statele membre
titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care emite
formularul respectiv;
k) adresa de domiciliu a solicitantului.
În cazul în care solicitantul îşi retrage cererea sau renunţă la această înainte de luarea
unei decizii de eliberare ori de neeliberare a vizei, autoritatea responsabilă în domeniul vizelor
căreia i-a fost prezentată cererea indică faptul că cererea a fost clasată din aceste motive,
precum şi data clasării52

52
Legea 271/2010 pentru infiintarea, organizarea si functionarea Sistemului national de informatii
privind vizele si participarea Romaniei la Sistemul de informatii privind vizele. Lege nr. 271/2010

44
 CAPITOLUL III
ASPECTE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN SPAŢIUL
COMUNITAR

3.1.Cadrul general de dezvoltare a politicilor europene

Oportunitatea oferită de contextul actual este de a proiecta Europa de mâine, o Europă
suficient de puternică pentru a face faţă provocărilor actuale, dar mai ales celor viitoare. Din
această perspectivă, suita acţiunii demarate de Uniune nu vizează un proces de reformă, ci
sunt concentrate asupra proiectului de creare a unei noi construcţii, fără însă ca aceasta să
însemne abandonarea realizărilor din perioadele trecute.
Deoarece interesul este mult mai mare, depăşind cadrul unei reforme, îmbunătăţirile
instituţionale nu pot fi limitate doar la rezolvarea unor disfuncţionalităţi.
Misiunea Europei este punctul central al proiectelor europene şi impune o reflecţie
asupra naturii procesului de integrare european. Atât mediul internaţional, cât şi aspiraţiile
cetăţenilor, prin introducerea unor elemente federale substanţiale, restricţionează proiectul
politic european, ceea ce presupune asumarea unor sarcini suplimentare de către Uniune, în
direcţia soluţionării concrete a problemelor statelor naţiune.
Criterii pentru o Europă puternică şi chiar pentru o Europă politică:
a) Europa ca o soluţie pentru problemele statelor naţiune. Opinia, destul de
răspândită, conform căreia o Europă puternică nu poate fi realizată decât prin transferul
total/parţial de suveranitate a statelor membre este total eronată. Semnificaţia esenţială a
acestui criteriu este exercitarea suveranităţii statelor membre în comun şi nu limitarea
acesteia.
Una dintre consecinţele globalizării, fenomen definit prin integrarea progresivă a
pieţelor şi progresul rapid al comunicării, este creşterea spectaculoasă a densităţii
transferurilor peste frontiere atât a bunelor, dar şi a relelor.
Guvernele sunt expuse mai mult decât niciodată până acum, iar proiecţiile viitoare
indică o creştere a dificultăţilor până la limita în care pot pune în pericol, chiar, obiectivele
strategice ale guvernării: securitatea şi prosperitatea cetăţenilor propriilor cetăţeni, În acest
context, alternativa statelor europene, indiferent de dimensiunea lor, de a dispune cel mai bine
de suveranitate este cea de a împărţi şi de a pune în comun suveranitatea la un nivel superior.
Trebuie, de asemenea, menţionat că exercitarea suveranităţii în termeni clasici nu mai este
posibilă.

45
 Fără a contesta contribuţia decisivă a suveranităţii tradiţionale la progresul naţiunilor,
în prezent rolul progresiv a încetat. Europa va adăuga valoare guvernărilor din statele
membre, intervenind în rezolvarea acelor probleme ce nu pot fi soluţionate la nivel naţional.
Crizele de încredere ce se pot naşte datorită erorii de percepţie a acestui prim criteriu trebuie
rezolvate prin reclădirea încrederii cetăţenilor Europei, prin promisiunea de mai mult şi nu
prin riscul de mai puţin;
b) Europa trebuie să aibă un rol major în procesul de decizie ce vizează stabilirea a
două regimuri globale esenţiale:
- regimul de securitate globală; Europa rămâne dedicată ideii de pace, care a inspirat
prima etapă a creării UE. Europa este un generator de pace şi contribuie decisiv la stabilirea
unui cod de norme ale regimului de securitate globală;
- regimul economic şi regimul social global; regimul economic global, care este
dominant în lumea actuală, impune un anumit tipar pentru organizaţiile sociale, care se
dovedeşte, de cele mai multe ori, diferit de standardul de viaţă europeană. In aceste condiţii,
fără o contribuţie inovativă, Europa riscă să rămână doar o interpretare regională a
globalizării. O Uniune puternică, cu o poziţie relevantă în afacerile internaţionale, poate juca
un rol activ în diminuarea şocurilor inerente fenomenului de globalizare. Dar, Europa poate
deveni un jucător global doar prin integrare politică; abandonarea sau eşecul proiectului
creării unei uniuni politice va conduce în mod iremediabil la dezintegrarea şi marginalizarea
entităţilor;
c) în cadrul noii Europe este obligatorie luarea în considerare a intereselor
fundamentale ale statelor constitutive: securitate, demnitate, prosperitate.
În interiorul unei Europei politice, elementele federale substanţiale, libertate şi
independenţă, se vor reconstitui singure prin materializarea intereselor menţionate anterior. In
acelaşi timp, nici unul dintre aceste interese nu poate fi satisfăcut în absenţa politicilor
elaborate şi implementate la nivel european.
Securitatea cetăţenilor nu poate fi satisfăcută decât în condiţiile asigurării la nivel
continental a solidarităţii sociale şi a pieţei de muncă flexibile.
Demnitatea, presupune, inter alia, egalitatea oportunităţilor şi respectul faţă de
diversitatea identităţilor culturale. Cu alte cuvinte, protecţia culturală trebuie asumată la nivel
european atât timp cât grupurile culturale traversează graniţele statelor naţionale.
În Europa viitoare, unită, termenul de minorităţi culturale/naţionale îşi va pierde
semnificaţia, deoarece nu toate grupurile culturale vor fi minoritare, În acelaşi timp, statele
membre, ca naţiuni civice, îşi vor asuma responsabilitatea garantării drepturilor civile ale
propriilor cetăţeni. Esenţa conceptului de prosperitate este dezvoltarea teritorială, prin care se

46
urmăreşte realizarea unei distribuţii echilibrate a activităţilor economice în interiorul fiecărui
stat.
In acest sens, Europa, ca expresie a solidarităţii, continuă eforturile întreprinse până în
prezent, intervenind, de exemplu, prin fondurile structurale şi politici agricole comune. Şi
totuşi, pentru realizarea proiectului politic european exisă două cerinţe suplimentare:
1) fuziunea intereselor naţionale, a cărei logică a fost evidenţiată de părinţii fondatori.
In acest sens, Jean Monnet declara că „... spre ceea ce trebuie să ne îndreptăm este o fuziune
a intereselor popoarelor Europei şi nu doar un alt efort de a menţine echilibrul acestor
interese ";
2) oferirea unei motivaţii cetăţenilor; atractivitatea pentru o Europă integrată se obţine
doar dacă există o puternică motivare. Doar motivarea economică nu va reprezenta, în viitorul
apropiat, un argument suficient pentru a împinge înainte vehiculul. Este nevoie de stimulente
care să depăşească sfera intereselor economice şi să ajungă la mintea şi sufletul cetăţenilor.
Doar în acest fel, cetăţenii vor redescoperi sensul real al procesului european.

3.2. Misiunea Europei unite

Realizarea acesteia presupune formularea şi evaluarea la nivel european a politicilor
considerate relevante pentru pilonul doi şi pilonul trei: azil şi imigrare, cooperare judiciară şi
poliţie în materie de crime, politica externă şi de apărare.
În mod similar, finanţarea bugetului Uniunii trebuie abordată la nivel european pentru
a se evita disputele contraproductive generate de sistemul de colectare bugetară actual. Este
necesară, de asemenea, împuternicirea Uniunii de a urmări dezvoltarea economică concertată
şi instituţionalizată.
Conservarea specificităţilor naţionale reprezintă un alt deziderat al Uniunii,
diversitatea europeană reprezentând unul dintre activele majore ale continentului.
Proiectul privind Constituţia europeană aduce clarificări referitoare la semnificaţia
conceptului de diversitate europeană prin definirea precisă a competenţelor naţionale în
domenii cum sunt cultura şi educaţia.
În concluzie, Esenţa misiunii europene poate fi reflectată prin: politici comerciale
comune, politici monetare, dezvoltare economică instituţionalizată, azil şi emigraţie,
cooperare judiciară şi poliţienească în materie criminală, politica de externe, de apărare,
finanţarea bugetului european, mediu, protecţia consumatorului, politici sociale (prin
dezvoltarea unui model social european), energie, reţele transeuropene, coeziune economică şi
socială, politică agricolă comună, cercetare şi dezvoltare, servicii publice în interes general.

47
 3.3. Instituirea Pieţei interne unice
Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere, în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată conform Tratatului privind instituirea
unei Constituţii pentru Europa (TC)
Definirea orientărilor şi a condiţiilor necesare asigurării unei dezvoltări echilibrate a
sectoarelor pieţei aparţine Consiliului de Miniştri al UE, care la propunerea Comisiei
Europene, adoptă regulamente sau decizii destinate acestor deziderate. Piaţa internă se
bazează pe cei patru piloni:
• libera circulaţie a persoanelor;
• bunurilor;
• capitalului;
• serviciilor.
Art. 111-15 din Tratatul pentru Instituirea unei Constituţii Europene prevede că: la
formularea propunerilor în vederea realizării obiectivelor enunţate anterior, Comisia ţine
cont de amploarea efortului pe care va trebui să-l suporte unele economii care prezintă
diferenţe de dezvoltare pentru instituirea pieţei interne şi poate să propună măsurile
corespunzătoare. Dacă aceste măsuri iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă un
caracter temporar şi să afecteze cât mai puţin posibil funcţionarea pieţei interne.
În cazul în care eforturile pe care anumite state membre trebuie să le depună pentru
realizarea obiectivelor menţionate în art. III-14 sunt deosebit de mari, Comisia, pe baza
acestei realităţi, poate propune măsuri corespunzătoare, ce pot lua chiar forma derogărilor.
Potrivit prevederilor art. III-15, derogările trebuie să aibă un caracter temporar şi să tulbure
cât mai puţin posibil funcţionarea pieţei interne.
Statele membre, conform art. III-16, se consultă în vederea adoptării în comun a
dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei interne să fie afectată de dispoziţiile
pe care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de tulburări grave, cu atingerea
ordinii publice, în caz de război sau tensiune internaţională gravă, care constituie o ameninţare
de război, sau pentru a face faţă angajamentelor contractate de acesta pentru menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale.
În cazul în care dispoziţiile adoptate în unul dintre cazurile enumerate au ca efect
denaturarea condiţiilor de concurenţă pe piaţa internă, Comisia, împreună cu statul interesat,
examinează condiţiile în care aceste dispoziţii pot fi adaptate la regulile stabilite prin
constituţie.

48
 Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie atunci când
consideră că un alt stat membru face abuz de competenţe în domeniul serviciilor de interes
economic general.

3.4. Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar

Libera circulaţie a persoanelor reprezintă una din cele mai importante libertăţi
fundamentale din spaţiul comunitar cu multe implicaţii juridice, economice şi politice.
Dreptul unei persoane de a circula în mod liber vizează două aspecte: libertatea de circulaţie
a unei persoane ce se află legal pe teritoriul unui stat şi are în vedere dreptul acesteia de a se
deplasa intra muros, adică în cadrul suprafeţei delimitate de frontierele acelui stat; libertatea
de circulaţie între state diferite. Acest din urmă aspect depăşeşte, în mod evident, sfera de
reglementare internă şi impune consacrarea unor norme juridice internaţionale atât cu
privire la circulaţia persoanelor nesalarizate, cât şi în privinţa persoanelor denumite de
normele comunitare ca fiind lucrători.
Declaraţia universală a drepturilor omului, prin art. 13, proclamă dreptul oricărei
persoane de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa în interiorul unui stat, de a părăsi
orice ţară, inclusiv pe a sa şi de a reveni în ţara pe care anterior a părăsit-o.
În art. 2 al Protocolului nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale se consacră dreptul oricui de a circula în mod liber, de a-şi alege
liber reşedinţa sa şi de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa.
Crearea spaţiului comunitar a determinat naşterea unor importante izvoare de drept
care întăresc libera circulaţie şi o recunosc ca un drept fundamental pe care jurisdicţiile
statelor membre sunt datoare să-l apere.
Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, prin art. 39, respectiv art. 45 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) stabileşte că libera circulaţie a
lucrătorilor este garantată în cadrul Comunităţii şi ea implică eliminarea or icărei
discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte
încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Prevederile Tratatului au fost dezvoltate printr-o serie de norme comunitare
aparţinând mai multor regulamente şi dir ective dintr e care menţionăm Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului nr.2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul
la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene
şi membrilor familiilor acestora 53 şi Regulamentul nr.1612/68/CEE din 15

53
Publicată în J.O.C.E. nr.L 158 din 30 aprilie 2004

49
octombrie1968 cu privire la circulaţia lucrătorilor în interiorul Comunităţii 54. Ambele
documente sunt aplicabile pentru toate statele membre ale Uniunii Europene începând cu
data de 30 aprilie 2006.
Scopul urmărit prin elaborarea Directivei nr.2004/38 a fost constituirea unui act
legislativ de bază în materie fiind înlocuite diverse acte normative comunitare care abordau
într-un mod sectorial problema liberei circulaţii şi a dreptului la şedere în statele membre.
În expunerea de motive a Directivei nr.2oo4/38 se subliniază că dreptul de şedere
într-un stat membru consolidează sentimentul cetăţeniei Uniunii Europene şi promovează
coeziunea socială, fapt ce reprezintă unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii 55 .
Obiectivele Directivei nr.2004/38 constau în:
a) stabilirea condiţiilor de exercitare a dreptului cetăţenilor Uniunii şi a membrilor
familiilor lor de a circula şi de a se stabili liber pe teritoriul statelor membre;
b) dreptul de stabilire permanentă în statele membre al cetăţenilor Uniunii şi al
membrilor lor de familie;
c) limitările dreptului la libera circulaţie şi la dreptul de şedere, pentru motive de
ordine publică, securitate sau sănătate publică.
Dreptul la libera circulaţie şi de şedere trebuie recunoscut, fără discriminare,
lucrătorilor „permanenţi”, sezonieri şi frontalieri, precum şi celor angajaţi în activităţi de
prestare de servicii, aşa cum se motivează în preambului Regulamentului nr.1612/68 al
Consiliului.
Probleme liberei circulaţii presupune, din punct de vedere juridic, desluşirea
conotaţiei a doi termeni: noţiunea de cetăţean al Uniunii şi de lucrător în spaţiul comunitar.
Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine, siguranţă publică şi sănătatea
publică, lucrătorii, conf. art. 111-18, alin. 3, au dreptul:
a) de a răspunde ofertelor efective de angajare;
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de şedere într-unul din statele membre pentru a exercita o activitate ocupaţională în
conformitate cu dispoziţiile legale, de reglementare şi administrative care reglementează
angajarea lucrătorilor naţionali;
d) de a se stabili pe teritoriul unui stat membru, după obţinerea unui loc de muncă în
acest stat, în condiţii care fac obiectul unor regulamente europene adoptate de către comisie.

54
Publicat în J.O.C.E. nr. L 257 din 19 octombrie 1968
55
O. Ţinca, Drept social comunitar-Drept comparat.Legislaţie română, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti,
2005, p. 43

50
 Legile sau legile-cadru europene care stabilesc măsurile necesare în vederea liberei
circulaţii a lucrătorilor sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic şi Social.
Acestea se referă, în special, la:
• asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naţionale de ocupare a forţei
de muncă;
• eliminarea procedurilor şi practicilor administrative, precum şi a termenelor de
acces la locurile de muncă disponibile, care fie rezultă din legislaţia internă, fie din acorduri
încheiate anterior între statele membre şi care, dacă ar fi menţinute, ar împiedica libera
circulaţie a lucrătorilor;
• eliminarea tuturor termenelor şi a celorlalte restricţii prevăzute fie în legislaţiile
interne, fie în acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din
celelalte state membre condiţii diferite la libera alegere a unui loc de muncă faţă de condiţiile
impuse lucrătorilor naţionali;
• stabilirea unor mecanisme proprii, în vederea corelării cererii şi ofertei de locuri de
muncă şi a realizării echilibrului între cerere şi ofertă pe piaţa muncii, în condiţiile în care să
nu pericliteze nivelul de trai şi de ocupare a forţei de muncă în diferite regiuni şi industrii.
În domeniul securităţii sociale, legea sau legea-cadru europeană stabileşte măsurile
necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, introducând în special un sistem prin
care să asigure lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă şi
persoanelor aflate în întreţinerea acestora:
• cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislaţii naţionale, în
vederea obţinerii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;
• plata prestaţiilor către persoanele care au reşedinţa pe teritoriul statelor membre.

3.4.1. Problema cetăţeniei.

Cetăţenia Uniunii este cea care conferă dreptul fundamental şi individual la libera
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.
În preambulul Directivei 2004/38 se precizează că cetăţenia Uniunii trebuie să
constituie statutul fundamental al resortisanţilor din statele membre, dacă aceştia îşi
exercită dreptul la liberă circulaţie şi şedere.
Potrivit normelor comunitare cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană
care se bucură de cetăţenia unui stat membru. Calitatea de cetăţean al Uniunii Europene nu
elimină şi nu înlocuieşte cetăţenia naţională, cele două cetăţenii neexcluzându-se fiind
interdependente deoarece cetăţenia europeană este condiţionată de existenţa cetăţeniei unui
stat membru.

51
 Fiecare stat membru este suveran să decidă asupra regulilor după care se acordă
cetăţenia, Uniunea Europeană nefiind în măsură să intervină în sistemul juridic propriu unui
stat membru.
Având în vedere că un cetăţean este, de regulă, parte într-un grup familial Directiva
2004/38 defineşte, în art.2, noţiunea de membru de familie prin care se înţelege:
a) soţul;
b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în
temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă,
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu
condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
c) descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea,
precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la litera b);
d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului,
conform definiţiei de la litera b).
Destinatarii Directivei sunt toţi cetăţenii Uniunii care se deplasează sau îşi au
reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrii
familiei lor.
Libera circulaţie, potrivit art.3 alin.2 lit.a din Directivă, vizează şi alţi membrii de
familie, indiferent de cetăţenia lor, care nu se încadrează în definiţia articolului 2, şi care, în
ţara din care au venit se află în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului
Uniunii care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii.
Din cuprinsul Directivei 2004/38 rezultă că beneficiarii acestei norme europene
pot fi clasificaţi în două categorii:56
- beneficiarii direcţi, adică cetăţenii unui stat membru şi membrii de familie;
- persoanele favorizate de statul gazdă, potrivit art.3 alin.2 lit.a şi b.
Deosebirea dintre cele două categorii de beneficiari este că în cazul cetăţenilor
europeni dispoziţiile Tratatului au efect direct, ceea ce înseamnă că statul membru nu are
dreptul de a refuza intrarea şi stabilirea pe teritoriul său (cu excepţia cazurilor de ordine,
sănătate şi securitate publică), pe când în cazul cetăţenilor favorizaţi este nevoie de
dispoziţii proprii ale statului gazdă pentru in trare şi şedere pe teritoriul său57.
În expunerea de motive a Directivei 2004/38/CE, la pct. (6), se precizează că pentru

56
O. Ţinca, op.cit., p. 46
57
Ibidem

52
menţinerea unităţii familiei în sens larg şi fără a aduce atingere interzicerii discriminării pe
criteriul cetăţeniei, situaţia persoanelor care nu sunt incluse în definiţia membrilor de
familie în conformitate cu prezenta directivă şi care, prin urmare, nu se bucură, automat de
dreptul de intrare şi şedere în statul membru gazdă ar trebui să fie examinată de acesta pe
baza propriei legislaţii interne, pentru a decide dacă se poate acorda intrarea şi şederea unor
asemenea persoane, luând în considerare relaţia lor cu cetăţeanul Uniunii sau orice alte
împrejurări, precum dependenţa lor financiară sau fizică de cetăţeanul Uniunii
În conţinutul dreptului la liberă circulaţie intră şi dreptul de a părăsi un stat pe
teritoriul căruia se găseşte, chiar şi atunci când este vorba despre propria-i ţară.
Dreptul de ieşire dintr-o ţară presupune ca cetăţeanul Uniunii şi membrii lui de
familie să deţină cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile fără a li se putea impune
vize de ieşire sau alte formalităţi echivalente.
În conformitate cu Protocolul nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale – Strasbourg, 16 septembrie 1963 – se interzice orice
sancţiune sau şicanare la adresa celui care doreşte să plece dintr-un stat. Din practica fostei
Comisii Europene a Drepturilor Omului rezultă că libertatea de a părăsi orice ţară implică
dreptul pentru cel interesat de a pleca în orice ţară care este dispusă să-l primească.
În acest context, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că refuzul
Finlandei de a elibera un paşaport unui cetăţean finlandez care domicilia în Suedia este o
încălcare a libertăţii individului de a-şi părăsi ţara. Soluţia este identică şi în cazul în care se
refuză eliberarea unui paşaport unei persoane pe motivul că aceasta nu şi-a efectuat în
întregime serviciul militar58 .
Într-o altă cauză a aceleiaşi foste Comisii s-a reţinut că reclamanţii, deşi au putut
părăsi în mod liber o ţară – în speţă Suedia - s-au plâns că n-au fost autorizaţi să transfere
anumite sume de bani în noua lor ţară de reşedinţă (S.U.A.). Comisia a decis că „dreptul de a
scoate fără nici o restricţie, dintr-o ţară bunurile sale nu face parte din dreptul de a părăsi
liber o ţară”59. Decizia a fost apreciată ca fiind corectă exprimându-se opinia că speţa în
cauză ţine „ mai degrabă de regimul juridic al bunurilor unei persoane. . .decât una ce ar
privi libertatea de circulaţie”60.

3.4.2. Noţiunea de lucrător.

Principalii beneficiari ai dreptului la libera circulaţie sunt lucrătorii statelor

58
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2005, p. 1114
59
C. Bârsan, op.cit., p. 1114
60
Ibidem

53
membre. Până la ora actuală nu s-a elaborat nici o normă juridică europeană care să
definească termenul de lucrător dar conţinutul acestuia poate fi dedus din cuprinsul art.39 al
Tratatului asupra Comunităţii Europene unde la alin.2, menţionându-se libera circulaţie a
lucrătorilor se are în vedere încadrarea în muncă, remuneraţia şi celelalte condiţii de
muncă.
În literatura de specialitate din România lucrătorul a fost definit ca fiind „acea
persoană care se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, decât cel de
origine, în scopul de a găsi un loc de muncă, de a se angaja şi desfăşura o activitate salariată,
beneficiind de condiţii de muncă adecvate, fără să fie supus vreunei discriminări”61.
În terminologia juridică românească termenul de lucrător poate părea ciudată
deoarece în legislaţia românească, cu o singură excepţie, nu este utilizat. Excepţia o
constituie Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă 62 unde lucrătorul este
definit ca fiind o persoană angajată de către un angajator, inclusiv studenţii şi elevii aflaţi în
stagiu de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia
persoanelor care prestează activităţi casnice. În doctrină această definiţie este apreciată ca
fiind foarte apropiată de cea utilizată în dreptul comunitar 63 .
Necesitatea utililizării termenului de lucrător este justificată deoarece dreptul
comunitar are ca scop armonizarea sistemelor naţionale de drept care au reglementări şi
definiţii variate, în raport de propriile tradiţii economico-juridice64.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi-a adus un aport important la
clarificarea noţiunii de lucrător precizând că ea este specifică dreptului comunitar şi nu
celui naţional pentru că dacă acest termen ar fi avut originea în dreptul intern atunci fiecare
stat ar fi avut posibilitatea de a modifica înţelesul noţiunii de lucrător migrant, lipsind astfel
anumite categorii de persoane de beneficiul protecţiei acordate de Tratat65.
Din conţinutul Tratatului, precum şi din jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg rezultă
că noţiunea de lucrător presupune următoarele elemente:
- desfăşurarea unei activităţi economice;
- remunerarea;
- subordonarea lucrătorului faţă de angajator.
Prestarea unei activităţi economice.
Libera circulaţie în Uniunea Europeană – comunitate care are o origine economică –
61
Al.Ţiclea, C.Gâlcă, Libera circulaţie a lucrătorilor în Uniunea Europeană, în R.R.D.M. nr.5/2008,
p.13
62
A. Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti , 2006, p. 339
63
A. Popescu, T.G. Savu, Noţiunea de „lucrător” în dreptul comunitar, R.R.D.M. nr.4/2002, p.15
64
Hotărârea C.J.C.E. din 19 martie 1964, în dosarul 75/63, Recueil 1964, p.347
65
Art.l din Regulamentul (CEE) nr.1612/68 al Consiliului, publicat în J.O. 268 din 6 noiembrie 1967,
p.9

54
presupune prestarea unei activităţi cu valoare economică, orice resortisant al unui stat
membru, indiferent de reşedinţa sa are dreptul de acces la o activitate salariată66.
Domeniile în care se desfăşoară munca şi natura relaţiilor dintre angajat şi angajator
nu prezintă importanţă, esenţială fiind stabilirea unei relaţii de muncă chiar dacă nu se
încheie un contract individual de muncă.
Curtea de Justiţie a decis că se poate bucura de statutul de lucrător şi cetăţeanul unui
stat membru care activează în cadrul unei instituţii cu statut special de drept internaţional
(ASE – Agenţia Spaţială Europeană) sau cel care a încheiat un contract de muncă
ocazional, precum şi cetăţeanul care a încheiat un contract de stagiu de formare67.
În cazul prestaţiilor efectuate în cadrul unor comunităţi religioase sau spirituale
munca depusă – a conchis Curtea – poate repreznta o activitate economică „ în măsura în
care aceasta tinde să garanteze o independenţă economică a comunităţii68.
Potrivit aceleiaşi instanţe poate fi considerat lucrător, în sensul dreptului comunitar, şi
cel care prestează o activitate ce presupune o durată şi productivitate normală a muncii şi
care creează în mod indubitabil un beneficiu angajatorului său. Este cazul celebru al
fotbalistului belgian Jean Marc Bosman care a permis Curţii să precizeze că şi exercitarea
unui sport – în speţa noastră fotbalul, J.M.Bosman fiind jucător profesionist la un club
belgian de fotbal – poate intra sub incidenţa normelor comunitare dacă prestaţia sportivă
are un conţinut economic. Sportivii profesionişti şi semiprofesionişti activează în cadrul
unor asociaţii sportive urmărind avantaje patrimoniale caz în care dreptul lor la libera
circulaţie nu poate fi restrâns prin diverse norme ce invocă „clauza de naţionalitate”69.
Sportivii amatori precum şi cei care participă la jocurile unei echipe naţionale nu
prestează o activitate economică, în sensul dreptului comunitar şi nu intră sub incidenţa
normelor privind dreptul la liberă circulaţie.70

3.4.2.1.Remunerarea.
Pentru ca o persoană să dobândească statutul de lucrător trebuie ca relaţia de muncă
în care este implicată să presupună primirea în contrapartidă a unei remuneraţii, indiferent
de nivelul şi modalităţile acesteia. Ceea ce reprezintă esenţialul este ca munca să fie reală şi
efectivă, adică „activitatea depusă de lucrător să contribuie la ameliorarea cantitativă sau

66
O. Ţinca, op.cit., p.63-64 (Hotărârea din 15 martie 1989, în cauzele nr.389 şi 39o/87; Hotărârea
C.J.C.E din 21 noiembrie 1991, în cauza 27/91
67
Hotărârea din 26 februarie 1992, în cauza br.3/1990)
68
A. Popescu, T.G. Savu, op.cit., p.17 (Hotărârea C.J.C.E. din 5 octombrie 1988, în dosarul 196/87)
69
Hotărârea C.J.C.E. din 15 decembrie 1995, în dosarul 415/93
70
Art. 48 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (fostul art.42 din Tratatul de Constituire a
Uniunii
Europene)

55
calitativă a producţiei întreprinderii”71.
Curtea de la Luxemburg a statuat că recunoaşterea calităţii de lucrător nu depinde de
nivelul de salarizare nefiind necesar ca plata primită să acopere în totalitate veniturile
necesare de trai, ele putând fi inferioare minimului de existenţă necesar în statul gazdă.
Mobilul intern care l-au determinat pe un cetăţean al Uniunii Europene să caute de lucru
într-un alt stat membru şi să accepte nivelul unei salarizări inferioare în ţara gazdă sunt
irelevante atâta vreme cât el desfăşoară o activitate reală şi efectivă .
Este considerat lucrător şi cel care este implicat într -un stagiu de formare
profesională sub supravegherea autorităţilor ţării gazdă, perioadă de timp în care prestează şi
activităţi salarizate în favoarea unor beneficiari.

3.4.2.2.Subordonarea lucrătorului faţă de angajator.

Calitatea de lucrător presupune executarea prestaţiei sub conducerea beneficiarului
muncii depuse care poate da dispoziţii, poate controla, poate aplica sancţiuni, într-un cuvânt
are putere de direcţie ceea ce determină subordonarea tipică a angajatului faţă de angajatorul
său.
În doctrina occidentală s-a pus problema dacă această subordonare este una simplă,
de natură economică ( calitatea de salariat este recunoscută celui care se găseşte plasat sub
dependenţa economică a altuia, în profitul căruia lucrează şi de unde îşi acoperă resursele
financiare) sau este vorba de o subordonare juridică ce presupune recunoaşterea calităţii de
salariat celui care execută munca sub ordinele altuia, acesta din urmă putând da directive
privind executarea prestaţiei şi poate controla îndeplinirea sarcinilor şi a calităţii muncii
efectuate72.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în favoarea abordării
subordonării de tip juridic care presupune puterea angajatorului pe plan organizatoric,
normativ şi disciplinar.
Problema dacă libera circulaţie vizează şi funcţionarii publici a fost într-o perioadă de
timp controversată datorită modului lapidar în care a fost formulat aliniatul (4) al art. 39 din
Tratat: „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică”.
Determinantă a fost poziţia Curţii de Justiţie care a decis că nu beneficiază de
dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor „locurile de muncă ce presupun o
participare, directă sau indirectă, la exercitarea puterii publice şi la funcţiile ce au ca
obiect salvgardarea interesului general al statului şi al altor colectivităţi publice. Astfel de

71
O. Ţinca, op.cit., p.65
72
B. Teyssie, Droit europeen du travail, 2-eme edition, Litec, Paris, 2003, p. 93

56
locuri de muncă presupun, aşadar, din partea titularilor lor existenţa unui raport specific de
solidaritate faţă de stat, ca şi reciprocitatea drepturilor şi a îndatoririlor care constituie baza
legăturii de cetăţenie”73.
În dreptul comunitar nu există o definiţie a noţiunii de „interes public” dar din
practica constantă a Curţii de Justiţie rezultă că textul din Tratat se referă la activităţile ce
implică exerciţiul autorităţii publice şi necesitatea prezervării interesului general. Curtea a
apreciat că noţiunea de putere publică constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea
statului şi posibilitatea de a utiliza constrângerea faţă de cetăţeni.
Alături de Curtea de Justiţie şi Comisia s-a declarat de acord ca prevederile art.39
alin.(4) din Tratat să vizeze funcţii specifice statului, cum ar fi : forţele de ordine, armata,
diplomaţia, magistratura, diferite locuri de muncă din anumite ministere, guverne regionale,
colectivităţi locale, toate aceste presupunând exercitarea puterii juridice publice a statului74.
Prin mai multe hotărâri ale sale Curtea de Justiţie a decis că nu se poate accepta
exercitarea funcţiei publice decât dacă este vorba de o participare directă sau indirectă la
exercitarea puterii publice şi prin funcţia respectivă se apără interesele generale ale unui
stat membru.
Nu intră în această categorie profesorii şi cercetătorii chiar dacă în unele state,
Germania bunăoară, se consideră că profesorii beneficiază de prerogativele puterii publice
prin faptul ţinerii unor cursuri, a notării elevilor şi a deciziei de promovare în clasele
superioare75.
In unele ţări din Uniunea Europeană s-a admis ca cetăţenii statelor membre să poată
accede la posturi specifice administraţiei publice cu condiţia ca atribuţiile îndeplinite să nu
implice exerciţiul suveranităţii76.
Libera circulaţie a lucrătorilor impune instituirea unui sistem care să asigure
lucrătorilor migranţi şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora dreptul la :
a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii
interne în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea
acestora;
b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre77.
Se impune precizarea că noţiunea de lucrător în dreptul comunitar nu este univocă
ceea ce înseamnă că noţiunea de lucrător în domeniul relaţiilor de muncă diferă de noţiunea
de lucrător în domeniul securităţii sociale.
73
Ibidem; Hotărârea C.J.C.E. din 31 mai 1989, în cauza nr.344/87
74
Hotărârea C.J.C.E. din 3o mai 1989, în cauza nr.33/88.
75
O. Ţinca, op.cit., p. 67-68
76
Ibidem; Hotărârea C.J.C.E. din 3 iulie 1986, în cauza 66/85
77
A. Popescu, T.G. Savu, op.cit., p.26

57
 Potrivit art.1 din Regulamentul 1408 / 71 noţiunea de lucrător se referă la lucrătorul

salariat sau lucrătorul independent afiliat la un regim naţional de asigurare socială26. Curtea
de Justiţie a permis lărgirea sferei noţiunii de lucrător înglobând în ea şi cetăţenii Uniunii
Europene care se deplasează în interes personal într-o ţară membră şi care pot beneficia de
prevederile Regulamentului 1408 / 71 chiar dacă nu au un loc de muncă în ţara gazdă dar
beneficiază de un regim de securitate socială şi au fost asiguraţi în calitate de lucrători78 .

Printr-o altă hotărâre a Curţii de Justiţie79 s-a precizat că normele comunitare în

materia securităţii sociale se aplică tuturor lucrătorilor asiguraţi, fiind irelevantă cauza
pentru care ei se deplasează într-o altă ţară membră a Uniunii Europene.
Din practica Curţii de Justiţie se poate constata că noţiunea de lucrător în materia
securităţii sociale nu este identică în toate ţările membre, legislaţia naţională fiind cea
care stabileşte beneficiarii regimului general de securitate socială. Dar, Curtea atenţionează
statele membre că o persoană ce beneficiază de un regim general de securitate socială
intră în sfera de aplicare a normelor comunitare privind coordonarea regimurilor de
securitate socială80
Din preambulul Regulamentului nr.883/2004 al Parlamentului European şi al
Consiliului, din 29 aprilie 2004, rezultă că regulile de coordonare a sistemelor naţionale de
securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulaţii a persoanelor. Regulamentul, prin
chiar art.1, face o serie de precizări terminologice, inclusiv cele privind activitatea salariată
şi cea independentă contribuind la buna înţelegere a dreptului la libera circulaţie a
lucrătorilor.
Libertatea de circulaţie, cu cele trei compenente fundamentale ale sale – dreptul de
a circula liber pe teritoriul unui stat, dreptul de a-ţi alege reşedinţa pe teritoriul unui stat şi
dreptul de a părăsi teritoriul unui stat – este recunoscută tuturor cetăţenilor Uniunii
Europene în mod nediscriminatoriu dar, poate cunoaşte, în anumite situaţii, unele limitări.
Restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor
lor de familie trebuie să aibă ca fundament o normă juridică, să urmărească un scop legitim,
să fie necesară, utilă şi să se realizeze prin mijloace specifice unei societăţi democratice.
Este foarte important ca restrângerea libertăţii de circulaţie să aibă loc cu respectarea
proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui şi să se
bazeze exclusiv pe condiţia personală a cetăţeanului în cauză.
Conform Tratatului libera circulaţie nu poate fi îngrădită decât pentru motive de
78
O. Ţinca, Noţiunea de lucrător în dreptul securităţii sociale al Uniunii Europene, în R.R.D.M.
nr.4/2010, p. 18
79
Hotărârea C.J.C.E. din 19 martie 1964, în cauza nr.75/63
80
Hotărârea C.J.C.E. din 9 decembrie 1965, în cauza nr.44/65

58
ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în
scopuri economice.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi
suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi admise moti
vări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie
generală.
Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis, în soluţionarea unor cauze
concrete că nu pot fi considerate limitări ale dreptului de circulaţie următoarele fapte:81
- obligaţia impusă fiecărui cetăţean de a avea asupra sa un document de identitate şi
care să fie prezentat autorităţilor publice la cererea acestora;
- detenţia unei persoane, în condiţiile legii, împotriva căreia s-a pornit procedura de
urmărire penală;
- condiţia legală a stabilirii unei reşedinţe permanente pe teritoriul ţării gazdă în
vederea restituirii, la cerere, a unor bunuri.
Conduita personală pentru a a fi motiv de restrângere a dreptului la libera circulaţie
trebuie să reprezinte o ameninţare reală, gravă şi actuală la adresa unui interes fundamental
al societăţii.
Curtea de Justiţie a stabilit că un stat membru poate invoca, în caz de restrângere a
liberei circulaţii, comportamentul personal al unei persoane constând în afilierea la un grup
sau o organizaţie care, deşi nu este interzisă, prin activităţile sale prezintă un cert pericol
social.
Invocarea comportamentului personal pentru restrângerea libertăţii de circulaţie
trebuie argumentată cu faptul că ameninţarea la adresa ordinii şi siguranţei publice îşi are
sursa în fapta personală a unui individ iar expulzarea acestuia nu poate fi decisă pentru
motive de prevenţie generală sau cu scopul de a descuraja alte persoane82.
Justificarea măsurilor de restrângere a dreptului la libera circulaţie pe motiv de
ordine publică trebuie apreciate în raport de toate normele dreptului comunitar pentru a se
evita aprecierile discreţionare ale statelor membre şi a garanta drepturile cetăţenilor
europeni supuşi unor astfel de măsuri.
În cazul romilor (ţiganilor) de cetăţenie română aflaţi pe teritoriile altor state
membre ale Uniunii Europene restrângerea dreptului lor de circulaţie, de şedere şi de
revenire nu este posibilă decât pentru aceleaşi motive invocate în Tratat. În situaţia punctuală
petrecută în Franţa, în ultimele luni ale anului 2010, Uniunea Europeană se confruntă cu o
situaţie pe care nu a avut-o în vedere, deşi trebuia s-o prevadă şi care a creat dificultăţi în
81
C. Bârsan, op.cit., p.1115 - 1116
82
Hotărârea C.J.C.E. din 26 februarie 1975, în cauza nr. C-67/74

59
raporturile dintre unele state membre mai ales pentru faptul că, în opinia noastră, nici una
din ţările implicate nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce au făcut – este cazul
Franţei care a procedat la expulzări mascate – sau ceea ce trebuiau să facă, cu mult mai
multă vreme înainte de aceste evenimente – este cazul României care nu a depus sufiente
eforturi pentru integrarea socială a romilor (ţiganilor) şi a cheltuit în mod ineficient şi
poate chiar iresponsabil bani publici destinaţi politicii de educaţie şi inserţie socială a
acestei etnii.
Ne exprimăm categoric opinia cu privire la vinovăţia statului român în ceea ce
priveşte tergiversarea sine die a rezolvării problemei integrării etniei rome prin politici
ferme şi constante planificate, mai ales, pe plan educaţional. De la dezrobirea ţiganilor din
secolul XIX, ce a avut loc în Principatele Române, problema integrării sociale a acestora a
fost total neglijată considerându-se, în mod nejustificat, că ea se va produce de la sine, prin
trecerea timpului şi numai prin efortul propriu al acestei etnii, ceea ce, bineînţeles, nu s-a
întâmplat.
În acelaşi timp ne exprimăm totala surprindere faţă de atitudinea unor lideri ai ţării în
care s-a născut principiul fundamental al libertăţii omului şi care au găsit de cuviin ţă să
utilizeze mijloace de îndepărtare a unor cetăţeni – vrem, nu vrem; ne place sau nu ne place
– europeni încercând să mascheze adevăratele intenţii de expulzare, pentru care nu
aveau motive, şi în nici un caz în grup.
Utilizarea unor mijloace ieftine şi viclene de escamotare a realelor intenţii de
expulzare prin momirea unor grupuri de oameni, foarte vulnerabili din punct de vedere
economic, cu sume de bani, modice, de altfel, nu face cinste nici unui conducător, cu atât
mai mult cu cât este vorba de capul statului unei ţări care este realmente lider al culturii şi
civilizaţiei umane.
Fără a încerca să derobez statul român de obligaţiile pe care le are faţă de proprii
cetăţeni, indiferent de natura lor etnică, ne exprimăm convingerea că problema romilor,
care s-ar putea să fie ultima grupare etnică din Europa cu tradiţii culturale migratoare,
este una şi europeană ce presupune un efort concertat şi comun în vederea integrării în
parametrii consacraţi în Uniune.
Plasarea culpei dintr-o parte în alta, precum şi lipsa de viziune a organismelor de
conducere a Uniunii Europene în problematica, reală şi concretă, a existenţei în Europa a
unor grupuri etnice cu valenţe culturale aparte şi tradiţii milenare de migraţie, demonstrează
prăpastia încă existentă între prevederile moderne, elegante, umanitare privind egalitatea în
drepturi şi nediscriminarea şi crudele, uneori chiar şocantele fapte cotidiene de viaţă care
demonstrează unele tare ale intoleranţei ce sunt cu atât mai neplăcute cu cât sunt

60
manifestate de reprezentanţi ai unei naţiuni care prin vărsare de sânge a luptat şi a câştigat
recunoaşterea unor drepturi fundamentale ale omului.
În privinţa restrângerii dreptului la libera circulaţie pe motive de sănătate publică,
potrivit art.29 din Directiva nr.2004/38 a CE, singurele boli care justifică măsuri de
restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, astfel cum sunt acestea
definite de documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii , precum şi alte
boli infecţioase şi parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de
protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă.
Bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva
expulzarea de pe teritoriul respectiv.
Îndepărtarea de pe teritoriul unei ţări gazdă trebuie să respecte normele europene de
drept material şi procedural oferindu-se astfel o serie de garanţii privind dreptul de
circulaţie, de şedere şi de părăsire a unui stat membru al Uniunii Europene.
Este interzisă expulzarea, prin măsuri individuale sau colective, a cetăţenilor unui
stat, de pe teritoriul acestuia.
Este importantă delimitarea între termenii expulzare şi extrădare.83
Prin expulzare se înţelege punerea în executare a unui ordin de a părăsi un anumit
teritoriu statal , pe când prin extrădare are loc o „punere” sau „predare” a unei persoane
unui alt stat, de obicei, în vederea urmăririi, judecării sau executării unei pedepse penale.
Extrădarea, reglementarea ei, aparţine normelor juridice ale fiecărui stat în parte,
unele state permiţând procedura extrădării, pe când altele nu o admit.
Expulzarea cetăţeanului european şi a familiei sale, care a dobândit dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene nu este posibilă decât în
situaţiile în care intervin motive imperative de ordine şi siguranţă publică.
Din punct de vedere procedural persoanele aflate într-o astfel de situaţie trebuie
înştiinţate printr-o notificare şi informate cu privire la motivele invocate în vederea
expulzării.
În notificare este obligatorie precizarea dreptului de a contesta măsura şi organul
judiciar sau administrativ la care se depune contestaţia.
Rezolvarea contestaţiei se face cu respectarea drepturilor procedurale şi de apărare
care trebuie să fie recunoscute, cel puţin, la nivelul condiţiilor aplicabile în faţa unor
instanţe naţionale de acelaşi tip.
Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unui
stat comunitar, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, au
83
C. Bârsan, op.cit., p. 1122

61
dreptul de a li se ridica interdicţia, pe bază de cerere, după o perioadă de timp rezonabilă, în
funcţie de împrejurări şi, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de
interzicere a intrării.
Pe perioada analizării cererii lor persoanele în cauză nu au dreptul de intrare pe
teritoriul statului care a impus interdicţia.

3.5. Libertatea de stabilire

Referitor la libertatea de stabilire, Constituţia Europeană, prin art. 111-22, interzice
restricţiile impuse libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui
stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau
filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Legile-cadru europene ce reglementează măsurile pentru obţinerea libertăţii de
stabilire în ceea ce priveşte o activitate determinată sunt adoptate după consultarea
Comitetului Economic şi Social. Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia îşi
exercită funcţiile care le revin, şi anume:
a) abordarea, în general, cu prioritate a activităţilor la care libertatea de stabilire îşi
aduce o contribuţie deosebit de utilă, în vederea dezvoltării producţiei şi schimburi;
b) asigurarea unei colaborări strânse între administraţiile naţionale competente pentru
a cunoaşte situaţiile deosebite ale diferitelor activităţi în cadrul Uniunii;
c) eliminarea acelor proceduri şi practici administrative care decurg fie din legislaţia
internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre şi care, dacă ar fi menţinute, ar
împiedica libertatea de stabilire;
d) asigurarea posibilităţii ca lucrătorii salariaţi dintr-un stat membru angajaţi pe
teritoriul altui stat membru să poată să rămână pe teritoriul acestuia pentru exercitarea unei
activităţi independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar trebui să le
îndeplinească dacă ar veni în acest stat în momentul în care intenţionează să iniţieze această
activitate;
e) asigurarea posibilităţii de activităţi de achiziţionare şi exploatare a proprietăţilor
funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru, în
măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite;
f) aplicarea eliminării treptate a restricţiilor impuse libertăţii de stabilire, în cadrul
fiecărei ramuri de activitate avută în vedere, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de
înfiinţare de agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte,
condiţiile de admitere a personalului la sediul principal, în organele de conducere sau de
supraveghere ale acestora;

62
 g) coordonarea, în măsura în care este necesar şi în vederea alinierii, a garanţiilor
cerute în statele membre pentru a proteja interesele asociaţiilor, cât şi ale terţilor;
h) asigurarea nedenaturării condiţiilor de stabilire a ajutoarelor acordate de statele
membre.
Referitor la activităţile independente, legile-cadru europene vizează:
• recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri;
• coordonarea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor
membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
În ceea ce priveşte profesiunile medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea
treptată a restricţiilor este condiţionată de coordonarea condiţiilor lor de exercitare în
diferitele state membre.
Aşa după cum este menţionat în art. 111-27, din Constituţia Europeană, societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru si având sediul social,
administraţia centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre. Prin societăţi se înţelege societăţile de drept civil sau
comercial, inclusiv societăţile cooperative şi celelalte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepţia societăţilor care nu au scop lucrativ.

3.6. Libertatea de prestare a serviciilor

În sensul Constituţiei, serviciile sunt definite ca reprezentând prestările furnizate în
mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de
dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
• activităţi cu caracter industrial;
• activităţi cu caracter comercial;
• activităţi artizanale;
• activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale. Libera circulaţie a serviciilor din
domeniul transporturilor
este reglementată în cadrul politicii transporturilor.
Liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor de capital trebuie să
se realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor.
Legea-cadru europeană în care sunt menţionate măsurile destinate realizării
liberalizării unui serviciu determinat este adoptată după consultarea Comitetului Economic şi
Social, şi se aplică cu prioritate acelor servicii care intervin în costurile de producţie sau a
căror liberalizare contribuie la promovarea schimburilor de mărfuri.

63
 3.7. Restricţii ale dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul uniunii
europene
Societatea europeană se bazează pe trei elemente de importanţă majoră şi anume :
 libertate ;
 securitate;
 justiţie .
Aceste elemente reprezintă , de altfel, baza integrării europene . Numai o cooperare susţinută
între statele membre ale Uniunii Europene poate duce la îndeplinirea acestor deziderate . În
mijlocul acestei zone de libertate , securitate de justiţie sunt cetăţenii europeni care
beneficiază de o serie de drepturi fundamentale printre care şi dreptul la liberă circulaţie .
În acest context cetăţenii europeni au posibilitatea de a călători ca simpli turişti în mod
liber în oricare dintre ţările Uniunii Europene , de a alege în mod liber ţara în care să locuiască
permanent sau temporar , în care să muncească sau să studieze . Acestea reprezintă o
concretizare a principiului liberei circulaţii a persoanelor .
Libera circulaţie a persoanelor se concretizează într-o întreagă serie de drepturi
subiective , a căror efectivitate este garantată prin mecanismele de protecţie pe care le conţine
propriul ordin comunitar. În acest sens ,în ciuda dificultăţilor cărora trebuie să le facă faţă,
dezvoltarea principiului libertăţii de circulaţie a persoanelor în înaintarea procesului de
integrare ,pentru a depăşi cadrul acestor consideraţii iniţiale ,trebuie să aibă în vedere că în
însăşi raţiunea de a fi a acestui principiu rezidă legătura cu ideea de cetăţenie .Această
legătură a devenit evidentă încă de la primele încercări de a intensifica dimensiunea politică
pe care o conţine procesul de integrare europeană, ceea ce permite receptarea sensului liberei
circulaţii a persoanelor ca unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetăţenii 84.
CAPITOLUL IV
LIBERUL ACCES LA ANGAJARE ŞI EGALITATEA DE TRATAMENT

4.1.Dreptul de intrare şi de şedere

4.1.1. Directiva nr. 68/360
Directiva 68/360 din 15 octombrie 1968 stabileşte, în art. l, că statele membre sunt
obligate să suprime restricţiile de deplasare şi de sejur ale resortisanţilor celorlalte state membre
şi ale familiilor acestora.

84
Paragraf din Florentina Camelia Stoica , op. cit. , pag. 43,44

64
 Curtea de Justiţie, prin hotărârea din 30 mai 1991, în cauza 68/8985, a susţinut că,
menţinând în vigoare şi aplicând o legislaţie pe baza căreia resortisanţii unui stat membru pot
fi obligaţi să răspundă întrebărilor puse de funcţionarii însărcinaţi cu supravegherea
frontierelor referitoare la durata călătoriei şi la mijloacele financiare de care dispun, înainte de a-i
autoriza să treacă frontiera, regatul Olandei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi incumbă pe baza
directivei 68/360 referitoare la înlăturarea restricţiilor de deplasare şi sejur, pentru lucrători şi
familiile lor, în interiorul Comunităţii.
Directiva 68/360 a asigurat lucrătorului migrant dreptul:
a) de a părăsi statul de reşedinţă pentru a desfăşura o activitate ca persoană
angajată într-un alt stat membru (art. 2);
b) de a intra pe teritoriul altui stat membru pe baza doar a unei cărţi de identitate
sau paşaport (art. 3, par. 1).
Directiva simplifică acest drept pe care îl recunoaşte. Accesul beneficiarilor direcţi la
teritoriile statelor membre este subordonat numai prezentării unui card de identitate sau a unui
paşaport valabil. Membrii de familie pot să nu fie resortisanţi comunitari. Aceşti beneficiari
"indirecţi" ai libertăţii de deplasare pot fi obligaţi să obţină o viză, spre exemplu. Statele
membre, în acest caz, se angajează să le acorde toate facilităţile (art. 3, par. 2).
c)de a obţine un permis de rezidenţă, pe baza:
- documentului cu care a intrat în teritoriu,
- confirmării angajării de la angajator sau a unui certificat de angajare (art. 3, par. 3
lit. a şi b).

4.1.2. Directiva 2004/38

Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele

comunitare existente care tratează în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o
activitate independentă, precum şi studenţii şi alte persoane inactive în scopul simplificării şi
întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere 86 pentru toţi cetăţenii Uniunii. Ca atare,
Directiva 68/360 se abrogă de la 30 aprilie 2006, urmând ca sediul materiei să fie Directiva
2004/38.

85
JOCE nr. C 166 din 26 iunie 1991, p. 11.

86
Regulementul nr. 883/2004 a clarificat şi terminologic termenii de "rezidenţă" şi cel de şedere. Astfel,
"rezidenţa" înseamnă locul în care locuieşte de obicei o anumită persoană, pe când "şedere înseamnă rezidenţă
temporară (Preambul alin. j) şi k)).

65
 Ambele acte comunitare reţin dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza
unei cărţi de identitate valabile sau a unui paşaport valabil, precum şi necesitatea de a nu se
impune cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă (art. 5, par. 1).
Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reţine nu numai dreptul
de intrare, ci şi dreptul de ieşire pe care-l au toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui
stat membru pentru a călători în alt stat membru (art. 4, par. 1).
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai să
deţină o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/ 2001, care enumeră
ţările ale căror resortisanţi trebuie să posede vize, atunci când traversează frontierele externe
ale statelor membre, precum şi cele ale căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă, sau,
dacă este cazul, cu legislaţia naţională. În scopul facilitării liberei circulaţii a membrilor de
familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, cei care au obţinut deja un permis de
rezidenţă ar trebui să fie scutiţi de necesitatea de a obţine o viză de intrare în sensul
Regulamentului CE nr. 539/2001.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o
perioadă de cel mult trei luni, fără nici o condiţie sau formalitate, alta decât cerinţa de a deţine
o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament
mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curţii de Justiţie (art. 6).
Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art. 7alin.
(1) al Directivei 2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică:
a) sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă;
b) deţin suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu
devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere şi să dispună de o asigurare medicală care să acopere ansamblul riscurilor
în statul membru de primire, adică de o asigurare care să se refere la orice boală87;
c) sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către
statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal
de a urma studii, inclusiv de formare profesională; şi
- posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură autoritatea
naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere,
că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu
devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere ; sau

87
Bernard Teyssie, op. cit., p. 60.

66
 d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte condiţiile menţionate la lit. (a), (b) sau (c).
Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În
schimb, art. 8 acordă acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii
să se înregistreze la autorităţile competente atunci când perioadele de şedere depăşesc trei
luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează
imediat un certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate,
precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă
o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie
de documente menţionate la alin. 3 al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autorităţile
competente pentru eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui permis de şedere sunt
specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau interpretările divergente să
constituie un obstacol disproporţionat în calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii
Uniunii şi membrii familiilor acestora.
În acest sens:
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. a trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului
sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită o activitate
independentă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. b trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că satisfac condiţiile
prevăzute în directivă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. c trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o
instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, precum şi
declaraţia sau procedura echivalentă menţionată la art. 7, alin. 1, lit. c. Statelele membre nu
pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor.
Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este de natură să genereze o serie de
ambiguităţi şi neclarităţi, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci
trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În orice caz, această
valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot
beneficia de asistenţă socială, sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia
minimă de asigurări sociale plătită de către statul membru gazdă.

67
 De asemenea, alin. 5 al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de
familie ai cetăţenilor Uniunii, care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea eliberării
certificatului de înregistrare.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru se confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei 2004/ 38, prin
eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean
al Uniunii".
Acest permis de şedere, care are natura juridică a permiselor de rezidenţă ce se
acordau în temeiul Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării, cu
posibilitatea reînnoirii sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă
această perioadă este mai mică de cinci ani (art. 11).
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu
depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorată serviciului militar
obligatoriu, sau de o absenţă de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de
motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională,
sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează
dreptul de şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru nu-şi pierd dreptul de
şedere în cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut reşedinţa în statul membru
gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului
Uniunii (art. 12).
Totuşi, înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al
persoanelor interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că sunt salariaţi sau
persoane care exercită o activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi
pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă
socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi că posedă o asigurare
medicală cuprinzătoare. Aceşti membri de familie îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe
bază personală.
De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul său
nu atrage pierderea dreptul de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia
acestor copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul
membru gazdă şi sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la
terminarea studiilor.

68
 Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat
nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai unui stat
membru (art. 13).
Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru
nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării căsătoriei cetăţeanului sau încetării
parteneriatului său înregistrat în condiţiile prevăzute de alin. 2 al art. 13, printre care aceea ca
durata căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puţin trei ani, ori soţul sau
partenerul care nu este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetăţeanului
Uniunii.
Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor
lor subzistă atât timp cât aceştia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă
socială al statului membru gazdă. Totuşi, preluând idei din jurisprudenţa anterioară a Curţii de
Justiţie, Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin. 4, că o măsură de expulzare nu trebuie să
fie consecinţa automată a faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la
sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.
O măsură de expulzare nu poate fi adoptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii
Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepţia situaţiilor în care restricţionarea
dreptului de şedere se face pe temeiul ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice)
dacă (conform art. 14 alin.4):
a) cetăţenii Uniunii sunt salariaţi sau persoane care exercită activităţi independente,
sau
b) cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de
lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi, atât
timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru şi că au
o şansă reală de a fi angajaţi.
În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în
cauză a intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un
permis de şedere nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art. 16
alin.2).88

4.2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

4.2.1. Regulamentul nr. 1612/68
Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de
Regulamentul Nr. 1612/68.

88
Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 85.

69
 Regulamentul 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 referitor la libera circulaţie a
lucrătorilor în interiorul Comunităţii, stabileşte în art. l că orice resortisant al unui stat
membru, indiferent de locul de reşedinţă, are dreptul să acceadă la o activitate salariată pe
teritoriul unui alt stat membru, conform dispoziţiilor în vigoare care reglementează
angajarea naţionalilor, beneficiind de aceeaşi prioritate la locurile de muncă disponibile ca
şi cetăţenii statului respectiv. Oricare resortisant al unui stat membru şi oricare angajator
care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui stat membru pot să schimbe cereri şi oferte
privind locuri de muncă, pot încheia contracte de muncă şi le pot pune în executare, conform
reglementărilor în vigoare în statul membru, fără discriminare.
Altă caracteristică a regimului angajării, rezultată din Regulamentul 1612/68 şi
aplicabilă în toate ţările Comunităţii Europene, este următoarea: pentru a obţine eliberarea
unui permis de rezidenţă, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de
muncă printr-o declaraţie de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator. Acesta
este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul nr. 1612/68
a consacrat existenţa unei veritabile pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate
lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniţi din terţe ţări.
Art. 3 al regulamentului precizează că nu sunt aplicabile dispoziţiile sau practicile
statelor membre:
- care limitează sau subordonează unor condiţii, care nu sunt prevăzute pentru
lucrătorii naţionali, cererea şi oferta privind locul de muncă, accesul la acestea şi exercitarea
lor de către străini;
- cele care, deşi sunt aplicabile fără deosebire de naţionalitate, au ca scop sau
ca efect exclusiv sau principal, să îndepărteze resortisanţii altor state de la ocuparea
locurilor de muncă oferite.
Sunt considerate dispoziţii sau practici de asemenea natură cele care:
a) instituie în mod obligatoriu proceduri speciale pentru străini;
b) limitează sau subordonează unor alte condiţii decât cele care sunt aplicabile
angajatorilor în privinţa ofertei locurilor de muncă prin presă sau prin orice altă cale;
c) subordonează accesul la locuri de muncă unor condiţii de înscriere la birourile
de plasamente sau care pun obstacole recrutării nominale a lucrătorilor, când este vorba de
persoane care nu sunt rezidente pe teritoriul statului respectiv.89

89
Ovidiu Ţinca – Drept social european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 53.

70
 4.2.2. Regulamentul nr. 2434/92
Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992 a perfecţionat mecanismul instituit prin
Regulamentul nr. 1612/68. Astfel, articolul 15 al Regulamentului 1612/68, cum a fost
reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să
trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum şi Biroului
european de coordonare90 informaţii privind:
a) ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanţii altor state
membre;
b) ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;
c) cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că
doresc să lucreze în alt stat membru;
d) informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de locuri de muncă
care s-au declarat în mod efectiv dispuşi să ocupe un loc de muncă în altă ţară.
De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice
ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie
comunicată şi analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.
Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora:
reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de Justiţie a
accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunţat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste
Internaţionale, şi anume asupra dispoziţiilor referitoare la compunerea echipelor de sportivi.
Ea a reiterat, cu acest prilej, că interdicţia discriminărilor bazate pe cetăţenie „se impune nu
numai acţiunii autorităţilor publice, ci şi, în aceeaşi măsură, reglementărilor de altă natură ce
vizează să reglementeze, într-o manieră colectivă, munca salariată” (cazul Walrave şi Koch
nr. 36/74).

4.3. Libertatea în procesul angajării

Libertatea în procesul angajării e prevăzută în Titlul I (art. 1-6) al regulamentului nr.
1612/68, care a intrat în vigoare la 8 noiembrie 1968.
Beneficiază de dispoziţiile acestui act comunitar resortisanţii unui stat membru,
indiferent de reşedinţa acestora, care vor să exercite o activitate salariată pe teritoriul altui stat
membru, precum şi familiile lor. Astfel, orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să

90
Conform Deciziei Comisiei 2003/8/CE, Biroul european de coordonare (redenumit „Biroul de
coordonare EURES”) supervizează respectarea dispoziţiilor părţii a II din Regulamentul nr. 1612/ 68 şi ajută
reţeaua europeană de servicii de ocupare EURES să-şi îndeplinească activităţile.

71
desfăşoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 1).
Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetăţenii altui stat
membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare (art. 3 alin. 1) sau prin stabilirea unor
proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării
lucrătorilor nerezidenţi (art. 3, alin. 2).
De asemenea, nu trebuie impuse restricţii prin număr sau procentaj cetăţenilor străini
ce urmează a fi angajaţi, în nici o activitate şi în nici un domeniu (art. 4).
Conform art. 5 din regulamentul 1612/68, resortisantul unui stat membru, care caută un loc
de muncă pe teritoriul altui stat membru, primeşte aceeaşi asistenţă ca cea pe care birourile
privind forţa de muncă a acelui stat o acordă propriilor resortisanţi aflaţi în căutarea unui loc
de muncă.
Unele state pot, totuşi, să permită impunerea unor condiţii nerezidenţilor legate de
cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art. 3 alin. 1).

4.4. Egalitatea de tratament

Egalitatea de tratament pentru cetăţenii statelor membre care exercită o activitate
salariată cu cetăţenii statului membru de primire este garantată atât de art. 39 TCE, cât şi de
regulamentul 1612/68.
În Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68 (art. 7-9) se regăsesc dispoziţii privind
angajarea şi egalitatea de tratament.
Conform art. 7 alin. 1, „un lucrător care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe
teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de lucrătorii acelui stat pe temeiul
cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă, şi în special în ceea ce priveşte
remuneraţia, concedierea, ca şi în situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat”.
Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.
Curtea de Justiţie are o jurisprudenţă constantă în privinţa aplicării principiului egalităţii
de tratament a lucrătorilor migranţi cu cei naţionali, respectând ferm dispoziţiile art. 7 din
regulamentul 1612/68 din 15 octombrie 1968, în ceea ce priveşte înlăturarea discriminărilor
de tratament, inclusiv cele disimulate. Astfel, Curtea de Justiţie a considerat că este contrară art.
39 TCE condiţia de a avea domiciliul în ţară, impusă de legislaţia austriacă conducătorilor de
întreprinderi care desfăşoară activităţi artizanale, comerciale sau industriale 91. Situaţia este
similară şi cu o lege spaniolă care impune directorilor şi administratorilor societăţilor de securitate

91
Hotărârea din 7 mai 1998, în cauza 350/96.

72
de a locui în Spania 92. Prin hotărârea Schumacker93, Curtea de Justiţie a arătat că dispoziţia
naţională care stabileşte o distincţie bazată pe criteriul domiciliului este, în principal, defavorabilă
cetăţenilor celorlalte state membre, pentru că cei care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat
anume sunt, de regulă, lucrătorii migranţi. Situaţia este diferită dacă o asemenea condiţie se
bazează pe considerente obiective, independente de cetăţenia lucrătorului şi proporţionale cu
obiectivul legitim urmărit prin legislaţia naţională94.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene rezultă că o dispoziţie din
dreptul naţional al statelor membre trebuie considerată indirect discriminatorie dacă este
susceptibilă, prin chiar natura sa, să afecteze mai mult lucrătorii migranţi decât pe cei naţionali şi
să-i defavorizeze în special pe primii95.
Egalitatea de tratament presupune şi egalitate în privinţa accesului la un loc de
muncă. Dar, pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească
aceleaşi condiţii prevăzute de legislaţia naţională, ca şi lucrătorul provenind din statul de
primire. O problemă esenţială, în acest sens, este recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi
calificărilor profesionale. Recunoaşterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor comunitari să
se angajeze ca salariaţi şi să presteze servicii în celelalte state membre ale Comunităţii.
Prin dispoziţiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 şi care se adaugă celor
din Tratatul CEE (art. 7, 48, 52 şi 59), se desfiinţează orice discriminare bazată pe cetăţenie
între lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci,
celui al libertăţii de circulaţie. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la
angajare.
Nediscriminarea, egalitatea completă a cetăţenilor Uniunii, a făcut obiectul unei
bogate activităţi de interpretare a Curţii de Justiţie. Astfel, ea priveşte o activitate profesională
oarecare. Ea se aplică tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o activitate salariată,
prestări servicii sau să se stabilească din raţiuni profesionale.
De asemenea, nediscriminarea priveşte atât pe cetăţenii unui stat membru cât şi pe
străini. Dacă un cetăţean al unui stat a obţinut o diplomă într-un alt stat al Uniunii şi revine în
ţara sa de origine, lui nu i se poate opune o reglementare naţională care n-ar fi opozabilă unui
locuitor al unei alte ţări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o armonizare a valorii şi
nivelului diplomelor.

92
C.J.C.E., hotărârea din 20 octombrie 1998, în cauza 114/97.
93
Hotărârea din 14 februarie 1995, în cauza 279/93.
94
C.J.C.E., hotărârea din 15 ianuarie 1998, în cauza 15/96.
95
Francis Lefebvre, Memento pratique, Communaute europeenne 2000-2001, Ed. Francis Lefebure,
1999, p. 282.

73
 În sfârşit, jurisprudenţă a atenţionat asupra cauzelor indirecte de discriminare, care pot
fi disimulate de alte condiţii ţinând, de exemplu, de reşedinţă (cazul R. /Italiană c. Comisie
Nr. 13/83). De aceea, s-a arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziţii chiar nebazate pe
cetăţenie, care au ca efect (principal sau exclusiv) îndepărtarea cetăţenilor altor state membre.

4.5.Condiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali

Condiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali în privinţa salarizării, a
desfacerii contractului de muncă şi a reangajării după perioada de şomaj, au fost interpretate
extensiv de către Curtea de Justiţie. Astfel, s-a considerat că serviciul militar efectuat de
lucrătorul migrant în statul de origine trebuie luat în considerare, conform legislaţiei statului
unde lucrează, la stabilirea vechimii în muncă, în condiţii identice ca şi pentru lucrătorul
naţional care îşi satisface serviciul militar în statul de origine96.
În cauza Marsman97, Curtea de Justiţie a apreciat că o lege care interzice concedierea
invalizilor se aplică şi lucrătorilor comunitari, deşi legea respectivă îi excludea pe străini de
la beneficiul prevederilor sale. Interdicţia discriminării în ceea ce priveşte condiţiile de muncă se
referă şi la protecţia specială în domeniul desfacerii contractului de muncă, pe care legile statului
membru o acordă unor categorii specifice de lucrători din motive cu caracter social. Egalitatea de
tratament s-a concretizat, într-un alt caz98, în aplicarea dispoziţiilor legii privind persoanele
handicapate faţă de fiul, devenit major, al unui lucrător migrant.
Restricţiile impuse de lege privind durata limitată a contractelor de muncă încheiate de
universităţile italiene cu lectorii de limbi străine provenind din alte state membre au fost
considerate discriminări interzise de normele comunitare99.
În hotărârea Scholz100, Curtea de Justiţie a considerat că este o discriminare de tratament
faptul că unei persoane care a lucrat o perioadă în cadrul unei funcţii publice într-un stat
membru nu i se consideră acea perioadă ca vechime pentru a putea ocupa postul de agent public
într-un alt stat membru.
Art. 7 al regulamentului 1612/68 nu permite autorităţilor unui stat membru să refuze
beneficiul unei burse, pentru a urma studiile într-un alt stat membru, unui lucrător care prestează o
activitate salariată pe teritoriul primului stat membru, dar care are cetăţenia unui stat membru
terţ, pe motivul că lucrătorul respectiv nu are cetăţenia statului unde lucrează şi îşi are reşedinţa.
Acordul bilateral între două state membre, prin care beneficiul burselor revine cetăţenilor acestor
96
CJ.C.E., hotărârea din 12 martie 1998, în cauza 187/96 - Comisia/Grecia.
97
Hotărârea din 13 februarie 1972, în cauza 44/72.
98
Hotărârea din 11 aprilie 1973, în cauza 76/72 - Midiei.
99
C.J.C.E., hotărârile din 30 mai 1989 (cauza 33/88 - Allue), 2 august 1993 (cauzele 259, 331, 332/91 -
Allue şi Coonan), 20 octombrie 1993 (cauza 272/92 - Spotti).
100
Hotărârea din 23 februarie 1994, în cauza 419/92.

74
state, nu poate constitui un obstacol pentru aplicarea principiului egalităţii de tratament între
lucrătorii naţionali şi cei comunitari stabiliţi pe teritoriul unuia din cele două state membre101.
Indemnizaţia acordată lucrătorului la desfacerea contractului de muncă trebuie
interpretată în sensul că aceasta intră în condiţiile de muncă, fără să aibă vreo importanţă dacă
indemnizaţia se plăteşte în baza unei obligaţii legale sau contractuale. În consecinţă, luarea în
consideraţie, la plata acestei indemnizaţii, a criteriului domiciliului lucrătorului într-un alt stat
membru reprezintă o discriminare prohibită de art. 7 al regulamentului 1612/68102.
Curtea de Justiţie a statuat că regulamentul 1612/68 urmăreşte să asigure, în fiecare stat
membru, lucrătorilor provenind din alte state membre un tratament nediscriminatoriu în raport
cu lucrătorii naţionali, impunând aplicarea regulilor naţionale în privinţa condiţiilor de
muncă103.
Principiul nediscriminării, aşa cum este enunţat în art. 48 TCE şi în regulamentul
1612/68, se referă la raporturile juridice care, având în vedere locul unde au fost stabilite
sau unde îşi produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunităţii104.
Tot în materia egalităţii de tratament, a fost adoptată directiva 2000/78/CE din 27
noiembrie 2000 a Consiliului, referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de
tratament în domeniul locurilor de muncă şi al muncii 105. Directiva stabileşte în art. l
cadrul general pentru evitarea discriminărilor bazate pe religie sau convingeri, handicap, vârstă
sau orientare sexuală. Este considerată discriminare directă situaţia în care o persoană este
tratată de o manieră mai puţin favorabilă decât alta aflată într-o situaţie comparabilă, datorită
motivelor arătate în art. 1. Discriminarea poate fi indirectă atunci când o dispoziţie, un
criteriu sau o practică aparent neutră este susceptibilă să aducă un dezavantaj unei persoane
datorită motivelor menţionate în art. 1.
Dispoziţiile directivei 2000/78 se aplică tuturor persoanelor încadrate în sectorul
public şi în cel privat, avându-se în vedere106:
a) condiţiile de acces la un loc de muncă sau la o activitate nesalarizată, inclusiv
condiţiile de selecţie şi de recrutare;
a) accesul la toate tipurile şi la toate nivelurile de orientare profesională şi de
formare profesională; condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de salarizare şi de concediere;
b) afilierea sau înscrierea într-o organizaţie a lucrătorilor sau patronilor.

101
C.J.C.E., hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/73, Rec. p. 153.
102
C.J.C.E., hotărârea din 12 februarie 1974, în cauza 152/73, Rec. p. 153.
103
Hotărârea din 24 aprilie 1980, în cauza 110/79, Rec. p. 1445.
104
C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 237/83, Rec. p. 3153.
105
Publicată în J.O.C.E., nr. L 303 din 2 decembrie 2000.
106
Art. 3 al directivei 2000/78 din 27 noiembrie 2000.

75
 4.6. Avantajele sociale şi fiscale
Art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 din 15 octombrie 1968 acordă
lucrătorului migrant aceleaşi avantaje sociale şi în domeniul taxelor ca şi acelea ale
lucrătorilor naţionali. Termenul "avantaje sociale" a fost interpretat de Curtea de Justiţie a
Comunităţii în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi care nu erau direct legate de contractul
de angajare (cazul Fiorini Nr. 32/ 75).
Trebuie însă precizat că de aceste avantaje, conform art. 39 TCE şi art. 2 şi 5 din
regulamentul 1612/68, beneficiază doar lucrătorii care prestează efectiv o muncă, nu şi
persoanele care se deplasează în alte state membre pentru a căuta un loc de muncă, care se
bucură de egalitate de tratament doar în privinţa accesului la un loc de muncă 107. Curtea de
Justiţie a hotărât că lucrătorul comunitar migrant îşi păstrează statutul în situaţia în care
raportul de muncă încetează din iniţiativa sa pentru a urma cursuri de zi, dacă există o
legătură între activitatea sa profesională anterioară şi studiile pe care le urmează, astfel că
poate fi beneficiarul unei burse108.
De avantaje sociale beneficiază şi familia lucrătorului, finanţarea studiilor pentru
copilul acestuia, de pildă, constituind un avantaj social în înţelesul art. 7, paragraful 2 al
regulamentului 1612/68. Într-o asemenea situaţie, copilul se poate prevala de aceste dispoziţii
pentru a obţine o bursă de studii, în aceleaşi condiţii ca cele pe care trebuie să le
îndeplinească un copil al unui lucrător naţional109.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat un înţeles
larg, favorabil lucrătorilor, noţiunii de avantaj social110, considerând că este vorba de
avantajele care sunt legate de un contract de muncă, sunt recunoscute în general lucrătorilor
naţionali, având în vedere calitatea lor de lucrători sau faptul că îşi au domiciliul pe teritoriul
naţional. Extinderea acestor avantaje lucrătorilor provenind din alte state membre este de
natură să faciliteze mobilitatea lor în interiorul Comunităţii 111. Trebuie menţionat că noţiunea
de avantaj social, în sensul regulamentului 1612/68 se deosebeşte de cea de prestaţie de
securitate socială, în sensul regulamentului 1408/71.
Constituie, de pildă, un avantaj social acordarea tarifului preferenţial la preţurile de
transport pe căile ferate, rezervate în general cetăţenilor proprii în vederea încurajării
natalităţii. În hotărârea Cristini112, Curtea de Justiţie a decis că art. 7 paragraful 2 al
regulamentului 1612/68 trebuie interpretat în sensul că avantajele sociale vizate de această
107
C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, în cauza 316/85 – Lebon.
108
Hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/87 - Matteucci.
109
C.J.C.E., hotărârea din 26 februarie 1992, în cauza 3/90.
110
Francis Lefebvre, op. cit., p. 287.
111
Hotărârile din 30 septembrie 1975, în cauza 32/75 - Cristini; 31 mai 1979, în cauza 207/78 - Even;
14 ianuarie 1982, în cauza 65/81 - Reina; 17 aprilie 1986, în cauza 59/85 - Reed.
112
Hotărârea din 30 septembrie 1975, în cauza 32/75, Rec. p. 1985.

76
dispoziţie includ şi carnetul de reducere la preţul transportului, eliberat de organismul naţional
al căilor ferate familiilor cu membri numeroşi, chiar dacă acest carnet nu a fost solicitat decât
după decesul lucrătorului, dacă familia respectivă rămâne pe teritoriul statului membru unde
lucrătorul şi-a exercitat activitatea. În general, avantajele sociale acordate familiilor
numeroase din statele membre constituie avantaje de care trebuie să beneficieze şi familiile
lucrătorilor provenind din alte state membre113.
Printre avantajele sociale de care beneficiază lucrătorii comunitari migranţi se află
aplicarea regimului naţional de garantare a minimului necesar pentru asigurarea mijloacelor
de existenţă114, alocaţia pentru persoanele handicapate115, alocaţia acordată la naştere116,
ajutoarele de înmormântare117.
Regimul limbii folosite în materie judiciară într-un stat membru a fost considerat un
avantaj social, Curtea de Justiţie considerând că un cetăţean luxemburghez aflat în Belgia are
dreptul să ceară, în aceleaşi condiţii ca şi un cetăţean belgian, ca limba de procedură să fie
germana. Curtea a explicat că principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, aşa cum rezultă din
art. 39 TCE şi în special din regulamentul 1612/68 impune ca unui lucrător, cetăţean al unui
stat membru care domiciliază pe teritoriul altui stat membru să i se recunoască, în aceleaşi
condiţii ca şi lucrătorilor naţionali, dreptul de a cere ca procedura penală angajată împotriva
lui să se desfăşoară într-o altă limbă decât cea pe care o foloseşte în mod obişnuit procedura.
O asemenea posibilitate, care contribuie de o manieră importantă la integrarea muncitorului
migrant şi a familiei sale în mediul respectiv şi la realizarea obiectivului liberei circulaţii a
lucrătorilor, intră în noţiunea de avantaj social, în sensul art. 7 paragraful 2 al regulamentului
1612/68118.
În virtutea art. 7, paragraful 2 din regulamentul 1612/68, statul membru care acordă
permisiunea concubinului unui lucrător naţional, provenind din alt stat membru, de a se stabili
pe teritoriul său nu poate să refuze acordarea aceluiaşi avantaj lucrătorilor migranţi proveniţi
din alte state membre119.
Aşadar, avantajele sociale acordate lucrătorului comunitar migrant pot fi120:

113
C.J.C.E., hotărârea din 29 octombrie 1988, în cauza 185/96 -Comisia/Grecia.
114
C.J.C.E., hotărârile din 27 martie 1985, în cauza 149/83 - Hoeckx şi din 27 martie 1985, în cauza
122/84 - Scriven.
115
C.J.C.E., hotărârea din 27 mai 1993, în cauza 310/91 - Schmid.
116
C.J.C.E., hotărârea din 10 martie 1993, în cauza 111/91 -Comisia/Luxemburg.
117
C.J.C.E., hotărârea din 23 mai 1996, în cauza 237/94 - O'Flynn.
118
Hotărârea din 11 iulie 1985, în cauza 137/84, Rec. p. 268.
119
C.J.C.E., hotărârea din 17 aprilie 1986, în cauza 59/85.
120
Bernard Teysste, op. cit., p. 125-126.

77
 - avantaje sociale care au conţinut afectiv sau psihologic cum sunt: dreptul de sejur al
concubinei, dreptul de a cere desfăşurarea procedurii judiciare într-o altă limbă decât se
desfăşoară aceasta în mod obişnuit, etc.;
- avantaje sociale care au un conţinut financiar, care pot consta în primirea unor sume
de bani sau în exonerarea de a face unele plăţi.
În prima categorie intră: ajutorul acordat pentru întreţinere şi pentru formare în
vederea urmării unor studii universitare menite să ducă la o calificare profesională; ajutorul
acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul studenţilor şi al elevilor;
alocaţia de educaţie destinată să compenseze cheltuielile de familie; alocaţia de aşteptare
prevăzută în favoarea tinerilor care solicită un loc de muncă; prestaţia socială menită să
asigure un minim al mijloacelor de existenţă; prestaţia vărsată lucrătorilor agricoli al căror
contract de muncă a încetat datorită lăsării în pârloagă a terenurilor de fostul angajator;
venitul garantat persoanelor vârstnice de către legislaţia statului membru; alocaţia pentru
handicapatul adult. Exonerarea de anumite plăţi poate consta în: eliberarea unui carnet de
reducere a biletelor de transport pentru familiile numeroase, măsurile destinate să asigure
reclasarea socială a persoanelor handicapate, împrumuturi fără dobândă acordate la naştere de
către instituţiile publice de credit etc.
Acordarea acestor avantaje sociale are loc, de cele mai multe ori, în urma verificărilor
de către autorităţile administrative competente a documentelor privind situaţia personală a
persoanei în cauză. Deşi autorităţile administrative şi judiciare ale unui stat membru nu sunt
obligate, pe baza dreptului comunitar, să considere echivalente actele de stare civilă eliberate
de autorităţile competente ale altui stat membru, Curtea de Justiţie a decis respectarea
certificatelor şi actelor privind starea persoanei emise de autorităţile competente ale altor state
membre, afară de cazurile în care indicii concrete conduc la o altă concluzie în cazul
respectiv121.
Statul membru nu poate condiţiona acordarea unui ajutor social, în sensul art. 7
paragraful 2 din regulamentul 1612/68, de stabilirea reşedinţei pe teritoriul său122.
Curtea de Justiţie a considerat că Marele Ducat de Luxemburg a încălcat aceste
dispoziţii atunci când a pus condiţia reşedinţei pentru acordarea alocaţiilor de naştere şi de
maternitate123. De asemenea, Belgia nu a respectat aceleaşi prevederi, atunci când a stabilit o
anumită durată a reşedinţei pentru lucrătorii proveniţi din alte state membre pentru a acorda
alocaţiile pentru persoanele handicapate, venitul garantat persoanelor vârstnice şi venitul

121
C.J.C.E., hotărârea din 2 decembrie 1997, în cauza C-336/94, Rec., p. 6761.
122
C.J.C.E., hotărârea din 27 noiembrie 1997, în cauza C-57/96 - H. Meints.
123
Hotărârea din 10 martie 1993, în cauza 11/1/91.

78
minim necesar mijloacelor de existenţă 124. Acordarea unui avantaj social nu poate fi
condiţionată de stabilirea reşedinţei efective pe teritoriul unui stat membru un anumit număr
de ani dacă o asemenea condiţie nu este prevăzută pentru cetăţenii acelui stat membru125.
În privinţa avantajelor fiscale, Curtea de Justiţie a statuat că art. 39 paragraful 2 TCE
împiedică statele membre ca legislaţia lor fiscală să prevadă ca impozitul pe salariu, reţinut la
sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil atunci când acesta îşi are reşedinţa doar
o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. Statul membru nu a respectat dispoziţiile art. 39
paragraful 2 TCE şi art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 când a menţinut în vigoare
dispoziţii în virtutea cărora excedentul din impozitul reţinut pe salariu unui resortisant al unui
stat membru, care a avut reşedinţa pe teritoriul naţional unde a exercitat o activitate salariată
doar o parte a anului fiscal, nu poate fi restituit126.
În general, în materie fiscală, art. 39 TCE nu limitează prerogativa unui stat membru
de a fixa condiţiile de impozitare a salariilor obţinute pe teritoriul său de către persoanele care
nu sunt rezidenţi în acel stat, decât în situaţiile în care situaţia acestora este comparabilă cu
cea a rezidenţilor127. Aşadar, statul membru poate stabili impozite mai mari pe salariile
lucrătorilor care ocupă un loc de muncă pe teritoriul său, dar nu şi-au stabilit acolo reşedinţa.

4.7. Accesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari

Art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68 stipulează că se acordă lucrătorilor

migranţi accesul, în aceleaşi condiţii cu ale lucrătorilor autohtoni, în şcolile de pregătire
profesională sau în casele de pensionari.
Curtea de Justiţie a decis că universităţile nu pot fi considerate şcoli profesionale 128, în
sensul art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68, dar studiile universitare care pregătesc o
calificare pentru o profesie, meserie ori muncă specifică sau conferă o aptitudine specială
pentru a exercita o asemenea profesie, meserie sau muncă, ţin de formarea profesională129.

124
C.J.C.E., hotărârea din 10 noiembrie 1992, în cauza 326/90.
125
C.J.C.E., hotărârea din 6 iunie 1985, în cauza 157/84.
126
Hotărârile din 8 mai 1990, în cauza 175/88 - Biehl; 26 octombrie 1995, în cauza 151/94 -
Comisia/Luxemburg.
127
Francis Lefebvre, op. cit., p. 288.
128
Hotărârea din 21 iunie 1988, în cauza 197/86.
129
Hotărârea din 21 iunie 1988, m cauza 197/86; hotărârea din 27 septembrie 1998, în cauza 263/86.

79
 Noţiunea de formare profesională, la care face referire art. 150 TCE 130, cuprinde toate
formele de învăţământ, fără a ţine seama de vârsta lucrătorului sau de nivelul de formare131.
În afara unor studii speciale, care urmăresc mai degrabă aprofundarea cunoştinţelor
generale deja dobândite decât accesul la o activitate profesională, studiile universitare
îndeplinesc condiţiile cerute pentru a fi considerate ca făcând parte din formarea profesională,
s-a arătat, în hotărârea Blaizot, în legătură cu studiile de medicină veterinară, de pildă132.
În hotărârea Gravier, Curtea de Justiţie a decis că accesul la formarea profesională nu
poate fi discriminatoriu pentru lucrătorii comunitari migranţi, astfel că prevederea legislaţiei
belgiene prin care se impune plata unei taxe de înscriere de către studenţii provenind din alte
state membre, în timp ce această condiţie nu este cerută studenţilor proveniţi din rândul
cetăţenilor belgieni, constituie o discriminare bazată pe naţionalitate133.

4.8. Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management

Conform art. 8 din Regulamentul nr. 1612/68, un lucrător migrant are dreptul la
tratament egal în ceea ce priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din
aceasta. El poate fi exclus de la „conducerea organismelor guvernate de dreptul public şi de la
posesia unui oficiu guvernat de dreptul public”, dar el poate fi ales în organismele
reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de întreprinderi.
Dispoziţia art. 8 a regulamentului 1612/68 „se opune ca o legislaţie naţională să refuze
lucrătorilor străini dreptul la vot la alegerile membrilor unei camere profesionale, la care ei
sunt afiliaţi în mod obligatoriu şi la care trebuie să cotizeze, care este însărcinată cu apărarea
intereselor lucrătorilor afiliaţi şi care exercită o funcţie consultativă în domeniul legislativ”134.
Excluderea lucrătorului comunitar migrant de la participarea gestionării organismelor
de drept public şi de la exercitarea unei funcţii de drept public, conform art. 8 a

130
Art. 150 TCE are următorul cuprins:
1. „Comunitatea pune în aplicare o politică de formare profesională, care sprijină şi completează
acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilităţile statelor membre in privinţa conţinutului şi
organizării formării profesionale.
2. Acţiunea Comunităţii vizează:
- să faciliteze adaptarea la mutaţiile industriale, îndeosebi prin formarea şi reconversia profesională;
- să amelioreze formarea profesională iniţială şi formarea continuă m scopul facilitării inserţiei şi
reinserţiei profesionale pe piaţa muncii;
- să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi a
persoanelor aflate în formare şi îndeosebi a tinerilor;
- să stimuleze cooperarea în materia formării între instituţiile de învăţământ sau de formare
profesională şi întreprinderi;
- să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe asupra chestiunilor
comune sistemelor de formare ale statelor membre.
131
Hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 293/83 - Gravier.
132
Hotărârea din 2 februarie 1988, în cauza 24/86.
133
Hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 293/83.
134
C.J.C.E., hotărârea din iulie 1991, în cauza 213/90.

80
regulamentului 1612/68, nu urmăreşte să excludă lucrătorii proveniţi din alte state membre de
la unele locuri de muncă, ci doar să nu permită prestarea unor activităţi care implică
participarea la exercitarea puterii publice135.
Excluderea participării lucrătorului comunitar migrant de la gestiunea organismelor de
drept public şi de la exercitarea unei funcţii de drept public, prevăzută de art. 8 a
regulamentului 1612/68 a fost interpretată ca o interdicţie de participare la rezolvarea
conflictelor de muncă136, în calitate de arbitru.

4.9.Accesul la locuinţă
Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate lucrătorilor
naţionali în domeniul locuinţelor, incluzând proprietatea locuinţei necesare (art. 9 al
Regulamentului 1612/68).
Lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru se bucură de toate drepturile şi de toate
avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţa, inclusiv dreptul de a se
înscrie, în regiunea unde lucrează, pe lista celor care solicită locuinţă. În această situaţie,
familia lucrătorului, deşi rămasă în statul de provenienţă, este considerată ca fiind rezidentă în
statul de primire, în măsura în care lucrătorii din statul naţional beneficiază de o prezumţie
analoagă.
Interpretând art. 9 al regulamentului 1612/68, Curtea de Justiţie a decis că dispoziţiile
din legislaţia statului grec care impun lucrătorilor proveniţi dintr-un alt stat membru de a
prezenta acte juridice referitoare la bunurile imobiliare, care nu se cer lucrătorilor naţionali,
sunt contrare principiului dreptului de liberă circulaţie al lucrătorilor comunitari prevăzut de
art. 39 TCE137.
4.10.Membrii de familie ai lucrătorului migrant
Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art. 10-12) conţine dispoziţii privind
membrii de familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite mai înainte, mai putem
reţine pe cele referitoare la:

4.10.1. Rezidenţă
Membrii familiei unui lucrător au dreptul să se instaleze ei înşişi cu lucrătorul migrant
(care trebuie să fie un cetăţean al Uniunii), indiferent de cetăţenia lor (art. 10(1).

135
C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.
136
Francis Lefebvre, op. cit., p. 291.
137
Hotărârea din 30 mai 1989, în cauza 305/87 - Comisia/Grecia.

81
 Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui membru de familie dacă "el
este dependent de lucrător (...) sau trăieşte sub acelaşi acoperiş în ţara de unde vine" (art. 10
par. 2).
Acest drept se naşte din cel al lucrătorului, fiind, în consecinţă, un drept derivat 138,
legat de dreptul lucrătorului izvorât din dispoziţiile regulamentului 1612/68139.
Regulamentul 1612/68 se referă la familia lucrătorului, astfel că din aceasta fac parte,
conform art. 10 paragraful l, soţul şi copiii până la vârsta de 21 de ani, sau care se află în
întreţinerea lucrătorului, precum şi ascendenţii lucrătorului sau ai soţului care sunt întreţinuţi
de aceştia.
În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la dispoziţie
locuinţa considerată ca normală pentru lucrătorii naţionali în regiunea în care el este angajat
(art. 10, paragraful 3).
Curtea de Justiţie a considerat că o locuinţă poate fi considerată normală pentru a
primi o familie dacă este alcătuită din încăperi distincte140.
Dreptul de a-l urma pe lucrătorul comunitar migrant de către familia sa se
materializează prin dreptul de a intra în statul în care lucrătorul prestează munca, dreptul de
sejur în acel stat şi dreptul de a locui acolo. Membrii de familie pot părăsi statul de origine pe
baza cărţii de identitate sau a paşaportului şi pot intra în statul membru pe baza aceloraşi
documente. Nu este necesară o viză de intrare, decât, în unele cazuri, în care membrii de
familie nu deţin cetăţenia unui stat membru al Comunităţii.

4.10.2. Angajare
Dreptul soţului şi al copiilor care nu au împlinit vârsta de 21 ani sau care se află în
întreţinerea unui lucrător provenit dintr-un stat membru care exercită o activitate salariată sau
nesalariată, de a accede la toate activităţile salariate pe teritoriul aceluiaşi stat, chiar dacă nu
au cetăţenia unui stat membru, este prevăzut de art. 11 al regulamentului 1612/68. În
consecinţă, persoana provenind dintr-un stat terţ, căsătorită cu un lucrător venind dintr-un stat
membru, nu poate invoca dispoziţiile art. 11 al regulamentului 1612/68 dacă lucrătorul în
cauză nu şi-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulaţie în interiorul comunităţii141.
Conform art. 11, soţia(ul) lucrătorului migrant şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în
întreţinere au dreptul să desfăşoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg teritoriul
statului respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetăţenii nici unui alt stat membru.
C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83, Rec. p. 567.
138

C.J.C.E., hotărârea din 27 octombrie 1982, în cauzele 35 şi 36/82, hotărârea din 18 octombrie 1990,
139

în cauzele 297/88 şi 197/89.

140
Hotărârea din 13 februarie 1985, cauza 267/83.
141
C.J.C.E., hotărârea din 5 iunie 1997, în cauza C-64/96 şi C-65/96.

82
 Trebuie precizat că art. 11 al regulamentului 1612/68 „nu conferă membrilor de
familie ai lucrătorului migrant un drept de sejur autonom, ci doar un drept de a exercita orice
activitate salariată pe întreg teritoriul acelui stat 142". Aşadar, art. 11 nu constituie baza juridică
a unui drept de sejur independent de condiţiile stabilite în art. 10 a regulamentului 1612/68.

4.10.3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie

Copiii unui cetăţean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul altui
stat membru vor fi admişi în învăţământul general, la cursurile de ucenicie şi profesionale în
aceleaşi condiţii cu cele ale cetăţenilor acelui stat, dacă copiii respectivi îşi au rezidenţa pe
teritoriul său (art. 12).
În interpretarea acestui articol, CJCE a decis că un copil al lucrătorului migrant are
dreptul la un tratament naţional cu privire la toate formele învăţământului de stat, chiar dacă
părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat (cazul Comisie c. Belgia, Nr.
42/87).
Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr. 390/87). Având în vedere
necesitatea unei continuităţi în educaţia copiilor, nu se va considera că se pierde statutul de
„copil din familie” ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul
că familia sa s-a reîntors în statul de origine.
Totuşi, trebuie reţinut, în general, aşa cum a decis şi Curtea (cazul Lebon Nr. 316/85),
că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai dreptului la tratament egal
acordat lucrătorului conform art. 7 alin. 2 al regulamentului 1612/68. Avantajele sociale pot fi
acordate membrilor de familie conform acestui articol doar ca avantaje ale lucrătorului.
Aceasta este o distincţie de fineţe, dar una destul de importantă143.
Tot pe baza interpretării oferite de Curtea de Justiţie, a fost asigurată libera circulaţie
studenţilor în spaţiul comunitar (cazurile Gravier nr. 293/83, Forcheri nr. 15/82, Blaizot nr.
24/86 ş.a.).
Art. 12 al regulamentului 1612/68 acoperă toate formele de învăţământ, inclusiv
cursurile de ştiinţe economice universitare şi studiile profesionale post secundare urmate într-
o şcoală tehnică superioară144, precum şi măsurile prevăzute de legislaţia statului membru prin
care persoanele handicapate pot să-şi formeze sau să îşi amelioreze aptitudinile pentru a ocupa
un loc de muncă145. Copiii admişi în instituţiile de învăţământ din statul membru unde
lucrează sau a lucrat părintele trebuie să se afle într-o situaţie de egalitate cu copiii cetăţeni ai

142
C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83.
143
J. Steiner, Textbook on EEC Law, Blackstone Press Limited, London, 1991, p.140.
144
C.J.C.E., hotărârea din 15 martie 1989, în cauzele 389/87 şi 300/87.
145
C.J.C.E., hotărârea din 11 aprilie 1973, în cauza 76/72, Rec., p. 457

83
statului respectiv, care să cuprindă ansamblul drepturilor care decurg din admiterea lor la
studii.146
Egalitatea copiilor lucrătorilor migranţi se manifestă nu numai pe teritoriul statului
membru de primire, ci şi atunci când aceştia urmează studii în alte state membre sau chiar în
statul ai căror cetăţeni sunt. Astfel, fiica unui lucrător italian angajat în Germania are dreptul
la ajutorul de formare prevăzut de legea germană, chiar dacă ea urmează studiile în Italia147.

4.10.4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale

Accesul membrilor de familie la avantaje sociale a fost recunoscut de Curtea de
Justiţie. Este vorba de familia admisă să se instaleze împreună cu lucrătorul comunitar pe
teritoriul altui stat membru, compusă din soţ, descendenţii sub vârsta 21 ani sau aflaţi în
întreţinere, precum şi ascendenţii aflaţi în întreţinerea lucrătorului148.
Din jurisprudenţa CJCE rezultă următoarele149:
a) pentru finanţarea studiilor, copilului lucrătorului migrant nu i se poate impune
condiţia reşedinţei în statul de primire, dacă această condiţie nu este cerută şi cetăţenilor
proprii150;
b) calitatea de persoană aflată în întreţinerea lucrătorului migrant depinde numai de
existenţa susţinerii din partea acestuia, fără să fie necesar să se demonstreze că persoana
întreţinută nu este în măsură să-şi subvenţioneze nevoile151;
c) nu prezintă importanţă cetăţenia soţului, a copilului sau a persoanei aflată în
întreţinere152;
d) nu prezintă importanţă dacă membrul de familie are reşedinţa în statul membru în
care lucrătorul migrant de care depinde îşi desfăşoară activitatea profesională sau continuă să
locuiască în statul de origine153;
e) acordarea unui avantaj social sau fiscal membrilor de familie ai lucrătorului migrant
nu depinde de existenţa unei convenţii de reciprocitate între cele două state154;
f) avantajul social sau fiscal se acordă membrilor de familie chiar şi după decesul
lucrătorului migrant155;

146
C.J.C.E., hotărârea din 29 ianuarie 1975, în cauza 68/74, Rec. p. 109.
147
C.J.C.E., hotărârea din 13 noiembrie 1990, în cauza 308/89 – Diter.
148
C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83.
149
Bernard Teyssie, op. cit., p. 129-130.
150
C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97, Rec. p. 3289.
151
C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, ta cauza 316-85.
152
C.J.C.E., hotărârea din 27 mai 1993, în cauza C-310/91.
153
C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97.
154
C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 261/83, Rec. p. 3199.
155
C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 1975, ta cauza 32/75, Rec. p. 1085.

84
 g) fiind un drept derivat din dreptul recunoscut lucrătorului comunitar, dreptul
membrilor de familie la avantajele sociale şi fiscale vizate de art. 7 paragraful 2 al
regulamentului 1612/68 implică dreptul lucrătorului de a se prevala de acest text156;
h) deoarece dreptul de sejur al membrilor de familie ia naştere din dreptul
lucrătorului de a presta munca în alt stat membru, nu pot fi recunoscute membrilor de familie
decât acele avantaje sociale şi fiscale de care beneficiază şi lucrătorul comunitar157.

4.11. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei
activităţi salariate în acel stat
Cetăţenii Uniunii pot fi în anumite perioade neangajaţi. Pot fi, de aceea, privaţi de
dreptul de a se deplasa şi de a rezida în ţările ce constituie Uniunea?
Articolul 48 alin. 3 lit. d al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe teritoriul
unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.
Regulamentul nr. 1251/70 a detaliat conţinutul acestui drept. În cuprinsul acesteia se
prevede dreptul lucrătorului şi al familiei sale de a rămâne permanent în statul în care el a
lucrat în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al morţii lucrătorului.
Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul „frontalier”, adică
acela care trăieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent.
Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent atunci
când sunt îndeplinite o serie de condiţii.
Directiva 2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la
dreptul de şedere permanentă.
Regula generală pe care ea o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii
familiilor lor este aceea conform căreia cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în
statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă
în statul respectiv (art. 16 alin. 1). Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor de
familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală
împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci
ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total
de şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu
ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante,
precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes
de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă. O dată dobândit, dreptul de şedere
156
C.J.C.E., hotărârea din 25 iunie 1987, ta cauza C-131/96, Rec. p. 3659.
157
C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, ta cauza 316/85.

85
permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depăşeşte doi ani consecutivi (art. 16 alin. 3 şi 4).
Reformulând într-un sens mai larg dispoziţiile din Regulamentul nr. 1251/70 (prin
enumerarea şi a persoanelor care exercită o activitate independentă), art. 17 al Directivei
2004/38 prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere dacă:
a) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în
care încetează să lucreze, au împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv
pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată
pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cele douăsprezece luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o
perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani.
b) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut reşedinţa
în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din cauza unei
incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de
muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte persoana respectivă la o indemnizaţie
plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru gazdă, nu se impune nici o condiţie
privind durata şederii.
Condiţiile privind durata şederii şi a activităţii prevăzute la lit. a) şi b) nu se aplică
dacă lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă are un soţ/soţie sau un
partener care este resortisant al statului membru gazdă sau şi-a pierdut naţionalitatea statului
membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită o activitate
independentă.
c) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după trei ani
de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi sau persoane
care exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa în statul
membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.
În mod extensiv, perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul
de plasare a forţelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive
independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei
boli sau accident se consideră perioade de muncă.
Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane
care exercită o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului
membru gazdă au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul

86
salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de şedere
permanentă în statul membru respectiv.158
Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau
dreptul de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să
exercite o activitate independentă în statul respectiv (art. 23).
În mod similar art. 3 al regulamentului nr. 1251/70, şi în aceleaşi condiţii enumerate în
acesta, alin. 4 al art. 17 al directivei 2004/38 prevedea acordarea dreptului de şedere
permanentă membrilor familiilor salariaţilor sau persoanelor care exercită o activitate
independentă şi care decedează în timpul perioadei de activitate dar înainte de a dobândi
statutul de rezident permanent în statul membru gazdă. Astfel, membrii familiei dobândesc
dreptul de şedere permanentă în statul respectiv, dacă:
a. în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate
independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani
neîntrerupţi, sau
b. decesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau
c. soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv
prin căsătoria cu salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă.
Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere,
cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste şederea
permanentă.
În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar
sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă, care se
reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).
Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat
membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi,
nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la asistenţă socială în timpul primelor
trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere
permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând
în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele
care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii
familiilor acestora (art. 24).
Astfel reglementat, dreptul de şedere permanentă are menirea de a întări sentimentul
cetăţeniei în cadrul Uniunii Europene şi este perceput ca un element cheie în promovarea
coeziunii sociale, care reprezintă, de altfel, unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii.

158
Nicolae Voiculescu, op. cit. p. 93.

87
 Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr. 1251/70.
Ca atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în vedere în mod
corelativ.

4.12. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine

publică, securitate publică şi sănătate publică
Articolele 48 alin. 3 şi 56 ale TCEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulaţii a
lucrătorilor. După ce defineşte libertatea de circulaţie, art. 48 alin. 3 precizează că ea „implică
dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi
sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute”.
Articolul 56 prevede că „prescripţiile referitoare la libertatea de stabilire nu
prejudiciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative prevăzând
un regim special pentru cetăţenii străini şi justificat de raţiuni de ordine publică, securitate
publică şi sănătate publică”. Alineatul 2 dispune că „înaintea expirării perioadei de tranziţie,
Consiliul adoptă directive pentru coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi
administrative precitate”.
Acest text a stat la baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor
speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei, justificate de raţiuni de ordine
publică, securitate publică şi sănătate publică şi care privesc toţi cetăţenii statelor membre
care exercită sau intenţionează să exercite o activitate profesională, indiferent dacă este o
activitate salariată sau independentă. Această directivă este abrogată, începând cu data de 30
aprilie 2006, de către Directiva 2004/38, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în
materie.
Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabileşte principiile pe baza cărora un
stat poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe temeiul
ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea rând, ea stabileşte o serie
de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se
pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.
În timp ce noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de
interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de ordine publică au necesitat interpretarea Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cazul Rutili (Nr. 36/75) Curtea a decis că
restricţiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetăţean al unui stat membru de a intra pe
teritoriul altui stat membru, să rămână şi să circule în acesta decât dacă prezenţa sa constituie
o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această
abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor

88
omului (1950), conform căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în art.
8-11 pe temeiul securităţii naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare
pentru protecţia acestor interese într-o societate democratică 159. Restricţiile fac deci subiectul
principiului proporţionalităţii.
Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor Uniunii
şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură
care poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile şi libertăţile conferite de
Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor
asemenea măsuri ar trebui prin urmare să fie limitat, în conformitate cu principiul
proporţionalităţii, evocat de jurisprudenţă.
În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al
membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de
protecţie împotriva expulzării. În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor
cetăţeni ai Uniunii care au locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă
s-au născut şi şi-au avut reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în
circumstanţe excepţionale, dacă există motive imperative ce ţin de securitatea publică
(Preambul, alin. 24).
Directiva 2004/38 stabileşte un număr de circumstanţe în care măsurile luate pe
temeiul ordinii publice sau securităţii publice nu vor fi justificate:
a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art. 27 alin. 1);
b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă
principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în
cauză. Dar, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie în cazul Van Duyn (Nr. 41/74), acest
comportament nu trebuie să fie ilegal pentru a justifica excluderea străinilor, atât timp cât
statul a arătat explicit că el consideră activităţile respective ca fiind „social dăunătoare” şi a
luat măsuri administrative pentru a le neutraliza.
De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru
luarea unor asemenea măsuri (art. 27 alin. 2);
c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu
excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de securitate publică, definite
de statele membre, dacă acesta:
- şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
- este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului,
conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.
159
Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii,
conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie.

89
 Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri
de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din
documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase
sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se
aplică resortisanţilor din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanşează după o
perioadă de trei luni de la data sosirii nu constituie motive expulzare de pe teritoriul respectiv
(art. 29).
Directiva 2004/38 stabileşte, totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei care vor să-
şi valorifice drepturile de intrare şi de şedere în statele membre. Acestea se referă la :
a) Notificarea deciziilor
Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în
situaţia sa, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia (art. 30
alin.1).
b) Motivarea deciziilor
Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de
ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul
lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului
(art. 30 alin. 2).
c) Dreptul la apărare
Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana
interesată poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a
părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării (art.
30 alin. 3).
d) Garanţii procedurale
Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi,
dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o
decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate
publică (art. 31 alin. 1).
Persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine
publică sau securitate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o
perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi în orice caz după trei ani de la
executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată în mod valabil în
conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare
reală a circumstanţelor care au justificat decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor (art. 32
alin. 1).

90
 Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice
drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile
de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în scopul de a beneficia de
dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art. 35).

4.13.Elemente de drept comparat privind libera circulaţie a persoanelor în

diverse state ale uniunii europene
4.13.1. Raportul comprehensiv de monitorizare 2005 privind România
România îndeplineşte în general angajamentele şi cerinţele rezultate din negocierile de
aderare în domeniile recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale, liberei circulaţii a
lucrătorilor şi coordonarea sistemelor de securitate socială şi se aşteaptă să aibă capacitatea de
a implementa acquis-ul de la data aderării. Oricum, capacitatea administrativă trebuie
dezvoltată în continuare. În domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor România trebuie să
asigure că legislaţia este pe deplin armonizată cu legislaţia Curţii de Justiţie în ceea ce
priveşte accesul la locurile de muncă din sectorul public din România. Pregătirile trebuie să
fie continuate şi în ceea ce priveşte Cardul European de Asigurări de Sănătate de la data
aderării.
În domeniul drepturilor cetăţenilor România trebuie să crească eforturile de a îndeplini
cerinţele de membru UE. Pentru a finalize pregătirile pentru calitatea de membru UE trebuie
completată alinierea la legislaţia cu privire la drepturile electorale şi la accesul la educaţie.160
Acquis-ul corespunzător acestui capitol prevede tratament nediscriminatoriu pentru
lucrătorii care sunt angajaţi legal într-o ţară, alta decât ţara lor de origine. Aceasta include
posibilitatea de a cumula sau de a transfera drepturile de asigurări (securitate) sociale, ceea ce
necesită cooperare administrativă între Statele Membre.
Pentru a facilita practica anumitor profesii, acquis-ul include reguli specifice cu privire
la recunoaşterea reciprocă a calificărilor şi a diplomelor; pentru anumite profesii trebuie să
existe şi să fie respectat un curriculum de pregătire armonizat pentru a putea fi recunoscută
automat calificarea în Statele Membre. Mai mult, acest domeniu acoperă dreptul de stabilire şi
de vot ale cetăţenilor UE în toate Statele Membre.
Legislaţia cu privire la recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale a fost
transpusă şi este în mare aliniată cu acquis-ul. Trebuie asigurată acum aplicarea eficientă a
legislaţiei. Capacitatea administrativă trebuie întărită în continuare şi trebuie asigurată
pregătirea profesională în vederea garantării unui nivel de competenţă al profesioniştilor
necesari în acest domeniu. Mai mult, România trebuie să ia măsuri pentru a asigura ca
160
http://www.mie.ro/

91
profesioniştii săi pot să îndeplinească cerinţele acquis-ului şi că poate să beneficieze de
recunoaştere profesională în toată Uniunea Europeană cu începere de la data aderării, conform
procedurilor aplicate în aderările anterioare.
În domeniul drepturilor cetăţenilor nu se poate confirma încă o transpunere integrală şi
corectă a noului acquis care priveşte drepturile de rezidenţă şi de liberă circulaţie ale
cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor familiilor acestora. În ceea ce priveşte drepturile
electorale, cu toate amendamentele constituţionale din anul 2003, au rămas de implementat
mai multe detalii legislative. Legislaţia existentă trebuie amendată pentru a asigura acces egal
la educaţie şi la taxele pentru educaţie atât cetăţenilor români cât şi străini – membrii ai UE.
În ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor, a fost stabilit un aranjament de
tranziţie. Pentru primii doi ani după data aderării actualele State membre vor aplica măsurile
lor naţionale sau acordurile bilaterale pentru a reglementa accesul lucrătorilor din România pe
pieţele lor de muncă. Aceste aranjamente pot continua pe o perioadă de maxim şapte ani,
România poate aplica măsuri echivalente pentru orice Stat membru care aplică aceste restricţii
însă trebuie să aibă legislaţia armonizată pentru a aplica acquis-ul din momentul aderării. În
ceea ce priveşte accesul la angajarea în sectorul public din România, legislaţia românească va
trebui să clarifice faptul ca acest acces nu va fi interzis pentru membrii UE şi din Spaţiul
Economic European cu excepţia (în conformitate cu legile Curţii Europene de Justiţie) aceste
locuri de muncă „implică direct sau indirect participarea la exercitarea puterii ofertă de către
legea publică şi îndatoririle care ţin de protecţia intereselor generale ale statului sau ale altor
autorităţi publice”.
Cu privire la viitoarea participare la reţeaua Serviciilor Europene de Ocupare
(EURES), alături de eforturile crescute pentru îmbunătăţirea competenţelor de limba străină
ale potenţialilor consultanţi EURES trebuie continuate pregătirile pentru conectarea la
Portalul European de Mobilitate a Locurilor de muncă pentru a se asigura că toate locurile de
muncă disponibile afişate pe website-ul Serviciilor Publice de Angajare vor fi disponibile
după aderare.
Capacitatea administrativă în domeniul coordonării domeniului sistemelor de
securitate socială trebuie întărită şi consolidată pe viitor, în special trebuie asigurată pregătirea
profesională a lucrătorilor in acest domeniu.
Trebuie luate măsuri pentru asigurarea stabilităţii financiare pentru a putea suporta
costurile adiţionale care apar din aplicarea prevederilor UE, în special in ceea ce priveşte
domeniul îngrijirii sănătăţii. Mai mult, România este încurajată să continue încheierea de
acorduri bilaterale de securitate socială şi trebuie continuate pregătirile pentru introducerea
Cardului European de Asigurări de Sănătate de la data aderării.

92
 4.13.2. Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România
Ca regulă generală , o directivă impune rezultate şi lasă , în principiu, destinatarilor ei
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru a le atinge în termenele fixate .
Directiva fixează un termen destinatarilor săi pentru a atinge rezultatele urmărite161.
Astfel, Directiva 2004/38/CE a fixat un termen de transpunere în legislaţia internă data
de 30 04 2006. În legislaţia română această directivă a fost transpusă prin OUG nr. 102 /2005
din 14 06 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European .
În ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor români în străinătate , actul normativ este
Legea 248/2005 . Aceasta stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita dreptul
la liberă circulaţie în străinătate , precum şi limitele exercitării acestui drept.

4.13.3. Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie

Cetăţenii români nu au nevoie de viză de intrare în Marea Britanie pentru călătorii de
scurtă şedere de 90 de zile pe semestru. Intrarea fără viză pe teritoriul Marii Britanii , ca de
altfel în toate statele Uniunii Europene , se face pe bază de paşaport sau carte de identitate
valabile.
Însă , în ultimii ani se manifestă o creştere majoră a cererilor de azil în Marea
Britanie , fapt ce a determinat autorităţile competente în domeniu din această ţară să ia
anumite măsuri privind stoparea cererilor false de azil .Astfel, în anul 2012 în Marea Britanie
a fost adoptată o lege privind imigraţia şi azilul care reglementează o serie de condiţii
privitoare la instrumentarea mult mai accelerată a solicitărilor de azil . Totodată sunt
prevăzute o serie de impedimente pentru cetăţenii care au intrat în Marea Britanie şi care au
rămas în pasivitate în legătură cu instrumentarea unei cereri de azil.

4.13.4.Libera circulaţie a persoanelor în Germania

Legislaţia germană , mai exact un act normativ intrat în vigoare în 30 iulie 2004 ,
prevede o serie de condiţii privind intrarea şi şederea cetăţenilor străini . Acest act normativ
reglementează două tipuri de şedere : permanentă şi temporară 162.

161
Augustin Fuerea , Mnaualul Uniunii Europene , Ed Universul Juridic , 2006, pag. 143,144
162
Daniela Luminita Constantin , Valentina Vasile , Diana Preda , Luminita Nicolescu , IER, Studii de
impact II , Fenomenul migrationist din perspectiva aderării României la UE , Studiul 5 , Bucuresti , 2004 , p 23 ;
sursa : www.ier.ro

93
 Legislaţia germană prevede reguli stricte în ceea ce priveşte refuzul intrării
persoanelor pe teritoriul Germaniei .

4.5. Libera circulaţie a persoanelor în Italia

În Italia , Parlamentul a adoptat , în iunie 2002 , o legislaţie mai dură în ceea ce
priveşte migraţia163.
Astfel, noua lege prevede mărirea numărului de patrule în zona de coastă şi
amprentarea tuturor cetăţenilor din afara UE care doresc să rămână în Italia. Permisele de
rezidenţă sunt legate de permisele de lucru, astfel încât cetăţenii din afara UE trebuie să
părăsească ţara în cel mult 6 luni de şomaj (spre deosebire de 12 luni înainte). Angajatorii
italieni care angajează lucrători străini trebuie să le asigure acestora locuinţă şi să depună o
cauţiune care să acopere costurile trimiterii lor în ţara de origine în caz de şomaj.164

4.6. Libera circulaţie a persoanelor în Spania

Ca şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi Spania a adoptat o legislaţie
destul de strictă în ceea ce priveşte circulaţia persoanelor , legislaţie care este de fapt
rezultatul transpunerii actelor normative europene în materie de liberă circulaţie a
persoanelor. Astfel, conform legislaţiei spaniole , unui cetăţean străin i se poate refuza
intrarea în ţară pentru faptul că acesta nu deţine documentele necesare în acest sens sau dacă
acestea nu corespund cerinţelor de valabilitate prevăzute de legea spaniolă .

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

163
Idem,p.25.
164
Paragraf din Ion Suceavă –Interpol la început de mileniu , Ed. Meronia, Bucureşti, 2007 , pag. 31

94
 În concluzii şi propunerile de lege ferenda sunt prezentate unele caracteristici comune
şi diferenţe care există în legislaţiile statelor examinate, precum şi unele propuneri de
adoptare a unor acte normative în scopul aderării României la spaţiul Schengen.
Reglementările privind libera circulaţie a persoanelor au evoluat în timp, o dată cu
Uniunea Europeană. Primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor au fost
menţionate în Tratatul de la Roma din 1957, care stabilea eliminarea între statele membre a
obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului şi statua că este
interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate. În sfârşit, la 18 iunie 2004, şefii de state
din cele 25 de state membre au adoptat, în unanimitate, Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, ce cuprinde dispoziţii referitoare la libera circulaţie a persoanelor.
În tot acest timp, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai
multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mişcare a persoanelor,
interpretându-le şi pronunţându-se asupra întinderii acestui drept.
Libertatea de mişcare a persoanelor nu ar putea fi însă completă fără libertatea
stabilirii reşedinţei, facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale
ale cetăţenilor acestui spaţiu comun: dreptul de a trăi şi de a munci, la alegere, în oricare stat
membru al Uniunii Europene, pentru un salariu şi un regim de impozitare similare, având
acces la educaţie şi formare profesională, beneficiind de protecţie socială şi având dreptul de
alegere şi de a fi ales în scrutinurile europene, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii ţării de
reşedinţă. Toate aceste drepturi ce le-au fost acordate cetăţenilor comunitari s-au bazat pe
principiul nediscriminării pe baza cetăţeniei. Totuşi, statele membre pot limita dreptul liberi
circulaţii pentru raţiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.
În ceea ce priveşte ţara noastră, una dintre condiţiile necesare pentru ca România să
adere la Uniunea Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Aceasta
este împărţită în 31 de domenii, care fac obiectul aşa-numitelor capitole de negociere.
Procesul de negociere se referă la adoptarea de către România a unor reglementări similare
celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis în domeniu.
România a deschis capitolul privind libera circulaţie a persoanelor în primul semestru
al anului 2002, şi negocierile au fost închise provizoriu la data de 9 decembrie 2003.
România a acceptat integral acquis-ul comunitar din domeniu, în vigoare la data de 31
decembrie 2002, inclusiv aranjamentul tranzitoriu referitor la libera circulaţie a forţei de
muncă, propus de Uniunea Europeană.
În virtutea acestui aranjament, România îşi rezervă dreptul să aplice cetăţenilor unui
stat membru măsuri naţionale echivalente celor aplicate de acel stat membru României cu
privire la libera circulaţie a forţei de muncă şi furnizarea de servicii.

95
 Acquis-ul acoperă patru mari domenii:
 recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale;
 drepturile cetăţenilor;
 libera circulaţie a lucrătorilor;
 coordonarea schemelor de protecţie socială.
I. Recunoasterea reciprocă a calificarilor profesionale reprezintă unul din punctele
forte prevăzute în Raportul de monitorizare a României pe 2005.
II. Drepturile cetăţeneşti sunt: dreptul la vot şi dreptul de reşedinţă. Primul garantează
dreptul tuturor cetăţenilor UE de a participa activ la viaţa politică a Uniunii. Dreptul de
reşedinţă, care includea iniţial doar prevederi în ceea ce priveşte forţa de muncă, a fost extins
şi la persoanele inactive.
Punerea în aplicare a directivelor privind dreptul la vot va impune, în unele cazuri,
modificări ale Constituţiilor din noile state membre.
III. Libera circulatie a fortei de munca este punctul central al acestui capitol.
Importanţa politică şi practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilităţile şi incertitudinile
care înconjoară mobilitatea forţei de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o
perioadă de tranziţie - singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul
negocierilor.
IV. Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecţie socială impune
existenţa unor structuri şi a unei capacităţi administrative suficient dezvoltate. Tuturor ţărilor
candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să îşi asume obligaţiile legate de
transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecţie socială. Coordonarea
sistemelor de protecţie socială este şi ea reglementată prin acquis şi va fi aplicabilă din prima
zi de după aderare.
Prin actele normative adoptate de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulaţii a
persoanelor se urmăreşte, din punct de vedere economic, să se creeze, în primul rând, o piaţă
unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic, să se realizeze o mai mare coeziune a
popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migraţia şi
promovarea unei „cetăţenii comunitare”. Aceasta din urmă reprezentând temelia liberei
circulaţii a persoanelor, cetăţenia Uniunii Europene oferind drepturi cetăţenilor statelor
membre şi consolidând protecţia intereselor acestora.

Aspectele ce vor fi tratate în capitolul de faţă şi care privesc câteva propuneri de lege
ferenda se referă la raportul dintre dreptul comunitar şi norma naţională dar şi modul în care a
fost respectată această normă de către statul român ca stat membru al Uniunii Europene.

96
 Prezentul studiu comparat al legislaţiei statelor lumii în materia regimului juridic al
străinilor ne duce la concluzia că marile sisteme de drept se apropie în privinţa regulilor
comune, procedurilor şi instituţiilor. În mod deosebit trebuie să remarcăm dezvoltarea unitară
a legislaţiilor naţionale ale statelor europene care tinde să formeze o mare familie de drept cu
reguli uniforme şi foarte similare în acest domeniu.
Sistemul de drept civil (romano–germanic) şi sistemul common law european încep în
mod treptat să se apropie şi să formeze un nou sistem de drept. Domeniul străinilor conţine
cele mai multe norme şi reguli uniforme datorită în principal Acordului de la Schengen din
14 iunie 1985, a Convenţiei de Aplicare a Acordului de la Schengen din 19 iunie 1990, dar şi
a Convenţiei de la Dublin din 1990 şi Regulamentului (EC) nr. 343/2003 (Dublin II) privind
refugiaţii.
Dezvoltarea unei politici comune în materia regimului juridic al străinilor în Uniunea
Europeană constituie o sursă de inspiraţie pentru toate statele lumii preocupate de controlul
imigrărilor, în special de natură economică şi de o mai bună gestionare a frontierelor. Dacă în
urmă cu douăzeci de ani Statele Unite ale Americii şi Canada aveau legislaţia cea mai
dezvoltată în materia străinilor şi a condiţiilor de intrare, şedere, imigrare, în prezent Uniunea
Europeană dezvoltă o politică comună de imigraţie, al cărui scop declarat este de a asigura, în
toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de imigranţi, tratamentul echitabil al
resortisanţilor ţărilor terţe cu şedere legală, precum şi combaterea imigraţiei ilegale şi a
traficului de persoane.
În toate sistemele de drept întâlnim principii generale şi norme de drept care apropie
legislaţiile în materia străinilor şi elimină deosebirile care existau în urmă cu 50 de ani.
Astfel:
1. Viza a devenit un instrument de control al intrării, şederii şi ieşirii străinilor.
Regula generală este că în lipsa unor acorduri bilaterale sau multilaterale vizele sunt
obligatorii şi sunt acordate, în principal, de misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Statele
lumii au renunţat la acordarea vizei la graniţă pentru a preveni imigraţia ilegală. Vizele sunt
aplicate în documentele de călătorie sub formă de colant, care conţine elemente de securizare
greu de falsificat. În spaţiul Schengen un stat poate acorda o viză uniformă care îl
îndreptăţeşte pe străin să călătorească 90 de zile pe semestru în mai multe ţări. Vizele care
depăşesc 90 de zile pot fi acordate de un stat membru Schengen în capacitate naţională
străinului care va călători numai pe teritoriul acestui stat.
2. Documentul de călătorie solicitat de toate statele lumii este paşaportul, valabil pe 5
ani, iar viza se aplică numai dacă valabilitatea paşaportului nu expiră în 6 luni. Noile tipuri de
paşapoarte eliberate în statele europene conţin elemente de securizare, iar în viitor se vor

97
elibera paşapoarte uniforme. Între statele membre ale Uniunii Europene circulaţia se face
numai pe bază de carte de identitate, la fel şi în spaţiul nord american, circulaţia cetăţenilor
americani şi canadieni se face pe baza cărţii de identitate.
3. Condiţiile de intrare a străinilor stabilite în legislaţiile naţionale din toate sistemele
de drept sunt în mare parte asemănătoare, ele cer existenţa unui paşaport valabil, a unei vize
în paşaport, a unor sume de bani, invitaţii, garanţii de sprijin financiar, astfel încât străinul să
nu fie o povară pentru statul primitor şi să aibă suficiente mijloace financiare pentru
întreţinerea sa şi a familiei până la returnarea în ţara de origine. În situaţia în care nu
îndeplinesc condiţiile de intrare sau sunt deja ilegal pe teritoriul unui stat pot fi returnaţi în
baza acordurilor de readmisie sau a practicii internaţionale privind returnarea de la frontieră,
deportarea sau în anumite situaţii expulzarea. Extrădarea ca măsură de scoatere a străinului
de pe teritoriul unui stat se face pe baza acordurilor bilaterale dintre state sau a practicii lor
comune.
4. Acordarea vizelor străinilor se face în toate legislaţiile statelor lumii în funcţie de
categoriile de străini, durata şi scopul vizitei. Străinul sosit la frontieră cu o anumită categorie
şi simbol de viză pentru care a aplicat nu poate schimba motivele pentru care doreşte să intre
pe teritoriul unui stat.
5. Statele membre U.E., în baza experienţei acumulate de grupul de state Schengen,
au trecut la folosirea a patru categorii de vize: viză tranzit aeroportuar (A), viză tranzit (B),
viză de scurtă şedere (C) şi viză de lungă şedere (D). Înscrierea în colantele de viză a
simbolurilor acestor vize facilitează controlul intrării străinilor la frontierele externe ale
Uniunii Europene.
6. Străinului care este în posesia unei vize poate să i se refuze intrarea. Regula în
toate statele lumii este că o viză nu înseamnă şi dreptul de intrare, şedere şi tranzitarea
teritoriului unui stat. Autorităţile de frontieră pot constata că străinul nu îndeplineşte
condiţiile iniţiale de la acordarea vizei sau că au intervenit alte evenimente de natură a i se
refuza intrarea străinului.
7. Controlul frontierelor este preluat în majoritatea statelor lumii de poliţia de
imigrare şi s-a renunţat la gestionarea frontierelor şi a problemelor străinilor de către forţele
militare. Legiuitorul din fiecare stat a introdus în legislaţia privind străinii prevederi pentru
protejarea intereselor proprii de securitate, a propriilor cetăţeni şi ordinea publică, astfel încât
orice străin să poată fi oprit la punctul de frontieră. În anumite situaţii chiar şi tranzitul
cetăţenilor unor state poate fi oprit dacă afectează obligaţiile internaţionale ale statului
respectiv. Se poate spune că în materie de intrarea străinilor pe teritoriul său, orice stat are un
drept discreţionar pe care îl exercită în funcţie de interesele sale de securitate.

98
 8. În spaţiul Schengen controlul la frontieră pentru cetăţenii U.E. a fost desfiinţat
gradual şi înlocuit cu o simplă observare vizuală la punctele de trecere internaţională.
Frontierele externe ale U.E. sunt în prezent principalele puncte de control, tranzit, intrare şi
ieşire a străinului. Străinul care are o viză uniformă valabilă este supus controlului la
frontiera externă a U.E. şi poate circula liber în spaţiul Schengen. Fără îndoială, că această
reglementare este considerată cea mai modernă şi progresistă metodă de facilitare a circulaţiei
persoanelor între state.
9. Regula admiterii controlată a intrării şi şederii străinilor în scopul desfăşurării unor
activităţi lucrative o întâlnim în statele dezvoltate, care prin lege stabilesc şi plafoane anuale
pentru anumite categorii de profesii sau cetăţeni. Statele Unite ale Americii a fost ţara care,
datorită istoricului său în materie de imigrare a străinilor, au dezvoltat ample instituţii pentru
pirmirea lor şi au introdus cote anuale sub diferite forme, inclusiv în anii din urmă sub forma
„Loteriei vizelor”. Guvernele multor state din lume şi-au coordonat politicile de admitere a
străinilor cu necesităţile economiei şi a pieţei forţei de muncă. Concomitent au dezvoltat
programe de asistenţă pentru rezidenţii străini pentru o mai uşoară integrare în societatea
statului primitor.
10. Dreptul de şedere acordat străinului, din diferite motive (studii, afaceri, pensionare
etc.), îl găsim reglementat în toate legislaţiile lumii inclusiv în ţări care nu au politici de
primire a străinilor.
11. Din anumite motive umanitare şi pentru protecţia străinului, majoritatea statelor
lumii au adoptat legislaţii care să reflecte preocuparea pentru respectarea drepturilor omului,
în special în materia azilului. Uniunea Europeană dezvoltă o politică comună în domeniul
azilului şi protecţiei temporare care să fie conformă cu prevederile Convenţiei de la Geneva
din 1951 şi cu Protocolul din 1967 cu privire la statutul refugiaţilor. Se urmăreşte crearea
unui sistem european comun de azil şi a unui statut unitar de azil în favoarea străinilor din
terţe ţări. Sistemul european comun de azil va institui protecţie subsidiară pentru resortisanţii
ţărilor terţe care, fără să obţină azil european, au nevoie de protecţie internaţională. Aceste
măsuri sunt menite să întărească capacitatea administrativă a statelor Uniunii Europene de a
face faţă fluxurilor spontane de străini din ţările terţe.
12. Drepturile şi obligaţiile străinilor sunt reglementate în majoritatea legislaţiilor
statelor lumii. Străinii sunt obligaţi să respecte legile şi reglementările locale. Străinii nu se
bucură de drepturi politice, nu pot organiza partide politice sau grupări similare şi nu pot
participa la manifestări cu caracter politic.
13. În majoritatea legislaţiilor statelor lumii sunt stabilite reguli şi măsuri pentru
favorizarea integrării străinilor şi posibilitatea dobândirii cetăţeniei statului primitor.

99
 14. Străinii care beneficiază de o formă de protecţie se bucură, în majoritatea statelor
lumii, de dreptul la muncă, dreptul la locuinţă, dreptul la asistenţă medicală şi asistenţă
socială, asigurări sociale, dreptul la educaţie şi sunt obligaţi să se supună regulilor privind
regimul juridic al străinilor din statul primitor.
Pe lângă aceste principii şi reguli comune întâlnite în legislaţiile statelor lumii există şi
unele diferenţe determinate de gradul de dezvoltare legislativă a fiecărui sistem de drept
naţional, norme religioase şi tradiţionale care devin obstacole în calea circulaţiei persoanelor.
În unele state africane şi asiatice sunt stabilite numai reguli minime cu privire la regimul
juridic al străinilor privind intrarea, ieşirea, şederea, ceea ce dă posibilitatea autorităţilor
locale care gestionează problemele străinilor să decidă arbitrar cu privire la situaţia acestora.
Nu sunt create instituţii ale statului pentru gestionarea problemelor străinilor, sunt folosite
documente de călătorie şi autorizaţii de ieşire din ţară sub formă de vize (ştampile) care crează
probleme circulaţiei propriilor cetăţeni în spaţiul european sau nord american. În unele ţări
(Pakistan, India, China), libertatea de mişcare a străinilor în interiorul ţării este condiţionată
de obţinerea în prealabil a unei aprobări speciale, în care se specifică itinerarul de urmat şi
data deplasării. În Pakistan, potrivit legilor tradiţionale din anumite provincii, străinii creştini,
ca şi creştinii autohtoni, nu pot avea drepturi civile egale cu cetăţenii pakistanezi musulmani.
În Siria, cetăţenii din statele arabe sunt preferaţi, potrivit legii, să ocupe locuri de muncă.
Necesitatea unor completări în reglementările interne în domeniul regimului juridic al
străinilor, în perspectiva aderării României la Grupul Schengen al Uniunii Europene, ne
determină să prezentăm unele propuneri de lege ferenda, astfel:
1. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în scopul
introducerii categoriei de viză cu valabilitate teritorială limitată, care va fi eliberată după
aderarea României la Acordul Schengen.
2. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în vederea
instituirii obligativităţii ca la solicitarea vizei străinii să facă dovada unei asigurări medicale
care să acopere orice costuri legate de repatriere din motive medicale, asistenţă medicală sau
de urgenţă, inclusiv tratament de urgenţă în spital (Decizia Consiliului 2004/17/EC).
3. Adoptarea unui regulament consular în materie de viză care să faciliteze
implementarea deplină a prevederilor Instrucţiunilor Consulare Comune (2003/C310/01).
4. Adoptarea unui act normativ care să conţină prevederi cu privire la realizarea
schimbului de informaţii cu statele membre ale Grupului Schengen în situaţia eliberării
vizelor uniforme de către România, care vor avea valabilitate pe întreg spaţiul Schengen.

100
 5. Adoptarea unui act normativ cu privire la organizarea Registrului de evidenţă a
cererilor de viză, aprobărilor şi refuzurilor, care să funcţioneze în cadrul Centrului Naţional de
Vize, potrivit standardelor Schengen.
6. Elaborarea unui act normativ care să permită României să emită vize pentru un stat
Schengen şi, de asemenea, care să permită unui stat Schengen să emită vize în numele
României, în condiţiile prevăzute de acquis-ul comunitar.
7. Adoptarea unui act normativ pentru instituirea şi organizarea componentei
naţionale a Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) privind vizele de scurtă şedere.
Proiectul VIS reprezintă una din cele mai importante iniţiative ale Uniunii Europene din
ultimii ani luată în sprijinul asigurării stabilităţii şi securităţii U.E.
8. Modificarea legislaţiei interne privind taxele de viză şi introducerea taxei de viză
uniformă, potrivit acquis-ului Schengen. Taxele de viză aplicate de oficiile consulare ale
României sunt cuprinse în O.G. nr. 24/1992 privind stabilirea serviciilor consulare şi taxelor
percepute pentru prestarea acestora şi nu corespund acquis-ului comunitar.
9. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în sensul
abrogării prevederilor referitoare la acordarea vizelor pentru marinarii în tranzit, care
dublează prevederile Regulamentului (EC) nr. 415/2003 cu privire la acordarea vizelor la
graniţă pentru marinari în tranzit. Regulamentele sunt obligatorii în integritatea lor şi direct
aplicabile în statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
10. Abrogarea H.G. nr. 164 din 13 februarie 2006 privind exceptarea de la
obligativitatea vizelor de intrare în România a cetăţenilor statelor aflate pe lista pozitivă a
Uniunii Europene. Hotărârea de Guvern dublează prevederile Regulamentului (EC) nr.
539/2001 care stabileşte lista pozitivă şi lista negativă a U.E.
11. Adoptarea unui act normativ privind introducerea în practica consulară
românească a colantului de viză uniformă cu caracteristici biometrice, potrivit acquis-ului
comunitar.
12. Adoptarea unui act normativ privind aplicarea prevederilor Manualului Schengen
pentru recomandări şi bune practici în vederea dotării şi amenajării oficiilor consulare ale
României, potrivit standardelor Schengen.
13. Adoptarea unui act normativ care să reglementeze primirea şi selecţia muncitorilor
străini calificaţi care să acopere nevoia de forţă de muncă din România. Actul normativ ar
trebui să conţină prevederi care să faciliteze integrarea străinilor în comunităţile locale,
acordarea de drepturi politice, economice şi sociale în aceleaşi condiţii cu cetăţenii români,
după o şedere de 5 ani în România.

101
 14. Elaborarea unei strategii naţionale privind atragerea şi selecţia muncitorilor străini
calificaţi, potrivit practicii comunitare.
15. Adoptarea legislaţiei privind Sistemul de Informaţii Schengen II. Aplicarea
prevederilor Regulamentului Consiliului nr. 2424/2001 privind dezvoltarea celei de-a doua
generaţii a Sistemului de Informaţii Schengen bazat pe art. 66 al Tratatului U.E. şi a Deciziei
Consiliului 2001/866/JAI privind dezvoltarea celei de-a doua generaţii a Sistemului Schengen
II bazată pe art. 30(1), art. 31 şi art. 34 al Tratatului U.E.
16. Adoptarea unui act normativ care să reglementeze statutul special al personalului
diplomatic şi consular acreditat în România. O.U.G. nr. 195/2002 privind regimul străinilor
în România nu se referă la această categorie de străini, şi cum nici altă reglementare nu există
în legislaţia română, considerăm necesar ca aspectele privind evidenţa personalului diplomatic
şi consular, eliberarea documentelor de călătorie, prelungirea valabilităţii lor etc. să fie
reglementate printr-un act normativ.
17. Adoptarea unui act normativ cu privire la asistenţa şi protecţia consulară pe care
trebuie să o acorde misiunile diplomatice şi consulare ale României cetăţeanului european,
apatridului şi refugiatului, al cărui statut de refugiat a fost recunoscut de un stat membru U.E.,
aflat în nevoie de protecţie pe teritoriul unui stat terţ.
Am prezentat câteva propuneri de lege ferenda, fără a avea pretenţia de a fi epuizat
toate soluţiile care se cer a fi reglementate în domeniul regimului juridic al străinilor în
România.

BIBLIOGRAFIE

102
1. Mihaela Crăcană , Marcel Căpăţână , Libera circulaţie a persoanelor , bunurilor
,serviciilor şi capitalurilor , Ed. Tritonic, Bucureşti , 2007 ;
2. Lucian Gabriel Pereş , Globalizarea în raport cu libera circulaţie , Ed. Sitech , 2009;
3. Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan –Grigoriu, Drept comunitar , Ed.C.H.Beck,2009;
4. Nastasia Covaci ,Cetăţenia europeană.Românii –cetăţeni europeni, Ed. Sitech;
5. Eduard Dragomir, Dan Niţă , Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, 2010 ;
6. Ioan Muraru- Cetăţenia Europeană:Cetăţenii , străinii şi apatrizii în dreptul
românesc şi european -Bucureşti , Ed. All, 2003;
7. Roxana Maria Popescu , Mihaela Augustina Dumitraşcu , Augustin Fuerea, Drept
comunitar European , Ed. Pro Universitaria , 2004;
8. Lorena Păvălan Stuparu ,De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie .Între realitate şi
utopie , Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale , Bucureşti,
2009;
9. Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea , Drept instituţional comunitar European , Ed a II-
a , Ed. Actami , 1996 ;
10. Beatrice Andreşan-Grigoriu , Tudorel Ştefan ,Tratatele Uniunii Europene , Versiune
consolidată , Ed. Hamangiu , 2009 ;
11. Cătălin Zamfir, Simona Ştefănescu , Enciclopedia dezvoltării sociale , Ed Polirom
Iaşi , 2007 ;
12. I. Bădescu , I.Mihăilesccu , I.N. Sava , Geopolitica integrare, globalizare, Ed . Mica
Valahie , Bucureşti , 2003 ;
13. Aurel Vasile Sime, Gabi Eşanu , Migraţie şi globalizare , Ed. Detectiv , 2005 ;
14. Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime, Dreptul la liberă circulaţie în contextual
globalizării , în “Globalizare şi iedentitate naţională”, Ed. Ministerului
Administraţiei şi Internelor , 2006 ;
15. Dan Drugă, Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfera Politicii, nr.
166/2011 ;
16. Ion . P. Filipescu , Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european , Ed.
Actami, Bucureşti , 1994;
17. Marin Voicu ,Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed.
Universul Juridic , Bucureşti, 2009 ;
18. Dan Drugă, Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfear Politicii, nr.
166/2011 ;
19. C. Barnard, The substantive law of the EU , The four freedoms, Oxford University
Press,2010;

103
 20. Cristian Bocancea ,Migraţie , aculturaţie şi valori politice , Revista „Sfera politicii „ ,
nr. 166/2011;
21. Cristina Elena Bobu , Politica UE în domeniul migraţiei –mai multe faţete ale
aceluiaşi fenomen -, Revista „ Sfera politicii” , nr. 137 ;
22. Ionel Tiberiu , Sisteme informatice europene folosite în cooperarea Schengen , articol
publicat în lucrarea, Cooperarea operaţională transfrontalieră şi prin sisteme
informatice la frontiera Schengen “ , Ed. Pro Universitaria , 2008 ;
23. O. Ţinca, Noţiunea de lucrător în dreptul securităţii sociale al Uniunii Europene, în
R.R.D.M. nr.4/2010;
24. Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;
25. Ovidiu Ţinca , Drept social european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
26. Augustin Fuerea , Mnaualul Uniunii Europene , Ed Universul Juridic , 2006;
27. Daniela Luminita Constantin , Valentina Vasile , Diana Preda , Luminita Nicolescu ,
IER, Studii de impact II , Fenomenul migrationist din perspectiva aderării României
la UE , Studiul 5 , Bucuresti , 2004 ;
28. Ion Suceavă , Interpol la început de mileniu , Ed. Meronia, Bucureşti, 2007 .

Legislaţie
1. Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană ;
2. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană ;
3. Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană ;
4. Actul Unic European;
5. Acordul Schengen şi Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen;
6. Tratatul de la Lisabona ;
7. Regulamentul nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 03
2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei
circulaţii a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen );
8. Programul de la Stockholm –o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi
pentru protecţia acestora Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2004/38/CE din 29 04 2004 a Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie
2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii uniunii şi membrii familiilor acestora;
9. Directiva Consiliului 77/CE din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor
migranţi;

104
10. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de
a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat;
11. Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în
cadrul comunităţii;
12. Catalogul Schengen al Uniunii Europene;
13. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ;
14. Strategia naţională de management integrat al frontierei de stat a României pe
perioada 2010-2012;
15. Regulamentul ( CE) 546/2009 din data de 18 06 2009 de modificare a
Regulamentului (CE) 1927/2006 privind crearea Fondului European de ajustare la
globalizare ;
16. Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul European de
arestare şi procedurile de predare între ţările membre ;
17. Regulamentul (CE) nr. 810 /2009 al parlamentului European şi al Consiliului din 13
iulie 2009 privind instituirea unui Cod Comunitar de Vize;
18. Directiva 115/08/CE privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele
membre pentru repatrierea resortisanţilor ţărilor terţe în regim de şedere ilegală ;
19. Directiva 85/2005 din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la
procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statului de refugiat ;
20. Directiva 83/2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de
statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive , au nevoie de protecţie
internaţională ;
21. Decizia –cadru 2008/977/ JAI a Consiliului din data de 27 11 2001 privind protecţia
datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală ;
22. Directiva nr. 95/46/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 10 1995
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date;
23. Regulamentul ( CE ) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18
decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie
a acestor date;
24. Decizia 2007/533/JAI privind instituirea , funcţionarea şi utilizarea SIS II;

105
25. Regulamentul 2725/2000 privind înfiinţarea EURODAC pentru compararea
amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenţiei Dublin ;
26. Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5
aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii;
27. Directiva 2000/43/EC 10 privind implementarea principului tratamentului egal între
persoane indiferent de origine rasială sau etnică , din data de 29 iunie 2000;
28. Directiva 85/2005 din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la
procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat;
29. Programul de la Stockholm - O Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi
pentru protecţia acestora ;
30. Regulamentul CE nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a
criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un
resortisant al unei ţări terţe;
31. Regulamentul ( UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19
mai 2010 privind înfiinţarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil;
32. Legea 248/ 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate ;
33. Hotărârea nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.
. 248/2005 privind libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate;
34. Hotărârea nr. 1864/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie a cetăţenilor
statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European şi pentru
stabilirea formei şi conţinutului documentelor care se eliberează cetăţenilor Uniunii
Europene şi membrilor lor de familie;
35. Ordonanţă de Urgenţă nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European;
36. Hotărârea de Guvern nr. 220/09 03 2011 pentru aprobarea Strategiei naţionale de
management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2011-2012;
37. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
38. Hotărârea Guvernului nr. 498 /18 mai 2011 pentru aprobarea Strategiei naţionale
privind imigraţia pentru perioada 2011-2014 ;
39. Legea 122/2006 privind azilul în România.

SITE-URI

106
- www.sferapoliticii.ro
- www.mae.ro
- www.idd.euro.ubbcluj.ro
- www.europa.eu
- www.ubcr.centraleurope.org
- www.eur-lex.europa.eu
- www.mai.gov.ro
- www.curia.europa.eu
- www.juridice.ro
- www.cij.ro
- www.schiphol.nl
- www.iparomania.ro.ric
- www.ec.europa.eu
- www.circa.europa.eu
- www.arps.ro
- www.ec.europa.eu
- www.anitp.mai.gov.ro

107