LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Libertatea de circulație și de ședere a persoanelor în Uniunea Europeană reprezintă piatra de

temelie a cetățeniei Uniunii, instituită de Tratatul de la Maastricht în 1992. Eliminarea
treptată a frontierelor interne, în conformitate cu acordurile Schengen, a fost urmată de
adoptarea Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere în UE pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. În ciuda importanței acestui drept, persistă
obstacole substanțiale în ceea ce privește implementarea sa, 10 ani după termenul de aplicare
a directivei.

TEMEI JURIDIC
Articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); articolul 21 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE); titlurile IV și V din TFUE; articolul 45 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

OBIECTIVE
Sensul inițial al conceptului de liberă circulație a persoanelor s-a schimbat în timp. Primele
prevederi în materie, datând din 1957, incluse în Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (1.1.1, 3.1.3 și 3.1.4), s-au referit la libera circulație a lucrătorilor și la libertatea de
stabilire, înțelese ca drepturi ale angajaților sau prestatorilor de servicii. Tratatul de la
Maastricht a introdus noțiunea de cetățenie a UE, de care beneficiază automat fiecare cetățean
al unui stat membru. Această cetățenie a UE stă la baza dreptului persoanelor de a circula și a
se stabili liber pe teritoriul statelor membre. Tratatul de la Lisabona a confirmat acest drept care
este, de asemenea, inclus în dispozițiile generale referitoare la Spațiul de libertate, securitate și
justiție.

REALIZĂRI
A. Spațiul Schengen
Instituirea unei piețe interne fără obstacole în calea liberei circulații a persoanelor a fost jalonată
de încheierea celor două acorduri Schengen, respectiv Acordul Schengen propriu-zis din 14
iunie 1985 și Convenția de punere în aplicare a acordului, semnată la 19 iunie 1990 și care a
intrat în vigoare la 26 martie 1995. Inițial, Convenția privind punerea în aplicare a Acordului
Schengen (semnată numai de Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările de Jos) s-a bazat
pe cooperarea interguvernamentală în domeniul justiției și al afacerilor interne. Un protocol la
Tratatul de la Amsterdam a asigurat transferul „acquis-ului Schengen” (5.12.4) în tratate. În
prezent, conform Tratatului de la Lisabona, acquis-ul Schengen este supus controlului
parlamentar și judiciar. Întrucât marea majoritate a prevederilor din acordurile Schengen fac
astăzi parte din acquis-ul UE, începând cu extinderea UE din 1 mai 2004, țările în curs de
aderare nu mai dispun de opțiunea neparticipării (articolul 7 din Protocolul Schengen).
Fişe tehnice UE - 2017 1
1. Țări participante
În prezent, există 26 de membri cu drepturi depline ai spațiului Schengen: 22 de state membre
ale UE, plus Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein (care au statut de asociat). Irlanda și
Regatul Unit nu sunt părți la Convenție, însă au posibilitatea de a adera la aplicarea anumitor
dispoziții din cadrul acquis-ului Schengen. Danemarca, deși este parte a Acordului Schengen,
beneficiază de opțiunea de a nu participa la oricare dintre noile măsuri din domeniul justiției și
afacerilor interne, inclusiv cu privire la Schengen, fiind totuși obligată să respecte unele
dispoziții din domeniul politicii comune privind vizele. Bulgaria, România și Ciprul urmează
să adere, chiar dacă există întârzieri din diferite motive. La 1 iulie 2015, Croația a început
procesul prin care solicită aderarea la spațiul Schengen.
2. Domeniul de aplicare
Realizările în domeniul spațiului Schengen cuprind:
a. eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele;
b. măsuri în vederea consolidării și armonizării controalelor la frontierele externe: toți
cetățenii UE pot intra în spațiul Schengen prezentând doar cartea de identitate sau
pașaportul
(5.12.4);
c. o politică comună privind vizele pentru șederi de scurtă durată: cetățenii țărilor terțe
incluse pe lista comună a statelor nemembre ai căror cetățeni au nevoie de o viză de intrare
(a se vedea anexa II la Regulamentul nr. 539/2001 al Consiliului) pot obține o viză unică,
valabilă pentru întregul spațiu Schengen;
d. cooperarea polițienească și judiciară: forțele de poliție se ajută reciproc în detectarea și
prevenirea infracțiunilor și au dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui stat
Schengen vecin; există, de asemenea, un mecanism mai rapid de extrădare și recunoaștere
reciprocă a hotărârilor penale (5.12.6. și 5.12.7);
e. instituirea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) (5.12.4).
3. Provocări
Deși spațiul Schengen este considerat în general ca una dintre principalele realizări ale Uniunii
Europene, el a fost supus recent unor presiuni considerabile ca urmare a fluxului fără precedent
de refugiați și de migranți în UE. Începând cu septembrie 2015, numărul extrem de mare de
nou-sosiți a determinat mai multe state membre să reintroducă temporar controale la frontierele
interne ale spațiului Schengen. Deși toate controalele temporare la frontiere au respectat
normele din Codul frontierelor Schengen, a fost pentru prima dată în istoria spațiului Schengen
când sau instituit controale temporare la frontiere de o asemenea amploare. O altă provocare
apare sub forma amenințării teroriste, demonstrând dificultatea de a detecta teroriști care intră
și se deplasează în spațiul Schengen. Provocările actuale au contribuit la evidențierea legăturii
inextricabile dintre gestionarea fermă a frontierelor externe și libera circulație în interiorul
acestora și au dus la o serie de noi măsuri, atât pentru sporirea controalelor de securitate aplicate
persoanelor care intră în spațiul Schengen, cât și pentru îmbunătățirea gestionării frontierelor
externe (5.12.4 și 5.12.7);
B. Libertatea de circulație a cetățenilor UE și a membrilor familiilor acestora
1. Primii pași
Din dorința de a transforma Comunitatea într-un veritabil spațiu al libertății și mobilității pentru
toți cetățenii săi, în 1990 au fost adoptate o serie de directive cu scopul de a oferi drepturi de
ședere unor persoane care nu sunt lucrători: Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind dreptul
de ședere al persoanelor angajate sau care exercită activități independente și care și-au încetat
Fişe tehnice UE - 2017 2
activitatea profesională; Directiva 90/366/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al
persoanelor aflate la studii și Directiva 90/364/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere
(pentru resortisanții statelor membre care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții
de drept comunitar și pentru membrii familiilor acestora).
2. Directiva 2004/38/CE
Pentru a consolida diferitele texte legislative (inclusiv cele menționate mai sus) și pentru a se
ține cont de jurisprudența extinsă referitoare la libera circulație a persoanelor, în 2004 a fost
adoptată o nouă directivă cuprinzătoare - Directiva 2004/38/EC a Parlamentului European și a
Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Directiva este concepută pentru
a încuraja cetățenii Uniunii să-și exercite dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul
statelor membre, pentru a reduce formalitățile administrative la strictul necesar, pentru a oferi
o definiție mai bună a statutului membrilor familiei și pentru a limita sfera de aplicare a
refuzului intrării sau a încetării dreptului de ședere. În conformitate cu Directiva 2004/38/CE,
membrii familiei includ: soțul/soția; partenerul înregistrat dacă legislația statului membru gazdă
consideră parteneriatele înregistrate ca echivalente cu căsătoria[1]; descendenții direcți în vârstă
de până la 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului/
soției sau ai partenerului înregistrat; precum și ascendenții direcți care se află în întreținerea sa
și cei ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat. a. Drepturi și obligații:
— pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii Uniunii să aibă un act
de identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate solicita persoanelor în
cauză înregistrarea prezenței lor în țară.
— pentru șederi de peste trei luni: dacă nu lucrează, cetățenii UE și membrii familiilor lor
trebuie să dispună de resurse suficiente precum și de o asigurare de sănătate pentru a
garanta că nu devin o povară pentru serviciile sociale din statul membru gazdă pe perioada
șederii. Cetățenii Uniunii nu au nevoie de permise de ședere, însă statele membre le pot
solicita să urmeze o procedură de înregistrare la autoritățile competente. Acei membri ai
familiei unui cetățean UE care nu sunt resortisanți ai unui stat membru trebuie să solicite
un permis de ședere valabil pe durata șederii lor sau pe o perioadă de 5 ani.
— dreptul de ședere permanentă: cetățenii Uniunii dobândesc acest drept după o perioadă de
cinci ani de ședere legală neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat nicio hotărâre de
expulzare împotriva lor. Acest drept nu mai este supus niciunei condiții. Aceeași regulă se
aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și care au
coabitat cu un cetățean al Uniunii timp de cinci ani. Dreptul de ședere permanentă poate fi
pierdut doar în cazul unei absențe de mai mult de doi ani consecutiv din statul membru
gazdă.
— restricții privind dreptul de intrare și de ședere: cetățenii Uniunii sau membrii familiilor lor
pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine publică, siguranță publică
sau sănătate publică. Se oferă garanții pentru a se asigura că aceste decizii nu sunt luate
din motive economice, respectă principiul proporționalității și se bazează pe conduita
personală, printre altele.

[1]Majoritatea statelor membre aplică, de asemenea, directiva pentru a garanta drepturile de liberă circulație soților/
soțiilor de același sex, partenerilor înregistrați și partenerilor într-o relație durabilă.
În fine, Directiva permite statelor membre să adopte măsurile necesare pentru a refuza, anula
sau retrage orice drept conferit prin aceasta în caz de abuz de drept sau fraudă, precum
căsătoriile de conveniență.

Fişe tehnice UE - 2017 3

b. Punerea în aplicare a Directivei 2004/38/CE
Directiva a fost caracterizată de probleme și controverse, apărând dovezi privind deficiențele
grave din transpunerea sa și obstacolele care persistă în calea liberei circulații, astfel cum au
subliniat rapoartele Comisiei și studiile Parlamentului privind aplicarea directivei, acțiunile în
constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva statelor membre pentru transpunerea incorectă
sau incompletă, volumul mare de petiții depuse la Parlament și numărul considerabil de cazuri
aduse în fața Curții de Justiție. Totuși, nu doar obstacolele din calea liberei circulații au generat
controverse, ci și percepția conform căreia cetățeni ai UE abuzează de normele de liberă
circulație în scopuri ținând de „turismul social”. Cu toate că dovezile indică un număr foarte
redus de migranți intracomunitari care accesează sistemele de asigurări sociale dintr-un alt stat
membru decât cel din care provin, chestiunea poartă o încărcătură politică și a condus la apeluri
din partea unor state membre pentru reformă. c. Resortisanții din țările terțe
Pentru dispozițiile aplicabile resortisanților din țările terțe care nu sunt membri de familie ai
unui cetățean UE, a se vedea fișa 5.12.3.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul depune de mult timp eforturi susținute pentru a sprijini dreptul la liberă circulație,
pe care îl consideră drept un principiu de bază al Uniunii Europene. În rezoluția sa din 16
ianuarie 2014 referitoare la respectarea dreptului fundamental la liberă circulație în UE,
Parlamentul invită statele membre să respecte dispozițiile din tratat privind normele UE care
reglementează libertatea de circulație și să se asigure că principiul egalității și dreptul
fundamental la libera circulație sunt respectate în toate statele membre, inclusiv în ceea ce
privește accesul la locurile de muncă, condițiile de muncă, remunerarea, concedierea și
avantajele sociale și fiscale. Parlamentul reamintește, de asemenea, statelor membre că le revine
responsabilitatea combaterii utilizării necorespunzătoare a sistemelor de asigurări sociale,
indiferent dacă de aceasta se fac vinovați cetățenii proprii sau alți cetățeni ai UE.
În ceea ce privește presiunea exercitată asupra spațiului Schengen de fluxul de refugiați și de
migranți în 2015, Parlamentul, în rezoluția sa din 12 aprilie 2016 referitoare situația din
Mediterana și necesitatea unei abordări globale a migrației de către UE, a reamintit că spațiul
Schengen este „una dintre cele mai mari realizări ale integrării europene” și și-a exprimat
îngrijorarea cu privire la faptul că unele state membre, ca răspuns la presiunea migrației, „au
simțit nevoia de a-și închide frontierele interne sau de a introduce controale temporare la
frontiere, punând astfel sub semnul întrebării funcționarea adecvată a spațiului Schengen.”
Ottavio Marzocchi
06/2017

Fişe tehnice UE - 2017 4

 Cum se va putea emigra în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021
Londra introduce un nou sistem, pe bază de puncte

Guvernul britanic va introduce un nou sistem de imigrări de la 1 ianuarie 2021, care

va fi relevant şi pentru cetăţenii români. Este vorba despre un sistem pe bază de
puncte, care este introdus ca urmare a Brexitului.

Ambasada Marii Britanii la București detaliază modul în care cetăţenii români pot
face cerere de viză şi ce trasee procedurale pot urma dacă doresc să se mute în Marea
Britanie pentru a trăi acolo sau pentru a studia sau munci.

1. Ce se întâmplă în cazul cetățenilor UE care pleacă în UK înainte de 1

ianuarie 2021
Cetăţenii UE care doresc să vină în Marea Britanie înainte de 1 ianuarie 2021 vor
continua să beneficieze de exercitarea drepturilor lor conform prevederilor
aranjamentelor de tranziţie, care permit continuarea libertăţii de mişcare între Marea
Britanie şi Uniunea Europeană.

Cetăţenii UE care sosesc înainte de expirarea perioadei de tranziţie, la 31 decembrie

2020, precum şi membrii de familie, vor fi eligibili pentru Programul de Înregistrare
a Cetăţenilor UE (EU Settlement Scheme). Ei vor avea la dispoziţie perioada de până
la 30 iunie 2021 pentru a depune o cerere în baza prevederilor acestei scheme.

2. După 1 ianuarie, cetățenii UE pot merge fără viză în UK pentru vizite

scurte
În cadrul noului sistem de imigrări, începând cu anul viitor vom trata cetăţenii UE
ca cetăţeni ce nu necesită viză, ceea ce înseamnă că pot veni în Marea Britanie ca
vizitatori pentru o perioadă de şase luni fără a fi nevoie să obţină o viză.

Un vizitator poate intra în Marea Britanie de mai multe ori în această perioadă,
dar nu poate ajunge să locuiască efectiv în Marea Britanie prin mecanismul vizitelor
repetate sau continue.

5
Vizitatorii se pot angaja într-o gamă largă de activităţi, cum ar fi efectuarea
de vacanţe, participarea la şedinţe şi conferinţe sau participarea la cursuri scurte,
dar nu pot munci și nici accesa fonduri publice.

3. Cei care vor să muncească, să locuiască sau să studieze în UK trebuie să

ceară viză. Au nevoie de un punctaj
Cei care doresc să rămână pe perioade mai lungi de şase luni, cu scopul de a munci,
a studia sau a locui în Marea Britanie, vor trebui să depună o cerere de viză. Cererea
va putea fi depusă pe site-ul GOV.UK, dar atenție, va trebui demonstrat că se
îndeplinesc criteriile relevante şi punctajul necesar vizei pentru care se depune
cererea.

Cetăţenii UE care primesc viza vor primi și acces securizat la informaţiile privind
statutul lor de imigrare prin intermediul unui serviciu online, pe care îl vor putea
folosi pentru a-şi confirma drepturile şi pentru a accesa servicii diverse, în loc să
folosească un document fizic privitor la statutul lor.

Solicitanţii de viză care posedă un paşaport biometric vor putea completa cererea,
inclusiv confirmarea identităţii, folosind o aplicaţie de smartphone. S-ar putea ca
unii solicitanţi să trebuiască să se prezinte la un Centru pentru Cereri de Viză dacă
nu posedă paşaport biometric, nu pot folosi aplicaţia sau cip-ul lor biometric nu poate
fi citit.Solicitanţii de viză vor avea de plătit o taxă de cerere de viză.

4. Taxe ce trebuie achitate

În afară de oferta de vize pentru lucrătorii din domeniul sănătăţii şi îngrijirii şi în
afară de cazul în care se aplică o anumită exceptare de la regimul vizelor, toţi
solicitanţii care sosesc în Marea Britanie pentru o perioadă mai îndelungată decât
şase luni vor trebui de asemenea să achite Suprataxa de Sănătate pentru Imigrare
(IHS), care le va permite accesul la sistemul de sănătate din Marea Britanie prin
intermediul Sistemului Naţional de Sănătate (NHS).

5. Verificarea cazierului judiciar. Când este refuzată viza

6
În cadrul noului sistem de imigrări, Marea Britanie va introduce o abordare unitară,
coerentă şi mai fermă cu privire la cazierul judiciar ce se va aplica tuturor cetăţenilor.
Cei ce doresc să intre pe teritoriul Marii Britanii pot fi refuzaţi dacă:

- Au o condamnare cu închisoare de cel puţin 12 luni;

- Au săvârşit o faptă penală care a cauzat daune grave;

- Sunt recidivişti care dau dovadă de o nesocotire constantă a legii;

- Caracterul, conduita sau cercul lor de apropiaţi înseamnă că prezenţa lor nu va

contribui la binele public!!!!

Regimul pașapoartelor după 1 ianuarie 2021

Până pe 1 octombrie 2021 cetăţenii UE pot intra în Marea Britanie cu paşaport sau
document naţional de identitate aşa cum o fac şi acum.

Începând cu 1 octombrie 2021, cetăţenii UE, SEE şi Elveţiei vor avea nevoie de
paşaport pentru a călători în Marea Britanie. Cu toate acestea, cetăţenii UE, SEE şi
Elveţiei ale căror drepturi sunt protejate prin Acordul de Retragere, de exemplu cei
care intră sub incidenţa Programului de Înregistrare a Cetăţenilor UE (EU Settlement
Scheme) şi a prevederilor privind micul trafic de frontiera (muncitorii la frontieră)
vor putea să călătorească în Marea Britanie folosind documentele naţionale de
identitate până la 31 decembrie 2025 cel puţin.

6. Reglementări pentru muncitorii calificați care vor să lucreze în Marea

Britanie
În cadrul noului sistem, orice persoană care se deplasează în Marea Britanie pentru
a munci va trebui să demonstreze că îndeplineşte un anumit set de cerinţe pentru care
i se vor atribui puncte. Nu există un plafon maxim pentru numărul de persoane care
pot face cerere pe Traseul muncitorilor calificaţi.

Pentru a fi eligibili pentru această viză solicitanţii trebuie să demonstreze că:

7
• Au o ofertă de muncă – susţinută de un sponsor agreat de Ministerul de Interne –
la nivelul de calificare corespunzător, din partea unui angajator cu sediul în Marea
Britanie;

• Au obţinut salariul minim corespunzător calificării (adică 25.600 GBP sau salariul
actual pentru locul de muncă efectiv, oricare dintre cele două va fi cel mai mare);

• Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B1 (aşa cum este definit în Cadrul Comun
European de Referinţă pentru limbi străine).

Dacă solicitantul câştigă între 20.480 de lire sterline (pragul minim de salariu pentru
toţi muncitorii calificaţi) şi 25.600 GBP este posibil să facă totuşi cerere de viză
pentru Muncitori Calificaţi „dând la schimb” puncte pentru anumite caracteristici ca
să se încadreze în cerinţa salariului. Este posibil de exemplu să dea puncte la schimb
dacă:

• Are un loc de muncă într-un domeniu care suferă de lipsă de forţă de muncă;

• Are un doctorat într-un subiect relevant pentru locul de muncă;

• Este nou-venit pe piaţa muncii din Marea Britanie (cerinţa salariului pentru nou-
veniţi va fi cu 30% mai scăzută decât cea pentru muncitori cu experienţă indiferent
de domeniu, până la limita inferioară de 20.480 GBP).!!!

7. Lucrătorii din domeniul sănătații, favorizați: viză în procedură rapidă

Guvernul Marii Britanii apreciază contribuţia vitală adusă de medici, asistente
medicale şi alţi lucrători din domeniul sănătăţii proveniţi din străinătate la Sistemul
Naţional de Sănătate (NHS) şi la mai largul Sector de Sănătate şi Îngrijire. Această
ofertă de viză asigură că persoanele ce lucrează în ocupaţii eligibile din domeniul
sănătăţii şi au o ofertă de muncă din partea NHS, sectorului social sau de îngrijire
sau a unui angajator sau organizaţie care prestează servicii către NHS sunt motivate
să vină în Marea Britanie.

Această ofertă de viză face parte din traseul Muncitorilor Calificaţi şi ca atare orice
solicitant de viză pentru Sănătate şi Îngrijire trebuie să îndeplinească toate cerinţele
pentru traseul Muncitorilor Calificaţi.

8
Pentru a fi eligibili pentru această viză solicitanţii trebuie să demonstreze că:

- Au o ofertă de muncă într-unul dintre posturile calificate definite în cadrul NHS

sau sectoarelor aflate în legătură directă cu acesta;

- Au obţinut salariul minim corespunzător calificării;

- Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B1 (aşa cum este definit în Cadrul Comun
European de Referinţă pentru limbi străine).

Aceasta este o viză în procedură rapidă, cu taxe de cerere mai mici şi sprijin direct
pe tot parcursul procesului de procesare a cererii. Solicitanţii şi aparţinătorii lor vor
fi scutiţi de la plata Suprataxei de Sănătate pentru Imigrare şi vor beneficia de taxe
de cerere mai mici.

8. Reglementări pentru muncitorii cu înaltă calificare. Viza „Talent

Global”
Marea Britanie doreşte să atragă cele mai bune şi inteligente talente din întreaga
lume. Viza de tip Talent Global permite sosirea în Marea Britanie a solicitanţilor cu
cea mai înaltă calificare fără a deţine o ofertă de muncă şi obţinerea anterioară a unui
salariu minim. Solicitanţii nu sunt obligaţi să îndeplinească cerinţa stăpânirii limbii
engleze până ce nu fac cerere de rezidenţă permanentă.

De asemenea nu sunt obligaţi să îndeplinească cerinţa mijloacelor financiare de

întreţinere. Aceasta este o viză flexibilă, valabilă până la 5 ani. Este disponibilă
pentru solicitanţii din următoarele categorii:

- Ştiinţă şi medicină

- Ştiinţe umaniste

- Inginerie

- Cercetare ştiinţifică

- Tehnologie informatică

9
- Arte şi cultură

Pentru a face cerere de viză, solicitanţii trebuie:

- Să fie persoane cu recunoaştere internaţională, atât la cel mai înalt nivel cât şi ca
lideri în domeniul lor, sau să se fi dovedit foarte promiţători şi să aibă şanse mari să
devină lideri în domeniul lor;

- Să fie agreați de un organism competent din domeniul Talent Global. Există şase
asemenea organisme competente Aprobate de Ministerul de Interne britanic.
Organismul competent evaluează aptitudinile, capacitatea şi realizările solicitantului
şi dă Ministerului de Interne un aviz consultativ de susţinere. Lista integrală a
organismelor competente se găseşte aici.

- Să facă cerere de viză la nu mai târziu de 3 luni de la primirea scrisorii de susţinere.

Procedură rapidă pentru savanți și cercetători de top

Marea Britanie a introdus o opţiune de procedură rapidă şi pentru savanţi şi

cercetători de top care doresc să vină în Marea Britanie, procedură aflată în
competenţa agenţiei naţionale de finanţare UK Research and Innovation (Cercetare
şi Inovare Ştiinţifică în Marea Britanie). Această opţiune se adresează solicitanţilor
din domeniul științei, tehnologiei, ingineriei şi matematicii (STEM).

Pentru a putea face cerere solicitanţii trebuie:

- Să fi primit un premiu denumit după o somitate sau o bursă de prestigiu;

- Să deţină o funcţie universitară de conducere, cum ar fi Profesor Universitar sau

Conferenţiar Universitar, în cadrul unei instituţii de învățământ superior, instituţii de
cercetare ştiinţifică sau institut eligibile;

- Să fie membru al unei echipe de cercetători finanţate din fonduri publice şi care a
primit finanţări sau premii de prestigiu.

Vizele de studii

10
Marea Britanie va continua să primească studenţi talentaţi şi cu potenţial mare în
universităţile sale şi alte forme de învățământ superior, colegii pentru educaţie
continuă şi limba engleză, precum şi instituţii de învățământ independente. Nu există
o limită superioară a numărului de studenţi străini care pot veni în Marea Britanie la
studii.

Pentru a obţine o viză de studii solicitanţi vor trebui să demonstreze că:

- Li s-a oferit un loc la un curs desfăşurat de o instituţie de învățământ acreditată,

lucru ce se poate demonstra cu ajutorul unei Confirmări de Primire la Studii
(Confirmation of Acceptance for Studies – CAS), care este un atestat în format
electronic ce conţine detalii despre cursul respectiv. Lista instituţiilor de învățământ
acreditate de Ministerul de Interne se găseşte la
adresa: https://www.gov.uk/government/publications/register-of-licensed-
sponsors-students

- Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul
Comun European de Referinţă pentru limbi străine) atunci când studiile se află la
nivel de diplomă de licenţă (RQF 6) sau mai înalt. Studenţii care merg la studii sub
nivel de diplomă de licenţă trebuie să demonstreze stăpânirea limbii engleze la
nivelul B1.

Traseul vizei de studii necesită o dovadă a existenţei unor mijloace financiare ca

parte a procedurii de solicitare. Cu toate acestea România şi multe alte ţări nu se află
de obicei sub incidenţa necesităţii de a dovedi existenţa de mijloace financiare cu
excepţia unor situaţii excepţionale. În asemenea situaţii, solicitanţii vor fi contactaţi
de Serviciul Britanic pentru Vize şi Imigrări (UK Visas and Immigration) după
depunerea cererii. Găsiţi mai mule informaţii despre acest subiect
la https://www.gov.uk/student-visa/money.

Instituţiile de învățământ superior din Marea Britanie îşi stabilesc fiecare propriile
taxe de studii pentru studenţii străini, aşa că persoanele care doresc să meargă la
studii trebuie să verifice direct care sunt taxele la acea instituţie la care vor să
meargă.

11
Pentru studenţii care vor ajunge în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021 şi vor începe
cursurile înainte de sfârșitul lunii iulie 2021:

- Aceştia vor fi eligibili pentru statutul de plătitor de taxe de studii la nivelul unui
student cetăţean britanic şi vor primi şi o subvenţie pentru taxa de studii pe durata
cursurilor la care participă. Aici condiţia este de a fi locuit în Marea Britanie, SEE
sau Elveţia pe o perioadă mai mare de 3 ani înainte de a fi făcut cerere de viză de
studii. Totuşi, în cadrul noului Traseu pentru Studii al sistemului de imigrări al Marii
Britanii, ei vor trebui să facă cerere de viză de studii înainte de sosirea în Marea
Britanie.

Pentru studenţii care intenţionează să ajungă în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021
şi să înceapă cursurile după data de 1 august 2021:

- Aceştia va trebui să facă cerere de viză de studii înainte de sosirea în Marea

Britanie, în cadrul noului Traseu pentru Studii al sistemului de imigrări al Marii
Britanii. Ei nu vor mai fi eligibili pentru statutul de plătitor de taxe de studii la nivelul
unui student cetăţean britanic.

Cei aflaţi la studii în Anglia NU vor fi eligibili pentru sprijin financiar acordat
studenţilor.

Cei aflaţi la studii în Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda de Nord vor trebui să se consulte
cu organismele relevate de finanţare a studenţilor şi să verifice dacă se încadrează în
criteriile pentru obţinerea de sprijin financiar acordat studenţilor.

9. Vize de studii postuniversitare

Traseul pentru studii postuniversitare va fi lansat în vara lui 2021, iar un student
eligibil trebuie să fi finalizat cu succes studii de licenţă sau mai înalte în Marea
Britanie şi să deţină viză de reşedinţă ca student valabilă la momentul introducerii
acestui mecanism. Traseul pentru studii postuniversitare va da acestor studenți
posibilitatea de a locui şi munci în Marea Britanie sau a căuta un loc de muncă, pe o
perioadă de 2 ani (3 ani pentru doctoranzi). Acest traseu nu beneficiază de niciun fel
de subvenţii şi va permite de asemenea solicitanţilor să treacă la traseele pentru
muncă dacă pot îndeplini cerinţele.

12
Solicitanţii sunt cei care vor fi finalizat totalitatea studiilor de licenţă în Marea
Britanie cu excepţia cazurilor unde există permisiunea pentru studii din străinătate
sau studiile la distanţă au fost necesare din cauza Covid-19. Nu există obligaţia de a
dovedi existenţa de mijloace financiare şi solicitanţii nu vor fi obligaţi să
demonstreze stăpânirea limbii engleze deoarece vor fi demonstrat deja acest lucru
prin absolvirea studiilor de licenţă la o universitate britanică.

Vize pentru elevi

Există o viză separată pentru elevi, disponibilă pentru copii cu vârsta între 4 şi 17
ani. Pentru această viză solicitanţii vor trebui să demonstreze că:

- Au o ofertă necondiţionată pentru un loc la o şcoală independentă;

- Dispun de mijloace financiare pentru achitarea taxelor de şcolarizare şi a

cheltuielilor de trai;

- Au consimţământul în scris al părinţilor sau tutorelui pentru a învăţa în Marea

Britanie;

- Dacă au 16 ani sau peste, că sunt într-adevăr elevi (ceea ce ar putea implica
participarea la un interviu pentru stabilirea credibilităţii).

Vize pentru întreprinzători inovatori și start-up-uri

Traseele pentru Inovatori şi Start-up-uri sunt gândite în aşa fel încât să atragă talentul
antreprenorial în Marea Britanie, precum şi ideile de afaceri inovatoare care pot apoi
creşte la un nivel superior. Niciunul dintre cele două trasee nu are o limită superioară
şi ambele sunt deschise pentru persoane fizice sau echipe care doresc să deschidă o
afacere nouă, inovatoare în Marea Britanie.

Viza pentru inovatori

Acest traseu se aplică oamenilor de afaceri cu mai multă experienţă care au lucrat
deja într-un domeniu şi caută să deschidă o afacere nouă, inovatoare în Marea
Britanie. Această viză este valabilă 3 ani iniţial şi poate fi prelungită. Pentru a fi
eligibili solicitanţii trebuie:
13
- Să aibă o idee de afaceri inovatoare, viabilă şi care poate creşte ulterior, sprijinită
de un organism de atestare agreat de Ministerul de Interne. Organismele de Atestare
sunt fie Furnizori de Studii Superioare, fie organizaţii de afaceri care posedă un
istoric de sprijinire a întreprinzătorilor cu sediul în Marea Britanie şi au sprijinul
unui Minister. Organismele de Atestare evaluează fiecare cerere pentru a se asigura
că este vorba de ceva inovator, viabil şi care poate creşte ulterior şi apoi vor răspunde
de monitorizarea progreselor firmei căreia îi acordă sprijinul lor. Lista completă a
organismelor de atestare se găseşte
la: https://www.gov.uk/government/publications/guidance-on-applications-under-
global-talent;

- Să demonstreze un nivel de finanţare necesar pentru investiţia în firma lor. Nivelul

actual este 50.000 GBP;

- Să demonstreze că dispun de mijloacele financiare pentru a-şi acoperi costurile de

trai, în afară de cazul în care locuiau în Marea Britanie de 12 luni înainte de
depunerea cererii. La ora actuală aceste mijloace se ridică la 1.270 GBP pentru
solicitantul principal plus alte cheltuieli pentru aparţinători. Finanţarea trebuie să fi
fost deţinută pe o perioadă de 28 de zile consecutive;

- Să stăpânească limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul
Comun European de Referinţă pentru limbi străine).

Viza pentru start-up se aplică persoanelor care doresc să-şi deschidă prima lor firmă,
dar în Marea Britanie. Această viză este valabilă 2 ani iniţial, dar solicitanţii pot
ulterior să treacă în categoria Inovator, dacă îndeplinesc acele condiţii. Pentru
această viză solicitanţii trebuie:

- Să aibă o idee de afaceri inovatoare, viabilă şi care poate creşte ulterior, sprijinită
de un organism de atestare agreat de Ministerul de Interne. Organismele de Atestare
sunt fie Furnizori de Studii Superioare, fie organizaţii de afaceri care posedă un
istoric de sprijinire a întreprinzătorilor cu sediul în Marea Britanie şi au sprijinul
unui Minister. Organismele de Atestare evaluează fiecare cerere pentru a se asigura
că este vorba de ceva inovator, viabil şi care poate creşte ulterior şi apoi vor răspunde
de monitorizarea progreselor firmei căreia îi acordă sprijinul lor. Lista completă de
organisme de atestare se găseşte
14
la: https://www.gov.uk/government/publications/guidance-on-applications-under-
global-talent;

- Să demonstreze că posedă mijloacele financiare pentru a-şi acoperi costurile de

trai, în afară de cazul în care locuiau în Marea Britanie de 12 luni înainte de
depunerea cererii. La ora actuală aceste mijloace se ridică la 1.270 GBP pentru
solicitantul principal plus alte cheltuieli pentru aparţinători. Finanţarea trebuie să fi
fost deţinută pe o perioadă de 28 de zile consecutive;

- Să stăpânească limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul
Comun European de Referinţă pentru limbi străine).

Ce se va întâmpla cu muncitorii sezonieri

Politica Guvernului Marii Britanii privitoare la muncitorii sezonieri începând cu anul

2021 se află la ora actuală în proces de studiu. Mai multe informaţii despre acest
subiect vor fi puse la dispoziţie pe site-ul Gov.uk.

Mai multe informaţii despre noul sistem de imigrări al Marii Britanii se pot regăsi la
adresa www.gov.uk/guidance/new-immigration-system-what-you-need-to-know.

15
 Libera circulaţie a forţei de muncă1

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială2 arată că statele părţi se angajează să interzică şi să elimine discriminarea
rasială sub toate formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără
deosebire de rasă, culoare, origine naţională sau etnică, în folosinţa dreptului de a
circula liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul unui stat, precum şi dreptul de a
părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.3
Dreptul privind libertatea de circulaţie4 este prevăzut şi de Convenţia privind
statutul refugiaţilor5 care obligă fiecare stat contractant să acorde refugiaţilor care se
află în mod legal pe teritoriul său dreptul de a-şi alege locul de reşedinţă şi de a circula
liber, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în general, în
aceleaşi împrejurări.6 Mai mult decât atât, convenţia prevede că statele contractante
vor elibera refugiaţilor care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul lor documente de
călătorie care să le permită să călătorească în afara acestui teritoriu, afară de cazul că
raţiuni imperioase privind securitatea naţională sau ordinea publică nu se opun la
acestea.7
Alături de documentele menţionate o importanţă deosebită o are şi Tratatul de
la Maastricht, TUE. Tratatul privind Uniunea Europeană, TUE (numit şi Tratatul de
la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea
olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a
tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii
Europene şi a prevăzut că fiecare cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii
Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe
teritoriul statelor membre; libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie
acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana,
cetăţenilor unor ţări terţe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii
Europene la 16-17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1
mai 1999.Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-
l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii
Europene şi după extinderea spre est.
1
A se vedea legislaţia primară: art.18 T.F.U.E – interzicerea discriminării pe bază de cetăţenie; art.20-24 T.F.U.E. –
cetăţenia europeană.
2
Adoptată de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia 2106 (XX) la 21.12.1965.
3
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art.5.
4
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.457-466.
5
Adoptată la 28.07.1951 de Conferinţa Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite
6
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.26
7
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.28

16
 Ţinând cont de prevederile documentelor sus-menţionate, Uniunea urmăreşte
realizarea propriei legislaţii în domeniu, legislaţie care să asigure libera circulaţie a
persoanelor şi serviciilor pe întregul teritoriu. Această circulaţie se vrea a fi realizată
fără a se ţine cont de cetăţenia persoanei, condiţia de bază fiind aceea de apartenenţă
la un stat membru al Uniunii. De asemenea se vrea ca lucrătorii să aibă dreptul de a
răspunde ofertelor efective de angajare şi de a se deplasa liber în acest scop pe
teritoriul statelor membre. Pentru realizarea acestor deziderate, aşa cum este şi firesc,
trebuie creat un cadru instituţional adecvat care să reglementeze efectuarea
controlului la frontiere8.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită
în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale
Pieţei Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele
interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu
poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne si a restricţionării
circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor
între cetaţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară
activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul
acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare,
muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim
nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la
libera circulaţie asupra unor noi categorii de personae, studenţi, persoane ce nu depun
activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai. Conceptul de “cetăţenie
europeana” a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care
s-a acordat drept de liberă circulaţie si de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în
domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil,
problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul
de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la
Roma9 şi a prevăzut o perioadă de 5 ani pâna la momentul în care se vor aplica
procedurile comunitare şi în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene
de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor
la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un
amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul
la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigraţie. Marea Britanie
şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de
8
Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcţionării frontierelor din interiorul
spaţiului comunitar.
9
A se vedea Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor.

17
la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica
de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una
dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul
Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a
serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul
fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat
în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel
corespunzator de securitate si justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinîă a fost
înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate
si justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în
cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 si
intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor
Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice,
economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene si
naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o
deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic
drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii
Europene. Articolul 15 alin.1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau
cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se
stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Libera circulaţie a persoanelor, implicit a informaţiei şi a cunoaşterii constituie
elementul fundamental în comunicarea directă între oameni, instituţii şi naţiuni, ceea
ce conduce la susţinerea şi consolidarea drepturilor omului. De esenţa măsurii de
liberă circulaţie a persoanelor preconizată de actele constitutive ale Uniunii Europene
constă în eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii unui stat membru al Uniunii
Europene şi cetăţenii celorlalte state membre care se află şi muncesc pe teritoriul
aceluiaşi stat10. Aceste discriminări pot să privească condiţiile de intrare, deplasare,
muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu sub
toate aceste aspecte se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar11.
De asemenea, libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului
mai cuprinzător – Piaţa Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor
frontiere interne şi ale restricţionării circulaţiei persoanelor. Sensul conceptului de

10
Victor Duculescu, Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, 1999, p.23;
Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Planeta, Bucureşti, 2002, p.62.
11
Concluziile Preşedinţiei finlandeze, Tampere, Doc.200/99 (15-16 iunie 1999), pentru discutarea şi explicarea lui ius
commune a se vedea B. Jackson, Viziuni juridice ale noii Europe: Ius Gentium, Ius Commune, drept european, Viziuni
juridice ale noii Europe, Graham and Trotman, 1993.

18
liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa, odată cu evoluţia
reglementărilor comunitare (iniţial, acest concept privea persoana care beneficia de
dreptul la libera circulaţie doar ca agent economic, ajungându-se în prezent la
noţiunea de cetăţean al Uniunii).
Cu privire la evoluţia liberei circulaţii a persoanelor, primele dispoziţii
referitoare au fost menţionate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între
statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor,
capitalului si mărfurilor, fiind interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate.
Semnarea acordului de la Schengen la 14 iunie 1985 (de Franta, Belgia, Olanda,
Luxenburg, Germania) a constituit un salt calitativ în calea realizării ulterioare a
liberei circulaţii a persoanelor. Prin semnarea acordului părţile contractante şi-au
propus în materie de circulaţie a persoanelor să suprime controalele la frontierele
comune şi să le transfere la frontierele externe. În 1990 părţile contractante ale
acordului semnează Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând
o noua dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulaţii a persoanelor. Ulterior,
Convenţia a fost semnată de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene cu
excepţia Marii Britanii şi Irlandei: Italia (27 noiembrie 1990), Spania şi Portugalia
(25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca,
Suedia şi Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia şi Islanda fiind în afara spaţiului
comunitar au încheiat acorduri de cooperare privin acquis-ul Schengen. Prin Actul
Unic European (intrat în vigoare în 1987) libera circulaţie a persoanelor capătă o
noua calificare fiind definită drept una dintre cele 4 libertăţi fundamentale ale Pieţei
Interne. Acest nou statut a codus la accelerarea procesului de extindere a dreptului
de liberă circulaţie privind noi categorii de persoane cum ar fi studenţi, pensionari,
persoane care nu desfăşoară activităţi economice dar au resurse suficiente de trai.
Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de “cetăţenie
europeană”, prin intermediul căreia s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă
rezidenţă in interiorul Uniunii Europene tuturor cetăţenilor statelor membre. În plus
Tratatul a inclus în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica
referitoare la azil, trecerea frontierelor externe si politica referitoare la imigraţie
(incluzând in al treilea Pilon al Uniunii Europene – Cooperarea in domeniul justiţiei
şi afacerilor interne). Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederile legate
de aceste aspecte in Tratatul de la Roma şi a prevăzut o perioada de 5 ani pentru
aplicarea procedurilor comunitare şi în aceste domenii. Libera circulaţie a
persoanelor trebuie insoţită de măsuri de securitate şi justiţie, pentru a crea un cadru
favorabil de exercitare a acesteia în beneficiul tuturor. Ȋn cadrul Consiliului
European de la Nisa (decembrie 2000) Consiliul, Parlamentul European şi Comisia
Europeana au semnat “Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”. Prin
acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice,
sociale – consacrate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale.
19
Din punct de vedere a sferei subictelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între
cetăţenii care se află in mod legal pe teritoriul comunitar. În acest sens, în art. 15
alin. 1 din Carta este reglementat „dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a avea
libertatea să caute serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în
orice stat membru”12. Alin 3 al aceluiaşi articol dispune ca rezidenţii ţărilor părţi
care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre au dreptul la
condiţii de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele
Uniunii Europene 13 . Conform art.45 alin.1 din Carta orice cetăţean al Uniunii
Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabilii reşedinţa în mod liber pe
teritoriul statelor membre 14 iar libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie
acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană,
cetăţenilor unor terţe ţări care domiciliează legal pe teritoriul unui stat membru15.
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile
de bază ale dreptului comunitar, însa nici Tratatul de la Roma şi nici Tratatul de la
Maastricht nu conţineau o codificare a acestor drepturi fundamentale. Obiectivul
principal privind respectarea drepturilor omului în Uniune a fost acela de a asigura
protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea legislaţiei
comunitare. Pe parcursul evoluţiei comunitare, Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a
stabilii compatibilitatea între drepturile fundamentale recunoscute şi protejate prin
constituţiile statelor membre şi o serie de drepturi calificate la nivel comunitar ca
fiind fundamentale. Prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale au fost înlăturate
aceste neajunsuri. Toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în
spaţiul european, să aibă acces la documente şi să se adreseze Mediatorului European
pentru exercitarea dreptului de petiţionare.
Cu privire la dreptul persoanelor la liberă circulaţie, sfârşitul anului 2000 a
adus din nou în discuţie problematica liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul
european: s-a pus sub semnul întrebarii decizia Uniunii Europene de a menţine pe
lista neagră a vizelor pentru două dintre statele candidate la aderare: Bulgaria si
România. În contextul eliberării Bulgariei de această povară, răspunsul la următoarea
întrebare dă naştere unor dezbateri în contradictoriu: este drept că România să
reprezinte singurul stat candidat ai cărui cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra pe
teritoriul Schengen? Analizând procesul complex al creării premiselor unei libere
circulaţii reale a persoanelor în interiorul Uniunii Europene şi ritmul evoluţiei acestui
proces, ce are deja o istorie de mai bine de patru decenii, realizăm că nerabdarea
statelor candidate pare desuetă. Nici pentru cetăţeanul comunitar lucrurile n-au mers
suficient de repede şi fără probleme. Drept mărturie stau o serie de aspecte legate de

12
A se vedea art.15 alin 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
13
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.15, alin. 3.
14
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 1
15
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 2

20
acest proces: faptul că, până la Tratatul de la Maastricht, nu se putea vorbi decât de
libera circulaţie a forţei de muncă, faptul ca încp se mai disputa drepturile lucrptorilor
comunitari în faţa Curtii Europene de Justiţie, faptul că cetăţeanul comunitar abia
începe să conştientizeze drepturile de care beneficiază. În plus, statele membre ale
Uniunii Europene nu au încă exerciţiul gândirii şi exprimării comune în probleme
considerate delicate pentru identitatea unui stat: frontiere, politica externa, securitate.
Privind din sens invers, îndelungata despărţire a Europei explică anxietatea statelor
candidate de a fi tratate ca europene. În plus, orice demers ce duce la crearea unor
linii de divizare, oricât de subtile, între statele candidate este şi mai apăsătoare. Şi o
astfel de linie, nu tocmai subtilă, o reprezintă lista neagra a vizelor. Totuşi, precauţiile
statelor membre ale Uniunii Europene sunt îndreptăţite până la un punct. Făcând
abstracţie de temerile - de altfel niciodată confirmate de realitate - privind invazia
emigranţilor din Centrul si Estul Europei, lipsa mijloacelor necesare de menţinere a
nivelului de stabilitate atins de Uniune reprezinta un factor decisiv în atitudinea
comunitară vis-à-vis de libera circulaţie a persoanelor în Europa.
Până la intrarea în vigoare a Actului Unic European, conceptul de liberă
circulaţie, existau paşi destul de timizi spre o liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul
comunitar, astfel art.69 din Tratatul de la Paris, prevedea ca statele membre să
elimine orice restricţie pe motiv de naţionalitate în cazul angajării unui lucrător
cetăţean al statelor membre în industria carbunelui şi oţelului. Totuşi fundamentul
liberei circulaţii a persoanelor este constituit de către Tratatul Comunităţii Europene
ce conţine prevederi menite să susţină aceasta afirmaţie. Astfele se stabileşte că una
dintre activităţile Comunităţii este reprezentată de eliminarea, dintre statele membre,
a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului16 şi
statuează faptul că în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii
vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv
de naţionalitate 17 . Mai mult, trebuie precizat că aceste prevederi erau incluse, în
versiunea iniţială, în Partea a II-a a Tratatului denumită Fundamentele Comunitatii.
Dacă facem însă referire la art.48, art.52 sau art.59 ale Tratatului Comunităţii
Europene putem afirma, fără teamă de a greşi, că Tratatul Comunităţii Europene
consideră indivizii ca fiind actori economici, factori de producţie, nu persoane.
Aceştia au anumite drepturi doar dacă joaca un rol, nu prea bine definit, în procesul
de producţie. Singura menţiune ce dă personalitate lucratorului comunitar, dincolo
de calitatea sa de actor economic, este art.48 alin.3 lit.d ce permite acestuia sa ramâna
pe teritoriul statului membru respectiv după ce a fost angajat. În particular, putem
nota faptul că potrivit art.48 nici măcar nu face referire la cetăţenii statelor membre,
ci la lucrătorii din statele membre. Au apărut chiar o serie de discuţii între legiuitorul

16
A se vedea art.3 din Tratatul C.E.
17
A se vedea art.6 din Tratatul C.E.

21
comunitar şi Curtea Europeana de Justiţie privind această formulare, iar Curtea
Europeană de Justiţie a acceptat faptul că se face referire doar la lucratorii cetăţeni
ai statelor membre. Tratatul Comunităţii Europene reprezintă, aşadar, fundamentul
legal doar pentru libera circulaţie a forţei de muncă constituită din cetăţenii statelor
membre. Vom vedea că nu se pune problema unei libere circulaţii a persoanelor
pentru cel puţin înca 30 de ani, ci doar a reglementării adecvate a acestui prim nivel
al liberei circulaţii, şi anume cel al mobilităţii forţei de munc
Prin dispoziţiile Tratatului Comunutăţii Europene18 au fost prevăzute şi câteva
situaţii de limitare sau de restrângere a liberei circulaţii a persoanelor. O primă
situaţie este aceea a intervenţiei unor raţiuni de ordine publică, de securitate publică
sau de sănătate publică19. Aceste limitări privesc libera circulaţie a forţei de muncă,
dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor. Determinarea în mod concret a
motivelor20 de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică rămân la
latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a dreptului de liberă
circulaţie a persoanelor pe teritoriul său. Pentru a evita exercitarea abuzivă din partea
statului membru care aplică restricţia acestui drept, Curtea de Justiţie a interpretat
conceptul de “ordine publică” în mod strict, astfel încât sfera sa să nu poată fi
determinată unilateral de fiecare stat membru fără nici un control din partea
instituţiilor comunitare.
Din analiza jurisprudenţei comunitare 21 rezultă că prin aplicarea dreptului
comunitar pot fi aduse corecţii reglementărilor naţionale privind interpretarea
motivelor ce ar justifica aplicarea restricţiilor impuse liberei circulaţii a persoanelor.
Referitor la îngrădirea liberei circulaţii a persoanelor pentru motive justificate de
sănătate publică, în Anexa la Directiva nr.64/221 a Consiliului sunt menţionate bolile
şi incapacităţile care justifică aplicarea restricţiei. Unele boli şi incapacităţi prevăzute
în această directivă sunt apreciate ca încadrându-se şi în motivele de îngrădire a
dreptului pentru ameninţarea ordinii şi securităţii publice (de exemplu, bolile psihice,
dependenţa de droguri). Ordinea, securitatea publică, sănătatea publică nu sunt
condiţii ale dreptului de sejur, ci deschide, numai statelor membre, posibilitatea de a
limita acest drept. Survenirea bolilor sau infirmităţilor după eliberarea primului titlu
de sejur nu poate justifica refuzul de a reînnoi titlul de sejur sau îndepărtarea de pe

18
A se vedea de asemenea D.Chryssochoon, Democraţie şi simbioză în Uniunea Europeană către o consociere
confederală, 1994; D.Wincott, Uniunea Europeană prevesteşte democraţia? Chestiunile democraţiei în noua gândire
constituţională asupra viitorului Europei, 1994.
19
Directiva nr.64/221 a Consiliului; Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, art.2 par.2, privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune Schengen, 1990.
20
F.Inyder, Curs general asupra Dreptului Constituţional al Uniunii Europene, în colecţia de cursuri ale Academiei
de Drept European, 199, p.50.
21
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, ed. Hora Tipcan, Bucureşti, 1994, p.23; Florian Coman, Drept
comunitar european, ed. Planeta, Bucureşti, 2002, p.19; Roxana Muntean, Drept european, ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p.21.

22
teritoriu22. Nu este posibilă invocarea limitării pentru ordinea şi securitatea publică
în scopuri economice23 ori potrivit art.3 par.1, dacă ar fi fondate pe alt temei decât
comportamentul personal al individului sau, conform art.3 par.2, dacă ar fi justificată
automat pe existenţa unei condamnări penale, deoarece numai existenţa
condamnărilor penale nu poate automat să motiveze aceste măsuri.
În sentinţa Van Duyn, referitoare la refuzul de a permite intrarea în Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, a unei persoane de naţionalitate olandeză,
care dorea să ocupe o funcţie de secretar la biserica de scientologie, neinterzisă în
ţara sa, ale cărei activităţi erau considerate ca prezentând pericol social, Curtea de
Justiţie a acordat prioritate ordinii juridice comunitare, apreciind că semnificaţia
noţiunii de ordine publică, în conţinutul comunitar, nu va putea fi determinată
unilateral de către fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor comunitare,
adăugând, însă, că nu rămân decât circumstanţe specifice, care pot justifica să se
recurgă la noţiunea de ordine publică, care pot varia de la o ţară la alta şi că trebuie
să recunoască autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere, în limitele
impuse de tratat. În felul acesta, Curtea de Justiţie24 a lăsat în competenţa statelor
membre numai determinarea, în funcţie de circumstanţele care le sunt proprii, a
cerinţelor ordinii publice de pe teritoriul lor. Calificarea acestor cerinţe ca motive de
ordine publică, care permit resortisanţilor statelor membre să deroge de la libera
circulaţie în comunitate, în vederea exercitării activităţii salariate sau nu, adică
constitutive de ordine publică în ordinea juridică comunitară este, însă, supusă
controlului Curţii.
De asemenea, în ceea ce priveşte funcţionalitatea rezervei ordinii publice sau
securităţii publice, Curtea de Justiţie a precizat, în sentinţele Royer şi Pieck, că
aceasta trebuie să fie înţeleasă nu numai ca o condiţie prealabilă a dobândirii
dreptului de intrare în sejur, dar şi ca deschizând posibilitatea de a aduce, în cazuri
individuale, restricţii exercitării unui drept direct, derivat din Tratat. O altă situaţie
de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor se referă la interzicerea
angajărilor în posturile din administraţia publică25.
Curtea de Justiţie26 a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că astfel de
posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale
de loialitate faţă de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie
fundamentul obligaţiei de naţionalitate. Având în vedere faptul că angajările în
posturile din administraţia publică se realizează prin reglementări naţionale, Curţii de
Justiţie i-a revenit sarcina să interpreteze pentru situaţii concrete dacă ocuparea unor

22
A se vedea art.4 par.2 din Directiva nr.64/221.
23
A se vedea art.2 par.2 Directiva 64/221 C.E.E.
24
J. V. Louis, Ordinea juridică comunitară, ed a II-a, 1990, p.13; G. Issac, Drept comunitar general, 1993, p.111.
25
A se vedea art.48 (39) par.4 din Tratat.
26
R. David şi J. Brierly, Sisteme juridice majore ale lumii actuale, Butterworthis, a III-a ediţie, 1985, p.17-20.

23
posturi condiţionate de naţionalitatea statului membru angajator este sau nu
discriminatorie. În acest sens, Curtea a statuat că, dacă din natura atribuţiilor de
exercitare a unor posturi nu rezultă că acestea ar constitui o angajare în administraţia
publică, atunci nu se justifică aplicarea restricţiei prevăzute de art.48 (39) par.4 din
Tatat.
O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este
prevăzută în art.55 (45) alin.1 din Tratatul CE, care dispune că sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor privind libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru
interesat, activităţile de participare în acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea
autorităţii publice. Acest text se aplică şi pentru limitarea liberei circulaţii a
serviciilor, deoarece, conform dispoziţiilor art.66 (55) relative la servicii, dispoziţiile
art.55-587 inclusiv, se aplică în mod corespunzător. Tratatul nu defineşte noţiunea de
autoritate public, iar Curtea de Justiţie se abţine să dea o definiţie generală a
autorităţii publice, motiv pentru care în practică27 s-a pus problema dacă noţiunea de
autoritate publică trebuie calificată la nivel comunitar sau la nivel naţional, în cel de-
al doilea caz sensul noţiunii fiind diferit de la un stat la altul. Cu prilejul soluţionării
speţei Reyners, privind exercitarea profesiei de avocat în Belgia de către un
resortisant olandez, Curtea de Justiţie a precizat că activităţile caracteristice ale
avocatului nu constituie o participare la exercitarea autorităţii publice, confirmând
caracterul comunitar al noţiunii de autoritate publică. Curtea de Justiţie a subliniat
faptul că este necesară concilierea principiilor fundamentale şi a obiectivelor
Tratatului cu legislaţia fiecărui stat membru, sugerând ideea unei combinaţii între
aprecierea naţională şi exigenţele dreptului comunitar în vederea definirii unor
noţiuni utilizate în tratat.
O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale
privind accesul la exercitarea unor activităţi nonsalariale. Conform dispoziţiilor
art.57 (47) par.1 din Tratatul C.E., cu scopul de a facilita accesul la activităţile
nonsalariale şi la exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea, Consiliul
emite directive în vederea coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la
exercitarea activităţilor nonsalariale.
În ceea ce priveşte profesiunile medicale, paramedicale şi farmaceutice,
liberalizarea progresivă a restricţiilor va fi subordonată coordonării condiţiilor de
exercitare în diferitele state membre. Din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei
comunitare 28 rezultă că excepţiile privind libera circulaţie a persoanelor trebuie
interpretate în mod strict, limitele şi scopul aplicării restricţiilor fiind în concordanţă
cu principiile generale ale dreptului comunitar29. Anumite îngrădiri ale dreptului la
27
R. von Caenegem, O introducere istorică în dreptul privat, Cambridge University Press, 1992, p.78.
28
Florian Coman, op.cit., p.23-92.
29
A se vedea principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale.

24
liberă circulaţie sunt determinate şi de sistemul de vize cât şi de politica în materie
de azil şi imigrare. Această politică30 se desprinde din conţinutul Tratatului de la
Amsterdam care a introdus în Tratatul de la Roma Titlul II31. La capătul unei cercetări
consacrate a dreptului la libera circulaţie a persoanelor implicaţiilor sale condiţiile
dobândirii de către România ca membru al Uniunii Europene, după părerea noastră,
cinci mari probleme se desprind şi urmează a constitui în permanenţă obiective ale
politicii statului român, cum sunt apărarea intereselor cetătenilor români în
străinătate, întărirea legăturilor cu românii de pretutindeni.
Apărarea intereselor cetăţenilor români in străinătate este un principiu
constituţional32, potrivit căruia cetăţenii români se bucură în străinătate de protectia
statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu
sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Protecţia intereselor cetăţenilor români aflati în străinătate se concretizează in
sprijinul pe care acordă autorităţile diplomatice si consulare cetăţenilor români care
se confruntă cu diverse probleme pe timpul sederii lor în străinătate. În această
privinţa, un rol important îl au măsurile diplomatice vizând consolidarea legăturilor
de prietenie şi colaborare intre România şi ţările membre ale Uniunii Europene,
sprijinul concret dat de autorităţile româneşti din străinătate românilor aflaţi in
dificultate. După cum este bine cunoscut, cazul cetăţeanului român Nicolae Romulus
Mailat, acuzat de uciderea italiencei Giovanna Reggiani, în condiţii care nu au fost
nici acum elucidate pe deplin, a suscitat un val de manifestări xenofobe, determinând
adoptarea în Italia a unui act normativ 33 vizând măsuri urgente în materie de
expulzare şi de îndepărtare, pentru terorism şi pentru motive imperative de sigurantă
publică, măsuri ce au vizat şi expulzarea unui număr de cetăţeni români aflati în
această ţară. Potrivit acestei reglementări, măsura de expulzare este executabilă
imediat, chiar dacă cel în cauză a atacat-o în faţa instanţelor judecătoreşti iar măsura
de indepărtare din teritoriul naţional pentru motive imperative de siguranţă publică
a cetăţeanului Uniunii Europene sau a membrului său de familie, indiferent de
cetăţenia acestuia34.
Un obiectiv deosebit al activităţii României, reprezintă dezvoltarea şi întărirea
legăturilor cu românii din străinătate 35 , păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului
ai cărui cetăţeni sunt. Acţiunea statului român se bazează pe o viziune europeană de
30
B. Markesinis, De ce un cod nu este cea mai bună cale de a avansa cauza unităţii legale europene, 1998, 5
European Review of Private Law, 519, 521.
31
Art.73 J( 61)-73O(67), dispoziţii relative la Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor.
32
A se vedea art.17 din Constituţia României.
33
A se vedea Decret-lege nr.249/2007.
34
A se vedea art.4 Decret-lege nr.249/2007.
35
A se vedea art.7 din Constituţie.

25
realizare a implicării statelor înrudite în promovarea intereselor si drepturilor
etnicilor de peste hotare, in conformitate cu principiile fundamentale recunoscute de
întreaga comunitate internaţională principiul suveranităţii teritoriale, principiul
bunei vecinătăţi, principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului al
nediscriminării, principiul pacta sunt servanda si principiul reciprocitătii. În
consecinţă, in acţiunea sa, statul român va acorda prevalenta necesară convenirii pe
plan bilateral, cu statele de reşedinţă ale etnicilor români, a modalităţilor de sprijinire
a acestora şi va ţine cont de solicitările şi nevoile specifice ale etnicilor români şi
comunităţilor acestora, în vederea identificării unor soluţii corespunzătoare.
Reglemetările referitoare la drepturile persoanelor de origine română liber
asumată 36 , precum şi ale celor ce aparţin filonului cultural românesc, care
domiciliază în afara frontierelor de stat ale României, precum atribuţiile institutiilor
competente, rolul esenţial revenind Ministerului Afacerilor Externe Prin
Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni. Totodată, legea a
instituit Forumul comunitătilor româneşti de pretutindeni şi Consiliul Consultativ al
românilor de pretutindeni. De asemenea, prin lege au fost stabilite măsuri-cadru
privind românii de pretutindeni, urmărind ca, acţiunea statului român fie precis
direcţionată, prin trasarea exactă a obiectivelor de urmărit şi relaţia cu aceştia,
precum şi prin indicarea modalităţilor de realizare a obiectivelor propuse. Intrarea în
vigoare a noului act normativ privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a
determinat abrogarea Legii nr.150/1998 privind acordarea de sprijin comunităţilor
româneşti de pretutindeni prima lege post-revoluţionară abordând această problemă.
Este binecunoscut faptul românii din străinătate reprezintă un important potential
atât economic, cât şi politic, ce poate fi folosit in mod constructiv, pentru a dezvolta
si consolida legăturile dintre ţara noastră şi alte ţari. În acest sens, este de semnalat
că anul 2006, românii din Italia şi din Spania au decis constituirea unor partide
politice care marchează o participare importantă a comunităţilor românesti la
dezvoltarea vieţii politice si - nu numai -,din ţarile respective. Astfel, la data de 9
noiembrie 2006 a luat fiinţă Partidul Românilor din care este deschis atât cetătenilor
români, cât şi cetăţenilor italieni37. La nivel practic, Partidul şi-a propus ca obiective
precise, acelea de a promova: simplificarea procedurii de emitere a permiselor de
sedere, îmbunătătirea procesului de reîntregire a familiei, recunoasterea simplificată
si echivalarea titlurilor de studii. Limba română va fi propusă ca limbă de studiu în
şcoli grădiniţe, pentru a răspunde realităţii şi necesitătilor comunitătii românesti, cea
mai numeroasă din Italia. Obiectivele menţionate si multe altele, au reieşit din

36
A se vedea Legea nr.29/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.
37
Potrivit Statutului, Partidul Identitatea Românească a fost constituit ca un subiect politic autonom şi independent,
fără o ideologie politică care propune să dezvolte şi să, susţină coeziunea culturală si politică a comunităţii româneşti
in Italia. De asemenea, scopul declarat al Partidului este obţinerea imbunătăţirii progresive şi constante a condiţiilor
de viată ale românilor din Italia.

26
confruntarea şi experienţa zilnică, în contact cu comunitatea românească, a
membrilor fondatori38.
Giancarlo Germani, preşedintele Partidului Românilor din Italia a estimat că,
un asemenea proiect trebuie să constituie o prioritate a statului român. Nu ar fi doar
o modalitate de a valoriza diaspora, ci şi o investiţie utilă a României in viitor.
Românii din străinătate constituie o resursă economică şi socială importantă. În
curând ei vor reprezenta şi o resursă politicâ importanta,mă refer la diaspora din
Uniunea Europeană. Diplomaţia românească ar putea avea, în viitor, un putemic aliat
tocmai, in românii din străinătate. Astfel, minorităţile de români ar face un excelent
lobby pentru tara lor. Diaspora nu trebuie văzută ca o povară, ci ca o bogăţie a
României.
În Spania a fost constituit Partidul Independent Român, în noiembrie 2006, a
cărei constituire a fost determinată printre altele, de posibilitatea Participării pentru
prima oară a celor 400.000 de români cu drept de rezidenţă în Spania la alegerile
locale ce urmau să se desfăşoare în această, ţară. Iniţiativa s-a bucurat de succes, dar
a fost criticată de unii cetăţeni români aflaţi în Spania, care au opinat că,, dacă acest
partid al românilor va solicita şcoli şi biserici separate, acest lucru va putea duce la
o separare a comunităţii româneşti şi la o anumită ghetou-rizare. În orice caz,
constituirea acestui partid are nu numai, o importantă lectorală, dar reprezintă si un
puternic factor de afirmare a comunităţii româneşti. Prin îmbunătătirea procesului
de integrare a emigranţilor români în Spania şi omologarea titlurilor academice,
organizarea de biblioteci bilingve, ajutorarea unor români defavorizati.

38
Partidul, prin statutul său, va putea participa la toate alegerile administrative, politice şi europene care se vor ţine în
Italia. Este de remarcat, că, în cadrul unei vizite efectuate in Italia de ministrul român al internelor si reformei
administrative Cristian David, reprezentanţii românilor din Italia au propus înfiinţarea unui Minister al Diasporei la
Bucureşti.

27
 Libera circulaţie a capitalurilor şi a serviciilor39

Prin liberei circulaţii a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile cu privire la

circulaţia acestora în toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, şi statele
terţe ca o condiţie majoră a realizării uniunii economice şi monetare40.
Circulaţia capitalului reprezintă transferul unilateral de valori în formă de
capital material – participare la o societate comercială străină sau în formă de capital
bănesc – mijloace de plată legale, titluri de valoare, credite, dintr-un stat membru
într-un alt stat care de obicei reprezintă o investiţie de capital41.
Circulaţia plăţilor reprezintă transferul peste hotare de mijloace de plată 42
necesare în legătură cu o contraprestaţie43 şi este o libertate anexă liberei circulaţii a
persoanelor, mărfurilor şi serviciilor. Sunt interzise orice fel de discriminări în
materia libertăţii de circulaţie a capitalurilor, astfel pe lângă măsurile care constituie
discriminare deschisă, ne referim şi la orice fel de reglementare internă care este
capabilă direct sau indirect, potenţial sau faptic să împiedice circulaţia liberă a
capitalului şi plăţilor, orice măsură care, temporar sau pe termen lung, împiedică,
limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi tranzitul de capital în funcţie de
cantitate sau valoare. Şi totuşi sunt permise următoarele restricţii cu privire la
circulaţia liberă a capitalurilor şi plăţilor, astfel există restricţii din motive de apărare
a interesului general44, dar şi din motive care justifică impozitarea prin care statele
membre au dreptul să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale care
stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile unde
le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa
reglementărilor europene.
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul
statelor membre plecând de la un sediu, principal sau secundar stabilit în Uniunea
Europeană, fiind o componentă esenţială pentru funcţionarea Pieţei Unice
Europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a factorilor de
producţie la nivel comunitar, astfel încat mobilitatea acestora să permită exercitarea
activitătilor productive şi comerciale în cele mai favorabile medii sociale,
economice şi comerciale 45 . În dreptul comunitar 46 , prin noţiunea de servicii, se
înţelege ansamblui prestriior care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la

39
40
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.467-468.
41
Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor bunuri sau servicii.
42
Bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin.
43
Cumpărare de mărfuri sau servicii.
44
C.J.U.E. apreciază de la caz la caz dacă restricţia este sau nu justificată.
45
A se vedea art.49 - 55 (fostele 59-66) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
46
Aelenei Victor, Legislaţie europeană pentru politia de frontieră, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, p.76-77

28
libera circuiatie adispoziţiilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, aşadar, un
caracter residual, subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Astfel, prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit
într-un stat membru al Uniunii Europene, altui decât acela al destinatarului prestaţiei,
astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare Uniunii Europene, şi de
asemenea, prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spatiul Pieţei Unice Europene,
prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Tratatul de la Roma (CEE)47precizează că, prestatorul serviciilor îşi poate
exercita şi numai temporar activitatea în ţara în care serviciul este oferit, rezultând
că, nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci ne-
am afla în prezenţa libertăţii de stabilire. Prestarea serviciilor poate fi întalnită în
orice sector de activitate, cum sunt de sxemplu, emisiunile televizate, publicitatea,
activităţile financiare din sectorul bancar şi al asigurărilor, activităţile de
intermediere, transportul şi turismul, chiar sportul profesionist, organizarea jocurilor
şi a loteriilor şi orice profesii liberale (medici, avocaţi, arhitecţi, contabili).
Cu privire la raporturile dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a
serviciilor, chiar dacă cele două libertărţi sunt diferite, fiind distinct reglementate în
cadrul Tratatului de la Roma (CEE), ele au şi puncte commune. Astfel primul dintre
acestea este scopul lor comun, acela de eliminare a barierelor economice din cadrul
Pieţei Unice, Tratatul oferind ambele libertăţi întreprinderilor, statele membre ale
Uniunii Europene neputând împiedica alegerea uneia dintre ele, în ciuda caracterului
rezidual al liberei circulaţii a serviciilor48.
Prin opoziţie cu libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor este prin
natura sa transfrontalieră şi pune în discuţie două legislaţii naţionale, aceea a statului
de unde emană prestatia şi cea a statului destinatarului prestaţiei. Libera circulaţie a
serviciilor poate fi împărţită în două categorii, şi anume libera circulaţie a serviciilor
active şi libera circulaţie a serviciilor passive, cea activă este cea mai des întalnită şi
presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se deplaseze la clientul care locuieşte
în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit49. Libera circulaţie a sericiilor
pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află stabilit
prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contact. O variantă intemediară
este cea în care nici fumizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-
un alt stat membru al Uniunii Europene, dar furnizarea serviciilor se produce prin
poştă, telefon, telegramă, telefax, fax, terminale de computer, transmitere de
publicitate, etc.

47
A se vedea art. 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
48
Criteriile alegerii pot fi diverse: posibilitatea păstrării unui regim fiscal şi/sau social cunoscut sau mai suplu, legea
aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
49
Avem în vedere specificitatea liberei circulaţii a serviciilor

29
 Cu privire la regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor active, subliniem
că legislaţia naţională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze
de libera circulaţie a serviciilor, deoarece, numai astfel se poate realiza efectui util
al art.49 (ex-59) din Tratatul de la Roma (CEE).
Referitor la interdicţia discriminării în funcţie de criteriul nationalităţii sau
al rezidenţei prestatorului, cu excepţia activităţilor menţionate în articolul 45 (ex-
55) din Tratatul de la Roma (CEE), respectiv exercitarea autorităţii publice, nu pot
fi admise discriminări directe, indirecte sau deghizate pe baza naţionalităţii
prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt, de asemenea, interzise măsurile prin care
prestatorul de servicii ar fi supus unor sarcini sau cotizaţii pe care le suporta deja în
ţara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care
prestatorul le-ar putea avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.
De asemenea, legat de interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în
mod nediscriminatoriu, există o gamă largă de măsuri naţionale 50 care
reglementează accesul la/sau exercitarea cotidiană a anumitor activităţi care, aplicate
nediscriminatoriu, pot conduce la limitâri ale liberei circulaţii a serviciilor. Un prim
set de măsuri se referă la faptul că, accesul la unele profesii este condiţionat de
deţinerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale sau de deţinerea unor
autorizaţii administrative prealabile. În absenţa unei armonizări, statele membre sunt
libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii,
astfel încât, să fie garantată calitatea prestaţiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest
lucru poate, însă, conduce la aplicarea tratamentului naţional al statului unde se
prestează serviciul, astfel îngreunând libera circulatie a serviciilor. Desigur, dacă
există principiul recunoaşterii certificatelor sau atestatelor profesionale51, în virtutea
căruia autorităţile statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să aprecieze
cunoştinţele sau diplomele obtinute în statele de origine ale prestatorilor şi să
organizeze examene, probe, stagii de adaptare. Totodată, deciziile de respingere a
unei cereri de autorizare a activităţii trebuie să fie motivate şi susceptibile de recurs52.
Există totuşi şi unele măsuri naţionale care pot fi justificate prin raţiuni interes
general dar care pot fi adoptate numai respectând condiţii referitoare la: domeniul
în care se ia măsura să nu fie armonizat, măsura să urmărească interes general, nu
trebuie să fie discriminatorie, să fie în mod obiectiv necesară, să fie proporţională cu
scopul urmărit, să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Nu există o listă
exhaustivă a raţiunilor de interes general, iar Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene identifică mereu altele noi, în funcţie de cazurile pe care le are de
50
Spre exemplu, controale administrative, contabilitate, declaraţii la organele administrative, deontologice.
51
A se vedea Directivele din 21 decembrie 1988 (Directiva 89/48/C.E.E.) şi 18 iunie 1992 (Directiva 92/51/C.E.E.)
52
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit şi unele criterii generale pentru identificarea
măsurilor naţionale restrictive faţă, de ibera circulaţie a serviciilor: măsuri care, aplicate mod uniform, pot conduce
dificultăţi mari la prestator pentru un prestator de servicii transfrontaliere, decât pentru un naţional, deşi ambii
furnizează în mod legal servicii similare în respectivul stat.

30
soluţionat, dar, cu titlu de exemplu, pot fi menţionate: etica, morala, deontologia
profesională, buna administrare a justiţiei, reputaţia pieţelor naţionale, protecţia unei
limbi sau a unei culturi, coerenţa regimului fiscal.
Atunci când destinatarii serviciilor se deplasează şi acceptă implicit să renunţe
la protecţia dreptului lor naţional, libertatea lor trebuie să fie respectată de toate
statele membre ale Uniunii Europene, astfel încât, să aibă acces la toate serviciile,
fără, restricţii impuse în considerarea naţionalităţii sau a rezidenţei lor.
Cu privire la beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor, Tratatul de la Roma
din anul 1957 (CEE) stabileşte ca beneficiarii ai liberei circulaţii a serviciilor, pot fi
persoanele fizice53 şi persoanele juridice54, care prin specificul sau prin activităţile
lor se plasează în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, iar faţă de oricare alte
subiecte de drept, libera circulaţie a serviciilor nu se aplică.

53
Resortisant (rezident) comunitar reprezintă orice persoană care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene.
Determinarea cetăţeniei este de competenţa statului a cărui cetăţenie este invocată iar persoanele care au dublă
cetătenie (de exemplu, una aparţinând unui stat membru alta unei terţe ţări), atâta timp cât ele invocă cetăţenia unui
stat membru, se pot prevala de drepturile acordate de legislaţia comunitară.
54
Referitor la noţiunea de persoane juridice, în dreptul comunitar/unional nu există, un sistem general de recunoaştere
a societăţilor şi a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre sunt diferite, totuşi prin art.48 (ex. art.58)
din Tratatul de la Roma (C.E.E.), au fost instituite anumite reguli care să asigure recunoaşterea reciprocă a societăţilor
în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor. Centru de resurse umane – Uniunea Europeană,
Libera circulaţie a serviciilor, Bucureşti, 2002, p.9-15

31
Introducere:

Uniunea Europeană este un organism comercial și monetar unificat format din 27 de

țări membre, care elimină toate controalele la frontieră între membri și permite fluxul de bunuri
și de persoane. Țările europene au dorit să își extindă unificarea în căutarea stabilității și
prosperității durabile după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Instituțiile care au
devenit Uniunea Europeană și-au extins în mod constant autoritatea, deoarece statele membre
au transmis din ce în ce mai mult uniunii competențele decizionale.

Unificarea europeană a început să ia formă în 1950, dar Tratatul de la Maastricht a

stabilit noua uniune în 1992. În 2007, Tratatul de la Lisabona, recunoscut și ca Pactul de
reformă, a adus UE cadrul și competențele sale actuale. În cadrul acestor convenții, douăzeci
și șapte de lideri ai blocului au promis să-și unească autoritatea și să transfere anumite forțe de
decizie către UE. Există șapte organisme oficiale ale UE care pot fi identificate în mod prin
rolurile lor de funcții executive, legislative, judiciare și financiare (Consiliul European,
Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție,
Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi)

Aceste entități ale UE formează o rețea dinamică de forțe și supraveghere reciprocă. Ei

își obțin autoritatea parlamentară din alegeri în două moduri: În primul rând, Consiliul
European, care decide cursul politic general al blocului, este format din membri aleși direct ai
țării. În al doilea rând, Parlamentul European este compus din reprezentanți, cunoscuți ca
deputați în Parlamentul European, sau deputați în Parlamentul European, care sunt aleși direct
de cetățenii fiecărui stat membru al UE.

Consiliul European și Parlamentul decid împreună componența Comisiei Europene,

Consiliul își desemnează reprezentanții și aceștia trebuie acceptați de Parlament. Comisia are
competența exclusivă de a pune în aplicare normele și cheltuielile UE, deși întreaga legislație
a UE are nevoie atât de Parlament, cât și de Consiliul de Miniștri pentru a o accepta.

Pe lângă cele șapte organizații oficiale ale UE, există sute de alte entități în bloc, ar fi
agenții, comisii, departamente, organizații, școli și bănci. În general, aceștia fac cercetări, fac
recomandări, îndeplinesc sarcini administrative sau contribuie în alt mod la punerea în aplicare
a politicii UE. De asemenea, sunt în vigoare acorduri politice și economice care implică unele,
dar nu toate țările UE.

32
 Corpul principal:

În raport cu economiile dezvoltate, statele dezvoltate vor gestiona probabil condiții de

viață mai ridicate. Ca urmare, majoritatea țărilor în curs de dezvoltare încearcă să facă comerț
cu țările dezvoltate pentru a-și extinde piața produselor. Acest lucru este adesea propagat de
realitatea că cetățenii din țările în curs de dezvoltare au o capacitate puternică de cumpărare în
acele țări legate de ratele cu venituri ridicate.

Fiecare națiune are o datorie socială de a sprijini și, prin urmare, țările bogate ar trebui
să ajute țările în curs de dezvoltare. În consecință, au fost luate încercări din partea lumii
dezvoltate de a crește condițiile de viață ale oamenilor în țările emergente. Uniunea Europeană
(UE) se numără printre alianțele națiunilor bogate care, în multe zone ale lumii, au încercat să
sprijine oamenii în curs de dezvoltare. În timp ce coeziunea economică și politică a anumitor
țări europene poate fi urmărită până în 1950, UE a fost înființată în 1993 sub numele său și
formată din 28 de țări membre. Circumstanțele care au contribuit la al doilea război mondial
au necesitat o cooperare culturală, politică și de altă natură.

După război s-a convenit că cooperarea economică dintre țări ar putea duce la înțelegere
reciprocă și, astfel, la evitarea conflictelor. Este necesar să ne amintim că UE se concentrează
pe statul de drept, că procesele sale au loc într-un proces democratic, fiecare având un impact
echitabil asupra a ceea ce se întâmplă. UE apreciază drepturile omului în întreaga lume, iar
statele sale membre se angajează să susțină acest lucru, la rândul lor prin onorarea conceptului
de egalitate.

Deși a fost înființată în primul rând pentru a sprijini cooperarea economică între statele
membre, UE a observat eliminarea barierelor la frontieră dintre statele membre care duc la
cooperarea politică. UE are bugetul său, cu excepția celui al diferitelor state membre. UE
dispune, de asemenea, de un mecanism de luare a deciziilor care va lua astfel de decizii în
numele statelor membre, în special al politicii internaționale. Această politică externă variază
de la politici economice la politici politice și este concepută pentru binele nu numai al statelor
sale membre, ci și al comunității internaționale.

În special, UE este principalul donator în favoarea a numeroase programe de

infrastructură în țările în curs de dezvoltare. De exemplu, 48 % din cheltuielile UE, în valoare
de 671 de milioane EUR, au fost destinate țărilor dezvoltate în 2006. Acest lucru poate fi

33
atribuit atât numărului mare de state membre, cât și disponibilității sale de a ajuta. Este
important de remarcat faptul că numărul enorm de state membre care formează UE îl face
foarte influent în lume în ceea ce privește politicile mondiale în curs de dezvoltare.

UE a fost foarte preocupată de bunăstarea altor națiuni din lume, în special a națiunilor
dezvoltate, încă de la începuturile sale. În consecință, UE a încheiat multe acorduri cu
numeroase țări dezvoltate. Astfel de acorduri conduc colaborarea dintre UE și țările deosebit
de dezvoltate în domeniul comerțului, al asistenței și al altor aspecte legate de nivel mondial.
Politica externă propusă de UE în ceea ce privește țările dezvoltate este extrem de importantă
în creșterea acestor națiuni în această privință.

Obiectivul fundamental al politicii internaționale de dezvoltare a UE este de a atenua

suferința în țările dezvoltate nu numai prin furnizarea de fonduri acestor națiuni, ci și prin
continuarea unei creșteri durabile. Trebuie amintit că aceasta este una dintre prioritățile de
creștere ale mileniului. UE finanțează multe programe de dezvoltare în acest sens pentru a
crește veniturile obținute de cetățenii din țările dezvoltate.

Cea mai mare parte a ajutorului este acordată sub formă de granturi pentru țările
dezvoltate. Se anticipează că astfel de fonduri vor fi incluse în special în programele de
construcție. UE a adoptat politica de condiționalitate în politica sa de dezvoltare externă pentru
a se asigura că granturile își îndeplinesc obiectivele preconizate. Acest lucru se face atunci
când trebuie îndeplinite toate cerințele pentru acordarea granturilor. Cerințele pot conține
anumite programe care urmează să fie acceptate sau valorile de urmat, printre alte criterii.
Nerespectarea criteriilor stabilite care au ca rezultat eliminarea asistenței sau chiar sancțiuni
împotriva unui guvern.

Cu toate acestea, este necesar să subliniem faptul că politica externă a UE se

concentrează pe valorile echității, interesului reciproc, proprietății interne și dezvoltării
durabile. În acest sens, UE urmărește să elaboreze strategii internaționale de dezvoltare care să
corespundă cerințelor interne ale țărilor țintă. În consecință, UE încearcă să se potrivească cu
politicile de creștere ale diferitelor națiuni.

Acest lucru este menit să permită cetățenilor locali capacitatea de a gestiona afacerile
lor. Printre încercările UE de a sprijini națiunile dezvoltate se numără creșterea gradului de
îndatorare a națiunilor în curs de dezvoltare și încurajarea politicilor de eradicare a sărăciei

34
care se ajută de la sine în multe țări în curs de dezvoltare. De asemenea, politica externă a UE
vizează sprijinirea procesului politic și prin respectarea drepturilor omului. UE a trebuit să își
adapteze politica de planificare de-a lungul anilor, datorită complexității din întreaga lume a
programelor de infrastructură, precum și a domeniilor importante din multe țări. Acordurile de
la Yaoundé au coordonat anterior strategia de dezvoltare a UE pentru țările în curs de
dezvoltare. Aceste acorduri au subliniat autonomia națională și au oferit țărilor semnatare
politici comerciale diferite.

Acordurile au fost extinse și au abordat mai multe domenii în care țările în cauză au
acordat asistență (El-Agraa 477). Deși negocierile au fost favorabile națiunilor respective, a
existat o oarecare nemulțumire, care a contribuit la încheierea Convențiilor de la Lomé. S-a
sugerat că negocierile de la Yaoundé au inclus anumite puteri neocoloniale puternice, iar
acestea au contribuit la rezultate mai puțin favorabile.

Convențiile de la Lomé au fost stabilite pentru a aborda ineficiențele cu care se

confruntă Acordurile de la Yaounde. Datorită evoluției condițiilor globale, parteneriatele
trebuiau modificate. Cu toate acestea, în 1990 au apărut, de asemenea, îmbunătățiri majore în
ceea ce

Acest lucru a necesitat o reevaluare a politicilor economice ale UE, în special a celor
care se ocupă de țările dezvoltate. Acordul de la Cotonou a fost semnat în 2000, în acest sens.
Acest lucru este mai extins decât acordurile anterioare, deoarece, pe lângă eliminarea sărăciei
în timpul tranziției către dezvoltarea economică, acordul urmărește să garanteze că țările
dezvoltate investesc în întregime în economia globală.

Acordul a introdus, de asemenea, dimensiuni diplomatice în parteneriatul UE-Țările de

dezvoltare privind ajutorul. Acesta a subliniat rolul societății civile și al sectorului privat în
planurile de creștere ale fiecărei națiuni. Acordul a fost însă semnat cu unele prevederi care au
forțat țările să protejeze drepturile omului, să păstreze democrația și să asigure respectarea
statului de drept. Prin urmare, se poate reprezenta faptul că politica externă a UE s-a schimbat
de-a lungul anilor ca reacție la creșterea nevoilor economice. În 2005, ca parte a strategiei sale
externe față de țările dezvoltate, UE a lansat ceea ce se numea "ODM". Acest lucru a avut ca
scop sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare pentru a aborda provocările care sunt unice pentru
fiecare țară.

35
 Noul aspect al politicii UE în materie de durabilitate este reflectat de Agenda pentru
schimbare, care reflectă în principal problemele tot mai mari de dezvoltare în diferite zone ale
lumii.

Agenda pentru schimbare urmărește să asigure o bună guvernanță și democrație și să

asigure o dezvoltare economică susținută în fiecare regiune. Securitatea socială, siguranța și
dezvoltarea muncii sunt prioritare. Accentul este pus pe valorificarea capitalului local pentru a
împinge creșterea fiecărei țări. Ar trebui remarcat faptul că, deși UE a sprijinit în mod activ
țările dezvoltate în încercarea lor de a obține autonomie economică, s-au exprimat preocupări
cu privire la diferite aspecte. Pentru început, UE impune sancțiuni țărilor care nu îndeplinesc
cerințele specifice emise de UE.

Cu toate acestea, există cazuri în care statele membre ale UE în care ar fi trebuit să facă
acest lucru nu au reușit să pună în aplicare sancțiunile. Acest lucru a contribuit la sancționarea
selectivă a țărilor. Acest lucru ar putea împiedica realizarea obiectivelor planificate ale
ajutorului UE. În același timp, UE devine din ce în ce mai preocupată de securitatea statelor
sale membre din cauza riscurilor de securitate actuale din diferite zone ale globului. Prin
urmare, unii economiști au fost îngrijorați de faptul că, în detrimentul națiunilor în curs de
dezvoltare, UE își prioritizează interesele.

UE a fost, fără îndoială, mai preocupată în trecutul recent de modul în care să

promoveze securitatea cetățenilor săi în diferite părți ale lumii, reducând astfel concentrarea sa
asupra proiectelor de dezvoltare. Există ambiguitate în ceea ce privește adoptarea de către
statele membre a politicilor UE. În timp ce unele țări urmăresc să pună în aplicare pe deplin
ceea ce s-a convenit în timpul summiturilor UE, unele națiuni nu se obosesc.

Concluzie:

Condiționalitatea politică contribuie, pe de o parte, la forțe disproporționate între UE și

țările beneficiare, pe de altă parte. UE poate decide ce vor face țările beneficiare, inclusiv
condiționalitatea diplomatică. Acest lucru subminează atât principiul egalității, cât și principiul
respectului reciproc care se numără printre principiile principale aleUE.

36
 În plus, condiționalitatea interferează cu controlul intern, care permite fiecărui guvern
să i se acorde dreptul de a-și desfășura relațiile interne. În această privință, UE aplică standarde
duble pretinzând că promovează principiul egalității și al autoguvernării și, totuși, prin
condiționalitate politică, limitează același lucru.

Se poate argumenta că UE are încă anumite probleme în echilibrarea obligațiilor sale

internaționale cu obiectivele sale comerciale și altele. Este important să ne amintim că, deși
UE urmărește să promoveze cooperarea străină în toate domeniile lumii, ea are încă propriile
obiective de îndeplinit.

Apărarea, interesele financiare și interesul politic european se numără printre

prioritățile pe care UE le va îndeplini. Au existat probleme care asigură îndeplinirea tuturor
obligațiilor diplomatice și locale fără a pune în pericol niciuna dintre cele două. Clima
evoluează pentru prima dată nu numai din cauza globalizării, ci și datorită inovației și
dezvoltării care au contribuit la progresul tehnologic. Multe probleme se confruntă cu UE,
inclusiv criza din zona euro, care va avea probabil un impact asupra țărilor în curs de dezvoltare
dinUE.

De-a lungul anilor, UE a dezvoltat legături foarte puternice cu diferite țări în curs de
dezvoltare. Crearea unor astfel de națiuni unice este obiectivul-cheie al UE. Cu toate acestea,
este necesar să ne amintim că, în trecutul modern, UE a încercat să consolideze conceptul de
egalitate prin recunoașterea valorii reciproce, precum și prin creșterea interesului comun. UE
a făcut progrese considerabile pentru a sprijini țările dezvoltate prin proiectele lor de
dezvoltare, acordându-le în același timp puterea de a-și gestiona propriile relații.

37
 TEMA: 2
Funcționarea Uniunii Europene. Instituții Unionale

1. De la uniunea economică la cea politică

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care
reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continental. Organizația care va
deveni UE a fost creată în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. În
prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în
schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel
se evită riscul izbucnirii unui nou conflict. Astfel, în 1958, a luat naștere
Comunitatea Economică Europeană (CEE) care, inițial, a contribuit la
intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos. De atunci, s-au alăturat alte 22 de țări, ceea ce a dus la
crearea unei imense piețe unice (denumită și piața internă), care continuă să se
dezvolte pentru a-și valorifica întregul potențial.
Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o
organizație care acționează în numeroase domenii de politică, de la schimbări
climatice, protecția mediului și sănătate, la relații externe, securitate, justiție și
migrație. Această schimbare s-a reflectat în modificarea, în 1993, a numelui
Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea Europeană (UE).
2. Stabilitate, o monedă unică, mobilitate și creștere
De mai bine de jumătate de secol, continentul european se bucură de pace,
stabilitate și prosperitate. Populația sa trăiește la standarde ridicate și beneficiază de
o monedă europeană comună, euro. Peste 340 de milioane de cetățeni UE din 19 țări
folosesc euro ca monedă proprie și se bucură de avantajele pe care le oferă. Au
dispărut controalele la frontierele dintre statele membre, iar cetățenii pot circula liber
pe aproape tot continentul. De asemenea, le este mult mai ușor să se stabilească, să
muncească și să călătorească în alte țări din Europa. Toți cetățenii UE au dreptul și
libertatea de a alege statul membru în care doresc să lucreze, să studieze sau să își
petreacă anii de pensie. Fiecare țară membră trebuie să le acorde cetățenilor din
Uniune exact același tratament ca și propriilor cetățeni în ceea ce privește ocuparea
forței de muncă, prestațiile sociale și impozitele.
Principalul motor economic al UE este piața unică. Aceasta permite libera
circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. UE își propune să
exploateze această resursă imensă și în alte domenii, precum piețele energiei,
cunoașterii și capitalului, pentru a le oferi beneficii maxime cetățenilor europeni.

1
 3. Instituții transparente și democratice
UE face în continuare eforturi pentru ca instituțiile sale să fie mai transparente
și mai democratice. Deciziile sunt luate în cel mai transparent mod posibil și luând
în considerare interesele cetățenilor.
Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, a fost
învestit cu noi prerogative, iar parlamentele naționale joacă acum un rol mai
important, participând la procesul decizional alături de instituțiile europene.
UE respectă și principiul democrației reprezentative: cetățenii săi sunt
reprezentați direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European, în timp ce
statele membre sunt reprezentate în Consiliul European și în Consiliul Uniunii
Europene.
Cetățenii europeni sunt încurajați să contribuie la viața democratică a
Uniunii exprimându-și opiniile cu privire la politicile UE pe parcursul elaborării
acestora sau sugerând îmbunătățiri ale reglementărilor și politicilor în vigoare.
Inițiativa cetățenească europeană le oferă cetățenilor posibilitatea de a se implica și
mai mult în politicile care le afectează viața. De asemenea, pot depune plângeri și
adresa întrebări cu privire la aplicarea dreptului UE.
4. Implicațiile UE în lume
a. Comerț
Uniunea Europeană este cel mai mare bloc comercial din lume, cel mai mare
exportator de produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare piață de import
pentru peste 100 de țări. Liberul schimb între statele membre a fost unul dintre
principiile care au stat la baza creării UE. Acesta este posibil datorită pieței unice.
În afara frontierelor sale, Uniunea este hotărâtă să continue eforturile și în direcția
liberalizării comerțului mondial.
b. Ajutor umanitar
UE s-a angajat să sprijine victimele dezastrelor naturale și provocate de om în
întreaga lume și ajută anual peste 120 milioane de persoane. Alături de statele sale
membre, UE este cel mai mare donator de ajutor umanitar din lume.
c. Diplomație și securitate
UE joacă un rol important la nivel diplomatic și face eforturi pentru a promova
stabilitatea, securitatea, democrația, libertățile fundamentale și statul de drept la
nivel internațional.

2
 5. Caracterizarea Uniunii Europene
UE reprezintă o entitate unică, nefiind un stat federal, cum sunt Statele Unite
ale Americii, deoarece statele membre ale UE reprezintă națiuni suverane și
independente. De asemenea UE nu este pur și simplu o organizație
interguvernamentală ca și ONU – Organizația Națiunilor Unite, deoarece statele
member ale Uniunii pun în comun o parte a suveranițăților, obținând o mai mare
putere/forță/influență colectivă, decât dacî ar acționa individual.
Statele membre ale UE pun suveranitatea lor în comun prin adoptarea unor
decizii comunela nivelul instituțiilor comune, cum este de exemplu Parlamentul
Uniunii, care este ales de cetățenii unionali/cetățenii Uniunii Europene, de exemplu
Consiliul European și Consiliul care, ambele reprezintă guvernele naționale.
Parlamentul Uniunii/Consiliul European/Consiliul iau decizii pe baza
propunerilor Comisiei Europene, care reprezintă interesele Uniunii Europene în
ansamblul. Totodată nucleul UE îl reprezintă cele 27 de state membreși cetățenii
acestora! Astfel prin punerea în comun a suveranității, în mod practice se înțelege
că statele member ale UE deleagă anumite puteri de decizie unor instituții commune,
cum sunt Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, pe care ele însele le-
au creat, astfel încât deciziile cu privier la problemele specific de interes comun, să
poată fi adoptate democratic, la nivel European. Prin urmare putem afirma că UE se
află între sistemul complet federal, (ex, SUA) și sistemul unic de cooperare
dintre guverne, specific ONU.

6. Realizările Uniunii Europene de la înființarea sa în 1950 și pînă în

prezent
a. piața unică – pentru produse și servicii, acoperă teritoriu a 27 de state member a
UE, și creează mediul propice pentru peste 500 de milioane de cetățeni liberi.
b. moneda unică – moneda EURO, importanța la nivel global și care face piața unică
mai puternică și mult mai stabile.
c. UE este unul dintre cei mai mari furnizori de programe de dezvoltare și ajutor
și asistență umanitară de pe Glob.
d. depune eforturi în etapa actuală pentru ieșirea Europei din actuala criză
economică, fiind în prima linie în lupta împotriva schimbărilor climatice și a
consecințelor acestora.
e. UE intenționează continuarea extinderii și în consecință, ajută țările învecinate
să se pregătească pentru aderare.
f. crearea unei politici externe comune, care va avea o contribuție semnificativă la
extinderea valorilor europene la nivel Mondial.
În concluzie, realizările sau dezideratele UE au în vedere că succesul acestor
“ambiții” depinde de capacitatea de a adopta decizii eficae și promte și de a le
pune în aplicare în mod adecvat!
3
 7. Tratatele Comunităților Europene - actualei Uniuni Europene
a. Tratatul privind Comunitatea Econimcă a Cărbunelui și Oțelului –
(CECO), 1951 Paris, încheiat între 6 state: Franța, Germania de Vest, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg
b. Tratatul privind înființarea Comunității Economice Europene -(CEE),
1957 Roma, încheiat de: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda
c. Eutatom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, (1957) Roma,
încheiat de: Franța, Italia, Țările Benelux-ului, Republica Federală Germană
d. Tratatul de Maastrcht, semnat în 1992, în vigoare din 1993, a consacrat
pentru prima dată cetățenia Uniunii Europene și a înființat actuala Uniune
Europeană
e. Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007, în vigoare din 2009, a adus
modificări de bază din punct de vedere constituțional
Uniunea Europeană are la bază statul de drept! Astfel încît fiecare acțiune a
acesteia are la bază negocierea și adoptarea Tratatelor Uniunii, într-un mod
democratic, voluntar, de către toate cele 27 de state membre. Tratatele unionale sunt
dezbătute, negociate, acceptate, semnate de către toate statele membre și apoi,
ratificate, transpuse în dreptul intern de către Parlamentele naționale sau transpuse
prin intermediul referendumului.
Tratatele unionale stabilesc:
-obiectivele unionale
-normele specifice funcționării instituțiilor Uniunii
-procesele decizionale
-relația dintre Uniunea Europeană și statele membre, state membre sau cu statele
membre
Tratatele unionale au fost din când în când modificate, în vederea reformării
instituțiilor, dar și pentru a-i atribui UE noi domenii de activitate. Astfel, ultimul
Taratat semnat este Tratatul de la Lisabona, în vigoare de la 1 ianuarie 2009, care
a modificat Tratatele de bază existente ale Uniunii.
De asemenea, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în
cadrul un uniunii economice și monetare- TSCG, reprezintă un tratat
interguvernamental semnat în 2012, de către toate statele unionale, mai puțin de
Republica Cehă și Regatul Unit al Marii Britanii, în vigoare din 1 ianuarie 2013, în
toate cele 26 de state, încheindu-se procesul de ratificare. Deși nu este un tratat al
UE, ci un tratat interguvernamental, intenția UE este de-al include în legislația
acesteia, fiind creat pentru:
a. a promova disciplina bugetară
b. a consolida coordonarea politicilor economice

4
 c. a îmbunătăți guvernanța în zona euro (ex. În prezent, 17 state membre ale UE
folosesc moneda euro ca monedă națională!).

8. Scurtă istorie a Tratatelor Unionale

În 1950 ministrul de externe francez, Robert Schuman a propus reunirea
industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de Vest. Ideile sale au fost reluate în
1951 în Tratatul de la Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
Începând cu 1951 și până în prezent, Uniunea Europeană a actualizat și
completat permanent în mod sistematic Tratatele, asigurând în acest fel o politică
și un proces decizional eficiente!
Tratatul de la Paris - prin care s-a instituuit Comunitatea Europeană a
Cărbunelul și Oțelului, CECO, semnat la 18 aprilie 1951, în vigoare din 1952, a
expirat în 2002. (Existența Tratatului CECO 1952-2002).
Tratatul de la Roma – prin care au fost instituite Comunitatea Economică
Europeană CEE și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice EURATOM,
semnate la 25 martie 1957, în vigoare din 1958.
Actul Unic European AUE – a fost semnat în 19886, și este în vigoare din
1987, cu deosebita însemnătate de a fi modificat Tratatul CEE, deschizând calea
către realizarea PIEȚEI UNICE!
Tratatul privind Uniunea Europeană TUE – sau Tratatul de la Maastricht,
semnat la data de 7 februarie 1992, fiind în vigiare din 1993, are marele merit de a
fi instituit următoarele:
a. aactuala Uniune Europeană
b. i-a acordat Parlamentului European mai multă putere decizională
c. a adăugat noi domenii politice de colaborare.
Tratatul de la Amsterdam - semnat în 1992, aflat în vigoare din 1999, a
modificat tratatele anterioare.
Tratatul de la Nisa – semnat la data de 26 februarie 2001, în vigoare din
2003, a simplificat sistemul instituțional al UE, pentru a putea lucra eficient după
noul val de aderări din anul 2004.
Tratatul de la Lisabona – semnat la 13 decembrie 2007, în vigoare din
2009 a adus următoarele schimbări:
a. a simplificat metodele de lucru și regulile de votare
b. a creat funcția de președinte a Consiliului European
c. a introdus structuri noi cu scopul de a face UE un actor mai puternic pe
scena mondială!

9. Caracteristicile sistemului instituţional unional

Actuala construcţie unională reprezintă o entitate unică atât prin procesul de
integrare al statelor membre care stă la baza construcţie unionale, prin caracteristicile
5
sale specifice, cât şi prin sistemul său instituţional, distinct de al altor organizaţii
internaţionale, aşa cum sunt ele reglementate de dreptul internaţional public. Aşa
cum era de aşteptat, instituţiile Comunităţilor Europene au evoluat, fiind create
iniţial după modelul specific dreptului intern public, în ceea ce cunoaştem azi sub
denumirea de instituţiile unionale, cu sarcina de a asigura aplicarea Tratatelor
unionale. Motiv pentru care, instituţiile unionale au la dispoziţie mijloace juridice,
materiale, financiare, sociale şi politice, în scopul realizării obiectivelor unionale,
activitatea acestora sprijinindu-se pe administraţie şi pe funcţia consultativă, din ce
în ce mai mult.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că instituţiile U.E. şi repartizarea funcţiilor
acestora nu corespunde structurii specifice unui stat şi nici nu funcţionează după
modelul clasic al separării puterilor în stat, deoarece U. E. nu este un stat şi nici nu
tinde spre o astfel de construcţie statală. De aceea, încercând să comparăm activitatea
instituţiilor unionale cu activitatea instituţiilor naţionale, credem că o astfel de
comparaţie nu este corectă şi nici nu poate descrie activitatea instituţională unională
reală, deoarece instituţiile unionale au la baza organizării şi funcţionării lor, mai mult
o separare a intereselor legitime decât o separare a puterilor, iar deciziile pe care le
iau sunt mai degrabă rezultatul negocierilor intense în cadrul instituţiilor. Faptul că,
în cadrul construcţiei U.E. s-a adoptat o structură de putere cvadripartită, şi nu
tripartită tradiţională, ca în cazul statelor, dă notă o anume filozofie a ideii şi a
construcţiei unionale, aceea de a realiza o armonizare a voinţei statelor membre cu
voinţa cetăţenilor unionali şi cu eficacitatea acţiunii unionale, în sens larg instituţiile
posedă, fiecare în parte, un fundament specific, politic şi social, care exprimă o
legitimitate proprie.
Instituţiile unionale reprezintă instrumente cu rol de promovare a obiectivelor
sale, de protecţie a intereselor cetăţenilor săi şi ale statelor membre, activitatea
acestora fiind guvernată de principiile consacrate de Tratate, dar şi deduse din
literatura de specialitate pe baza practicii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cadrul instituţional este unic prin unitatea de acţiune a instituţiilor în realizarea
obiectivelor unionale cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate cu acest scop

10. Principiile specifice funcţionării instituţiilor unionale

Principiul autonomiei instituţionale presupune ca în baza cooperării loiale,
U.E. şi statele membre să se respecte şi să se sprijină reciproc în realizarea
obiectivelor prevăzute de Tratate, pentru îndeplinirea obligaţiilor care le revin sau
care rezultă din actele instituţiilor europene, statele membre putând adopta orice
măsură în acest sens. De asemenea, instituţiile unionale nu deţin personalitate
juridică, acesta revenind doar U.E. ca şi organizaţie internaţională, însă potrivit
principiului autonomiei, acestea pot fi investite cu personalitate juridică, ele putând
6
dispune liber în anumite domenii de acţiune, cum sunt posibilitatea de a-şi adopta
regulamentul interior şi de a-şi organiza propria funcţionare, în vederea îndeplinirii
atribuţiilor pentru care au fost create, posibilitatea de a-şi nominaliza funcţionarii,
de a-şi stabili sediul, etc.
Principiul echilibrului instituţional reprezintă separarea puterilor unionale pe
instituţii şi colaborarea acestora, iar nerespectarea oricărei a dintre dispoziţiile legale
privind atribuirea de competenţe, este sancţionabilă. Prin urmare, ca parte
componentă a echilibrului instituţional, această separare a puterilor interzice de
principiu, ca instituţiile unionale să delege ori să transfere competenţa atribuită prin
Tratate altei instituţii unionale, organ sau organism unional. Totodată, parte a
principiului echilibrului instituţional o reprezintă şi colaborarea, cooperarea dintre
instituţiile U.E., aspect materializat prin participarea mai multor instituţii U.E., de
pe poziţii independente la elaborarea normelor juridice unionale, fără ca nici o
instituţie unională să poată împiedica exercitarea de către o altă instituţie a
atribuţiilor conferite acesteia prin Tratate. Dacă potrivit principiului competenţelor
de atribuire considerăm competenţele instituţiilor unionale ca fiind limitate, atunci
conform echilibrului instituţional, putem vedea aceste competenţe ca fiind şi
exclusive, în ideea că instituţiile U.E. nu pot renunţa la exercitarea competenţelor
atribuite prin transferarea lor altei instituţii sau altui organ extern al U.E.
Principiul atribuirii de competenţe presupune că U.E. acţionează numai în
limitele competenţelor care i-au fost atribuite de către statele membre semnatare ale
Tratatelor, în scopul realizării obiectivelor stabilite prin acestea, astfel statele
unionale transferă prin voinţa lor proprie, competenţe U.E. în vederea realizării
obiectivelor, iar dacă o competenţă nu este atribuită în mod expres, rezultă că aceasta
aparţine statelor membre. Astfel, fiecare instituţie unională acţionează în limitele
atribuţiilor conferite de Tratate, potrivit procedurilor, condiţiilor şi scopurilor
prevăzute de acestea, prin urmare toate actele emise sau adoptate de acestea în
exercitarea atribuţiilor proprii, se impun a fi fundamentate pe articolele din Tratate,
cu privire atât la natura actului, cât şi a conţinutului şi a procedurii aplicării lui. Doar
în situaţii excepţionale când nu există temeiul legal pentru adoptarea unui act
unional, jurisprudenţa C.J.U.E. a decis în mod repetat că, se poate soluţiona o astfel
de situaţie, prin identificarea, în termeni echivalenţi şi completarea dispoziţiilor
pentru realizarea unui obiectiv unional, iar în situaţia în care există mai multe
dispoziţii care pot fi considerate drept fundament pentru adoptarea unui act, atunci
vor fi avute în vedere în ansamblu toate aceste reglementări.

11. Valorile și obiectivele UE

Uniunea Europeană își propune urmatoarele OBIECTIVE:

7
 1. să promoveze pacea, valorile europene și bunăstarea cetățenilor săi
2. să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne
3. să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și
pe stabilitatea prețurilor, să mențină o economie de piață deosebit de
competitivă care să favorizeze ocuparea integrală a forței de muncă și
progresul social și să protejeze mediul
4. să combată excluziunea socială și discriminarea
5. să încurajeze progresul tehnic și științific
6. să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între
statele membre
7. să respecte diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor sale
8. să creeze o uniune economică și monetară a cărei monedă să fie euro.

Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au

întâietate toleranța, justiția, solidaritatea și combaterea discriminării.
Aceste VALORI sunt parte integrantă din modul european de viață:
1. Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie
baza propriu-zisă a drepturilor fundamentale.
2. Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber
pe teritoriul Uniunii. Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată,
libertatea de gândire, libertatea religioasă, libertatea de întrunire, dreptul la
informație și libertatea de exprimare, sunt protejate de Carta drepturilor
fundamentale a UE.
3. Democrația
Funcționarea Uniunii se întemeiază pe democrația reprezentativă. Statutul de
cetățean european implică și exercitarea unor drepturi politice. Fiecare cetățean adult
din UE are dreptul de a candida și de a vota la alegerile pentru Parlamentul European,
fie în țara de reședință, fie în țara de origine.
4. Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul
egalității între femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă

8
piatra de temelie a integrării europene. Se aplică în toate domeniile. Principiul plății
egale pentru muncă egală a fost integrat în tratatul din 1957. Deși mai există încă
inegalități, UE a făcut progrese semnificative.
5. Statul de drept
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Tot ce face UE se bazează pe
tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, în mod voluntar și
democratic. Dreptul și justiția sunt protejate de un organism judiciar independent.
Țările membre au conferit competență judiciară definitivă Curții Europene de
Justiție, ale cărei hotărâri trebuie respectate de toată lumea.
6. Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea
includ dreptul de a nu fi discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială,
religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția
datelor cu caracter personal și dreptul de a obține acces la justiție.
CONCLUZIE:
Aceste obiective și valori reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt
consfințite prin Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace ca recompensă pentru susținerea
unor cauze majore precum pacea, reconcilierea, democrația și drepturile omului
în Europa.

9
 Procesul decizional in UE

Uniunea Europeană dispune de o competență legislativă și executivă

proprie, precum și de un sistem judiciar independent și de o bancă centrală.
Acestea sunt sprijinite și completate de o serie de instituții și organe, ale căror
competențe decurg din tratatele fondatoare.
De-a lungul anilor, prin diversele tratate, competențele Uniunii au
evoluat semnificativ, la fel ca procedurile decizionale pe care le urmează în
prezent Parlamentul și Consiliul atunci când elaborează legislație cu privire la
majoritatea politicilor UE.
Pentru a‑și îndeplini obiectivele, Uniunea dispune de propriul buget.
Tratatul de la Lisabona i‑a acordat Parlamentului competențe egale cu cele
ale Consiliului, permitindu-i sa decidă cu privire la întregul buget al UE și la
cadrul financiar multianual.

1. Sursele si domeniul de aplicare al dreptului UE

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin urmare, dispune
de propria sa ordine juridică, distinctă de cea internațională. În plus, legislația
Uniunii Europene are efect direct sau indirect asupra legislației statelor sale
membre și devine parte integrantă din sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Uniunea Europeană constituie în sine un izvor de drept. În general, ordinea
juridică este divizată în legislația primară (tratatele și principiile generale de
drept), legislația secundară (bazată pe tratate) și dreptul complementar.
2. Ierarhia surselor dreptului UE
a. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)
b. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și
protocoalele la acestea (la tratate sunt anexate 37 de protocoale,
2 anexe și 65 de declarații, care aduc precizări, fără a fi
încorporate în textul juridic propriu-zis)
c. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
d. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom) este în continuare în vigoare, ca tratat separate
e. Acordurile internaționale
f. Principiile generale ale dreptului Uniunii
g. Legislația secundară
Tratatele și principiile generale sunt în vârful ierarhiei și reprezintă
legislația primară. În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1
decembrie 2009, Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare.

10
Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană sunt subordonate
legislației primare.
La un rang inferior, se situează legislația secundară: aceste norme
sunt valide doar dacă sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează
asupra lor.
3. Obiectivele surelor dreptului UE
Instaurarea unui cadru juridic al Uniunii care să permită realizarea
obiectivelor stabilite în tratate.

4. Surse ale dreptului UE

A. Dreptul primar al Uniunii Europene
B. Legislația secundară a Uniunii Europene
Generalități
Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la art. 288 din TFUE. Aceste
acte sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul.
Instituțiile Uniunii pot adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a
tratatelor le conferă competență în acest sens. Principiul atribuirii, care
reglementează delimitarea competențelor Uniunii, este consacrat în mod
explicit de art. 5 alineatul (1) din TUE.
TFEU precizează sfera de aplicare a competențelor Uniunii,
clasificându-le în trei categorii, respectiv competențe exclusive (art. 3),
competențe partajate (art. 4) și competențe de sprijin (art. 6), în temeiul cărora
UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre.
Listele domeniilor care țin de fiecare dintre cele trei categorii de competențe
ale Uniunii sunt prezentate la art. 3, 4 și 6 din TFUE. Dacă nu dispun de
competențele necesare pentru a atinge unul dintre obiectivele prevăzute de
tratate, instituțiile pot aplica dispozițiile de la art. 352 din TFUE și, astfel, pot
adopta „măsuri adecvate”.
Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice enumerate la art. 288
din TFUE. Singurele excepții rămân politicile externe, de securitate și de
apărare comune, cărora li se aplică în continuare metoda interguvernamentală.
În acest domeniu, strategiile comune, acțiunile comune și pozițiile comune au
fost înlocuite cu „orientările generale” și cu „Deciziile care definesc” acțiunile
și pozițiile care trebuie adoptate de Uniune, precum și modalitățile de punere
în aplicare a acestora (art. 25 din TUE).
Există, de asemenea, diverse forme de acțiune, cum ar fi
recomandările, comunicările și actele privind organizarea și funcționarea
instituțiilor (inclusiv acordurile interinstituționale), ale căror denumiri,
structură și efecte juridice decurg din diverse dispoziții ale tratatelor sau din
norme adoptate în temeiul acestora.

11
 Ierarhia legislației secundare a Uniunii
Ierarhia legislației secundare — actele legislative, actele delegate și
actele de punere în aplicare — este stabilită la art. 289, 290 și 291 din TFUE.
Sunt definite ca acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu o
procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb, actele delegate sunt
acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care completează sau
modifică anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ. Competența de
a adopta aceste acte poate fi delegată Comisiei de către legiuitor (Parlament
și Consiliu). Actul legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de
aplicare și durata delegării competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri
de urgență. În plus, legiuitorul stabilește condițiile în care se face delegarea
competenței, care pot include dreptul de revocare a delegării sau dreptul de a
formula obiecțiuni.
Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de Comisie,
căreia îi este conferită competența de punere în aplicare prin acte obligatorii
din punct de vedere juridic care necesită condiții uniforme de punere în
aplicare. Actele de punere în aplicare sunt adoptate de către Consiliu în cazuri
specifice, justificate corespunzător, și numai în domeniul politicii externe și
de securitate comune. În cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura
legislativă ordinară, Parlamentul European sau Consiliul pot aduce oricând la
cunoștință Comisiei faptul că apreciază că un proiect de act de punere în
aplicare depășește competențele de executare prevăzute de actul de bază. În
acest caz, Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.

Instrumente juridice care țin de legislația secundară a Uniunii

a. Regulamentul
Regulamentul are un domeniu de aplicare general, este obligatoriu în
toate elementele sale, se aplică direct în statele membre și trebuie respectat
integral de cei cărora li se aplică (persoane private, state membre, instituții ale
Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate statele membre încă de la
intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel național.
Regulamentul intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în
absența unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea sa în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului

Uniunii în toate statele membre. De asemenea, o consecință a regulamentului
este aceea de a face inaplicabile normele naționale incompatibile cu clauzele

12
materiale pe care le conține acesta.

b. Directiva
Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare
(unul singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul
care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele.
Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere sau o „măsură
națională de punere în aplicare” în dreptul intern, care adaptează legislația
națională conform obiectivelor definite în directivă.
Cetățeanului nu i se conferă drepturi și nici nu i se impun
obligații decât după ce a fost adoptat actul de transpunere a directivei.
Statele membre dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le
permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie să se
efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele,
statele membre garantează efectul util al dreptului Uniunii, conform
principiului cooperării loiale consacrat de art. 4 alin. 3 din TUE.
În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de
Justiție a Uniunii Europene a hotărât totuși că anumite dispoziții ale unei
directive ar putea, în mod excepțional, să producă efecte directe într-un stat
membru, chiar dacă acesta nu a adoptat încă vreun act de transpunere, dacă se
reunesc următoarele condiții:
a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect;
b) dispozițiile Directivei sunt imperative și suficient de clare și precise
c) dispozițiile Directivei conferă drepturi persoanelor.
Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană poate să invoce
dispoziția în cauză în fața autorității publice. Chiar dacă o dispoziție nu acordă
niciun drept persoanelor și, astfel, sunt reunite doar prima și a doua condiție,
autoritățile statului membru au obligația juridică de a ține seama de Directiva
netranspusă. Jurisprudența menționată mai sus se sprijină, în principal, pe
argumentele efectului util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului
și al protecției juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce direct,
împotriva unei alte persoane (efect numit „orizontal”).
Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich, cauzele conexate
C-6/90 și C-9/90), o persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit
unui stat membru care nu respectă dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o
directivă netranspusă sau transpusă incorect, această acțiune este posibilă
dacă: (a) Directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b)
conținutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispozițiilor Directivei și (c)
există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligației de a transpune
Directiva și prejudiciul suferit de părțile lezate. Responsabilitatea statului

13
membru poate fi angajată fără a fi necesar să se demonstreze vreo greșeală a
acestuia.

c. Decizii, recomandări și avize

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. Atunci când
precizează care îi sunt destinatarii (state membre, persoane fizice sau
juridice), o decizie este obligatorie doar pentru destinatarii menționați.
Decizia se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete, specifice
anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-
o decizie adresată unui stat membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un
act de transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași condiții ca o
directivă.
Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nicio obligație
pentru destinatari, dar pot furniza indicații cu privire la interpretarea și
conținutul dreptului Uniunii.

Dispoziții care reglementează competențele, procedurile, punerea în

aplicare și executarea actelor juridice

a. Competență legislativă, drept de inițiativă și proceduri legislative

Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o măsură mai
mare sau mai mică în adoptarea legislației Uniunii, în funcție de temeiul
juridic. Parlamentul îi poate solicita Comisiei să elaboreze propuneri pe care
să le prezinte Parlamentului și Consiliului.
b. Punerea în aplicare a legislației Uniunii
În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază doar de
competențe de executare limitate, punerea în aplicare a legislației Uniunii
intrând, în general, în competența statelor membre. De altfel, art. 291 alin.1
din TFUE adaugă dispoziția că statele membre au obligația de a lua toate
măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii
din punct de vedere juridic ale Uniunii. Atunci când sunt necesare condiții
unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic
ale Uniunii, Comisia își exercită competența de executare conform art. 291
alin. 2 din TFUE.
c. Alegerea tipului de act juridic

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului juridic ce

trebuie adoptat. Cu toate acestea, numeroase dispoziții nu sunt însoțite de
recomandarea unui anumit tip de act juridic. În aceste cazuri, art. 296 alin.1
din TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului de adoptat de

14
la caz la caz, „cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului
proporționalității”.

Principiile generale ale dreptului Uniunii și drepturile fundamentale

În tratate există foarte puține referiri la principiile generale ale
dreptului Uniunii. Aceste principii au fost dezvoltate în principal de
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (securitate juridică,
echilibru instituțional, așteptări legitime etc.). Tot jurisprudența Curții se află
la originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii generale de
drept ale Uniunii.
Aceste principii sunt consacrate acum prin art. 6 alin. 3 din TUE, care
face trimitere la drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și
cum decurg din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum
și din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

d. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană

Uniunea poate încheia, în cadrul competențelor sale, acorduri
internaționale cu țări terțe sau cu organizații internaționale potrivit art. 216
alin. 1 din TFUE. Aceste acorduri sunt obligatorii pentru Uniune și pentru
statele membre si fac parte integrantă din cadrul juridic al Uniunii, conform
art. 216 alin. 2.

Rolul Parlamentului European in procesul decizional

Potrivit art.14 alin. 1 din TUE, Parlamentul European exercită,
împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă - prin procedura legislativă
ordinară, și bugetară- prin procedura legislativă specială prevăzută la art. 314
din TFUE.
De altfel, Parlamentul urmărește simplificarea procesului legislativ,
ameliorarea calității de redactare a textelor juridice și impunerea unor
sancțiuni mai eficace împotriva statelor membre care nu respectă dreptul
Uniunii. Programul anual de lucru și programul legislativ al Comisiei prezintă
prioritățile sale politice și identifică acțiuni concrete, cu sau fără caracter
legislativ, prin care să transpună în realitate prioritățile respective.
Parlamentul are un rol important în elaborarea de noi acte
legislative, deoarece examinează programul anul de lucru al Comisiei și
precizează ce acte legislative consideră că ar trebui adoptate.
Deoarece a dobândit personalitate juridică, Uniunea poate încheia
acum acorduri internaționale (art. 218 din TFUE). Acordul Parlamentului
European este necesar pentru toate acordurile încheiate în domeniul politicii

15
comerciale comune și pentru toate domeniile ale căror politici se adoptă prin
procedura legislativă ordinară, potrivit art. 218 alin. 6 lit. a din TFUE.
Parlamentul a demonstrat deja că nu va ezita să își folosească dreptul
de veto în cazul în care are motive serioase de îngrijorare. De exemplu, în
2012 a respins Acordul comercial de combatere a contrafacerii (ACTA).

Principiul subsidiaritatii in procesul decisional al UE

1. Notiune
- in cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii, principiul
subsidiarității, înscris în Tratatul privind Uniunea Europeană, definește
condițiile în care Uniunea are prioritate de acțiune în raport cu statele
membre.
- temeiul juridic: art. 5 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE) și Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității.
2. Obiective
Exercitarea competențelor Uniunii Europene trebuie să respecte
principiului subsidiarității și principiului proporționalității. În domeniile
care nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene, principiul
subsidiarității prevede protejarea capacității de decizie și de acțiune a
statelor membre și legitimează intervenția Uniunii în cazul în care
obiectivele unei acțiuni nu pot fi realizate în mod suficient de statele
membre, ci pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, „datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate”.
Scopul includerii principiului subsidiarității în tratatele europene
este, de asemenea, ca aceste competențe să fie exercitate cât mai aproape
de c etățeni, în conformitate cu principiul proximității, prevăzut la art. 10
alin. 3 din TUE.
3. Origine si evolutie
Principiul subsidiarității a fost consacrat oficial de Tratatul de la
Maastricht, care a introdus o referire din Tratatul de instituire a Comunității
Europene (Tratatul CE).
Actul Unic European (1987) introdusese deja criteriul subsidiarității
în politicile de mediu, însă fără a-l numi ca atare, în mod explicit.
Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene a stabilit, în
hotărârea sa din 21 februarie 1995 (T-29/92), faptul că principiul
subsidiarității nu constituia, înaintea intrării în vigoare a Tratatului privind
Uniunea Europeană, un principiu general de drept potrivit căruia trebuia
verificată legalitatea actelor comunitare.

16
 Fără a modifica formularea referirii la principiul subsidiarității în art.
5, parag. 2 renumerotat din Tratatul CE, Tratatul de la Amsterdam a anexat la
Tratatul CE un „Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității”. Normele de aplicare care nu au fost prevăzute în tratate,
dar care au fost aprobate în cadrul unei perspective globale asupra aplicării
principiului subsidiarității (Consiliul European din 1992 de la Edinburgh), au
devenit obligatorii și verificabile din punct de vedere juridic.
Tratatul de la Lisabona a înscris principiul subsidiarității la art. 5
alin. 3 din Tratatul UE și a abrogat articolul 5 din Tratatul CE, păstrându-i
însă termenii. A fost, de asemenea, adăugată o referire explicită la
dimensiunea regională și locală a principiului subsidiarității. În plus, Tratatul
de la Lisabona a înlocuit Protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității cu un nou protocol având același titlu
(Protocolul nr. 2), principala diferență fiind rolul parlamentelor naționale în
controlul respectării principiului subsidiarității.

Semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarității

constau în atribuirea unui anumit grad de independență unei autorități
subordonate față de o autoritate superioară, în special independența unei
autorități locale față de puterea centrală. În consecință, se pornește de la
distribuirea competențelor între diferitele niveluri de putere, principiu care
constituie fundamentul instituțional al statelor cu structură federală.
Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește
drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale
Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate
fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local
și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele
membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele
unei acțiuni preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare
adăugată.

În temeiul art. 5 alin. 3din Tratatul UE, intervenția instituțiilor Uniunii în

numele principiului subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții: a)
domeniul vizat nu trebuie să fie de competența exclusivă a Uniunii
(competență neexclusivă);
b) obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod suficient de
statele membre (necesitate);
c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în vedere amploarea și
efectele sale, printr-o intervenție a Uniunii (valoare adăugată).

17
Sfera de aplicare
1. Delimitarea competențelor în cadrul Uniunii
Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub
incidența competențelor neexclusive împărțite între Uniune și statele
membre. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a delimitat mai
exact competențele conferite Uniunii. Prima parte a titlului I din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) clasifică competențele
Uniunii în trei categorii (competențe exclusive, competențe partajate și
competențe de susținere) și stabilește lista domeniilor în care se aplică
fiecărei categorii.

2. Unde se aplică principiul subsidiarității

Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o
importanță practică în special în cadrul procedurilor legislative. Tratatul de
la Lisabona a întărit rolul parlamentelor naționale și al Curții Europene de
Justiție în controlarea respectării principiului subsidiarității. Acesta a
introdus o referire explicită la dimensiunea subnațională a principiului
subsidiarității și, de asemenea, a consolidat rolul Comitetului Regiunilor și
a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea parlamentelor naționale, ca
parlamentele regionale care dispun de competențe legislative să participe
la mecanismul de alertă timpurie ex ante.

Rolul Parlamentului European in privinta principiului subsidiaritatii

Parlamentul European a fost la originea conceptului de
subsidiaritate, propunând, la 14 februarie 1984, odată cu adoptarea
proiectului Tratatului privind Uniunea Europeană, o dispoziție potrivit
căreia, în cazurile în care tratatul conferă Uniunii o competență concurentă
cu competențele statelor membre, acestea din urmă sunt îndreptățite să
acționeze dacă Uniunea nu a adoptat un act normativ. De asemenea,
propunerea insistă asupra faptului că Uniunea nu ar trebui să intervină
decât în cazul acelor sarcini care pot fi îndeplinite mai eficient în comun
decât dacă statele ar acționa separat.
Parlamentul a reluat aceste propuneri în numeroase rezoluții (de
exemplu cele din 23 noiembrie 1989, 14 decembrie 1989, 12 iulie 1990,
21 noiembrie 1990 și 18 mai 1995), în care își reafirma sprijinul față de
principiul subsidiarității.

18
 CARACTERISTICILE SISTEMULUI INSTITUŢIONAL
UNIONAL

Actuala construcţie unională reprezintă o entitate unică atât prin

procesul de integrare al statelor membre care stă la baza construcţie
unionale, prin caracteristicile sale specifice, cât şi prin sistemul său
instituţional, distinct de al altor organizaţii internaţionale, aşa cum sunt
ele reglementate de dreptul internaţional public. Aşa cum era de aşteptat,
instituţiile Comunităţilor Europene au evoluat, fiind create iniţial după
modelul specific dreptului intern public, în ceea ce cunoaştem azi sub
denumirea de instituţiile unionale, cu sarcina de a asigura aplicarea
Tratatelor unionale. Motiv pentru care, instituţiile unionale au la
dispoziţie mijloace juridice, materiale, financiare, sociale şi politice, în
scopul realizării obiectivelor unionale, activitatea acestora sprijinindu-se
pe administraţie şi pe funcţia consultativă, din ce în ce mai mult.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că instituţiile U.E. şi repartizarea
funcţiilor acestora nu corespunde structurii specifice unui stat şi nici nu
funcţionează după modelul clasic al separării puterilor în stat, deoarece U.
E. nu este un stat şi nici nu tinde spre o astfel de construcţie statală. De
aceea, încercând să comparăm activitatea instituţiilor unionale cu
activitatea instituţiilor naţionale, credem că o astfel de comparaţie nu este
corectă şi nici nu poate descrie activitatea instituţională unională reală,
deoarece instituţiile unionale au la baza organizării şi funcţionării lor, mai
mult o separare a intereselor legitime decât o separare a puterilor, iar
deciziile pe care le iau sunt mai degrabă rezultatul negocierilor intense în
cadrul instituţiilor55. Faptul că, în cadrul construcţiei U.E. s-a adoptat o
structură de putere cvadripartită, şi nu tripartită tradiţională, ca în cazul
statelor, dă notă o anume filozofie a ideii şi a construcţiei unionale, aceea
de a realiza o armonizare a voinţei statelor membre cu voinţa cetăţenilor
unionali şi cu eficacitatea acţiunii unionale, în sens larg instituţiile posedă,
fiecare în parte, un fundament specific, politic şi social, care exprimă o
legitimitate proprie.

55
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.153-155.

19
 Instituţiile unionale reprezintă instrumente cu rol de promovare a
obiectivelor sale, de protecţie a intereselor cetăţenilor săi şi ale statelor
membre, activitatea acestora fiind guvernată de principiile consacrate de
Tratate, dar şi deduse din literatura de specialitate pe baza practicii Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene. Cadrul instituţional este unic prin unitatea
de acţiune a instituţiilor în realizarea obiectivelor unionale cât şi prin
diversitatea procedurilor utilizate cu acest scop56.

Principiile specifice funcţionării instituţiilor unionale

Principiul autonomiei instituţionale presupune ca în baza cooperării

loiale, U.E. şi statele membre să se respecte şi să se sprijină reciproc în
realizarea obiectivelor prevăzute de Tratate, pentru îndeplinirea
obligaţiilor care le revin sau care rezultă din actele instituţiilor europene,
statele membre putând adopta orice măsură în acest sens. De asemenea,
instituţiile unionale nu deţin personalitate juridică, acesta revenind doar
U.E. ca şi organizaţie internaţională, însă potrivit principiului autonomiei,
acestea pot fi investite cu personalitate juridică, ele putând dispune liber
în anumite domenii de acţiune, cum sunt posibilitatea de a-şi adopta
regulamentul interior şi de a-şi organiza propria funcţionare, în vederea
îndeplinirii atribuţiilor pentru care au fost create, posibilitatea de a-şi
nominaliza funcţionarii, de a-şi stabili sediul, etc.
Principiul echilibrului instituţional reprezintă separarea puterilor
unionale pe instituţii şi colaborarea acestora, iar nerespectarea oricărei a
dintre dispoziţiile legale privind atribuirea de competenţe, este
sancţionabilă. Prin urmare, ca parte componentă a echilibrului
instituţional, această separare a puterilor interzice de principiu, ca
instituţiile unionale să delege ori să transfere competenţa atribuită prin
Tratate altei instituţii unionale, organ sau organism unional. Totodată,
parte a principiului echilibrului instituţional o reprezintă şi colaborarea,
56
De exemplu, Consiliul European este instituţia care reprezintă statele membre la cel mai înalt nivel, fără a avea
funcţii legislative, Comisia Europeană reprezintă interesul general al U.E., Parlamentul European este reprezentantul
popoarelor statelor membre, Consiliul este acea instituţie care reprezintă interesele guvernelor statelor membre, şi nu
în ultimul rând, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene veghează la respectarea reglementărilor unionale, a intereselor
şi valorilor unionale, cu precizarea de a nu uita că şi jurisprudenţa acesteia are un rol însemnat în crearea dreptului.

20
cooperarea dintre instituţiile U.E., aspect materializat prin participarea
mai multor instituţii U.E., de pe poziţii independente la elaborarea
normelor juridice unionale, fără ca nici o instituţie unională să poată
împiedica exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor conferite
acesteia prin Tratate. Dacă potrivit principiului competenţelor de
atribuire considerăm competenţele instituţiilor unionale ca fiind limitate,
atunci conform echilibrului instituţional, putem vedea aceste competenţe
ca fiind şi exclusive, în ideea că instituţiile U.E. nu pot renunţa la
exercitarea competenţelor atribuite prin transferarea lor altei instituţii sau
altui organ extern al U.E.
Principiul atribuirii de competenţe57 presupune că U.E. acţionează
numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de către statele
membre semnatare ale Tratatelor, în scopul realizării obiectivelor stabilite
prin acestea, astfel statele unionale transferă prin voinţa lor proprie,
competenţe U.E. în vederea realizării obiectivelor, iar dacă o competenţă
nu este atribuită în mod expres, rezultă că aceasta aparţine statelor
membre. Astfel, fiecare instituţie unională acţionează în limitele
atribuţiilor conferite de Tratate, potrivit procedurilor, condiţiilor şi
scopurilor prevăzute de acestea, prin urmare toate actele emise sau
adoptate de acestea în exercitarea atribuţiilor proprii, se impun a fi
fundamentate pe articolele din Tratate, cu privire atât la natura actului, cât
şi a conţinutului şi a procedurii aplicării lui58. Doar în situaţii excepţionale
când nu există temeiul legal pentru adoptarea unui act unional,
jurisprudenţa C.J.U.E. a decis în mod repetat că, se poate soluţiona o astfel
de situaţie, prin identificarea, în termeni echivalenţi şi completarea
dispoziţiilor pentru realizarea unui obiectiv unional, iar în situaţia în care
există mai multe dispoziţii care pot fi considerate drept fundament pentru
adoptarea unui act, atunci vor fi avute în vedere în ansamblu toate aceste
reglementări.

57
Mai mult, principiul atribuirii de competenţă are caracter ireversibil, cel puţin pe perioada cât un stat este membru
al U.E, şi nu doreşte să se retragă, deoarece o comunitate dotată cu atribuţii proprii şi cu puteri reale născute dintr-o
limitare de competenţă sau de transfer de atribuţii de la state la Comunitate; transfer ce se realizează de la state, din
ordinea lor juridică, internă, în favoarea Uniunii, priveşte drepturile şi obligaţiile care corespund dispoziţiilor
Tratatului şi antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane.
58
A se vedea art.13 din T.U.E.

21
 Consiliul European

Consiliul European 59 poate fi denumit ca structură supranaţională,

înfiinţată în vederea unei mai bune cooperari politice, la nivel înalt, între
statele membre. Instituţia în discuţie nu a fost prevăzută în Tratat, apărând
ca o necesitate pentru a nu se ajunge la un blocaj instituţional la care se
ajunsese din cauza Compromisului de la Luxemburg60 dar şi pentru faptul
că miniştrii de externe nu mai reuşeau să coordoneze singuri lucrările
Consiliului de Miniştri, mai ales că din 1970 aveau atribuţii şi în domeniul
cooperării politice europene, structură de armonizare incipientă a
politicilor externe a statelor membre, paralele însă cu instituţiile
comunitare 61 . Apariţia instituţiei a fost rezultatul unui proces istoric,
formându-se pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt
ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa Consiliului European avea să fie
reglementată, ulterior, prin art. 262 din Actul Unic European, şi mai târziu
prin Tratatul de la Maastricht litera D63.
În evoluţia sa, instituţia în discuţie a parcurs mai multe etape, şi
anume:

59
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.157-162.
60
Compromisul de la Luxemburg, la care s-a ajuns în ianuarie 1966, a pus capat aşa-numitei crize a "scaunului gol",
declanşată când Franţa a refuzat să-şi ocupe locul în Consiliu începand cu iulie 1965. Compromisul a reprezentat o
recunoaştere a dezacordului existent pe de o parte, între cei care, atunci când era în joc un interes naţional major,
doreau ca membrii Consiliului să facă tot ce le statea în putinţă într-o perioadă de timp rezonabilă pentru a găsi soluţii
pe care să le poată adopta toate părţile fără să-şi încalce interesele reciproce, şi Franţa, pe de altă parte, care susţinea
continuarea discuţiilor până se va ajunge la un acord în unanimitate. Ulterior, alte state membre s-au raliat punctului
de vedere francez, iar Compromisul nu a împiedicat Consiliul să adopte hotărâri în conformitate cu Tratatul de
Constituire a Comunităţii Europene, care prevede în nenumărate situaţii votul cu majoritate calificată. De asemenea,
nu i-a impiedicat pe membrii Consiliului să-şi continue eforturile de a apropia punctele de vedere înaintea luării unei
decizii de către Consiliu.
61
Chiar dacă Belgia, Luxemburg şi Olanda s-au opus înfiinţării Consiliului European, din cauza temerii că un asftel
de for ar putea contraveni principiilor fondatoare ale Comunităţilor, într-un final au fost convinse de importanţa
proiectului comunitar şi de responsabilitatea statelor pentru a da direcţie acestui proiect.
62
Potrivit art.2 Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi preşedintele Comisiei
Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
63
Potrivit art.D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte
orientările politice generale ale acesteia, reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi preşedintele
Comisiei. Aceştia sunt asistaşi de ministrii afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei.
Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului
membru care deţine preşedinţia Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.

22
 • prima etapa – întâlnirile în cadrul Conferinţelor dintre anii 1961 şi
1974
Astfel, în perioada menţionată au fost organizate, de către şefii de
state şi de guverne ai ţărilor membre ale Comunităţilor Europene, o serie
de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt, cu
accent pe caracterul interguvernamental al Comunităţilor Europene,
pentru a satisface interesele politice ale marilor personalităţi ale vremii.
Însă, este adevărut că, înca din primii ani ai funcţionării Comunităţii
Economice Europene, s-a simtit nevoia unor discuţii la cel mai întalt nivel,
cu privire la problemele comunitare cu care se confruntau statele membre,
dar mai ales cu privire la cooperarea politică în cadrul Comunităţilor
europene. Întalnirile din această perioadă au avut un caracter neregulat,
deoarece aveau loc numai cînd era necesar sau dacă exista un caracter
politic mai mult sau mai puţin evident. Astfel, primele reuniuni la nivel
înalt ale şefilor de stat sau de guvern au loc în februarie şi iulie 1961, la
Paris, respectiv la Bonn, fiind mai mult reuniuni informale ale liderilor
Comunităţii. Întalnirea de la Haga, din 1969, organizată la cererea noului
preşedinte francez Georges Pompidou 64 , care va da un nou impuls
construcţiei comunitare, relansând-o pe baza binecunoscutei idei de
extindere, de aprofundare şi dezvoltare, ajungându-se la un acord cu
privire la admiterea Regatului Unit al Marii Britanii în Comunitate şi a
iniţiat cooperarea în domeniul politicii externe. Spre deosebire de
întalnirile mentionate, altele nu au marcat cu nimic evoluţia
Comunităţilor, spre exemplu reuniunea de la Copenhaga din 1973,
organizată în perioada crizei petroliere, însa care nu a condus la
solidaritatea dorită în acele circumstante, fapt ce a condus la ezitări în
privinţa unui acord în vederea unei acţiuni comune faţă de problema
dezbătută la acea întalnire, şi anume preţul petrolului. Aceste întalniri la
nivel înalt au fost considerate speciale faţă de întâlnirile miniştrilor,
regrupând şefii de stat sau de govern, abordând mai multe domenii de
activitate, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la
cooperarea în domeniul politicii externe.
64
Georges Jean Raymond Pompidou, nascut la data de 5 iulie 1911 la Montboudif, Cantal, decedat la data de 2
aprilie 1974 la Paris, a fost un om politic francez. Dupa Charles de Gaulle, el va deveni preşedintele celei de a cincea
Republici Franceze pe perioada de la 20 iunie 1969 până la moartea sa.

23
 • a doua etapă – Consiliul European dintre anii 1974 si 1987
Odată cu întalnirea de la Paris, din decembrie 1974, la iniţiativa
preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, va marca sfârşit
sistemului întâlnirilor din cadrul conferinţelor şi se va conveni la o nouă
politică necesara, ca urmare a crizei scaunului gol 65 şi a problemelor
economice. Noul sistem propus la această întalnire la nivel înalt, oferea o
serie de avantaje în raport cu cel anterior, cum ar fi avantaje legate de
reuniuni ale şefilor de state şi de guverne, care vor fi periodice şi care vor
avea loc de cel puţin de trei ori pe an sau ori de câte ori este nevoie; este
inaugurată denumirea de Consiliu European; atât membrii Comisiei, cât
şi preşedintele acesteia, pot participa la reuniuni; sunt stabilite obiectivele
instituţiei şi rolul ei cu privire la cooperarea politică. Astfel, între anii
1975 şi 1987 reuniunile Consiliului European au putut lua decizii cu
privire la evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. Printre
deciziile luate în acest interval de timp amintim comprimisul faţă de
contribuţia britanică la bugetul Comunitţăilor europene; crearea
Sistemului monetar european; reluarea proiectului de Uniune Europeană,
fapt ce va anunţa Actul Unic European; aderarea de noi state la
Comunităţiile Europene: Spania, Portugalia şi Grecia. La acel moment,
Consiliul European nu dispune de nicun temei juridic prin Tratate, însă
rolul său de a spori construcţia europeană se va oberva în urmatorii ani.
Astfel, reuniunea de la Fontainbleu din 1984 reuşeşte să deblocheze
situaţia prin adoptarea unor măsuri în agricultură şi în domeniul bugetar,
dar şi prin însărcinarea unui comitet care să prezinte propuneri şi idei
pentru îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene dintre statele
membre. Rezultatul nu s-a lasat aşteptat, astfel cu ocazia Consiliului
European de la Milano din 1985 se dezbate raportul acelui comitet şi se
decide cu majoritate de voturi, convocarea unei conferinţe
interguvernamentale cu privire la revizuirea tratatelor, cu precadere la

65
Criza scaunului gol reprezintă perioada celui de-al doilea semestru al anului 1965 cînd, din cauza divergenţelor
legate de trecerea la voturi cu majoritate calificată şi abandonarea votului cu unanimitate în materia stabilirii preţurilor
la produsele agricole, Franţa şi-a retras reprezentanţii din toate reuniunile comunitţăilor europene timp de şase luni,
locul rămânând gol. Acest fapt s-a soluţionat printr-un compromis numit şi Compromisul de la Luxemburg din ianuarie
1966, când Franţa acceptând trecerea la votul cu majoritate calificată, cu amendamentul ca atunci când ar fi fost în joc
o problemă care vizează interesul naţional al unui stat membru, votul să fie dat cu unanimitate, iar statul în cauză să
aibă drept de veto.

24
funcţionarea instituţiilor comunitare, libera circulaţie, politica externa şi
securitate comună.
• a treia etapa – Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic
European
Adoptarea Actului Unic European vine ca un rezultat al lucrărilor
Conferintei interguvernamentale şi intra în vigoare la 1 iulie 1987, act ce
reuneşte într-un singur document modificările aduse Tratatelor
comunitare şi un text referitor la cooperarea în domeniul politicii externe.
Actul Unic European conferă Consiliului European un temei juridic,
oficializându-i existenţa dar anunţând şi membrii ce îl vor alcîtui. Ulterior,
Consiliul adoptă o serie de orientări marcante pentru evoluţia comunitară,
cum ar fi reforma finanţării Comunităţiilor Europene sau moderarea
dezbaterilor ce privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra
Uniunii Europene, încheiat la Maastricht.
• a patra etapa – Institutionalizarea Consiliului European prin
Tratatul de la Maastricht
Prin Tratatul de la Maastricht se stabileste o uniune bazată pe un pilon
comunitar extins, care abordează crearea unei uniuni economice şi
monetare şi a doi noi piloni, politica externă şi securitatea comună şi
cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Acest tratat aduce un
plus Consiliului European deoarece evidenţiază rolul instituţiei, acela de
a da Uniunii impulsurile necesare, definind orientările politice generale
ale Uniunii. Nu în ultimul rând, acelaşi text evidenţiază instituirea unor
relaţii mai strânse cu Parlamentul European, prin prezentarea de către
Consiliul European a unui raport adresat Parlamentului în urma fiecărei
reunion, cât şi a unui raport anual scris cu privire la progresele înregistrate
de Uniunea Europeană. În sfârşit, prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul
European devine o instituţie a Uniunii Euroepene care simbolizează însăşi
unitatea instituţională.
• a cincea etapa – Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa
Cu ocazia Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 au
fost soluţionate şi ultimile chestiuni restante, pentru ca odată intrat în
vigoare la data de 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam să precizeze cu
exactitate competenţele Consiliului European în materie de politică

25
externă şi de securitate comuna 66 . Începând cu anul 1999, Consiliul
European începe un proces de reformă, ce va avea în vedere în mod
special extinderea Uniunii Europene.
Astfel, după întalnirile de la Helsinki din decembrie 1999, Goteborg
din iunie 2001 şi Barcelona din martie 2002, în care se dezbat atent aceste
teme, Consiliul European se întruneşte în iunie 2002 la Sevilla şi aprobă
măsurile concrete aplicabile, fără ca Tratatele să sufere vreo modificare,
cu privire la pregătirea, desfăşurarea şi acţiunile ulterioare lucrărilor
Consiliului European67.
• ultima etapa – Consiliul European devine o instituţie
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatelor existente intra in
vigoare la 1 decembrie 2009 şi vine ca urmare la Consiliului European din
iunie 2007, atunci când s-a ajuns la un acord asupra unei conferinţe
interguvernamentale, convocată în vederea modificarii Tratatelor
existente. Acest tratat acorda Consiliului European statutul de instituţie,
ceea ce implica faptul că acesta face obiectul tuturor dispoziţiilor
aplicabile institutţilor Uniunii Europene. În calitate de instituţie nouă,
Consiliul European adoptă propriul regulament de precedură, care
prevedea şi o preşedenţie stabilă cu un preşedinte ales de către membrii
săi, pentru doi ani şi jumatate, mandat ce poate fi doar o singură dată
reinnoit. Consiliul European68 sta la baza tuturor deciziilor majore care
sunt adoptate de către Uniunea Europeană, pentru a face fata provocarilor
interne si internationale cu care aceasta se confruntă, în domeniul
economic, financiar şi monetar, al extinderii, al cooperarii pentru
dezvoltare şi al relaţiilor internaţionale.
Consiliul European este instituţie oficială a Uniunii Europene care
reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii

66
A se vedea art.13 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale
politicii externe şi de securitate comună, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în material apărării.
Consiliul European stabileşte strategiile comune care vor fi puse în aplicare de către Uniune, în domeniile în care
statele membre au interese comune importante.
67
Declaraţia nr.22 anexa la Actul final al Tratatului de la Nisa – 26 februarie 2000 – „Incepand cu 2002, La Bruxelles
la avea loc o reuniune a Consiliului European pe parcursul fiecarei presedentii. De la data la care Uniunea Europeana
va avea optsprezece membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”
68
Acesta ocupa un rol strategic în procesul de dezvoltare al Uniunii, care i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht
şi a fost confirmat prin Tratatul de la Lisabona.

26
Europene, preşedintele Comisiei Europene 69 şi preşedintele Consiliului
European, la întruniri participând şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe şi Politică de Securitate70, însă fără putere decizională.
Întrunirile Consiliului European sunt prezidate de către preşedintele sau/şi
au loc cel puţin de 4 ori pe ani, la sediul central al Consiliului Uniunii
Europene de la Bruxelles. Deşi Consiliul European nu are nicio putere
legislativă oficială, acesta este investit cu definirea strategiilor şi
priorităţilor politicilor generale pe care Uniunea ar trebui să le abordeze.
Prin acest dublu rol pe care Consiliul European îl deţine, se pot observa
atribuţiile conferite acestuia, şi anume, ajută Uniunea Europeană cu
impulsuri necesare, pentru ca aceasta să se dezvolte şi aduce în prim plan
orientările ăi priorităţile politice generale, fără a exercita funcţii
legislative, conduce la derularea procedurilor de revizuire ordinară71 şi de
revizuire simplificată72 cu privire la Tratatele de înfiinţare şi funcţionare
ale Uniunii Europene.
Consiliul European 73 identifică interesele strategice ale Uniunii,
stabileşte obiectivele şi defineşte orientările generale ale politicii externe
şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având
implicaţii în materie de apărare, luând deciziile necesare. În cazul în care
evoluţia internaţională o impune, preşedintele Consiliului European
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European pentru a defini
liniile strategice ale politicii Uniunii în raport cu această evoluţie.
Totodată, Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună,
adoptând deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a
acesteia, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de
Consiliul European. Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
69
Propune cu majoritate Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei şi numeşte Comisia
Europeană. A se vedea art .17 (7) şi 18 din T.U.E.
70
A se vedea art .18 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
71
A se vedea art. 48 din T.U.E., potrivit căruia Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a Tratatelor, care pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea
competențelor atribuite Uniunii prin Tratate, şi sunt transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică
parlamentelor naționale.
72
Cu privire la procedurile de revizuire simplificate, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau
Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.
73
A se vedea art.26 din T.U.E.

27
afaceri externe şi politica de securitate asigură unitatea, coerenţa şi
eficienţa acţiunii Uniunii. Politica externă şi de securitate comună este
pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând
mijloacele naţionale şi ale Uniunii.
Presedintele Consiliului European este ales de către membrii acestuia
pe baza unui mandat oficial de doi ani şi jumatate, cu opţiunea de a fi
reînoit o singură data. Funcţia de preşedinte este aleasă cu majoritate
calificată din partea membrilor Consiliului European. Printre atribuţiile 74
preşedintelui, menţionăm următoarele:
• prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
• asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European,
în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor
Consiliului Afaceri Generale;
• acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul
Consiliului European;
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această
calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica
externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
neputând exercita un mandat naţional. Totodată Preşedintele Consiliului
European asigură la nivelul său şi în aceasta calitate, reprezentarea externă
a Uniunii Europene în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună.

Consiliul sau Consiliul Uniu

nii Europene

Consiliul Uniunii Europene reprezintă forul în cadrul căruia se

reunesc miniştrii din statele membre ale Uniunii Europene, pentru a
implementa şi a adopta acte legislative, dar şi pentru a coordona politicile
comunitare. Instituţia a apărut pentru prima dată în cadrul Comunităţii

74
A se vedea art. 9 B din Tratatul de la Lisabona.

28
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, purtând denumirea de Consiliul
Special de Miniştri, înfiinţată pentru a contrabalansa Înalta Autoritate, ce
deţinea puterea executivă supranaţională, actual Comisie Europeană.
Consiliul original avea puteri limitate, potrivit cărora problemele
legate de cărbune şi oţel aparţineau Înaltei Autorităţii, acordul Consiliului
fiind necesar numai asupra deciziilor din afara celor două domenii, prin
urmare, Consiliul examina numai activitatea Înaltei Autorităţi, pentru ca
în 1957, prin Tratatele de la Roma să i-a naştere alte două noi comunităţi,
care să funcţioneze împreună cu ele două noi comitete create, Consiliul
Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi Consiliul Comunităţii
Economice Europene. În 1965, Consiliul a fost lovit de criza scaunului
gol, din cauza dezacordurilor dintre preşedintele francez Charles de
Gaulle şi propunerile agricole ale Comisiei, Franţa ajunge sa boicoteze
toate şedinţele Consiliului, aspect care a oprit lucrările Consiliului până la
momentul soluţionării impasului, în anul următor de prin Compromisul de
la Luxemburg75.
În anul 1993, Consiliul a adoptat numele de Consiliul Uniunii
Europene, după înfiinţarea Uniunii Europene prin Tratatul de la
Maastricht, Tratatul consolidează funcţionarea Consiliului, adăugând mai
multe elemente interguvernamentale în cadrul celor trei
piloni comunitari. Cu toate acestea, în acelaşi timp, Parlamentul şi
Comisia au fost întărite în interiorul pilonul comunitar, pentru a reduce
capacitatea Consiliului de a acţiona în mod independent, astfel, Consiliul
Uniunii Europene se comporta ca una din cele două camere ale
legislativului Uniunii Europene, cealalta camera fiind Parlamentul
European. Totodată, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European
deţin puterea bugetară, ba chiar având un control mai mare faţă de
Parlamentul European asupra coordonării macroeconomice şi politicii
externe.
Cu privire la componenţa Consiliului Uniunii Europene, acesta are în
alcatuirea sa câte un reprezentant la nivel ministerial din fiecarui stat
membru al Uniunii Europene. Compoziţia reuniunilor Consiliului Uniunii
Europene variază în funcţie de problemele abordate la momentul
75
Potrivit Tratatului de fuziune din 1967, Consiliul Special de Miniștri și Consiliul celor două comunităţi au fost unite
într-un singur consiliu, cel al Comunităților Europene.

29
întâlniilor. Din punct de vedere juridic, Consiliul Uniunii Europene
reprezintă o singură entitate, practice însă, acesta este împărţit în mai
multe formaţiuni distincte ale Consiliului 76 . Fiecare configuraţie a
instituţiei în discuţie are în subordine câte un domeniu diferit, şi este
compusă din miniştri din fiecare guvern de stat respunsabili pentru
respectivele domenii. Catedra fiecărei configuraţii în parte a Consiliului
este deţinută de membrul din partea statului care deţine preşedinţia. În
prezent, există zece formaţiuni, printer care menţionăm:
- Afaceri Generale (CAG) – Consiliul Afaceri Generale coordonează
activitatea Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului European şi se
ocupă de problemele pe care le traversează formaţiunile Consiliului
Uniunii Europene. Tot acesta, în colaborare cu Comisia Europeană,
asigură coerenţa şi continuitatea lucrărilor diferitelor formaţiuni ale
Consiliului; statele membre, aflate la preşedenţia Consiliului, iau toate
masurile necesare pentru organizarea şi buna desfaşurare a lucrarilor
Consiliului.
- Afaceri Externe (CAE) – Consiliul Afaceri Externe este aflat sub
conducerea mai degraba a Înaltului Reprezentant, decât a preşedinţiei
Consiliului şi gestionează politica externă şide securitate comună, politica
de securitate şi apărare comună, comerţul şi dezvoltarea acestuia.
- Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin) – Consiliul Afaceri
Economice si Financiare este compus din miniştrii economiei şi de
finanţe din statele membre ale Uniunii Europene, ocupându-se în mod
principal cu problemele care privesc situaţiile economice şi financiare din
zona euro, alcătuit dintr-un grup de miniştrii ai căror state membre au
adopta moneda Euro.
- Agricultură şi Pescuit (Agrifish) – In componenşa acestui Consiliu
se regăsesc miniştrii statelor membre care au în subordine agricultura şi
pescuitul, aspectele ce se dezbat în cadrul formaţiunilor, sunt cele legate

76
Art. 16 alin. 6 T.U.E. – „ Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură
coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și
urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu
Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite
de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.”

30
de politica agricolă comună, politica comună în domeniul pescuitului,
silvicultura, agricultura ecologică, siguranţa alimentelor şi a furajelor,
seminţelor, pesticidelor.
- Justiţie şi afaceri interne (JAI) – Această configuraţie reuneşte
miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne din statele membre.
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Consumatori (EPSCO) – Componenţa configuraţie este bazată pe
ministrii ce au sub conducerea lor ocupărea forţei de muncă, protecţia
socială, protecţia consumatorilor, sănătatea şi protecţia drepturilor
consumatorilor
- Competitivitate (COCOM) – Configuraţa a fost creată în iunie 2002
prin fuziunea a trei configuraţii anterioare, piaţa internă, industria şi
cercetarea. În funcţie de punctele de pe ordinea de zi, această formaţiune
este compusă din miniştrii responsabili pentru domenii cum ar fi afacerile
europene, industrie, turism şi de cercetarea ştiinţifică. Odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeana a dobândit
competenţe şi în materie de spaţiu, aşadar politica spaţială a fost atribuită
Consiliului de Competitivitate.
- Transport, Telecomunicaţii şi Energie (TTE) –a fost creatî în iunie
2002, prin fuziunea a trei politici, compoziţia variază în funcţie de
elementele specifice de pe ordinea sa de zi şi se întruneşte aproximativ o
dată la fiecare două luni.
- Mediu (ENVI) – Formaţiune ce este compusaă din miniştrii de
mediu, care se întâlnesc de patru ori pe an.
- Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport (EYC) – Formaţiune compusă de
domenii cum sunt: educaţia, cultura, tineretul, alcătuită din miniştrii din
domeniul sportului, se întruneşte de trei sau patru ori pe an.
Pe langa aceste Consilii Speciale, mai exista şi Comitetul Politic şi de
Securitate (COPS) ce reuneşte ambasadorii statelor membre, pentru a
monitoriza acele situaţii internaţionale şi pentru a defini anumite aspect
din cadrul Politicii de Securitate şi de Apărare Comună, în special în
situaţii de criză. Consiliul European este similar cu şi configuraţie cu cea
a Consiliului Uniunii Europene, funcţionand într-un mod asemănător, însă

31
fiind compus din lideri naţionali, şefi de guvern sau de stat, având propriul
preşedinte77.
Cu privire la preşedinţia Consiliului, aceasta nu reprezintă o simplă
poziţie sau post, fiind deţinută de guvernul unui stat membru, la fiecare
şase luni, aceasta se roteşte între state, într-o ordine prestabilită de către
membrii Consiliului, care să permită fiecărui stat să prezideze
organismul78. Astfel, Consiliul se întruneşte în diferite configuraţii, prin
urmare componenţa acestuia poate suferi modificări în funcţie de
problematica pusă în dezbatere, iar persoana care asigură preţedinţia
Consiliului va fi întotdeauna membrul trimis de statul care deţine
preşedinţia. De asemenea, un delegat din următoarea Preşedinţie asistă,
membrul care prezidează, şi poate lua conducerea dacă este solicitat 79,
rolul preşedinţiei nu este doar administrativă 80 , ci şi politică 81 . De
asemenea, presedentia82 joacă un rol distinct în reprezentarea Consiliului
în cadrul Uniunii Europene dar şi pe plan internaţional.
Referitor la atribuţiile Consiliului Uniunii Europene, Consiliul
Uniunii Europeane are printre competenţe şi adoptarea actele normative
de drept unional şi atribuţia de a conferi Comisiei obligaţiile de executare
a normelor stabilite de Consiliu, acesta fiind principalul organism
legislativ al Uniunii Europene; coordonează politica economică generală
a statelor membre; reprezintă Uniunea Europeană şi încheie în numele
acesteia, acorduri internaţionale cu alte state sau organizaţii
internaţionale; alături de Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Uniunii;
77
Scopul acestui organismului este acela de a da un impuls Uniunii Europene, preocupându-se de problemele majore,
cum ar fi numirea președintelui Comisiei Europene care ia parte la reuniunile organismului.
78
Începând cu anul 2007, deși numai unul deține în mod oficial președinția pentru perioada normală de șase luni, trei
state membre cooperează pe parcursul celor optsprezece luni pe o agendă comună.
79
Exista însa şi excepţii, cum ar fi în cazul Consiliul Afacerilor Externe, care a fost prezidat de Înaltul Reprezentant
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
80
Din punct de vedere administrative, este responsabilă pentru procedurile și organizarea activității Consiliului în
timpul mandatului său, incluzând şi citarea Consiliului Uniunii Europene în vederea unor întalniri.
81
Din punct de vedere politic, are rolul de a rezolva cu succes problemele dezbatute în cadrul Consiliului, incluse pe
ordinea de zi a Consiliului, comunicarea acesteia se face cu 14 zile înainte de data şedinţei şi bineinteles conducerea
sedinţelor.
82
Presedenţiile Consiliului Uniunii Europene în perioada 2014 – 2020 sunt: Grecia (ianuarie-iunie 2014), Italia (iulie-
decembrie 2014), Letonia (ianuarie-iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015), Ţările de Jos (ianuarie-iunie
2016), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie-iunie 2017), Regatul Unit (iulie-decembrie 2017), Estonia
(ianuarie-iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018), Austria (ianuarie-iunie 2019), România (iulie-decembrie
2019) şi Finlanda (ianuarie-iunie 2020).

32
adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii
externe şi de securitate comună, nu în ultimul rând, coordonează
activităţile statelor membre şi adoptă măsuri pentru buna cooperare
poliţienească şi juridică în domeniul penal.
Cu privire la sistemul de vot al Consiliului Uniunii Europene83, acesta
hotărăşte cu majoritate calificată, doar dacă Tratatele nu dispun altfel.
Votarea este anunţată de către preşedinte iar pentru ca un proiect de act
legislativ să treacă de votare, trebuie atinse trei criterii distincte, şi anume:
• 50 % +1 – pentru propunerile venite din partea Comisiei Europene,
sau 67% - pentru celelalte cazuri din membrii Consiliului;
• 74 % din totalul numarului de voturi;
• 62 % din populaţia Uniunii Europene – criteriu verificat numai dacă
vreun membru al Consiliului îl cere să fie verificat.
Precizăm că, în privinţa votului majoritar calificat nu se aplică regula
egalităţii, ci regula votului ponderat, potrivit căreia fiecare stat membreu
deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţa politică,
economică, teritorială şi demografică. Cel din urmă Tratat, Tratatul de la
Lisabona a prevăzut o schimbare de vot începând cu data de 1 noiembrie
2014, şi anume majoritatea calificată va fi obţinută cu cel puţin 55% din
membrii Consiliului, cuprinzând 15 dintre state şi reprezentând state ce
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene84.

Comisia Europeană

Comisia Europeană 85 reprezintă organismul executiv al Uniunii,

derivând din una din cele 5 instituţii create în sistemul supranaţional al
Comunităţilor Europene, a funcţionat încă din 1951 sub denumirea de
Înaltă Autoritate în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
suferind modificări în timp, în privinţa competenţelor şi a componenţei,
implicand cele trei Comunităţi.

83
Consiliul este alcătuit din miniştrii din statele membre ce fac obiectul discuţiei.
84
Desi majoritatea membriilor Consiliului sunt membrii unui partid politic la nivel naţional, poate chiar şi la nivel
European, Consiliul este alcătuit pentru a reprezenta statele membre ale Uniunii Europene, şi nu interesele partidelor
politice.
85
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.173-179.

33
 Prima Comisie Europeană, denumită Înalta Autoritate a fost un
organism executiv supranaţional86, deşi în anul 1958 Tratatul de la Roma
instituie două noi comunităţi, şi anume Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, organele
administrative ale celor două iau denumirea de comisii87 şi nu de Înaltă
Autoritate. Cele trei organisme, denumite colectiv executivele europene,
au coexistat până în iulie 1967, când intră în vigoare Tratatul de fuziune,
ce le combinat într-o singură administraţie sub preşedenţia lui Jean Rey.
Comisia Rey, cum mai este denumită, a finalizat un important obiectiv, şi
anume uniunea vamală a Comunităţilor în 1968, susţinând pentru un
Parlament European mai puternic, ales direct de cetăţenii comunităţii.
Viitoarele comisii, Malfatti şi Mansholt care au urmat, au militat
pentru realizarea unei cooperări monetare şi pentru prima extindere a
Uniunii Europene către nord. O data cu extinderea, Comisia a crescut ca
numar de membri, care sub conducerea lui Orteli s-a confruntat cu o primă
situaţie de instabilitate internaţională economic88. Comisia Europeana, a
fost construită, înca din faze incipiente, să poată acţiona ca o autoritate
supranaţională, independentă de guvernele naţionale.
În privinţa componenţei şi al statutului membrilor săi, Comisia
Europeană poate fi considerată un guvernul unional, calificările aduse
acestui organ a fost diverse, de-a lungul timpului, de la accepţiunea lui
Charles de Gaulle, care susţinea ca această instituţie este doar
secretariatul în Europa Patriilor, până la susţinerea variantei de guvern
federal într-un stat federal european, cum Wlater Hallstein declara,
Comisia avea ca scop principal acela de a asigura fiecarei Comunităţi,
identitatea sa proprie, punand în valoare interesele comunitare mai presus
de interesele statelor membre.
Prin Tratatul de la Nisa se prevede că, atunci când numarul statelor
membre depăşeşte 18, fiecare stat să trimită un comisar, iar când numarul

86
În activitate din data de 10 august 1952, la Luxemburg.
87
Primele comisii au fost conduse de Louis Armand din partea Euroatom, respectiv Walter Hallstein din partea
Comunităţii Economice Europene.
88
Reprezentarea externă a Comunităţii a facut un pas înainte o dată cu alegerea ca preşedinte al Comisiei, a lui Roy
Jenkins, acesta devenind ulterior primul preşedinte care participa la Summitul G8 din partea Comunităţii.

34
va depăşi 27 de state membre, acestea să trimită prin rotaţie comisarii 89.
Modificările operate de Tratatul de la Lisabona prevăd, începand cu 1
noiembrie 2014, ca instituţia Comisiei să aibă în componenţă un numar
de membri corespunzător cu doua treimi din numarul statelor member,
acţionând ca o autoritate independentă supranationala separata de
guvernele naţionale, fiind descrisă ca fiind singurul organism plătit să
gândească European, membrii sunt propusi de guvernele statelor
membre, câte unul din partea fiecareia, cu obligaţia să funcţioneze
independent şi neutru fără să fie influenţaţi de guvernele care îi numesc.
Legat de procedura de numire a Comisiei, în termen de şase luni de
la alegerea membrilor Parlamentului European, şefii de state şi de guverne
ai statelor membre cad de acord asupra numelui viitorului preşedinte al
Comisiei, care împreună cu guvernele statelor membre, desemnează
celelalte persoane pe care intenţionează să le numească drept membrii ai
Comisiei. De asemenea, preşedintele şi membrii Comisiei desemnaţi
potrivit procedurii de mai sus, sunt supuşi spre aprobare Parlamentului
European iar după aprobare, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei
sunt numiţi de Consiliu European. De asemenea, membrii Comisiei
Europene, numiţi pentru o perioadă de cinci ani, au posibilitatea ca
mandatul lor să fie reînnoit, mandatul preşedintelui Comisiei fiind tot de
cinci ani.
Din punct de vedere politic, Comisia răspunde în faţa Parlamentului
European, care are posibilitatea să o demită prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură. Preşedintele Comisiei este figura cea mai proeminentă a
Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul
instituţional comunitar. Nu este de mirare, aşadar, că toate comisiile care
au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor – de
exemplu – Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia
Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Teoretic, preşedintele Comisiei
are rol administrativ şi protocolar, reprezentând Comisia în faţa celorlalte
instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenţa preşedintelui
poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt demonstrat de perioada
Delors, şi confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei,
89
Pânaâă la data de 31 octombrie 2014, Comisia a fost compusă din câte un resortisant al fiecarui stat membru, inclusiv
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii europene.

35
prin care sunt recunoscute largi puteri discreţionare preşedintelui în
atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei şi în revizuirea acestora.
Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de la Nisa a întărit rolul
preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte
orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa,
eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia şi numeşte vicepreşedinţii
Comisiei. Vicepreşedinţii, în număr de opt, sunt desemnaţi de către
preşedinte, dintre comisari90.
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii, nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de
la nici un guvern şi de la nici un alt organism. Independenţa membrilor
Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în sensul că
fiecare dintre ele se angajează să respecte această independenţă şi să nu
caute să-i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor. Pe
durata exercitării funcţiilor lor, membrii Comisiei nu pot să exercite vreo
activitate profesională, remunerată sau nu.
Mandatul membrilor Comisiei încetează la expirarea mandatului
propriu-zis, prin deces, demitere, demitere individuală91 sau de bloc92. În
cazul decesului, demisiei sau demiterii unui membru, Consiliul, cu votul
unanim, fie va hotărî înlocuirea celui în cauză cu o altă persoană pentru
durata de mandat care a mai rămas de executat, fie, în situaţiile în care
mandatul se apropie de final, va decide că nu mai este cazul să facă o
astfel de înlocuire. Dacă preşedintele Comisiei a decedat sau şi-a dat
demisia, înlocuirea lui pentru restul de mandat este obligatorie. Demiterea
unui membru al Comisiei se hotărăşte de către Curtea de Justiţie în
situaţiile în care se constată că persoana în cauză şi-a încălcat obligaţiile
asumate la preluarea funcţiei, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare
pentru exercitarea mandatului sau a comis o faptă de culpabilitate gravă.
Membrii Comisiei se bucură de privilegiile şi imunităţile înscrise
în Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor
europene din anul 1965, printer care menţionăm imunitatea de jurisdicţie
90
Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
91
În cazul demisiei voluntare sau în cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al Comisiei,
acesta va fi înlocuit cu alt comisar, pentru perioada de mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor
membre.
92
În cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o demisie în bloc a Comisiei.

36
pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor comunitare, care se
poate extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă cu
menţinerea responsabilităţilor de către foştii funcţionari sau agenţi
comunitari; scutire de impozite naţionale asupra salariilor şi altor sume
băneşti acordate de comunităţi. Componenţa Comisiei Europene este
structurata în jurul celor 28 de comisari europeni, care formeaza Colegiul
Comisiei, fiecare având în subordine câte un cabinet alcătuit din
funcţionari administrativi, specialişti. Totodată, Comisia, ca şi instituţie,
cuprinde direcţiile generale 93 care sunt conduse de membrii aceştia,
asemănătoare ministerelor din guvernele nationale.
Referitor la atribuţiile Comisiei europene precizăm în primul rând,
iniţiativa legislativă, potrivit căreia instituţia formulează propuneri,
recomandări şi avize pe această linie, iniţiază dezvoltarea legislaţiei
comunitare, făcând propuneri legislative Parlamentului şi Consiliului
Uniunii Europene, trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii, dacă
problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional
sau naţional.
Concepută ca o instituţie ce dă mişcare integrării europene, Comisia
europeană este însărcinată cu o misiune generală de iniţiativă, pe baza
propunerilor înaintate de aceasta, Consiliul Uniunii Europene, singur sau
împreună cu Parlamentul European poate adopta de cele mai multe ori
acte normative. Aşadar, Comisia dispune de un monopol al iniţiativei în
cadrul U. E., deoarece Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei
propuneri a acesteia, cu posibilitatea de a-şi retrage propunerea atât timp
cât Consiliul nu a statuat. Modificarea propunerii se poate face de către
Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptare a unui act normative iar
în cazul retrageriiacesteia, trebuie motivată fiind necesară informarea
Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de
consultare a acestuia. Consiliul, însă, poate acorda un imbold Comisiei,
în ceea ce priveste funcţia de iniţiativă legislativă, atunci când există
posibilitatea de a-i cere acesteia să efectueze toate studiile pe care le
consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune şi să-i prezinte
toate propunerile corespunzătoare. Practic, propunerile Comisiei sunt
93
Fiecare direcţie generală are în structura sa divizii, acestea reprezentând unităţile de baza ale structurii
administraţieiunionale.

37
pregătite în cadrul departamentelor sale administrative, ulterior fiind
supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare, motiv pentru care, în
cadrul departamentelor Comisiei, se apelează în mod frecvent la experţii
independenţi. De asemenea, sunt solicitate să îşi exprime opiniile
Comitetele consultative alcătuite din reprezentanţi ai mediilor socio-
profesionale europene.
În al doilea rând, Comisia europeană94 supraveghează din punct de
vedere legislativ – veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea
corectă a Tratatelor, alături de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene. Motiv pentru care, Tratatele originale însărcinează Comisia
Europeană să vegheze la aplicarea acestora, acordându-i în acest scop atât
puteri specifice, cât şi misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie
împotriva acelui stat care nu respect Tratatele iar pentru a-şi îndeplini
funcţia de gardian al acestora, poate cere informaţii statelor,
întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare,
beneficiind şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni 95 , în special
întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.
Cu privire la puterea de execuţie96, Comisia exercită competenţele
conferite de Consiliul Uniunii Europene, execuţia bugetului Uniunii
Europene, aplicarea legislaţiei, a programelor şi a politicilor comunitare.
Menţionăm că, până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul
deţinea atât puterea legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând
să ia măsuri de execuţie decât în urma unei abilităţi date de Consiliu, deşi
Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, cel care pune
în executare actele normative emise de Consiliul Uniunii Europene sau de
acesta în codecizie cu Parlamentul European. Domeniile în care
Comisia are putere normativă subordonată, de executare, conform
tratatelor, fac referire la implementarea bugetului comunitar, la uniunea
vamală, la domeniul concurenţei europene, la funcţionarea pieţei
commune, cu excepţia agriculturii sau la gestiunea fondurilor comunitare.

94
Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare,
Comisia a fost denumită şi gardian al Tratatelor.
95
Amenzi sau plata unor penalităţi.
96
În exercitarea acestei atribuţii Comisia Europeană dispune de putere normativă proprie, putând adopta regulamente,
directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

38
 Consiliul 97 a fixat modalităţile de exercitare a competenţelor de
executare conferite Comisiei, prin intermediul a trei tipuri de comitete
care să reprezinte interesele guvernelor naţionale în relaţiile cu Comisia
iar modificarea procedurilor 98 raporturilor stabilite între Comisie şi
Comitete99, a fost denumită comitologie.
Referitor la funcţia de decizie, Comisia are putere de decizie proprie
şi ia parte la adoptarea actelor de către Consiliul European şi Parlamentul
European, având atât competenţă de executare, cât şi competenţă
decizională, poate să elaboreze regulamente, să emită directive sau să
adopte decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct prin dispoziţiile
Tratatelor sau prin delegare de competenţă de către Consiliu. Comisia
beneficiază de un înalt grad de autonomie, exercitându-şi atribuţiile, în
special în domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării
politicilor commune, administrează bugetul Uniunii Europene şi fondurile
speciale ce îi sunt atribuite 100 , şi poate lua şi măsuri protecţioniste 101 .
Astfel, Comisia, după consultarea Comitetului monetar, poate autoriza un
stat membru a cărui piaţă de capital este în dificultate, să adopte măsuri
protecţioniste ale căror condiţii sunt predefinite de Comisie, în
eventualitatea unui dezechilibru al balanţei de plăţi, Comisia poate
autoriza un stat membru să adopte măsurile considerate necesare pentru
redresarea situaţiei.
Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale cu terţii, Comisia este
abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a Uniunii
97
Prin Decizia nr. 87/373 din 13 iulie 1987.
98
Aspect prevăzut şi de Actul Unic European.
99
Aceste comitete sunt: Comitetele consultative, Comitetele de gestiune şi Comitetele de reglementare, Comitetele
sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de avizare
a iniţiativelor acesteia, Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia nu are altă
obligaţie decât de a solicita şi a analiza avizul emis de un comitet. În cazul unui dezacord între Comisie şi Comitet,
puterea de decizie aparţine Comisiei. Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei commune,
Comitetele de gestiune pot interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole comune
(de exemplu: Comitetul de gestiune pentru zahăr). În funcţie de rezultatul votului, în cadrul comitetului există două
posibilităţi: în cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă, iar în cazul avizului negativ va fi sesizat
Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea calificată, alte măsuri de execuţie decât cele propuse de Comisie,
Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind produsele alimentare (exemplu:
comitetul permanent pentru industria alimentară). Procedura de consultare a acestora presupune două modalităţi: în
cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de implementare stabilită; în cazul avizului negativ, este sesizat
Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei cu votul majorităţii calificate, sau o poate modifica în unanimitate.
100
Fondul Social European, Fondul Agricol European de Garanţie şi Orientare.
101
Definim ca fiind măsură protecţionistă, acea măsură temporară, excepţie de la tratate, fiind adoptată de statele
membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite la un moment dat.

39
Europene, ceea ce ii da posibilitatea de a negocia acorduri internaţionale
între Uniunea Europeană şi alte ţări. Comisia reprezintă Uniunea
Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi organismele internaţionale
iar în interiorul Uniunii, reprezintă interesul comunitar, în raport cu
persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu
statele member, fiind abilitată să acţioneze în aşa fel încât, interesul
comunitar să primeze în faţa intereselor statelor member, motiv pentru
care, rolul său este cu atât mai dificil, cu cât, necesită negocieri prealabile
adoptării oricărei iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea
acestora dintre statele membre.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia negociază
tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare
dată de către Consiliul Uniunii Europene printr-o decizie de negociere,
ulterior, Consiliul Uniunii Europene ratifică acordul internaţional, votând
de regulă cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau
aderare, care trebuie votate cu unanimitate. Comisia reprezintă unul dintre
cele mai importante organisme comunitare, organul executiv al Uniunii
Europene, cu rol principal în a promova interesul comunitar şi să asigurare
implementarea acestuia.

Parlamentul European102

Parlamentul European este adunarea reprezentativă a 374 milioane de

locuitori ai Uniunii Europene şi după extinderea Uniunii din 2004 la 450
de milioane de europeni. În mare, tendinţele europene din statele membre
se reflectă în fracţiunile politice de pe scena europeană, având trei
puterideosebite. Astfel, puterea legislativă reprezintă adoptarea legilor
europene, foi de parcurs, ordonanţe, decizii, asigurându-se adoptarea într-
o formă democrată a textelor legilor. În al doilea rând, Parlamentul 103
deţine puterea bugetară, prin intermediul căreia poate să influenţeze
asupra cheltuielilor comunităţii, şi nu în ultimul rând Parlamentul deţine

102
Parlamentul European nu deţine nici un drept al iniţiativei legislative, deci nu poate să voteze pentru un proiect
propriu de lege.
103
Parlamentul European îşi spune părerea despre numirea membrilor comisiei şi poate să depună o moţiune împotriva
acesteia. În plus, exercită control politic asupra tuturor instituţiilor.

40
puterea de supraveghere democratică, exercitată asupra Comisiei
Europene.
Parlamentul European este ales odată la 5 ani, în cadrul alegerilor din
iunie 2004, participând aproximativ 160 de milioane de cetăţeni din 25 de
ţări, reprezentând 46% din persoanele cu drept de vot 104 . La 26
septembrie 2005, un număr de 35 de parlamentari români şi 18 bulgari au
primit statutul de observator în Parlamentului European, putând participa
fără drept de vot la toate şedinţele parlamentare iar înceăpând cu anul
2009, numărul de mandate al tuturor parlamentarilor vor fi reduse,
inclusiv a celor români care vor avea numai 33 de mandate, însă aceştia
vor primi drepturi depline în parlament.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Instituţie unională cu rol jurisdicţional, Curtea de Justiţie 105 are

sediul la Luxemburg106, unica instituţie de control judiciar pentru cele trei
comunităţi europene, de la înfiinţarea acestora, până azi, organizarea şi
funcţionarea acesteia este reglementată în Protocolul asupra Statutului
Curţii şi în regulamentul de procedură. Judecătorii, avocaţi generali şi
grefierul sunt obilgaţi să domicilieze la Luxemburg, acolo unde Curtea îşi
are sediul legal, pe toată durata mandatului. Ca şi sistem de organizare al
Curţii, aceasta numără grefa107, secretariatul juridic108, departamentul de
cercetare şi documentare 109 . Totodată, din punct de vedere al
componenţei sale, Curtea numără 27 de judecători şi opt avocaţi
generali110, pentru un mandat de şase ani.
104
Cetăţenii cu drept de vot sunt acei cetăţeni ai unei ţări membre în Uniunea Europeană cu vârsta de peste 18 ani. Ei
sunt aleşi separat în fiecare ţara, însă nu reprezintă puterea de alegere a unei ţări, atât timp cât statele mici au un număr
supra-proporţional de parlamentari.
105
Despre care se face vorbire în toate cele trei Tratate originale, îşi are fundamentul în art.19 din T.U.E., art.251-281
din T.F.U.E.
106
Potrivit art.6 din Protocolul referitor la sediile instituţiilor U.E.
107
Grefa – funcţionează pe lângă Curte, deservită de un grefier, asistat de un grefier adjunct, sunt numiţi de Curte şi
au un mandat de şase ani.
108
Secretariatul juridic – este alcătuit din referenţi de specialitate, care sunt de regulă doctori în drept, deservesc pe
lângă un judecător sau avocat general, având de regulă naţionalitatea acestuia.
109
Are rolul să pună la dispoziţia membrilor Curţii informaţiile referitoare la dreptul unional şi legislaţiile naţionale
ale fiecărui stat membru.
110
Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre ale U.E.

41
 Judecătorii111, pe lângă condiţiile cerute pentru exercitarea funcţiei,
trebuie să reprezinte personalităţi marcante în domeniul juridic, jurişti
consacraţi, de o competenţă remarcabilă. Un anume Comitet 112 emite
înainte ca statele membre să facă nominalizările un aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile atât de judecător, cât şi de
avocat general al Curţii.
Cu privire la statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali, precizăm
că pe timpul exercitării mandatului la Curte, nu pot deţine o altă funcţie
publică sau administrativă indiferent dacă este sau nu remunerată,
exceptând exercitarea funcţiilor didactice sau de cercetare ştiinţifică, prin
derogare specială. Calitatea de judecător încetează când acesta este
înlocuit legal, a decedat, a demisionat sau s-a pensionat. Numai Curtea
poate decide dacă un judecător nu mai poate face faţă atribuţiiilor
specifice funcţiei pe care acesta o ocupă, dispunând eliberarea sa din
funcţie iar în cazul pensionării, Curtea poate numi un alt judecător pe
timpul rămas din mandatul celui pensionat. Cât priveşte stautul avocaţilor
generali, acesta este similar cu cel al judecătorilor în privinţa numirii, a
duratei mandatului, înlocuirea sa sau încetarea din funcţie, cu menţiunea
că o reînoire a acestora este posibilă o dată la 3 ani. Atât judecătorii,
avocaţi generali cât şi grefierul Curţii şi raportorii adjuncţi, beneficiază de
o serie de privilegii şi imunităţi de care se bucură deopotrivă funcţionarii
şi agenţii U.E113
Cât priveşte modalitatea de funcţionare a Curţii 114 , aceasta are
activitate permanentă, întrunindu-se în camere sau în Marea Cameră, dar
şi în şedinţă plenară, potrivit Statutului115.

111
Fiecare judecător, trimis de câte unul dintre statele membre, este asistat de opt avocaţi generali.
112
A se vedea art.255 T.F.U.E. cu privire la organizarea şi funcţionarea acestui Comitet, alcătuit din şapte personalităţi
alese dintre foştii membrii ai Curţii de Justiţie şi/sau Tribunalului de Primă Instanţă, dintre membrii instanţelor
naţionalesupreme sau jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European.
113
Precum şi privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.3 din protocolul asipra Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
anexat tratatului de la Lisabona.
114
Începând din 2006, Curtea funcţionează în opt camere, patru compuse din trei judecători şi patru compuse din cinci
judecători.
115
A se vedea art. 251 din T.F.U.E.

42
 TEMA: 1

Locul şi rolul dreptului unional

1.1. Scurt istoric despre Comunităţile Europene116

La sfarşitul celui de-al doilea război mondial marile puteri europene se aflau
într-o situaţie de colaps, atât fizic, cât şi economic. Odată cu sfârşitul războiului în
toată Europa, milioane de refugiaţi nu mai aveau niciun fel de locuinţă, economia
statelor participante era în criză profundă, iar cea mai mare parte a infrastructurii
industriale a continentului era devastată. Consecinţele ocupării naziste şi politicile
de război duse, au fost dezastroase asupra întregii vieţi economice şi sociale, iar
Europa, care timp de secole la rând reprezenta centrul economic, militar, politic şi
cultural şi social al lumii, încetează să mai joace un rol semnificativ pe plan mondial,
rămânând o miză a luptei dintre cei doi mari învingători ai planetei: S.U.A. şi
U.R.S.S.
America, după o analiza mai atentă a situaţiei economice şi financiare a statelor
occidentale şi după constatatea că, U.R.S.S. intenţiona să-şi extindă dominaţia spre
Atlantic, decide că e nevoie de o mai serioasă implicare din punct de vedere
economic, financiar şi militar în zonă, de a-şi face simţită prezenţa şi de a susţine o
integrare vest-europeană şi o mai bună colaborare între statele occidentale, ca
singură soluţie viabilă la criza postbelică în care Europa se afla. La acel moment,
americanii etalau europenilor ideea că nu sunt singuri şi neajutoraţi în faţa
dificultăţilor cu care se confruntau la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, şi
mai ales că ei, americanii erau dispuşi să îi susţină într-o politică economică
coerentă. Acest lucru declansează entuziasm în rândul marilor puteri europene, iar
personalităţi precum Winston Churchill117 ridică ideea de statele unite ale Europei
într-o declaraţie la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, iar reprezentaţii

116
Din punct de vedere al originii idei comunitare, tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă înaintea
apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită
şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Marea Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create însă, cu forţa.
Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singura administraţie pentru
sute de ani. Uniunea vamală a lui Napolean şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar
o existenţă tranzitorie. Totodată, datorită diversităţii lingvistice şi culturale a Europei, aceste încercări de uniune au
presupus de obicei, în primul rând ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate. Una dintre primele
propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi prin egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor
Hugo în anul 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial necesitatea formarii unei
uniuni, care a devenit mai târziu, Uniunea Europeană, s-a accentuat mai ales din cauza preocupării de a reconstrui
Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război.
117
Winston Churchill (1874-1965) a fost un om politic britanic si prim-ministru al Regatului Unit in Al Doilea Razboi
Mondial.

43
lor încep în a fi optimişti într-o unificare europeană, ceea ce se concretizează la data
de 17 decembrie 1946 prin înfiinţarea „Uniunii Federaliştilor Europeni”. Organizaţia
pleacă de la premisa că numai o federaţie europeană, bazată pe ideea unităţii în
diversitate va putea preveni repetarea suferinţelor şi a distrugerilor din cel de-al
doilea război mondial.
Însă un prim pas major în istoria construcţiei europene l-a constituit înfiinţarea
în 1947, sub patronajul lui Winston Churchill, a mişcarii pentru pentru o Europă
Unită, ostilă organizaţiilor supranaţionale dar favorabilă cooperării
interguvernamentale. Odată cu aceste portiţe deschise, şi francezii înfiinţează la 1
iunie 1947, prin Rene Coutin, Consiliul Francez pentru o Europă Unită, care va fi
integrat ulterior în anul 1953, Mişcării Europene. Sprijinul american nu s-a lăsat
aşteptat iar pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit de către secretarul american George
Marshall 118 , se anunța lansarea unui vast program de revitalizare economică a
Europei, numit oficial European Recovery Program. Iniţial, planul era destinat
tuturor statelor europene, însă respins de U.R.S.S. şi de către aliaţii ei, ce nu doreau
implicarea americanilor în aria lor de influenţă. Astfel, Planul Marshall, în fapt a
însemnat un ajutor financiar din partea Statelor Unite ale Americii acordat unui
număr de 16 state din Vestul Europei. Pentru funcţionarea şi mai buna coordonare a
acestui plan economic se înfiinţează la 16 aprilie 1948, Organizaţia Economică de
Cooperare Europeană119 (O.E.C.E.), care permite statelor europene să gestioneze în
comun ajutorul primit din partea americanilor, ajutor care va deveni ulterior, în 1960,
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare.
La începutul anului 1949, Franţa, Marea Britanie şi Benelux120 decid înfiinţarea
unui Consiliu al Europei 121 , solicitând cooperarea Danemarcei, Irlandei, Italiei,
Norvegiei şi Elveţiei, la discuţii. Înfiinţarea Consiliului Europei vine ca o
completare, în plan politic, a organizaţiilor precedente, ce se reuneşte în temeiul
statutului său semnat la Londra, la 9 mai 1949, şi care va intra în vigoare la 3 august
1949, prin care statele europene beneficiau de un regim democratic şi de o mai bună
protecţie a drepturilor omului.
De asemenea, Consiliul Europei reprezintă instrumentul ce armonizează
drepturile omului la nivel naţional şi favorizează apărarea unui drept regional
european creat pe bază de convenţii. Cu toate aceste eforturi, nu englezii ci francezi
promovează cel mai important proiect pentru istoria a ceea ce se numeşte astazi
Uniunea Europeană, şi anume propunerea pentru Comunitatea Europeană a

118
George Marshall (1880-1959) fost un general, diplomat si politician american, distins cu premiul Nobel pentru
Pace (1953).
119
Paul Henri Spaak – primul presedinte al O.E.C.E
120
În data de 29 octombrie 1947, Belgia, Olanda si Luxemburg se constituie intr-o uniune vamala numita “Benelux”.
121
Pentru mai multe informatii despre Consiliul Europei a se vedea N. Ecobescu s.a., „Manualul Consiliului Europei
editat de Centrul de Informare si Documentare al CE la Bucuresti, Bucuresti – 1999.

44
Carbunelui şi Oţelului122 redactată de diplomatul şi omul de afaceri Jean Monnet123
şi făcută publică într-un discurs de catre ministrul de externe francez Robert
Schuman124 la 9 mai 1950125. Această initiativă a lui Jean Monnet, cunoscută şi sub
numele de Declaraţia Schuman, 126 vine pentru a rezolva două mari probleme ce
afectau securitatea Europei, şi anume preocuparea S.U.A. şi U.R.S.S. pentru
dezvoltatea politică a Germaniei şi, evitarea conflictelor în spaţiul occidental prin
cointeresarea Germaniei, metodă menită să oprească Germania de la exploatarea
regiunilor industriale ale carbunelui şi oţelului, fără a menţine un sistem de controale
unilaterale şi discriminatorii, ce ar evita posibilele alimentări revizioniste din aceasta
ţară. Proiectul vine şi pune zăcămintele regiunilor industriale din Renania-
Westphalia şi Lorena sub o administrare supranaţională, de care să poată beneficia
atât naţiunile franceză şi germană, cât şi alte naţiuni ale Europei Occidentale.
Principalii oameni politici ai vremii, cum ar fi Konrad Adenauer sau Alcide de
Gasperi, dar şi cei din Benelux au primit acest proiect în mod favorabil, aşa că
în anul 1951 se fondează Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Oţelului.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Carbunelui şi Oţelului semnat
de cele şase state intră în vigoare la 23 iulie 1952, după ce a fost ratificat de fiecare
ţară în parte. De reţinut că, Tratatul conţinea o clauză prin care statele membre
puteau decide dacă dupa 50 de ani de la înfiinţare, va mai fi nevoie de menţinerea
acestui tratat, fapt ce nu s-a întamplat, aşadar în 2002, când C.E.C.O. şi-a încetat
existenţa în mod oficial. Tratatul prevedea formarea a patru noi instituţii, şi anume:
Înalta Autoritate, care era principalul organism al C.E.C.O. şi care era o instituţie
supranaţională ce deţinea puterea executivă, Consiliul de Miniştri al C.E.C.O. prin
care erau reprezentate interesele statelor membre, Adunarea Comună ce avea rolul
de a supraveghea activitatea Înaltei Autorităţi şi Curtea de Justiţie a C.E.C.O..
Totodată, momentul înfiinţării C.E.C.O. a fost unul favorabil, deoarece, pe de-o
parte Franţa îşi ameliorează situaţia economică care o ajuta la dezvoltarea ţării, iar
pe de altă parte pentru Adenauer reprezintă o oportunitate extraordinară, de a i se

122
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Drept european constituţional, ed. Mapamond, Tg. Jiu, 2004, p. 31-35.
123
Jean Monnet (1888-1979) a fost secretarul Societatii Natiunilor in perioada 1919-1923, iar in 1950 era directorul
Institutului de Planificare din Franta. In 1976 a devenit primul “cetatean de onoare” al Europei.
„Monnet a fost o persoana cu o viziune pragmatica asupra nevoii Europei de a scapa de limitarea istorica.” Dean
Acheson. Ca omagiu pentru contributia sa la fondarea Uniunii Europene, bustul sau a fost inclus printre cele 12 busturi
de oameni politici reunite în Monumentul parintilor fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la Bucuresti, la 9 mai
2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herastrau.
124
Robert Schuman (1886-1963) a fost om de stat francez, in mai multe randuri ministru, inclusiv ministru Al
Afecerilor Externe. Intre anii 1958-1960 a exercitat functia de presedinte al Parlamentului European.
Robert Schuman este considerat drept unul din parintii fondatori ai Uniunii Europene.
125
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat o zi de cotitura in procesul de integrare europeana, iar pentru aceasta data de 9
MAI a fost declarata “ Zi europeana”.
126
Extras din “Declaraţia Schuman preciza că pacea mondiala nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare
proporţionale cu pericolele care o ameninţă. (…) Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan
unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate reală.

45
permite Germaniei să intre în Comunitatea Europeană şi să relansaze economic
statul.
Totodată, în 1952 statele membre C.E.C.O. semnează un Tratat pentru
înfiinţarea unei Comunităţi Europene de Apărare, în baza căruia să se poată constitui
o armata federală provenită din toate statele participante, proiect care nu s-a finalizat
din cauza respingerii ratificării de către Franţa.
Un alt proiect, de data aceasta venit din partea statelor Benelux propunea
fuzionarea economiilor naţionale într-o piaţă unică internă europeană. Astfel
proiectul a fost discutat la Conferinţa de la Messina din 1955, statele membre
convenind la formarea unui grup de experţi guvernamentali coordonaţi de ministrul
de Externe, Paul-Henri Spaak. Dupa aproape un an, Spaak a făcut public raportul ce
arăta posibilitatea constituirii unei Comunităţi Economice Europene (C.E.E.) şi a
unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (Euratom). Prin acest raport, tarifele
vamale şi orice bariere aplicate între aceste state membre ar fi fost eliminate, acesta
venind într-un moment extrem de oportun, contextul internaţional prin declanşarea
Razboiului Rece contribuind la acceptarea de către statele semnatare a raportului.
Astfel, pe baza raportului Spaak, cum a mai fost denumit se redactează Tratatul de
instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice127.
Cele două Comunităţi nou create dispun de instituţii similare sau comune cu
cele ale instituţiilor C.E.C.O., iar pentru a eficientiza activitatea cele trei comunităţi,
în 1965, la Bruxelles, se semnează un tratat prin care se unifică Comisiile şi
Consiliile acestora, ratificat în 1967 aduce pentru prima oară în discuţie, o singura
Comisie şi un singur Consiliu de miniştri, chiar dacă cele trei comunităţi vor rămâne
independente una faţă de cealaltă. Aşadar, datorită încercărilor de a găsi soluţii
pentru o dezvoltare economică armonioasă, dar şi datorită intereselor politice,
specific acelor timpuri, prind contur cele trei Comunităţi europene: Comunitatea
Europeană a Carbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi
Comunitatea Economică Europeană. Putem observa aşadar, că în decurs de
aproximativ 15 ani hotărârea şi angajamentele reciproce luate de către statele
semnatare au adus o nouă ordine în Europa Occidentală, cele trei comunităţi
schimbând cu adevarat mentalitatea naţionalistă spre una supranaţională128.
De asemenea, Tratatul de fuziune de la Bruxelles semnat la 8 aprilie 1965 şi
intrat în vigoare la 1 iulie 1967 avea să reunească instituţiile celor trei comunităţi
europene, având ca scop crearea unei singure Comisii şi a unui singur Consiliu, fapt
ce va simplifica cadrul instituţional European, extinderea proiectului comunitar va
deveni prioritar, astfel încât în 1973, ţări precum Marea Britanie, Irlanda, Danemarca
127
Cele doua tratate au fost semnate la Roma în data de 25 martie 1957, iar la data de 1 ianuarie 1958 sunt ratificate
de cele şase state membre.
128
Reprezintă un pilon pentru constituirea a ceea ce avea să fie Uniunea Europenă.

46
devin membre de drept ale Comunităţilor, ca mai apoi Grecia în 1981, Spania şi
Portugalia în 1986.
Pe de altă parte, procesul realizării unei Pieţe unice 129 prevăzut în tratatele
originale ale celor trei Comunităţi Europene era unul lent, aspect care a condus la o
serie de proiecte de reformă a Comunităţiilor Europene promovate de Parlamentul
European. Astfel, în anul 1984, Parlamentul European propune la iniţiativa lui
Altiero Spinelli, încheierea unui Tratat pentru fondarea Uniunii Europene, proiect
care avea să fie un acord mai puţin ambiţios, dar care lansează totuşi proiectul unei
pieţe unice, extinderea competenţelor comunitare şi pune bazele unei uniuni
economice şi monetare – Actul Unic European.
Cu referire la piaţa comună, aceasta reprezintă o piaţă unică internă ce
cuprinde mai multe state suverane precum şi teritorii autonome, teritoriul său fiind
determinat de frontierele externe ale statelor membre, precum şi unele teritorii
situate în afara continentului pentru care statele membre sunt responsabile. Piaţa
comună include şi apele teritoriale precum şi spaţiul aerian al statelor membre şi
reprezintă o unitate de negociere cu propriile bariere tarifare vamale, bazându-se pe
patru libertăţi fundamentale 130 şi pe două politici principale, politica unitară în
agricultură şi politica concurenţei. Acest concept cu caracter neo-liberal se referă
deci la o arie geografică unică substituită ariei naţionale care fuzionează şi în care se
aplică regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind
concurenţa 131 , suprimarea barierelor vamale, înlăturarea oricăror măsuri de
constrângere a produselor, eliminarea discriminărilor de natura publică sau privată
ce au la bază considerente naţionale.
De asemenea, conceptual de piaţa internă132 reprezintă un spaţiu caracterizat
prin înlăturarea între statele membre a barierelor privind libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Printre atribuţiile ce reveneau
comunităţilor în realizarea pieţei interne se numără intervenţia în vederea
armonizării cadrului normativ impus statului, printr-o serie de măsuri cuprinse în
Cartea Alba, 1985.
Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987 şi reprezintă prima
modificare semnificativă a Tratelor originale, precum şi actul prin care se vor
crea fondurile structurale în vederea reducerii diferenţelor economice şi regionale

129
Printre domeniile de acţiune ale comunităţilor şi ale U.E. se numără şi realizarea pieţei interne. Noţiunea de piaţă
internă a fost introdusă prin Actul Unic European, iar Tratatul CEE prevedea ca obiectiv doar realizarea pieţei
comune. Conceptul are o semnificaţie mult mai largă decât cel de piaţă a muncii existent la nivel naţional, prin care
este desemnat locul de întâlnire a cererii şi ofertei de forţă de muncă. Deşi noţiunea de piaţă interna a fost asociată
frecvent comunităţii economice europene, ea constituie în egală măsură şi scopul celorlalte două comunităţii
constituindu-se în fundamentul construcţiei comunitare.
130
Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, op. cit., pag. 119.
131
Laura Maierean, Drept european al concurenţei, curs universitar, ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p.11-15.
132
A se vedea art.3 al. din Tratatul C.E.E.

47
dintre statele membre. Proiectul în cauză aduce un principu de bază, în discuţie şi
anume principiul subsidiarităţii133, care va deveni fundamental funcţionării Uniunii
Europene, mai cu seamă pentru luarea deciziilor la nivel european, permiţând
stabilirea situaţiilor în care Uniunea Europeană va avea competenţa să elaboreze legi
şi să contribuie la deciziile luate în plan naţional.
În altă ordine de idei, spre sfârşitul anilor `80 au loc schimbări majore în Europa
de Est iar căderea zidului Berlinului din data memorabila de 9 noiembrie 1989
simbolizează prăbuşirea regimului comunist din zona centrală şi estică a
continentului. Este momentul când, Germania de Est se confruntă cu un exod de
mare amploare al cetăţenilor săi către Vest, ceea ce o va determina să deschidă
graniţele ţării. Ulterior, după mai bine de 40 de ani cele două Germanii se reunifică
şi întregul stat, nou creat aderă la Uniunea Europeană în octombrie 1990, moment
în care europenii devin din ce în ce mai apropiaţi, aspect care anunţă un val de noi
extinderi al Uniunii Europene, ce consolida contrucţia comunitară existent.
Moment de maximă importanţă în evoluţia construcţiei comunitare, relansarea
procesului de extindere se va realiza prin adoptarea mai multor texte care vor
îmbraca formă juridică şi care vor fuziona cu dispoziţiile privind uniunea politică,
economica şi monetară, concretizate într-un Tratat, denumit Tratatul privind
Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht şi intrat în vigoare la
1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht aduce o nouă serie de modificări celor două tratate
semnate la Roma, şi anume tratatelor cu privire la instituirea Comunităţii Economice
Europene şi EUROATOM-ul, şi reprezintă totodata actul constitutiv al Uniunii
Europene, devine un prim pas pentru adoptarea unei Constituţii a Uniunii Europene,
celelalte tratate europene urmând a fi înlocuite. Astfel, pe baza instituţiilor şi
instrumentelor de acţiune comună deja existente se înfiinţează Uniunea Europeană
- entitate internaţionala fără personalitate juridică, care reuneşte vechile
Comunităţi Europene sub un numitor comun, acela al unei noi politice şi forme
de colaborare dispuse de trei domenii de acţiune, diferenţiate de echilibrul de
putere dintre statele membre şi instituţiile Uniunii Europene.

133
Potrivit art.5 alin.3 din T.U.E. în temeiul principiului subsidiarităţii, in domeniile care nu sunt de competenta sa
exclusiva, Uniunea intervine numai dacă si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in mod
satisfacator de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorita dimensiunilor si efectelor
actiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Potrvit art.5 alin.4 T.U.E. institutiile Uniunii aplică
principiul subsidiaritatii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitătii.
Parlamentele naţionale asigura respectarea principiului subsidiaritatii, în conformitate cu procedura prevazuta in
respectivul protocol.”

48
 Pilonii134 au în vedere:
1.politica externă şi de securitate comună,
2.cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne
3.justiție și afaceri interne
Astfel, primul pilon 135 cuprinde domenii de competenţă exclusivă ale
Comunităţilor sau în care instituţiile lor supranaţionale sunt prioritare. Al doilea
pilon face referire la cooperarea interguvernamentală, şi parţial la nivel
supranaţional, între statele membre ale Uniunii Europene în domeniul politicii
externe şi de securitate comună. Ultimul domeniu de acţiune este dedicat domeniilor
justiţie şi afacerilor interne, adică o colaborare interguvernamentală în care
instituţiile Uniunii Europene sunt cel mai puţin implicate. Şi totuşi, în pofida tituror
acestor beneficii, ratificarea Tratatului de la Maastricht a fost una dificilă, fiind
necesare o serie de modificări legislative şi derogari, iar dezbaterile la nivel înalt duc
la noi modificări, care în 1996, la Torino, se concretizează într-o Conferinţă
Interguvernamentală, finalizată cu semnarea unui tratat de modificare şi
renumerotare a Tratatul de la Maastricht, cunoscut ca Tratatul de la Amsterdam136.
O modificare majoră a Tratatului de la Amsterdam constă în asigurarea
capacităţii de acţiune a Uniunii Europene, mai ales după extinderea în Europa de
Est, reformă care a eşuat, însă a deschis drumul către măsuri viitoare. Şi totuşi,
Tratatul de la Amsterdam a avut şi câteva succese remarcabile, cum ar fi participarea
Parlamentului European la desemnarea preşedintelui Comisiei sau simplificarea şi
extinderea în alte sectoare a procedurii de codecizie, un mecanism de iniţiativă
legislativă a Parlamentului European şi a Consiliului. Cu toate acestea, marele merit
al Tratatului este acela de a modifica conţinutul şi articulaţiile Tratatului de la
Maastricht, ceea ce dă o nouă arhitectură instituţiilor comunitare. Însă, numeroasele
probleme rămase nerezolvate au concluzionat cu o nouă Conferinţă
interguvernamentală şi semnarea în 2001 a unui nou Tratat de revizuire, denumit
Tratatul de la Nisa. Printre cele mai importante modificări aduse de acesta le
menţionăm pe cele referitoare la renunţarea la unanimitare, deciziile fiind luate prin

134
Tratatul de la Maastricht, denumit şi Tratatul pentru Uniuni Europene – TUE a fost ratificat de toate ţările membre
ale Comunităţii Europene laMaastricht, în Olanda, la 7 februarie 1992. Acest eveniment marchează formarea Uniunii
Europene bazată pe trei piloni, şi anume:
1. Comunităţile Europene (CE)
2. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
3. Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP)
135
Prima uniune vamală totală, cunoscuta iniţial ca şi Comunitatea Economică Europeană - informal chiar şi Piaţa
Comună - a fost creată prin Tratatului de la Roma în anul 1957 şi implementată la1 ianuarie 1958. Aceasta din urma
s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent primul pilon al Uniunii Europene, care va evolua dintr-
un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene însă, s-a făcut prin
ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht, semnat în Olanda
pe 7 februarie 1992.
136
Numit dupa locaţia unde a fost încheiat , în anul 1997.

49
întrunirea majorităţii calificate şi introducerea majorităţii duble, ce presupune pe
lângă majoritatea calificată şi majoritatea statelor membre.
Ideea centrală a secolului XX ajunge să fie pentru Uniunea Europeană
extinderea sa către Europa Centrală şi de Sud-Est, extinderea în spaţiul ex-comunist
a dominat tot ceea ce înseamnă politica externă internaţională de la jumatatea
secoului al XX-lea până azi. Aşa se explica extinderea Uniunii prin aderarea unor
noi state, acestera fiind Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Republica Ceha,
Slovenia Ungaria, Polonia, cărora ulterior, la 1 ianuarie 2007 li se alatură Romania
şi Bulgaria, pentru ca la 1 iulie 2013 Uniunea Europeană să reprezinte 28 de state
membre, printre care şi Croaţia.
Uniunea Europeană se extinde pas cu pas pe întregul continent, observându-se
dorinţa de a dobândi noi mecanisme care să îi poată permite trecerea peste
provocările mondializarii, să facă faţă competiţiei economice tot mai agresive şi
recuperării decalajului de competitivitate dată de dezvoltarea Statele Unite ale
Americii.
Prin urmare la 13 decembrie 2007 se semneaza Tratatul de la Lisabona de către
toate statele membre, tratat care amendează două dintre tratatele care constituie baza
contituţională a Uniunii Europene, şi anume Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de
instituire a Comunităţiilor Europene. Totodată, prin noile reglementări introduse în
Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană deţine capacitatea de a deveni mai
eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune şi reprezentare externă
iar prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, ultima
etapă a procesului de relansare instituţională a Uniunii şi de recredibilizare a
proiectului european, s-adepăşit impasul în care reforma Uniunii Europene intrase
odată cu respingerea proiectului constituţional prin referendumurile din Franţa şi
Olanda din 2005.
Marele merit al Tratatului de la Lisabona îl reprezintă acela de a fi salvat cele
mai importante dispoziţii ale Constituţiei, a carei esenţă era tocmai apropierea
Uniunii Europene de cetăţenii ei. Printre prevederile tratatului amintim:
1.simplitatea procesului decizional european,
2.personalitatea juridică, pe care până la acel moment o deţinea doar
Comunitatea Europeană,
3.coerenţa pe plan extern,
4.implicarea parlamentelor naţionale,
5.înfiinţarea funcţiei de ministru de externe al Uniunii Europene cu numele
oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politică comună externă şi de
securitate.

50
 Tratatul conturează o nouă arhitectură instituţională, dar fără a înlocui voinţa
politică a liderilor europeni, Uniunea Europeană137 devine cel mai de succes mod de
integrare 138 regională, o putere considerabilă din punct de vedere economic,
comercial şi politic.

1.2. Pilonii Uniunii Europene139

Uniunea Europeană reprezintă forma cea mai actuală a construcţiei comunitare,

fapt posibil prin semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană, numit şi Tratatul
de la Maastricht la 7 februarie 1992, dezbaterile privind ratificarea a Tratatului de la
Maastricht privind Uniunea Europeană marcând o cotitura aparte, în special din
punct de vedere instituţional, deoarece statele member nu mai accepta o construire
a Europei prin institutii percepute ca tehnocrate, Tratatul de la Maastricht
reprezentând temeiul juridic al trecerii la entitatea numita Uniunea Europeană, care
odata intrata in vigoare, transformă şi urcă o nouă treaptă pe scara înfăptuirii unei
uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatelor precedente, acest document
devine totodată şi actul constitutitv al actualei Uniunii Europene. Astfel, având în
vedere aceste date intelectuale şi istorice, rezultă o suprapunere complexa a
politicului, tehnicului şi a specificităţii institutiilor comunitare iar originalitatea
sistemului Comunităţilor Europene, care ajung să fuzioneze într-o comunitate
europeană unică prin meritul Tratatului de la Maastricht, poate fi înţeleasă prin celor
trei domenii de acţiune pe care Uniunea Europeană se axează.
Prin urmare, cei trei piloni care stau la baza existenţei Uniunii Europene sunt:
• politica comunitară, prin înglobarea celor trei Comunitţăi Europene deja
existente: Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Otelului (C.E.C.O.), Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EUROATOM) şi Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.);
• politica externă şi de securitate comună;
• cooperarea în domeniul Justitiei si al afacerilor interne.
Pilonul I – Comunităţiile Europene, baza politicii Uniunii Europene,
preocupându-se în mare parte de politicile economice, sociale şi de protecţie a
137
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:
1. Parlamentul European reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind ales prin vot direct de către aceştia;
2. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri reprezintă fiecare stat membru;
3. Comisia Europeană reprezintă interesele generale ale Uniunii Europene;
4. Curtea de Justiţie a uniunii Europene se îngrijeşte de respectarea legilor europene;
5. Curtea de Conturi Europeană verifică finanţarea activităţilor Uniunii Europene.
Parlamentul European – are sediul la Strasbourg este ales încă din anul 1979 la fiecare cinci ani.
138
Cu privire la originea ideilor de integrare europeană, a se vedea Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Drept
european constituţional, curs universitar, ed. Mapamond, Tg. Jiu, 2004, p.21-25.
139
Laura Maierean, Drept European al concurenţei, ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p.107-110.

51
mediului, bazându-se pe principiul supranaţionalismului140. Primul pilon constituie
forma cea mai dezvoltata a comunitarismului, aria politică de influenţă fiind
repartizată în domenii de activitate cum sunt protecţia frontierelor, cetăţenia
europeană, politica agricolă comună, politica comună de pescuit, concurenţa
comercială, protecţia consumatorului, uniunea economică şi monetară, uniunea
vamală şi piaţa unică, educaţia, cultura, mediu, forţa de munca, sănătatea, politica
comercială, cercetarea, Tratatul Schengen şi politica de imigraţie. Dupa cum se poate
observa, pilonul are orientare preponderent econimică, în care instituţiile
supranaţionaliste au cea mai mare influenţă.
Structura pilonului comunitar are la bază competenţa Comunităţii Economice
Europene, aspect care permite dezvoltarea domeniilor din aria cooperării europene
şi de separare la nivel unional. Mi mult, instituţiile Comunităţii Economice Europene
devin instituţiile Uniunii Europene, rolul acestora între cei trei piloni fiind mult
diferit. Prin urmare, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie nu au activitate în
pilonii doi şi respective trei, datorita dominaţei procedurilor Consiliului, aspect
reflectat chiar şi în titulatura acestor institutii, spre exemplu, Consiliul este denumit
Consiliul Uniunii Europene, în timp ce Comisia este denumita Comisia
Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi devine, Curtea Europeană de Conturi,
transformandu-se dintr-un organ cu caracter tehnic într-o instituţie comunitară.
Acest lucru a permis includerea unor noi arii de competenţă bazate pe
interguvernalism, adică posibilitatea luării deciziilor comune între guverne, rolul
marcant revenind Tatatului de la Maastricht, care i-a conferit Parlamentului putere
legislativă egală cu cea a Consiliului în problemele comunitare.
Pilonul II – Politica externă şi de securitate comună, organizat în conformitate
cu politica externă a U.E., pentru majoritatea acţiunilor diplomatice de securitate şi
apărare. Pilonul pentru politică externă şi de securitate comună -CFSP se ocupă
doar de anumite părţi din capitolul Relaţiile Externe ale U.E., iar domeniile de
influenţă vizează în principal politica comercială şi comerţul, fondurile pentru ţările
lumii a treia, etc. CFSP operează ca al doilea pilon dintre cei trei piloni ai U.E.,
conform Tratatului de la Maastricht, motiv pentru care deciziile care se iau în
Consiliul U.E. necesită unanimitate între statele membre. CFSP consideră NATO141,
responsabilă pentru apărarea teritorială a Europei şi pentru menţinerea păcii, în timp
ce din 1999 Uniunea Europeană este responsabilă pentru implementarea misiunilor,
cum ar fi cele de menţinere a păcii, de respectarea politicilor prevăzute în Tratate.
Obiectivele 142 pilonului pentru politică externă şi de securitate comună,
definesc şi implementează politica externă şi de securitate comună, acoperind toate
domeniile strâns legate de acest capitol prin protejarea valorilor commune şi a
140
Principiul provine din Comunitatea Economică Europeană, predecesoarea actualei Uniunii Europene.
141
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.
142
A se vedea art.11 din T.U.E.

52
intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii U.E. în conformitate cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite, urmărind consolidarea securităţii U.E. prin orice
mijloace, prezervarea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în concordanţă cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu
obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele legate de frontiere, promovarea
cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a rolului şi
supremaţiei Legii, a respectului pentru drepturile omului şi a libertăţilor
fundamentale. Consiliul European defineşte principiile şi liniile generale pentru
CFSP, ca şi strategiile comune ce trebuie implementate de U.E 143 , adresându-se
situaţiilor specifice în care acţiunile operative ale U.E. sunt considerate necesare şi
sunt prevăzute în Tratate, fiind încredinţate statelor membre. Totodată, poziţiile
comune definesc interesul pe care îl acordă U.E. anumitor probleme de natură
geografică sau tematică şi definesc la modul abstract liniile generale pe care trebuie
să le adopte statele membre în politicile lor naţionale.
Pilon III – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne cunoscut
sub denumirea de Pilonul Justiţiei şi Afacerilor Interne, este specializat pe
cooperarea în domeniul aplicării legilor şi combaterii rasismului, bazându-se pe
cooperarea interguvernamentală mai mult decât celelalte două piloane, aspect
transpus prin aceea că, intervenţia Comisiei, a Parlamentului sau a Curţilor este
minimă. Acest pilon este responsabil pentru politicile care includ şi sistemul
european care reglementează mandatul de arestare, motiv pentru care, prin adoptarea
Tratatului de la Maastricht, statele membre au decis că, pentru atingerea obiectivelor
U.E. , şi în mod special a obiectivele legate de libera circulaţie a persoanelor,
domenii ca traficul de droguri şi de arme, traficul de carne vie, terorismul,
infracţiunile împotriva minorilor, crima organizată, corupţia, coruptibilitatea şi
înşelăciunea, azilul, politicile imigraţiei şi politicile care vizează cetăţenii din ţările
lumii a treia, sunt subicete de interes comun. În subordinea pilonului III se află şi
funcţionează trei agenţii, cum sunt Poliţia Europeană (EUROPOL144), care are rol
de coordonare şi de strângere de informaţii, un organism european pentru

143
Pe baza acestor linii, Consiliul de Miniştri adoptă acţiuni şi poziţii comune.
144
EUROPOL este agenţia de investigaţii criminale a Uniunii Europene. Statutul acesteia este multidisciplinar, având
în componenţa sa, nu doar ofiţeri de poliţie, dar şi alţi angajaţi ai altor agenţii din domeniul judiciar, spre exemplu
serviciile vamale şi de imigraţie, poliţia de frontieră şi poliţia economică.

53
îmbunătăţirea cooperarii judiciare (EUROJUST145) şi Colegiul European de Poliţie
(CEPOL146) care intermediază cooperarea academiilor de formare naţionale.

1.3. Integrarea României în Uniunea Europeană147

Să reflectăm asupra procesului integrării europene presupune mai întâi o

calificare în prealabil a conţinutului acestuia, deoarece termenul de integrare este
folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea unei strânse interdependenţe
între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, a unei uniuni formate din
multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.
România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii
oficiale cu Comunitatea Europeană, astfel în 1974 o înţelegere a inclus România în
Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor
industriale a fost semnat în anul 1980. Relaţiile diplomatice ale României cu
Uniunea Europeană datează din anul 1990, urmând ca în anul 1991 să fie semnat un
Acord de Comerţ şi Cooperare148 care a intrat în vigoare începând cu luna februarie
1995. România a transmis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995 iar în
iulie 1997, Comisia şi-a publicat Opinia asupra Solicitării României de a Deveni
Membră a Uniunii Europene, pentru ca în anul imediat următor să fie întocmit un
Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea
Europeană149.
După decizia Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, încep
negocierile de aderare cu România, la 15 februarie 2000, obiectivul României fiind
acela de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în anul 2007. Ulterior la
summitul de la Salonic din 2004 reprezentanţi ai U.E. au declarat la nivel oficial că
sprijină acest obiectiv al României.
Cu toate acestea, în Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma
Nicholson150 se menţionează că finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui
2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile, dacă România nu rezolvă două probleme
structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei.
145
EUROJUST este agenţia responsabilă cu îmbunătăţirea cooperării în domeniul judiciar şi are în componenţa sa
procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie din partea fiecarui stat membru. Scopul acestora este acela de a spori efectivele
autorităţilor nationale atunci cand investighează şi judecă actele de trecere ilegala a frontierelor şi cazurile de crima
organizată.
146
CEPOL este Colegiul European de Poliţiei în cadrul acestuia se organizeaza anual peste 80 de cursuri, seminarii şi
conferinţe. Implementarea activităţilor dezbatute se face în cadrul institutelor de poliţie din fiecare stat membru şi
acoperă un domeniu foarte larg de subiecte.
147
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.34-36.
148
Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând cu anul 1993 printr-un Acord Interimar.
149
În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu
România, dar cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi a pregătirii unei strategii economice pe
termen mediu.
150
Emma Nicholson - parlamentară europeană din grupul popularilor creştin-democraţi.

54
Recomandările cuprinse în acest raport, destinate autorităţilor române privesc în
principal:
1.măsurile anticorupţie,
2.independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar,
3.libertatea presei,
4.stoparea abuzurilor poliţiei.
Amendamentul numărul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii
oficialilor de la Bucureşti, deoarece se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu
România. Şi totuşi, după dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat
câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia,
iar România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune în vederea
aderării.
Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat
semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul
an al Uniunii lărgite, România a primit asigurări că va face parte din primul val al
extinderii alături de Bulgaria şi de celălalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune
şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la data de 1 ianuarie 2007
conform planului. România a încheiat negocierile de aderare la summitul UE de
iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004, ocazie cu care s-a stabilit luna aprilie
2005 pentru semnarea tratatului de aderare cu România şi Bulgaria, urmând ca cele
două ţări să adere la1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care ar putea fi raportate
încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an,
pana la data de 1 ianuarie 2008 potrivit clauzei de salvgardare. Suntem de părere că,
Uniunea Europeană s-a bazat de la început pe principiul conform căruia, fiecare ţară
europeană poate fi o posibilă candidată la integrarea în marea familie unională,
aspect cu atât mai credibil, cu cât, 10 noi state au aderat la Uniunea Europeană, la
fel şi România şi Bulgaria.
Legat de aderarea propriu-zisă a României la U.E, precizăm câteva momente
cheie, ale aderării.
1.Astfel, în februarie 1993 România a semnat Actul de asociere la Uniunea
Europeană, urmând ca în 1995 să aplice pentru a deveni membră a U.E.;
2.ulterior, în 1997, în cadrul agendei 2000, emisă de către Comisia Europeană,
se specifică dorinţa României de a adera, pentru ca în martie 1998 să fie lansat
procesul de lărgire a Uniunii Europene, România fiind inclusă în acest proces;
3.în iunie 1999, ţara noastră a prezentat programul naţional pentru aderare iar
în februarie 2000 a început negocierile oficiale de aderare;
4.în martie 2000 au început discuţiile privitoare la primele 5 capitole de
negocieri iar în decembrie 2000, Consiliul European reunit la Nice, a adoptat poziţia

55
comună a U.E. referitoare la reformele instituţionale necesare noii P.A.C.151. În urma
acestei întâlniri s-a decis că Uniunea Europeană să accepte ca noi membrii doar acele
state care vor fi pregătite până la sfârşitul anului 2002, în mai 2001 fiind deschise
alte două capitole de negociere, cele referitoare la piscicultură şi la tarifele vamale
ale Uniunii Europene, iar pe 13 noiembrie 2002, Comisia a hotărât Foaia de Parcurs
pentru România şi Bulgaria.
În decembrie 2002, Consiliul European reunit la Copenhaga, a luat decizia
aderării a zece noi state membre şi a aprobat propunerea Comisiei privitoare la Foaia
de Parcurs a România şi Bulgariei; în martie 2003, Comisia Europeană prezintă
revizuirea Parteneriatului pentru Aderare a România şi Bulgariei, iar pe 1 ianuarie
2007 România a aderă la Uniunea Europeană.
Din Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea
aderării, elaborat pe la 5 noiembrie 2003 cu privire la politica în domeniul
concurenţei comerciale, se arăta că în domeniul anti-trust, este în curs de desfăşurare
adoptarea regulamentelor şi instrucţiunilor specifice sectorului şi că sunt în proces
de adoptare amendamentele la Legea concurenţei. Ţinându-se cont de nivelul
inflaţiei, pragul de minimis152 şi pragul însumat al cifrei de afaceri a întreprinderilor
care participă la fuziuni si preluări 153 au fost revizuite în Decembrie 2002. În
domeniul concurenţei comerciale, Consiliul Concurenţei, autoritatea naţională cu
putere de decizie în domeniu, a continuat să îşi dezvolte evidenţa implementării
reglementărilor în perioada de raportare154.
În domeniul ajutorului de stat au fost adoptate regulamentele multisectoriale şi
regulamentele cu privire la garanţii, capitalul de risc şi transparenţa între
întreprinderile publice. In ianuarie 2003 a intrat în vigoare un nou set de regulamente
cu privire la ajutorul regional, ajutorul de stat pentru întreprinderi mici şi mijlocii,
ajutorul de stat pentru salvare şi restructurare, ajutoarele de stat pentru mediu şi
pentru pregătire profesională. Un regulament pentru vânzarea terenurilor şi clădirilor
de către autorităţile publice a intrat în vigoare în iulie 2003. Amendamentele la legea

151
Timp de peste 40 de ani, Politica agricolă – PAC, a fost cea mai importantă politică comună a Uniunii Europene
UE. Aşa se explică de ce i-a fost alocat o mare parte din bugetul UE, cu toată că procentajul a scăzut constant în ultimii
ani.
Cheltuielile agricole sunt finanţate de două fonduri care intră în componenţa bugetului general al UE, şi anume:
Fondul European de Garantare Agricolă FEGA, care finanţează plăţile directe către agricultori şi măsurile de
reglementare a pieţelor agricole, precum intervenţii şi restituiri la export, în timp ce Codul European Agricol pentru
Dezvoltarea rurală FEADR, finanţează programele de dezvoltare rurală a statelor membre ale UE.
Cele două fonduri au fost create prin regulamentul CE nr.1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind
finanţarea politicii agricole comune, care a stabilit cadrul legal unic pentru finanţarea cheltuielilor în baza PAC.
152
Pragul sub care practicile anticoncurenţiale sunt considerate neimportante si nu pot distorsiona piaţa.
153
Peste care notificarea devine obligatorie.
154
În 2002 Consiliul Concurenţei a adoptat 219 decizii de concurenţă incluzând 43 acorduri restrictive, abuz de poziţie
dominant, 19 şi controlul fuziunilor, 157. Aceste decizii au condus la 16 interziceri, 12 din ele concretizându-se cu
amenzi.

56
ajutorului de stat se află în discuţie la Parlament, fiind ost prezentat Raportul
ajutoarelor de stat pentru anii 1999- 2001.
Consiliul Concurenţei care este, de asemenea, responsabil de controlul
ajutoarelor de stat a adoptat 62 decizii de ajutoare de stat în anul 2002, cifra care
reprezintă o creştere comparativ cu anul anterior. Oricum, nu a fost dată nici o
decizie negativă şi nu a avut loc nici o acţiune din oficiu. Au fost luate câteva măsuri
pentru a întări cooperarea între Consiliul Concurenţei şi autorităţile care acordă
ajutoare de stat. Au fost luate măsuri pentru a se asigura respectarea obligaţiei de
notificare ex ante. Acestea includ înfiinţarea unui grup de lucru interministerial şi
instruire pentru autorităţile care acordă ajutoare de stat şi alte organisme de
reglementare. România a prezentat, la acel moment Comisiei Europene un program
de restructurare în domeniul siderurgic, care poate fi acordat doar dacă atât
programul naţional de restructurare, cât şi programele de restructurare ale fiecărei
companii includ măsurile necesare pentru asigurarea viabilităţii şi pentru micşorarea
capacităţii de producţie155.
În ceea ce priveşte aderarea României la UE şi a efectelor pe care aderarea le-
a avut şi le are în privinţa tinerilor, s-au făcut remarcate încă înainte de aderare, în
cadrul procesului de pregătire pentru aceasta. Printre aceste efecte se numără şi
facilitatea referitoare la efectuarea studiilor în străinătate, prin introducerea
principiului echivalării diplomei în funcţie de curricula de pregătire. În al doilea
rând, tinerii vor putea beneficia, în calitate de cetăţeni europeni, şi de posibilitatea
exercitării unei profesii într-unul dintre statele membre ale U.E. Conform acquis-
ului comunitar, o persoană calificată să practice o profesie în ţara sa, va putea, de
asemenea, să practice acea profesie şi în alt stat membru al U.E, în aceleaşi condiţii
cu cetăţenii statului respectiv, motiv pentru care, acea persoană va trebui să urmeze
o procedură de recunoaştere a calificării.
Dacă ceea ce studiază nu este identic cu ceea ce prevede acquis-ul comunitar
pentru anumite profesii specifice, persoana respectiva fie susţine teste de aptitudini,
fie dă examene de diferenţă. Tendinţa în Uniunea Europeana este de armonizare a
programelor de învăţământ universitare şi postuniversitare. Tinerii, ca de altfel toţi
cetăţenii români, vor avea în mod automat drept de rezidenţă în alt stat membru al
U.E., putând beneficia de acelaşi tratament ca şi cetăţenii acelui stat membru al U.E.
în care se deplasează, în privinţa sistemului de asigurări sociale şi de sănătate.
Accesul pe piaţa europeană156 reprezintă pentru tineri accesul la o piaţă a muncii
mult mai vastă, unde şansele de a găsi un loc de munca vor creşte, la fel ca şi numărul
de profesii în general, deoarece vor apărea noi categorii de meserii.

155
Aliniate cu cerinţele stabilite prin Protocolul 2 al Acordului European.
156
În căutarea unui loc de muncă, un ajutor substanţial va fi oferit de reţeaua de cooperare europeană - EURES, care
oferă informaţii despre oportunităţile de angajare şi despre condiţiile de muncă din Uniunea Europeană.

57
 1.4. Noţiunea de drept unional sau dreptul uniunii europene

Din punct de vedere cronologic noţiunea de drept comunitar precede noţiunea

de drept unional sau de drept al U.E., deoarece noţiunea dreptul comunitar îşi are
originea în cele trei tratate originale de constituire a Comunităţilor Europne din
1950, în timp ce noţiunea de drept unional este consacrată prin Tratatul de la
Maastricht din 1992, moment care marchează apariţia noţiunii de drept al Uniunii
Europene, din dorinţa de a marca un nou început, o nouă etapă a procesului de
integrare europeană.
Dreptul Uniunii Europene 157 a preluat, după ratificarea Tratatului de la
Lisabona, locul dreptului comunitar, nelimitându-se numai la schimbări
terminologice sau la o simplă renumerotare ca în cazul Tratatului de la Amsterdam,
ci aducând noutăţi substanţiale, construcţiei supranaţionale, denumită Uniunea
Europeană (UE) 158 . Procesul de integrare a schimbat concepţiile tradiţionale ale
dreptului interstatal, conducând la formarea unei ramuri juridice noi, de sine
stătătoare, în care unii văd sfârşitul principiului naţionalităţii, timp ce alţii identifică
bazele unei sovieta europeană, altfel spus pierderea suveranităţii statelor membre,
în timp ce majoritatea sunt de părere că Uniunea Europeană159 reprezintă conexiunea
sau legătura, care asigură nu doar unitatea şi coerenţa acţiunilor U.E., cât mai ales
pacea şi prosperitatea unui continent lipsit de resurse naturale bogate, de colonii, de
arme nucleare, dar ale cărui popoare pare să fi învăţat cel mai mult din istorie.

1. 5. Obiectul dreptului unional

Noua orânduire socială la nivel mondial şi regional, dar mai ales la nivel
european, a impus încă din cele mai vechi timpuri reglementarea relaţiilor dintre
statele şi popoare lumii sau unei regiuni, simţindu-se astfel nevoia reglementării nu
doar a relaţiilor dintre statele şi popoarele lumii, cât şi a valorilor sociale care
inflenenţează bunăstarea tuturor statelor U.E. Astfel de reglementări au fost cu
predilecţie avute în vedere la nivel regional, deoarece statele vecine sau cel puţin
dispuse într-o zonă apropiată, dintr-o anumită regiune, au simţit mai mult nevoia să
reglementeze unitar anumite valori sociale ce prezentau interes pentru dezvoltarea

157
Dreptul unional este alfa tuturor disciplinelor de drept unional material, drept unional al afacerilor, dreptul muncii
inional, drept de proprietate unional, drept unional agrar, dreptul mediului unional, drept financiar unional, dreptul
unional al comunicaţiilor etc.).
158
Gyula Fabian, Dreptul Instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, 2012, p. Introducere.
159
Organizaţia internaţională este o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită
printr-un tratat, dotată cu un statut sau cu o constituţie, cu organe proprii și care are o personalitate juridică distinctă
de cea a statelor membre. M. I. Niciu, Organizaţii internaţinale guvernamentale, ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1994,
p.10.

58
şi întărirea relaţiilor dintre aceste state regionale, dar şi pentru dezvoltarea şi evoluţia
lor din punct de vedere economic, social, juridic şi politic. Asemenea nevoi,
materializate în acte normative regionale, au făcut să apară noi ramuri de drept la
nivel european, spre exemplu dreptul european160, dreptul comunitar161, drept social
european162, drept comunitar al muncii.
Dreptul unional poate fi definit ca ansamblul normelor juridice cuprinse în
Tratatele de instruire a Comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile
comunitare, având drept scop instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor
europene şi a U.E. Normele comunitare sunt ordonate conform unor principii
ierarhice precise şi riguroase formând ordinea juridica comunitară, diferită faţă de
ordinea juridică internaţională, dar şi de cea statală, în raport cu care se aplică
principiile primordialităţii şi al aplicabilităţii directe163.
Într-o altă opinie164, dreptul comunitar, actual unional a fost definit ca fiind
ansamblul normelor juridice prin care sunt consacrate structurile, rolul şi funcţiile
instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în
îndeplinirea obiectivelor de progres şi de dezvoltare a popoarelor europene. A apărut
şi s-a dezvoltat în cadrul unui proces progresiv, dobândind trăsături specifice pe
parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene, individualizându-se faţă de dreptul
naţional al statelor membre 165 . Între caracterul specific al dreptului comunitar şi
caracterul specific al Comunităţilor Europene există un raport de interdependenţă,
de coordonare şi influenţare reciprocă. Totodată, Comunităţile Europene reprezintă
entităţi internaţionale inedite în arena internaţională 166 , diferite de organizaţiile
internaţionale create până atunci şi de atunci până în prezent167. De aici rezultă şi
caracterul specific al normelor juridice aplicabile acestor entităţi internaţionale.
Dezvoltarea Comunităţilor Europene fiind condiţionată de caracterul permisiv sau

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, Bucureşti,
160

2006, pag. 21 şi urm.

161
Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Bucureşti, 2005, p. 9.
162
Costel Gâlcă, Drept social – vol. I. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Editura Hamangia, Bucureşti, 2006,
p.18-20.
163
Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004, p. 44.
164
Dumitru Mazilu‚ Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, ediţia a IV-a, ed. Lumina Lex
Bucureşti, 2006, p. 56.
165
În ceea ce priveşte, Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, a se vedea şi Viorel
Marcu, Nicoleta Diaconu, Tratat de drept comunitar general, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 91-99.
166
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Jura Cristian, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a IV-a,
Revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 42-48.
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar. Partea specială. Politicile comunitare, ed. Lumina Lex,
167

Bucureşti 2003, p. 4.

59
prohibitiv al normelor comunitare, evoluţia Comunităţilor realizându-se între
limitele stabilite de aceste reglementări168.
Cu privire la acquis-ul comunitar poate fi definit ca reprezentând ansamblul
legislaţiei comunitare cuprinse în dreptul comunitar primar, tratatele constitutive şi
tratatele modificatoare pentru Comunităţile Europene, în dreptul comunitar derivat,
acte juridice adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea atribuţiilor ce le-au
fost conferite prin tratate, în dreptul comunitar complementar, actele convenţionale
încheiate între statele membre în vederea aplicări tratatelor, precum şi principiile
generale de drept 169 . În literatura de specialitate se face distincţie între dreptul
instituţional unional şi dreptul unional general170. Astfel, dreptul instituţional este
format din ansamblul normelor juridice cuprinse în Tratatele constitutive, în
tTatatele de modificare a acestora şi în alte Tratate internaţionale, care au ca scop
înfiinţarea Comunităţilor Europene sau a Uniunii Europene, stabilirea structurii
instituţionale ale acestora, a competenţelor instituţiilor şi a raporturilor dintre
acestea, precum şi dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional171.
Dreptul unional este format din două categorii de norme172, astfel, în primul
rând vorbim de cele cuprinse în Tratatele constitutive ale Comunităţilor având
valoare constituţională. Reaminitim că la baza celor trei Comunităţi au stat Tratatele
constitutive (Roma 1951, CEEA173, CEE174 şi Paris 1957, CECO175) inclusiv anexele
şi protocoalele cărora li s-au adăugat completările şi modificările ulterioare, acestea
reprezentând dreptul comunitar originar 176 . Aceste fundamente juridice definesc
scopurile şi instituţiile comunităţii şi precizează un calendar pentru realizarea
obiectivelor sale conferind instituţiilor respective puteri legislative şi administrative.
În al doilea rând, dreptul unional derivate, este cel creat de instituţiile U.E. pe baza
Tratatelor177, structurat pe următoarele trepte:
- regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor
în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate
pe teritoriul acestora.
- directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru
statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text

Losano Mario G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, ed. All Beck,
168

Bucureşti, 2005, p.39..

169
Ovidiu Ţinca, Viitorul cadru instituţional al Uniunii Europene, Revista de drept comercial, nr. 2/2004, p. 57-58.
170
Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, ed. Sfera juridică, Bucureşti, 2006, p.31.
171
State sau organizaţii cu care Comunităţile întreţin raporturi de cooperare.
172
Tudor Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p.17-19.
173
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957.
174
Comunitatea Economică Europeană, înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957.
175
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, înfiinţată prin Tratatul de la Paris de la 18 aprilie 1951.
176
Andrei Popescu, Drept social european, ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 80.
177
A se vedea art.189 din Tratatul de la Roma referitor la C.E.E.

60
este precizată dată până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare
la directiva în cauză.
- deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau
persoanele juridice cărora le sunt adresate ;
- declaraţiile şi rezoluţiile, recomandările şi avize sunt acte fără character
obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi
practicilor naţionale.
Normele instituite prin aceste acte sunt aplicabile statelor membre doar în
măsura în care este necesară o reglementare precisă, comună tuturor ţărilor în cauză,
altfel, făcându-se aplicarea normelor interne. De asemenea, dreptul unional are ca
scop stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice şi monetare, iar prin
punerea în practică a politicilor sau a acţiunilor comune 178 , promovarea unei
dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială,
egalităţii între bărbaţi şi femei, unei creşteri durabile şi neinflaţioniste, unui nivel
ridicat de protecţie şi ameliorarea calităţii mediului, unui grad înalt de
competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice, ridicării nivelului de trai
şi a calităţii vieţii, coeziunii economice şi sociale şi solidarităţii între statele
membre179. Totodată, acţiunile comune vizate în art.3 şi art.4 se axează pe eliminarea
între statele membre a tarifelor şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea
mărfurilor, ca şi a tuturor celorlalte măsuri cu efecte echivalente180, pe o politică
comercială comună181 şi în acelaşi timp pe o piaţă internă caracterizată prin abolirea
între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, pe măsuri relative la intrarea şi circulaţia
persoanelor în piaţa internă, pe o politică comună în domeniile agriculturii şi
pescuitului, transporturilor, pe un regim asigurând nedistorsionarea concurenţei în
cadrul pieţei interne, pe apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară
funcţionării pieţei comune182.

178
A se vedea art.3 şi art.4 din Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992.
179
Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Uniunii Europene, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.
52.
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, ed Universul Juridic, Bucureşti,
180

2006; p.35.
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, Bucureşti,
181

2006, p.71.
182
Concomitent cu promovarea unei coordonări între politicile de folosire a forţei de muncă între statele membre în
scopul întăririi eficacităţii lor prin promovarea unor strategii pentru folosirea forţei de muncă şi pe reglementări în
domeniul social cuprinzând un fond social European, prin întărirea coeziunii economice şi sociale, printr-o politică în
domeniul mediului înconjurător şi prin întărirea competitivităţii industriei Comunităţii, promovarea cercetării şi
dezvoltării tehnologice, încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor transeuropene, realizarea unui nivel înalt de
protecţie a sănătăţii, printr-o contribuţie la o educaţie şi o formaţie de calitate ca şi la înflorirea culturilor statelor

61
 1.6. Specificitatea dreptului unional

Normele unionale au caracter supranaţional, fiind rezultatul elaborării şi

adoptării în cadrul unor organizaţii specializate formate din mai multe state
suverane 183 . Elaborarea normelor juridice cu caracter internaţional 184 , emise în
cadrul organismelor europene, este posibilă în primul rând datorită activităţilor
normativ-legislative ale instituţiilor unionale specializate, constituite din membrii
delegaţiilor statelor membre, care cooperează şi dezvoltă o activitate comună de
legiferare, necesară şi utilă tuturor statelor membre. Fiecare delegaţie a statelor
membre în îndeplinirea activităţilor din cadrul organismelor europene îşi
îndeplineşte atribuţiile în scopul dezvoltării U.E., însă fără să neglijeze interesele
propriului stat şi naţiuni. De aceea se recunoaşte pe de o parte caracterul
supranaţional al acestor norme unionale, pe de altă parte, iar pe de altă parte se
recunoaşte suveranitatea statelor care îşi exprimă punctul de vedere şi voinţa în
elaborarea, promovarea şi apărarea normelor unionale185.
Legislaţia unională se aplică direct186 în statele membre la data intrării lor în
vigoare fără vreo altă formalitate (cu întâietate), deoarece acestea sunt integrate
direct în dreptul intern acest fapt datorându-se unui principiu general al dreptului
care prevede că dreptul internaţional are prioritate faţă de dreptul intern. Valoarea
normelor unionale este recunoscută şi se materializează prin directa sa aplicare
asupra cadrului intern, iar în cazul unui conflict dintre norma unionlă şi cea internă,
câştig de cauză are legea comunitară187.
Legislaţia unională, de asemenea, are un caracter dublu, internaţional prin
subiect şi intern prin obiect, astfel, părţile care adoptă reglementările internaţionale
sunt statele membre ale diferitelor organisme internaţionale specializate, acestea
vizând transpunerea deciziilor adoptate în legislaţia fiecărui stat în parte pentru
armonizareaacestora. Prin urmare, caracterul internaţional este dat de forma de
prezentare a normelor comunitare care iau naştere în cadrul unor organizaţii

member, o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare, prin asocierea ţărilor şi teritoriilor, în vederea creşterii
schimburilor şi a urmăririi în comun a efortului de dezvoltare economică şi social, prin contribuţie la întărirea
protecţiei consumatorilor sau măsuri în domeniile energiei, protecţiei civile şi turismului.
183
Roxana Mariana Popescu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, p.67.
Andrei Popescu, Drept social european, ed.Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.109.
184

Jeno Czuczai, Noţiunea de "acquis comunitar" în procesul de extindere către Est a Uniunii Europene, “Revista
185

română de drept comunitar” nr. 3/2004, p.110.

186
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, ed.a II-a, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.
49.
187
Această trăsătură are şi o directă legătură cu caracterul supranaţional.

62
internaţionale specializate şi ca urmare a manifestării de voinţă statelor care fac parte
din aceste organizaţii în procesul de elaborare a normelor comunitare. Caracterul
intern este dat aşa cum s-a arătat, de obiectul dreptului unional care nu îşi poate găsi
aplicabilitatea decât dacă îşi găseşte materializarea concretă prin adoptarea sa în
legislaţia naţională a fiecărui stat. Altfel, adoptarea la nivel unional a unor norme ce
apără şi promovează anumite valori sociale nu au nici o importanţă şi nici o valoare
deoarece acestea nu pot produce efecte concrete asupra cetăţenilor sau statelor în
relaţiile dintre aceştia/acestea, dacă legislaţia internă nu promovează valorile apărate
prin norma comunitară.
Caracterul internaţional rezultă din procedura de adoptare, deoarece normele
dreptului unional sunt adoptate prin vot în cadrul organismelor internaţionale,
acestea nefiind impuse doar de către un singur stat. Statele unionale se bucură de
egalitate în ceea ce priveşte exprimarea voinţei în procesul de adoptare a normelor
juridice, ceea ce înseamnă că unele state nu pot fi constrânse sub nici o formă de
altele, să îşi exprime votul într-un sens sau altul, exprimându-şi voinţa liber ca formă
de manifestare dar şi de garantare a suveranităţii lor. Astfel prin voinţa internaţională
a statelor, exprimată în cadrul acestor organizaţii specializate, se vor crea şi naşte
norme juridice care îşi vor găsi aplicabilitatea pe teritoriul mai multor state ca urmare
a ratificării acestor norme de statele în cauză.
Aplicabilitatea imediată presupune că nu este necesară o formulă specială de
introducere a normelor dreptului unional în ordinea juridică internă; acestea
integrându-se automat din momentul intrării în vigoare, în dreptul intern al statelor
membre, fără a fi introduse în dreptul naţional prin ratificare sau printr-un alt
procedeu; normele unionale, aşa cum am arătat mai sus, au valoare diferită, dacă
avem în vedere forma lor de materializare. Unele dintre ele, precum regulamentele
se aplică în mod direct în legislaţia internă a statelormembre, însă altele de o valoare
mai mică, îşi vor produce efectele numai ca urmare a implementării lor în cadrul
intern legislative a statelor ca urmare a procesului de armonizare a legislaţiei
unionale. Faptul că există norme unionale care se aplică automat în legislaţia internă,
ne permite să concluzionăm nu doar că această trăsătură este specifică doar acestei
ramuri de drept, ci şi că este o trăsătură definitorie esenţială dreptului unional.
Efectul direct este dat de dreptul oricărei persoane de a invoca direct o
dispoziţie a U.E. pentru apărarea propriilor interese. Spre exemplu, o persoană lezată
în drepturile sale poate apela la instituţiile unionale competente privind protecţia
drepturilor şi a libertăţilor persoanei create în cadrul organizaţiilor internaţionale188,
recunoascându-se în acest sens o protecţie mult sporită a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, apărate şi promovate prin instrumentele internaţionale, datorită
implicării organismelor specializate în soluţionarea unui conflict generat de

188
Ion M. Anghel, op.cit., p. 77.

63
încălcarea sau nerespectarea acestor drepturi189. Această trăsătură trebuie analizată
şi prezentată într-o legătură directă cu cea anterioară, şi anume aplicabilitatea
imediată a normelor unionale, care odată cuprinse în cadrul intern îşi produc efectul
juridic în mod direct în viaţa juridică190.
Aplicabilitatea prioritară a normelor reprezintă o altă trăsătură caracteristică
dreptului unional. Astfel, în caz de conflict, prioritate au normele unionale
aplicabile, inclusive şi împotriva tuturor normelor naţionale, chiar şi asupra
constituţiei naţionale 191 . Importanţa normelor unionale s-a stabilit nu doar prin
procedura de elaborare a acestora, ci şi prin întâietatea lor în concursul cu norma
juridică internă. Suportul logic al supremaţiei normei U.E. asupra normei interne de
drept este generat de imaginea de ansamblu, şi totodată mai exactă pe care o au
statele membre în diferite organizaţii în procesul de elaborare a normelor U.E., care
reglementează situaţiile de fapt în urma unei analize a nevoilor dintr-un spaţiu mai
mare cu o populaţie diferită de cele mai multe ori, şi care îşi vor produce efectele pe
teritoriul unor state diferite cu specificul şi tradiţia lor. Aşadar pentru a putea fi
aplicată o astfel de normă juridică, aceasta trebuie să posede, în primul rând o valoare
juridică incontestabilă, recunoscută de către toate statele care ratifică o astfel de
normă şi care consimt să o pună în aplicare cu prioritate faţă de legea lor naţională,
în caz de conflict.
În altă ordine de idei, noţiunea de comunitate europeană nu poate fi concepută
doar la nivel teoretic, abstract astfel că prima condiţie în materializarea sa o
constituie tocmai existenţa unor limite geografice, politice, economice în care
normele comunitare să-şi găsească aplicabilitatea192. Conceptul de spaţiu comunitar
se prezintă prin cele două componente: spaţiul social unional şi spaţiul economic
european, unul dintre pilonii politicii europene întrucât, Uniunea Europenă îşi
găseşte întregirea în componenţa sa economico-socială. Astfel, nu se poate concepe
o extrapolare a politicilor adoptate prin consensul statelor membre, fără a exista o
concepţie unitară cu privire la spaţiul în care aceasta să devină aplicabilă, în anumire
condiţii. Astfel, în primul rând se pun problema existenţei unor instituţii unionale cu
competenţe pe plan social, spre exemplu, Consiliul de Miniştri, comisari ai Comisiei
alături de Direcţia pentru Forţă de Muncă, relaţii industriale şi afaceri sociale,

189
Ori de câte ori o persoană se consideră lezată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale, poate în faţa instanţei
să invoce prevederile comunitare în materie iar dacă instanţa naţională nu ţine cont de aceste dispoziţii sau soluţionează
în mod nefavorabil persoanei cauza respectivă, aceasta se poate adresa organismelor comunitare ce au astfel de
atribuţii.
190
Nicolae Voiculescu, op.cit., p.79-83.
191
Andrei Popescu, op.cit., p.15-18.
192
Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană – Drept comunitar şi instituţii Europene, ed. a IV-a, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p.113.

64
Comisia Afacerilor Sociale şi de Muncă în cadrul Parlamentului European,
Comitetul Economic şi Social193.
De asemenea, se impune asigurarea liberei circulaţii a persoanelor ca pe o
realitate a spaţiului european194, în lipsa oricărei discriminări bazate pe naţionalitate
în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare, a
muncitorilor şi a membrii familiilor acestora având posibilitatea de a-şi valorifica
drepturile, prin justiţie în orice stat membru al UE. Integralitatea acestei condiţii este
asigurată prin măsuri de securitate socială, existenţa coordonării între sistemele
naţionale de securitate socială, aplicarea tratamentului naţional lucrătorilor străini,
fiindu-le însă limitate asistenţa socială şi medicală precum şi regimul de indemnizare
propriu victimelor de război195.
Evoluţia spaţiului social european îşi găseşte începuturile în Actul Unic
European, 1986 precum şi în Tratatul196 CEE, norme ce învestesc Uniunea cu dreptul
de a da directive în plan social, cu majoritatea calificată, vehiculând necesitatea
stabilirii unor raporturi între partenerii sociali unionali prin negocierea şi încheierea
unor convenţii collective, în acelaşi timp, Comisia fiind abilitată să dezvolte şi să
adauge dialogul social. Următorii paşi au fost marcaţi de Carta Comunitară a
Drepturilor Sociale Fundamentale, de Tratatul de la Paris,Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam197 şi cel de Nisa198.
La Thessalonic în 2003 a fost prezentat proiectul Constituţiei Europene, care
mai târziu a devenit o certitudine199, ale cărei dispoziţii au căpătat forţă obligatorie,
şi au creat un adevărat modul social european incluzând pe lângă drepturi civile,
sociale şi politice şi anumite drepturi specifice precum dreptul la o buna
administrare, protecţia datelor cu caracter personal şi bioetică. Spaţiul economic
unional, s-a născut din necesitatea imperioasă de a asigura conlucrarea în domeniul
economic al ţărilor membre U.E. cu ţările membre ale Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb 200 . Obiectivul creării S.E.E. 201 a fost realizat prin semnarea
acordului de creare a SEE în 1992, acord care se referă la extinderea pieţei unice a

193
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.143.
194
Costel Gâlcă, Drept social.Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, vol.1, ed. Hamangia, Bucureşti, 2006, p.53.
195
Nu în ultimul rând, este necesară existenţa unei cetăţenii unionale şi în plan social, deşi U.E. are o politică socială
materializată prin directive, dar există încă domenii ale dreptului social european nereglementate încă.
196
A se vedea art.118 şi 130 din Tratatul C.E.E.
197
Semnat al 2 octombrie 1997.
198
Încheiat la 11 decembrie 2000.
199
Semnată la 29 octombrie 2004 la Roma de acela 25 la state membre ale U.E., a fost adoptată cu ocazia Consiliului
European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004.
200
Creată în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960.
201
Constituit la 11anuarie 1984 între ţările CE şi ţările din AELS.

65
C.E.E. la ţările AELS, adică la circulaţia liberă a mărfurilor, a persoanelor 202 , a
capitalurilor şi a serviciilor.

1.7 Izvoarele dreptului unional

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor

dreptului comunitar203, unii autori clasifică aceste surse în categorii de izvoare, cum
sunt 204 Tratatele instituind Comunităţile, dreptul derivat, dreptul internaţional,
principiile generale de drept şi respectarea drepturilor omului.
În opinia altor autori, sunt stabilite drept categorii de izvoare sau surse
juridice ale dreptului comunitar, 205 Tratatele instituind Comunităţile, tratatele
subsidiare, legislaţia secundară, deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de
Curtea de Justiţie. Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel206: Tratate
instituind Comunităţile, protocoalele, convenţii şi acte adiţionale, tratate de
modificare a acestora, acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe state, acte
legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în baza tratatelor, inclusiv decizii ale
Curţii de Justiţie, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, principiile generale de drept
derivând din constituţiile şi legile statelor membre, din acordurile internaţionale
şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului207. Nu în ultimul rând, potrivit unei
alte opinii 208 , sursele dreptului comunitar sunt: Tratatele constitutive, principiile
generale, actele unilaterale cu forţă obligatorie.
Izvoarele principale sau originare ale dreptului unional sunt alcătuite
din instrumentele ce au creat normele juridice cu caracter constituţional pentru
Comunităţi209, toate celelalte norme fiindu-le subordonate. Izvoarele principale au
fost create pe baza acordului de voinţă al statelor member, fiind concretizate în
202
Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul Comunităţilor a primit în Tratatul de la Maastricht o
reglementare prudent,diferită de cea care se referă la piaţa internă, singura competenţă comunitară având în vedere
stabilirea statelor necomunitare ai căror cetăţeni trebuie să posede viză pentru a putea circula pe teritoriul statelor
membre.
203
Nicolae Voiculescu, op.cit., p.58.
204
Jean-Victor Louis, L 'ordre juridique communitaire, Bruxelles 1990, p. 71-104.
205
Penelope Kent, European Community Law, 1992, p. 23-26.
206
David A. O. Edward, Robert C. Lane, European Community Law,Editnburgh, 1991, p. 73-74.
207
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Hamangia, Bucureşti,
2006, p.27.
208
Philippe Manin. L’Union Europene. Institutions ordre juridique, Nouvelle edition, Collection Etudens
Internationales, Editeur Pedone, Paris, 2005, p. 221-222.
209
Jean-Victor Louis, L 'ordrejuridique communitaire, Bruxelles, 1990, p. 71.

66
Tratatele de constituire a Comunităţilor, convenţiile şi protocoalele anexate acestora,
în acordurile de aderare a altor state210 la U.E., în Tratatele de modificare ulterioară a
tratatelor iniţiale, în convenţiile dintre statele membre încheiate în contextul
tratatelor originale211, în convenţiile încheiate între statele membre şi terţe state212.
Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene reprezintă categoria
surselor de cea mai mare importanţă în ordinea juridică comunitară/unională
actuală, întrucât este necesară subordonarea tuturor celorlalte surse. Acestea
cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit
Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi
Tratatele de la Roma din 25 martie 1957(C.E.E. şi C.E.EA). De asemenea,
Tratatele şi acordurile de modificare a acestora reprezintă a doua categorie din
cadrul izvoarelor principale, reflecând procesul de perfecţionare a cadrului juridic
unional, în funcţie de necesităţile impuse de evoluţiaU.E.213
Acordurile de aderare a unor state la U.E., reprezintă cea de-a treia
categorie, respectiv Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii
Britanii (22 ianuarie 1972), Tratatul şi actul de aderare ai Greciei (28 mai 1979);
Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de
aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985)214.
Referitor la convenţiile şi protocoalele anexă, care în conformitate cu
practica internaţională din domeniul încheierii tratatelor, fac parte constitutivă din
tratatele de bază, şi reprezintă a patra categorie a surselor principale de drept
unional. În legătură cu acestea, Curtea de Justiţie215 a statuat că acestea au forţa juridică
a tratatelor iniţiale216.
O situaţie diferită o reprezintă declaraţiile anexate unor tratate unionale, realizate
de către toate statele membre sau numai de către unele din acestea, astfel, Tratatul de la
Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii, reprezentând punctul de vedere al respectivelor
state faţă de anumite prevederi ale Tratatului. Acestea nu au forţă juridică obligatorie, dar
se constată din practica jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în interpretarea
Tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către Consiliu şi Comisie în activitatea

210
Penelope Kent, op. cit. p. 23.
211
David A. O. Edward, op. cit. p. 29.
212
Ibidem, p. 29.
213
Din rândul lor fac parte, printre altele: Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de fa
Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare, Actul Unic European
(28 februarie 1986) şi Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) şi Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997).
214
Dispoziţiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive.
215
Practica adoptării de convenţii şi protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, cuprinde 17
protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate având valoarea juridică a Tratatului.
216
Jean Boulouis, Droit institutionnel de l’Union Europeenne et des Communautes Europeennes, ed. Montchrestuen,
Paris, 1995, p. 174 şi Jean-Paul Jacque, Droit institutionnel de l’Union européene, Editeur Dalloz, Paris, 2006, p.
217.

67
desfăşurată, iar declaraţiile făcute de un singur stat sunt considerate ca neangajând restul
statelor member unionale217.
Actele comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse de asemenea
ca o ultimă categorie în cadrul surselor principale218, ţinându-se cont de faptul că, din
moment ce ele au fost aprobate de către statele membre, deţin forţa juridică izvorâtă din
Tratate constitutive ale Comunităţilor219.
Referitor la izvoarele secundare, în cadrul surselor derivate ale dreptului unional
sunt incluse şi actele normative elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării lor de
către Tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase,
constituind o sursă deosebită a dreptului unional 220 , de-a lungul timpului, denumirea
actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul derivat a fost diferită în cadrul
celor trei Comunităţi. Astfel, art.14 din Tratatul C.E.C.O. prevede trei categorii de acte:
decizii, recomandări şi avize. Tratatul 221 C.E.E. şi Tratatul 222 C.E.E.A. prevăd cinci
categorii de acte: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.Analizate prin
prisma definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, apreciem că aceste
tipuri de acte normative pot fi clasificate în patru categorii223:
• deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele (CE. şi C.E.E.A.);
• recomandările (C.E.C.O.) şi directivele (CE. şi CE.E.A.)
• deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile (CE. şi CE.E.A.);
• avizele (C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele (CE. şi CE.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht,
în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor, instituţiile unionale adoptă regulamente şi directive,
iau decizii şi formulează recomandări sau avize. Există deci, o dispoziţie legală în Tratat
care prevede şi forţa juridică a fiecăreia dintre aceste acte normative. În afara acestor
categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu,
deliberări sau programe generale, acestea din urmă având mai ales un caracter politic.
Din punctul de vedere al caracterului juridic, actele unilaterale, în esenţă, trebuie să facă
parte din categoria regulamentelor, deciziilor şi directivelor. 224 Conform reglementării
tratatelor iniţiale, aceste acte juridice puteau fi adoptate doar de către Consiliul sau Comisie

217
Andréas Auer, Christine Kaddous, Les principes, fondamentaux de la Constitution, éuropéenne. (The
fundamental principles of the Europea Constitution), L.G.D.J., Paris, 2006, p.134-139.
218
Gérard Druesne, Droit de l’Union européene et politiques commuautaires, Editeur Presses Universitaires France,
P.U.F., Paris, 2006, p.198-201.
219
Philippe Manin, op. cit. p. 222.
220
În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450 regulamente şi directive. La sfârşitul anului 1992 erau în vigoare
22.445 regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri şi protocoale (Cf. Jean Boulouis, op. cit. p. 185 şi Philippe
Manin, op. cit. p. 226).
221
A se vedea art. 189 din Tratatul C.E.E.
222
A se vedea art. 161 din Tratatul C.E.E.A.
223
Jean Boulouis, op. cit. p. 184.
224
Philippe Manin, op. cit. p. 226.

68
iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună, de
către Consiliu, Comisie şi Parlament 225 sau de către Banca Centrală Europeană226.
Cu privire la izvoarele derivate, după cum a statuat Curtea de Justiţie, natura
unui act din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de conţinutul său, sens în
care Curtea poate să procedeze la recalificarea actului sau la invalidarea acestuia dacă
nu s-a respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală. În cazurile în care
Tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de act, în legătură cu un domeniu ce urmează
a fi reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată să se conformeze. În celelalte situaţii,
se lasă la latitudinea acesteia denumirea actului care va fi adoptat227. Totodată, conform
art.190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de
către organele unionale trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu de formă nu
numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia228.
Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu,
Comisie şi/sau Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană229. Regulamentele
sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către institutiile U.E.
deoarece acestea se aplică integral şi obligatoriu în toate statele membre, iar
aplicabilitatea lor este direct, nemaifiind necesar să fie încorporate în alte acte
normative în legislaţia naţională pentru a avea caracter obligatoriu230. Din punctul
de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi de bază sau de
execuţie231. Astfel, regulamentele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar
cele regulamentele de execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate232.
Din punct de vedere al structurii acestora, regulamentele233 au următoarele elemente
esenţiale în componenţa lor, în ceea ce priveşte regimul juridic, astfel au o aplicabilitate
generală, adresându-se tuturor subiectelor de drept din spaţiulunional; sunt obligatorii în
totalitatea dispoziţiilor lor şi au o aplicabilitate directă în toate statele membre234. Cu privire
la intrarea în vigoare a regulamentelor, aceasta este condiţionată de publicarea lor în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene235, cu data prevăzută în textulacestora
sau după douăzeci de zile de la publicare. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al
regulamentelor, acesta este vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul
225
A se vedea art. 189 B din Trataul de la Maastricht.
226
Tratatul de la Maastricht, în Declaraţia a 16-a anexată, prevedea ca la Conferinţa din 1996 a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre se va examina clasificarea actelor comunitare în vederea stabilirii unei ierarhii adecvate.
227
Philippe Manin, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Editeur Pedone, Paris, 2004, p. 111-115.
228
Actele pot fi modificare oricând de către organul care le-a emis.
229
Potrivit Tratatului de la Maastricht.
230
Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile europene şi euroatlantice, Editura Economică, Bucureşti,
2005, p.31.
231
Jean Boulouis, op. cit, p. 190.
232
Ibidem, p.190.
233
A se vedea art. 189 din Tratatul C.E.
234
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de l 'Europe Communitaire, Paris 1989, p. 214.
235
A se vedea art. 191 din Tratatul C.E.

69
creării pieţei interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea
comună a pieţei agricole şi a dispoziţiilor privind regulile de concurenţă236.
Directivele 237 sunt definite ca fiind acele acte obligatorii pentru fiecare stat
membru destinatar în atingerea scopului pentru care au fost adoptate, dar care lasă la
latitudinea autorităţilor naţionale cărora le sunt adresate alegerea formei şi mijloacelor
necesare pentru atingerea respectivelor scopuri, adresându-se statelor membre, uneori
tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuie atinse, dar lăsând
autorităţilor naţionale competenţa de a identifica mijloacele de transpunere în
practică. Ele permit astfel, statelor membre să aplice dreptul unional ţinând cont de
condiţiile concrete din fiecare ţară membră 238 . Directivele sunt actele normative
comunitare care au în conţinutul lor atât corpul recomandărilor 239 , cât şi corpul
directivei 240 . Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că
recomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi destinatari - aceştia putând fi atât
statele, cât şi alţi agenţi unionali- în timp ce directivele CE. şi C.E.E.A. pot fi adresate
doar statelor membre, neputând impune obligaţii persoanelor. Spre exemplu, o persoană
care este implicată într-un proces judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui
stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de autoritate publică.
Caracteristic pentru acestea din punctul de vedere al regimului juridic este faptul că, acestea
nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie
atins241. De asemenea, directivele nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatarilor
avuţi în vedere chiar dacă au acelaşi conţinut general, acestea trebuie deci, comunicate
fiecărui destinatar, fşi fac parte din categoria actelor care - chiar dacă sunt publicate în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene - nu înseamnă că publicarea este o condiţie
de aplicabilitate, ea având doar valoare documentară242.
Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru
a aplica în mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă
aprecieri asupra fundamentării sau oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al
Curţii asupra acestei situaţii fiind extreme de riguros. Deşi nu se prevede în tratate, Uniunea
impune statelor să prezinte lista tuturor măsurilor luate pentru aplicarea directivelor, iar
absenţa notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o neîndeplinire a

Ovidiu Ţinca, Ierarhia normelor de drept derivat în lumina Tratatului Constituţional al Uniunii Europene, “Revista
236

română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 18.

237
Directivele reprezintă a doua formă a legislaţiei comunitare cu efecte obligatorii.
238
Ibidem, p.19.
239
A se vedea art. 14 din Tratatul C.E.C.O.
240
A se vedea art. 189 din tratatul C.E. şi art. 161 din Tratatul C.E.E.A.
241
Augustin Fuerea, Roxana-Mariana Popescu, Unele considera’ii privind accesul cetăţeanului european la
justiţia comunitară, “Revista română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 32.
242
Jean Boulouis, op. cit. p. 192.

70
obligaţiilor rezultate din dreptul unional, apreciindu-se că, directivele au mai ales un rol de
armonizare a legislaţiilor statelor membre243.
Deciziile 244 reprezintă măsuri administrative, direct aplicabile ce se
adresează unui stat membru ori unei persoane fizice sau juridice, fiind mijlocul legal
prin care instituţiile unionale pot ordona ca un caz individual să fie soluţionat într-
un anumit fel. Acestea sunt caracterizate prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală,
ele adresându-se unor destinatari precişi, desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform
articolului final al acestora245, deosebindu-se deci, în acest fel de regulament, acesta fiind
un act impersonal. Decizia poate să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în
special în cazurile privind concurenţa comercială unională, când se adresează
îndeosebi operatorilor economici, impunându-se subiecţilor cărora le sunt adresate
unele obligaţii sau aplicarea de sancţiuni246. Cu privire la intrarea lor în vigoare, deciziile
trebuie notificate destinatarului, lipsa comunicării atrăgând neintrarea lor în vigoare247,
lipsa notificării neducând la nevaliditatea acestora, ci doar la situaţia de a fi inopozabile,
chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Mai mult,
deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o practică
constantă, pot fi motivate şi sumar248, fiind obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii
acestora249.
Avizele şi recomandările reprezintă măsuri legale ce permit instituţiilor
Uniunii Europene să-şi prezinte punctele de vedere în faţa statelor membre sau chiar
a persoanelor fizice şi juridice, fără ca acestea să fie obligate să se conformeze
soluţiei propuse de administraţiaunională. Avizele sunt oferite atunci când
instituţiilor U.E. li se cere să-şi exprime poziţia faţă de o situaţie curentă sau într-un
caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot fi
date şi din proprie iniţiativă. Semnificaţia reală a opiniilor şi recomandărilor este de
natură morală şi politică, nefiind adoptate prin procedura legislativă obişnuită, ci
reprezentând doar poziţia instituţiei de la care emană. Totodată, avizele prevăzute în
Tratatul C.E.C.O şi recomandările din Tratatele C.E. şi C.E.E.A. se caracterizează prin
faptul că nu au forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru statele
membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional. Există însă şi alte acte denumite avize
243
Philippe Manin, op. cit., p. 233.
244
Cu privire la reglementarea deciziilor, a se vedea art. 14 din Tratatul C.E.C.O., art. 189 din Tratatul CE. şi art.161
din Tratatul C.E.E.A.
245
Ibidem , p.228.
246
Nu se impune completarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
247
Michel Borgetto, Jean-Jacques Dupeyroux, Robert Lafore, Rolande Rolella, Droit de la sécurité sociale,
Editeur Dalloz, Paris, 2005, p. 218-220.
248
Ovidiu Ţinca, Ierarhia normelor de drept derivat în lumina Tratatului Constituţional al Uniunii Europene,
“Revista română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 19.
249
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament şi Consiliu, care intră în
vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecia zi de la publicare, în afara cazurilor când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor. A se vedea art. 108
A din Tratatul C.E.

71
care au un alt statut juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor
date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate
şi al avizelor C.E.C.O. în domeniul programelor de investiţii al întreprinderilor siderurgice
şi miniere, precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care
jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea acestora şi să facă distincţie între cele care
reprezintă simple opinii şi cele care impun o conduită obligatorie statelor membre250.
Prin izvoarele complementare ale dreptului unional înţelegem principiile
generale de drept şi acordurile internaţionale. Principiile generale de drept nu sunt
prevăzute de Tratatelele constitutive ca surse ale dreptului unionale, însă mai apoi
tratatele ulterioare au prevăzut posibilitatea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de
a putea apela la princiile generale comune statetor membre, în vederea stabilirii unor
responsabilitaţi membrilor U.E.
În literature de specialitate au fost formultate mai multe opinii251 cu privire la
clasificarea principiilor generale de drept, deoarece aceastea au un conţinut complex
în funcţie de apartenenţa lor la sistemele juridice ale statelor membre, ale sistemelor
juridice clasice comune statelor membre sau la principiile proprii comunităţilor
europene. Astfel, sunt avute în vedere: principiile clasice ale dreptului, principiile
generale commune dreptului statelor membre ale U.E., principiile privind natura
comunitaţilor sau a U.E., principiile respectării drepturilor democratice şi a
drepturilor fundamentale ale omului.
Principiile clasice ale dreptului reprezintă regulile generale care au în vedere
valorile esenţiale ale dreptului şi ale justiţiei, lor supunându-se atât ordinea juridică
a statelor membre U.E., cât şi ordinea juridică252.
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt prevăzute şi de
Tratatele constitutive referitoare la responsabilitatea extracontractuală, fiind
aplicabile atunci când reglementările unionale sunt deficitare sau când aplicarea lor
se impune pentru o mai bună argumentare a interpretărilor C.J.U.E253.
Principiile privind natura Comunităţilor sau a U.E. identificate ca aplicabile
de C.J.U.E. au în vedere principii privind repartizarea atribuţiilor între instituţiile şi
organizaţiile U.E., cum sunt: principiul echilibrului instituţional, principiul atribuirii
de competenţe sau principiul autonomiei instituţionale relative. De asemenea, în
această categoriei mai pot fi incluse şi principiile ce stau la baza raportului dintre
dreptul unional şi dreptul naţional al statelor membre, cum este principiul priorităţii

250
Jean Boulouis, op. cit. p.198.
251
Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.88-100.
252
Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., principiile clasice ale dreptului sunt: dreptul la apărare, buna-credinţă,
administrarea corectă a actului de justiţie, recunoaştrerea şi respectarea dreptului dobândit, neretroactivitatea actelor
administrative.
253
Menţionăm următoarele: dreptul la apărare, egalitatea în privinţa reglementărilor economice, răspundere
extracontractuală pentru daunele cauzate actelor normative, confidenţialitatea corespondenţei dintre avocat şi clientul
său, etc.

72
dreptului U.E. sau principiul aplicării directe a dreptului U.E. Nu în ultimul rând,
includem în această categorie şi princiile care stau la baza repartizării competenţelor
dintre U.E. şi statele membre, constând în principiul subsidiarităţii şi principiul
proporţionalităţii254.
Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană poate încheia acorduri internaţinale în
virtutea personalităţii sale juridice, dându-i dreptul să-şi asume obligaţii, pentru a-şi
atinge scopurile şi obiectivele pentru care a fost creată încă prin Tratatele
constitutive. Acordurile astfel încheiate sunt superioare dreptului derivat şi
subordinate Tratatelor constitutive, fiind instrumente de realizare a obiectivelor
Tratatelor.

254
Iniţial Tratatele constitutive semnate ȋn 1950 nu au conţinut principiile referitoare la respectarea drepturilor
democrative și a drepturilor fundamentale ale omului, fiind identificate de C.J.U.E. la presiunea unor instanţe
naţionale, cu trimitere la principiile consecrate de către Consiliul Europei.

73