Stăinii în România: regimul juridic al străinului

în România
Regimul străinilor persoane fizice în dreptul românesc. Justificare

Introducere

”Străinul este definit drept persoana care nu are cetățenia statului pe teritoriul căruia se
află”( Macovei, Drept internațional privat, Ed. Ars Longa, Iași, 2001, p. 132). În conformitate
cu prevederile articolului 1. Din Declarația universală a drepturilor omului, termenul de străin se
aplică „oricărui străin care nu posedă naționalitatea statului în care se găsește”(A.T.
Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Colecția Studii Juridice,
Ed. All Beck, București, 2004, p. 70). Prin urmare, se consideră că străinii au drepturi și își pot
asuma obligații mai puține decât cetățenii statului în cauză.

Articolul 2 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România conține o serie
de definiții, sub aspect juridic, calificări legale ale noțiunilor respective. În conformitate cu lit. a),
străinul este persoana fără cetățenie română, iar lit b) definește apatridul drept persoana care nu
are cetățenia niciunui stat. OUG nr 194/2002, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, introduce și oferă calificări legale pentru o întreagă serie de alte noțiuni specifice

1|Page
domeniului, cum sunt: rezident, rezident pe termen lung, sponsor, Centru Național de Vize, viză,
viză de tranzit aeroportuar, drept de ședere (temporară sau pe termen lung), permis de ședere,
căsătorie de conveniență, interviu și ofițer de interviu. Patru dintre aceste definiții sunt noi,
introduse prin Legea 56/2007, publicată în M.Of al României, partea I, nr. 201 din 26 martie
2007 (sponsor, Centru Național de Vize, interviu și ofițer de interviu). Apreciez că, cel puțin una
dintre ele, cea care definește noțiunea de sponsor, ar fi trebuit reanalizată, găsindui-se o nouă
denumire. La originea sa, cuvântul sponsor, considerat anglicism, a fost definit ca o persoană
care răspunde de turiști:sponsor, garant. Termenul a pătruns în limba română din limba engleză
sau din limba franceză. Oricum, el are cu totul o altă conotație, și însemnă, în limbajul uzual
”persoană, organizație, firmă care susține financiar o acțiune, în scop publicitar, o manifestare
culturală, sportivă etc.”. Mai mult chiar, din punct de vedere juridic, noțiunea este folosită în
dreptul civil și comericial, sponsorizarea fiind ”actul juridic prin care două persoane convin cu
privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace
financiare, de către o persoană fizică sau juridică, numită sponsor, pentru susținerea activității
fără scop lucrativ, desfășurată de cealaltă parte, denumită beneficiarul sponsorizării” (I.
Urs,Contractele mileniului III, Ed. Rentrop&Straton, București, 2001, p. 208).

Fac, mai departe, precizarea că statutul apatridului este reglementat de la Convenția de la

New York din 28 septembrie 1954, care dispune că statutul personal al cetățeanului străin este
supus reglementărilor propriei legi naționale, iar statutul personal al apatridului ține de legea
domiciliului sau a reședinței. Consider că actuala reglementare legală română creează premisele
necesare pentru ca apatrizii să poată beneficia și ei de unele dispoziții mai favorabile, cuprinse în
convențiile și tratatele internaționale, care vizează unele aspecte legate de străini, spre deosebire
de legislația anterioară, în care asemenea drepturi erau recunoscute doar străinilor.

Regimul juridic al străinilor se referă la drepturi și obligații ținând de diferitele ramuri de

drept în care acestea se manifestă, avându-și izvoarele în reglementările interne, în cele
internaționale, precum și în normele cutumiare de drept internațional. Trebuie observat că, în
ceea ce privește izvoarele internaționale, prezintă interes în materie acele instrumente juridice
care conțin reglementări relative la capacitatea de folosință a străinilor, respectiv: convenții și
tratate de asistență juridică bilaterală incheiate în anumite domenii , convenții consulare,
convenții pentru promovarea și garantarea investițiilor, convențiile pentru evitarea dublei

2|Page
impuneri, tratatele și convențiile comerciale, acordurile de cooperare tehnico-economică și cele
din domeniul transporturilor etc.

S-a observat în doctrină că, în sens larg, se poate vorbi de regimul juridic al străinului și
în cazul persoanei juridice, ințelegând prin aceasta acel subiect colectiv de drept, titular de
drepturi și obligații, al cărui statut personal este cârmuit de legea sa națională. În acest caz
regimul juridic prezintă două aspecte:

a. Recunoașterea persoanelor juridice străine

b. Drepturile și obligațiile acordate acestora

În dreptul internațional contemporan, un stat are, în principiu, datoria da a admite intrarea

oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare a unor persoane sau a unor
categorii de persoane considerate ca indezirabile, din cauza atitudinii lor față de statul respectiv
ori pentru că acestea constituie un pericol ori contravin ordinii constituționale sau ordinii publice.
De asemenea, fiecare stat poate condiționa această intrare de îndeplinirea unor cerințe de catre
străinul în cauză și poate supune o asemenea intrare unor proceduri de îndeplinit. În general,
intrarea străinilor pe teritoriul unei țări necesită o autorizare prealabilă sau o viză specială,
aplicată de organele abilitate ale statului primitor pe documentul de identitate recunoscut
internațional al persoanei respective. Mai mult, orice stat are dreptul de a expulza un străin de pe
teritoriul său pentru motive temeinice, precum și de a-l extrăda în cazul în care acesta săvârșește
o infracțiune.

Regimul juridic este reglementat de statul de reședință al acestuia, având un caracter

unilateral, însă există posibilitatea încheierii de convenții internaționale referitoare la condiția
juridică a străinului, ceea ce îi conferă, într-o atare situație, un caracter bilateral.

Voi mai face observația, reținută și de doctrină că există o legătură și, în acelașii timp, o
delimitare între regimul juridic al stăinului și conflictul de legi, decurgând din aceea că problema
conflictului de legi se pune numai în situația și în măsura în care străinului i se recunosc anumite
drepturi. Delimitarea dintre aceste două instituții se regăsește, mai ales, în domeniul stării și
capacității persoanei, și se concretizează sub două aspecte diferite:

3|Page
 - Normele care reglementează regimul juridic al străinului sunt norme e drept material,
în timp ce normele care reglementează conflictele de legi au caracter conflictual
- Regimul juridic al străinului are în vedere capacitatea de folosință a persoanei, în
vreme ce conflictul de legi are în vedere capacitatea sa de exercițiu

Datorită interdependenței care există între cele două instituții, se pune, legat de acestea,
problema ordinii în care intervin, precum și cea a legii aplicabile. Precizez că, întotdeauna,
regimul juridic al străinului este prealabil conflictului de legi. Există însă părerea conform căreia,
dacă unui străin i se refuză folosința unui drept în țara în care se află, devine inutilă o analiză
privind modalitățile în care el va exercita acest drept.

Problema legii aplicabile implică dreptul suveran al fiecărui stat, așa cum am mai
susținut, de a reglementa regimul juridic al străinilor de pe teritoriul său. Până la umră, este firesc
că legea statului pe teritoriul căruia se găsește stăinul este cea care va determina regimul juridic
al acestuia. Legea stăină nu are posibilitatea de a reglementa, dincolo de ganițele statului care a
edictat-o, capacitatea de folosință a cetățenilor acestuia.

2. Regimul străinilor persoane fizice în dreptul romnesc. Justificare.

În doctrină s-a făcut observația justă că regimul juridic al străinilor în Romînia este o
problemă de drept intern, fiind guvernată de norme materiale ori de aplicație imediată, care
exclud conflictul de legi, în timp ce condiția juridică a străinului este o instituție specifică
dreptului internțional privat. La ora actuală, într-un covărșitor număr de state ale lumii, regimul
juridic al străinilor este parțial cel național-în raport cu proprii cetățeni-si, în ansamblu,
nediscriminatoriu-în raport cu străinii, cetățenii altor state. Indiferent de regimul aplicabil
străinilor pe teritoriul unui stat aceștia au obligația de a respecta actele normative acolo în
vigoare, obligația de a nu întreprinde nimic împotriva acelui stat, precum și obligația de loialitate
față de țara care i-a primit.

Problema străinilor trebuie tratată de fiecare țară în parte cu multă atenție, deoarece
explulzările nejutificate, restricșionarea excesivă a intrării străinilor ori chiar interzicerea ei, ar
putea fi interpretate drept acte ostile, provocatoare, putând genera măsuri de retorsiune. În acest
context, s-au cristalizat următoarele orientări, reținute și de doctrină:

4|Page
 - Un stat are datoria de a permite intrarea străinilor pe teritoriul său, însă poate
condiționa această intrare, putând chiar refuza admiterea categoriilor de străini
considerați indezirabili
- Expulzarea stăinilor este posibilă, însă numai pentru motive temeinice

Este general valabil, în practica statelor, că, în conformitate cu principiul

nediscriminării străinii nu pot avea mai multe drepturi decât cele recunoscute de
legea statului de reședință propriilor cetățeni.

Așa după cum am mai amintit, în cf. cu disp. Art. 18. alin (1) din Constituția României, cetățenii
străini și apatrizii care locuiesc în țara noastră se bucură de protecția generală a persoanelor și
avrilor, garantată de Constituție și de alte legi:

a. Străinul se bucură de drepturile recunoscute cetățenilor români

b. Străinul are drepturile menționate în condițiile legii

Raliindu-se reglementărilor din sistemele de drept ale statelor moderne democratice, România
acordă străinilor un regim juridic național, cu anumite excepții. Sediul principal al materiei în
privințaa regimului juridic al străinilor în România îl reprezintă UG nr 194/2002, republicată, cu
modificările și completările ulterioare. Articolul 1 din acest act normativ arată că ”Prezenta
ordonanță de urgență costitutie cadrul prin care sunt reglementate intrarea, șederea și ieșirea
străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile și obligațiile acestora,
precum și măsuri specifice de control al imigrației, în conformitate cu obligațiile asumate de
România prin decumentele internaționale la care este parte”.

5|Page
 Drepturile și libertățile democratice fundamentale sunt prevăzute, atât de art. 22-53 din
Constituția României, republicată, cât și de reglementările internaționale. În principiu, toate
drepturile și libertățile fundamentale au aceeași importanță, dar măcar și pentru o sumară
prezentare a lor, folosind criteriul conținutului drepturilor și libertăților funamentale, le voi
enumera în următoarea clasificare:

- O primă categorie o formează inviolabilitățile, adică acele drepturi și libertăți care,

prin conținutul lor, asigură viața, posibilitățile de mișcare liberă, sguranța fizică și
psihică, precum și siguranța domiciliului persoanei fizice. Aici se pot include: dreptul
la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la opinie,
dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private,
inviolabilitatea domiciliului
- O a doua categorie este formată din drepturile și libertățile social-economice și
culturale, adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor, asigură condiții
materiale și sociale de viață, educație și posibilitatea protecției acesteia. În această
categorie intră: dreptul la învățătură, la sănătate, la muncă și protecție socială, la
grevă, la proprietate, la moștenire, la căsătorie, dreptul tinerilor și copiilor la protecție
și asistență, dreptul persoanelor cu dizabilități la asistență socială.
- A treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, care, prin lege, nu pot fi
exercitate decât de către cetățenii români
- A parta categorie conține drepturile și libertățile social politice care asigură
posibilitatea de exprimare a gândurilor și opiniilor, ele fiind numite adesea și libertăți
de opinie.
- A cincea categorie este formată din așa zisele drepturi-garanții, adică acele drepturi
care, prin conținutul lor, joacă în principal rolul de garanții constituționale.

6|Page