Principiul LEX VOLUNTATIS

Profesor: Student:

GEAMĂNU RADU GHEORGHE VĂLEANU ELENA LOREDANA

AN IV DREPT

SEMESTRUL II

2022
 Principiul LEX VOLUNTATIS

Lex voluntatis este determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional prin
acordul părţilor. Această modalitate se mai numeşte şi „alegerea dreptului”, deoarece părţile
contractante, în prezenţa mai multor legi „în conflict” aplicabile contractului lor, „aleg” un sistem
de drept pe care îl consideră mai convenabil spre a guverna totalitatea raporturilor lor juridice
(electio juris sau law shopping), respectiv formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor
contractuale.
Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii
convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al acestuia în realităţile
economice şi juridice pe care le concretizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală potrivit căreia
condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial
internaţional sunt guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante 1 . Altfel
spus, principiul lex voluntatis exprimă regula de aplicare generală la contractele comerciale
internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţionale ale acestor contracte sunt prioritar
supuse legii desemnate de părţi ca fiind competentă să le reglementeze. Prin folosirea clauzei
electio juris, părţile evită incertitudinile pe care le provoacă un conflict de legi datorat caracterului
internaţional al contractului. Aşadar o relaţie de comerţ internaţional este reglementată de legea
aleasă de către părţile contractante, iar când această alegere lipseşte, se aplică norma conflictuală ce
desemnează soluţionarea conflictului de legi.
Aceste principii au fost constatate de către jurisprudenţă cu mult înainte de a fi consacrate în
diferite convenţii internaţionale, precum sunt: Convenţia de la Viena, 1980, asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri; Convenţia de la Roma, 1980, privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale; Convenţia de la Haga, 1955, asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional
de bunuri mobile corporale; Convenţia de la Haga, 1986, privind legea aplicabilă contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri. Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea dreptului
aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluţionându-l anticipat. De aceea voinţa
părţilor, astfel exprimată, îndeplineşte funcţia unei norme conflictuale, denumită lex voluntatis.
Această posibilitate acordată părţilor de a-şi „alege” dreptul aplicabil este, în principiu, recunoscută
în mod tradiţional şi constant de aproape toate sistemele de drept. Spre deosebire de alte norme
conflictuale, lex voluntatis arată numai că părţile sunt libere să aleagă lex contractus, dar nu trimite
1
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 76.
direct la normele juridice aplicabile. În consecinţă, pentru a stabili care este lex contractus, este
necesar ca lex voluntatis să fie îmbinată cu manifestarea de voinţă a părţilor.
Principiul lex voluntatis are caracter tradiţional în dreptul internaţional privat al ţării noastre
şi se aplică în mod constant în practica arbirajului. Cunoaşterea de la început a poziţiilor juridice pe
care părţile se situează contribuie la securitatea raporturilor contractuale de comerţ exterior. De
aceea, voinţa părţilor poate fi avută în vedere mai mult în relaţiile de comerţ exterior, decât în alte
domenii, cum ar fi relaţiile interne. După cum am precizat mai sus, contractul este guvernat de legea
aleasă de către părţi. Această alegerea trebuie să fie expresă sau să rezulte cert din dispoziţiile
contractului sau din circumstanţele cauzei. Trebuie facută precizarea că dreptul părţilor de a alege
legea aplicabilă contractului nu este absoluta, făcându-se unele derogări în ceea ce priveşte
aplicarea legii străine:
a) nu se va aplica legea străină aleasă de părţi ca lex contractus în cazul când toate celelalte
elemente ale situaţiei sunt localizate în momentul alegerii într-o singură ţară, dacă legea străină
contravine dispoziţiilor imperative ale legislaţiei acestei ţări (Convenţia de la Roma art.3, § 3) -
această regulă în doctrină poartă denumirea de „excepţia ordinii publice”;
b) în contractele încheiate de consumatori legea aleasă nu poate avea ca efect lipsirea
consumatorului de protecţia pe care îi o asigură dispoziţiile imperative ale legii ţării sale de
reşedinţă (art.5, § 2);
c) în contractele individuale de muncă legea aleasă nu se va aplica dacă ea îl lipseşte pe
salariat de protecţia pe care îi o asigură dispoziţiile imperative ale legii care s-ar aplica în mod
obişnuit (art.6, § 1);
d) dispoziţiile legii aplicabile contractului nu se vor aplica dacă ele sunt evident
incompatibile cu ordinea publică a judecătorului ce examinează cauza;
În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă prin acordul părţilor,
contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă legătura cea mai strânsă. În principiu se
prezumează că contractul prezintă legătura cea mai strânsă cu ţara unde partea contractului ce
trebuie să execute prestaţia caracteristică îşi are în momentul încheierii contractului reşedinţa sa
obişnuită sau sediul social. Se consideră că aceste legături există cu legea statului în care debitorul
prestaţiei, la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliu, reşedinţa sau este înregistrat în
calitate de persoană juridică. Prezumţia evocată este înlăturată atunci când prestaţia caracteristică nu
poate fi determinată şi când din totalitatea circumstanţelor rezultă că contractul prezintă legături mai
strânse cu o altă ţară (art.4, § 5 al Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale).
Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui principiu în dreptul
nostru, extinde sfera lui de aplicare şi la actele juridice unilaterale. Articolul 2.637 alin. (1) din NCC
dispune în termeni clari: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți
sau, după caz, de autorul său”. Prin ricoşeu, actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se
aplică fondului actului juridic principal. Privitor la contractele comerciale internaţionale, art. 2.637
alin. (1) din NCC precizează că acestea sunt supuse legii alese prin consens de părţi. În sfârşit,
pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră principiul lex voluntatis, menţionăm şi
prevederile art. 2.639 alin. (1) din NCC, conform cu care condiţiile de formă ale unui act juridic
sunt stabilite de legea care-i cârmuieşte fondul. Or, atunci când o atare lege a fost desemnată de
părţi, principiul lex voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi asupra formei actelor juridice.
Fundamentarea teoretică şi practică a principiului lex voluntatis se întemeiază înainte de
toate pe recunoaşterea egalităţii tuturor sistemelor juridice naţionale (cu specială referire la dreptul
civil şi la dreptul comercial).
Egalitatea legislaţiilor naţionale raportată la facultatea părţilor de a desemna legea care să le
guverneze contractul legitimează concluzia că nu există lege care să se aplice obligatoriu, după cum
nu există o lege care să nu poată fi aplicată vreodată: niciun sistem juridic naţional nu este exclus
din raporturile de drept internaţional privat. Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ
internaţional reclamă uniformizarea normelor conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile
în care sistemele conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu referire la
determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex voluntatis – după cum s-a remarcat în doctrina
juridică2 – este comună majorităţii sistemelor de drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un
element de uniformitate într-o mare diversitate. Această uniformitate trebuie păstrată, consolidată şi,
pe cât posibil, extinsă, deoarece ea apare ca indispensabil necesară pentru a ajunge la soluţii
comune cu privire la probleme comune.
Principiul lex voluntatis este perfect compatibil şi întrutotul adecvat cerinţelor specifice pe
care le reclamă normala desfăşurare a circuitului mondial de valori şi de cunoştinţe, cerinţe ce se
subsumează în două elemente – securitatea şi previzibilitatea – definitorii pentru parametrii acestui
circuit. Acest principiu permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile juridice atât de
variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret schimburile internaţionale de
mărfuri. În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică română, facultatea
părţilor contractante de a desemna lex contractus nu este limitată la sistemele de drept naţional ce au
o anumită legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul lor.
După cum s-a remarcat în doctrina juridică3 , posibila legătură a contractului comercial
internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit stat nu este în mod necesar de natură
teritorială şi, ca urmare, nu este în mod necesar aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea
2
Idem, p. 78.
3
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, op. cit., p. 83.
contract cu legea unei anumite ţări este prin excelenţă internă, de natură economică, comercială,
deci are caracter neaparent. Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de către
părţi a legii care să le guverneze contractul.
Principiul lex voluntatis este construit de aşa manieră, încât să permită părţilor contractante
să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime
opţiunea pentru acea lege ca lex contractus, chiar dacă între statul căreia îi aparţine respectiva lege
şi contractul lor nu se poate stabili o conexiune teritorială. În acelaşi timp, prezintă relevanţă
suficientă pentru a legitima alegerea de către părţi ca lex contractus a unui sistem juridic naţional
faptul că statul căruia îi aparţine acel sistem juridic deţine un rol preponderent în segmentul de
comerţ internaţional de care se leagă respectivul contract; datorită acestui rol, statul în cauză şi-a
perfecţionat propriul său sistem juridic, astfel încât el (adică acel sistem de drept) oferă cea mai
adecvată şi cea mai completă reglementare legală pentru genul de contract în care se integrează şi
contractul concret intervenit între părţi. Desigur, temeiurile până aici invocate de natură să
legitimeze opţiunea partenerilor contractuali pentru o anumită lege naţională care să le guverneze
contractul convenit par a fi cele importante, dar ele nu sunt şi singurele considerente susceptibile de
a fi invocate într-un atare sens.
Părţile îşi pot motiva opţiunea lor privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse alte
raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar financiar. Urmează deci a se
conchide că principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor
circumstanţelor concrete în care se integrează şi se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de
decizie privind desemnarea legii care să guverneze raportul juridic respectiv într-un mod cât mai
corespunzător cu propriile lor interese. Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un
sistem juridic faţă de care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă garanţie
că acestea (adică părţile) se vor comporta corect în aplicarea principiului lex voluntatis. Pentru
eventualitatea unui comportament incorect al părţilor în alegerea legii aplicabile contractului lor
urmează a se face aplicarea teoriei fraudei la lege.
În virtutea acestei teorii, desemnarea legii competente făcută cu intenţia de a se frustra
aplicarea normelor conflictuale incidente rămâne fără eficienţă juridică. Frauda la lege presupune
coexistenţa a două elemente de natură diferită: unul obiectiv, concretizat în crearea artificială unui
contract comercial internaţional cu legea unei anumite ţări, iar altul subiectiv, constând în intenţia
părţilor contractante de a frustra aplicarea normală a principiului lex voluntatis prin eludarea
sistemului juridic sub incidenţa căruia s-a perfectat contractul. Existenţa celor două elemente
trebuie probată de către cel ce invocă frauda la lege.
Proba elementului obiectiv nu comportă dificultăţi deosebite, în schimb, dovada elementului
subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de părere că, făcându-se dovada existenţei elementului
obiectiv, se creează o prezumţie relativă cu referire la existenţa elementului subiectiv, iar pe această
cale dificultăţile de probaţiune sunt în mare măsură înlăturate. Într-adevăr, părţile contractante care
până atunci erau considerate de bună-credinţă sunt puse acum în situaţia de a răsturna prezumţia
respectivă prin proba contrară, care comportă de această dată dovada bunei-credinţe cu care ele au
lucrat.
Prin efectul dovedirii fraudei la lege, opţiunea exprimată de părţi cu referire la legea
competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne lipsită de eficienţă juridică
şi, ca urmare, organul de jurisdicţie competent o va înlocui cu sistemul de drept ce are o legătură
reală cu contractul în cauză.
Analiza principiilor prezentate relevă strânsa legătură ce există între ele, complementaritatea
lor. Astfel, principiul libertăţii comerţului constituie premisa necesară pentru afirmarea principiului
libertăţii convenţiilor în plenitudinea valenţelor sale, iar principiul lex voluntatis reprezintă în final
un mod de afirmare şi de detaliere a unuia din aspectele specifice pentru domeniul dreptului
comerţului internaţional – libertatea convenţiilor. Într-adevăr, libertatea convenţiilor în zona
comerţului internaţional dobândeşte câmp liber de afirmare şi de realizare numai în condiţiile
promovării pe plan politic şi consacrării pe plan legislativ de către statele membre ale comunităţii
de naţiuni a principiului libertăţii comerţului. Totodată, acceptarea şi reglementarea în legislaţiile
naţionale din diferite ţări a principiului lex voluntatis adaugă principiului libertăţii convenţiilor o
valenţă juridică suplimentară, care-i asigură, pe de o parte, un loc central, un rol proeminent între
principiile dreptului comerţului internaţional, iar, pe de altă parte, îi conturează mai puternic
identitatea juridică faţă de principiul corespondent din dreptul comun.

BIBLIOGRAFIE
1. B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
2. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Editura Actami,
2002.