Universitatea „Lucian Blaga”

Facultatea de Drept –„Simion Barnutiu”

Principiului lex voluntatis

Coordonator:RADU GHEORGHE GEAMANU

Student:Tobias Patricia Gabriela

Anul:IV

1
 Principiul lex voluntatis

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii convenţiilor în
domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al acestuia în realităţile economice şi juridice
pe care le concretizează asemenea raporturi.

Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală potrivit căreia
condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial
internaţional sunt guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante .

Altfel spus, principiul lex voluntatis exprimă regula de aplicare generală la contractele comerciale
internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţionale ale acestor contracte sunt prioritar supuse
legii desemnate de părţi ca fiind competentă să le reglementeze.

Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui principiu în dreptul nostru, extinde
sfera lui de aplicare şi la actele juridice unilaterale. Articolul 2.637 alin. (1) din NCC dispune în
termeni clari: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după
caz, de autorul său”. Prin ricoşeu, actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului
actului juridic principal.

Privitor la contractele comerciale internaţionale, art. 2.637 alin. (1) din NCC precizează că acestea
sunt supuse legii alese prin consens de părţi.

În sfârşit, pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră principiul lex voluntatis, menţionăm
şi prevederile art. 2.639 alin. (1) din NCC, conform cu care condiţiile de formă ale unui act juridic sunt
stabilite de legea care-i cârmuieşte fondul. Or, atunci când o atare lege a fost desemnată de părţi,
principiul lex voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi asupra formei actelor juridice.

Fundamentarea teoretică şi practică a principiului lex voluntatis se înte\meiază înainte de toate pe

recunoaşterea egalităţii tuturor sistemelor juridice naţionale (cu specială referire la dreptul civil şi la
dreptul comercial). Egalitatea legislaţiilor naţionale raportată la facultatea părţilor de a desemna legea
care să le guverneze contractul legitimează concluzia că nu există lege care să se aplice obligatoriu,
după cum nu există o lege care să nu poată fi aplicată vreodată: niciun sistem juridic naţional nu este
exclus din raporturile de drept internaţional privat.

Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional reclamă unifor-mizarea normelor

conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile în care sistemele conflictuale din diferite ţări
prezintă o mare diversitate de soluţii cu referire la determinarea legii aplicabile contractului. Norma
lex voluntatis – după cum s-a remarcat în doctrina juridică este comună majorităţii sistemelor de
drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un element de uniformitate într-o mare diversitate.
Această uniformitate trebuie păstrată, consolidată şi, pe cât posibil, extinsă, deoarece ea apare ca
indispensabil necesară pentru a ajunge la soluţii comune cu privire la probleme comune.

Principiul lex voluntatis este perfect compatibil şi întrutotul adecvat cerinţelor specifice pe care le
reclamă normala desfăşurare a circuitului mondial de valori şi de cunoştinţe, cerinţe ce se subsumează
în două elemente – securitatea şi previzibilitatea – definitorii pentru parametrii acestui circuit.

Acest principiu permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile juridice atât de variate pe
diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret schimburile internaţionale de mărfuri.

2
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică română, facultatea părţilor
contractante de a desemna lex contractus nu este limitată la sistemele de drept naţional ce au o anumită
legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul lor. După cum s-a remarcat
în doctrina juridică , posibila legătură a contractului comercial internaţional cu sistemul juridic existent
într-un anumit stat nu este în mod necesar de natură teritorială şi, ca urmare, nu este în mod necesar
aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este prin excelenţă
internă, de natură economică, comercială, deci are caracter neaparent. Tocmai legătura de acest gen
prezintă relevanţă pentru alegerea de către părţi a legii care să le guverneze contractul. Principiul lex
voluntatis este construit de aşa manieră, încât să permită părţilor contractante să releve conexiunea
economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege
ca lex contractus, chiar dacă între statul căreia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate
stabili o conexiune teritorială.

În acelaşi timp, prezintă relevanţă suficientă pentru a legitima alegerea de către părţi ca lex contractus
a unui sistem juridic naţional faptul că statul căruia îi aparţine acel sistem juridic deţine un rol
preponderent în segmentul de comerţ internaţional de care se leagă respectivul contract; datorită
acestui rol, statul în cauză şi-a perfecţionat propriul său sistem juridic, astfel încât el (adică acel sistem
de drept) oferă cea mai adecvată şi cea mai completă reglementare legală pentru genul de contract în
care se integrează şi contractul concret intervenit între părţi.

Desigur, temeiurile până aici invocate de natură să legitimeze opţiunea partenerilor contractuali pentru
o anumită lege naţională care să le guverneze contractul convenit par a fi cele importante, dar ele nu
sunt şi singurele considerente susceptibile de a fi invocate într-un atare sens. Părţile îşi pot motiva
opţiunea lor privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse alte raţiuni de ordin politic, economic,
comercial, juridic sau chiar financiar. Urmează deci a se conchide că principiul lex voluntatis
comportă pentru părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor circumstanţelor concrete în care se
integrează şi se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de decizie privind desemnarea legii care
să guverneze raportul juridic respectiv într-un mod cât mai corespunzător cu propriile lor interese.

Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc nelimitat facultatea părţilor
de a desemna legea contractului, necondiţionând exercitarea acestei facultăţi de existenţa unei
conexiuni teritoriale între contract şi ţara legii desemnate .

O situaţie oarecum contradictorie există în legislaţia SUA, deoarece aici, în timp ce unele dispoziţii
normative tratează cu multă largheţe principiul lex voluntatis, alte dispoziţii normative îi aduc anumite
restrângeri. Astfel, cel de-al doilea Restatement în materia conflictelor de legi adoptat de Institutul de
drept american permite ca părţile să desemneze ca lege a contractului lor chiar o lege aparţinând unui
sistem de drept fără legătură cu acel contract, dacă există însă un alt temei rezonabil pentru o atare
opţiune. Codul comercial uniform al SUA limitează drastic libertatea părţilor de a alege lex contractus,
restrângând posibilitatea acestora de a o exercita numai cu privire la legile statelor sau naţiunilor cu
care contractul lor are o legătură rezonabilă. Instituind această restricţie, Codul comercial uniform al
SUA face notă discordantă cu legile naţionale din marea majoritate a celorlalte ţări, îndepărtându-se de
tendinţa generală manifestată pe plan internaţional de recunoaştere a libertăţii neîngrădite a părţilor de
a alege lex contractus.

Tendinţa generală manifestată în legislaţiile naţionale din marea majoritate a statelor se armonizează
cu orientarea de principiu a jurisprudenţei americane şi a jurisprudenţei din alte ţări de a recunoaşte

3
părţilor din contractul comercial internaţional facultatea de a supune raporturile lor juridice incidenţei
legii unui stat care nu are o legătură obiectivă cu contractul.

Dar recunoaşterea nelimitată a facultăţii părţilor de a desemna legea dorită pentru a cârmui contractul
lor poate constitui uneori o primă încurajare pentru acestea de a nu dezvălui apartenenţa reală a
contractului la sistemul juridic pe baza

căruia el a fost perfectat, în scopul de a-l sustrage aplicării normelor imperative ce-i sunt cu adevărat
aplicabile. O astfel de situaţie trebuie avută în vedere, iar riscul pe care transpunerea ei în realitate îl
comportă nu trebuie ignorat.

Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem juridic faţă de care acesta are
anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă garanţie că acestea (adică părţile) se vor
comporta corect în aplicarea principiului lex voluntatis. Pentru eventualitatea unui comportament
incorect al părţilor în alegerea legii aplicabile contractului lor urmează a se face aplicarea teoriei
fraudei la lege. În virtutea acestei teorii, desemnarea legii competente făcută cu intenţia de a se frustra
aplicarea normelor conflictuale incidente rămâne fără eficienţă juridică.

Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură diferită: unul obiectiv, concretizat în
crearea artificială unui contract comercial internaţional cu legea unei anumite ţări, iar altul subiectiv,
constând în intenţia părţilor contractante de a frustra aplicarea normală a principiului lex voluntatis
prin eludarea sistemului juridic sub incidenţa căruia s-a perfectat contractul. Existenţa celor două
elemente trebuie probată de către cel ce invocă frauda la lege. Proba elementului obiectiv nu comportă
dificultăţi deosebite, în schimb, dovada elementului subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de părere
că, făcându-se dovada existenţei elementului obiectiv, se creează o prezumţie relativă cu referire la
existenţa elementului subiectiv, iar pe această cale dificultăţile de probaţiune sunt în mare măsură
înlăturate. Într-adevăr, părţile contractante care până atunci erau considerate de bună-credinţă sunt
puse acum în situaţia de a răsturna prezumţia respectivă prin proba contrară, care comportă de această
dată dovada bunei-credinţe cu care ele au lucrat.

Prin efectul dovedirii fraudei la lege, opţiunea exprimată de părţi cu referire la legea competentă să le
cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne lipsită de eficienţă juridică şi, ca urmare,
organul de jurisdicţie competent o va înlocui cu sistemul de drept ce are o legătură reală cu contractul
în cauză.

Principiul lex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice de drept internaţional
privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel, în ipoteza când, uzând de acest principiu, părţile
desemnează ca lex contractus o lege străină care cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii faţă de
cele existente în legea forului, aplicarea acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece respectivele
deosebiri de reglementare nu pot legitima o atare soluţie, oricât de grave ar fi ele. Intervenţia ordinii
publice de drept internaţional privat nu are ca efect înlăturarea legii străine desemnate de părţi ca lex
contractus, ci numai a rezultatului la care ar conduce aplicarea sa de către organul de jurisdicţie
competent, în măsura în care acel rezultat ar fi incompatibil cu exigenţele ordinii din ţara forului.

Aşa fiind, urmează să se conchidă că ordinea publică de drept internaţional privat are, ca factor de
limitare a principiului lex voluntatis, caracter excepţional, în practică fiind extrem de rare situaţiile
când ea ar putea fi luată în considerare ca atare.

Analiza principiilor prezentate relevă strânsa legătură ce există între ele, complementaritatea lor.
Astfel, principiul libertăţii comerţului constituie premisa necesară pentru afirmarea principiului

4
libertăţii convenţiilor în plenitudinea valenţelor sale, iar principiul lex voluntatis reprezintă în final un
mod de afirmare şi de detaliere a unuia din aspectele specifice pentru domeniul dreptului comerţului
internaţional – libertatea convenţiilor. Într-adevăr, libertatea convenţiilor în zona comerţului
internaţional dobândeşte câmp liber de afirmare şi de realizare numai în condiţiile promovării pe plan
politic şi consacrării pe plan legislativ de către statele membre ale comunităţii de naţiuni a principiului
libertăţii comerţului. Totodată, acceptarea şi reglementarea în legislaţiile naţionale din diferite ţări a
principiului lex voluntatis adaugă principiului libertăţii convenţiilor o valenţă juridică suplimentară,
care-i asigură, pe de o parte, un loc central, un rol proeminent între principiile dreptului comerţului
internaţional, iar, pe de altă parte, îi conturează mai puternic identitatea juridică faţă de principiul
corespondent din dreptul comun.

5
BIBLIOGRAFIE:

 Curs ID
 Filipescu Ion P. Drept internaţional privat. – Bucureşti: Academia Romană, 1991