Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
internaţional
Abstract
Pornind de la dispoziţiile oarecum neclare ale Convenţiei de la Roma privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980), în prezent înlocuită prin Regulamentul
(CE) NR. 593/2008, în literatura de specialitate unii autori au speculat că dispoziţiile
acesteia ar putea deveni aplicabile prin însăşi desemnarea de către părţile contractante a
unei legi străine ca lege aplicabilă, această manifestare de voinţă reprezentând, în această
optică, însuşi elementul de extraneitate.
În această lucrare am urmărit să elucidăm această teorie, potrivit căreia orice
contract localizat (prin elementele sale esenţiale) într-un singur sistem de drept ar putea fi
„internaţionalizat” doar prin simpla voinţă a părţilor, în lipsa unui element obiectiv de
extraneitate.
I. Consideraţii introductive
Internaţionalitatea este elementul fundamental ce face diferenţa între un simplu
contract comercial (supus sistemului naţional de drept) şi contractul de comerţ
internaţional.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un contract comercial, poate
transforma respectivul contract într-unul interesând dreptul comerţului internaţional, ci
doar acele elemente de extraneitate de natură a face raportul juridic respectiv susceptibil
de a fi reglementat de cel puţin două sisteme (naţionale) de drept.
Problema specifică contractelor cu element de internaţionalitate este aceea a
determinării legii aplicabile; în majoritatea sistemelor de drept internaţional privat
părţilor le este acordată facultatea desemnării legii aplicabile. Această facultate i-a
“inspirat” pe unii autori care au susţinut ideea că însăşi alegerea unui sistem străin de
drept ar putea constitui elementul de internaţionalitate, de aici rezultând posibilitatea
transformării unui contract eminamente intern într-unul internaţional.
Faţă de această discuţie, apare firească următoarea întrebare: elementul de
internaţionalitate trebuie să preexiste faţă de momentul la care părţile pot desemna legea
aplicabilă contractului de comerţ internaţional? Părţile pot alege legea aplicabilă întrucât
contractul lor este unul de comerţ internaţional, sau printr-o asemenea alegere pot
transforma contractul în unul de comerţ internaţional?
III. Concluzii
Concluzionând, respingem ferm teza privind posibilitatea internaţionalizării
contractului comercial localizat într-un singur stat, articolul 3(3) din Convenţia de la
Roma nefăcând altceva decât să întărească regula conform căreia normele conflictuale se
aplică doar contractelor cu un element de extraneitate şi să reia principiul libertăţii
contractuale din ordinea juridică internă.
Principiul lex voluntatis aparţine categoriei normelor conflictuale, care se aplică
numai în situaţia în care un contract conţine un element de internaţionalitate suficient de
caracterizat încât să determine un conflict de legi. Cu alte cuvinte, elementul de
internaţionalitate constituie condiţia sine qua non pentru aplicarea normelor conflictuale.
Ar fi absurd să ne închipuim că un contract poate fi internaţionalizat prin simpla
alegere a unei legi străine ca lege aplicabilă. Principiul lex voluntatis este menit a
soluţiona conflictul de legi nu de a-l provoca.
Bibliografie