UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ,, SIMION BĂRNUȚIU ”

STUDII DE MASTER
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN
DISCIPLINA DREPT JUDICIAR PRIVAT
EUROPEAN

LEGEA APLICABILĂ
CONTRACTULUI CU ELEMENT DE
EXTRANEITATE – REGULAMENTUL
(CE) 593/2008

Masteranzi:
ANCA SORESCU
SVETLANA PETICĂ

Prof.Coordonator:
Prof.univ.dr.CĂLINA JUGASTRU

1
CUPRINS:
Capitolul I – Introducere.....................................................................................
I.1 Considerații introductive despre elementul de extraneitate –noțiune-.........
I.2 Istoricul reglementărilor juridice ale elementului de extraneitate la nivel
internațional si comunitar pâna la adoptarea Regulamentului 593/2008
Capitolul II – Determinarea legii aplicabile in cadrul unui raport juridic cu
element de extraneitate...............................................................................
II.1. Libertatea de alegere, interpretarea și executarea contractului cu element
de extraneitate.............................................................................
II.2. Domeniul de aplicare al lex contractus. Corelare cu lex loci
executionis și lex fori în conformitate cu Regulamentul 593/2008
Capitolul III A l i n i e r e a l e g i s l a t i e i d i n d r e p t u l i n t e r n l a
p r e v e d e r i l e R e g u l a m e n t u l u i 5 9 3 / 2 0 0 8 – Studiu de caz –
III.1 Integrarea în dreptul intern a reglementărilor aduse de adoptarea
Regulamentului 593/2008
III.2 Studiu de caz – Prezentarea și interpretarea a două spețe care tratează
problematica contractului cu element de extraneitate
Capitolul IV – Concluzii...................................................................................
Bibliografie

2
Capitolul I.Introducere
1. Considerații introductive privind elementul de extraneitate - noțiune
Internaţionalitatea este elementul fundamental ce face diferenţa dintre un simplu contract
comercial (supus sistemului naţional de drept) şi unul de comerț international.
Necontestat în calitatea sa de principal factor de distingere a raporturilor juridice de drept
internaţional privat faţă de alte raporturi juridice de drept privat 1, elementul de extraneitate nu
a primit până în prezent o calificare legală, fiind considerat o împrejurare de fapt care conferă
raportului juridic de drept privat caracter de internaționalitate2.
Într-o definiție doctrinară complexă, acesta apare ca fiind acel fapt juridic de atașare
care privește elementele raportului juridic și care are aptitudinea de a genera conflictul de legi
– atrăgând incidența a douã sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocație de aplicare
normelor materiale ori celor unificate, dupã caz3.
Așadar, prezența elementului de extraneitate dă naștere conflictului de legi, iar, în
măsura în care subiectele raportului juridic nu valorifică beneficiul determinării subiective a
legii aplicabile, intră în acțiune norma conflictuală, care determină obiectiv dreptul material
aplicabil4.
În materia obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale5 (ref), cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Roma I
este sediul reglementării.
Înainte de a începe analiza cadrului normativ actual în materie de lege aplicabilă
obligațiilor contractuale, vom realiza succinte trimiteri la aspecte cronologice relevante, care au
reprezentat premisele instituirii acestui amplu mecanism de stabilire a sistemului de drept
aplicabil contractului încheiat între două sau mai multe părți, atunci când există un conflict de
legi.

2. Scurt istoric al instrumentelor juridice premergătoare adoptării Regulamentului Roma I

Această secțiune debutează prin aducerea în discuție a Convenției de la Roma din 19806
în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale, în vigoare din 1 aprilie 1991 al cărei edificiu
il constituie principiul libertății de alegere, care a fost menținut și în Regulamentul Roma I.
Convenția este încă în vigoare și se aplică contractelor încheiate anterior Regulamentului, anume
1
A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.
2
T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaþional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 24
3
C. Jugastru, Reflecții privind elemental de extraneitate și raporturile de drept international privat în Acta
Universitatis Lucian Blaga.Iurisprudentia ,Issue 1-2/2007, p. 96
4
C. Jugastru, Câteva ipostaze ale autonomiei de voință în dreptul international privat, SUBB Iurisprudentia nr.
4/2016, p. 68
5
Regulamentul nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 , privind legea aplicabilă
obligațiilor contractuale (Roma I), JO L 177/6, 4.7.2008.
6
Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie
1980 (2007/856/CE)
3
17 decembrie 2009, unele state fiind și în prezent sub egida sa, precum Danemarca și teritoriile
statelor membre care intră sub incidența art. 349 din TFUE. În România, in ceea ce privește
relatiile cu celelalte state membre, Conventia de la Roma a intrat in vigoare, conform tratatului
de aderare , de la data de 15 ianuarie 2008. Prin urmare, aceasta se aplică numai contractelor
incheiate intre 15 ianuarie 2008 și 19 decembrie 2009.
Ulterior adoptării acestei convenții a avut loc convocarea Consiliului European la
Tampere, în perioada 15-16 octombrie 1999, unde a fost susținut dezideratul unei cooperări în
materie civilă, prin recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești, eveniment care a fost
urmat, anul următor, de adoptarea de către Consiliu a unui program care inter alia stabilește
principii generale cu privire la conflictul de legi7
A urmat adoptarea în 2004 a Programului de la Haga, din 2004 de către Consiliul
European, în care, printre obiectivele urmărite enumera și cel de a încuraja continuarea
demersurilor inițiate în vederea reglementării unui act care să cuprindă prevederi necesare
soluționării unui conflict de legi în materie contractuală8.
Inițiativele ulterioare au concretizat dezideratele afirmate mai sus, în sensul că, în anul
2007, a fost adoptat Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale , denumit
și Regulamentul Roma II, iar în 2008, a fost adoptată Directiva privind medierea în materie
civilă și comercială, care are rolul de a extinde cooperarea judiciară civilă și, mai mult, și de a
dezvolta dreptul internațional privat prin instituirea unui nou mijloc de soluționare a litigiilor
care pot apărea urmare a contractării.

II. Legea aplicabilă contractului cu element de extraneitate conform Regulamentului nr.

593/2008

1. Generalități

Regulamentul 593/2008 a fost adoptat cu scopul de a armoniza normele care

reglementează conflictul de legi, în vederea facilitării recunoașterii reciproce a hotărârilor, ca
fundament al cooperării judiciare civile 9. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, este necesar ca
normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege
națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea
(considerentul nr. 6).
Din perspectiva domeniului material de aplicare aplicare art. 1 alin. (1), prevede că
regulamentul se aplică obligatiilor contractuale in materie civilă și comercială, in situatiile in
care există un conflict de legi, în vreme ce următoarele alineate stabilesc faptul că acesta nu
se aplică in materie fiscală, vamală sau administrativă ( alin. 1, teza 2 ) și nici în ceea ce
privește probele și aspectele de procedură (alin. 3 ). Totodată, domeniul său de aplicare nu
include, toate materiile de drept privat, excluderile fiind enumerate în mod limitativ la art 1 alin.
(2) [it. a) -j)

2. Legea aplicabilă obligațiilor contractuale

7
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2001:012:FULL&from=EN
8
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52008DC0373&from=EL.
9
G. Florescu, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului si al Consiliului privind legea aplicabile obligatiilor
contractuale (Roma I) în Revista EuRoQuod nr.1/2017, p. 10
4
 Legea competentă pentru a reglementa conditiile de fond si efectele contractelor poartă
denumirea de lex contractus, care se poate prezenta sub două forme: lex voluntatis sau în lipsa
acesteia, legea determinată prin localizarea obiectivă a contractului.
I. Lex voluntatis este expresia, in planul dreptului international privat, a principiului
autonomiei de vointă a părtilor , adică posibilitatea conferită subiectelor de drept de a alege legea
aplicabilă actelor lor juridice.În materia actelor juridice, principiul autonomiei de voinţă este
sinonim cu principiul libertăţii actelor juridice10. Conform Regulamentului, libertatea părtilor de
a alege legea aplicabilă constituie unul dintre elementele esentiale ale sistemului de norme care
reglementeazä conflictul de legi in materia obligatiilor contractuale (considerentul nr.11).
Art. 3 alin 1din Regulament consacră regula desemnării legii contractului prin
intermediul voinţei părţilor: ,,Contractul este guvernat de legea aleasă de părţi,,. Alegerea
părtilor poate fi expresă sau poate să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele
contractuale sau din imprejurările cauzei (art. 3 alin. 1 teza II).
Așadar, alegerea legii poate fi expresă sau tacită, insă voința exprimată trebuie să fie
reală, chiar dacă manifestarea de vointă este indirectă11.
Alegerea expresă a legii se poate realiza fie prin inserarea în contract a unei clauze
speciale de alegere, fie printr-un acord separat pe care părțile îl încheie. Conventia prin care
părțile desemnează expres legea aplicabilă a legii aplicabile poartă denumirea de clauză de
alegere (pactum de lege utenda sau clauza de electio iuris). Alegerea expresă poate fi la rândul
ei directă sau indirectă12 . Cea directă este specifică cazului in care partile isi exprimă vointa in
mod explicit, nemijlocit in clauza de alegere a legii aplicabile, iar cea indirecta priveste cazul
cand părțile fac referire, in textul contractului la o reglementare nestatala (contract tip, uzante
codificate etc.) sau la o conventie internatională pe care au receptionat-o contractual si care
cuprinde o clauza de alegere a legii aplicabile (cosiderentulul nr. 13 din Regulament) Totuși,
conform literaturii de specialitate, reglementările nestatale nu dobândesc caracter de lex causae,
fiind doar încorporate în actul juridic, prin mecanismul recepţiunii contractuale13.
Decelarea alegerii tacită a legii aplicabile este facultatea organului jurisdicțional
competent , care urmează să califice legea aplicabilă, prin extragerea voinţei părţilor, folosindu-
se de anumiti indici subiectivi, precum: utilizarea unor noţiuni juridice sau a unor instituţii
juridice specifice numai unui anumit sistem de drept , referirea părţilor la o uzanţă/contract
tip/condiții generale care acţionează numai într-o anumită ţară , încheierea contractului într-o
anumită limbă, inserarea în contractul principal a unei o clauze exprese de alegere a legii
aplicabile( valabilă implicit și pentru contractului accesoriu), inserarea in contract a unei clauze
exclusive de alegere a jurisdictiei unui anumit stat – considerentul nr 12 al Regulamentului
Roma I, stabileste ca factor determinant al clarității alegerii convenția părților, prin care se
conferă uneia sau mai multor instanțe dintr-un stat membru competența exclusivă de a judeca
litigiile rezultate din contract.
În ceea ce privește întinderea voinței părților, conform art. 3 alin. 1 acestea pot alege
legea aplicabilă întregului contract sau numai unei anumite părţi a contractului. Operațiunea ,
cunoscută în doctrina franceză sun denumirea de dépeçage sau morcellement (sau în opinia

10
C. Jugastru, op.cit, p.77
11
1 C. Macovei, Dreptul european al contractelor. Modernizarea normelor de drept conflictual, Ed. Universitåtii
Alexandru Ioan Cuza, lași, 2005, p. 187
12
I. Șeremet ,Aplicarea principiului autonomiei de voință (lex voluntatis) la determinarea legii aplicabile
contractelor civile în Revista Institutului Național al Justiției nr. 3 (54), 2020, p. 13
13
C. Jugastru, op. cit., p. 77
5
unor autori14 biotehnologie juridică sau divizare a statutului contractual ) comportă două
posibile variante15: fie părţi diferite ale contractului sunt guvernate de legi diferite; fie o parte
din contract are o lege desemnată, iar altă parte nu este supusă unei legi alese de contractanţi,
pentru această din urmă parte fiind folosite criteriile de localizare obiectivă. În orice caz,
alegerea trebuie să fie coerentă, adică să se refere la elemente ale contractului care pot fi
guvernate de legi diferite (mai exact contracte ce au în conținut operațiuni diferite ), fără să
genereze rezultate contradictorii 16.
Părtile pot să aleagă legea aplicabilă in orice moment: inainte de încheierea contractului,
odată cu încheierea contractului sau ulterior. De asemenea, aceasta poate fi modificată oricând,
însă în anumite limite: modificarea care intervine ulterior încheierii contractului, nu poate aduce
atingere validității formei contractului și nici drepturilor dobândite între timp de către terți
.Ambele conditii sunt impuse de imperativul de sigurantă și stabilitate a circuitului civil,
revenind organului jurisdictional sarcina de a verifica convențiile de modificare a legii aplicabile
contractului, astfel încât acestea să nu producă efectele prevăzute de art. 3 alin 2..

Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

În principiu, Regulamentul nu impune limite libertății de a alege legea aplicabilă, astfel

încât părțile pot alege ca fiind aplicabilă contractului orice lege a oricărui stat17, chiar şi o lege
care nu are vreo legătură reală cu contractul respective.
Totuși există anumite limite ale voinţei părţilor clasficiate în:
1)limite generale care sunt date de principiile generale (ordinea publică sau bunele
moravuri)
Ordinea publică de drept international privat se compune dintr-un corp de reguli de
principiu, cu putere imperativă, născute în practica relațiilor transfrontaliere, care reflectă
particularitățile raporturilor juridice cu element de extraneitate ce se stabiliesc între particulari.În
dreptul internațional privat, libertatea contractuală se regăsește pe două planuri: respectarea
ordinii publice de drept substanţial din sistemul juridic desemnat ca lex causae şi respectarea
ordinii publice de drept internaţional privat a statului forului18. Diversitatea relațiilor private
internaționale atrage interrelaționări cu dreptul european cât și interferențe normative sau
jurisprudențiale (chiar și informale) cu alte sisteme juridice naționale- aspect de natură să
conducă în unele dintre acestea la atenuarea efectelor ordinii publice de drept international
privat. Un asemenea efect (de atenuare) poate fi descoperit și în cazul bunelor moravuri – cumul
de reguli limitrofe moralității. O aplicație practică regăsim în instituția parteneriatului civil, are
cărui efecte (morale) sunt atenuate în raporturile cu element de extraneitate.
2) limite speciale care decurg din aplicarea unor alte reguli de drept: normele de aplicare
imediată

14
I. Șeremet,op.cit, p. 13
15
C. Jugastru, op. cit. , p. 78
16
Ibidem.
17
Art. 2 din Regulament,,Legea desemnat de Regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat
membru,,.
18
C, Jugastru, op. cit., p. 80
6
 Articolul 3 alin. 319 stabilește o limitare fundamentală a autonomiei de voință ,
exprimând exact poziția regulilor jus cogens (norme permptorii) ca acele reguli de la care se
poate deroga prin acord20 . Astfel, convenția de alegere a legii aplicabile nu poate prejudicia
prevederile imperative ale legii statului cu care contractul are cele mai importante legături.
Asemenea prevederi sunt, spre exemplu, cele cuprinse, în codurile civile sau comerciale, pe care
părțile contractului trebuie să le respecte și pe care nu le pot modifica prin acordul lor.
Articolul 3 alin .,421 introduce pentru contractele intracomunitare un standard comunitar
minim atunci când toate conexiunile din contract sunt situate în unul sau mai multe state
membre22 astfel încât se vor aplica aplica prioritar, dispozitiile obligatorii ale dreptului Uniunii
de la care nu se poate deroga prin convenție, respectiv cele cuprinse în regulamente, directive și
decizii. Rolul acestei dispoziții este de a preveni frauda asupra dispozițiilor comunitare
imperative prin alegerea de către părți a legii unei țări necomunitare, de a împiedica părțile, să
înfrunte scopul principal al dreptului comunitar secundar, care este întocmai cel al armonizării
normelor referitoare la contractele trasnfrontaliere încheiate între persoane stabilite în Uniune 23.
Pe de altă parte, articolul 9 din Regulament intitulat ,,Norme de aplicare imediată,,,
introduce ca limite ale autonomiei de vointă a părților norme obligatorii la nivel international ,
pe care le definește la alineatul 1 24 . Potrivit considerentului (37) , conceptul de norme de
aplicare imediatå nu trebuie confundat cu expresia ,,dispozitii de la care nu se poate deroga prin
conventie ,,și ar trebui interpretat mai restrictiv. Prin urmare, normele de aplicare imediată
prevăzute de art. 9 au un grad mai mare de imperativitate decåt normele de la care părțile nu pot
deroga prin acord.
Legile de poliție reglementate de art. 9 din Regulament sunt de două feluri25:
1. norme aparținând statului instanței competente (lex fori ) întrucât regulamentul nu
restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate (alin. 2).
2. norme apartinând altor state decât cel al forului: aplicarea acestora este însă
restricționată considerabil , conform art. 9 alin. 3, fiind necesară îndeplinirea a două
condiții: să fie vorba de norme juridice din statul in care obligațiile rezultate din contract
au fost sau trebuie sa fie executate și normele în cauză să antreneze nelegalitatea
executării contractului.
Pentru a decide dacă va aplica normele de aplicare imediatå din legea unui alt stat,
judecătorul va tine cont de ,,natura și obiectul acestora, precum și de consecintele aplicării sau
neaplicării lor"
19
S. Travnickova, Limitations of choice of law – Mandatory rules and Internationally Mandatory Rules, Právnická
fakulta Masarykovy university, Česká republika, p. 4
20
Art. 3 alin 3 din Regulamentul Roma I: ,,În cazul in care toate elementele relevante in momentul in care are loc
alegerea, se aflä in altä tarä decât cea a cărei lege a fost aleasä, alegerea făcutâ de pârti nu aduce atingere
aplicării dispozitiilor legii acelei alte târi, de la care nu se poate deroga prin acord ,,.
21
Art. 3 alin. 4 : ,, În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc
alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât acea
a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care
nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente,,.
22
A. Oprea, L article 3.4 du Reglement Rome Isur la loi appicable aux obligations contractuelles, p 4
23
Ibidem.
24
Art. 9 alin. 1 : ,, Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către
o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică,
în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament,,
25
G. Florescu, OP.cit
7
 II. Legea aplicabilă contractului după criterii obiective

În situația în care părțile nu au desemnat în mod expres legea aplicabilă şi nici nu

rezultă o alegere tacită, organul de jurisdicţie va trebui să procedeze la localizarea contractului în
sfera unui sistem de drept pe baza unor criterii obiective.
În acest sens, regulamentul Roma I consacră, în art. 4, patru criterii esenţiale de
localizare obiectivă a contractului, care se aplică succesiv, adică „în scară” sau „în cascadă.
Primul criteriu constă în determinarea legii aplicabile în funcţie de tipul specific de
contract, soluție conflictuală prevăzută de art. 4 alin (1) . Spre exemplu, contractului de
vânzare-cumpărare de bunuri i se aplică legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul
(lit. a); contractului de prestări de servicii, legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul
de servicii (lit. b); contractului de franciză, legea ţării unde îşi are reşedinţa beneficiarul francizei
(lit. e); contractului de distribuţie, legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită distribuitorul (lit f),
în vreme ce contractului privind un drept real imobiliar i se va aplica legea locului unde bunul
este situat (lit. c).
Cel de-al doilea criteriu (art. 4 alin. 2 ) intră în incidenţă în cazul în care prima soluţie
conflictuală nu este aplicabilă sau contractul se încadrează în mai multe dintre variantele
prevăzute de aceasta (the catch –all rule sau criteriul magazie), în acest caz fiind aplicabilă legii
ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită debitorul prestaţiei caracteristice . Noțiunea de
reședința obișnuită este detaliată în articolul 19 din Regulament 26. Prestația caracteristică este
de principiu, operațiunea care caracterizează contractul, aceasta diferind în funcție de tipul
acestuia. Localizarea prestaţiei caracteristice se face în funcţie de locul reşedinţei obişnuite a
debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile de legi, momentul în care se face localizarea este
acela al încheierii contractului. ). Pentru a determina această lege, Regulamentul oferă un indiciu
intrinsec de determinare respective imprejurarea că acel contract este strâns legat de un alt
contract sau de alte contracte (considerentul nr. 21).
În ultimă instanță, Regulamentul indică drept lege aplicabilă legea tării cu care
contractul are legăturile cele mai strânse, atunci când : fie din ansamblul circumstanţelor cauzei
rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă lege
decât cea ce ar apărea ca aplicabilă conform alin. (2) şi (3); fie atunci când legea aplicabilă nu
poate fi determinată conform aceloraşi dispoziţii.
Astfel, cel de-al treilea criteriu de localizare (alin. 3) se aplică, aşadar, atunci când, deşi
contractul se încadrează în lista prevăzută de primul criteriu [art. 4 alin. (1)] sau, deşi nu se
încadrează, prestaţia caracteristică poate fi determinată [art. 4 alin. (2)], dar, din ansamblul
împrejurărilor cauzei, rezultă că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă ţară.
Această soluţie de salvare” (escape clause), a fost concepută cu scopul de a atenua posibilele
efecte practice negative ale unei aplicări prea rigide a soluţiilor „legale” dispuse de primele două

26
Art 19 din Regulament : (1) În înțelesul prezentului regulament, reședința obișnuită a societăților și a altor
organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința
obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această
persoană își are sediul principal de activitate. (2) În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei
sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia
incumbă unei astfel de sucursale, agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate
este considerat reședința obișnuită. (3) În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul
relevant îl constituie data încheierii contractului
8
alineate. Circumstanţele” la care se referă acest articol, urmează să fie stabilite de către organul
de jurisdicţie în funcţie de indiciile obiective de localizare a contractului 27. Ultimul criteriu se
aplică în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit criteriilor unu sau doi,
adică, respectivul contract nu se încadrează în lista din art. 4 alin. (1), fie, excedând acelei liste,
prestaţia caracteristică nu poate fi determinată conform art. 4 alin. (2) .

Sub aspectul ariei de aplicare a lex contractus (determinat fie subiectiv, fie obiectiv),
aceasta se aplică :
- majorității condițiilor de fond (consințământ, obiect și cauză) .Capacitatea este
supusă legii personale (lex patriae) a cocontractanților ,cu excepția ipotezei
acoperite de art. 1328 din Regulament (care reglementează,,teoria interesului
national,, ) când aceasta va fi înlăturată de la aplicare dacă sunt îndeplinte condițiile
prevăzute de acest articol.
- interpretării și efectelor contractului: drepturile și obligatiile pártilor care rezultă
din incheierea contractului, principiile efectelor contractului, efectele specifice
contractelor sinalagmatice (exceptie de nexecutarea , rezoluțiunea, riscul
contractului);
- executării obligațiilor născute din contract (modalităţile de executare a
contractului,executarea voluntară a contractului, durata în timp a contractului,
punerea în întârziere a debitorului/teoria impreviziunii); conform art. 12 alin 2 sunt
supuse legii locului de executare ( lex loci executiones) : modalităţile şi formele
concrete de executare, măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea
neexecutării obligaţiei de către debitor (termen de garanţi, recepţia cantitativă şi
calitativă a mărfii);
- drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului și măsurilor pentru
conservarea patrimoniului debitorului ;
- răspunderii contractuale: condiții, consecințele neexecutării, regimul cauzelor
exoneratoare de răspundere, regimul daunelor, dobânzilor, clauze penale etc.
- modurilor de stingere a obligațiilor, precum și prescripției și decăderii din drepturi;
- efectelor nulității contractului.

În ceea ce privește legea aplicabile formei contractelor, art. 11 din Regulamentul Roma I
stabilește că un contract este valabil din punct de vedere al formei sale, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de legea care reglementează fondul său.
De asemenea, contractul va fi considerat valabil, chiar dacă nu respectă condiţiile
prevăzute de legea care îi guvernează fondul şi atunci când îndeplineşte una din următoarele
legi29:

27
N. Ciobanu,Determinarea legii aplicabile raportului contractual în absența alegerii părților, ASEM, p. 150
28
Art. 13 din Regulament: ,, În cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică
care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei
țări numai în cazul în care, la data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva
incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a neglijenței sale,,.
29
.P. Buglea , Normele conflictuale privind actele juridice, în viziunea noului Cod civil şi Regulamentelor Europene,
în Pandectele Române NR. 11/2013, p. 24.
9
 – atunci când ambii semnatari se află pe acelaşi teritoriu, legea locului unde se încheie
contractul respectiv (lex loci contractus);
– când cocontractanţii sau reprezentaţii acestora se află în ţări diferite, legea naţională a
cel puţin a unuia dintre co-contractanţi sau legea ţării în care la data respectivă, îşi are reşedinţa
obişnuită oricare din părţi (lex patriae sau lex domiclii);
– în cazul unui contract care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de
locaţiune asupra unui imobil, legea ţării în care este situat imobilul (lex rei sitae), cu condiţia ca
de la acele dispoziţii să nu se poată deroga prin convenţii.
În ceea ce privește domeniul său de aplicare, legea formei determină următoarele
elemente relative la forma actului juridic30:forma in care trebuie exteriorizată manifestarea de
vointă în sensul de negotium juris (necesitatea formei scrise, caracterul ad validitatem/ad
probationem ); condiţiile de redactare a actului juridic în sensul de înscris (mutiplu exemplar,
mențiunea bun și aprobat); formele de îndeplinit pentru actele autentice/solemne și persoanele
competente să le realizeze; mijloacele de probă a actelor juridice; admisibiltatea probei cu
martori; durata de valabilitate a actului juridic care este limitat în timp; sancţiunea aplicabilă
încălcării conditiilor de formă; condițiile de formă ale convenției asupra probelor.

CAPITOLUL III
ALINIEREA LEGISLAȚIEI DIN DREPTUL INTERN LA PREVEDERILE
REGULAMENTULUI 593/2008 - STUDIU DE CAZ-

III.3 Integrarea în dreptul intern a reglementărilor aduse de adoptarea Regulamentului

593/2008

Raporturile cu element de extraneitate valorifică principii ale dreptului privat şi, pe

fundamentul „comun”, adaugă noi semnificaţii şi elemente de conţinut. Autonomia de voinţă este
unul dintre principiile căruia dreptul internaţional privat i-a oferit o formă aparte de expresie
– lex voluntatis.
Regulamentul 593/2008 prevede că în absenţa alegerii părţilor, legea aplicabilă se va
determina în funcţie de tipul şi obiectul contractului: contractul de vânzare-cumpărare de bunuri
este reglementat de legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul, contractul de
prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de
servicii etc. În cazul unui contract care nu se încadrează în cele enumerate de Regulament, legea
aplicabilă va fi cea a statului în care îşi are reşedinţa debitorul prestaţiei caracteristice.
La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat
membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia
adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare până în prezent, la fel ca în cazul oricărui alt stat
membru al Uniunii Europene. Ca effect imediat al aderării României la Uniounea Europeană se
30
Ibidem.
10
constituie obligativitatea adoptării și alinierii legislației interne la Regulamentele U.E., astfel ca
și consecință direct Regulamentul 593/2008, este valabil și în România de la data adoptării lui și
intrării în vigoare.
În cele ce urmează vom trata aspect distincte privind contractile cu element de
extraneitate din dreptul intern prin prisma Regulamentului 593/2008.
În cazul în care un contract fie el civil sau comercial, este încheiat între două persoane
care aparţin unor ţări diferite (de exemplu, între un cetăţean român şi o persoană care aparţine
unui alt stat), având în vedere că în această situaţie apare un element de extraneitate, este necesar
să se stabilească cu exactitate care este legea aplicabilă, legea română sau legea statului din care
provine cealaltă persoană.
Setul de reguli pentru soluţionarea conflictelor de legi în asemenea situaţi se regăseşte în
domeniul dreptului internaţional privat. Codul civil român, la art. 2 (în prezent abrogat) prevedea
regulile aplicabile în raporturile juridice „române” în ipoteza în care avem un element de
extraneitate. Pentru a putea determina dispoziţiile aplicabile în situaţia respectivă se recurge la
prevederile Legii nr. 105 din 22 septembrie 1992 care reglementează raporturile de drept
internaţional privat. Articolul 1 al legii stabileşte că: „prezenta lege cuprinde norme pentru
determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat, cât şi norme de procedură
în litigii privind raporturi de drept internaţional privat”. Potrivit legii, raporturile de drept
internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte
raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate.
Potrivit legii 105/1992, contractul este supus legii alese prin consens de părţi. Formularea
este enunţul unei reguli fundamentale a dreptului internaţional privat - lex voluntatis. Aceasta
înseamnă că, întrucât un contract reprezintă voinţa părţilor şi este supus acesteia, ele sunt libere,
între altele, să aleagă şi legea care îi este aplicabilă.
Cu privire la modul de exprimare a voinţei părţilor, se arată că alegerea legii trebuie să fie
expresă sau ea să rezulte neîndoielnic din cuprinsul contractului sau din alte circumstanţe. Se
observă că, pe de o parte, legea urmăreşte eliminarea oricărui dubiu în această privinţă şi, pe de
altă parte, lasă părţilor contractante libertatea de a opta şi cu privire la felul în care înţeleg să
aleagă legea aplicabilă. Scopul urmărit de legiuitor este acela comun tuturor reglementărilor în
materie contractuală şi comercială – acela de a asigura, pe cât posibil, ca actele juridice să îşi
producă efectele în vederea cărora au fost perfectate.
În aplicarea aceluiaşi principiu al libertăţii de voinţă a contractanţilor, este permisă
acestora alegerea legii aplicabile fie pentru întregul contract, fie numai pentru o parte a sa, restul
urmând a fi guvernat de sistemul de drept determinat pe baza criteriilor de drept internaţional
privat.
Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art.73, poate fi modificată prin
acordul părţilor. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii
contractului, are efect retroactiv. De la efectul retroactiv există însă două excepţii. Nu este
posibilă, pe această cale, infirmarea validităţii contractului însuşi şi nu se poate aduce atingere
drepturilor dobândite între timp de terţi.
În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statutului cu care
prezintă legăturile cele mai strânse (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 105/1992). Se consideră că există
atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii
contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
În ceea ce priveşte bunurile imobiliare, datorită importanţei lor şi a regimului juridic
special ce le este aplicabil, criteriul după care se determină legea aplicabilă contractelor care le
11
au ca obiect este diferit şi este prevăzut ca atare. Ca o concretizare a regulii lex rei sitae,
contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui
imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde este situat bunul (art. 77 alin. 3
Legea nr. 105/1992).
Este reglementată şi situaţia când este imposibilă localizarea contractului după criteriul
prestaţiei caracteristice (noţiune definită de art. 78 din Lege). Condiţiile sale de fond vor fi
supuse legii locului unde a fost încheiat. Dispoziţia constituie o aplicare a principiului locus regit
actum, comun dreptului civil şi dreptului internaţional privat.
Modul concret în care se execută obligaţiile izvorâte din contract se va conforma legii
locului unde are loc executarea. Momentul la care se consideră încheiat un contract dintre două
părţi aflate în ţări diferite este cel la care acceptarea ofertei de contractare a ajuns la cunoştinţa
ofertantului (art. 84 alin. 1 L. nr. 105/1992). Se consacră astfel sistemul informării care
reprezintă regula în materie contractuală şi în cadrul dreptului civil român 31 . Trebuie menţionat
însă faptul că art. 18 pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri32 stabileşte ca aplicabil pentru această materie sistemul primirii
acceptări. Acesta presupune că data încheierii contractului va fi cea a primirii acceptării de către
ofertant, chiar dacă acesta nu a ajuns încă la cunoştinţa sa.
Întrucât în relaţiile comerciale internaţionale apar şi situaţii în care este necesară o
executare imediată a prestaţiei caracteristice (spre exemplu, livrarea unor mărfuri perisabile),
legea consideră că s-a încheiat contractul atunci când debitorul acestei prestaţii a început
executarea. Cu toate acestea, dacă ofertantul a cerut în prealabil să i se comunice acceptarea, se
aplică regula ajungerii acceptării la cunoştinţa ofertantului.
Contractul cu element de extraneitate se concretizează într-un înscris care va cuprinde
înţelegerea părţilor. Condiţiile de formă cărora li se va supune contractul vor fi stabilite de legea
care guvernează şi fondul acelui act.
Deoarece pentru anumite bunuri (cum sunt terenurile şi clădirile) legea cere efectuarea
unor formalităţi de publicitate fie pentru valabilitatea propriu-zisă
a contractului, fie pentru a îl face opozabil faţă de terţi, în art. 87, Legea nr. 105/1992 stabileşte
şi criteriul de determinare a dreptului aplicabil acestora. Asemenea forme de publicitate, care se
referă la contractul prin care se constituie, modifică ori transmit drepturi asupra unor bunuri
corporale, sunt supuse legii locului de situare a bunurilor (lex rei sitae).
Cea mai des folosită categorie de contracte în comerţul internaţional este cea a
contractelor de vânzare cumpărare. Legea nr. 105/1992, reglementează contractul de vânzare
internaţională în cadrul secţiunii a II-a din capitolul VIII.
Astfel, s-a stabilit că în lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării
mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului,
după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. De la această
regulă există însă o excepţie potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare comercială este
supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă: negocierile
au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat sau contractul
prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat
O etapă deosebit de importantă în derularea oricărui contract de vânzare-cumpărare
comercială o reprezintă recepţia mărfii livrată de vânzător cumpărătorului. Astfel, s-a prevăzut
31
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 50-51
32
Convenţie încheiată la Viena în 1980, ratificată de către România prin Legea 24 din 1991, publicată în M. Of. nr.
54/19 martie 1991
12
prin art. 92 că legea statului unde se face recepţia stabileşte, dacă nu s-a convenit altfel de către
părţi, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi calitativă, ca şi măsurile care se pot lua
cu privire la marfă dacă ea este refuzată.
În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale intervin adesea companii care au ca
obiect de activitate tocmai intermedierea unor astfel de raporturi.
Numărul semnificativ de mare al acestor situaţii a determinat şi reglementarea lor aparte
în dreptul internaţional privat român, în secţiunea a IV-a a capitolului VIII al legii prezentate.
Astfel, legea prevede, în cadrul art. 93 că în raporturile dintre reprezentant şi mandatar
sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercită
împuternicirea. În cazul în care acesta exercită, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau
agent, se aplică legea sediului profesional.
Importanţa rolului pe care îl joacă intermediarii în comerţul internaţional este evidenţiată
şi de modul în care se determină legea care se aplică raporturilor dintre aceştia şi terţi. Art. 95
stabileşte că este incidentă legea statului în care intermediarul îşi are sediul profesional,
bineînţeles dacă nu s-a convenit altfel de către părţi.
Dacă, însă, intermediarul nu are un asemenea sediu, devine aplicabilă legea ţării unde a
acţionat el, dacă pe acel teritoriu se află nul din următoarele: a) sediul, domiciliul sau reşedinţa
reprezentatului; b) sediul, reşedinţa sau domiciliul terţului; c) sediul bursei, târgului sau locului
unde s-a organizat licitaţia la care, în îndeplinirea împuternicirii sale, a luat parte intermediarul.
În cazul în care unul dintre cei trei (reprezentat, intermediar, terţ) are mai multe sedii
profesionale, pentru stabilirea legii aplicabile se ţine seama de acela care are legătura cea mai
strânsă cu actul efectuat de către intermediar.
Articolul 98 al legii consacră o prezumţie legală şi anume: dacă intermediarul a
comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace
de telecomunicaţie, se consideră că a acţionat de la sediul său profesional ori, în lipsa acestuia,
de la domiciliul sau reşedinţa sa.
În cazul în care obiectul contractului de intermediere îl constituie un bun imobil, art. 100
stabileşte că indiferent dacă reprezentantul îndeplineşte acte de administrare sau de dispoziţie
asupra imobilului, raportul juridic se supune legii unde este situat bunul (lex rei sitae).

III.2. Studiu de caz – Prezentarea și interpretarea a două spețe care tratează

problematica contractului cu element de extraneitate

În cazul in care raportul juridic dedus judecatii contine un element de extraneitate, prin
partile raportului juridic, iar instanta competenta jurisdictional sa solutioneze procesul este
instanta romana, conform art. 149 din Legea nr. 105/1992, unde se afla sediul paratului, persoana
juridica romana, revine acestei instante stabilirea legii aplicabile in cauza, a dreptului material cu
care raportul prezinta legaturi prin elementul sau de extraneitate. Prin urmare, este obligatia
instantei sesizate sa stabileasca legea aplicabila in cazul unui conflict intre legea tarii careia ii
apartine instanta sesizata cu solutionarea litigiului (lex fori) si legea straina cu care raportul are
legatura prin elementul sau de extraneitate, instanta nefiind tinuta de textul de lege indicat de
parte
Prin actiunea introductiva, inregistrata la 4 mai 2010 pe rolul Tribunalul Bucuresti
reclamantul P.F. a solicitat obligarea paratei SC C.I. SRL, cu sediul in Bucuresti Str. J. nr..62,
inregistrata la O.R.C. sub nr. J40/xx512/1993, la plata sumei de 1.094.666,64 euro reprezentand
13
cuantumul creantei principale care incumba paratei conform contractelor de vanzare-cumparare
de parti sociale incheiate de parata cu V. SpA la data de 29 noiembrie 2006, cu M.I. SpA la 3
octombrie 2006 cu Dl. R.B. la data de 3 octombrie 2007 si a cesiunii de creanta subsecventa
intervenita intre reclamant si vanzatorii din cele trei contracte de vanzare-cumparare de parti
sociale.
În motivare, reclamanta a aratat ca parata SC C.I. SRL a achizitionat in perioada 2006-
2007 100% din capitalul social al societatii italiene G.M. SpA, in baza a trei contracte de
vanzare-cumparare parti sociale incheiate cu asociatii societatii italiene, parte din pretul convenit
pentru partile sociale achizitionate de la fiecare asociat urmand sa fie achitat de dobanditoare in
24 de transe lunare egale.
Potrivit reclamantului, la data semnarii celor trei contracte de vanzare-cumparare avea
calitatea de asociat majoritar al paratei C., detinand o cota de participare la capitalul social al
acesteia de 59,69%. In considerarea acestui fapt si a colaborarii indelungate de afaceri cu
vanzatorii, reclamantul s-a angajat fata de vanzatori ca, in situatia ca vinde integral sau intr-o
proportie majoritara cota sa de participare la capitalul social al C. sa preia creantele vanzatorilor
impotriva societatii C. pentru ratele neachitate la acea data .
A sustinut reclamantul ca aceasta intelegere a partilor s-a dorit a fi o garantie
suplimentara pentru incasarea integrala a pretului partilor sociale vandute, fiind impusa de
vanzatori ca o conditie esentiala pentru perfectarea tranzactiei. Potrivit reclamantului, la data de
4 februarie 2008 si-a cesionat catre societatea poloneza P.M. 75% din cota sa de participare la
capitalul social al C., iar dupa perfectarea acestei tranzactii a incheiat cu cei trei vanzatori
cesiunea de creanta asumata prin cele trei contracte de vanzare-cumparare, transferand
vanzatorilor pretul creantelor din acel moment, respectiv suma de 1.094.666,64 euro si notificand
parata C., in calitate de debitor cedat preluarea creantelor de la cei trei vanzatori.
Cu privire la pozitia paratei C. reclamantul a sustinut ca dupa notificarea cesiunii de
creanta astfel consimtita, aceasta a refuzat sa-si mai onoreze obligatiile de plata asumate prin
cele trei contracte de vanzare-cumparare ceea ce a determinat promovarea prezentei actiuni . In
aparare parata SC C.I. SRL a formulat intampinare prin care a invocat exceptia de necompetenta
generala a instantelor romane sustinand ca legea aplicabila contractelor de vanzare-cumparare
parti sociale si contractului de cesiune de creanta este legea italiana.
Pe fondul cauzei parata a aratat ca pretul actiunilor G.M. SpA a fost inclus si achitat de
catre societatea poloneza P.M. ca parte din pretul achitat reclamantului si celorlalti asociati din
C. pentru partile sociale cedate.
Astfel investit, Tribunalul Bucuresti, prin incheierea de la termenul din 14 februarie
2011, a respins ca neintemeiata exceptia necompetentei generale a instantelor romane apreciind,
in raport de argumentele paratei, circumscrise numai dificultatilor pe care le-ar avea instanta
romana in aplicarea legii italiene, ca potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept international privat continutul legii straine se stabileste de
instanta judecatoreasca prin atestari de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui
expert, partea care o invoca putand fi obligata sa faca dovada continutului ei.
Cu privire la fondul cererii introductive, tribunalul a considerat ca esentiala este
identificarea legii aplicabile raportului juridic fundamental, cel din care a izvorat dreptul afirmat
de reclamant de a pretinde restul de pret de la parata, respectiv cele trei contracte de vanzare-
cumparare de parti sociale ale capitalului social al unei societati comerciale persoana juridica de
drept privat italian. In opinia primei instante dispozitiile aplicabile pentru solutionarea acestei
chestiuni sunt cele din art. 157 din Legea nr. 105/1002 potrivit carora conditiile si efectele
14
transmiterii unui titlu de valoare ce sunt supuse legii aplicabile statutului organic al persoanei
juridice emitente. Concluzionand, tribunalul a retinut ca cele trei contracte de vanzare-cumparare
de parti sociale sunt guvernate de legea italiana.
Inalta Curte, verificand in cadrul controlului de legalitate decizia atacata in raport de
motivele invocate, constata ca recursul este nefondat pentru considerentele ce urmeaza:
In primul rand, Curtea constata ca aceasta aparare a paratei-recurente intemeiata pe
invocarea clauzei compromisorii existente intr-un contract in care nu este parte are un caracter
formal, neavand nicio legatura cu obiectul cauzei si cadrul procesual stabilit prin actiunea
introductiva, respectiv cu raportul juridic dedus judecatii.
Obiectul cererii de chemare in judecata a vizat obligarea paratei la plata sumei de
1.094.666,64 Euro reprezentand cuantumul creantei ce-i incumba conform contractelor de
vanzare-cumparare incheiate de parata cu privire la partile sociale reprezentand 100% din
capitalul social al societatii italiene G.M. SpA si cesiuni de creanta subsecvente pentru restul de
pret ramas neachitat, cesiune intervenita intre reclamant si vanzatorii italieni ai partilor sociale.
Clauza compromisorie invocata de parata-recurenta a fost consimtita in contractul de vanzare-
cumparare incheiat la 14 februarie 2008 prin care reclamantul din prezenta cauza isi cesioneaza
catre o societate poloneza P.M. SA cota sa de participare la societatea parata SC C.I. SRL.
Invocarea acestui contract de vanzare-cumparare in prezenta actiune a avut ca scop numai
dovedirea indeplinirii conditiei din contractele de vanzare-cumparare incheiate cu asociatii
italieni, de natura sa activeze garantia suplimentara acordata vanzatorilor italieni pentru incasarea
integrala a pretului vanzarii in ipoteza in care reclamantul, asociat majoritar al cumparatorului
SC C.I. SRL, isi va vinde participatia sa. Asadar, raportul juridic dedus judecatii nu vizeaza
contractul de vanzare-cumparare din 14 februarie 2008 incheiat de reclamant cu societatea
poloneza in care este prevazuta la art. 12.11 o clauza compromisorie, contract in care parata-
recurenta SC C.I. SRL nici nu este parte .
Chiar daca parata SC C.I. SRL sustine prin intampinare ca nu datoreaza restul de pret,
deoarece prin preluarea partilor sociale de catre societatea poloneza de la reclamant s-ar fi achitat
si valoarea ramasa de platit pentru societatea italiana, aceasta aparare nu o legitimeaza procesual
sa invoce o clauza compromisorie dintr-un contract in care nu a fost parte si care nu face obiectul
raportului juridic dedus judecatii, el putand fi examinat, la rigoare, ca un mijloc de proba in
verificarea afirmatiilor sale. Prin urmare, Curtea apreciaza invocarea acestei exceptii inaplicabila
cauzei, straina de raportul juridic dedus judecatii neputandu-se stabili fata de obiectul actiunii
incidenta clauzei compromisorii respective, in conditiile in care nu s-a formulat o cerere
reconventionala sau o cerere de interventie din partea societatii poloneze intemeiata pe contractul
care contine clauza compromisorie, singura indreptatita cu respectarea insa a dispozitiilor legale
sa o invoce.
Distinct de acestea, chiar daca din punct de vedere al dispozitiilor procedurale referitoare
la arbitraj art. 343 si urm. C. proc. civ., solutia pronuntata de instanta de apel in sensul
respingerii exceptiei este corecta, esentiala in solutionarea exceptiei este imprejurarea ca parata
nu poate invoca aceasta exceptie deoarece nu este indeplinita conditia premisa instituita in art.
3434 - respectiv, partile din proces sa fi incheiat o conventie arbitrala cu privire la litigiul dedus
judecatii. In ceea ce priveste temeiul de drept al cererii si legea aplicabila, indicarea in cererea
introductiva a prevederilor codului civil roman nu leaga instanta care poate sa intervina, cu
respectarea principiului contradictorialitatii, punand in discutie aplicarea altor texte de lege
pentru incadrarea corecta a situatiei de fapt calificata juridic de catre parte . In cauza, cererea de
chemare in judecata s-a intemeiat pe institutia cesiunii de creanta, motivele de fapt si de drept
15
expuse in cerere atestand incontestabil ca fundamentul raportului juridic dedus judecatii, cauza
cererii de chemare in judecata, este cesiunea de creanta convenita de reclamant cu vanzatorii
italieni ai partilor sociale pentru restul de pret neachitat si datorat de parata SC C.I. SRL. Cum
raportul juridic dedus astfel judecatii contine un element de extraneitate, prin partile raportului
juridic, iar instanta competenta jurisdictional sa solutioneze procesul este instanta romana dupa
art. 149 din Legea nr. 105/1992 unde se afla sediul paratului, persoana juridica romana, revine
acestei instante stabilirea legii aplicabile in cauza, a dreptului material cu care raportul prezinta
legaturi prin elementul sau de extraneitate .
Prin urmare, este obligatia instantei sesizata sa stabileasca legea aplicabila in cazul unui
conflict intre legea tarii careia ii apartine instanta sesizata cu solutionarea litigiului (lex fori) si
legea straina cu care raportul are legatura prin elementul sau de extraneitate, instanta nefiind
tinuta de textul de lege indicat de parte . In alte cuvinte, in raportul juridic cu element de
extraneitate o lege straina se aplica in limitele si conditiile impuse de legea forului, de normele
conflictuale ale tarii forului in care se gaseste instanta de judecata . In sfarsit, potrivit art. 3 din
Legea nr. 105/1992 in vigoare la data sesizarii instantei, determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii sau unui raport juridic, calificare care se face
dupa legea forului. In cazul cesiunii de creanta, astfel cum a fost calificat raportul juridic art. 120
din Legea nr. 105/1992 prevede ca se aplica legea creantei cedate daca partile nu au convenit
altfel, obligatiile dintre cedent si cesionar fiind supuse legii care se aplica raportului juridic pe
care s-a bazat cesiunea. Prima instanta, in expunerea argumentelor sale porneste corect de la
aceste dispozitii legale, dar pentru ratiuni care ne scapa, refuza aplicarea legii italiene desi erau
depuse atestari cu privire la continutul reglementarii cesiunii de creanta, si in egala masura nu
aplica nici prevederile art. 7 din Legea nr. 105/1992 care dau posibilitatea aplicarii legii romane
daca nu se poate stabili continutul legii straine.
Cu alte cuvinte, exista o legatura intre conflictul de jurisdictie si conflictul de legi in
sensul ca solutia conflictului de jurisdictie influenteaza pe cea din conflictul de lege. Totodata,
Curtea observa ca precizarea depusa la termenul din 2 mai 2011 in fata primei instante a fost
gresit calificata ca o cerere de modificare a temeiului de drept, depusa tardiv, fundamentul juridic
al cererii si obiectul sau ramanand neschimbate respectiv obligatia de plata a unei sume de bani
in temeiul unei cesiuni de creanta, parata avand calitatea de debitor cedat. In ce priveste critica
de nemotivare a deciziei atacate, sustinerile recurentei sunt de asemenea nefondate, un examen
obiectiv al considerentelor impun concluzia respectarii intrutotul a exigentelor art. 261 C.
proc.civ.
Asa fiind, Curtea constatand ca solutia adoptata de instanta de apel de anulare a sentintei
fondului si trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instante nu este susceptibila de critica pe
aspectele de nelegalitate invocate, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca
nefondat si a obligat recurenta, in temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecata
suportate de intimat in aceasta faza procesuala.

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

După parcurgerea principalelor elemente legislative, jurisprudențiale și doctrinare cu

privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale la nivelul dreptului UE, putem concluziona că,
prin adoptarea acestui act de drept derivat, a avut loc o veritabilă dezvoltare a cooperării
judiciare în materie civilă, fiind pe această cale încurajată contractarea prin extinderea ariei
16
geografice fără a exista riscul de a exista viitoare neconcordanțe în ceea ce privește un conflict de
legi. De asemenea, se poate observa că Regulamentul a pornit de la principiile deja statuate în
Convenția de la Roma din 1980, axându-se pe o cât mai mare libertate pentru particulari în a-și
determina legislația sub imperiul căreia să se afle viitorul lor contract, cu respectarea normelor
imperative în materie de protecție a consumatorilor, a angajaților, dar și a dispozițiilor imperative
din statele membre, precum ipoteza contractelor de asigurare obligatorie.
Îmbunătățirile pe care le propunem se axează pe posibilele contradicții între normele
imperative a două sau mai multe state, ceea ce ar putea reprezenta un impediment al
particularilor în a-și alege legea aplicabilă, dar și necesitatea unei completări prin referirea la
ipoteza contractelor electronice care s-au extins la nivel foarte mare.
Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Roma I
este sediul reglementării obligaţiilor contractuale, al căror edificiu este clădit pe libertatea de
alegere: Contractul este guvernat de legea aleasă de părţi” (art. 3 alin. 1). Dreptul european
consacră, astfel, regula desemnării legii contractului prin intermediul voinţei părţilor. Spre
deosebire de Roma I, Regulamentul Roma II are drept principiu localizarea obiectivă a faptului
juridic şi, numai în subsidiar, permite alegerea legii raportului juridic. Pentru Regulamentul nr.
593/2008, libertatea de alegere a legii aplicabile este concepută ca element esenţial al sistemului
de norme ce reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor ce decurg din contract.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam a creat condiţiile necesare
„comunitarizării” Convenţiei de la Roma. După un lung proces a fost
adoptat Regulamentul (CE) Nr. 593/2008, realizându-se astfel o reformă a dreptului
privat european.
Sistemul (normelor conflictuale) pe baza căruia se determină legea aplicabilă
contractului păstrează, în genere, aceeaşi arhitectură ca cel consacrat de Convenţia de la Roma :
determinarea de către părţi a legii aplicabile, determinarea lex contractus în lipsa exprimării
voinţei părţilor şi soluţii particularizate pentru anumite tipuri de contracte (în plus faţă de
Convenţie, Regulamentul stabileşte norme conflictuale speciale pentru contractele de
asigurare).
Spiritul Regulamentului este dominat de filosofia adoptată de Comisie - întărirea
certitudinii şi previzibilităţii soluţiilor conflictuale (această opţiune a fost clar exprimată în
Expunerea de motive ce a însoţit propunerea de regulament). Astfel noul Regulament conţine o
serie de definiţii, clarificări şi norme conflictuale formulate mai amănunţit şi de o mai mare
precizie (faţă de formulările echivalente ale Convenţiei). Regulamentul reia soluţiile conflictuale
tradiţionale consfinţite de Convenţia de la Roma, însă cu anumite nuanţări , punctate şi de noi în
lucrarea de faţă.
Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 înlocuieşte Convenţia de la Roma, precum şi toate normele
conflictuale corespondente din sistemele de drept internaţional privat ale statelor membre UE.
De aceea, Legea 105/1992 urmează a se aplica doar pentru acele raporturi juridice cu element de
extraneitate ce excedează domeniul material de aplicare al Regulamentului

17