Norme Conflictuale Privind Contractul de Comerţ Internaţional

în Sistemele de Drept ale Statelor Europene din Afara Spaţiului

Uniunii Europene

Lect. Univ. Dr. Trandafirescu Bogdan Cristian

Universitatea Ovidius Constanţa
(Facultatea de Drept şi tiinţe administrative)

Abstract
Dacă la nivelul Uniunii Europene putem vorbi de o uniformizare a normelor conflictuale
privind materia contractelor începând cu Convenţia de la Roma din 1980, iar apoi putem vorbi
despre o unificare a acestor norme prin regulamentul (CE) Nr. 593/2008, în afara spaţiului U.E.
celelalte ţări europene continuă să aibe propriul sistem de drept internaţional privat.
Ţinând cont de această diversitate, pornim acest studiu în încercarea de a răspunde la câteva
întrebări privind domeniul analizat: care este izvorul de drept al normelor conflictuale ? care sunt
soluţiile conflictuale ? care sunt asemănările şi deosebirile între aceste soluţii ? există influenţe
reciproce ? se poate vorbi despre o armonizare de facto ?

Cuvinte cheie : contract de comerţ internaţional, drept internaţional privat, norme

conflictuale, Uniunea Europeană
Clasificare J.E.L. : K12 ; K20, K33

1. Scurte precizări privind legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional în

sistemele de drept ale ţărilor membre UE

De la început trebuie să facem distincţia între statele membre ale Uniunii Europene şi cele din
afara acestei organizaţii. Ne rezumăm a aminti doar că, în prezent, Regulamentul (CE) Nr.
593/2008 (Roma I) [1] a înlocuit, la nivelul UE, Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale din 1980. Sistemul (normelor conflictuale) pe baza căruia se determină
legea aplicabilă contractului păstrează, în genere, aceeaşi arhitectură ca cea consacrată de
Convenţia de la Roma: determinarea de către părţi a legii aplicabile, determinarea lex contractus
în lipsa exprimării voinţei părţilor şi soluţii speciale pentru anumite tipuri de contracte.
Este de menţionat faptul că anumite state membre au adoptat acte normative speciale privind
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, iar pentru soluţionarea conflictelor de legi
în materia obligaţiilor contractuale au trimis la prevederile Convenţiei de la Roma. Este vorba
despre Legea italiană nr. 218 din 31 mai 1995 [2] şi de Codul belgian de drept internaţional privat
(Legea din 16 iulie 2004) [3]. Potrivit articolului 24 (2) din Regulamentul Nr. 593/2008, având în
vedere că acesta este destinat a înlocui Convenţia de la Roma din 1980, orice trimitere la
Convenţie se va interpreta ca trimitere la Regulament . Mai mult, cele două legi (legea italiană şi
cea belgiană) realizează şi o receptare a Convenţiei de la Roma, supunând regulilor sale chiar şi
acele obligaţii contractuale expres excluse din domeniul de aplicare al Convenţiei (art. 57 din
Legea italiană , respectiv art. 98 din Codul belgian ).
În continuare vom analiza, ceea ce am anunţat încă de la începutul lucrarii, şi anume câteva
alte sisteme de drept internaţional privat, aparţinând statelor din afara U.E. Avem în vedere
Elveţia, spaţiul C.S.I. şi Turcia.
 2. Norme conflictuale privind contractul de comerţ internaţional în dreptul
internaţional privat al Elveţiei

Sistemul de drept al Elveţiei aparţine familiilor de drept romano-germanice. Fiind un stat de

tip federal, se face distincţie între legile federale (care prevalează chiar şi faţă de constituţiile
cantoanelor) şi legile cantoanelor componente . Codul elveţian privind dreptul internaţional privat
face parte din legislaţia federală. Codul a fost adoptat de către Parlamentul federal elveţian la 18
decembrie 1987 şi a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1989 . Trebuie să spunem că în literatura
juridică internaţională, mulţi autori consideră sistemul de drept internaţional privat elveţian ca un
punct de reper, de asemenea nu puţine state, atunci când au adoptat sau au revizuit propriul sistem
de drept internaţional privat, s-au inspirat din legea elveţiană [4].
Alegerea de către părţi a legii aplicabile contractului Părţile pot alege liber legea aplicabilă
contractului. Voinţa cocontractanţilor poate fi manifestată expres sau tacit, însă de o manieră
neîndoielnică - să rezulte „evident din termenii contractului sau din circumstanţe”. Părţile pot
alege legea aplicabilă contractului la încheierea acestuia sau ulterior, însă drepturile dobândite
între timp de terţi nu pot fi astfel prejudiciate (art. 116).
Determinarea lex contractus în lipsa manifestării de voinţă a părţilor În lipsa unei legi alese
de către părţi, contractul este supus legii care prezintă cele mai strânse legături cu acesta. Se
prezumă că această lege este cea a statului unde debitorul obligaţiei caracteristice îşi are
domiciliul sau reşedinţa. Pentru a nu lăsa loc interpretărilor, în legea elveţiană se precizează
expres care este prestaţia caracteristică în anumite contracte mai frecvente (contracte de vânzare-
cumpărare, prestări servicii, de împrumut etc.).
Soluţii conflictuale particularizate pentru anumite contracte
În privinţa contractelor de vânzare-cumpărare se face diferenţa dupa cum acestea privesc
bunuri mobile sau imobile. Contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect material bunuri
mobile sunt supuse prevederilor Convenţiei de la Haga privind legea aplicabilă vânzării
internaţionale de bunuri (15 iunie 1955), cu excepţia cazului în care contractele respective sunt
încheiate cu consumatorii, caz în care se aplică regulile conflictuale speciale prevăzute în art 12
din legea elveţiană (art. 118). Contractele de vânzare-cumpărare privind bunuri imobile sunt
supuse legii alese de părţi, iar în lipsă – legii statului unde se află situat bunul. Forma contractului
de vânzare-cumpărare a unui bun imobil este supusă legii statului unde bunul se află, cu excepţia
situaţiei în care această lege permite părţilor să aleagă lex contractus, iar părţile exercită acest
drept (art 119).
Contractele încheiate cu consumatorii, în lumina legii elveţiene, sunt contractele de furnizare
de bunuri sau servicii destinate uzului personal sau al familiei consumatorului, acesta acţionând
în afara profesiei sale. Alegerea de către părţi a legii aplicabile este exclusă. Contractele cu
consumatorii sunt supuse legii statului unde consumatorul are reşedinţa sa obişnuită, dacă: a)
furnizorul a primit comanda în acel stat; b) încheierea contractului a fost precedată de o ofertă pe
care consumatorul a primit-o în acel stat, sau dacă acolo consumatorul a fost expus la o formă de
publicitate privind produsul, iar consumatorul a întreprins (ca urmare a acestora) actele necesare
încheierii contractului; c) în situaţia în care consumatorul a fost determitat de către furnizor să
părăsească spaţiul statului unde îşi are reşedinţa obişnuită şi să contracteze în străinătate (art.
120).
Contractele privind drepturile de proprietate intelectuală sunt supuse legii alese de părţi, iar în
lipsă – legii statului unde partea care se obligă să transfere drepturile de proprietate intelectuală,
sau se obligă să transmită dreptul de folosinţă a acestora are reşedinţa obişnuită. Contractele
încheiate între angajator şi angajat privind drepturile de proprietate intelectuală, asupra creaţiilor
angajatului realizate în cadrul atribuţiilor de serviciu, sunt supuse legii aplicabile contractului de
muncă (art. 122)
Contractele de intermediere sunt supuse legii alese de părţi, iar în lipsă – legii de la sediul
intermediarului. Condiţiile în care actele intermediarului obligă reprezentatul în raport cu terţii
sunt guvernate de legea statului unde intermediarul are sediul său principal, de unde îşi conduce
afacerile, iar, în lipsă sau dacă acest loc nu este cunoscut terţilor, se va avea în vedere legea
statului unde intermediarul îşi îndeplineşte însărcinarea. Această regulă se aplică şi atunci când
intermediarul acţionează fără împuternicire. Dacă intermediarul are un contract de muncă cu
reprezentatul şi nu are un sediu al său, se va lua în considerare sediul reprezentatului (art. 126).
În legea elveţiană, cu caracter general (cu privire la toate raporturile juridice cu element de
extraneitate, deci şi cu privire la contractele de comerţ internaţional) există o regulă de excepţie
conform căreia dacă se dovedeşte că legea determinată potrivit normelor conflictuale comune are
doar o legătură slăbă cu raportul juridic în cauză, iar o altă lege prezintă o legătură mai puternică,
atunci acea lege se va aplica. Regula de excepţie menţionată este înlăturată doar în cazul în care
legea aplicabilă a fost desemnată prin acordul părţilor (art. 15).
Forma contractului este supusă legii aplicabile fondului sau legii locului unde a fost încheiat.
Contractul încheiat la distantă, între părţi ce se află în state diferite este valid, din punct de vedere
al formei, dacă respectă legea unuia din aceste state. Forma contractului este supusă exclusiv legii
care îi guvernează fondul dacă aceasta, pentru protecţia uneia din părţi, impune obligatoriu
anumite condiţii de formă, exceptând situaţia în care lex contractus permite aplicarea unei alte
legi (art. 124).

3. Norme conflictuale privind contractul de comerţ internaţional în spaţiul Comunităţii

Statelor Independente (CSI) [5]

Primul Cod civil al RSFSR (Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă) din 1922
prevedea supunerea contractului cu element de extraneitate locului încheierii (lex loci contractus),
aceasta atât din punct de vedere al formei, cât şi al conţinutului. În perioada sovietică dreptul
internaţional privat (în spaţiul fostei URSS) a fost caracterizat printr-o reglementare lacunară şi
fragmentară; potrivit tradiţiei sovietice, normele conflictuale trebuie să se regăsească în coduri şi
acte normative generale, nu în legi speciale.
Un pas important a fost făcut prin adoptarea Bazelor legislaţiei civile (1991), Titlul VII fiind
dedicat problemelor de drept internaţional privat. Bazele legislaţiei civile s-au aplicat în Federaţia
Rusă începând cu 3 august 1992, până la adoptarea noului Cod civil. Titlul VII cuprinde 15
articole, iar între problemele tratate se numără şi legea aplicabilă contractelor de comerţ
internaţional. Astfel în art. 166 se arată că aceste contracte sunt supuse, din punct de vedere al
fondului, legii alese de părţi cu ocazia perfectării acordului, sau ulterior acestui moment. Pentru
situaţia în care părţile nu şi-au exprimat voinţa, au fost prevăzute soluţii pentru un număr de
treisprezece contracte, ideea fundamentală urmărită fiind aceea de a supune contractul legii în
vigoare de la domiciliul sau sediul părţii obligate să îndeplinească prestaţia caracteristică. În
privinţa formei este păstrată regula lex loci contractus (art. 165) şi regula întocmirii în scris a
contractului de comerţ exterior, însă nu se mai prevede nimic în legătură cu obligativitatea
semnăturii. Ucraina a adoptat o altă soluţie – conform Legii privind activitatea economică externă
din 16 aprilie 1991, dacă un contract de comerţ exterior este încheiat de către o persoană fizică,
atunci singura exigenţă este semnătura acesteia.
După destrămarea URSS se observă o tendinţă evidentă a ţărilor desprinse (din fostul spatiu
al URSS) şi devenite membre ale CSI de a îşi armoniza, uniformiza şi chiar unifica legislaţia în
materia dreptului internaţional privat prin ratificarea unor convenţii internaţionale şi prin
adoptarea unor noi acte normative, înlocuind astfel vechiul drept sovietic. În primul rând,
fundamentele juridice ale acestor schimbări au fost stabilite prin noile Constituţii ale statelor CSI.
În Constituţia Rusiei din 1993 se arată că „Principiile şi normele universal recunoscute şi tratatele
internaţionale ale Federaţiei Ruse sunt parte integrantă a sistemului său juridic. Dacă un tratat
internaţional încheiat de Federaţia Rusă stabileşte alte reguli decât cele prevăzute in legea internă,
regulile stabilite prin tratatul internaţional vor prevala” (art. 15 (4)). Dispoziţii asemănătoare au
fost introduse şi în constituţiile celorlalte state C.S.I. În noul Cod civil al Rusiei sunt reluate
dispoziţiile constituţionale privind tratatelor internaţionale.
Armonizarea regională prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul CSI Potrivit art. 29 din
Statutul CSI, statele membre trebuie să colaboreze în vederea apropierii legislaţiilor. Pentru
dreptul internaţional privat, este relevant Codul civil model al CSI, adoptat de către Adunarea
Interparlamentară în perioada 1995-1996. Ultimul titlu din cea de-a treia parte a Codului se
intitulează : „Dreptul internaţional privat”. Acest titlu a fost preluat aproape nemodificat în
Codurile civile ale Armeniei şi Uzbekistanului. În Codurile civile ale Rusiei şi Ucrainei, o serie
de articole diferă faţă de articolele corespunzătoare din Codul model, însă concepţia generală este
păstrată .
Codul civil rus, având în vedere vastitatea materiei, a fost adoptat în trei etape. Prima parte a
fost adoptată în 1994, a doua în 1996 şi ultima la 26 noiembrie 2001 (intrată în vigoare la 1
martie 2002). În cea de-a treia parte se regăsesc normele de drept internaţional privat. În privinţa
legii aplicabile contractului cu element de extraneitate, articolele din Codul civil au preluat, în
bună măsură, regulile consacrate de cunoscuta Convenţie de la Roma (1980) privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale [6].
Articolul 1210 (alin. 1) din Codul civil rus preia dispoziţiile articolului 3 din Convenţia de la
Roma (1980), consacrând principiul lex voluntatis. În lipsa voinţei exprimate a părţilor, contractul
va fi supus legii ţării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Se prezumă că această
ţară este cea în care debitorul obligaţiei caracteristice îşi are reşedinţa sau sediul principal al
activităţilor economice. În aliniatul 4 al aceluiaşi articol sunt enumerate 22 de tipuri de contracte,
pentru fiecare fiind expres arătată partea ce îşi asumă obligaţia caracteristică.
Articolul 1212 preia dispoziţiile articolului 5 din Convenţia de la Roma, privind contractele
încheiate de consumatori.
În privinţa formei contractului, art. 1209 se desparte de dispoziţiile articolului 9 din
Convenţia de la Roma, stabilind că „orice contract economic la care cel puţin o parte este o
persoană juridică rusă, va fi supus, din punct de vedere al formei, dreptului rus”. Această
concepţie tradiţională pentru dreptul internaţional privat rus, este păstrată cu consecvenţă inclusiv
la încheierea unor convenţii internaţionale. Cel mai grăitor exemplu,în acest sens, este rezerva
făcută de Rusia la semnarea Convenţiei de la Viena (1980) cu privire la articolul 1, paragraful 1,
litera b .

4. Norme conflictuale privind contractul de comerţ internaţional în dreptul

internaţional privat al Turciei

Prima reglementare completă în materie a constituit-o «Codul privind dreptul internaţional

privat şi procedura civilă internaţională», intrat în vigoare la 20 noiembrie 1982. După două
decenii de aplicare, literatura juridică din Turcia a apreciat că acest Cod nu mai corespundea
noilor nevoi economice, fiind depăşit şi în raport cu noile concepţii consacrate în dreptul uniform
legal. Un proiect al unei noi legi în materie a fost pregătit de o comisie formată din profesori de la
Universitatea din Istambul şi specialiştii Centrului de cercetări în domeniul dreptului şi relaţiilor
internaţionale. Proiectul a fost definitivat şi supus dezbaterilor în anul 2002, iar în anul 2004 a
fost predat (cu modificările făcute între timp) Ministerului justiţiei. În anul 2007 Parlamentul
Turciei a adoptat noul Cod privind dreptul internaţional privat şi procedura civilă internaţională.
În noua reglementare au fost preluate soluţiile conflictuale moderne conţinute în convenţiile
internaţionale şi în legislaţiile ţărilor Europei occidentale; în privinţa contractelor cu element de
internaţionalitate s-a avut în vedere Convenţia de la Roma din 1980, soluţiile conflictuale
consacrate în sistemele conflictuale vest-europene (în special Legea federală elveţiană privind
dreptul internaţional privat din 1987) [7] .
Regulile privind determinarea legii aplicabile contractelor cu element de extraneitate sunt
cuprinse în articolul 24. Faţă de reglementarea anterioară principiul lex voluntatis a fost extins,
astfel încât să cuprindă şi desemnarea de către părţi a legii aplicabile contractului în mod implicit
(voinţa tacită a părţilor contractante). Pentru situaţiile în care părţile nu şi-au exprimat o opţiune,
a fost abandonată vechea regulă a locului de executare în favoarea regulii moderne a legii ce
prezintă cele mai strânse legături cu contractul. Este prezumată a avea asemenea legături legea
ţării în care debitorul obligaţiei caracteristice îşi are reşedinţa sau sediul unde îşi desfăşoară
afacerile (place of business). Dacă debitorul obligaţiei caracteristice are mai multe sedii, va fi luat
în considerare acel sediu ce se află în legătură cu executarea contractului .
Codul privind dreptul internaţional privat şi procedura civilă internaţională conţine, pe lângă
aceste reguli generale privind determinarea lex contractus (prin voinţa părţilor sau, în lipsă, prin
localizare obiectivă) şi reguli speciale privind anumite contracte cu element de internaţionalitate.
Contractele încheiate cu consumatorii sunt reglementate în art. 26, care reia fidel prevederile
corespunzătoare ale art. 5 din Convenţia de la Roma (1980). Prin contractele cu consumatorii se
au în vedere contractele având ca obiect furnizarea de bunuri mobile corporale, sau de servicii
(inclusiv contractele pentru finanţarea acestor furnizări) unei persoane (consumatorul) pentru o
utilizare privată, străină de activitatea profesională a acesteia. În cadrul acestor contracte părţile
pot desemna lex contractus , totuşi alegerea de către părţi a legii aplicabile nu poate avea ca
rezultat privarea consumatorului de protecţia care îi este asigurată de dispoziţiile imperative ale
legii statului în care îşi are reşedinţa obişnuită. Dacă părţile nu au făcut nici o alegere, contractul
este supus de legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită.
Contractele privind drepturile de proprietate intelectuală sunt supuse legii alese de părţi; în
lipsa exprimării unei opţiuni se aplică legea în vigoare de la sediul unde îşi desfăşoară afacerile
sau reşedinţa obişnuită a părţii care se obligă să transmită drepturile de proprietate intelectuală
(art. 28).
Contractele privind transportul de mărfuri sunt supuse legii alese de părţi, iar în lipsă - legii
statului unde transportatorul are principalul sediu unde îşî desfăşoară activitatea, la momentul
încheierii contractului. Dacă se dovedeşte că legea unui alt stat prezintă legături mai strânse cu
contractul, atunci aceea va fi lex contractus (art. 29).
În privinţa contractelor de intermediere, Codul privind dreptul internaţional privat şi
procedura civilă internaţională (din Turcia), preia, în art. 30, dispoziţiile corespunzătoare din
Legea federală elveţiană privind dreptul internaţional privat (art 126), pe care şi noi le-am
analizat anterior. Contractul între reprezentat şi intermediar este supus legii alese de părţi, iar în
lipsă legii în vigoare de la sediul profesional al intermediarului. Condiţiile în care actele
intermediarului obligă reprezentatul în raport cu terţii sunt guvernate de legea statului în care
intermediarul are sediul său principal, de unde îşi conduce afacerile, iar, în lipsă sau dacă acest
loc nu este cunoscut terţilor, se va avea în vedere legea statului unde intermediarul îşi
îndeplineşte însărcinarea. Dacă intermediarul are un contract de muncă cu reprezentatul şi nu are
un sediu al său, se va lua în considerare sediul reprezentatului.

Concluzii
Studiul comparativ întreprins ne conduce către câteva concluzii relevante.
În primul rând problemele generale implicate de stabilirea legii aplicabile contractului de
comerţ internaţional sunt constante, indiferent de sistemul de drept analizat – alegerea legii
aplicabile (fondului şi efectelor) de către părţi, determinarea legii aplicabile în lipsa manifestării
de voinţă a părţilor (soluţiile conflictuale subsidiare), condiţiile de formă ale contractului.
Principiul lex voluntatis este acceptat în toate sistemele de drept internaţional privat studiate.
În lipsa unei alegeri făcute de părţi, lex contractus se determină pe baza normelor conflictuale
subsidiare.
Sistemele de drept internaţional privat analizate conţin reguli conflictuale speciale pentru
anumite contracte, este vorba despre cele mai utilizate contracte, sau cele considerate de o
importanţă deosebită.
 Contractele privind drepturile reale imobiliare sunt supuse fie legii alese de părţi, iar in lipsă
legii ţării unde este situat bunul imobil (de exemplu Elveţia).
În privinţa condiţiilor de formă se poate observa preocuparea legiuitorilor naţionali de a
asigura validitatea contractului de comerţ internaţional (şi a actelor juridice în general).
Putem observa că sistemul de drept internaţional privat elveţian reprezintă un punct de reper,
nu puţine state, atunci când au adoptat sau au revizuit propriul sistem de drept internaţional
privat, s-au inspirat din legea elveţiană. Mai mult la redactarea Convenţiei de la Roma din 1980
au fost avute în vedere soluţiile conflictuale conţinute în sistemul de drept internaţional privat
elveţian, mai departe Convenţia a fost luată drept model de numeroase alte state ale lumii şi a
constituit totodată fundamentul pentru actualul Regulament nr. 593/2008. Între sistemele de drept
internaţional ale statelor europene (membre sau nu ale UE) au existat influenţe reciproce
semnificative.

Note bibliografice
[1] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4
iulie 2008.
[2] Fausto Pocar, Le droit des obligations dans le nouveau droit privé italien, Revue critique de droit
international privé, nr. 1/1996.
[3] Jean-Yves Carlier, Le Code belge de droit international privé, Revue critique de droit international
privé, nr. 1/2005; Nadine Watte, Candicé Barbé, Le nouveau droit international privé belge, Journal du
Droit International, nr. 3/2006.
[4] Pierre Mayer, Vincent Heuzé, Droit international privé, Ed. Montchrestien, Paris, 2001, p. 533; Jacquet
Jean-Michel, Delebecque Philippe, Droit du commerce international, 2e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2000,
p.95.
[5] M.M. Bogouslavski, Le droit international privé en Russie et dans les autres Etats membres de la CEI
au seuil du XXIe , Journal du droit international, nr. 2/1999.
[6] Peter B. Maggs, Introductory commentary to the third part of the civil code în The Civil Code of the
Russian Federation: With Amendments to the First and Second Parts, Publisher M.E. Sharpe, 2002,
http://books.google.com.
[7] Gülören Tekinalp, The 2007 turkish code concerning private international law and international civil
procedure, Yearbook of Private International Law, vol. 9/2007, p. 313-341.