Controverse privind elementul de internaţionalitate în contractele de comerţ internaţional

Controverse privind elementul de internaţionalitate în contractele de comerţ internaţional

(International Conference “Global Economy under Crisis”, 12-13 decembrie 2013, Facultatea
de ştiinte economice (Universitatea Ovidius Constanţa), Ovidius University Annals.
Economic sciences series, Volume XIII, Issue 2, 2013, ISSN 2344-4614, ISSN-L 1582-9383)
Av., Lect. univ. dr. Bogdan Cristian TRANDAFIRESCU Universitatea Ovidius Constanţa
(Facultatea de drept şi Ştiinţe administrative) Abstract Pornind de la dispoziţiile oarecum
neclare ale Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980), în
prezent înlocuită prin Regulamentul (CE) NR. 593/2008, în literatura de specialitate unii
autori au speculat că dispoziţiile acesteia ar putea deveni aplicabile prin însăşi desemnarea de
către părţile contractante a unei legi străine ca lege aplicabilă, această manifestare de voinţă
reprezentând, în această optică, însuşi elementul de extraneitate. În această lucrare am urmărit
să elucidăm această teorie, potrivit căreia orice contract localizat (prin elementele sale
esenţiale) într-un singur sistem de drept ar putea fi „internaţionalizat” doar prin simpla voinţă
a părţilor, în lipsa unui element obiectiv de extraneitate. I. Consideraţii introductive
Internaţionalitatea este elementul fundamental ce face diferenţa între un simplu contract
comercial (supus sistemului naţional de drept) şi contractul de comerţ internaţional. Nu orice
element de extraneitate prezent într-un contract comercial, poate transforma respectivul
contract într-unul interesând dreptul comerţului internaţional, ci doar acele elemente de
extraneitate de natură a face raportul juridic respectiv susceptibil de a fi reglementat de cel
puţin două sisteme (naţionale) de drept. Problema specifică contractelor cu element de
internaţionalitate este aceea a determinării legii aplicabile; în majoritatea sistemelor de drept
internaţional privat părţilor le este acordată facultatea desemnării legii aplicabile. Această
facultate i-a “inspirat” pe unii autori care au susţinut ideea că însăşi alegerea unui sistem
străin de drept ar putea constitui elementul de internaţionalitate, de aici rezultând posibilitatea
transformării unui contract eminamente intern într-unul internaţional. Faţă de această discuţie,
apare firească următoarea întrebare: elementul de internaţionalitate trebuie să preexiste faţă de
momentul la care părţile pot desemna legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional?
Părţile pot alege legea aplicabilă întrucât contractul lor este unul de comerţ internaţional, sau
printr-o asemenea alegere pot transforma contractul în unul de comerţ internaţional? II.
Puncte de vedere privind elementul de internaţionalitate Cunoscutul teoretician Jean -
Christophe Pommier a ridicat următoarea întrebare : „caracterul internaţional al contractului
trebuie să fie prealabil funcţionării regulii conflictuale, sau părţile pot internaţionaliza, prin
voinţa lor concordantă, un contract intern” (având toate elementele localizate într-un singur
stat)[1]. Părţile pot avea interesul de a-şi internaţionaliza contractul pentru a eluda anumite
norme juridice imperative ale dreptului naţional, care în mod normal trebuie să guverneze
respectivul contract. În literatura de specialitate, unii autori[2]au afirmat că părţile pot
internaţionaliza contractul prin introducerea unui element de extraneitate, constând tocmai în
supunerea contractului unei legi străine. În sprijinul tezei internaţionalizării contractului intern
sunt citate şi unele prevederi ale Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (în prezent înlocuită prin Regulamentul (CE) NR. 593/2008). Astfel
s-a susţinut că din interpretarea coroborată a articolului 1 (1) şi 3 (3) rezultă că prevederile
convenţiei sunt aplicabile obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între
legile din state diferite, deci convenţia nu este aplicabilă doar contractelor internaţionale în
înţelesul strict al termenului. Conflictul de legi ar putea fi şi unul provocat prin introducerea
unui element de extraneitate, constând în supunerea contractului unei legi străine (în raport cu
statul faţă de care sunt legate toate elementele relevante ale contractului). Potrivit art 1(1),
Convenţia de la Roma „se aplică obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o
alegere între legile din state diferite” , iar potrivit art. 3 (3) : „Alegerea de către părţi a unei
legi străine, urmată sau nu de aceea a unei instanţe străine, nu poate să aducă atingere
dispoziţiilor de la care legea statului nu permite să se deroge prin contract, numite în
continuare «dispoziţii imperative», dacă toate celelalte elemente sunt localizate, în momentul
acestei alegeri, într-un singur stat”[3]. De aici ar rezulta că părţile prin desemnarea unei legi
aplicabile contractului localizat prin elementele obiective într-un singur stat ar putea
internaţionaliza contractul, elementul de extraneitate constituindu-l tocmai manifestarea lor de
voinţă. Iar cum elementul de extraneitate determină un conflict de legi, deci Convenţia de la
Roma ar fi aplicabilă[4]. Teza internaţionalizării contractului intern prin alegerea unei legi
străine nu poate fi acceptată. Clauza de electio juris nu este permisă decât în cazul
contractelor conţinând un element real, obiectiv de extraneitate, nu unul artificial. Atât
doctrina dominantă[5]cât şi convenţiile internaţionale susţin această concepţie. Convenţia
privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1955 dispune
în art. 1 (4) că : „ Simpla declaraţie a părţilor, privind aplicarea unei legi sau competenţa unei
instanţe judecătoreşti sau de arbitraj, nu este suficientă pentru a conferi contractului de
vânzare caracter internaţional în sensul alineatului 1 al prezentului articol”. Convenţia de la
Haga privind legea aplicabilă contractului de vânzare internaţională de mărfuri (1986) reia
această idee în articolul 1 litera b. Convenţia de la Roma (1980) în controversatul articolul
3(3) nu oferă posibilitatea internaţionalizării unui contract localizat obiectiv pe teritoriul unui
singur stat, dimpotrivă reia o veche regulă a dreptului privat – principiul autonomiei de
voinţă. Majoritatea normelor juridice aparţinând dreptului privat sunt dispozitive (permisive
şi supletive), autorii actelor juridice putând deroga de la acestea, singura limită fiind normele
imperative care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Revenind la articolul 3(3) din
Convenţia de la Roma, având în vedere cele arătate mai sus, putem spune că acesta nu face
decât să reia principiul libertăţii contractuale din dreptul intern. Cu alte cuvinte, părţile unui
contract localizat într-un singur stat pot înlătura normele dispozitive normal aplicabile,
putându-le înlocui cu normele juridice ale unui alt stat, înglobate astfel în contract, însă
contractul rămâne supus sistemului de drept unde este localizat, limita voinţei părţilor fiind
normele imperative ale statului respectiv, aparţinând ordinii juridice interne. III. Concluzii
Concluzionând, respingem ferm teza privind posibilitatea internaţionalizării contractului
comercial localizat într-un singur stat, articolul 3(3) din Convenţia de la Roma nefăcând
altceva decât să întărească regula conform căreia normele conflictuale se aplică doar
contractelor cu un element de extraneitate şi să reia principiul libertăţii contractuale din
ordinea juridică internă. Principiullex voluntatis aparţine categoriei normelor conflictuale,
care se aplică numai în situaţia în care un contract conţine un element de internaţionalitate
suficient de caracterizat încât să determine un conflict de legi. Cu alte cuvinte, elementul de
internaţionalitate constituie condiţia sine qua non pentru aplicarea normelor conflictuale. Ar fi
absurd să ne închipuim că un contract poate fi internaţionalizat prin simpla alegere a unei legi
străine ca lege aplicabilă. Principiul lex voluntatis este menit a soluţiona conflictul de legi nu
de a-l provoca. Bibliografie · Batiffol, Henry ; Lagarde, Paul, Traité de droit
international privé, 8e édition, vol II, LGDJ, Paris, 1993. · Căpăţână, Octavian;
Ştefănescu, Brânduşa, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I Partea generală şi
volII Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, 1987. · Curti-Gialdino,La volonté
des parties en droit international privé, Recueil des cours de l’Académie de droit international,
Tom 137, 1972. · Elhoueiss, Jean-Luc, L’élément d’extranéité préalable en Droit
international privé, Journal du Droit International, nr. 1/2003. · Jacquet, Jean-Michel, Le
contrat international, Ed Dalloz, Paris, 1999. · Mousseron, Jean Marc ; Raynard, Jaques
Fabre, Régis Pierre, Jean-Luc, Droit du commerce international. Droit international de
l’entrepreise, 2e edition, Ed. Litec, Paris, 2000. · Pommier, Jean-Christophe, Principe
d’autonomie et loi du contract en droit international privé conventionnel, Ed. Economica,
Paris, 1992. [1] Jean-Christophe Pommier, Principe d’autonomie et loi du contract en droit
international privé conventionnel, Ed. Economica, Paris, 1992, p. 130. [2] A. Curti-Gialdino,
La volonté des parties en droit international privé, Recueil des cours de l’Académie de droit
international, Tom 137, 1972; Jean-Luc Elhoueiss, L’élément d’extranéité préalable en Droit
international privé, Journal du Droit International, nr. 1/2003; pentru o prezentare a tezei
internaţionalizării contractului intern (având toate elementele localizate într-un singur stat) a
se vedea şi Jean-Christophe Pommier, op.cit. p. 131-133. [3] Dispoziţiile echivalente din
Regulamentul Roma I se regăsesc la art. 9(3): „În cazul în care toate elementele relevante
pentru situaţia respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă ţară decât aceea
a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părţi nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor legii
acelei alte ţări, de la care nu se poate deroga prin acord”. [4] Potrivit lui Jean-Michel Jacquet,
Le contrat international, Ed Dalloz, Paris, 1999., p. 7-8 „Convenţia de la Roma nu recurge la
notiunea de contract internaţional pentru determinarea câmpului său de aplicare. Ea nu numai
că nu oferă o definiţie fermă pentru contractul internaţional, dar acceptă să fie aplicată unui
contract a cărui elemente sunt localizate într-un singur stat. […] Adevăratul criteriu reţinut de
Convenţia de la Roma (pentru aplicarea sa – not. nos.) este obligaţia contractuală intervenită
într-o situaţie prezenţând un conflict de legi şi nu contractul internaţional. Mai mult, noţiunea
decisivă a conflictului de legi este una subiectivă, deoarece ea se poate baza doar pe
desemnarea de către părţi a unei legi aplicabile, chiar şi atunci când contractul nu ar prezenta
nici un element de extraneitate în sensul tradiţional al termenului. Convenţia de la Roma se
aplică contractelor internaţionale, în înţelesul dreptului internaţional privat francez (şi al
majorităţii celorlalte ţări). Dar ea se aplică şi contractelor interne pentru care părţile au decis
să desemneze o lege străină, prin aceasta provocând un conflict de legi în înţelesul
Convenţiei”. · [5]Jean-Christophe Pommier, op. cit. , p. 133-141; Henry Batiffol,
Paul Lagarde, Traité de droit international privé, 8eédition, vol II, LGDJ, Paris, 1993, 274 şi
urm ; Jean-Michel Jacquet, op.cit., p. 31-63 ; Jean Marc Mousseron, Jaques Raynard, Régis
Fabre, Jean-Luc Pierre, Droit du commerce international. Droit international de l’entrepreise,
2e edition, Ed. Litec, Paris, 2000, p. 10- 82.

Read more at: http://www.aaida.ro/controverse-privind-elementul-de-internationalitate-in-

contractele-comert-international_2_632_0.htm
Copyright © A.A.Iordan, Dumitrica & Asociatii