Bologa Cosmin-Ionut - in Prima Faza

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: Dreptul comerțului internațional
ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,
Lector univ. dr. Radu STANCU
ABSOLVENT,
BOLOGA C.R. COSMIN-IONUȚ
GALAȚI, 2021
1
UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
SOLUŢIONAREA LITIGIILOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
- STUDIU DE CAZ -
GALAŢI, 2021
2
ABREVIERI
alin. - alineatul
art. - articolul
B. Of. - Buletinul Oficial
C. civ. - Codul civil
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
C.A. - Curtea de Apel
C.J. - Curierul Judiciar
C.J.C.E. - Curtea de Justiţie Comunităţilor Europene
C.J.U.E. - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
dec. - decizia
Dreptul - revista Dreptul
Ed. - Editura
DCI - Dreptul comerţului internaţional
I.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.O. - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene/al Comunităţilor Europene
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea I
n° - (fr.) numărul
no. - (en.) numărul
nr. - (ro.) numărul
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
parag. - paragraful
pct. - punctul
R.F.J. - Revista Forumul Judecătorilor
R.R.D.A. - Revista română de dreptul afacerilor
R.R.D.P. - Revista română de drept privat
R.S.J. - Revista de ştiinţe juridice
TFUE - Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
UE - Uniunea Europeană
vol. - volumul
3
INTRODUCERE
Motivul alegerii temei licență ,,Soluționarea litigiilor de comerț internațional – studiu

de caz” este acela că în contextul economic actual, în care afacerile se încheie independent de
graniţele naţionale, niciun participant, fie el profesionist (în accepţiunea dată acestuia de
Codul civil român1), fie un alt subiect de drept implicat direct sau indirect într-o afacere, nu
poate nega importanţa dreptului comerţului internaţional.
Dreptul comerţului internaţional se aplică schimburilor economice internaţionale. Între
dreptul economic internaţional şi dreptul comerţului internaţional există o strânsă legătură.
Dreptul economic internaţional este o ramură a dreptului internaţional public, care
reglementează, la nivel macro-economic, diverse forme de organizare elaborate de state, în
scopul favorizării dezvoltării schimburilor între economiile lor naţionale.
Scopul lucrării este de a sublinia că dreptul comerţului internaţional interesează
activităţile comerciale sau, potrivit Codului civil român, activităţile profesioniştilor care
exploatează o întreprindere. Participanţii la operaţiunile de comerţ - sau, altfel spus,
operatoriile comerţ (sau profesioniştii) - au nevoie să ştie în ce mediu îşi desfăşoară
activităţile. Iar acest „mediu" este reglementat de dreptul economic.
Dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept eterogenă, care combină
norme de drept public şi de drept privat, interne şi internaţionale, statale şi de origine privată
(cum este lex mercatoria). El este rezultatul combinării de elemente ce aparţin unei
multitudini de alte discipline juridice, care, de regulă, acţionează într-un cadru naţional, dar
care devine internaţional datorită prezenţei elementului de extraneitate. Ar putea fi incluse
aici, exemplificativ, elemente de drept privat şi de drept public care aparţin: dreptului
internaţional privat, dreptului civil, dreptului comercial, dreptului transporturilor, dreptului
proprietăţii intelectuale, dreptului consumatorilor, dreptului concurenţei, dreptului fiscal,
dreptului mediului, dreptului muncii şi protecţiei sociale. Prin urmare, normele dreptului
comerţului internaţional nu sunt edictate de un legiuitor universal (care nu există), ci de către
state, organizaţii internaţionale, regionale, organizaţii profesionale ş.a.
Autonomia şi caracterul de originalitate ale dreptului comerţului internaţional sunt
date, în principal, de trei aspecte: regulilor materiale care au o sursă internaţională, cu o
pondere superioară de aplicare comparativ cu normele conflictuale, regulilor de origine
privată reprezentate de lex mercatoria şi modului de soluţionare a litigiilor pe calea
arbitrajului, în cvasi-majoritatea lor.
1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
4
Internaţionalitatea comerţului, care se sprijină pe prezenţa elementului de extraneitate,
reiese şi din prevederile art. 2557 alin. (2) C. civ., conform căruia „raporturile de drept
internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat
cu element de extraneitate". De asemenea, potrivit art. 1111 alin. (1) C. proc. civ. 2, un litigiu
arbitrai este considerat internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element
de extraneitate.
În Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma l) 3, care se aplică direct pe
teritoriul României, internaţionalitatea raportului juridic reiese din faptul că o obligaţie
contractuală implică un conflict de legi, adică vine în contact cu două sau mai multe ordini
juridice statale. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, încheiată la Viena în 1980 4, şi Convenţia de la Haga din 2005 cu privire la acordurile
de alegere a forului5 au propriile criterii de internaţionalitate. Astfel, în Convenţia de la Viena
se are în vedere sediul părţilor, care trebuie să fie în state diferite, iar în Convenţia de la Haga
reşedinţa părţilor.
Dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept eterogenă. Autonomia şi
caracterul de originalitate ale acestuia se datorează regulilor materiale aplicabile, lex
mercatoria şi modului de soluţionare a litigiilor pe calea arbitrajului. Internaţionalitatea
comerţului îşi are originea fie în faptul că afacerile/operaţiunile se încheie între parteneri din
state diferite ori între parteneri din acelaşi stat, dar referitor la o operaţiune care conţine cel
puţin un element de extraneitate, fie în faptul că afacerile respective, care presupun circulaţia
transnaţională de bunuri, persoane, servicii şi capitaluri, implică diverse bariere (normative,
juridice, monetare, teritoriale sau fiscale) nespecifice tranzacţiilor interne, cărora li se aplică
regulile Dreptul comerţului internaţional.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, concluzii, propuneri de lege ferenda și
bibliografie.
Pentru soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional trebuie căutat răspunsul la trei
întrebări: cine soluţionează litigiul (capitolul I), care sunt regulile sau legea de soluţionare a
2
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
3
Publicat în J.O. L 177 din 4 iulie 2008.
4
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24/1991, publicată în M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991, în care se
regăseşte şi textul Convenţiei
5
Consiliul UE, prin Decizia din 26 februarie 2009 (2009/397/CE), publicată în J.O. L 133 din 29 mai 2009, a
semnat, în numele UE, Convenţia de la Haga din 2005 privind acordurile de alegere a forului. Convenţia a intrat
în vigoare la 1 octombrie 2015, inclusiv pentru România, prin efectul aprobării sale, în numele UE, prin Decizia
Consiliului din 4 decembrie 2014 (2014/887/UE), publicată în J.O. L 353 din 10 decembrie 2014; ea a fost
ratificată şi de Mexic. Textul acesteia este disponibil online la adresa https://www.hcch.net/en/instruments/
conventions/full-text/?cid=98, consultată la 22 noiembrie 2020.
5
litigiului (capitolul al II-lea) şi cum va fi pusă în executare soluţia dată litigiului (capitolul al
III - lea).
În capitolul 1, Mijloace alternative de soluţionare a litigiilor (ADR) am arătat că în
comerţul internaţional sunt mai frecvent utilizate medierea/concilierea, dispute board,
minitrial.
Medierea este o modalitate de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei
terţe persoane specializate - mediatorul -, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi
confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Medierea are multe avantaje (costul
scăzut, celeritate, confidenţialitate, utilizarea de reguli de procedură şi probatoriu la alegerea
părţilor, menţinerea relaţiilor dintre părţi), dar şi cel puţin un dezavantaj major: soluţia la care
se ajunge prin mediere are valoarea unui contract, care se execută ca orice alt contract,
nebeneficiind de avantajele unei hotărâri statale sau arbitrale, care poate fi pusă în executare
prin forţa coercitivă a statului.
Dispute board este un comitet de experţi independenţi, creat în momentul încheierii
contractului, al cărui rol este ca, pe toată durata executării contractului, să anticipeze
conflictele care pot să apară între părţi, soluţionând dezacordurile dintre acestea, astfel încât
să nu degenereze în litigii.
Minitrial este un fel de proces simulat, care se desfăşoară după o procedură simplă şi
care presupune rapiditate, confidenţialitate şi reguli de procedură şi probatoriu la alegerea
părţilor.
Arbitrajul este modalitatea obişnuită de soluţionare a litigiilor de comerţ internaţional.
Este un sistem jurisdicţional convenţional şi facultativ, în cadrul căruia un litigiu este
soluţionat de arbitrii desemnaţi de către părţi, după o procedură determinată.
Sunt analizate: natura şi izvoarele arbitrajului, formele acestuia, convenţia de arbitraj
(conţinutul, condiţiile de fond şi de forma ale acesteia, autonomia sa, arbitrabilitatea litigiului,
efectele convenţiei de arbitraj), procedura arbitrală (compunerea tribunalului arbitrai,
principiile aplicabile procesului arbitrai, dreptul aplicabil litigiului, probele, măsurile
provizorii şi conservatorii, deliberarea, termenul arbitrajului, hotărârea arbitrală, anularea
hotărârii arbitrale).
În capitolul II, Legea aplicabilă în comerțul internațional, descriem instanţele statale
ce soluţionează litigii de comerţ internaţional fie atunci când părţile aleg o instanţă naţională
printr-o clauză atributivă de jurisdicţie sau o convenţie de alegere a instanţei, după apariţia
litigiului, fie în cazul în care nu există o clauză/convenţie de alegere a instanţei statale sau
arbitrale. De asemenea, instanţele statale intervin şi în cazul arbitrajului, mai ales atunci când
hotărârea arbitrală nu este executată voluntar. Sunt analizate normele de competenţă cu
6
relevanţă pentru comerţul internaţional din Regulamentul Bruxelles l revizuit, din dreptul
român, precum şi din Convenţia de la Haga din 2005, în două situaţii posibile: când părţile
contractante au ales instanţa competentă printr-o clauză atributivă de jurisdicţie sau, după
apariţia litigiului, printr-o convenţie separată şi când părţile nu au ales instanţa competentă.
În contractele de comerţ internaţional primează principiul autonomiei de voinţă a
părţilor, care, de regulă, aleg legea aplicabilă raporturilor dintre ele. Când nu aleg legea
aplicabilă contractului, instanţa statală sau arbitrală care soluţionează litigiul o determină
aplicând norme conflictuale sau alte criterii. Sunt analizate două situaţii: situaţia în care
părţile contractante au ales legea aplicabilă contractului lor şi situaţia în care părţile nu au ales
legea aplicabilă.
a) Situaţia în care părţile contractante au ales legea aplicabilă contractului de comerţ
internaţional:
- principiul autonomiei de voinţă. Este analizat principiul autonomiei de voinţă în
contractele de comerţ internaţional cu privire la: autonomia de voinţă a părţilor în alegerea
legii aplicabile contractului de comerţ internaţional şi dreptul a-naţional lex mercatoria;
limitele autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului de comerţ
internaţional şi normele imperative; aplicarea dreptului străin; excepţia de ordine publică;
normele de aplicaţie imediată şi ordinea publică în faţa instanţei arbitrale; autonomia de
voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile şi normele supletive;
- alegerea legii aplicabile contractului. Alegerea legii este tratată diferit, după cum
părţile au optat ca soluţionarea litigiilor dintre ele să se facă pe calea arbitrajului sau în faţa
unei instanţe statale.
Situaţia în care părţile au ales arbitrajul, ca mod de soluţionare a litigiilor dintre ele.
Părţile pot alege fie o lege statală aplicabilă contractului, fie anumite „reguli de drept", în care
pot fi incluse orice norme cu valoare juridică elaborate de un stat, de operatorii de comerţ
internaţional, cum sunt lex mercatoria, Principiile UNIDROIT, sau chiar o convenţie care nu
este aplicabilă contractului, dar pe care părţile o adaptează intereselor lor, fragmentând-o.
Părţile pot, de asemenea, să aleagă „stabilizarea" regulilor de drept pe care le-au ales. Situaţia
în care părţile au ales o instanţă statală pentru soluţionarea litigiilor dintre ele sau nu au
ales instanţa competentă. Părţile pot alege o lege naţională sau o combinaţie între o lege
naţională şi lex mercatoria. În UE se aplică Regulamentul Roma I.
b) Situaţia în care părţile contractante nu au ales legea aplicabilă contractului de
comerţ internaţional:
7
- cazul în care părţile au ales arbitrajul ca mod de soluţionare a litigiilor dintre ele.
Arbitrul nu este obligat să aplice norme conflictuale pentru a determina legea aplicabilă. El va
stabili legea aplicabilă în funcţie de regulile pe care le consideră potrivite.
Există trei posibile soluţii de desemnare a legii aplicabile: tribunalul arbitrai aplică
normele conflictuale pe care le consideră cele mai potrivite pentru determinarea legii
aplicabile, nefiind ţinut să utilizeze anumite norme conflictuale, aparţinând unei anumite
ordini juridice; tribunalul arbitrai aplică legea pe care o consideră adecvată; tribunalul arbitrai
aplică regulile de drept pe care le consideră potrivite;
- cazul în care părţile au ales o instanţă statală pentru soluţionarea litigiilor dintre
ele sau nu au ales instanţa competentă. Instanţa statală sesizată determină legea aplicabilă,
folosind normele sale conflictuale sau, dacă este cazul, aplicând norme de aplicaţie imediată,
în UE se aplică Regulamentul Roma I.
În capitolul III, Soluţia dată litigiului de comerţ internaţional descriem cum va fi pusă
în executare soluţia dată litigiului de comerţ internaţional.
Executarea soluţiei rezultate din mijloacele alternative de soluţionare a litigiilor.
Acordul rezultat din mediere se execută ca orice contract, în România (şi în alte legislaţii), în
vederea asigurării forţei executorii a acordului, părţile pot să solicite notarului public
autentificarea înţelegerii lor sau să se adreseze instanţei statale cu o cerere de pronunţare a
unei hotărâri care să consfinţească învoiala părţilor, adică să ia act de tranzacţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrate. Hotărârea arbitrală pronunţată în
România în urma unui proces internaţional arbitrai are acelaşi regim cu hotărârea arbitrală
internă, adică este executorie şi obligatorie şi se execută silit ca şi cum ar fi o hotărâre
judecătorească internă.
În ceea ce priveşte executarea unei hotărâri arbitrate străine pe teritoriul României, se
aplică regulile din Codul de procedură civilă şi din convenţiile la care România este parte
(Convenţia de la New York din 1958, Convenţia de la Washington din 1965).
Recunoaşterea şi executarea hotărârii pronunţate de o instanţă statală. Nu există
convenţii internaţionale în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine.
La nivel regional, în UE, se aplică regulamentele europene, printre care, pentru comerţul
internaţional, de bază este Regulamentul Bruxelles I revizuit, în lipsă de convenţii bilaterale în
materie, se vor aplica normele instanţei sesizate (lex fori) cu recunoaşterea şi/sau executarea
hotărârii străine.
8
CAPITOLUL I
MIJLOACE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR
1.1. Medierea versus concilierea

Majoritatea raporturilor dintre operatorii de comerţ internaţional se derulează în bune
condiţii, funcţionând cu bună-credinţă, contractele de comerţ internaţional fiind executate de
către părţile contractante potrivit prevederilor acestora. Există însă şi posibilitatea apariţiei
unor neînţelegeri referitoare la existenţa sau întinderea obligaţiilor operatorilor, la încălcarea
obligaţiilor contractuale. De regulă, operatorii de comerţ internaţional, la elaborarea şi
negocierea contractelor, stabilesc şi modul de soluţionare a litigiilor.
Litigiile de comerţ internaţional sunt disputele sau divergenţele cu privire la
încheierea, interpretarea, executarea sau încetarea unor contracte ori cu privire la obligaţii
extracontractuale care au legătură cu contractele de comerţ internaţional6.
În comerţul internaţional există o concurenţă între autorităţile care pot soluţiona
litigiile: private şi publice, naţionale şi internaţionale. Interesele în joc depăşesc frecvent sfera
privată şi se întrepătrund cu cele publice. Un exemplu este acela al contractelor de stat, în
cadrul cărora statul acţionează în interes public, general, iar întreprinderea privată, cu care
contractează, în interes privat7.
Litigiile pot fi soluţionate de instanţe statale sau de instanţe arbitrale. Tendinţa actuală
este însă de a folosi mai întâi mijloace alternative de soluţionare, cunoscute ca ADR
(Alternative Dispute Resolution), care afectează mai puţin raporturile contractuale dintre părţi
şi care sunt mult mai ieftine decât judecata în faţa unei instanţe, fie ea arbitrată sau statală 8.
Asemenea mijloace alternative mai frecvent utilizate în comerţul internaţional sunt
medierea/concilierea, dispute board, minitrial.
Vor fi analizate succint trei mijloace de soluţionare a litigiilor: ADR, arbitrajul şi
jurisdicţia statală.
Soluţionarea amiabilă a litigiilor este un obiectiv al politicii judiciare naţionale şi
internaţionale în toate domeniile, nu numai în cel al comerţului internaţional.
Există mai multe metode alternative de soluţionare amiabilă a litigiilor, dintre care în
comerţul internaţional sunt mai des utilizate medierea/ concilierea, dispute board, minitrial.
6
Angelica Roşu, Medierea - mijloc alternativ de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale. Medierea în
România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 20.
7
Contractul de stat reprezintă acordul care leagă statul cu o întreprindere privată străină. Fiecare parte
contractantă are un scop diferit: statul, care este, de regulă, în curs de dezvoltare, acţionează în interes general,
urmărind să asigure dezvoltarea propriei ţări, tară a avea resursele umane sau tehnice necesare acestei dezvoltări;
întreprinderea străină urmăreşte realizarea de profit. Pentru detalii, Catherine Kessedjian, Droit du commerce
internaţional, P.U.F., Paris, 2013, p. 152-153.
8
Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul comertului international, Editura Hamangiu 2018, p. 312.
9
Pot fi luate în considerare şi mijloacele alternative de soluţionare în strânsă legătură cu
procedurile judiciare, care implică intervenţia directă a judecătorului 9, cum este încercarea de
împăcare a părţilor; astfel, de exemplu, potrivit art. 21 alin. (2) şi art. 227 alin. (1) C. proc.
civ., pe tot parcursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le
îndrumările necesare, potrivit legii10.
Medierea11, care este echivalentă cu concilierea12, poate fi definită ca o modalitate de
soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate -
mediatorul -, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate şi având liberul
consimţământ al părţilor. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă
mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru
soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi
durabile13.
Teoretic, medierea se aseamănă foarte mult cu negocierea 14, în legislaţia română se
prevede că mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să
asigure un permanent echilibru între părţi, să fie neutru şi imparţial, să păstreze
confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere,
precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe
parcursul medierii, să restituie înscrisurile ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul
procedurii de mediere (art. 30-35 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator), în Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială 15 (care în
legislaţia română este transpusă prin mai multe acte normative, inclusiv prin ultima formă a
Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator), medierea este
definită în art. 3 lit. (a) ca fiind „un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se
face referire la acesta, în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie
iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele, cu asistenţa unui
mediator. Acest proces poate fi iniţiat de către părţi, recomandat sau impus de instanţă sau
prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuată de un judecător
9
Angelica Roşu, op. cit., p. 135.
10
Delia Narcisa Theohari, Marius Eftimie în G. Boroi Noul cod de procedură civilă.Comentariu, vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2013, p. 57 şi 522-523.
11
Carmem Tamara Ungureanu, Enforcement of the Post-Mediation Agreement in International Trade Disputes,
m Modernizarea legislaţiei naţionale în contextul uniformizării dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-
politice asupra sistemului administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 278-286.
12
Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., p. 313.
13
Art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of. nr.
441 din 22 mai 2006.
14
15
Publicată în J.O. L 136 din 24 mai 2008.
10
care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude
demersurile instanţei sau ale judecătorului sesizat de a soluţiona litigiul pe parcursul
procedurilor judiciare privind litigiul în cauză".
Prin utilizarea medierii ca mod de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor, operatorii
de comerţ internaţional evită procedura lungă şi oneroasă în faţa instanţei statale sau arbitrate,
arbitrajul pierzând, în ultimul timp, din caracterul lui privat şi dobândind caracteristici proprii
jurisdicţiei statale16, în anumite state, atunci când avocatul sau persoana care redactează
contractul de comerţ internaţional omite să propună clientului său inserarea unei clauze de
mediere sau, după naşterea litigiului, nu propune soluţionarea lui printr-un mijloc ADR,
inclusiv prin mediere, poate fi responsabil pentru culpă profesională17.
Majoritatea marilor centre de arbitraj oferă părţilor asistenţă pentru organizarea
medierii. De exemplu, în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României funcţionează
Centrul de Mediere a Diferendelor Comerciale 18; la International Chamber of Commerce cu
sediul la Paris se poate organiza mediere în comerţul internaţional 19; The London Court of
International Arbitration (LCIA) reglementează şi medierea organizată în cadrul acesteia 20;
American Arbitration Association (AAA) a elaborat un set de reguli pentru mediere21.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 192/2006, „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte
autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor
folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea
conflictelor dintre ele".
Un contract internaţional poate conţine şi o clauză de reglementare amiabilă a
litigiilor, prin mediere, conciliere sau alt mijloc, la care părţile trebuie să recurgă înainte de a
apela la instanţa arbitrală sau statală. Din cauza riscului de a abuza de această fază prealabilă,
operatorii de comerţ internaţional ezită includerea unei clauze ADR în contractul lor; după
apariţia litigiului, pot alege însă să treacă printr-o procedură de soluţionare amiabilă a
acestuia22. Potrivit art. 2 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, „în orice convenţie ce priveşte
drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei
validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte".
16
Catherine Kessedjian, Droit du commerce internaţional, P.U.F., Paris, 2013, p, 447.
17
Ibidem.
18
Angelica Roşu, Op. cit., p. 17.
19
http://www.iccwbo.org/products-and-services/ arbitration-and-adr/mediation/, consultată la 2 decembrie 2020.
20
http://www.lcia.org., adresă consultată la 23 ianiarie 2021.
21
Pentru detalii, a se vedea https://www.adr.org/Mediation, adresă consultată la 2 decembrie 2020.
22
Catherime Kessedjian, op. cit., p. 448.
11
La nivel internaţional nu există norme obligatorii care să reglementeze mijloacele
alternative de soluţionare a litigiilor (ADR), în 2002 a fost elaborată o lege-model 23,
UNCITRAL Model Law on International Commercial Conciliation24, care conţine reguli
uniforme cu privire la procesul je conciliere, încurajând utilizarea acesteia de către state, prin
includerea textului legii-model în propria legislaţie. Legea-model este aplicabilă oricărei
proceduri, indiferent că este denumită conciliere, mediere sau are o altă denumire echivalentă,
prin care părţile solicită unei terţe persoane să le sprijine pentru soluţionarea amiabilă a
litigiului lor25.
Încă de la apariţia medierii, o problemă cu care s-au confruntat operatorii de comerţ
internaţional, din cauza diferenţelor de reglementare în drepturile naţionale, a fost aceea a
prescripţiei extinctive. Şi aceasta, mai ales pentru că, în statele de common law, prescripţia
extinctivă este o problemă de procedură şi deci atrage aplicarea lex lori, pe când, în sistemul
de drept continental, prescripţia extinctivă este o problemă de fond şi atrage aplicarea lex
causae.
Prin Directiva 2008/52/CE, problema s-a clarificat, cel puţin la nivelul UE: pe toată
durata desfăşurării medierii, cursul prescripţiei se suspendă (art. 8). Conform art. 49 din Legea
nr. 192/2006, „Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus
medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea
procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege". Prescripţia se
suspendă şi pe durata desfăşurării procedurii de informare privind medierea (care nu poate
depăşi 15 zile calendaristice), în condiţiile art. 2532 pct. 7 C. civ., adică suspendarea nu poate
dura mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii de informare cu privire la mediere26.
Deşi medierea/concilierea prezintă avantaje, printre care pot fi enumerate costul
scăzut, celeritatea, confidenţialitatea, utilizarea de reguli de procedură şi probatoriu la
alegerea părţilor, toate acestea conducând la menţinerea relaţiilor dintre ele, are şi
dezavantaje. Astfel, frecvent, medierea nu conduce la soluţionarea litigiului. Acest lucru are
loc mai ales atunci când părţile negociază de pe poziţii evident inegale, dezechilibrate. Un alt
dezavantaj este că presupune costuri şi timp, care nu ar fi fost irosite dacă s-ar fi apelat de la
început la altă modalitate de soluţionare a litigiului. De asemenea, faptul că în cursul medierii
23
Prin „lege-model" se înţelege acel text legislativ cu caracter de recomandare, pe care statele îl pot încorpora în
legislaţiile lor naţionale, având posibilitatea de a-l modifica în funcţie de necesităţi (Angelica Roşu, op. cit., p.
141).
24
http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/ml-conc/03-90953JEbook.pdf, adresă consultată la 24
ianuarie 2021.
25
Angelica Roşu, op. cit., p. 140-142.
26
În legislaţia română, participarea la o şedinţă de informare cu privire la avantajele medierii era obligatorie (din
1 august 2013). În urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266/2014, publicată în M. Of. nr. 464 din 25 iunie
2014, aceasta nu mai este obligatorie, fiind considerată neconstituţională, deoarece îngrădeşte accesul liber la
justiţie, care este un drept constituţional.
12
părţile sunt obligate să dezvăluie o mare parte din probatoriu poate constitui un dezavantaj în
faţa instanţei statale sau arbitrale, partea adversă cunoscând apărările de care se poate folosi
cealaltă parte, construind astfel propria apărare. Cel mai mare dezavantaj este însă soluţia la
care se ajunge prin mediere, care are valoarea unui contract şi care se execută ca orice alt
contract, nebeneficiind de avantajele unei hotărâri statale sau arbitrale, care poate fi pusă în
executare prin forţa coercitivă a statului27.
1.2. Soluţionare amiabilă a litigiilor în comerţul internaţional

Soluţionare amiabilă a litigiilor în comerţul internaţional (Dispute board) reprezintă
un alt mod de soluţionare amiabilă a litigiilor în comerţul internaţional, apărut în SUAÎn anii
1970. Acesta este un comitet de experţi independenţi, creat în momentul încheierii
contractului, al cărui rol este ca, pe toată durata executării, să anticipeze conflictele care pot să
apară între părţi, soluţionând dezacordurile dintre ele, astfel încât să nu degenereze în litigii.
Dispute board este creat încă de la încheierea contractului, menţinut şi remunerat pe toată
durata acestuia28. Este compus din 1-3 experţi, cu experienţă în domeniul conflictelor şi care
cunosc foarte bine împrejurările complexe ale încheierii contractului. Rolul şi prerogativele
sale sunt stabilite prin contract. Funcţionarea lui şi atingerea obiectivului de prevenire a
litigiilor depind de cooperarea dintre părţi şi de cooperarea părţilor cu comitetul.
International Chamber of Commerce (ICC) a elaborat în 2004 un set de reguli29 cu
privire la dispute board, în care propune trei modele: Dispute Review Board (DRB), Dispute
Adjudicatory Board (DAB) şi Combined Dispute Board (CDB). DRB dă numai recomandări,
DAB ia decizii care au o natură contractuală, iar CDB are atât competenţa de a da
recomandări, cât şi decizii, în funcţie de situaţie. Părţile care constituie un Dispute Board pot
folosi modelele ICC sau pot folosi propriile criterii30.
1.3 Procesul simulat în comerţul internaţional

Procesul simulat în comerţul internaţional (Minitrial)31 este un fel de proces simulat,
care se desfăşoară după o procedură simplă şi care presupune rapiditate, confidenţialitate şi
reguli de procedură şi probatoriu la alegerea părţilor. De regulă, părţile convin ca procedura să
nu dureze mai mult de 2 zile. Mai întâi, avocaţii fiecăreia dintre părţi fac o prezentare sumară
27
Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., p. 317
28
29
ICC Dispute Board Rules, material disponibil online la adresa http://www.iccwbo.org
products-and-services/arbitration-and-adr/dispute-boards/dispute-board-rules/, accesat pe 24 ianuarie 2021
30
Catherine Kessedjian, op. cit., p. 453-454.
31
Pentru prima dată noţiunea de minitrial a fost folosită într-un articol în 1978: Eric D. Green, Jonathan B.
Marks, Ronald L. Olson, Settling Large Case Litigation: An Alternative Approach, în Loyola of Los Angeles
Law Review no. 11/1978, p. 493-511.
13
a litigiului managerilor operatorilor de comerţ internaţional implicaţi în litigiu. Pentru ca
minitrial să dea rezultate, este necesar ca managerii în discuţie să aibă putere de decizie, adică
să aibă competenţa de a ajunge la o înţelegere. Frecvent, managerii care nu au cunoştinţe
juridice apelează la o persoană terţă neutră, cu cunoştinţe în materie, cum ar fi un judecător
pensionar.
Prezentarea se face într-un loc privat, fără respectarea unor reguli stricte de procedură
sau de probatoriu. După prezentare, managerii încearcă să ajungă la o soluţie 32,
conştientizând, în faţa argumentelor care le-au fost prezentate, interesul lor comun de a pune
capăt conflictului într-un mod rapid şi puţin costisitor33.
1.4. Arbitrajul în comerţul internaţional

În cuprinsul acestei secţiuni, vor fi prezentate mai întâi câteva noţiuni introductive
despre arbitraj în comerţul internaţional, urmând să fie analizate convenţia de arbitraj şi
procedura de arbitraj, finalizată cu pronunţarea hotărârii arbitrate.
1.4.1. Consideraţii introductive privind arbitrajul în comerţul internaţional

1.4.1.1. Noţiunea de arbitraj
Arbitrajul34 este modalitatea obişnuită de soluţionare a litigiilor de comerţ
internaţional. Arbitrajul în comerţul internaţional poate fi definit ca un sistem jurisdicţional
convenţional şi facultativ, în cadrul căruia un litigiu determinat este soluţionat de arbitrii
desemnaţi de către părţi, după o procedură determinată35.
Litigiul este de comerţ internaţional dacă are legătură cu operaţiuni de comerţ
internaţional, având cel puţin un element de extraneitate.
Arbitrajul presupune, în mod obligatoriu, acordul de voinţă al părţilor, soluţionarea
litigiului dintre părţi nu poate fi supusă arbitrajului în lipsa consimţământului reciproc al
acestora.
Arbitrajul se caracterizează prin trei elemente: sursa puterii arbitrilor de a soluţiona
litigiul este voinţa părţilor; procedura arbitrală trebuie să respecte garanţiile fundamentale ale
justiţiei statale; hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părţi şi, în caz de nevoie, poate fi
pusă în executare prin apelarea la forţa coercitivă a statului36.
32
33
34
Adrian Circa, Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrate străine, Editura: Editura Universul
Juridic, 2013, p. 980 şi urm.
35
Octavian Căpătînă, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I, Partea generală,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 203; Angelica Roşu, op. cit., p. 77; Gabriel Mihai, Arbitrajul internaţional şi
efectele hotărârilor arbitrale străine, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 35.
36
14
1.4.1.2. Natura arbitrajului
S-a pus problema dacă arbitrajul reprezintă o jurisdicţie sau nu. In doctrină este
considerat o jurisdicţie privată37. De asemenea, potrivit art. 541 alin. (1) C. proc. civ. român,
arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, arbitrajul nu reprezintă o jurisdicţie în sensul art.
267 TFUE38. Astfel, în cauza Denuit şi Cordenier39, Curtea a hotărât că un tribunal arbitrai
convenţional nu constituie o jurisdicţie în sensul art. 234 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (în prezent, art. 267 TFUE), deoarece părţile nu au nicio obligaţie, de
fapt sau de drept, de a sesiza o instanţă arbitrală pentru soluţionarea litigiului dintre ele, iar
autorităţile publice din statul membru nu sunt nici implicate în alegerea modului de
soluţionare a litigiului prin arbitraj, nici nu sunt chemate să intervină din oficiu pe parcursul
desfăşurării procedurii arbitrate.
Deşi arbitrajul este considerat o jurisdicţie privată, la care părţile apelează pentru a
evita judecata litigiului în faţa unei instanţe statale, în practică, autoritatea publică, prin
intermediul instanţei statale, interferează cu arbitrajul în mai multe situaţii.
Relaţia dintre arbitraj şi instanţele statale este una complexă, arbitrajul bazându-se pe
sistemul judiciar existent pentru soluţionarea diferitelor incidente care apar în cursul
procedurii arbitrale şi, atunci când este necesar, pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale40.
Astfel, de exemplu, dacă părţile au ales arbitrajul, ca modalitate de soluţionare a
litigiului dintre ele, şi una dintre părţi refuză arbitrajul şi se adresează instanţei statale, cealaltă
parte poate solicita suspendarea procedurii în faţa instanţei statale, până la terminarea
arbitrajului prin pronunţarea hotărârii arbitrate, iar, ulterior, se poate adresa ea instanţei
statale, solicitând executarea hotărârii arbitrate.
1.4.2. Izvoarele arbitrajului

37
Idem, p. 458; Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2009, p.
263; Gabriel Mihai, op. cit., p. 33
38
Art. 267 TFUE: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu
privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agenţiile Uniunii, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat
membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru
a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei
căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea, în cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă
unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cei mai scurt termen".
39
C.J.C.E., cauza C-125/04, Guy Denuit şi Betty Cordenier c. Transorient-Mosaîque Voyages et Culture SA,
Hotărârea din 27 ianuarie 2005.
40
15
Există mai multe instrumente internaţionale în materia arbitrajului, şi anume
Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 cu privire la recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrate străine, Convenţia europeană cu privire la arbitrajul comercial
internaţional de la Geneva din 21 aprilie 1961, Convenţia de la Washington din 18 martie
1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor
state. România este parte la toate cele trei convenţii41.
UNCITRAL a elaborat în 1985 o lege-tip cu privire la arbitrajul comercial
internaţional, care a fost revizuită în 2006 (Model Law on International Commercial
Arbitration42), şi în 1976 un regulament de arbitraj, revizuit în 2010 şi modificat în 2013
(UNCITRAL Arbitration Rules43), care este folosit mai ales de părţile care aleg arbitrajul ad-
hoc. Acestea sunt norme care fac parte din soft law.
În drepturile naţionale există norme referitoare la arbitrajul internaţional. În dreptul
român, arbitrajul internaţional este reglementat în Codul de procedură civilă, în Cartea a VII-
a, Titlul IV „Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrate străine" (art. 1111-1133).
Potrivit art. 1111 C. proc. civ., atunci când se desfăşoară în România, un litigiu arbitrai este
considerat internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate. Dispoziţiile din Codul de procedură civilă menţionate anterior se aplică oricărui
arbitraj internaţional, dacă sediul instanţei arbitrate se află în România şi cel puţin una dintre
părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrate domiciliul sau reşedinţa obişnuită,
respectiv sediul în afara României, cu condiţia ca părţile să nu fi exclus prin convenţia
arbitrală aplicarea acestora.
În anumite drepturi naţionale, cum este cazul Germaniei, regulile aplicabile
arbitrajului sunt aceleaşi, fie că arbitrajul este intern, fie că este internaţional, în altele (Franţa,
Elveţia), printre care şi România, există reguli speciale aplicabile arbitrajului internaţional şi
doar anumite aspecte sunt comune (arbitrajului intern şi internaţional)44.
1.4.3. Formele arbitrajului
41
România a aderat la Convenţia de la New York din 1958 prin Decretul nr. 186/1961, publicat în B. Of. nr. 19
din 24 iulie 1961, a ratificat Convenţia de la Geneva din 1961 prin Decretul nr. 281/1963, publicat în B. Of. nr.
12 din 25 iunie 1963, şi a ratificat Convenţia de la Washington din 1965 prin Decretul nr. 62/1975, publicat în
B. Of. nr. 56 din iunie 1975.
42
Textul poate fi consultat online la adresa http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/ arbitration/ml-arb/07-
86998_Ebook.pdf accesat pe 26 ianuarie 2021.
43
Textul poate fi consultat online la adresa http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/ arbitration/arb-rules-
2013/UNCITRAL-Arbitration-Rules-2013-e.pdf. accesat pe 26 ianuarie 2021.
44
Catherine Kessedjian, op. cif., p. 459.
16
Arbitrajul în comerţul internaţional poate îmbrăca mai multe forme 45, în funcţie de
structura organizatorică, acesta poate fi ocazional sau ad-hoc şi instituţional sau permanent.
După puterile conferite arbitrului, poate fi în drept şi în echitate.
Arbitrajul ocazional sau ad-hoc este acela care se organizează pentru un anumit
litigiu. După soluţionarea acestuia, arbitrajul ad-hoc încetează. Structura şi procedura
arbitrajului ad-hoc diferă de la litigiu la litigiu, fiind stabilite de către părţi în funcţie de
interesele lor. Părţile pot conveni ca litigiul să fie soluţionat de un arbitru unic sau de un
complet colegial46.
În arbitrajul ad-hoc părţile administrează arbitrajul, fără a fi asistate sau supervizate de
persoane/instituţii terţe: părţile aleg arbitrul/arbitrii, aleg locul de desfăşurare a arbitrajului,
limba în care se va desfăşura procedura arbitrală, stabilesc regulile aplicabile procedurii
arbitrale şi legea aplicabilă pentru soluţionarea litigiului, plata arbitrului/arbitrilor, acoperirea
cheltuielilor47.
Dacă părţile aleg arbitrajul ad-hoc, de regulă, folosesc regulamentul UNCITRAL
(UNCITRAL Arbitration Rules)48.
Arbitrajul ad-hoc prezintă multe avantaje, precum: costuri reduse, faptul că părţile
deţin controlul complet asupra desfăşurării lui, celeritate -determinată de faptul că nu este
implicată birocraţia specifică unei instituţii permanente de arbitraj. Arbitrajul ad-hoc are însă
şi multe dezavantaje, mai ales în litigiile de mari proporţii, în care părţile se văd puse în faţa
unor sarcini greu de îndeplinit şi în legătură cu care au cunoştinţe reduse, nu se pot pune de
acord în ceea ce priveşte numirea arbitrilor ş.a. De aceea, de regulă, părţile apelează la o
instituţie permanentă de arbitraj49.
Arbitrajul instituţional sau permanent se realizează în cadrul unor instituţii
permanente de arbitraj, este administrat de un centru de arbitraj şi are un regulament propriu
de organizare şi de funcţionare. Principalele elemente de structură ale arbitrajului instituţional
sunt mecanismul de desemnare a arbitrilor, lista arbitrilor şi secretariatul 50.
Dacă părţile aleg arbitrajul instituţional, pot opta între mai multe centre de arbitraj,
cum ar fi: Permanent Court of Arbitration de la Haga51, care funcţionează pe lângă Curtea
Internaţională de Justiţie şi care nu soluţionează decât litigii între state sau între un stat şi o
45
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 269-273.
46
Idem, p. 270
47
48
Catherine Kessedjian, op. cit., p. 460.
49
50
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 270.
51
Despre Permanent Court of Arbitration există informaţii online la adresa http://www. pca-cpa.org/, consultată
la 2 februarie 2021.
17
întreprindere (ca în cazul contractelor de stat)52; ICC International Court of Arbitration de la
Paris, care funcţionează în cadrul International Chamber of Commerce (ICC) şi care are
reguli noi de arbitraj (în vigoare din 2012) 53; Stockholm Chamber of Commerce Arbitration
(arbitrajul organizat pe lângă Stockholm Chamber of Commerce)54, The London Court of
International Arbitration (LCIA)55, American Arbitration Assodation (AAA)56, Singapore
International Arbitration Centre (SIAC)57, Japan Commercial Arbitration Assodation
(JCAA)58, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României59.
Alegerea unui centru de arbitraj presupune şi alegerea regulamentului său de arbitraj,
deoarece, de regulă, fiecare centru aplică propriul regulament, refuzând aplicarea unor alte
reglementări, iar fiecare regulament conţine şi reguli de procedură60.
Arbitrajul mai poate fi în drept şi în echitate. Arbitrajul în drept sau in ilire este acela
în care soluţionarea litigiului se face aplicând norme juridice. Arbitrajul în echitate este acela
în care părţile conferă arbitrului puterile unui amiable compositeur. în acest caz, arbitrul va
soluţiona litigiile făcând abstracţie de legea aplicabilă contractului; el se va baza pe principii
morale şi de echitate, în literatura juridică 61 se face distincţie între arbitrul care soluţionează
litigiul ca amiab/e compositeur şi arbitrul care soluţionează litigiul ex aequo et bono; în
primul caz, arbitrul este ţinut de respectarea normelor imperative, în al doilea, nu, cu excepţia
normelor care formează ordinea publică internaţională.
Arbitrajul în echitate este admis în majoritatea legislaţiilor 62, inclusiv în dreptul român
[art. 1120 alin. (2) C. proc. civ.], precum şi în convenţii internaţionale, cum este Convenţia de
la Geneva din 1961, care în art. VII parag. 2 prevede posibilitatea părţilor de a conveni ca
arbitrii să judece ca mediatori amiabili, dacă legea aplicabilă arbitrajului o permite.
52
53
Despre ICC International Court of Arbitration există informaţii online la adresa http:// www.iccwbo.org/,
consultată la 2 februarie 202.
54
Despre SCC Arbitration există informaţii online la adresa http://www.sccinstitute. corn/, consultată la 2
februarie 2021.
55
Despre LCIA există informaţii online la adresa http://www.lcia.org/, consultată la 2 februarie 2021.
56
Despre AAA există informaţii online la adresa https://www.adr.org/aaa/, consultată la 2 februarie 2021.
57
Despre SIAC există informaţii online la adresa http://www.siac.org.sg/, consultată la 2 decembrie 2017; a se
vedea Catherine Kessedjian, op. cit., p. 461
58
Despre JCAA există informaţii online la adresa http://www.jcaa.or.Jp/e/, 2 februarie 2021.
59
Despre Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
există informaţii online la adresa http://arbitration.ccir.ro/, consultată la 2 februarie 2021.
60
Catherine Kessedjian, op. cif., p. 461.
61
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 272-273; a se vedea şi amir dumisic, Advantages
ofAmicable International Arbitration: Characteristics and Scope of Arbitrator Powers, 2009, p. 5-9, material
disponibil online la adresa https://www.duo.uio. no/bitstream/handle/10852/22183/91117.pdf?sequence=1,
consultată la 9 noiembrie 2020.
62
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 27
18
1.5. Convenţia de arbitraj sau convenţia arbitrată
Convenţia de arbitraj poate să îmbrace două forme: clauza compro-misorie, inserată în
contractul părţilor sau o convenţie separată la care contractul face trimitere (deci, înainte de
apariţia litigiului), care reprezintă regula, şi, mai rar, compromisul de arbitraj, care se încheie
între părţi după naşterea litigiului63.
1.5.1. Conţinutul convenţiei de arbitraj64

Majoritatea contractelor de comerţ internaţional conţin o clauză de alegere a instanţei
competente, arbitrale sau statale, pentru soluţionarea litigiilor eventuale care se pot naşte în
viitor între părţile contractante.
Atunci când părţile aleg arbitrajul, clauza de arbitraj trebuie redactată cu precizie,
astfel încât să nu dea naştere la interpretări. Atunci când părţile includ o clauză de arbitraj în
contractul lor, trebuie să fie conştiente că, ulterior, dacă li se pare mai convenabil să se
adreseze unei instanţe statale, nu au posibilitatea să o facă 65, deoarece clauza de arbitraj are ca
principal efect necompetenţa instanţelor statale.
De regulă, părţile aleg să insereze în contractul lor o clauză-standardl tip de arbitraj,
disponibilă în toate marile centre de arbitraj. Astfel, odată cu alegerea instituţiei arbitrale (de
exemplu, ICC International Court of Arbitration), vor folosi clauza-tip propusă de această
instituţie, pe care o vor adapta propriilor interese66.
O clauză de arbitraj dintr-un contract de comerţ internaţional, prin care este ales
arbitrajul instituţional, ar trebui să conţină minimum următoarele elemente67:
- mijlocul de soluţionare a litigiilor, dacă părţile cad de acord să folosească atât
medierea, cât şi arbitrajul, atunci trebuie să se specifice în mod clar că medierea va avea loc
înainte de arbitraj;
- regulile aplicabile arbitrajului, dacă se alege arbitrajul instituţional, atunci se vor
alege regulile instituţiei sub egida căreia va avea loc arbitrajul (AAA, LCIA, UNCITRAL
etc.);
- limba procedurii arbitrale şi a hotărârii arbitrale, de regulă, aceasta este aceeaşi cu
limba oficială a contractului, dar părţile pot alege şi altă limbă, cum este limba instituţiei unde
are loc arbitrajul;
63
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 277-278; Art. 549 C. proc. civ.
64
Patrick Rohn, Philipp Groz, Drafting Arbitration Clauses for IP Agreements. în Journal of Intellectual Property
Law & Practice, vol. 7, no. 9/2012, p. 652 şi urm.; art. 550 şi art. 551 C. proc. civ. român.
65
66
Ibidem.
67
19
- locul arbitrajului, părţile aleg locul în funcţie de interesele lor, prin indicarea
instituţiei care va soluţiona litigiul; majoritatea părţilor alege ca loc de desfăşurare a
arbitrajului un stat care a semnat/ratificat/aderat la Convenţia de la New York din 1958,
pentru a se asigura că hotărârea arbitrală va putea fi pusă în executare (o hotărâre arbitrală
pronunţată într-un stat parte la Convenţie va putea fi pusă în executare în condiţiile stabilite de
Convenţie, chiar dacă una sau mai multe părţi contractante au sediul în state care nu au
semnat/ratificat/aderat la Convenţie)68;
- numărul arbitrilor, de regulă, părţile convin pentru trei arbitri, dar dacă intenţionează
să reducă cheltuielile, pot stabili ca litigiul să fie soluţionat de un arbitru unic.
În cazul în care părţile aleg arbitrajul ad-hoc, convenţia de arbitraj trebuie să conţină
mult mai multe detalii69.
1.5.2. Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj. Autonomia acesteia

Clauza de arbitraj (clauza compromisorie) este independentă de contractul care o
conţine, atât din punct de vedere material, cât şi juridic.
Astfel, clauza de arbitraj nu este afectată de ineficacitatea contractului (nulitate,
rezoluţiune, reziliere, caducitate, expirare ş.a.) şi nici chiar de formarea lui, o clauză de
arbitraj putând fi valabilă, chiar dacă contractul între părţi nu s-a încheiat încă 70.
Potrivit art. 1113 alin. (3) C. proc. civ., validitatea clauzei compromisorii nu poate fi
contestată pe motivul nevalidităţii contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care
nu există încă, deci are un caracter autonom. Validitatea clauzei compromisorii este supusă
legii aplicabile stabilite de părţi; frecvent, legea aplicabilă clauzei compromisorii este aceea
aleasă de părţi pentru contractul lor, şi nu o lege separată.
Conform art. 1113 alin. (2) C. proc. civ., convenţia de arbitraj (atât clauza
compromisorie, cât şi compromisul) este valabilă dacă îndeplineşte condiţiile de fond impuse
fie de legea stabilită de părţi pentru clauză, fie de legea aplicabilă obiectului litigiului (şi aici
se are în vedere mai ales compromisul), fie de legea aplicabilă contractului care o conţine, fie
de legea română.
Autonomia clauzei compromisorii nu este recunoscută în toate drepturile naţionale71.
1.5.3. Condiţiile de formă ale convenţiei de arbitraj

68
Idem, p. 147.
69
Harry L. Arkin, International Ad Hoc Arbitration: A Practicai Alternative, în International Business Lawyer,
2007, p. 5 şi urm.
70
71
Idem, p. 464.
20
Potrivit Convenţiei de la New York din 1958, convenţia de arbitraj trebuie să îmbrace
forma scrisă (ari. II parag. 1 şi 2). Şi Convenţia de la Geneva din 1961 prevede forma scrisă
sau orice formă permisă de legislaţia statelor care nu pretind forma scrisă a convenţiei
arbitrale [art. l parag.'(2) lit. a)].
În mod asemănător, conform art. 1113 alin. (1)C. proc. civ., convenţia arbitrală se
încheie valabil în formă scrisă, prin înscris, telegramă, telex, telecopiator, poştă electronică
sau orice alt mijloc de comunicare permiţând a-i stabili proba printr-un text.
1.5.4. Arbitrabilitatea litigiului

Condiţia de a putea soluţiona prin arbitraj numai litigiile arbitrabile are ca scop
asigurarea eficacităţii unui sistem juridic în care aplicarea anumitor norme nu poate fi lăsată
pe seama unei jurisdicţii private72. Această idee a fost preluată de Convenţia de la New York
din 1958, care prevede în art. V parag. 2 lit. a) că o hotărâre arbitrală nu poate fi recunoscută
şi executată în cazul în care obiectul litigiului nu era arbitrabil conform legii instanţei în faţa
căreia s-au solicitat recunoaşterea şi executarea.
Pentru a stabili arbitrabilitatea unui litigiu, se au în vedere obiectul acestuia (ratione
materiae) şi calitatea părţilor (ratione personae).
Potrivit legislaţiei române, sunt arbitrabile numai litigiile care au un obiect de natură
patrimonială şi care priveşte drepturi de care părţile pot dispune, iar legea statului de sediu al
instanţei arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti [art. 1112 alin. (1)
C. proc. civ.].
În ceea ce priveşte calitatea părţilor, se au în vedere anumite caracteristici ale uneia
dintre părţi, şi anume dacă o parte este persoană juridică de drept public sau dacă face parte
din categoria persoanelor considerate „slabe" şi care au nevoie de protecţie, cum este
consumatorul.
În principiu, se consideră că autorităţile publice nu pot recurge la jurisdicţia arbitrală,
care este o jurisdicţie privată, în detrimentul jurisdicţiei statale 73. Există însă o tendinţă la
nivel mondial de a extinde domeniul arbitrabilităţii, la care participă şi România. Astfel,
conform art. 542 alin. (2) C. proc. civ., statul şi autorităţile publice pot încheia convenţii
arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care
România este parte. Art. II parag. 1 din Convenţia de la Geneva din 1961, la care România
este parte, autorizează persoanele juridice de drept public să încheie convenţii de arbitraj.
Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate şi activităţi economice
72
Catherine Kessedjian, op. cit., p. 464
73
Gabriel Mihai, op. cit., p. 109.
21
pot încheia convenţii arbitrate, cu excepţia cazului în care legea ori actul lor de înfiinţare sau
de organizare prevede altfel [art. 542 alin. (3) C. proc. civ.].
În ceea ce priveşte persoanele considerate „slabe" şi care au nevoie de protecţie, de
regulă, acestea pot încheia numai compromisuri, nu şi clauze compromisorii, deoarece se
apreciază că numai după naşterea litigiului pot lua decizii în cunoştinţă de cauză. Prin urmare,
un litigiu în care o parte este consumator nu este arbitrabil dacă în contractul litigios a fost
inserată o clauză de arbitraj, în dreptul UE, această abordare există, de exemplu, în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie în interpretarea Directivei 93/13/ CEE a Consiliului din 5
aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Astfel, în cauza Asturcom Telecomunicaciones74 Curtea a hotărât că „o instanţă
naţională sesizată cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrate care a dobândit
autoritatea de lucru judecat, pronunţată în lipsa consumatorului, este obligată, de îndată ce
dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop, să aprecieze din oficiu
caracterul abuziv al clauzei arbitrale cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau
un furnizor şi un consumator, în măsura în care, potrivit normelor de procedură interne,
aceasta poate realiza o asemenea apreciere în cadrul unor acţiuni similare de natură internă".
De asemenea, în cauza Mosfaza Claro75, Curtea a stabilit ca o instanţă naţională sesizată cu o
acţiune în anulare a unei sentinţe arbitrale trebuie să aprecieze ca nulă convenţia de arbitraj şi
să anuleze sentinţa arbitrată, deoarece convenţia arbitrală este abuzivă, chiar dacă
consumatorul nu a invocat nulitatea în cursul procedurii arbitrale, ci numai în acţiunea în
anularea hotărârii arbitrale76.
Sancţiunea nerespectării condiţiei arbitrabilităţii în dreptul român este anularea
hotărârii arbitrale [art. 1121 alin. (3), care face trimitere la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc.
civ.]. Aceeaşi sancţiune se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie mai sus analizată
(cauza Mosfaza Claro).
În Convenţia de la New York din 1958 se prevede, aşa cum am arătat deja, că
hotărârea arbitrală prin care a fost soluţionat un litigiu nearbitrabil potrivit legii statului unde
se solicită recunoaşterea sau/şi executarea acesteia nu poate fi recunoscută/executată [art. V
parag. 2 lit. a)]77. Deci, sancţiunea este imposibilitatea recunoaşterii/executării hotărârii
arbitrate.
74
C.J.C.E., cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones SL c. Cristina Rodriguez Nogueira, Hotărârea din 6
octombrie 2009.
75
C.J.C.E., cauza C-168/05, Elisa Măria Mosfaza Claro c. Centra Movil Milenium SL, Hotărârea din 26
octombrie 2006.
76
77
Gabriel Mihai, op. cit., p. 112.
22
1.5.5. Convenţia arbitrală şi răspunderea delictuală
Atunci când convenţia de arbitraj este redactată într-o manieră generală, vizând orice
litigiu care se naşte în legătură cu contractul dintre părţi sau care are o relaţie cu acesta,
răspunderea delictuală intră în domeniul de aplicare al convenţiei arbitrale 78.
1.5.6. Efectele convenţiei de arbitraj

Sunt avute în vedere efectele faţă de părţile care au încheiat convenţia arbitrală, faţă de
terţi şi faţă de instanţa arbitrală.
Părţile trebuie să respecte convenţia de arbitraj; ele au obligaţia să se adreseze unei
instanţe arbitrale pentru soluţionarea litigiului dintre acestea; încheierea convenţiei arbitrale
atrage necompetenţa instanţelor statale.
De regulă, faţă de terţi, convenţia de arbitraj nu produce efecte, aplicându-se principiul
relativităţii efectelor actului juridic.
În ceea ce priveşte instanţa arbitrală, este incident aşa-numitul principiu competenţă-
competenţă, aplicabil într-un mare număr de state, printre care şi România, unde este
consacrat în art. 1119 C. proc. civ. Semnificaţia acestui principiu este aceea că instanţa
arbitrală trebuie să îşi verifice propria competenţă, ceea ce înseamnă că trebuie să se pronunţe
cu privire la validitatea convenţiei de arbitraj, la eficacitatea şi întinderea acesteia, precum şi
cu privire la arbitrabilitatea litigiului (aceasta fiind latura pozitivă a efectelor convenţiei de
arbitraj). Ca efect negativ, convenţia de arbitraj conduce la necompetenţa instanţelor statale79.
Potrivit art. II parag. 3 din Convenţia de la New York din 1958, instanţa statală
sesizată cu un litigiu în legătură cu care s-a încheiat o convenţie arbitrală se va declara
necompetentă, cu excepţia situaţiei în care constată că respectiva convenţie de arbitraj este
caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.
Principiul competenţă-competenţă nu exclude, a posteriori, controlul exercitat de către
instanţa statală în ceea ce priveşte anularea hotărârii arbitrate, precum şi cu privire la
recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrate străine 80. În UE, Curtea de Justiţie a decis, în
interpretarea Regulamentului Bruxelles l (nr. 44/2001 -, C.T.U.), în cauza AIlianz81, că
instanţa statală competentă să soluţioneze pe fond un litigiu are competenţa de a decide şi cu
privire la validitatea sau efectele unei convenţii de arbitraj în legătură cu acel litigiu, în
expunerea de motive a Regulamentului Bruxelles l revizuit (nr. 1215/2012), la alin. (12), se
precizează că, în cazul în care o instanţă statală dintr-un stat membru, exercitându-şi
78
Catherine Kessedjian, op. cit, p. 465.
79
Idem, p. 468.
80
81
C.J.C.E., cauza C-185/07, Allianz SpA şi Generali Assicurazioni Generali SpA c. West Tankers Inc., Hotărârea
din 10 februarie 2009.
23
competenţa în temeiul Regulamentului sau în temeiul legislaţiei naţionale, a stabilit că o
convenţie de arbitraj este nulă şi neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat,
acest lucru nu împiedică recunoaşterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta
pe fond. Acest lucru nu aduce atingere competenţei instanţelor din statele membre de a hotărî
cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale în conformitate cu Convenţia de
la New York din 1958, care primează asupra Regulamentului.
1.6. Procedura arbitrată

1.6.1. Compunerea instanţei arbitrale/tribunalului arbitrai
Compunerea instanţei arbitrale se face prin metoda stabilită de comun acord de către
părţi prin convenţia arbitrată. Dacă se întâmpină dificultăţi, intervine instanţa statală; este ceea
ce în dreptul francez se numeşte juge d'appui, instituţie fără corespondent în dreptul anglo-
saxon82. In dreptul român, pentru înlăturarea piedicilor în organizarea şi desfăşurarea
arbitrajului intervine, la cerere, instanţa judecătorească de la locul desfăşurării arbitrajului
(art. 547 C. proc. civ.).
Dacă arbitrajul este ad-hoc, părţile vor stabili metoda de compunere a tribunalului
arbitrai. Dacă arbitrajul este instituţional şi părţile nu au stabilit modalitatea de compunere a
tribunalului arbitrai, intervine instituţia care organizează arbitrajul.
Tribunalul arbitrai este de regulă compus dintr-un număr impar de arbitri (1 sau 3);
atunci când se numesc trei, unul este preşedinte sau, în dreptul român, supraarbitru (art. 556
C. proc. civ.).
La numirea arbitrilor trebuie să se ia în considerare: experienţa acestora în domeniul
de activitate din care face parte problema litigioasă 83, precum şi în procedura arbitrală însăşi;
abilităţile lingvistice referitoare la limba arbitrajului; disponibilitatea lor în perioada de timp
stabilită de părţi pentru desfăşurarea arbitrajului84.
În Convenţia de la New York din 1958 [art. V parag. 1 lit. d)] se prevede că
recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale vor fi refuzate la cererea părţii contra căreia ea
este invocată, dacă aceasta face dovada că constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de
arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost
conformă cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul, în Convenţia de la Geneva din 1961, în art.
IV parag.
I se arată că părţile la convenţia de arbitraj sunt libere să prevadă că litigiile lor vor fi
supuse unei instituţii permanente de arbitraj, situaţie în care arbitrajul se va desfăşura în
82
83
Idem, p. 470.
84
24
conformitate cu regulamentul instituţiei desemnate, sau că litigiile lor vor fi supuse unei
proceduri arbitrale ad-hoc, părţile având în acest caz posibilitatea să desemneze arbitrii sau să
stabilească modalităţile potrivit cărora aceştia vor fi desemnaţi în ipoteza unui litigiu, să
determine locul arbitrajului şi să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii 85.
1.6.2. Principiile aplicabile procesului arbitraj

Procesul arbitrai se caracterizează prin independenţa şi imparţialitatea arbitrilor, prin
asigurarea contradictorialităţii şi a egalităţii de tratament a părţilor; de asemenea, procesul
arbitrai se caracterizează prin celeritate.
Cerinţa imparţialităţii şi a independenţei arbitrilor este precizată în ICC Rules of
Arbitration din 2012 (cu ultima modificare în 2017) 86, care prevede în art. 11 parag. 1 că
fiecare arbitru trebuie să fie şi să rămână imparţial şi independent faţă de părţile implicate în
arbitraj, în UNCITRAL.
Arbitration Rules (cu ultima modificare în 2013)87, care prevede că o cauză de
recuzare a arbitrilor este îndoiala legitimă asupra imparţialităţii şi independenţei acestora (art.
11). în acelaşi sens este prevederea din art. 1114 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. român, potrivit
căreia un arbitru poate fi recuzat când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la
independenţa şi imparţialitatea sa.
Tribunalul arbitrai trebuie să asigure respectarea principiilor fundamentale ale
procesului, printre care şi principiul contradictorialităţii, în care poate fi inclus şi acela al
egalităţii de tratament al părţilor. Aceste principii sunt prevăzute în art. 1115 alin. (3) C.
proc. civ. De asemenea, potrivit art. 575 alin. (2) C. proc. civ., principiile fundamentale ale
procesului civil (reglementate în Codul de procedură civilă) sunt aplicabile şi în procedura
arbitrală.
La cererea părţilor sau atunci când ele au încheiat un acord în acest sens, arbitrajul se
declară confidenţial.
În ICC Rules of Arbitration din 2012 se prevede că tribunalul arbitrai poate declara
confidenţială procedura de arbitraj sau orice alte probleme legate de arbitraj, luând măsuri
pentru protejarea secretelor comerciale sau a altor informaţii confidenţiale (art. 22 parag. 3).
1.6.3. Legea aplicabilă litigiului
85
Sergiu Deleanu, Constituirea tribunalului arbitraj şi procedura arbitrală în arbitrajul internaţional potrivit
dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, în S.U.B.B. Jurisprudenția, nr. 1/2013.
86
Textul este disponibil online la adresa https://cdn.iccwbo.org/content/uploads sites/3/2017/01/lCC-2017-
Arbitration-and-2014-Mediation-Rules-english-version.pdf.pdf, accesat pe 16 ianuarie 2021.
87
Textul este disponibil online la adresa http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/
arb-rules-2013/UNCITRAL-Arbitration-Rules-2013-e.pdf, accesat pe 16 ianuarie 2021.
25
Legea aplicabilă pentru soluţionarea litigiului este aceea aleasă de către părţi. Dacă
părţile nu au ales legea aplicabilă, atunci tribunalul arbitrai aplică legea pe care o consideră
potrivită, ţinând seama de uzanţele şi de regulile profesionale din domeniul din care face parte
litigiul. Tribunalul arbitrai va evita aplicarea de norme conflictuale. Cu acordul expres al
părţilor, tribunalul arbitrai poate soluţiona litigiul în echitate sau ca amiable compositeur (art.
1120 C. proc. civ. român). Prevederi asemănătoare există în ICC Rules of Arbitration din
2012, în art. 21.
1.6.4. Actul de misiune

Actul de misiune (Terms of Reference) este documentul care conţine toate informaţiile
care permit stabilirea sarcinilor arbitrilor, în ICC Rules of Arbitration din 2012 este menţionat
la art. 23, potrivit căruia acest document trebuie să conţină următoarele: numele, calitatea,
adresa şi alte detalii de contract ale fiecăreia dintre părţi şi ale reprezentanţilor acestora în
procedura arbitrată, dacă este cazul; adresele la care vor fi comunicate actele de procedură în
cursul arbitrajului; un rezumat al pretenţiilor părţilor, indicându-se şi evaluarea acestora în
bani; o listă a capetelor de cerere, atunci când instanţa arbitrată consideră potrivit; numele,
adresa şi alte detalii de contact ale fiecăruia dintre arbitri; locul arbitrajului; indicarea regulilor
de procedură aplicabile şi, dacă este cazul, arătarea competenţelor atribuite arbitrilor, adică
dacă aceştia vor decide ca amiabile compositeurs sau ex aequo et bono.
În România, conform art. 566 C. proc. civ., pentru a avea loc constituirea tribunalului
arbitrai, arbitrii trebuie să accepte însărcinarea.
1.6.5. Probele
Regulile de probă variază de la un stat la altul şi de la o instituţie permanentă de
arbitraj la alta88. În general, proba este lăsată la libera dispoziţie a părţilor. În actul de misiune
al arbitrilor, de regulă, există indicaţii cu privire la probe.
Instituţiile permanente de arbitraj pot folosi sistemul discovery şi e-discovery,
împrumutat din dreptul american. Discovery este o procedură care permite fiecărei părţi să
obţină de la cealaltă parte toate documentele necesare pe care aceasta le foloseşte pentru a
proba pretenţiile sale, fie că partea care cere documentele ştie de existenţa lor, fie că nu ştie 89.
E-discovery se referă la documentele în format electronic. Această procedură nu poate fi
aplicată în toate litigiile. Unii autori 90 consideră că ea nici nu este necesară în arbitrajul de
comerţ internaţional, deoarece se presupune că arbitrajul este mai puţin formal şi mai rapid
88
89
Ibidem.
90
26
decât judecarea litigiului în faţa unei instanţe statale (unde discovery se impune) şi, de
asemenea, majoritatea documentelor sunt cunoscute şi comunicate între părţi în cursul
raporturilor lor comerciale.
În afară de înscrisuri, se utilizează şi proba cu martori, precum şi expertiza. Art. 25 din
ICC Rules of Arbitration prevede că tribunalul arbitrai analizează documentele depuse de
către părţi, ascultă părţile în contradictoriu - atunci când acestea o cer sau, în lipsa cererii,
dacă tribunalul arbitrai consideră necesar-, audiază martori şi numeşte experţi.
Detaliile cu privire la propunerea şi administrarea probelor în procesul arbitrai
desfăşurat în România sunt cuprinse în art. 586-591 şi art. 1118 C. proc. civ.
1.6.6. Măsuri provizorii şi conservatorii

Tribunalul arbitrai poate dispune măsuri provizorii sau conservatorii, cu excepţia
cazului în care părţile au exclus expres acest lucru prin convenţia lor arbitrată. Atunci când
sunt luate asemenea măsuri, partea vizată trebuie să le execute de bunăvoie; în caz contrar, se
poate apela la o instanţă statală, care să le impună91.
În România, sesizarea instanţei statale se poate face de tribunalul arbitrai [art. 1117
alin. (2) C. proc. civ.] sau o pot face părţile înainte ori în cursul soluţionării litigiului pe calea
arbitrajului (art. 585 C. proc. civ.). O prevedere similară există în ICC Rules of Arbitration din
2012, la art. 28 parag. 2.
1.6.7. Arbitrul de urgenţă

În ICC Rules of Arbitration din 2012 (art. 29) se prevede posibilitatea instituirii unui
arbitru de urgenţă, în situaţia în care una dintre părţi nu poate aştepta constituirea tribunalului
arbitrai şi solicită măsuri provizorii sau conservatorii, independent de dreptul ei de a se adresa
cu o asemenea cerere unei instanţe statale.
1.6.8. Deliberarea arbitrilor

În dreptul român, deliberarea arbitrilor se face în secret, în modalitatea stabilită de
convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitrai [art. 602 alin. (1) C. proc. civ.].
Încălcarea obligaţiei de deliberare în secret este dificil de probat şi de sancţionat; se pot folosi
dispoziţiile art. 565 lit. d) C. proc. civ.
1.6.9. Termenul arbitrajului
91
27
Majoritatea regulamentelor de arbitraj prevăd un termen de 6 luni pentru pronunţarea
hotărârii, care curge de la data sesizării tribunalului arbitrai, în România, potrivit art. 1115
alin. (4) coroborat cu art. 567 alin. (1)
C. proc. civ., termenul în care trebuie pronunţată hotărârea de arbitraj este de 12 luni,
care curge de la data constituirii tribunalului arbitrai. Sancţiunea nerespectării termenului este
caducitatea arbitrajului. Termenul poate fi prelungit prin acordul părţilor, iar tribunalul
arbitrai poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea o singură dată, cu cel mult 6 luni.
Termenul se suspendă pe durata oricărei cereri incidente.
În ICC Rules of Arbitration din 2012, termenul prevăzut este de 6 luni, care curge de
la data semnării actului de misiune de către arbitri (art. art. 31 parag. 1).
1.6.10. Hotărârea arbitrală

Hotărârea arbitrală este aceea pronunţată de tribunalul arbitrai, prin care se
soluţionează pe fond litigiul dintre părţi.
În România, conform art. 1121 C. proc. civ., hotărârea se pronunţă după procedura
convenită de părţi, în lipsa unor asemenea prevederi în convenţia arbitrală, hotărârea se
pronunţă cu votul majorităţii arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor, prevalează soluţia
care se raliază votului supraarbitrului. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată şi
semnată de toţi arbitrii.
În ICC Rules of Arbitration din 2012 există prevederi similare (art. 32): atunci când
sunt mai mulţi arbitri, sentinţa este pronunţată cu decizia majorităţii; dacă nu există majoritate
de voturi, hotărârea se ia de către preşedinte; sentinţa trebuie motivată şi se consideră
pronunţată la sediul arbitrajului şi la data stipulată în cuprinsul ei.
1.6.11. Anularea hotărârii arbitrate

În dreptul român, conform art. 1121 alin. (3) C. proc. civ., de la data comunicării ei
părţilor, hotărârea arbitrală pronunţată în arbitrajul internaţional este executorie şi obligatorie.
Ea poate fi atacată numai cu acţiune în anulare pentru motivele şi în regimul stabilite în art.
608-613 C. proc. civ., aplicabile arbitrajului intern.
Posibilitatea atacării hotărârii arbitrale în faţa unei instanţe statale este recunoscută în
majoritatea legislaţiilor. Există un principiu general acceptat şi confirmat în deciziile
pronunţate de diferite instanţe statale, conform căruia instanţa statală din statul de origine,
adică din statul în care a fost pronunţată hotărârea arbitrală, are competenţă exclusivă în
soluţionarea C. proc. civ., termenul în care trebuie pronunţată hotărârea de arbitraj este de 12
luni, care curge de la data constituirii tribunalului arbitraj. Sancţiunea nerespectării termenului
28
este caducitatea arbitrajului. Termenul poate fi prelungit prin acordul părţilor, iar tribunalul
arbitrai poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea o singură dată, cu cel mult 6 luni.
Termenul se suspendă pe durata oricărei cereri incidente.
În ICC Rules of Arbitration din 2012, termenul prevăzut este de 6 luni, care curge de
la data semnării actului de misiune de către arbitri (art. art. 31 parag. 1).
1.6.12. Hotărârea arbitrală

Hotărârea arbitrală este aceea pronunţată de tribunalul arbitrai, prin care se
soluţionează pe fond litigiul dintre părţi.
În România, conform art. 1121 C. proc. civ., hotărârea se pronunţă după procedura
convenită de părţi, în lipsa unor asemenea prevederi în convenţia arbitrală, hotărârea se
pronunţă cu votul majorităţii arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor, prevalează soluţia
care se raliază votului supraarbitrului. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată şi
semnată de toţi arbitrii.
În ICC Rules of Arbitration din 2012 există prevederi similare (art. 32): atunci când
sunt mai mulţi arbitri, sentinţa este pronunţată cu decizia majorităţii; dacă nu există majoritate
de voturi, hotărârea se ia de către preşedinte; sentinţa trebuie motivată şi se consideră
pronunţată la sediul arbitrajului şi la data stipulată în cuprinsul ei.
1.6.13. Anularea hotărârii arbitrate

În dreptul român, conform art. 1121 alin. (3) C. proc. civ., de la data comunicării ei
părţilor, hotărârea arbitrală pronunţată în arbitrajul internaţional este executorie şi obligatorie.
Ea poate fi atacată numai cu acţiune în anulare pentru motivele şi în regimul stabilite
în art. 608-613 C. proc. civ., aplicabile arbitrajului intern.
Posibilitatea atacării hotărârii arbitrale în faţa unei instanţe statale este recunoscută în
majoritatea legislaţiilor. Există un principiu general acceptat şi confirmat în deciziile
pronunţate de diferite instanţe statale, conform căruia instanţa statală din statul de origine,
adică din statul în care a fost pronunţată hotărârea arbitrală, are competenţă exclusivă în
soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale92. Dacă există motive de anulare a hotărârii
arbitrate străine, instanţa statală de la locul unde se solicită executarea nu poate anula
hotărârea (pentru că nu are competenţă în acest sens), dar poate refuza executarea, în situaţia
în care hotărârea arbitrală a fost anulată în statul de origine, aceasta nu mai poate fi pusă în
executare; atât în Codul român de procedură civilă [art. 1129 lit. f)], cât şi în Convenţia de la
92
Albert Jan Van Den Berg, Should the Setting Aside of the Arbitrai Award be Abolished?, m ICSID Review, p.
4, material disponibil online la adresa http://www.arbitration-icca.org/ media/2/13982548067270/ van_den_
berg_setting_aside_icsid_review_2014.pdf, consultată la 13 ianuarie 2021.
29
New York din 1958 [art. V parag. 1. lit. e)], un motiv de refuz al executării este anularea
hotărârii arbitrale de către o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a
fost pronunţată, în UNC1TRAL Model Lawon International Commercial Arbitration (2006),
un soft la w care a fost însă implementat în 60 de state 93, iar modernizarea legislaţiilor altor
state este în acord cu acest model94, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrate este reglementată
în art. 34, putând fi intentată pentru unul dintre motivele care pot fi rezumate astfel:
validitatea convenţiei arbitrale; procesul echitabil (egalitate de tratament, posibilitatea de
apărare); exces de autoritate (instanţa arbitrală a dat mai mult decât s-a cerut sau altceva decât
ceea ce s-a cerut); neconformitatea constituirii tribunalului arbitrai; încălcarea regulilor de
procedură arbitrală şi a legii aplicabile arbitrajului; arbitrabilitatea litigiului 95.
În România, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale este de competenţa curţii de apel
din circumscripţia în care a avut loc arbitrajul. Motivele pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale
prin acţiune în anulare sunt [conform art. 608 alin. (1) C. proc. civ.]:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitrai a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în
temeiul unei convenţii nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului, deşi cel puţin una
dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu
continuarea judecăţii;
f) tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrată nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii
imperative ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrate, Curtea Constituţională s-a pronunţat
asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte
93
Statele care au implementat UNC1TRAL Model Law on International Commercial Arbitration sunt listate
online la adresa http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitraLtexts/ arbitration/1985 Model_arbitration__
status.html, la 13 ianuarie 2021.
94
Albert Jan Van Den Berg, op. cit., p. 5.
95
Albert Jan Van Den Berg, op. cit., p. 5-6.
30
dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile
menţionate în sesizare.
Termenul general de exercitare a acţiunii în anulare este de o lună de la data
comunicării hotărârii arbitrale (art. 611 C. proc. civ.). Curtea de apel poate suspenda
executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare (art. 612 C.
proc. civ.).
1.7. Jurisdicţia statală. Soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional în faţa

instanţelor statale
Chiar dacă, pentru reglementarea litigiilor, prima alegere a operatorilor de comerţ
internaţional este arbitrajul, instanţele statale naţionale continuă să soluţioneze litigii de
comerţ internaţional. Acest lucru se întâmplă fie atunci când părţile aleg o instanţă naţională
printr-o clauză atributivă de jurisdicţie sau printr-o convenţie de alegere a instanţei, după
apariţia litigiului, fie în cazul în care nu există o clauză/convenţie de alegere a instanţei statale
sau arbitrate. De asemenea, instanţele statale intervin, aşa cum am văzut, şi în cazul
arbitrajului, mai ales atunci când hotărârea arbitrală nu este executată voluntar.
Regulile aplicabile competenţei jurisdicţionale internaţionale se regăsesc în convenţii
internaţionale multilaterale, cum sunt acelea în materie de transport, în convenţii bilaterale în
materie de cooperare judiciară, iar la nivelul UE, în regulamente europene [Regulamentul
(UE) nr. 1215/2012 -Bruxelles l revizuit - privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu
Executoriu European pentru creanţele necontestate96, precum şi în dreptul intern, naţional97.
Juristul care se confruntă cu problema instanţei competente pentru un anumit litigiu
trebuie să verifice care este reglementarea aplicabilă. Convenţiile care conţin norme de drept
material sunt considerate lege specialăîn raport cu convenţiile bilaterale sau cu normele de
drept european. Toate normele internaţionale primează faţă de dreptul naţional, inclusiv
Convenţia de la Haga din 2005 privind acordurile de alegere a forului 98, în continuare vor fi
analizate doar normele de competenţă având relevanţă pentru comerţul internaţional din
Regulamentul Bruxelles l revizuit, făcând trimiteri şi la dreptul român, precum şi la Convenţia
de la Haga din 2005.
96
Publicat în J.O.L 143 din 30 aprilie 2004.
97
Catherine Kessedjian, op. cit., p. 492-493
98
UE a semnat Convenţia în 2009, în această materie ea având competenţă exclusivă. Convenţia a intrat în
vigoare la 1 octombrie 2015.
31
Există două situaţii posibile: părţile contractante au ales instanţa competentă printr-o
clauză atributivă de jurisdicţie sau, după apariţia litigiului, printr-o convenţie separată 99 şi
părţile nu au ales instanţa competentă.
1.8. Situaţia în care părţile contractante au ales instanţa competentă

În temeiul principiului autonomiei de voinţă, părţile contractante pot alege instanţa
competentă să soluţioneze un litigiu viitor sau actual, adică ce se va naşte sau care deja s-a
născut între ele.
Libertatea părţilor de a alege instanţa competentă este recunoscută în majoritatea
statelor, în unele legislaţii însă, această libertate nu este deplină, instanţa aleasă trebuind să
aibă legătură cu litigiul, în Regulamentul Bruxelles l revizuit nu există prevederi în acest sens.
Convenţia de la Haga din 2005 prevede în art. 19 că „Un stat poate declara că instanţele sale
pot refuza să se pronunţe în legătură cu litigii cărora li se aplică un acord privind alegerea
exclusivă a forului dacă nu există nicio legătură între respectivul stat şi părţile litigiului, cu
excepţia localizării instanţei alese" (C.T.U.).
În legislaţia română există o prevedere asemănătoare. Potrivit art. 1067 alin. (3) C.
proc. civ., instanţa română aleasă de către părţi pentru soluţionarea litigiului dintre ele poate
respinge cererea cu care a fost sesizată, când din ansamblul circumstanţelor rezultă că litigiul
nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România.
Alegerea de către părţi a instanţei competente poate avea loc fie prin încheierea unei
clauze atributive de jurisdicţie inserate în contractul părţilor sau printr-o convenţie separată
[art. 25 din Regulamentul Bruxelles l revizuit, art. 1067 alin. (1) şi art. 1068 C. proc. civ.
român], fie prin prezentarea voluntară a pârâtului în faţa unei instanţe necompetente, sesizată
de reclamant [art. 26 din Regulamentul Bruxelles l revizuit, art. 1067 alin. (2) C. proc. civ.].
1.8.1. Convenţia atributivă de jurisdicţie

Clauza atributivă de jurisdicţie are un caracter autonom în raport cu contractul din
care face parte. Aceasta înseamnă că validitatea ei nu depinde de validitatea contractului;
clauza atributivă de jurisdicţie supravieţuieşte chiar şi atunci când contractul este nul, caduc
sau, din orice motiv, inaplicabil100. Această soluţie reiese din Convenţia de la Haga din 2005,
care în art. 3 lit. (d) prevede că „un acord de alegere exclusivă a forului care este încorporat
într-un contract este considerat un acord independent de celelalte clauze ale contractului.
Valabilitatea unui acord de alegere exclusivă a forului nu poate fi contestată doar pe motivul
99
Termenii „convenţie atributivă de jurisdicţie", „clauză atributivă de jurisdicţie", „acord de alegere a forului"
sunt folosiţi în această secţiune considerându-se că au un înţeles similar.
100
32
că respectivul contract nu este valabil". De asemenea, în Regulamentul Bruxelles I revizuit,
art. 25 alin. (5) stabileşte ca „O convenţie atributivă de competenţă care face parte dintr-un
contract este considerată o convenţie independentă de celelalte clauze ale contractului.
Valabilitatea unei convenţii atributive de competenţă nu poate fi contestată doar pe motivul că
respectivul contract nu este valabil". De altfel, Curtea de Justiţie de la Luxembourg a apreciat
deja, în cauza Benincasa c. Dentalkit101, că o clauză atributivă de jurisdicţie este valabilă
independent de validitatea contractului în care este inserată.
1.8.1.1. Regimul general al convenţiilor atributive de jurisdicţie în Regulamentul

Bruxelles I revizuit
În Regulamentul Bruxelles l revizuit, art. 25 cuprinde regimul general al convenţiilor
atributive de jurisdicţie, care stabileşte condiţiile aplicării acestui regim general (i), condiţiile
de validitate a convenţiilor (ii) şi efectele lor (iii).
Condiţiile aplicării art. 25 din Regulamentul Bruxelles I revizuit. Pentru ca art. 25 să
fie aplicabil, trebuie îndeplinite mai multe condiţii referitoare la: instanţa desemnată;
caracterul internaţional al litigiului; litigiul să aibă legătură cu un raport juridic determinat.
În art. 25 din Regulamentul revizuit nu a fost menţinută prevederea din vechea formă,
conform căreia se cerea ca cel puţin una dintre părţi să aibă domiciliul pe teritoriul unui stat
membru. Regulamentul revizuit este aplicabil indiferent de locul în care se află domiciliul
părţilor convenţiei atributive de jurisdicţie, deci chiar şi atunci când toate părţile au domiciliul
pe teritoriul unui stat terţ UE.
a) Instanţa desemnată. Referitor la instanţa desemnată prin convenţia de prorogare de
competenţă, părţile pot indica o instanţă dintr-un stat membru sau, în general, instanţele dintr-
un stat membru, urmând ca, în momentul naşterii litigiului, normele interne de competenţă din
statul respectiv să determine instanţa special competentă; dacă litigiul nu poate fi localizat,
părţile pot sesiza o instanţă din statul respectiv, la alegerea lor; totuşi, dacă prin această
alegere se urmăreşte fraudarea legii sau se aduce atingere unei bune administrări a justiţiei,
convenţia de prorogare de competenţă este fără efect.
Părţile, prin convenţia lor, pot alege o instanţă dintr-un stat membru sau instanţe din
state membre diferite, în cauza Meeth c. Glacetal102, Curtea de Justiţie a constatat validitatea
convenţiei privind atribuirea reciprocă de competenţă. Astfel, societatea germană Meeth şi
societatea franceză Glacetal au încheiat o convenţie prin care, în cazul acţiunilor introduse de
101
C.J.C.E., cauza C-269/95, Francesco Benincasa c. Dentalkit SRL, Hotărârea din 3 iulie 1997.
102
C.J.C.E., cauza 23/78, Nikolaus Meeth c. Glacetal, Hotărârea din 9 noiembrie 1978.
33
Meeth împotriva Glacetal, competenţă aveau instanţele franceze şi, invers, instanţele
germane.
Dacă părţile au atribuit competenţă instanţei sau instanţelor unui stat terţ, art. 25 nu
este aplicabil. O asemenea convenţie îşi produce însă efectele dacă este valabilă conform
normelor de drept internaţional privat comun din statul membru unde s-a ridicat excepţia de
necompetenţă. De exemplu, dacă părţile au ales instanţa din statul terţ X şi reclamantul a
sesizat instanţa din statul membru unde pârâtul îşi are domiciliul - conform art. 4 din
Regulamentul Bruxelles I revizuit -, iar acesta a ridicat excepţia de necompetenţă din cauza
existenţei convenţiei de prorogare de competenţă, instanţa este obligată să o admită dacă,
conform normelor de drept internaţional privat comun, apreciază că acea convenţie este
valabilă. Nu se poate deroga în favoarea instanţelor unui stat terţ de la regulile de competenţă
exclusivă (art. 24 din Regulamentul Bruxelles I) şi nici de la dispoziţiile destinate să protejeze
o parte slabă (art. 15, art. 19 şi art. 23).
b) Caracterul internaţional al litigiului. Raportul juridic din textul art. 25 trebuie să
aibă un caracter internaţional. Desemnarea de către părţi prin convenţia de prorogare de
competenţă a unei instanţe străine - din alt stat membru - pentru soluţionarea unui litigiu care
priveşte un raport juridic intern nu îi atribuie internaţionalitate; admiterea aplicării art. 25 într-
un asemenea caz ar echivala cu admiterea eludării normelor de competenţă internă.
Un raport juridic poate fi internaţional, chiar dacă părţile au domiciliul în acelaşi stat
membru; de exemplu, executarea obligaţiei contractuale are loc pe teritoriul unui alt stat
membru; naţionalitatea diferită a părţilor nu face ca raportul juridic să fie internaţional,
întrucât Regulamentul nu conţine printre criteriile de determinare a competenţei naţionalitatea
părţilor. Momentul la care se apreciază internaţionalitatea raportului juridic este acela al
încheierii convenţiei de prorogare de competenţă. Dacă, ulterior, raportul juridic pierde acest
caracter, convenţia rămâne valabilă. Dacă un raport juridic intern devine internaţional,
convenţia încheiată în momentul în care raportul juridic era intern nu este valabilă. Dacă
părţile încheie o convenţie de prorogare de competenţă după naşterea litigiului şi în acel
moment raportul juridic era internaţional, aceasta este valabilă.
c) Litigiul să aibă legătură cu un raport juridic determinat. Aceasta înseamnă că o
clauză generală de alegere a instanţei pentru orice litigiu s-ar putea naşte între părţi nu poate fi
considerată ca valabilă. Este valabilă însă clauza atributivă de jurisdicţie inserată în contractul
principal, care se va extinde şi asupra contractelor-anexă sau satelit ale contractului
principal103.
103
34
Condiţiile de validitate a convenţiilor atributive de jurisdicţie Pentru a fi valabil
încheiată, o convenţie atributivă de jurisdicţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
fond şi de formă.
Dispoziţiile art. 25 din Regulamentul Bruxelles l revizuit se aplică numai între
profesionişti. Aceasta reiese din prevederile art. 15, art. 19, art. 23 şi art. 24 din Regulament,
care se referă la competenţa destinată a proteja o parte slabă (asigurat, consumator, angajat) şi
la competenţa exclusivă. Astfel, Regulamentul cuprinde reguli speciale de competenţă,
destinate să protejeze părţile contractante aflate într-o poziţie de inferioritate faţa de celelalte
părţi contractante, în materia anumitor contracte de asigurare, în aceea a contractelor încheiate
de consumatori şi în materia contractelor individuale de muncă. Protecţia constă în garantarea
părţii slabe că nu va putea fi chemată în judecată (ca pârât) decât în faţa instanţei din statul
membru unde îşi are domiciliul şi că are opţiunea (ca reclamant) să acţioneze în judecată un
pârât în faţa instanţei sale de domiciliu, chiar dacă pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui alt
stat membru. Pentru a fi aplicabile regulile protective de competenţă, partea slabă trebuie să
aibă domiciliul pe teritoriul unui stat membru104.
În aceste materii, în principiu, clauzele atributive de jurisdicţie (prorogarea de
competenţă) nu sunt permise, întrucât se consideră că partea slabă, aflată într-o poziţie de
inferioritate economică, nu negociază încheierea unei asemenea convenţii, ci doar este de
acord sau nu cu condiţiile impuse de cealaltă parte. Totuşi, există câteva excepţii, expres
prevăzute, care nu pot aduce prejudicii serioase părţii slabe105.
În ceea ce priveşte competenţa exclusivă, prin care se înţelege faptul că o instanţă este
singura competentă să judece un anumit litigiu, pe motiv că obiectul litigiului are cea mai
strânsă legătură cu teritoriul statului membru unde este situată instanţa, clauzele atributive de
jurisdicţie nu sunt permise.
Criteriul care determină competenţa exclusivă este teritoriul. Localizarea obiectului
litigiului pe un anumit teritoriu, datorită faptului că fondul cauzei este supus unor norme de
aplicare imediată (necesară), face ca singura instanţă competentă să fie instanţa din statul
membru respectiv (Regulamentul indică statul membru ale cărui instanţe sunt exclusiv
competente, iar normele interne de competenţă din acel stat determină competenţa teritorială
şi materială pentru soluţionarea litigiului).
104
Michael Bogdan, op. cit., p. 53; Peter Stone, op. cit., p. 123.
105
Helene Gaudemet - Tallon, Les conventions de Bruxelles et de Lugano: Compétence internationale,
reconnaissance et exécution des jugements en Europe (Droit des affaires) (French Edition) (French) Paperback –
January 1, 1996, p. 184.
35
Articolul 24 din Regulamentul Bruxelles l revizuit enumera limitativ cinci cazuri de
competenţă exclusivă, care privesc imobilele, persoanele juridice, registrele publice,
proprietatea intelectuală şi executarea hotărârilor. Aceste norme au un caracter imperativ,
părţile neputând deroga de la ele prin convenţii de prorogare de competenţă sau prin
prezentarea voluntară a pârâtului în faţa instanţei. Ele se aplică indiferent de domiciliul
părţilor -într-un alt stat membru sau chiar într-un stat terţ - sau de naţionalitatea lor. Instanţa
sesizată cu un litigiu care este de competenţa exclusivă a instanţei din alt stat membru este
obligată să se declare, din oficiu, necompetentă. Dacă, totuşi, judecă, decizia nu va putea fi
recunoscută/ executată în sistemul prevăzut de Regulamentul Bruxelles l revizuit.
a) Condiţii de fond. Singura condiţie de fond prevăzută de art. 25 Regulamentul
Bruxelles I revizuit se referă la obiectul convenţiei: litigiile existente sau care se vor naşte cu
ocazia unui raport juridic determinat. Cu privire la celelalte condiţii de fond, de exemplu,
consimţământul părţilor ori liceitatea cauzei, Regulamentul nu conţine prevederi. Condiţia ca
litigiul să privească un raport juridic determinat conduce la concluzia că părţile nu pot încheia
convenţii atributive de jurisdicţie având ca obiect toate litigiile care s-ar putea naşte între ele;
se evită, astfel, ca una dintre părţi, care are putere economică mai mare, să impună celeilalte o
instanţă determinată pentru orice litigiu.
În ceea ce priveşte celelalte condiţii de fond ale convenţiei de prorogare de
competenţă, de care Regulamentul nu se ocupă, conform opiniei exprimate de Curtea de
Justiţie în cauza Estasis Salotti c. Ruwa106, acestea sunt suficient protejate prin respectarea
condiţiilor de formă, expres prevăzute în art. 25, iar potrivit unei alte opinii 107, ele sunt supuse
legii aplicabile convenţiei atributive de jurisdicţie sau tex fori. Legea aplicabilă convenţiei,
aşa cum reiese din cauza Elefanten Schuh GmbH c. Jacqmairi108, este aceea determinată de
instanţa aleasă prin convenţia atributivă de jurisdicţie; se cunoaşte, astfel, din momentul
încheierii convenţiei, dacă a fost valabil încheiată sau nu 109. Aceeaşi soluţie este adoptată şi în
Regulamentul Bruxelles l revizuit, care, în expunerea de motive, la alin. (20), prevede că, în
cazul în care se pune problema validităţii unei convenţii atributive de jurisdicţie, ar trebui să
fie aplicată legislaţia statului membru în care se află instanţa sau instanţele desemnate în
convenţie, inclusiv normele privind conflictul de legi din statul membru respectiv.
b) Condiţii de formă. O clauză atributivă de jurisdicţie inserată într-un contract de
comerţ internaţional este, de regulă, încheiată în scris. Potrivit Regulamentului Bruxelles l
106
C.J.C.E.,cauza24/76, Estasis Salotti di Colzani Aimoe Gianmario Colzanis.n.c. c. Ruwa Polstereimaschinen
GmbH, Hotărârea din 14 decembrie 1976.
107
108
C.J.C.E., cauza 150/80, Elefanten Schuh GmbH c. Pierre Jacqmain, Hotărârea din 24 iunie 1981.
109
36
revizuit, convenţia atributivă de jurisdicţie poate fi încheiată în una dintre următoarele forme
(art. 25): în scris; verbal, cu confirmare scrisă; conformă cu obiceiurile statornicite între părţi;
conformă cu uzanţele din comerţul internaţional; orice comunicare pe cale electronică ce
permite consemnarea durabilă a convenţiei de prorogare de competenţă.
O convenţie încheiată în scris este aceea scrisă şi semnată de părţi. Ea se poate
prezenta în forma unei convenţii separate sau în forma unei clauze inserate într-un contract
având alt obiect. Convenţia atributivă de (jurisdicţie este încheiată verbal dacă părţile au
convenit expres cu privire la aceasta. Confirmarea în scris a acordului verbal se poate face de
oricare dintre părţi, cu condiţia ca cealaltă parte să primească confirmarea scrisă şi să nu
ridice obiecţiuni. Convenţia atributivă de jurisdicţie poate fi inclusă şi în condiţiile generale
contractuale ale uneia dintre părţi, cu condiţia ca în contractul încheiat între părţi să se facă
trimitere expresă la convenţia atributivă de jurisdicţie ce se află în condiţiile generale
contractuale. Dacă trimiterea este expresă, nu prezintă importanţă dacă clauza atributivă de
jurisdicţie este redactată pe verso-ul documentului sau într-un document separat110.
Convenţia de prorogare de competenţă încheiată într-o formă conformă cu obiceiurile
părţilor a apărut ca o consecinţă a jurisprudenţei Curţii de Justiţie în cauzele TiltyRuss c.
Nova111 şi Segoura c. Bonakdariari112. Astfel, dacă raporturile comerciale curente dintre părţi
sunt reglementate, în ansamblul lor, de condiţii generale care conţin o clauză atributivă de
jurisdicţie, aceasta îşi produce efectele, nefiind necesar să existe o convenţie verbală specială
cu privire la prorogarea de competenţă.
Sunt valabile convenţiile de prorogare de competenţă încheiate într-o formă admisă de
uzanţele comerţului internaţional, în acest caz, părţile nu consimt la o uzanţă, ci uzanţa li se
impune. Pentru aceasta, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume: părţile să fie
comercianţi şi să încheie contracte de comerţ internaţional; părţile să cunoască uzanţa sau să
se presupună că o cunosc (se urmăreşte, astfel, protejarea consimţământului părţilor); uzanţa
să fie larg cunoscută şi în mod regulat utilizată de către părţile la contractele de tipul pe care îl
implică domeniul comercial respectiv, în cauza Castelletti113, Curtea a stabilit că
consimţământul părţilor contractante la o clauză atributivă de jurisdicţie este prezumat că
există atunci când comportamentul lor corespunde unei uzanţe care reglementează domeniul
comerţului internaţional în care ele operează şi pe care o cunosc sau se prezumă că o cunosc.
110
Idem, p. 504.
111
C.J.C.E., cauza 71/83, Partenreedereims. Tilly Russşi ErnestRussc. NVHaven-& Vervoerbedrijf Nova şi NV
Goeminne Hout, Hotărârea din 19 iunie 1984.
112
C.J.C.E., cauza 25/76, Galeries Segoura SRL c. Societâ Rahim Bonakdarian, Hotărârea din 14 decembrie
1976.
113
C.J.C.E., cauza C-159/97, Trasporti CastellettiSpedizioniInternazionaliSpA c. Hugo Trumpy SpA, Hotărârea
din 16 martie 1999.
37
Atunci când clauza atributivă de jurisdicţie este încheiată prin mijloace electronice,
art. 25 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles l revizuit o recunoaşte ca valabil încheiată.
Introducerea acestei noi forme a fost determinată de cerinţele actuale, de implicarea
electronicii în domeniul juridic; forma electronică este considerată formă scrisă şi constă în
orice transmisiune pe cale electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei de
prorogare de competenţă. Această prevedere este asemănătoare cu dispoziţiile UNCITRAL
aplicabile comerţului electronic (art. 6 din UNCITRAL Model Law on Electronic Commerce)
şi cu cele din art. 9 parag. 2 din United Nations Convention on the Use of Electronic
Communications in International Contracts.
Efectele convenţiilor atributive de jurisdicţie. Convenţiile atributive de jurisdicţie
produc efecte cu privire la instanţa aleasă prin voinţa părţilor. Astfel, instanţa desemnată drept
competentă prin acordul părţilor are competenţă exclusivă, dacă părţile nu au convenit
contrariul. Aceasta înseamnă că libertatea de voinţă a părţilor se întinde nu numai asupra
încheierii unei convenţii de prorogare de competenţă, dar şi asupra caracterului exclusiv sau
nu al competenţei astfel stabilite. Caracterul exclusiv al competenţei conferite prin convenţia
atributivă de jurisdicţie ar trebui să conducă la imposibilitatea utilizării regulilor de
litispendenţă prevăzute în art. 29 din Regulamentul Bruxelles l revizuit. Curtea de Justiţie, în
cauza Gasser114, a stabilit că, până când prima instanţă sesizată nu se declară necompetentă, a
doua instanţă trebuie să suspende judecata, chiar dacă a fost sesizată în temeiul unei convenţii
atributive de jurisdicţie.
Această problemă a fost soluţionată prin Regulamentul Bruxelles I revizuit, care, în
expunerea de motive, la alin. (22), arată că, atunci când o instanţă nedesemnată într-un acord
exclusiv de alegere a forului a fost sesizată în legătură cu o procedură, iar instanţa desemnată
este sesizată ulterior în legătură cu o procedură având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, între
aceleaşi părţi, prima instanţă sesizată va trebui să îşi suspende procedura de îndată ce a fost
sesizată instanţa desemnată şi până la momentul în care această din urmă instanţă declară că
nu este competentă în temeiul acordului exclusiv de alegere a forului. Această normă are
scopul de a asigura faptul că, într-o astfel de situaţie, instanţa desemnată are prioritate pentru
a se pronunţa asupra valabilităţii acordului şi asupra măsurii în care acordul se aplică în cazul
litigiului pendinte în faţa sa.
1.8.1.2. Convenţia atributivă de jurisdicţie în dreptul român

Trebuie făcută mai întâi precizarea că dispoziţiile Regulamentului Bruxelles I revizuit
prevalează f aţă de dispoziţiile din Codul de procedură civilă român referitoare la prorogarea
114
C.J.C.E., cauza C-116/02, Erich Gasser GmbH c. MISAT Srl, Hotărârea din 9 decembrie 2003.
38
de competenţă, în cazul în care sunt deopotrivă aplicabile. Dispoziţiile din dreptul român sunt
aplicabile în cazurile în care nu se aplică Regulamentul Bruxelles I revizuit sau alte
tratate/convenţii/acorduri internaţionale la care România este parte (art. 1065 C. proc. civ.).
Potrivit art. 1067 alin. (1) C. proc. civ. (cu denumirea marginală „Prorogarea voluntară
de competenţă în favoarea instanţei române"), părţile pot conveni în mod valabil ca instanţele
române să fie competente pentru a judeca litigiile actuale sau eventuale dintre ele, referitor la
drepturi de care ele pot dispune liber conform legii române, instanţele române fiind singurele
competente. Prin urmare, competenţa instanţei române alese este exclusivă.
Părţile pot conveni, de asemenea, să atribuie competenţă unei instanţe străine. Aceasta
reiese din art. 1068 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia părţile pot conveni asupra instanţei
competente să judece un litigiu actual sau eventual care are la bază un raport cu elemente de
extraneitate. Competenţa instanţei străine alese este exclusivă.
Convenţia atributivă de jurisdicţie nu produce însă efecte dacă ea conduce la lipsirea
în mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de
legea română. Alegerea instanţei nu produce efecte nici atunci când instanţa aleasă este
străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române, nici atunci când instanţa
aleasă este română, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine [art. 1068
alin. (2) C. proc. civ.].
Condiţiile de fond ale convenţiei atributive de jurisdicţie sunt supuse legii instanţei
desemnate prin convenţia respectivă115. Condiţiile deforma sunt prevăzute în mod expres în
art. 1068 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, convenţia atributivă de jurisdicţie poate fi încheiată, în
mod valabil, prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau prin orice alt mijloc de comunicare
ce permite a-i stabili proba printr-un text116.
1.8.1.3. Convenţia atributivă de jurisdicţie în Convenţia de la Haga din 2005

Potrivit art. 26 alin. (6) din Convenţie, aceasta nu aduce atingere aplicării normelor
unei organizaţii regionale de integrare economică (adică, în cazul analizat, ale UE) parte la
Convenţie, adoptate anterior sau ulterior încheierii acesteia: „(a) când nicio parte nu este
rezidentă într-un stat contractant care nu este un stat membru al organizaţiei regionale de
integrare economică; (b) în ceea ce priveşte recunoaşterea sau executarea hotărârilor între
statele membre ale unei organizaţii regionale de integrare economică". Prin urmare,
Convenţia se aplică cu prioritate faţă de Regulamentul Bruxelles I revizuit, atunci când una
dintre părţile acordului de alegere a forului (convenţiei atributive de jurisdicţie) este situată pe
115
Flavius George Pancesu, în Gabriel Boroi (coord), op.cit, vol. II, p. 689.
116
Sergiu Popovioi, Procesul civil internaţional în reglementarea noului Cod de procedură civilă. Partea I:
Competenţa internaţională a instanţelor române (art. 1064-1069), în R.R.D.A. nr. 6/2013.
39
teritoriul unui stat terţ parte la Convenţie117. Potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga din 2005,
acordul de alegere a forului trebuie să fie exclusiv, pentru a atrage aplicarea Convenţiei. Dacă,
de exemplu, părţile unui contract de comerţ internaţional încheie o clauză atributivă de
jurisdicţie prin care una dintre ele - când are rolul de reclamant -sesizează o anumită instanţă,
iar cealaltă parte - când joacă ea rolul de reclamant - sesizează o altă instanţă, o asemenea
clauză nu intră sub incidenţa Convenţiei; se va aplica însă Regulamentul Bruxelles I revizuit.
Curtea de Justiţie a pronunţat deja o hotărâre în acest sens în cauza Meeth c. Glacetal118, în
care a constatat validitatea clauzei privind atribuirea reciprocă de competenţă.
Convenţia de la Haga are un domeniu de aplicare mai restrâns decât Regulamentul
Bruxelles l revizuit. Din art. 2 din Convenţie, prin care sunt excluse din domeniul ei de
aplicare acordurile de alegere a forului în toate materiile în care validitatea unei clauze
atributive de jurisdicţie ar putea ridica dificultăţi (cum sunt contractele de consum, contractele
de muncă ş.a.), reiese că aceasta se aplică numai între profesionişti.
Cu privire la condiţiile de fond ale acordului de alegere a forului se pot pronunţa, aşa
cum rezultă din art. 5, art. 6 şi art. 9 din Convenţie 119, atât instanţa aleasă (desemnată prin
acord), cât şi instanţa sesizată, chiar dacă nu a fost aleasă, precum şi instanţa solicitată cu
executarea hotărârii. Referitor la forma acordului de alegere a forului, art. 3 lit. (c) din Con-
venţie prevede încheierea acestuia în scris sau prin orice alte mijloace de comunicare care fac
informaţiile accesibile, astfel încât să poată fi folosite pentru referinţe ulterioare. Prin urmare,
spre deosebire de Regulamentul Bruxelles I revizuit, Convenţia conţine prevederi stricte cu
privire la validitatea de formă a acordului de alegere a forului 120; astfel, un acord de alegere a
forului nu este valabil potrivit Convenţiei de la Haga din 2005 dacă este încheiat verbal cu
confirmare scrisă, dacă are o formă conformă cu obiceiurile părţilor sau dacă forma este
conformă cu uzanţele din comerţul internaţional.
1.8.2. Prorogarea tacită de competenţă

117
118
Cauza 23/78.
119
Art. 5. alin. (1) din Convenţia de la Haga din 2005 prevede: „Instanţa sau instanţele unui stat contractant
desemnate în cadrul unui acord de alegere exclusivă a forului au competenţa de a soluţiona un litigiu căruia i se
aplică acordul, cu excepţia cazului în care acordul este nul de drept în conformitate cu legislaţia statului
respectiv". Art. 6 lit. (a)-(c) din Convenţie prevede: „O instanţă a unui stat contractant, altul decât cel al instanţei
alese, suspendă procedurile sau se desesizează în legătură cu litigiul căruia i se aplică un acord de alegere
exclusivă a forului, cu excepţia cazurilor în care: (a) acordul este nul de drept în conformitate cu dreptul statului
unde se află instanţa aleasă; (b) o parte nu are capacitatea de a încheia acordul, conform legislaţiei statului
instanţei sesizate; (c) punerea în aplicare a acordului ar conduce la o nedreptate evidentă sau ar fi în mod vădit
contrară ordinii publice a statului instanţei sesizate". Art. 9 lit. (a)-(b) din Convenţie prevede: „Recunoaşterea
sau executarea pot fi refuzate dacă: (a) acordul a fost nul de drept conform legislaţiei statului instanţei alese, cu
excepţia cazului în care instanţa aleasă s-a pronunţat cu privire la valabilitatea acordului; (b) o parte nu are
capacitatea de a încheia acordul, conform legislaţiei statului căruia i se adresează solicitarea".
120
40
Alegerea de către părţi a instanţei competente poate avea loc şi prin prezentarea
pârâtului în faţa unei instanţe necompetente, ceea ce poartă denumirea de prorogare tacită de
competenţă.
Regulamentul Bruxelles I revizuit, în art. 26, consideră prezentarea voluntară a
pârâtului în faţa unei instanţe normal necompetente, conform prevederilor Regulamentului, ca
pe o convenţie tacită încheiată între părţi; prezentarea pârâtului şi asigurarea în acest mod a
contradictorialităţii echivalează cu recunoaşterea competenţei acestei instanţe.
Comparativ cu art. 25 alin. (5), art. 26 are o aplicare mai largă, în sensul că include şi
litigiile privind contractele de asigurare, de consum şi contractele individuale de muncă.
Prezentarea voluntară a pârâtului în faţa instanţei necompetente semnifică încheierea unei
convenţii tacite de prorogare de competenţă, ulterioară naşterii litigiului, care este permisă în
cazul contractelor arătate. In art. 26 alin. (2) se prevede că, în cazul în care pârâtul este o parte
considerată slabă (consumator, asigurat, angajat ş.a.), instanţa, înainte de declararea
competenţei în temeiul prezentării voluntare a pârâtului în faţa instanţei necompetente, se
asigură că acesta este informat cu privire la dreptul său de a contesta competenţa instanţei şi
cu privire la consecinţele înfăţişării sau ale neînfăţişării sale.
De asemenea, art. 26 se aplică cu prioritate faţă de art. 25; astfel, dacă părţile au
încheiat o convenţie de prorogare de competenţă conform art. 25 şi, ulterior, reclamantul a
sesizat altă instanţă decât cea aleasă, iar pârâtul se prezintă, instanţa sesizată devine
competentă121.
Prorogarea tacită de competenţă nu operează dacă o instanţă dintr-un alt stat membru
este exclusiv competentă să soluţioneze litigiul sau dacă pârâtul se prezintă pentru a contesta
competenţa instanţei sesizate de reclamant.
În dreptul român, potrivit art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., „(...) instanţa română în faţa
căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în
faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai
târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe".
121
Idem, p. 517.
41
CAPITOLUL II
LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL
2.1. Situaţia în care părţile contractante au ales legea aplicabilă contractului de

comerţ internaţional
În cazul medierii nu se pune problema legii aplicabile. Medierea se bazează pe
încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile
dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc
convenabile, eficiente şi durabile122. Soluţia are la bază deci negocierile părţilor, ajutate de
mediator, şi nu norme juridice.
Problema legii aplicabile se pune în cazul soluţionării litigiilor de către instanţele
arbitrale sau de către instanţele statale.
În materia contractelor de comerţ internaţional primează normele materiale uniforme,
în detrimentul normelor conflictuale. Normele conflictuale joacă rolul de norme
complementare, care se aplică atunci când dreptul material nu este complet.
De asemenea, în contractele de comerţ internaţional primează principiul autonomiei
de voinţă a părţilor, care, de regulă, aleg legea aplicabilă raporturilor dintre ele. Când părţile
nu fac o astfel de alegere, instanţa statală sau arbitrală care soluţionează litigiul determină
legea aplicabilă utilizând norme conflictuale sau alte criterii.
Prin urmare, vor fi avute în vedere două situaţii: situaţia în care părţile contractante au
ales legea aplicabilă contractului lor şi situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă.
2.2. Principiul autonomiei de voinţă

Părţile contractante pot alege legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional în
temeiul principiului autonomiei lor de voinţă. Principiul autonomiei de voinţă din dreptul
comerţului internaţional se distinge radical de libertatea contractuală din dreptul intern123,
fiind o regulă conflictuală care autorizează părţile contractante să aleagă legea aplicabilă
contractului lor124. Deşi considerat a fi o normă conflictuală, principiul autonomiei de voinţă
122
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
123
În dreptul privat intern, principiul autonomiei de voinţă este fondat pe libertatea contractuală, cu respectarea
normelor imperative. Părţile pot încheia orice convenţii, cu obligaţia de a respecta ordinea publică în dreptul
intern (adică regulile imperative) şi bunele moravuri. Jean-Yves Carlier, Autonomie de la volonte et statut
personne, Etude prospective de droit internaţional prive, Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1992, p.
132-133; Mihai Vasile Jakotă, Drept internaţional privat, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1997, p. 187-
188.
124
Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 83.
42
se deosebeşte de regulile de conflict clasice, în sensul că nu are numai rolul de a desemna
legea aplicabilă (în funcţie de punctele de legătură ale raportului juridic litigios cu diferite
sisteme de drept) care se impune părţilor, dar permite acestora să aleagă ele însele această
lege aplicabilă.
La alegerea legii aplicabile contractelor de comerţ internaţional părţile trebuie să ţină
seama de diferenţele între sistemele juridice existente: sistemul de drept continental, sistemul
de common law, sistemul de drept islamic, cu subgrupele lor.
Având cunoştinţe referitoare la sistemele de drept (altfel spus, familiile de drept), sunt
mai uşor de înţeles motivele pentru care părţile contractante aleg legea aplicabilă contractului
lor şi nu lasă această sarcină pe seama instanţei statale sau arbitrale. Legea unui anumit stat
este mai uşor de înţeles dacă este încadrată într-un sistem de drept.
Părţile contractante pot opta pentru alegerea unei legi naţionale sau pot alege norme de
drept a-naţional, de regulă combinate cu norme naţionale (statale). Dacă părţile optează pentru
o lege naţională, adică pentru legea unui anumit stat, de exemplu, legea germană, legea
columbiană etc., nu se pune problema determinării conceptului de lege naţională. Se vor
aplica reglementările statale din legea aleasă, în materia din care face parte litigiul dintre părţi.
Dacă părţile aleg dreptul a-naţional, independent sau combinat cu norme de drept naţional, se
pune problema clarificării acestei noţiuni.
2.2.1. Autonomia de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului de

comerţ internaţional. Dreptul a-naţional
Dreptul a-naţional se mai numeşte transnaţional şi este creat de operatorii de comerţ
internaţional sau de organizaţii internaţionale. De exemplu, Principiile UNIDROIT fac parte
din dreptul a-naţional; acestea reprezintă un corp de reguli „neutre", neobligatoriu, la
dispoziţia părţilor unui contract internaţional, pe care îl pot utiliza pentru reglementarea
contractului, ca şi cum ar face parte dintr-un drept naţional.
Există şi Principiile de la Haga din 2012 cu privire la legea aplicabilă contractelor
internaţionale (elaborate de Conferinţa de la Haga), revizuite în iulie 2014, în vigoare din 19
martie 2015125.
Din dreptul a-naţional fac parte lex mercatoria, uzanţele de comerţ internaţional şi
principiile generale de comerţ internaţional.
125
Textul este disponibil online la adresa https://www.hcch.net/fr/instruments/conventions/ full-text/?cid=135,
consultată la 3 martie 2021.
43
2.2.1.1. Limitele alegerii de către părţi a legii aplicabile126
Principiul autonomiei de voinţă este recunoscut în multe legislaţii 127, în dreptul privat
intern, el este fondat pe libertatea contractuală, cu respectarea normelor imperative. Părţile pot
încheia orice convenţii, cu obligaţia de a respecta ordinea publică în dreptul intern (adică
regulile imperative) şi bunele moravuri128, în comerţul internaţional, acest principiu se distinge
de libertatea contractuală din dreptul intern, fiind o regulă conflictuală care permite părţilor
contractante să aleagă legea aplicabilă contractului lor 129. Fie că autonomia de voinţă operează
în dreptul intern, fie în dreptul comerţului internaţional, este recunoscută întotdeauna de
norme statale, naţionale130.
Numai o lege naţională poate sta la baza autonomiei de voinţă a părţilor şi poate
determina condiţiile şi limitele exercitării acesteia 131. Dacă părţile încheie un contract în care
consideră că au inclus toate dispoziţiile necesare şi îl numesc autonom, ceea ce face ca
respectivul contract să fie obligatoriu pentru părţi şi clauzele contractuale să fie executate, nu
reprezintă nici autonomia de voinţă a părţilor şi nici voinţa însăşi a acestora. Ceea ce îl face
obligatoriu este posibilitatea unei părţi contractante de a apela la o instanţă statală sau
arbitrală pentru a o determina pe cealaltă parte contractantă să se supună prevederilor
contractuale. Această coerciţie este monopolul statului şi se reflectă în legi 132.
Intervenţia statului nu este necesară şi contractul părţilor poate fi privit ca un contract
„fără lege", supus oricăror prevederi consideră părţile că sunt potrivite intereselor lor, în cazul
în care executarea lui are loc fără incidente. Dacă părţile îşi execută în mod voluntar
obligaţiile, contractul scapă controlului statului. O mare parte a raporturilor contractuale
internaţionale se desfăşoară conform înţelegerii părţilor.
Când regulile sunt încălcate şi se creează neînţelegeri între părţi, acestea trebuie
soluţionate.
126
Carmen Tamara Ungureanu, Lex mercatoria..., op. cit., p. 5-28.
127
Există şi excepţii de la aplicarea acestui principiu, de exemplu, în anumite state din America Latină şi
America de Sud, cum este Brazilia; pentru detalii, a se vedea marja mercedes albornoz, Choice of Law in
International Contracte in Latin American Legal Systems, în Journal of Private International Law, vol. 6, no.
1 /2010, p. 23-58; Nadia De Araujo, Fabiola L. Guedes De C. Saldanha, Recent Developments and Current
Trenate on Brazilian Private International Law concerning International Contracte, în Panorama of Brazilian
Law, vol. I, no. 1/2013, p. 73-83, disponibil onlinelaadresawww.panoramaofbrazilianlaw.com/, consultată la 16
martie 2021.
128
Jean-Yves Carlier, op. cit., p. 132-133; Mihail Vasile Jakotă, op. cit., vol. II, p. 187-188
129
Ion P. Filipescu, op. cit., vol. II, p. 83.
130
În text vor fi folosite alternativ noţiunile de „lege statală", „lege naţională", „drept naţional" cu acelaşi sens,
acela de lege care aparţine unei ordini juridice statale, naţionale.
131
Emmanuel Gaillard, John Savage (eds.), Fouchard Gaillard Goldman on International Commercial
Arbitration, Kluwer Law International, Haga/Londra/Boston, 1999, p. 786.
132
Symeon C. Symeonides, PartyAutonomy and Private-Law Making in Private International Law: The Lex
Mercatoria that Isn't, 2006, p. 7, disponibil online la adresa http://ssrn.com/ abstract=946007 sau
http://dx.doi.Org/10.2139/ssrn.946007, consultate la 1 aprilie 2021.
44
Dacă este sesizată o instanţă statală pentru soluţionarea litigiului, atunci intervenţia
statului în contractul părţilor este evidentă. Dacă părţile aleg o instanţă arbitrală, atunci statul
poate interveni într-un mod atenuat, numai în caz de nevoie şi la cerere: pe parcursul
procedurii arbitrale, atunci când una dintre părţi solicită anularea hotărârii arbitrale, precum şi
în faza executării hotărârii arbitrale, dacă partea obligată la executare refuză executarea
voluntară133.
Oricât de detaliat ar fi elaborat un contract, nu este posibil ca acesta să acopere toate
situaţiile care se pot ivi în practică la executarea lui. De aceea, de regulă, părţile contractante
includ în contractul lor o clauză prin care aleg legea aplicabilă. Normele supletive din legea
aleasă vor reglementa situaţiile pe care părţile nu le-au avut în vedere şi deci nu le-au cuprins
în clauzele contractuale. Izvorul puterii lor de a alege este dreptul naţional134.
Libertatea de a alege legea aplicabilă este supusă însă unor limite.
Limitele şi eficacitatea clauzei de alegere a legii, atunci când limitele sunt respectate,
depind de instanţa care soluţionează litigiul, sfafa/ă sau arbitrată:
- în unele legislaţii, părţile pot alege doar o lege naţională care are o oarecare legătură
cu contractul încheiat; de exemplu, în SUA, instanţele statale nu recunosc clauze de alegere a
legii aplicabile, atunci când legea naţională aleasă nu are o legătură substanţială sau
rezonabilă cu contractul135. Instanţele arbitrale nu sunt însă ţinute de această limită; în mai
multe state din SUA, normele de arbitraj comercial internaţional au la bază UNCITRAL
Model Law on International Commercial Arbitration 136, care permite părţilor să aleagă orice
lege, inclusiv lex mercatoria, ca lege aplicabilă contractului lor; dar Federal Arbitration Act,
o reglementare veche din 1925, se aplică cu prioritate faţă de legile naţionale ale statelor din
federaţie137;
- în alte legislaţii, care recunosc autonomia de voinţă ca normă conflictuală, se
stabileşte că părţile pot alege o „lege" naţională (indiferent dacă are sau nu o legătură cu
133
Codul de procedură civilă român referitoare la arbitrajul internaţional: art. 1114, art. 1117, art. 1118, art.
1121,art. 1124-1133.
134
Gilles Cuniberti, op. cit., p. 375
135
John F. Coyle, Rethinking the Commercial Law Treaty, în Georgia Law Review, voi. 45, no. 2/2011, p. 346,
disponibil online la adresa http://ssrn.com/abstract=1582898, consultată la 5 martie 2021; Mo zhang, Party
Autonomy and Beyond: An International Perspective of Contractual Choice of Law, în Emory International Law
Review, no. 20/2006, p. 511-562, disponibil online la adresa http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?
abstraot_id=1084331, consultată la 1 martie 2021.
136
UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration a reprezentat legea-model pe care s-a bazat
legislaţia adoptată în 72 de state din lume, printre care şi anumite state din SUA (California, Connecticut,
Florida, Georgia, Illinois, Louisiana, Oregon, Texas); în acest sens,
http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitraLtexts/ arbitration/1985Model_arbitration_status.html, adresă
137
Pentru detalii, a se vedea christopher R. drahozal, Federal Arbitration Act Preemption, în Indiana Law
Journal, vol. 79, 2004, p. 393-425, disponibil online la adresa http://ilj.law.
indiana.edu/articles/79/79_2_Drahozal.pdf, consultată la 15 martie 2021. Deoarece problema ordinii aplicării
legilor într-un stat federal, în speţă SUA.
45
contractul); acesta este şi cazul statelor din UE, în care este aplicabil Regulamentul Roma I cu
privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Această limită priveşte însă situaţia în care
litigiul referitor la contract este soluţionat de instanţele statale. Instanţele arbitrale,
reprezentând o justiţie privată, nu sunt obligate să aplice Regulamentul, în legislaţia UE nu
există, în prezent, reglementări uniforme cu privire la arbitraj, fiecare stat membru având
norme proprii, în legislaţiile naţionale referitoare la arbitrajul internaţional există prevederi
conform cărora părţile pot alege o lege naţională sau „reguli de drept", acestea din urmă fiind
considerate echivalente cu tex mercatoria.
2.2.1.2. Limitele alegerii legii aplicabile conform legislaţiei din România

În România, ca stat membru al UE, este aplicabil Regulamentul Roma I. Instanţele
statale sunt obligate la aplicarea directă a acestuia. Astfel, în art. 2640 C. civ. se prevede că
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului UE,
iar în materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor UE, sunt aplicabile dispoziţiile din
Codul civil privind legea aplicabilă actului juridic. Conform Codului civil român, legea
aplicabilă este legea aleasă de către părţi [art. 2637 alin. (1)]. Potrivit dreptului UE,
„Contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi" [art. 3 alin. (1) din Regulamentul
Roma I].
Din textul art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I, ca de altfel şi din art. 2637 alin.
(1) C. civ., reiese recunoaşterea supremaţiei legii, în sensul ca părţile pot să aleagă ca lege
aplicabilă contractului numai o lege ce aparţine ordinii juridice a unui stat138.
Faptul că în expunerea de motive [la alin. (13)] se precizează că Regulamentul Roma l
nu înlătură posibilitatea părţilor de a include printr-o menţiune de trimitere în contractul lor un
corp de norme nestatale sau o convenţie internaţională nu înseamnă recunoaşterea calităţii
acestor norme ca „lege" aplicabilă contractului, ci ele vor fi simple prevederi contractuale,
care vor fi supuse legii naţionale care reglementează contractul139.
Nici art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma l, nici art. 2637 C. civ. rom ân nu
precizează ca între legea aleasă şi contract să existe vreo legătură. Părţile pot alege orice lege
138
Pierre Mayer, Vincent Heuze, Op. cit., p. 532-534.
139
Alina Oprea, Observaţii privind principiul autonomiei voinţei în dreptul internaţional privat al contractelor,
m R.R.D.P. nr. 5/2012, p. 105-107. Această încorporare nu este însă întotdeauna benefică părţilor. De exemplu,
dacă se încorporează în contract Principiile UNIDROIT, este posibil ca acestea să intre în conflict cu prevederi
din legea naţională aplicabilă contractului. Un asemenea caz s-ar putea ivi cu ocazia adaptării judiciare a
contractului în caz de impreviziune, adaptare care este recunoscută de Principiile UNIDROIT, dar care ar putea
contraveni unor dispoziţii din legea naţională, deoarece impreviziunea nu este recunoscută în toate legislaţiile.
Markus Petsche, op. cit., p. 498.
46
care corespunde cel mai bine intereselor lor comune, fără a justifica motivele alegerii ei.
Această libertate de alegere este direct conectată cu interesele comerţului internaţional 140.
Limita impusă părţilor în alegerea unei legi care aparţine unei ordini juridice se
păstrează şi în normele din Codul român de procedură civilă care reglementează arbitrajul
internaţional, în art. 1120 C. proc. civ. se prevede că tribunalul arbitraj aplică litigiului legea
stabilită de părţi. Această normă nu este însă imperativă, ceea ce înseamnă că părţile pot
deroga de la ea.
2.2.2. Limitele autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile

contractului de comerţ internaţional. Normele imperative
Chiar dacă în materia contractelor de comerţ internaţional primează autonomia de
voinţă a părţilor, această autonomie nu este nelimitată. Există şi anumite norme care au o
natură imperativă, părţile neputându-le ignora. Acestea provin fie din dreptul internaţional
(ius cogens), fie din dreptul regional sau naţional, când sunt numite legi de poliţie/norme de
aplicare imediată/norme de ordine publică (în limba engleză, mandaîory rules sau overriding
mandatory rules), aşa cum este folosit termenul în Regulamentul Roma I. Atunci când
normele imperative provin de la lex mercatoria, ele formează ordinea publică
transnaţională141.
Ce se întâmplă atunci când se naşte un conflict între normele imperative, adică atunci
când un contract de comerţ internaţional interesează mai multe ordini juridice şi fiecare dintre
acestea are o concepţie diferită cu privire la caracterul imperativ al unei norme? Acesta este
unul dintre punctele slabe ale dreptului comerţului internaţional. Soluţia poate veni numai din
cooperarea autorităţilor implicate în elaborarea şi aplicarea acestor norme.
Ierarhia normelor este privită diferit în funcţie de autoritatea care soluţionează litigiul:
o instanţă statală/naţională sau una arbitrală. Instanţa arbitrală nu are o concepţie strictă cu
privire la ierarhia normelor. Ea ţine seama, în primul rând, de voinţa pârtilor. Instanţa
naţională aplică regulile de conflict/normele conflictuale ale forului.
În România, instanţa statală este legată de aplicarea Regulamentelor Roma I şi Roma
II, care sunt de aplicare universală, adică, pentru materiile care intră în domeniul lor de
aplicare, se aplică de către instanţa naţională dintr-un stat membru UE indiferent de
naţionalitatea, reşedinţa, sediul părţilor contractante şi de localizarea contractului, chiar dacă
regula de conflict desemnează legea unui stat terţ. Aceste regulamente dau prioritate anumitor
140
Peter Stone, op.cit, p. 301
141
47
convenţii internaţionale între statele membre şi state terţe, care legau statele înainte de intrarea
lor în vigoare.
Normele imperative pot fi impuse direct, fără a trece prin procedeul regulilor de
conflict; aceste norme sunt de aplicaţie imediată/legi de poliţie/ norme de aplicare necesară.
Normele imperative pot fi impuse şi indirect, atunci când se aplică după ce se urmează traseul
normelor conflictuale.
Normele imperative care provin din dreptul internaţional public şi din dreptul regional
nu urmează, strict, nici regimul normelor de aplicaţie imediată, nici regimul legilor de ordine
publică.
2.2.2.1. Normele imperative din dreptul internaţional public şi din dreptul regional
Normele imperative din dreptul internaţional public se împart în două categorii: norme
care fac parte dintr-un tratat internaţional şi se impun doar statelor părţi la respectivul tratat;
norme care fac parte din cutuma internaţională, caz în care se impun tuturor statelor, de
exemplu, cazul drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, trebuie luată în considerare în
comerţul internaţional interdicţia sclaviei142.
În dreptul regional (cu referire la dreptul UE) există propriile norme imperative, care
se impun statelor membre UE şi care fac parte din propriul lor drept naţional. În ceea ce
priveşte ierarhia normelor, o normă imperativă UE se va aplica cu prioritate faţă de o normă
de aplicaţie imediată a unui stat membru, cu condiţia să aibă acelaşi domeniu de aplicare
material, în spaţiu şi în timp şi să intervină într-un domeniu în care statele membre şi-au
pierdut competenţa legislativă în favoarea UE. De exemplu, în cauza Ingmar GB143 Curtea de
Justiţie a decis că, într-un contract de agenţie comercială, art. 17 şi art. 18 din Directiva
86/653/CEE144 cu privire la indemnizaţia agentului în caz de denunţare a contractului conţin
dispoziţii imperative, care se aplică în toate cazurile în care agentul îşi exercită activitateaîntr-
un stat membru, chiar dacă cealaltă parte (comitentul) este stabilită într-un stat terţ şi
indiferent dacă părţile au ales ca lege aplicabilă contractului lor legea statului terţ.
2.2.2.2. Normele de aplicaţie imediată

Potrivit art. 2566 C. civ., intitulat „Normele de aplicaţie imediată": „(1) Dispoziţiile
imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
142
Idem, p. 46.
143
C.J.C.E., cauza C-381/98, IngmarGB Ltd c. Eaton Leonard Technologies Inc, Hotărârea din 9 noiembrie
2000.
144
Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislaţiei statelor membre
referitoare la agenţii comerciali independenţi, publicată în J.O. L 382 din 31 decembrie 1986.
48
extraneitate se aplică în mod prioritar. In acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei
cărţi (Cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat"- C.T.U.) privind determinarea
legii aplicabile. (2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat
pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic
prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În
acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele
care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor".
Din acest text reiese că normele de aplicaţie imediată sunt normele imperative fie ale
forului, fie, în anumite condiţii, ale unui stat străin. Această calificare dată normelor de
aplicaţie imediată de către Codul civil român este excesiv de largă în comparaţie cu definiţia
normelor de aplicare imediată din Regulamentul Roma I (care este direct aplicabil în
România). Conform art. 9 din acest Regulament:
„(1) Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept
esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum
organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt
aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă
contractului în temeiul prezentului regulament.
(2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din
legea instanţei sesizate.
(3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care
obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care
aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a
decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi de obiectul
acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor".
Rezultă că nu toate normele imperative sunt norme de aplicaţie imediată, ci numai
acelea „a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru
salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică";
per a contrarie, normele protectoare a intereselor private ale unei părţi contractante (de
exemplu, în caz de dezechilibru între francizor şi beneficiar, dintre consumator şi
profesionist), potrivit dreptului european, nu fac parte din normele de aplicaţie imediată.
Pentru aplicarea lor, sunt necesare parcurgerea mecanismului conflictului de legi şi invocarea
excepţiei de ordine publică. Cum pot fi recunoscute normele de aplicaţie imediată? De regulă,
legiuitorul din statul căruia îi aparţin nu precizează care sunt acestea. Sarcina revine celui care
soluţionează litigiul: instanţa naţională sau Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru
dreptul european.
49
În cazul extrateritorialităţii normelor de aplicaţie imediată, se poate naşte un conflict
de legi între normele de aplicaţie imediată ale forului şi acelea ale unui stat străin. Când
instanţa sesizată stabileşte aplicarea normelor de aplicaţie imediată proprii în detrimentul
acelora din statul străin, nu se ivesc probleme, dacă hotărârea urmează a fi executată în statul
unde a fost pronunţată. Dacă trebuie executată în statul străin, executarea nu va putea avea
loc, deoarece se va invoca ordinea publică a statului respectiv [de exemplu, art. 45 alin. (1) lit.
(a) din Regulamentul Bruxelles I revizuit: „La cererea oricărei părţi interesate, se refuză
recunoaşterea unei hotărâri: (a) dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice (orc/re
public) a statului membru solicitat"]. Chiar dacă părţile au optat pentru o clauză atributivă de
jurisdicţie, pentru a atrage soluţionarea litigiului de către o instanţă care să nu aplice normele
de aplicaţie imediată, normal competente în lipsa alegerii forului, hotărârea nu va putea fi
executată în statul ale cărui norme de aplicaţie imediată au fost eludate, deoarece se va invoca
ordinea publică.
2.2.2.3. Norme de aplicaţie imediată ale forului

Norme de aplicaţie imediată ale forului în cazul în care operatorii de comerţ
internaţional decid să lase soluţionarea litigiilor dintre ei pe seama instanţelor statale, trebuie
să ia în considerare faptul că acestea vor aplica întotdeauna normele lor de aplicaţie imediată,
indiferent de legea aleasă de către părţi sau, în lipsa alegerii, indiferent de legea aplicabilă
determinată potrivit normelor sale conflictuale. Normele de aplicaţie imediată se aplică direct,
fără a folosi mecanismul normei conflictuale145. Aşa cum am arătat deja, în România,
domeniul normelor de aplicaţie imediată este mai larg decât în dreptul european.
2.2.2.4. Norme de aplicaţie imediată străine

O instanţă statală poate sau trebuie să aplice o normă de aplicaţie imediată străină? Nu
avem în vedere situaţia în care o lege străină este indicată de norma conflictuală a forului: ea
se aplică în ansamblul său, împreună cu toate normele imperative pe care le conţine. Situaţia
vizată este următoarea: norma conflictuală din statul A indică drept competentă legea statului
B; poate instanţa din statul A să aplice o lege a unui stat C, ca normă de aplicaţie imediată
145
Prin „mecanismul normei conflictuale" se înţelege modul în care aceasta operează; norma conflictuală este o
normă de indicare a legii aplicabile; ea nu soluţionează litigiul dintre părţi, ci doar indică legea pe care instanţa o
va aplica pentru soluţionarea acestuia. Normele de aplicaţie imediată operează direct, adică instanţa soluţionează
litigiul apelând la norme de aplicaţie imediată, fără a mai cerceta existenţa unei norme conflictuale în materie.
Dacă o normă conflictuală indică o altă lege, străină, drept competentă a se aplica litigiului dintre părţi, instanţa
ignoră norma conflictuală, înlăturând astfel direct, prin recurgerea la normele de aplicaţie imediată, legea străină
competentă. Atunci când nu este cazul aplicării unei norme de aplicaţie imediată, instanţa poate folosi norma
conflictuală pentru a înlătura, indirect, legea străină pe care aceasta o indică, invocând, de exemplu, faptul că
legea străină, deşi este competentă a se aplica, intră în contradicţie cu ordinea publică a forului şi deci este
înlăturată, aplicându-se în loc legea forului. Ioan Macovei, Drept internaţional privat..., op. cit, p. 10-13
50
străină? Răspunsul este da, cu condiţia să existe o strânsă legătură a litigiului cu statul C, de
exemplu, contractul să se execute pe teritoriul statului C146.
Potrivit art. 2566 alin. (2) C. civ. român, „Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile
imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele
legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor
dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea Io? (C.T.U.).
Acest text reprezintă o versiune a art. 7 parag. 1 din Convenţia de la Roma din 1980,
precursoarea Regulamentului Roma I. În Regulamentul Roma l, aplicarea unei norme de
aplicaţie imediată străine este mult mai restrânsă, fiind limitată doar la legea ţării în care
obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care
aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului.
Aplicarea normelor de aplicaţie imediată străine ridică dificultăţi în practică. Instanţa
sesizată trebuie să stabilească dacă anumite norme imperative dintr-o lege străină sunt
considerate norme de aplicaţie imediată în dreptul statului respectiv. Pentru a face acest lucru,
instanţa sesizată trebuie să aplice propriile reguli referitoare la cunoaşterea şi interpretarea
dreptului străin147.
2.2.3. Aplicarea dreptului străin

La nivelul UE nu există reguli comune cu privire la aplicarea dreptului străin. In
anumite sisteme de drept, legea străină este considerată un fapt juridic, în altele, are o natură
legală, adică este considerată drept; există şi câteva sisteme de drept în care dreptul străin are
o situaţie hibridă148. Astfel, legea străină este considerată normă de drept m Austria, Belgia,
Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia,
Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Suedia, in aceste state membre UE, tratamentul
aplicat legii străine este asemănător, diferenţe existând în ceea ce priveşte regimul juridic şi
recunoaşterea dreptului străin în faţa instanţelor naţionale (în unele state, dreptului străin i se
recunoaşte caracterul de drept prin lege, în altele, acest caracter reiese din interpretarea legii
interne sau din comentariile existente în doctrină, cum este cazul Germaniei).
Legea străină este considerată fapt juridic m statele membre UE care au sau au avut
legătură cu dreptul anglo-saxon: Marea Britanie, Malta, Cipru, Irlanda, precum şi în două
state aparţinând dreptului continental, şi anume în Spania şi în Luxemburg. Deşi legea străină
146
147
Idem, p. 53.
148
Carlos Esplugues, Jose Luis Iqlesias, Guillermo Palao, Rosario Espinoza, Carmen Azcârraga, General Report
on the Application of Foreign Law by Judicial and Non-Judicial Authorities in Europe (Project JLS/CJ/2007-
1/03), material disponibil online la adresa http:// ssrn.com/abstract=1952805, p. 5 şi urm.
51
este considerată un fapt, acesta nu este un simplu fapt, ci unul cu o natură specială, ceea ce, în
anumite cazuri, face ca regimul legii străine să se apropie de accepţiunea de drept, şi nu de
fapt.
Legea străină are o natură hibridă în Letonia, Lituania şi Olanda, în aceste state, când
legea străină devine aplicabilă ca rezultat al indicării ei de convenţii internaţionale sau de
dreptul intern, este considerată drept, normă juridică; dacă legea străină devine aplicabilă ca
urmare a convenţiei părţilor, atunci este considerată pur fapt.
De modul în care este tratat dreptul străin, ca normă de drept, ca fapt sau ca având o
natură hibridă, depinde regimul lui juridic în faţa instanţelor naţionale, adică regulile cărora îi
este supus: invocarea dreptului străin, stabilirea conţinutului lui, aplicarea principiului /ura
nov/f curia, funcţionarea căilor de atac în ceea ce priveşte cauzele în care a fost aplicat dreptul
străin. În România, legea străină are o natură legală, adică este considerată o normă de
drept149. Legea străină este aplicată ca rezultat al indicării ei de către norma conflictuală a
forului, şi nu în virtutea autorităţii proprii, altfel s-ar încălca principiul suveranităţii şi
egalităţii statelor150, între legea internă (tex fon) şi legea străină există însă diferenţe. Mai
întâi, pe când lex ion se aplică direct, legea străină poate fi înlăturată, pe motiv că ea
contravine ordinii publice de drept internaţional privat român sau că a devenit competentă
prin fraudarea legii române [art. 2564 alin. (1) C. civ.]. încălcarea ordinii publice de drept
internaţional privat român are loc atunci când prin aplicarea legii străine se ajunge la un
rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român sau ale dreptului UE ori
cu drepturile fundamentale ale omului [art. 2564 alin. (2) C. civ.].
Mai mult, conform art. 2565 C. civ., instanţa poate, în mod excepţional, să stabilească
legea aplicabilă cea mai potrivită, înlăturând legea aplicabilă indicată de norma conflictuală în
materie. Această posibilitate reprezintă o aplicaţie subsidiară a metodei proper law din dreptul
anglo-saxon. Această metodă nu poate fi utilizată când părţile au ales legea aplicabilă în
temeiul autonomiei de voinţă, precum şi în unele materii în care normele conf lictuale au un
caracter imperativ (cum este materia stării şi capacităţii civile a persoanei).
În dreptul intern se prezumă cunoscut conţinutul legii aplicabile. Instanţa cunoaşte
legea (lura novlt curia). Atunci când instanţa trebuie să aplice legea străină, principiul nu mai
este aplicabil. Pentru a o putea aplica, trebuie să o cunoască. Instanţa, din oficiu, stabileşte
149
Mihaii_Vasile Jakotă, Drept internaţional privat, vol. l, Ed. Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1997, p. 41 şi urm.;
ioan macovei, Drept internaţional privat..., p. 99-101; ioan chelaru, gheorghe gheorghiu, Drept internaţional
privat, Ed. C.H. Beok, Bucureşti, 2007, p. 71-72.
150
Ion P. Filipescu, op. cit., p. 186. Pentru detalii referitoare la interacţiunea dreptului internaţional public cu
dreptul internaţional privat, a se vedea Emanuel Corneuu Mogârzan, Interferenţe: probleme de drept
internaţional public la aplicarea legii străine în procesul civil internaţional, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, Tomul II, Ştiinţe Juridice, 2005, p. 25-33.
52
conţinutul legii străine „prin atestări obţinute de la organele care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau printr-un alt mod adecvat" [art. 2562 alin. (1) C. civ.]. De asemenea, partea care a
invocat-o poate fi obligată să facă dovada conţinutului legii străine [art. 2562 alin. (2) C. civ.].
Instanţa se poate adresa şi Ministerului Justiţiei, care este autoritatea desemnată pentru a
solicita şi primi informaţii asupra dreptului străin, atât în temeiul Convenţiei europene în
domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 151, cât şi în
temeiul Legii nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi
comercială152. Dacă nu se poate stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română (lex
fon) [art. 2562 alin. (3) C. civ.].
Lipsa regulilor comune în spaţiul UE în ceea ce priveşte aplicarea dreptului străin
favorizează nesiguranţa justiţiabililor referitor la hotărârile ce urmează a fi pronunţate, creşte
costurile în litigiile transnaţionale, încurajează aplicarea lex ion şi incită la forum shopping.
2.2.4. Excepţia de ordine publică

O altă modalitate de înlăturare a legii străine normal competente, în afară de normele
de aplicaţie imediată, este invocarea ordinii publice. Spre deosebire de normele de aplicaţie
imediată, care intervin fără a urma procedeul normelor conflictuale, în cazul invocării ordinii
publice, instanţa sesizată va căuta mai întâi norma conflictuală aplicabilă în cauză şi apoi,
dacă aceasta indică drept aplicabilă o lege străină şi respectiva lege conţine dispoziţii care
contravin ordinii publice a forului, ea este înlăturată şi se aplică în loc tex fori.
Potrivit art. 2564 C. civ. român: „(1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române, în cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică
legea română. (2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale
dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului".
Conform art. 21 din Regulamentul Roma l: „Aplicarea unei dispoziţii din legea oricărei ţări
determinate în temeiul prezentului regulament nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de
aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanţei sesizate".
Conţinutul ordinii publice destinat relaţiilor de comerţ internaţional este mult mai
restrâns decât ordinea publică internă153.
151
România a devenit parte la Convenţie prin H.G. nr. 153/1991 privind aderarea României la Convenţia
europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968, şi la Protocolul
adiţional la convenţie, semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, publicată în M. Of. nr. 63 bis din 26 martie 1991.
152
Republicată în M. Of. nr. 392 din 4 iunie 2015.
153
Catherine Kessedjian, op. cit, p. 55.
53
Ordinea publică transnaţională are la bază principii de interes general, mondial. Unii
autori afirmă că aparţine tex mercatoria. De exemplu, numai în SUA existau norme de luptă
împotriva corupţiei, în Europa, deşi era unanim cunoscut că întreprinderile obţineau accesul
pe pieţe străine plătind sume ilicite şi care, surprinzător, erau deductibile din punct de vedere
fiscal, mergând până acolo încât aceste sume erau considerate uzanţe de comerţ internaţional,
nu se lua vreo măsură154.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a adoptat în 1997 (în
vigoare din 1999) Convenţia de combatere a mituirii oficialilor publici străini în tranzacţiile
de afaceri internaţionale. România nu face parte din OECD, dar, prin Legea nr. 93/1996 155, a
ratificat Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, semnat la Paris la 12
octombrie 1995. Comisia Europeană participă la munca OECD, alături de statele membre ale
UE. Lupta împotriva corupţiei face parte din ordinea publică transnaţională.
2.2.5. Limitele autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile

contractului de comerţ internaţional. Normele de aplicaţie imediată si ordinea publică în
faţa instanţei arbitrate
Instanţa statală sesizată cu un litigiu de comerţ internaţional, care trebuie soluţionat
prin utilizarea normelor de aplicaţie imediată sau a ordinii publice, nu va pune în discuţie
aplicarea acestora; le va aplica în toate cazurile.
Instanţa arbitrală, atunci când judecă un litigiu de comerţ internaţional, nu pronunţă
hotărârea în numele unui stat, al unei ordini juridice determinate. Sursa puterii instanţei
arbitrale este voinţa părţilor. Se pune problema dacă, în acest context, arbitrii pot sau, mai
mult, sunt obligaţi să aplice normele de aplicaţie imediată.
Competenţa de a soluţiona litigiul este dată instanţei arbitrale prin voinţa pârtilor.
Acestea nu au însă o putere discreţionară; ele îşi exprimă voinţa în anumite limite, pe care le
trasează ordinea juridică internaţională, precum şi ordinea sau ordinile juridice naţionale care
au vocaţia de a reglementa problema litigioasă.
Instanţa arbitrată trebuie să pronunţe o hotărâre eficace şi deci să aplice normele de
aplicaţie imediată156.
Totuşi, nu se poate exercita controlul asupra aplicării sau neaplicării ori a unei false
aplicări a unei norme de aplicaţie imediată de către o instanţă arbitrată, decât în cazul în care
154
Idem, p. 59.
155
M. Of. nr. 231 din 25 septembrie 1996.
156
54
se solicită desfiinţarea hotărârii arbitrale. Dacă aceasta este executată de către părţi, controlul
nu poate interveni.
Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, dacă instanţa arbitrată a nesocotit obligaţiile
sale sau dacă încalcă ordinea publică.
În România, potrivit art. 608 C. proc. civ., care se aplică şi în caz de arbitraj
internaţional [art. 1121 alin. (3) C. proc. civ.], hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai
printr-o acţiune în anulare, pentru anumite motive, expres prevăzute, printre care, la lit. h),
apare încălcarea prin hotărârea arbitrală a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a
dispoziţiilor imperative ale legii.
2.2.6. Autonomia de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului de

comerţ internaţional. Normele supletive
Contractul este legea părţilor. Ca o consecinţă a principiului autonomiei de voinţă,
părţile, în limitele impuse de propriul contract, au dreptul să aleagă legea aplicabilă
contractului. Această lege va reglementa şi litigiile dintre părţi care se nasc din contract.
Există o situaţie în care legea contractului nu se va aplica litigiilor dintre părţi în
legătură cu contractul, şi anume situaţia în care părţile aleg arbitrajul pentru soluţionarea
litigiilor şi conferă arbitrului puterile unui amiable compositeur. În acest caz, arbitrul va
soluţiona litigiile făcând abstracţie de legea aplicabilă contractului; el se va baza pe principii
morale şi de echitate.
În literatura juridică157 se face distincţie între arbitrul care soluţionează litigiul ca
amiable compositeur şi arbitrul care soluţionează litigiul ex aequo et bono. În primul caz,
arbitrul este ţinut de respectarea normelor imperative, în cel de-al doilea, nu, cu excepţia
normelor care formează ordinea publică internaţională.
Relaţiile de comerţ internaţional au la bază contractul. Vor fi avute în vedere deci
regulile de conflict şi cele materiale aplicabile contractelor.
În afară de obligaţiile contractuale, operatorii de comerţ internaţional au şi alte
obligaţii; de exemplu, în materie de protecţie a mediului, de respectare a drepturilor omului
ş.a. De asemenea, operatorii de comerţ internaţional sunt supuşi şi regulilor aplicabile în
materia răspunderii delictuale.
2.3. Alegerea legii aplicabile contractului

Excluderea retrimiterii. Atunci când părţile aleg legea aplicabilă contractului dintre
ele, aleg doar normele materiale, şi nu legea în ansamblul ei, care conţine şi norme
157
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional..., op. cit., p. 272-273; Amir Dumisic, op. cit., p. 5-9.
55
conflictuale şi care ar putea retrimite la o altă lege. Potrivit art. 20 din Regulamentul Roma I,
„Aplicarea legii oricărei ţări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă
aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept
internaţional privat, cu excepţia158 cazului în care prezentul regulament prevede altfel".
Normele de drept internaţional privat român fac trimitere la dreptul UE în această
materie, adică la Regulamentul Roma l (art. 2640 C. civ.).
Alegerea legii trebuie tratată diferit, după cum părţile au optat ca soluţionarea litigiilor
dintre ele să se facă pe calea arbitrajului (2.1.) sau în faţa unei instanţe statale (2.2.).
2.3.1. Situaţia în care părţile au ales arbitrajul ca mod de soluţionare a litigiilor

dintre ele
În această situaţie, părţile pot alege fie o lege statală aplicabilă contractului, fie
anumite „reguli de drept" în care pot fi incluse orice norme cu valoare juridică, elaborate de
un stat, de operatorii de comerţ internaţional, cum sunt tex mercatoria, Principiile
UNIDROIT, sau chiar o convenţie care nu este aplicabilă contractului, dar pe care părţile o
adaptează intereselor lor, fragmentând-o - acest procedeu fiind cunoscut sub denumirea de
clauza paramount-, cu excepţia situaţiei în care fragmentarea este interzisă de convenţie
însăşi159.
Părţile pot, de asemenea, să recurgă la „stabilizarea" regulilor de drept pe care le-au
ales. Majoritatea sistemelor de drept aplică legea aleasă în starea în care se găsea la data
încheierii contractului, doar aşa putându-se respecta autonomia de voinţă a părţilor. Deci, o
clauză de stabilizare nu este necesară decât în situaţia în care una dintre părţi (dintre operatorii
de comerţ internaţional) este statul, în acest caz, stabilizarea este recomandată pentru a evita
modificarea legii de către statul în cauză, cu riscul apariţiei unui dezechilibru contractual 160.
Clauza de stabilizare reprezintă regula în contractele de stat. Aceasta permite
„îngheţarea" puterii normative a statului, care se angajează să nu modifice normele în materie
sau, dacă le modifică, modificările să nu se aplice contractului în curs de executare. Este o
regulă a dreptului tranzitoriu (aplicarea legilor în timp): contractul este supus legii în vigoare
la data încheierii contractului. O asemenea regulă ar putea să aibă ca excepţie doar o normă de
ordine publică ce să fie de aplicabilitate imediată, inclusiv cu privire la contractele în curs de
executare161.
158
Excepţia prevăzută de Regulamentul Roma I se regăseşte în art. 7 alin. (4) lit. (b), care priveşte contractele de
asigurare obligatorie.
159
160
Ibidem.
161
56
De regulă, în contractele de stat162, adică în contractele de investiţii încheiate între un
stat (gazdă) sau entităţi controlate de stat şi un investitor străin, părţile pot conveni ca legea
aplicabilă sa fie tex mercatoria163. Motivele acestei alegeri constau în faptul că niciuna dintre
părţi nu este dispusă să accepte dreptul celeilalte ca lege aplicabilă a contractului, pentru a se
evita ca partea al cărei drept este ales să aibă avantaje faţă de cealaltă; de asemenea, în
contractele pe termen lung, pe parcursul executării pot interveni schimbări radicale ale
legislaţiei statului de primire, iar lex mercafor/a funcţionează ca o clauză de stabilizare,
schimbările intervenite în legislaţie (care nu este legea aplicabilă contractului) neafectând
drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
În contracte de comerţ internaţional încheiate între operatori privaţi, părţile preferă, în
mod frecvent, să aleagă o lege naţională ca lege aplicabilă sau o lege naţională completată de
principii şi reguli care aparţin lex mercatoria164.
Părţile sunt interesate să aleagă o lege pe care o cunosc, care ştiu cum este interpretată,
cu o jurisprudenţă care le oferă certitudinea executării165.
Numai atunci când nu pot ajunge la un acord cu privire la care lege naţională să le
reglementeze contractul (legea uneia sau a alteia dintre părţi ori chiar o lege „neutră", care nu
are nicio legătură cu părţile sau cu contractul), părţile contractante pot decide ca
lexmercatoria să le guverneze contractul, făcând trimitere, de exemplu, la Principiile
UNIDROIT.
În multe legislaţii naţionale care reglementează arbitrajul internaţional există prevederi
care permit părţilor să aleagă lex mercatoria ca lege aplicabilă contractului lor166.
UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration167 din 1985, revizuit
în 2006, a reprezentat o sursă soft la w încorporată în multe legislaţii naţionale (nu şi în
reglementările din România), în art. 28 alin. (1) din UNCITRAL Model Lawse prevede expres
că părţile pot alege „reguli de drept" ca lege aplicabilă contractului.
162
Art. 1 lit. o) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele: prin „contract de stat se înţelege o înţelegere încheiată
de către statul sau Guvernul român, precum şi de ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale
cu alt stat, guvern, organizaţie internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce nu au calitatea
de subiect de drept internaţional în domeniul economic, comercial, financiar şi în alte domenii şi care nu este
guvernată de dreptul internaţional public".
163
Margaret L. Moses, op. cit., p. 62-63
164
Christopher R. Drahozal, Contracting oui..., op. cit., p. 546-548.
165
Margaret L. Moses, op. cit., p. 70.
166
Markus Petsche, op. cit., p. 498.
167
Textul este disponibil online la adresa https://www.uncitral.org/pdf/english/texts/ arbitration/ml-arb/06-
54671_Ebook.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
57
Noţiunea de „reguli de drept" a fost explicată în Explanatory Note168 şi reluată în
UNCITRAL 2012 Digest of Case Law on the Model Law on International Commercial
Arbitration169, în sensul că dă posibilitatea părţilor să aleagă nu numai o lege naţională, ci şi
alte reguli de drept, de exemplu, reguli elaborate de un forum internaţional, care nu au fost
încorporate într-un sistem de drept naţional.
Prevederi care permit părţilor să aleagă lex mercatoria există şi în legislaţii de arbitraj
care nu au la bază UNCITRAL Model Law. De exemplu, în legislaţia franceză (art. 1511 C.
proc. civ. francez170), în cea elveţiană (art. 187 din Legea de drept internaţional privat
elveţian)171, în legislaţia engleză [art. 46 alin. (1) lit. (b) din English Arbitration Act 1996172.
În regulile de arbitraj ale celor mai cunoscute şi utilizate instituţii de arbitraj
internaţional există dispoziţii care permit părţilor contractante să aleagă lex mercatoria.
Astfel, de exemplu, în art. 21 parag. 1 din ICC Rules of Arbitration173, în art. 22 parag. 3 din
Regulile London Court of International Arbitration (LCIA)174, în art. 28 parag. 1 din Regulile
American Arbitration Association (AAA)175, în art. 27 parag. 1 din Regulile Vienna
International Arbitration Center (VIAC)176 sunt dispoziţii care dau dreptul părţilor să aleagă
ca lege aplicabilă pentru soluţionarea litigiului „reguli de drept”.
În Regulile de procedură arbitrată ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României din Bucureşti 177, exista prevederea cuprinsă
în art. 63 alin. (1), conform căreia „Tribunalul arbitrai soluţionează litigiul în temeiul
168
Explanatory Note by the UNCITRAL Secretariat on the Model Law on International Commercial Arbitration,
nr. 39, p. 33, disponibil online la adresa http://www.uncitral.org/ pdf/english/texts/arbitration/ml-arb/07-
86998_Ebook.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
169
UNCITRAL 2012 Digest of Case Law on the Model Law on International Commercial Arbitration, p. 121,
disponibil online la adresa http://www.uncitral.org/uncitral/en/casejaw/ digests/ma!2012.html, consultată la 8
februarie 2021.
170
Conform art. 1511 C. proc. civ. francez, tribunalul arbitrai judecă litigiul conform regulilor de drept alese de
către părţi. Codul de procedură civilă francez este disponibil online la adresa
http://codes.droit.org/cod/procedure_civile.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
171
Art. 187 din Loi federale sur le droit International prive (LDIP) du 18 decembre 1987 prevede că tribunalul
arbitrai judecă conform regulilor de drept alese de către părţi. Textul legii este disponibil online la adresa
https://www.admin.ch/opc/fr/ classified-compilation/19870312/201407010000/291 .pdf, consultată la 8 februarie
2021.
172
Conform art. 46 alin. (1) lit. (b) din English Arbitration Act 1996, dacă părţile au căzut de acord, tribunalul
arbitrai va soluţiona litigiul în conformitate cu alte dispoziţii (decât o lege naţională). Textul legii este disponibil
online la adresa http://www.legislation.gov.uk/ ukpga/1996/23/data.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
173
Disponibile online la adresa http://www.iccwbo.org/products-and-services/ arbitration-and-adr/arbitration/icc-
rules-of-arbitration/, consultată la 8 februarie 2021.
174
Disponibile online la adresa http://www.lcia.org/Dispute_Resolution_Services/ lcia-arbitration-rules-
2014.aspx, consultată la 8 februarie 2021.
175
Disponibile online la adresa http://www.jus.uio.no/lm/american.arbitration.association.
internaţional.arbitration.rules.2000/doc.html, consultată la 8 februarie 2021.
176
Disponibile online la adresa http://www.viac.eu/en/arbitration/arbitration-rules-vienna/93-schiedsverfahren/
wiener-regeln/144-new-vienna-rules-2013#JurisdicitionoftheArbitralTribu nai, consultată la 8 februarie 2021.
177
Adoptate prin Decizia Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional nr. 1/2014, publicată în M. Of. nr.
613
din 19 august 2014, disponibile online la adresa http://arbitration. ccir.ro/Reguli_de_procedura_arbitrala.pdf,
58
contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul de
uzanţele comerciale şi de principiile generale ale dreptului". De la 1 ianuarie 2018, această
prevedere a fost înlocuită de dispoziţiile cuprinse în art. 30 alin. (2) din noile Reguli de
procedură arbitrală178, conform cărora, „Dacă litigiul arbitrai este internaţional, tribunalul
arbitrai îl soluţionează în temeiul legii sau altor norme de drept alese de părţi. Orice alegere de
către părţi a legii unui anumit stat se consideră că se referă la dreptul substanţial al statului
respectiv şi nu la regulile acestuia privind conflictul de legi".
2.3.2. Situaţia în care părţile au ales o instanţă statală pentru soluţionarea litigiilor
dintre ele sau nu au ales instanţa competentă
Atunci când părţile unui contract de comerţ internaţional aleg o instanţă statală pentru
soluţionarea litigiilor dintre ele sau nu au făcut o alegere de for, caz în care litigiul va fi
soluţionat tot de o instanţă statală, ele au posibilitatea - şi chiar este indicat - să aleagă legea
aplicabilă contractului. Aceasta, deoarece alegerea legii aplicabile contractului contribuie la
creşterea previzibilităţii şi securităţii juridice la executarea obligaţiilor lor 179. Principiul
autonomiei de voinţă, admis în majoritatea legislaţiilor statelor membre ale UE şi în
convenţiile internaţionale la care acestea sunt părţi contractante, apare în art. 3 alin. (1) din
Regulamentul Roma I: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi". Din acest text
reiese, după unii autori, nu numai autonomia de voinţă a părţilor, ci şi recunoaşterea
supremaţiei legii180, în sensul că părţile pot să aleagă ca lege aplicabilă contractului numai o
lege ce aparţine ordinii juridice a unui stat181. Legea statală astfel desemnată va stabili dacă
lex mercatoria ori alte referiri ale părţilor vor juca vreun rol în soluţionarea litigiului 182. De
exemplu, în dreptul englez, este permis ca o instanţă arbitrată să soluţioneze un litigiu prin
aplicarea de reguli nestatale. Dacă este sesizată o instanţă statală prin încălcarea clauzei de
arbitraj, instanţa statală nu va putea soluţiona litigiul aplicând regulile nestatale alese de către
părţi. Instanţa statală va putea însă pune în executare o hotărâre arbitrată pronunţată în temeiul
unor reguli nestatale alese de către părţi ca lege aplicabilă contractului dintre ele183.
178
Noile Reguli de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României (art. 30), adoptate prin Decizia Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional nr. 27/2017, publicate în M. Of. nr. 1025 din 27 decembrie 2017, disponibile online la adresa
http://arbitration.ccir.ro/wp-content/ uploads/2018/01/Reguli-de-procedura-arbitrala-ale-Curtii-de-Arbitraj.pdf,
consultată la 8 februarie 2021.
179
180
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome du Wjuin 1980. Determination de la loi applicable. Domaine
de la loi applicable, în Juris-Classeur, Editions du Juris-Classeur, n° 11/1996, nr. 4
181
Pierre Mayer, Vincent Heuze, op. cit., p. 532-534.
182
Paul Lagarde, Le nouveau droit internaţional priva des contrate apres l'entree en vigueurde la Convention de
Rome du 19 juin 1980, în Revue critique de droit internaţional prive, 1991, nr. 29.
183
Peter Stone, op. cit., p. 302.
59
În practică se întâmplă foarte rar ca părţile să aleagă doar reguli a-naţionale pentru
reglementarea contractului; în mod obişnuit, fac trimitere la reguli a-naţionale ca o completare
la un drept naţional pe care l-au ales 184. Textul art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma l nu
precizează ca între legea aleasă şi contract să existe vreo legătură. Părţile pot alege orice lege,
care corespunde cel mai bine intereselor lor comune, fără a justifica motivele alegerii ei 185.
Uneori însă, părţile aleg o lege „neutră", pentru a pune capăt neînţelegerilor dintre ele
referitoare la alegerea legii. O asemenea alegere poate prezenta inconveniente; trebuie aleasă
acea lege pe care părţile o cunosc, cel puţin în elementele ei esenţiale, care să servească
interesele lor şi care este cea mai bine adaptată contractului sau protecţiei intereselor
acestora186.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă legea aleasă trebuie să fie în vigoare în statul din al
cărui sistem juridic face parte (adică să intre în dreptul pozitiv şi să nu fie, de exemplu,
abrogată). Răspunsul dat a fost afirmativ 187. De asemenea, s-a considerat188 că, dacă legea
aleasă suferă modificări ulterior alegerii ei, se va ţine seama de ele. Este posibil însă ca părţile
să insereze în contractul lor, alături de clauza privind legea aplicabilă, şi o clauză de
stabilitate a acesteia, în sensul că legea va reglementa contractul în forma pe care o avea la
data alegerii ei.
Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau tacită, dar să rezulte cu un grad
rezonabil de certitudine din clauzele contractului sau din circumstanţele cauzei, în expunerea
de motive a Regulamentului Roma l, la alin. (12), se arată că, „Pentru a determina dacă a fost
exprimată clar alegerea privind aplicarea unei anumite legi, unul din factorii de care ar trebui
să se ţină seama îl reprezintă convenţia părţilor, prin care se conferă uneia sau mai multor
instanţe dintr-un stat membru competenţa exclusivă de a judeca litigiile rezultate din
contract". De regulă, acordul de voinţă al părţilor se consemnează în scris; este valabilă şi o
clauză verbală de alegere a legii aplicabile, întrucât art. 3 alin. (1) nu distinge, dar, în acest
caz, este dificilă proba.
Dacă alegerea este tacită, trebuie să rezulte cu un grad rezonabil de certitudine din
contract sau din circumstanţele cauzei. Se evită, astfel, cercetarea unei voinţe prezumate,
ipotetice a părţilor. Exemple în care voinţa părţilor reiese din dispoziţiile contractului pot fi:
acceptarea unui contract-tip sau de adeziune supus unui sistem juridic particular, în absenţa
oricărei precizări privind legea aplicabilă; încheierea unei convenţii atributive de jurisdicţie,
184
185
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome..., op. cit., nr. 6.
186
187
Peter Stone, op. cit., p. 303 (autorul explică faptul că nu ar putea fi aleasă ca lege aplicabilă, de exemplu,
Digestele lui lustinian).
188
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome..., op. cit., nr. 7, cu autorii citaţi acolo.
60
care poate fi un indiciu că părţile au înţeles să supună contractul legii instanţei alese 189 (în
practică, frecvent, părţile cred că, dacă au ales instanţa competentă printr-o clauză atributivă
de jurisdicţie, înseamnă că au ales şi legea aplicabilă; tăcerea părţilor ar putea fi interpretată în
această situaţie ca alegere a legii forului, care rezultă din împrejurările cauzei) 190. De
asemenea, voinţa părţilor poate fi subînţeleasă şi din circumstanţele cauzei, precum: legătura
dintre contractul încheiat (în care nu s-a specificat legea aplicabilă) cu un contract anterior
încheiat între aceleaşi părţi, în care acestea au ales expres legea 191; contractul, care face parte
dintr-un ansamblu de operaţiuni, este supus aceleiaşi legi stabilite pentru contractul de bază 192
(de exemplu, dacă părţile încheie un contract-cadru în care includ o clauză prin care aleg
legea aplicabilă, dar contractele de aplicare nu conţin clauze referitoare la legea aplicabilă, se
poate interpreta alegerea din contractul-cadru ca voinţă a părţilor de a reglementa raporturile
dintre ele în ansamblul lor, deoarece între contractul-cadru şi contractele de aplicare există o
interdependenţă193).
În partea finală a art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma l se prevede posibilitatea
părţilor contractante de a alege legi diferite pentru elementele contractului, ceea ce în
literatura juridică se numeşte depepage (dezmembrarea contractului}194. Dezmembrarea
contractului este permisă şi se justifică prin respectarea principiului autonomiei de voinţă.
Alegerea mai multor legi aplicabile diferitelor elemente ale contractului trebuie făcută în aşa
fel încât să nu îi afecteze coerenţa (de exemplu, să nu se prevadă pentru rezoluţiunea
contractului de vânzare o lege pentru vânzător şi altă lege pentru cumpărător) 195 şi să nu aducă
atingere dispoziţiilor imperative cărora trebuie supus un anumit element al contractului.
Fragmentarea poate fi periculoasă, creând posibilitatea de contradicţii între
dispoziţiile legilor alese pentru diferitele părţi ale contractului 196. Ea este permisă şi de Codul
civil român. In cauza /CP197, Curtea de Justiţie a decis că o parte a unui contract poate fi
189
Mărio Giuliano, Paul Lagarde, Report on the Convention ort the law applicable to contractual obligations,
publicat în J.O. C 282 din 31 octombrie 1980, p. 259.
190
191
192
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome..., op. cit., nr. 10; în ceea ce priveşte legea aplicabilă lanţului
de contracte, grupului de contracte, contractului-cadru, în doctrină nu s-au exprimat puncte de vedere clare
Vincent Heuze, La loi applicable aux actions directes dans Ies groupes de contrats: l'exemple de la sous-
traitance internaţionale, în Revue critique de droit internaţional prive, 1996, p. 243 şi urm.; Frederic Leclerc,
Leş chames de contrats en droit internaţional prive, în Journal de Droit International, 1995, p. 267 şi urm.).
193
194
195
Idem, nr. 16.
196
197
C.J.C.E., cauza C-133/08, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) c. Balkenende Oosthuizen BV şi MIC
Operations BV, Hotărârea din 6 octombrie 2009.
61
guvernată de o altă lege decât aceea aplicabilă restului contractului numai în cazul în care
acea parte este independentă în raport cu restul contractului198.
Conform art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I, legea aplicabilă contractului care a
fost desemnată prin acordul de voinţă al părţilor sau a fost indicată conform art. 4 (când
părţile nu şi-au manifestat voinţa în sensul alegerii legii aplicabile) poate fi modificată, în
orice moment, tot prin acordul părţilor. Modificarea legii aplicabile reprezintă o consecinţă
logică a principiului autonomiei de voinţă; dacă nu ar fi permisă, părţile ar trebui să încheie un
nou contract, convenind asupra unei noi legi care să îl reglementeze.
Legea aplicabilă contractului poate fi modificată în orice moment, inclusiv în cursul
soluţionării unui litigiu, având drept obiect contractul respectiv 199. Forma în care se poate
face, deşi Regulamentul nu prevede, trebuie să fie aceeaşi cu forma contractului prin care s-a
ales legea anterioară sau cu aceea indicată de art. 3 alin. (1) (alegere expresă sau care să
rezulte în mod cert din dispoziţiile contractului sau din circumstanţele cauzei). In acelaşi mod
se procedează şi în cazul în care părţile nu şi-au manifestat voinţa în sensul alegerii legii
aplicabile. Modificarea legii nu poate aduce atingere validităţii formei contractului şi nici
drepturilor dobândite de către terţi. Lex fori stabileşte care sunt drepturile terţilor şi când au
fost ele dobândite200.
Articolul 3 alin. (3) din Regulamentul Roma l limitează autonomia de voinţă a
părţilor m cazul în care contractul, la data alegerii legii aplicabile, nu implică niciun element
de extraneitate, cu excepţia legii aplicabile, care face parte din alt sistem de drept (este
străină), în sensul că nu poate încălca dispoziţiile imperative din statul în care este localizat
contractul. Practic, este vorba despre un contract intern, ce are ca unic element de extraneitate
legea străină aleasă de părţi. Regulamentul se aplică, în acest caz, numai dacă, prin alegerea
astfel făcută, părţile au respectat normele imperative din statul membru în care este localizat
contractul201.
De exemplu, dacă părţile contractante negociază şi încheie un contract în Franţa, care
va fi executat în Franţa, şi aleg ca lege aplicabilă contractului legea engleză şi ca instanţă
competentă instanţa engleză, instanţa engleză sesizată va fi obligată să aplice toate dispoziţiile
imperative din legea franceză; cu toate acestea, clauza de alegere a legii engleze ca lege
aplicabilă este valabil încheiată202.
198
199
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome..., op. cit., nr. 17; paul lagarde, op. cit., p. 305.
200
Helene Gaudemet-Tallon, Convention de Rome..,, op. cit., nr. 20, ou autorii citaţi acolo.
201
Raportul Giuliano-Lagarde, op. cit., p. 261-262.
202
Peter Stone, op. cit., p. 300 (autorul apreciază că o asemenea situaţie nu s-ar putea ivi mai des decât o eclipsă
de soare vizibilă în Londra).
62
De asemenea, autonomia de voinţă a părţilor este limitată atunci când contractul este
localizat în unul sau mai multe state membre ale UE, iar legea aleasă este a unui stat
nemembru.
Astfel, conform art. 3 alin. (4) din Regulamentul Roma I, în cazul în care toate
elementele relevante pentru situaţia respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în
unul sau mai multe state membre, alegerea de către părţi a unei legi aplicabile, alta decât cea a
unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor de drept
comunitar de la care nu se poate deroga prin convenţie, după caz, astfel cum au fost transpuse
în statul membru al instanţei competente.
O problemă care poate să apară în practică este aceea a ambiguităţii clauzei de alegere
a legii aplicabile. Instanţa sesizată va trebui să interpreteze clauza aplicând regulile de
interpretare a contractelor din propria lege, adică aplicând lex fori203.
Clauza prin care a fost aleasă legea aplicabilă (electio iuris) este supusă aceleiaşi legi
ca şi contractul principal, în ceea ce priveşte existenţa şi validitatea consimţământului, forma
şi capacitatea [art. 3 alin. (5)].
În legislaţia română, conform art. 2640 C, civ.: „(1) Legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) în materiile
care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile
prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin
convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale". Art. 2637 C. civ., care se referă la legea
aplicabilă actului juridic, conţine dispoziţii asemănătoare cu cele ale art. 3 din Regulamentul
Roma l şi prevede: „(1) Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de
părţi sau, după caz, de autorul său. (2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă
ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. (3) Părţile pot alege
legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a actului juridic. (4) înţelegerea
privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii actului. Modificarea are
efect retroactiv, fără să poată totuşi: a) să infirme validitatea formei acestuia; sau b) să aducă
atingere drepturilor dobândite între timp de terţi".
2.4. Situaţia în care părţile contractante nu au ales legea aplicabilă contractului

de comerţ internaţional
Determinarea legii aplicabile în cazul în care părţile nu şi-au manifestat voinţa în acest
sens trebuie tratată diferit, în funcţie de autoritatea competentă să soluţioneze litigiul: o
instanţă arbitrală sau una statală.
203
Idem, p. 303-304.
63
2.5. Situaţia în care părţile au ales arbitrajul ca mod de soluţionare a litigiilor
dintre ele
În această situaţie, arbitrul nu este obligat să aplice norme conflictuale pentru a
determina legea aplicabilă. El va stabili legea aplicabilă în funcţie de regulile pe care le
consideră potrivite, în România, potrivit art. 1120 alin. (1) C. proc. civ., dacă părţile nu au
desemnat dreptul aplicabil, tribunalul arbitrai aplică legea pe care o consideră adecvată, în
toate situaţiile ţinând seama de uzanţe şi de regulile profesionale. Conform alin. (2) al art.
1120 C. proc. civ., „Tribunalul arbitrai poate statua în echitate numai cu autorizarea expresă a
părţilor".
Atunci când arbitrul/instanţa arbitrală soluţionează litigiul aplicând legea pe care o
consideră adecvată, înseamnă că foloseşte aşa-numita „cale directă” de desemnare a legii
aplicabile204.
Convenţiile internaţionale pot servi arbitrului, dar acesta nu este obligat să le aplice.
Totuşi, dacă determină ca aplicabilă legea unui stat care este parte la o convenţie
internaţională în materia vizată, atunci va trebui să aplice convenţia, ca făcând parte integrantă
din legea aplicabilă205.
În cazul particular al contractelor de stat, dacă nu există o clauză de desemnare a legii
aplicabile, se poate utiliza Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea
litigiilor referitoare la investiţii între state şi resortisanti ai altor state, care în art. 42 prevede
că, în lipsa alegerii legii aplicabile, instanţa aplică legea statului contractant parte la litigiu,
inclusiv normele conflictuale, precum şi principiile de drept internaţional în materie. Faptul că
apare ca posibilă retrimiterea arată că legea statului-gazdă nu se aplică obligatoriu, ci numai
dacă nu se opune chiar această lege, care retrimite la dreptul unui alt stat 206.
În sistemul de drept anglo-saxon, în determinarea de către arbitru a legii aplicabile
litigiului, acesta trebuie să ia în considerare normele conflictuale. Astfel, se consideră că
instanţa arbitrală are un sediu şi este obligată să aplice normele conflictuale ale sediului
arbitrajului, inclusiv convenţiile internaţionale pe care statul unde îşi are sediul instanţa
arbitrală le-a ratificat207.
Instanţa arbitrală poate decide şi aplicarea metodei cumulative în stabilirea legii
aplicabile. Aceasta înseamnă că analizează normele conflictuale şi foloseşte şi „calea directă"
de determinare a legii, toate indicând aceeaşi lege aplicabilă.
204
205
Ibidem.
206
207
Idem, p. 71.
64
Instanţa arbitrală poate hotărî că pentru soluţionarea litigiului corespunde cel mai bine
intereselor părţilor aplicarea lex mercatoria sau a Principiilor UNIDROIT, pentru a obţine o
soluţie neutră, urmărită de către părţi208.
Determinarea legii aplicabile de către tribunalul arbitrai în lipsa alegerii părţilor este
reglementată în normele instituţiilor de arbitraj, în care, ca regulă, se permite arbitrilor să
aplice lex mercatoria. De asemenea, în câteva reglementări naţionale referitoare la arbitrajul
internaţional, arbitrilor le este permis să aplice lex mercatoria în lipsa alegerii legii de către
părţi.
Există trei posibile soluţii de desemnare a legii aplicabile: - tribunalul arbitrai aplică
normele conflictuale pe care le consideră cele mai potrivite pentru determinarea legii
aplicabile, nefiind ţinut să utilizeze anumite norme conflictuale, aparţinând unei anumite
ordini juridice. De exemplu, conform UNCITRAL Model Law on International Commercial
Arbitration, tribunalul arbitrai determină legea utilizând normele conflictuale pe care le
consideră cele mai potrivite [art. 28 alin. (2)]; o prevedere similară se regăseşte în English
Arbitration Act 1996 [art. 46 alin. (3)];
- tribunalul arbitrai aplică legea pe care o consideră adecvată (fără să utilizeze
mecanismul normelor conflictuale). De exemplu, în UNCITRAL Arbitration Rules209,
revizuite în 2013, se prevede că tribunalul arbitrai va aplica legea pe care o consideră cea mai
potrivită (art. 35 parag. 1); în art. 1120 alin. (1) C. proc. civ. român se prevede, în mod
similar, că, dacă părţile nu au desemnat dreptul aplicabil, tribunalul arbitrai aplică legea pe
care o consideră adecvată210, în multe legislaţii moderne care reglementează arbitrajul, nu
există prevederi referitoare la norme conflictuale pentru determinarea legii aplicabile 211.
Arbitrii nu pronunţă hotărârea în numele unui stat şi nu sunt obligaţi să aplice norme
conflictuale, pentru că în arbitraj nu există lex fory (legea instanţei sesizate) 212;
- tribunalul arbitrai aplică regulile de drept pe care le consideră potrivite. Posibilitatea
arbitrilor să aplice„reguli de drept", în lipsa alegerii legii de către părţi, înseamnă îndreptăţirea
lor de a aplica tex mercatoria. Asemenea prevederi există, de exemplu, în dreptul francez [art.
1511 alin. (1) C. proc. civ. francez], în cel elveţian (art. 187 din Legea de drept internaţional
privat elveţian) şi în alte legislaţii naţionale 213, precum şi în reglementările marilor instituţii de
208
209
Textul este disponibil online la adresa http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/
arb-rules-2013/UNCITRAL-Arbitration-Rules-2013-e.pdf, consultată la 25 martie 2021.
210
Această normă nu este imperativă.
211
Margaret L. Moses, op. cit., p. 76.
212
Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Sabine Corneloup, op. cit., p. 898.
213
Este vorba despre dreptul olandez, belgian, egiptean, libanez ş.a.; a se vedea, în acest sens, Emmanuel
Gaillard, General Principies of Law in International Commercial Arbitration - Challenging the Myths, în World
65
arbitraj [art. 21 parag. 1 din ICC Arbitration Rules, art. 22 parag. 3 din Regulile LCIA, art. 28
parag. 1 din Regulile AAA, art. 27 parag. 2 din Regulile VIAC], Frecvent, tribunalele
arbitrale aplică Principiile UNIDROIT214.
2.6. Soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional

În art. 30 alin. (2) din noile Reguli de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (în vigoare de
la 1 ianuarie 2018) se prevede că, „Dacă litigiul arbitrai este internaţional, tribunalul arbitrai îl
soluţionează în temeiul legii sau altor norme de drept alese de părţi, iar dacă acestea nu au
desemnat dreptul aplicabil, în temeiul legii sau al altor norme de drept pe care le consideră
adecvate. Orice alegere de către părţi a legii unui anumit stat se consideră că se referă la
dreptul substanţial al statului respectiv şi nu la regulile acestuia privind conflictul de legi".
În dreptul francez, unii autori215 interpretează textul art. 1511 C. proc. civ. în sensul că
arbitrii pot aplica lex mercatoria atât atunci când părţile au ales o lege, alta decât lex
mercatoria, cât şi în lipsa alegerii unei legi. Astfel, conform art. 1511 C. proc. civ. francez,
tribunalul arbitrai soluţionează litigiul conform regulilor de drept alese de către părţi, iar în
absenţa alegerii, conform regulilor de drept pe care le consideră potrivite. Tribunalul ţine
seama în toate cazurile de uzanţele comerciale. Prevederea referitoare la uzanţe a fost
interpretată în sensul că de uzanţe se ţine seama în toate cazurile, fie că părţile au ales sau nu
legea aplicabilă. Admiţând că uzanţele, în accepţiunea extinsă, sunt echivalente cu lex
mercatoria216, înseamnă că prevederea le permite arbitrilor să aplice lex mercatoria în orice
situaţie consideră potrivit, indiferent de alegerea sau de lipsa alegerii părţilor cu privire la
Arbitration & Mediation Review (WAMR), vol. 5, no. 2/2011, p. 165.

214
Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Sabine Corneloup, op. cit., p. 898.
215
Idem, p. 899. Alţi autori consideră că uzanţele nu înseamnă lex mercatoria, Emmanuel Gaillard, General
Principles..., op. cit., p. 164; Markus Petsche, op. cit., p. 503.
216
Kyle Winnick, International Commercial Arbitration, Anticipatory Repudiation, andthe Lex Mercatoria, în
Cardozo Journal of Conflict Resolution, vol. 15, 2014, p. 847, disponibil online la adresa
http://cardozojcr.com/wp-content/ uploads/2014/04/Winnick.pdf, consultată la 25 martie 2021.
66
legea/regulile de drept, în sprijinul acestei idei stă o hotărâre a Curţii Supreme Elveţiene 217,
care a apreciat că Principiile UNIDROIT şi
Convenţia de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri fac
parte din uzanţele de comerţ internaţional, pe care tribunalul arbitrai le poate aplica indiferent
de legea aleasă de către părţi.
În dreptul român, în art. 1120 C. proc. civ. există o prevedere similară celei din dreptul
francez referitoare la uzanţe: „Tribunalul arbitrai aplică litigiului legea stabilită de părţi, iar
dacă părţile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră adecvată, în toate
situaţiile ţinând seama de uzanţe şi reguli profesionale". Folosind interpretarea din dreptul
francez şi prezumând că uzanţele şi regulile profesionale fac parte din tex mercatoria, se poate
ajunge la concluzia că tribunalul arbitrai român este îndreptăţit să aplice lex mercatoria în
orice situaţie consideră potrivit, fie că părţile contractante au ales legea aplicabilă, fie că nu au
ales-o.
Având în vedere şi prevederile art. 63 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrată ale
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României [„Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al
normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul de uzanţele comerciale şi de
principiile generale ale dreptului' (C.T.U.)], această interpretare poate fi luată în considerare,
în acelaşi sens sunt şi prevederile din art. 30 alin. (1) din noile Reguli de procedură arbitrală
(aplicabile de la 1 ianuarie 2018): „Tribunalul arbitrai soluţionează litigiul în temeiul
normelor de drept scrise sau nescrise aplicabile, având în vedere toate circumstanţele cauzei şi
ţinând seama, între altele, de principiile generale de drept, de cerinţele echităţii şi de buna-
credinţă".
2.7. Situaţia în care părţile au ales o instanţă statală pentru soluţionarea litigiilor
dintre ele sau nu au ales instanţa competentă
217
Decizia 4A_240/2009 din 16 decembrie 2009. Curtea Supremă Elveţiană, fiind sesizată cu o acţiune în
anulare a unei hotărâri arbitrale, pe motiv că tribunalul arbitrai a interpretat prevederile contractuale folosind
Convenţia de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri şi Principiile UNIDROIT, pe
când părţile aleseseră ca lege aplicabilă contractului legea materială elveţiană, a hotărât că prevederile după care
a fost făcută interpretarea contractului fac parte din uzanţele de comerţ internaţional şi tribunalul arbitrai a
respectat voinţa pârtilor. Conform prevederilor din legislaţia elveţiană, interpretarea contractului se face ţinând
seama de intenţia comună a părţilor sau, în lipsă, în funcţie de aşteptările unei persoane rezonabile. Părţile fiind
companii străine (una din Africa de Sud şi alta din Statele Unite ale Americii), care stabiliseră raporturi
comerciale internaţionale de lungă durată, se puteau aştepta, în mod rezonabil, ca termenii juridici din contractul
lor să fie interpretaţi potrivit prevederilor din cele două instrumente internaţionale. Rezumatul speţei poate fi
consultat online la adresa http://www.unilex.info/case.cfm7pict1 &do=case&id=1575&step=Abstract, accesată
la 25 martie 2021.
67
Dacă părţile nu au încheiat o clauză sau o convenţie prin care să aleagă o instanţă
arbitrală ori statală pentru soluţionarea litigiilor dintre ele, deci nu au făcut nicio alegere,
atunci litigiile vor fi soluţionate de o instanţă statală. Dacă nu au ales nici legea aplicabilă
contractului, instanţa statală va trebui să determine ea legea competentă, aplicând normele
sale conflictuale sau, dacă este cazul, aplicând norme de aplicaţie imediată. Potrivit
Regulamentului Roma I, în cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa în sensul alegerii
legii aplicabile, determinarea acesteia se face după criteriile prevăzute în art. 4, pentru
anumite categorii de contracte, în cazul în care contractul nu face parte dintre acelea pentru
care Regulamentul a precizat legea aplicabilă, el este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică. Toate aceste prevederi
sunt înlăturate dacă din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul
contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară; în acest caz se aplică legea
acelei alte ţări cu care contractul are legăturile cele mai strânse. Dacă aceste dispoziţii nu pot
fi utilizate, astfel încât să conducă la indicarea legii aplicabile, contractul este reglementat de
legea ţării cu care are cele mai strânse legături218.
Legea aplicabilă contractului, în absenţa alegerii ei de către părţile contractante,
conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma l, se determină în funcţie de norma prevăzută
pentru tipul specific de contract, astfel:
- contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
- contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită prestatorul de servicii;
- contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra
unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat imobilul;
- contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui
imobil pe o perioadă de maximum şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care
îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să îşi
aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
- contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;
- contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită distribuitorul;
218
Peter Stone, EU Private International Law, 2nd Editura Edward Elgar Publishing, Chetenham, 2010, p. 309 şi
urm.
68
-contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este reglementat de legea ţării
în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
-orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor,
astfel cum sunt definite la art. 4 alin. (1) pct. 17 din Directiva 2004/39/CE219 [în prezent, art.
4 alin. (1) pct. 15 din Directiva 2014/65/UE 220, C.T.U.], în conformitate cu normele nedis-
creţionare, şi care este reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
Aceste contracte nu au fost definite de Regulamentul Roma l, revenind instanţei
sesizate această sarcină. O dificultate se poate ivi în ceea ce priveşte contractul de distribuţie,
care în expunerea de motive a Regulamentului este calificat ca fiind un contract de prestări
servicii. Curtea de Justiţie, în interpretarea Regulamentului Bruxelles l (nr. 44/2001, C.T.U.),
a calificat contractul de agenţie comercială ca un contract de prestări servicii 221.
Regula care se desprinde din prevederile de mai sus este că legea aplicabilă
contractului este legea ţării în care debitorul prestaţiei caracteristice îşi are reşedinţa
obişnuită. Art. 19 din Regulamentul Roma I arată ce se înţelege prin reşedinţă obişnuită: „(1)
în înţelesul prezentului regulament, reşedinţa obişnuită a societăţilor şi a altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administraţiei lor centrale.
Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exercitarea activităţii sale profesionale
este locul unde această persoană îşi are sediul principal de activitate. (2) în cazul în care
contractul este încheiat în cadrul activităţii unei sucursale, a unei agenţii sau a oricărei alte
unităţi, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de
sucursale, agenţii sau unităţi, locul unde se află sucursala, agenţia sau oricare altă unitate este
considerat reşedinţa obişnuită. (3) în scopul determinării locului unde se află reşedinţa
obişnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii contractului".
În cazul în care contractul nu poate fi încadrat în niciunul dintre tipurile definite sau în
cazul în care, prin prisma elementelor sale, aparţine mai multor tipuri definite, contractul este
reglementat de legea ţării în care partea obligată să execute prestaţia caracteristică din contract
îşi are reşedinţa obişnuită, în cazul unui contract care constă dintr-o serie de drepturi şi
obligaţii care se încadrează în mai multe categorii de contracte definite, prestaţia caracteristică
din cadrul contractului se determină în funcţie de centrul său de greutate.
Prestaţia caracteristică vizează funcţia contractului în viaţa economico-socială în care
este inserat. De regulă, debitorul prestaţiei caracteristice este un profesionist, pentru care
219
Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele
instrumentelor financiare, publicată în J.O. L 76 din 19 martie 2008, abrogată prin Directiva 2014/65/UE.
220
Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele
instrumentelor financiare, publicată în J.O. L 173 din 12 iunie 2014.
221
Cauza C-19/09, Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH c. Silva Trade SA, citată anterior.
69
contractul încheiat joacă un rol important în sfera în care îşi desfăşoară activitatea. Cealaltă
parte contractantă este, de regulă, un client, pentru care contractul nu este decât o operaţiune
întâmplătoare222. Debitorul prestaţiei caracteristice este acela care are în sarcina sa obligaţiile
cele mai complexe, pe când cocontractantul are, în general, obligaţia simplă de a plăti o sumă
de bani.
Prin urmare, debitorul prestaţiei caracteristice este acela care o „efectuează", după
cum se arată în textul art. 4 alin. (2). Conceptul de „prestaţie caracteristică" nu poate fi utilizat
însă în cazul tuturor contractelor. De exemplu, nu se poate determina prestaţia caracteristică în
contractul de schimb ori într-un contract complex de cooperare industrială sau comercială223.
Localizarea prestaţiei caracteristice se face în funcţie de locul reşedinţei obişnuite a
debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile 224, momentul în care se face localizarea este
acela al încheierii contractului.
Dacă legea aplicabilă contractului, aşa cum a fost determinată în art. 4 alin. (1) şi (2)
din Regulamentul Roma l nu este aceea cu care contractul are cele mai strânse legături, atunci
toate aceste prevederi sunt înlăturate, dacă din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără
echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară; în acest
caz, se aplică o clauză derogatorie, care prevede aplicarea legii acestei alte ţări.
În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici prin
încadrarea contractului în unul dintre tipurile specificate, nici ca fiind legea ţării în care partea
care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită,
contractului i se aplică legea ţării de care este cel mai strâns legat. Pentru a determina această
lege, se ţine cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt
contract sau de alte contracte. Instanţa are o mare putere de apreciere în această operaţiune;
totuşi, utilizarea art. 4 alin. (4) trebuie făcută cu caracter de excepţie 225. Deşi textul nu
precizează, şi în acest caz, legăturile mai strânse ale contractului cu legea altei ţări se
apreciază în momentul încheierii contractului226.
În ceea ce priveşte contractele de transport de mărfuri, reglementate în art. 5 alin. (1),
ele ar fi trebuit incluse în art. 4 alin. (1), printre tipurile de contracte pentru care se determină
legea aplicabilă în absenţa alegerii, aşa cum era redactat textul în Convenţia de la Roma din
222
Adolff. Schnitzer, Leş contrats internationaux en droit internaţional priva suisse. Cours de l'Academie de
droit internaţional de la Hague, 1969-1, tome 123, p. 580, apud Antoine Kassis, Le nouveau droit europeen des
contrats internationaux, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 291
223
helene gaudemet-tallon, Convention de Rome..., op. cit., nr. 29.
224
Conflictul mobil de legi apare atunci când un raport juridic este supus, succesiv, unor sisteme de drept
diferite, datorită schimbării punctelor de legătură; Ion P. Filipescu, op. cit., vol. I, p. 174; Ioan Macovei, Drept
internaţional privat..., op. cit., p. 130; Mihail V. Jakotă, op. cit., vol. I, p. 32-33.
225
226
Paul Lagarde, op. cit., p. 311.
70
1980. Dar, în ideea de a fi grupate contractele de transport, fie ele de mărfuri sau de persoane,
sunt tratate împreună în art. 5 alin. (1) din Regulament. Astfel, în măsura în care legea
aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost aleasă de părţi în conformitate cu art.
3, legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu
condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare ori reşedinţa obişnuită a expeditorului să fie,
de asemenea, situate în ţara respectivă, în cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se
aplică legea ţării în care este situat locul de livrare convenit de către părţi. Contractele de
navlosire pentru o singură călătorie şi alte contracte care au ca obiect principal efectuarea unui
transport de mărfuri sunt considerate contracte de transport de mărfuri. Termenul „expeditor"
se referă la orice persoană care încheie un contract de transport cu transportatorul, iar
termenul „transportator" se referă la partea din contract care îşi asumă răspunderea de a
transporta mărfurile, indiferent dacă prestează ea însăşi sau nu serviciul de transport.
În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără echivoc din
ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract de transport de mărfuri are în mod
vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară, se aplică legea din acea altă ţară [art. 5 alin. (3)
din Regulament].
În dreptul român, art. 2640 C. civ. trimite la dreptul UE, deci la Regulamentul Roma
I, care conţine dispoziţii de stabilire a legii aplicabile în absenţa alegerii ei. Dacă dreptul UE
nu este aplicabil, legea aplicabilă în lipsa alegerii este stabilită de art. 2638 C. civ.: „(1) în
lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse,
iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost
încheiat. (2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa
obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social".
71
CAPITOLUL III
SOLUŢIA DATĂ LITIGIULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
3.1. Executarea soluţiei rezultate din mijloacele alternative de soluţionare a

litigiilor
Aceasta este cea mai importantă problemă în soluţionarea litigiilor. Dacă soluţia nu
poate fi pusă în executare, tot „drumul" parcurs până acolo este inutil.
În cazul medierii, acordul la care părţile ajung ia forma juridică a unui contract, care
este supus regulilor din materia contractelor227. Prin urmare, soluţia rezultată din medierea
litigiului nu are forţa executorie a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri statale 228. Ea
reprezintă un contract nou sau renegociat ori adaptat, care poate fi executat, în principiu, ca
orice alt contract.
Acordul este considerat contract în majoritatea legislaţiilor care admit medierea ca
formă de soluţionare amiabilă a litigiilor229.
Se pune întrebarea care este legea aplicabilă acestui contract, în principiu, datorită
legăturii cu contractul iniţial, sursă a litigiului dintre părţi, legea aplicabilă acordului rezultat
al medierii este lex contractus230, adică legea aleasă de părţi pentru reglementarea contractului
227
228
William F. Fox, op. cit., p. 261.
229
Katie Bradford, Commercial Mediation: A Comparative Rev'iew, 2013, p. 3 şi urm., material disponibil online
la adresa http://www.linklaters.com/pdfs/mkt/milan/6163_Com-merciaLMediation_SEPT_2013_
Review FINAL_WEB.PDF, consultată la 21 martie 2021.
230
72
iniţial. Nu este exclus însă ca părţile, în temeiul autonomiei lor de voinţă, să aleagă o altă lege
pentru acordul rezultat din mediere, în cazul în care părţile nu au ales legea aplicabilă, aceasta
va fi stabilită, dacă va fi cazul, de către instanţa sesizată cu soluţionarea unui litigiu referitor
la acordul rezultat din mediere.
Pentru ca medierea să aibă un rezultat final, acordul trebuie pus în executare,
înţelegerea la care părţile contractante au ajuns prin mediere, de regulă, este executată de
bunăvoie. Există însă şi situaţii când executarea nu are loc. Regulile executării acordului din
mediere sunt diferite, în funcţie de statul pe teritoriul căruia se urmăreşte executarea. De
exemplu, în SUA,
În executarea înţelegerii rezultate din mediere nu poate interveni nicio autoritate;
înţelegerea este considerată contract şi se execută ca orice alt contract 231, în Franţa, acordul
rezultat din mediere este, de asemenea, un contract; părţile au însă posibilitatea să solicite
instanţei recunoaşterea acordului, printr-o procedură numită homologation, în urma căreia
acordul dobândeşte forţă executorie232.
În România, în vederea asigurării forţei executorii a acordului încheiat (care are
valoare de contract), conform art. 59 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator, părţile au posibilitatea să solicite notarului public autentificarea
înţelegerii lor sau să se adreseze instanţei statale cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri care
să consfinţească învoiala părţilor, adică să ia act de tranzacţie 233, potrivit art. 438-441 C. proc.
civ. Atât actul notarial, cât şi hotărârea judecătorească ce consfinţeşte învoiala părţilor, numită
în literatura juridică hotărâre de expedient, sunt titluri executorii234. Tranzacţia, ca orice
contract, poate fi atacată cu acţiune în nulitate, rezoluţiune, reziliere, cu acţiune revocatorie
sau în declararea simulaţiei, aşa cum se prevede în art. 2278 alin. (1) C. civ. Dacă tranzacţia
este desfiinţată, hotărârea judecătorească ce a consfinţit-o devine fără efect [art. 2278 alin. (2)
C. civ.].
În urma soluţionării prin mediere a litigiului transfrontalier al părţilor, înscrisul
notarial (considerat în UE act autentic) sau hotărârea judecătorească prin care s-a luat act de
tranzacţia părţilor (considerată tranzacţie judiciară în UE), care au valoarea unor titluri
executorii, vor putea fi puse în executare pe întreg teritoriul UE, în temeiul Regulamentului
Bruxelles I revizuit (art. 58, art. 59, art. 60).
231
Katie Bradford, op. cit., p. 46.
232
Katie Bradford, op. cit., p. 16; Angelica Roşu, op. cit., p. 314-316.
233
Pentru detalii referitoare la tranzacţia judiciară, Gheorghe Durac, Drept procesual civil. Principii şi instituţii
fundamentale. Procedura contencioasă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 386-391.
234
Cu privire la executarea acestor titluri executorii, Nicolae-Horia Ţit, Executarea silită. Partea generală,
conform O.U.G. nr. 1/2016, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 39 şi urm.
73
Actele autentice provenite dintr-un stat membru şi tranzacţiile judiciare încheiate în
faţa unei instanţe dintr-un stat membru se execută, în alt stat membru, fără a fi necesară o
hotărâre de încuviinţare a executării. Executarea actului autentic/tranzacţiei judiciare poate fi
refuzată numai dacă este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat. Procedura
de executare este aceeaşi cu procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti.
Prin „act autentic!' se înţelege actul care a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial
ca act autentic în statul membru de origine şi a cărui autenticitate se referă la semnătura şi
conţinutul acestuia şi a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice altă autoritate
abilitată să facă acest lucru [art. 2 lit. (c) din Regulamentul Bruxelles l revizuit]. Noţiunea de
„tranzacţie judiciară' semnifică tranzacţia care a fost aprobată de o instanţă a unui stat
membru sau a fost încheiată în faţa unei instanţe a unui stat membru în cursul unei proceduri
[art. 2 lit. (b) din Regulamentul Bruxelles I revizuit], în cauza Unibank 235, Curtea de Justiţie a
stabilit că actele încheiate între particulari nu au caracter autentic; pentru a conferi
autenticitate unui act, este necesară intervenţia unei autorităţi publice sau a oricărei alte
autorităţi abilitate de statul de origine236.
Autoritatea competentă sau instanţa din statul membru de origine eliberează, la cererea
oricăreia dintre părţile interesate, utilizând formularul prevăzut în anexa II din Regulament,
certificatul care conţine un rezumat al obligaţiei executorii înscrise în actul autentic sau al
acordului dintre părţi cuprins în tranzacţia judiciară (art. 60).
3.2. Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrate

Majoritatea hotărârilor arbitrale se execută în mod voluntar. Deşi nu există o statistică
în acest sens, în doctrină237 se arată că, de exemplu, în 2010, International Chamber of
Commerce de la Paris a soluţionat 479 de litigii, iar instanţele statale au fost sesizate cu un
număr foarte mic de cereri de executare.
Prin urmare, dacă hotărârea arbitrală nu este executată în mod voluntar, pentru
aducerea ei la îndeplinire se apelează la forţa publică: se sesizează instanţa statală cu o cerere
de executare a hotărârii arbitrate.
În arbitrajul intern, hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit
întocmai ca o hotărâre judecătorească (art. 615 C. proc. civ.). Hotărârea arbitrală pronunţată în
România în urma unui proces internaţional arbitrai are acelaşi regim cu hotărârea arbitrală
internă, adică este executorie şi obligatorie şi se execută silit ca şi cum ar fi o hotărâre
judecătorească internă.
235
C.J.C.E., cauza C-260/97, Unibank Al S c. Flemming G. Christensen, Hotărârea din 17 iunie 1999.
236
237
74
În ceea ce priveşte executarea unei hotărâri arbiirale străine pe teritoriul României, se
aplică regulile din Codul de procedură civilă şi din Convenţiile la care România este parte.
3.2.1. Recunoaşterea şi executarea conform prevederilor Codului de procedură

civilă (art. 1124-1133)
Potrivit art. 1124 C. proc. civ., sunt hotărâri arbitrale străine orice hotărâri de arbitraj
intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin. Instanţa competentă pentru
recunoaşterea sau/şi executarea unei hotărâri arbitrale străine este o instanţă statală, şi anume
tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se
opune respectiva hotărâre arbitrală. în cazul în care nu se poate stabili care este acest tribunal,
competent este Tribunalul Bucureşti.
Se poate solicita doar recunoaşterea unei hotărâri arbitrale, atunci când cel care se
prevalează de ea urmăreşte să invoce autoritatea de lucru judecat a acesteia, sau se poate
solicita executarea, atunci când hotărârea arbitrală nu este executată voluntar de partea
împotriva căreia a fost pronunţată. Cererea de recunoaştere întrerupe prescripţia dreptului de a
obţine executarea silită [art. 1127 alin. (3) coroborat cu art. 1101 C. proc. civ.].
Cererea trebuie să fie însoţită de hotărârea arbitrală şi de convenţia arbitrală, în
original sau în copie, supralegalizate şi traduse în limba română (art. 1128 C. proc. civ.).
Motivele de refuz al recunoaşterii sau executării cuprinse în art. 1129 şi art. 1125 C.
proc. civ. sunt identice cu acelea din art. V din Convenţia de la New York din 1958 (la care
România este parte).
Conform art. 1129 C. proc. civ., motivele de refuz al recunoaşterii sau executării sunt:
- părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile
fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;
- convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă
de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;
- partea contra căreia hotărârea este invocată nu a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi
valorifica propria apărare în procesul arbitrai;
- constituirea tribunalului arbitrai sau procedura arbitrală nu a fost conformă
convenţiei părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;
- hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor
fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi,
dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele
privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;
75
- hotărârea arbitrală nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunţată.
În afară de aceste motive de refuz al recunoaşterii sau executării, mai pot fi invocate
alte două, prevăzute în art. 1125 C. proc. civ.:
- nearbitrabilitatea litigiului în România;
- încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.
Instanţa va refuza recunoaşterea sau executarea, cu condiţia ca partea împotriva căreia
hotărârea este invocată să probeze existenţa unuia dintre motivele arătate mai sus.
Instanţa nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul litigiului (art. 1133 C. proc.
civ.).
Hotărârea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine poate fi atacată
numai cu apel (art. 1131 C. proc. civ.).
3.2.2. Recunoaşterea si executarea conform prevederilor Convenţiei de la New York

din 1958
Convenţia de la New York a fost destul de liberală la momentul la care a fost
adoptată238.
Cererea de recunoaştere sau de executare trebuie însoţită de hotărârea arbitrală şi de
convenţia arbitrală, traduse în limba statului în care se depune cererea (art. IV, similar art.
1128 C. proc. civ.).
Motivele de refuz al recunoaşterii sau executării sunt cuprinse în art. V şi sunt identice
cu cele prevăzute în Codul de procedură civilă român (art. 1129 şi art. 1125), la fel condiţia
probării unuia dintre motive de către partea împotriva căreia este invocată hotărârea.
Convenţia de la New York nu conţine reguli uniforme cu privire la prescripţia
dreptului de a cere recunoaşterea sau executarea, procedura contradictorie sau nu, căile de
atac împotriva hotărârii de recunoaştere sau de executare.
3.2.3. Recunoaşterea şi executarea conform prevederilor Convenţiei de la

Washington din 1965
Această convenţie conţine dispoziţii privind recunoaşterea sau executarea hotărârilor
arbitrale pronunţate numai în litigiile referitoare la investiţiile între state şi persoane ale altor
state. Arbitrajul în temeiul Convenţiei se desfăşoară în cadrul ICSID.
238
76
În art. 54 din Convenţie este stabilită o regulă ce nu se regăseşte în nicio altă convenţie
internaţională, şi anume: fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinţă dată în temeiul
Convenţiei ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare
pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba despre o hotărâre definitivă a unei instanţe
care funcţionează în acest stat. Prin urmare, hotărârea arbitrală pronunţată în temeiul
Convenţiei de la Washington are acelaşi regim cu o hotărâre judecătorească internă a statului
pe teritoriul căruia se solicită recunoaşterea sau executarea.
Acceptarea unei asemenea soluţii de către statele contractante ar putea avea la bază şi
faptul că în Convenţie sunt prevăzute anumite căi de atac interne exercitate împotriva
hotărârii/sentinţei arbitrale. Astfel, în art. 50, art. 51 şi art. 52 sunt reglementate interpretarea,
revizuirea şi anularea sentinţei arbitrale.
Atunci când între părţi apar neînţelegeri referitoare la sensul sau la efectul sentinţei
arbitrale, pot formula o cerere de interpretare, care va fi soluţionată de tribunalul care a
pronunţat sentinţa sau, în caz de imposibilitate, de către un nou tribunal (art. 50).
Sentinţa arbitrală poate fi supusă revizuirii, pe motivul descoperirii unui fapt de natură
să exercite o influenţă hotărâtoare asupra sentinţei, cu condiţia ca înaintea pronunţării
sentinţei acest fapt să fi fost necunoscut tribunalului şi, de asemenea, părţii care solicită
revizuirea sau ca aceasta să nu îl fi ignorat. Cererea de revizuire va fi soluţionată de tribunalul
care a pronunţat sentinţa sau, în caz de imposibilitate, de către un nou tribunal (art. 51).
În art. 52 din Convenţie este prevăzut un recurs m anulare intern, care este soluţionat
de un comitet ad-hoc, compus din trei arbitri. Niciun membru al acestui comitet nu poate fi
ales dintre membrii tribunalului care a pronunţat sentinţa şi nici nu poate avea aceeaşi
naţionalitate cu vreunul dintre membrii acestui tribunal, cu aceea a statului parte în litigiu sau
cu a statului al cărui investitor este parte în litigiu, nici să fi fost desemnat pentru a figura pe
lista de arbitri de către vreunul dintre statele implicate în litigiu sau să fi îndeplinit funcţii de
conciliator în aceeaşi cauză.
Comitetul ad-hoc funcţionează ca un nou tribunal arbitrai, dar are o competenţă
limitată, şi anume anularea primei sentinţe pentru unul dintre cele cinci motive enumerate în
art. 52 parag. 1: viciu în constituirea tribunalului; abuz de putere evident al tribunalului;
coruperea unui membru al tribunalului; încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de
procedură; lipsa de motive.
Comitetul ad-hoc este împuternicit să anuleze sentinţa în întregime sau în parte, pentru
unul dintre motivele enumerate. Dacă sentinţa este declarata nulă, litigiul este supus, la cerere,
unui nou tribunal arbitrai.
77
3.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârii pronunţate de o instanţă statală
După soluţionarea litigiului dintre părţile contractante şi pronunţarea unei hotărâri
urmează ultima fază, şi anume aceea a executării hotărârii. Dacă nu poate fi realizată
executarea, scopul urmărit de către părţi prin desfăşurarea întregii proceduri în faţa instanţei
nu poate fi atins, în practică, multe hotărâri sunt executate în mod voluntar de către partea
care a fost obligată de instanţă la despăgubiri sau la alte acţiuni, în cazul în care hotărârea nu
este executată, ea poate fi pusă în executare prin apelarea la forţa coercitivă a statului.
În comerţul internaţional, de regulă, hotărârile trebuie executate pe teritoriul unui alt
stat decât acela al instanţei care le-a pronunţat. Prin urmare, se pune problema recunoaşterii şi
executării pe teritoriul unui stat a unei hotărâri pronunţate de autorităţi ale unui stat străin, în
numele unei suveranităţi străine.
Nu există convenţii internaţionale în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor
judecătoreşti străine. Faptul că există convenţii internaţionale având ca obiect recunoaşterea şi
executarea hotărârilor arbitrale străine este principalul motiv pentru care arbitrajul este
preferat în soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional.
La nivel regional, în UE, se aplică regulamentele europene, printre care, pentru
comerţul internaţional, de bază este Regulamentul Bruxelles l revizuit, în SUA, hotărârile
judecătoreşti circulă liber între statele care aparţin federaţiei, instanţele tratând hotărârile
pronunţate de instanţe aparţinând altor state din federaţie ca şi cum ar fi hotărâri proprii 239, în
lipsă de convenţii bilaterale în materie, se vor aplica normele instanţei sesizate (lex fory) cu
recunoaşterea şi/sau executarea hotărârii străine.
3.3.1. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în Uniunea Europeană

Potrivit Regulamentului Bruxelles I revizuit, o hotărâre pronunţată într-un stat
membru poate fi recunoscută şi executată în alt stat membru. Controlul exercitat asupra
hotărârii este mult simplificat faţă de procedura potrivit dreptului comun pentru recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine. Instanţa sesizată cu recunoaşterea sau/şi
executarea -instanţa solicitată- manifestă încredere faţă de instanţa care a pronunţat hotărârea
- instanţa de origine -, atingându-se, astfel, scopul liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti
în spaţiul UE.
Capitolul III al Regulamentului Bruxelles I revizui se ocupă de hotărârile a căror
recunoaştere şi/sau executare poate fi solicitată, precum şi de recunoaşterea şi de executarea
acestora.
239
Ibidem.
78
3.3.1.1. Hotărârile a căror recunoaştere şi/sau executare poate fi solicitată
Noţiunea de „hotărâre", aşa cum este definită în art. 2 lit. (a) din Regulament, este
largă: hotărâre înseamnă o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru, indiferent
de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, decret, ordin, ordonanţă sau mandat de
executare, precum şi o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanţei a cheltuielilor
de judecată, în noţiunea de „hotărâre" sunt, de asemenea, incluse măsurile provizorii şi de
conservare dispuse de o instanţă care, în temeiul Regulamentului, este competentă să judece
cauza pe fond. Noţiunea nu include însă măsurile provizorii, inclusiv cele de conservare,
dispuse de o astfel de instanţă fără citarea pârâtului, cu excepţia cazului în care hotărârea care
cuprinde măsura este notificată sau comunicată pârâtului înaintea executării.
Delimitarea hotărârilor a căror recunoaştere/executare poate fi solicitată se poate face
în funcţie de originea şi de obiectul acestora. Hotărârile vizate de art. 2 lit. (a) trebuie să
emane de la o jurisdicţie a unui stat membru. Prin jurisdicţie a unui stat membru se înţelege
un organ care acţionează în mod independent faţă de celelalte organe ale statului şi conform
unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şi respectarea dreptului la apărare. Nu
interesează dacă acest organ are o natură civilă, comercială, administrativă sau penală şi nici
dacă îşi bazează competenţa pe regulile Regulamentului sau pe reguli de competenţă
prevăzute de text.
Conform art. 66 din Regulament, de prevederile acestuia beneficiază acţiunile
intentate de la data aplicării sale şi după această dată, adică 10 ianuarie 2015. Regulamentul
nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare intentate,
actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate
sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 şi care intră în domeniul său de aplicare.
Obiectul hotărârii a cărei recunoaştere şi/sau executare se cere trebuie să intre în
domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I revizuit. Dacă instanţa s-a pronunţat în
prealabil cu privire la o chestiune exclusă din sfera Regulamentului, dar cererea principală
intră în materiile reglementate de acesta, hotărârea beneficiază de dispoziţiile Capitolului III.
Pentru situaţia inversă, Regulamentul nu este aplicabil, în materie de arbitraj, Regulamentul
nu se aplică; prin urmare, Capitolul III nu priveşte nici sentinţele arbitrale, nici deciziile
pronunţate pentru cererile de anulare, de modificare, de recunoaştere sau executare de sentinţe
arbitrale.
De regimul simplificat al recunoaşterii şi/sau executării beneficiază hotărârile în
cvasitotalitatea lor, şi anume hotărârile: definitive; care nu au dobândit încă autoritate de lucru
judecat; interlocutorii; executorii nedefinitive; care au implicat o procedură contencioasă sau
79
necontencioasă [în acest sens, Curtea de Justiţie a stabilit 240 că tranzacţiile judiciare nu pot fi
considerate hotărâri în sensul art. 2 lit. (a)]; care au implicat o procedură caracterizată prin
contradictorialitate sau prin lipsa uneia dintre părţi [în cauza Klomps c. Michel241 Curtea a
considerat că decizia pronunţată de instanţele germane era dată în urma unei proceduri
caracterizate prin lipsa uneia dintre părţi].
Hotărârile enumerate produc efecte într-un alt stat membru decât acela unde au fost
pronunţate, în funcţie de conformitatea lor internaţională, adică în funcţie de îndeplinirea
condiţiilor cerute pentru a fi recunoscute şi/sau executate conform prevederilor
Regulamentului. Din cauza Hoffmann c. Krieg 242 reiese că o hotărâre străină nu poate produce
în statul solicitat mai multe efecte decât acelea pe care le are în statul de origine.
Regulamentul nu se aplică efectelor pe care hotărârea le produce independent de regularitatea
sa internaţională, adică efectelor de fapt juridic şi de forţă probantă. Acestea sunt reglementate
de dreptul internaţional privat comun.
Recunoaşterea deciziilor conform Regulamentului se produce deplin drept. De la data
aplicării Regulamentului Bruxelles l revizuit (10 ianuarie 2015), executarea deciziilor se face
fără a fi necesară o procedură de exequatur, acesta fiind suprimat.
3.3.1.2. Recunoaşterea hotărârilor243. Condiţii

Recunoaşterea într-un stat membru a unei hotărâri pronunţate în alt stat membru
presupune integrarea în ordinea juridică a statului respectiv a situaţiei juridice consacrate prin
hotărârea străină244. Recunoaşterea are ca efect atribuirea de autoritate şi eficacitate hotărârii
străine, la fel ca în statul membru unde a fost dată 245. Noţiunea de recunoaştere este mai largă
decât aceea de autoritate de lucru judecat, dar o înglobează pe aceasta din urmă 246.
Hotărârile date într-un stat membru sunt recunoscute de plin drept în celelalte state
membre, fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială [art. 36 alin. (1)
Regulamentul Bruxelles I revizuit]. Deşi recunoaşterea este automată, orice parte interesată
poate obţine o hotărâre de recunoaştere în statul solicitat. Conform art. 36 alin. (2), orice parte
interesată poate solicita constatarea absenţei motivelor pentru refuzul recunoaşterii.
Procedura recunoaşterii este aceeaşi cu procedura de executare, aşa cum este
reglementată în Regulamentul Bruxelles l revizuit.
240
C.J.C.E., cauza C-414/92, Solo Kleinmotoren GmbH c. Emilio Boch, Hotărârea din 2 iunie 1994.
241
C.J.C.E., cauza 166/80, Peter Klomps c. Karl Michel, Hotărârea din 16 iunie 1981.
242
C.J.C.E., cauza 145/86, Horst Ludwig Martin Hoffmann c. Adelheid Krieg, din 4 februarie 1988.
243
Adrian Circa, Eficacitatea hotărârilor străine, m ioan leş (coord.), op. cit., vol. II, p. 934 şi urm.
244
Helene Gaudemet-Tallon, Leş Conventions de Bruxelles et de Lugano.,., op. cit., p. 235.
245
Paul Jenard, Report on the Convention on jurisdiction and the enforcement ofjudgments in civil and
commercial matters, publicat în J.O. C 59 din 5 martie 1978, p. 43.
246
Hotărârea C.J.C.E. din 30 noiembrie 1976, pronunţată în cauza 42/76, Jozef de Wolf c. Harry Cox BV.
80
Potrivit art. 37 din Regulament, partea care invocă recunoaşterea hotărârii trebuie să
depună la instanţa solicitată, desemnată conform art. 75, o copie autentificată a hotărârii din
statul de origine şi un certificat eliberat de instanţa de origine (în forma prevăzută în anexa l la
Regulament). Instanţa sau autoritatea în faţa căreia este invocată hotărârea poate, dacă este
necesar, să solicite părţii care o invocă să furnizeze o traducere sau o transcriere a conţinutului
certificatului. De asemenea, poate solicita părţii furnizarea unei traduceri a hotărârii în locul
traducerii conţinutului certificatului dacă nu poate să continue procedura în lipsa traducerii
respective.
Instanţa sau o altă autoritate în faţa căreia este invocată hotărârea poate să suspende
procedurile de recunoaştere a acesteia, total sau parţial, în cazul în care hotărârea este
contestată în statul membru de origine sau dacă a fost formulată o cerere pentru obţinerea unei
hotărâri în constatarea absenţei motivelor de refuz al recunoaşterii sau a unei hotărâri de
respingere a recunoaşterii în temeiul unuia dintre motivele respective (art. 38).
Pentru ca o hotărâre să fie recunoscută, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.
Acestea sunt prezentate în textul Regulamentului Bruxelles I revizuit ca motive pentru refuzul
de a recunoaşte hotărârea străină şi sunt limitativ prevăzute. Art. 45 le enumera:
- ordinea publică [art. 45 alin. (1) lit. (a)]. Hotărârea străină trebuie să fie conformă
cu ordinea publică din statul solicitat. Noţiunea de ordine publică priveşte accepţiunea ei din
dreptul internaţional privat - şi nu din dreptul intern - şi are un caracter atenuat 247.
Conformitatea hotărârii străine cu ordinea publică internă din statul solicitat se apreciază în
momentul în care este solicitată recunoaşterea. Aprecierea conformităţii se face în funcţie de
efectele recunoaşterii hotărârii pe teritoriul statului solicitat, întrucât materiile care intră în
domeniul de aplicare al Regulamentului sunt caracterizate prin concepte similare în statele
membre, se întâmplă rar ca o hotărâre pronunţată într-un stat membru să contravină ordinii
publice din alt stat membru;
- respectarea dreptului la apărare [art. 45 alin. (1) lit. (b)]. Dacă pârâtul a fost absent
la proces, instanţa solicitată cu recunoaşterea hotărârii verifică dacă cererea de chemare în
judecată sau un act echivalent a fost notificat acestuia, conform procedurii şi în timp util
pentru a se putea apăra, în acest mod se urmăreşte asigurarea protecţiei dreptului la apărare 248.
Art. 45 alin. (1) lit. (b) apare ca o sancţiune indirectă a regulii cuprinse în art. 28 din
247
În dreptul intern, ordinea publică reprezintă totalitatea principiilor fundamentale ale dreptului şi a normelor
juridice, care împiedică părţile să adopte o altă conduită decât aceea dictată de ele; „ordinea publică indică
limitele domeniului lăsat liberei iniţiative a părţilor" (Ion P. Filipescu, op. cit, vol. I, p. 137). În dreptul
internaţional privat, ordinea publică desemnează normele fundamentale pentru sistemul de drept al instanţei, care
înlătură aplicarea legii străine, deşi normele conflictuale ale instanţei sesizate o indică drept competentă.
248
Hotărârea C.J.C.E. din 11 iunie 1985, pronunţată în cauza 49/84, Leon Emile Gaston Carlos Debaecker şi
Berthe Plouvier c. Cornelis Gemi Bouwman.
81
Regulament, care este destinat să protejeze pârâtul absent în faţa instanţei directe (de origine).
Dacă pârâtului nu i s-a notificat cererea de chemare în judecată sau un act echivalent, astfel
încât să se poată apăra, dar a avut posibilitatea să exercite dreptul la recurs împotriva deciziei
pronunţate şi nu a făcut-o, acest lucru nu constituie motiv de nerecunoaştere a deciziei.
Instanţa solicitată cu recunoaşterea deciziei procedează la verificarea a două condiţii:
respectarea procedurii de notificare şi timpul util de care pârâtul beneficiază pentru a se putea
apăra. Respectarea procedurii de notificare este controlată de instanţa solicitată prin raportarea
la Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie
2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) 249;
- necontrarietatea hotărârilor [art. 45 alin. (1) lit. (c) şi (d)]. Art. 45 alin. (1) lit. (c) şi
(d) din Regulamentul Bruxelles l revizuit prevede că recunoaşterea unei hotărâri străine nu se
poate face dacă vine în contradicţie cu o altă hotărâre pronunţată în statul solicitat sau într-un
alt stat membru ori într-un stat terţ, în anumite condiţii. Deşi dispoziţiile referitoare la
litispendenţă şi conexitate din art. 29 şi art. 30 au drept scop evitarea unor asemenea situaţii,
este posibil ca textele să nu fie invocate sau să nu fie aplicate de instanţă. Pe de altă parte,
dacă excepţia autorităţii de lucru judecat nu este ridicată, se poate pronunţa o hotărâre
contradictorie cu aceea care a fost deja pronunţată. Pentru ca textele în discuţie să fie
aplicabile, este necesar să existe două hotărâri contradictorii; nu pot fi ireconciliabile o
hotărâre pronunţată, pe de o parte, şi un proces în curs de desfăşurare,care este susceptibil să
conducă la o hotărâre contrară celei existente, pe de altă parte; ambele hotărâri trebuie să fie
pronunţate;
- conformitatea hotărârilor cu normele de competenţă exclusivă şi cu acelea care au
ca scop protecţia părţii slabe [art. 45 alin. (1) lit. (e)]. O hotărâre pronunţată într-un stat
membru nu poate fi recunoscută în alt stat membru dacă au fost încălcate normele de
competenţă exclusivă şi acelea de competenţă protectivă prevăzute de Regulament. Instanţa
solicitată poate verifica dacă instanţa de origine a respectat aceste norme atunci când s-a
declarat competentă, ca excepţie de la regula că nu poate verifica dacă instanţa de origine a
fost competentă pentru soluţionarea cauzei. La verificarea temeiurilor de competenţă, instanţa
solicitată este obligată să respecte constatările de fapt pe baza cărora instanţa de origine şi-a
întemeiat competenţa;
- competenţa instanţei de origine [art. 45 alin. (3)]. Conform art. 45 alin. (3), instanţa
solicitată, în principiu, nu poate proceda la verificarea competenţei instanţei de origine. Libera
circulaţie a hotărârilor în spaţiul UE impune această măsură - care diferă faţă de dreptul
249
Publicat în J.O. L 324 din 10 decembrie 2007.
82
comun cu privire la recunoaşterea şi/sau executarea hotărârilor, precum şi faţă de majoritatea
convenţiilor internaţionale în materie -, fie că instanţa care a soluţionat litigiul şi-a bazat
competenţa pe dispoziţiile Capitolului II din Regulament, fie pe normele de competenţă din
dreptul său intern sau pe cele dintr-o convenţie internaţională la care este parte.
3.3.1.3. Executarea hotărârilor250

Hotărârile pronunţate într-un stat membru sunt recunoscute de plin drept în celelalte
state membre. Potrivit art. 39 din Regulamentul Bruxelles I revizuit, „O hotărâre pronunţată
într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte
state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviinţare a executării"251.
În Regulamentul Bruxelles l revizuit nu este definită noţiunea de hotărâre executorie.
Curtea de Justiţie a calificat termenul în cauza Coursier252arătând că termenul executoriu
vizează numai caracterul executoriu al hotărârilor străine în sens formal, nu şi condiţiile în
care aceste hotărâri pot fi executate în statul de origine. O hotărâre care este formal executorie
în statul de origine trebuie să beneficieze de regimul de executare prevăzut de Regulament.
Prin urmare, o hotărâre pronunţată într-un stat membru UE este recunoscută ca titlu
executoriu pe teritoriul României fără a fi supusă vreunei formalităţi prealabile, „însă
procedura de executare silită este aceeaşi ca şi în cazul unui titlu naţional, respectiv executorul
judecătoresc va proceda la verificarea pe care art. 666 C. proc. civ. o presupune" 253, inclusiv
cu privire la îndeplinirea condiţiilor formale pentru ca titlul respectiv să fie considerat titlu
executoriu european.
O hotărâre executorie îl autorizează de drept pe cel în favoarea căruia a fost pronunţată
să ia orice măsuri de conservare care sunt prevăzute de legislaţia statului membru solicitat, pe
teritoriul căruia va avea loc executarea (art. 40).
3.3.1.4. Motivele de refuz al executării

În Regulamentul Bruxelles I revizuit, executarea unei hotărâri pronunţate într-un stat
membru UE poate fi refuzată în alt stat membru fie prin invocarea unuia dintre motivele de
refuz de executare, aşa cum sunt reglementate în art. 45 (şi care coincid cu motivele de refuz
al recunoaşterii, ce au fost deja analizate), fie prin invocarea unui motiv de refuz de executare
250
Adrian Circa, în I. Leş (coord.), op. cit., p. 957 şi urm.
251
Nicolae-Horia Ţiţ, HowFarHave We Reachedin European Cooperation in CivilMatters?A Viewon European
Enforcement, în CES Working Papers, vol. VII, no. 2A/2015, p. 656-666, disponibil online la adresa
http://ceswp.uaic.ro/articles/CESWP2015_VII2A_TIT. pdf, consultată la 18 februarie 2021.
252
C.J.C.E., cauza C-267/97, Eric Coursier c. Fortis Bank şi Martine Coursier, născută Bellami, Hotărârea din
29 aprilie 1999.
253
Nicolae-Horia Ţiţ, Executarea silită. Partea generală..., op. cit., p. 73.
83
conform legislaţiei naţionale a statului membru solicitat. Conform art. 41 alin. (2), motivele
de refuz sau de suspendare a executării în temeiul legislaţiei statului membru solicitat se
aplică numai dacă acestea nu sunt incompatibile cu motivele menţionate la art. 45.
Conform art. 47, cererea de refuz al executării se depune la instanţa stabilită conform
art. 75 lit. (a). Procedura de refuz al executării este supusă legislaţiei statului membru
solicitat. Solicitantul furnizează instanţei o copie a hotărârii şi, dacă este cazul, o traducere sau
o transcriere a acesteia. Instanţa poate să se dispenseze de prezentarea acestor documente în
cazul în care le deţine deja sau dacă nu consideră rezonabilă furnizarea lor de către solicitant,
în cel din urmă caz, instanţa poate solicita celeilalte părţi să depună respectivele documente.
Partea care solicită refuzul executării nu are obligaţia de a avea o adresă poştală în statul
membru solicitat şi nici obligaţia de a avea un reprezentant autorizat în acest stat, cu excepţia
cazului m care numirea unui astfel de reprezentant este obligatorie, indiferent de cetăţenia sau
domiciliul părţilor.
Potrivit art. 49, hotărârea de refuz al executării poate fi atacată de oricare dintre părţi.
Calea de atac se exercită la instanţa prevăzută în art. 75 lit. (b). O a doua cale de atac există
numai dacă statele membre au indicat o instanţă competentă în acest sens, prevăzută în art. 75
lit. (c).
Instanţa sesizată cu o cerere de refuz al executării sau instanţa în faţa căreia este
atacată hotărârea de refuz al executării poate să suspende procedurile, dacă împotriva hotărârii
a fost introdusă o cale de atac ordinară în statul membru de origine sau dacă termenul pentru
introducerea acesteia nu a expirat încă [art. 51 alin. (1)].
3.3.1.5. Adaptarea
Regulamentul Bruxelles I revizuit introduce un principiu nou, care nu era prevăzut în
vechea reglementare, şi anume adaptarea. Conform art. 54, în cazul în care o hotărâre conţine
o măsură sau un ordin care nu este cunoscut în dreptul statului membru solicitat, măsura sau
ordinul în cauză se adaptează, atât cât este posibil, la o măsură sau la un ordin recunoscute în
dreptul statului respectiv şi care are efecte echivalente, urmărind obiective şi interese similare.
Adaptarea nu poate să producă însă efecte care să le depăşească pe cele prevăzute de dreptul
statului membru de origine.
Orice parte interesată poate contesta în faţa unei instanţe adaptarea măsurii sau a
ordinului.
3.3.1.6. Procedura de executare
84
Procedura de executare a hotărârilor pronunţate într-un alt stat membru este
reglementată de legislaţia statului membru solicitat cu executarea. O hotărâre pronunţată într-
un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleaşi
condiţii ca o hotărâre pronunţată în statul membru solicitat [art. 41 alin. (1)].
De asemenea, procedura de refuz al executării este reglementată conform legislaţiei
statului membru solicitat [art. 47 alin. (2)].
Partea care solicită executarea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru nu are
obligaţia de a avea o adresă poştală sau un reprezentant în statul membru solicitat, cu excepţia
cazului în care un astfel de reprezentant este o cerinţă obligatorie în legislaţia statului solicitat,
indiferent de cetăţenia sau domiciliul părţilor [art. 41 alin. (3)]. Aceleaşi prevederi se aplică şi
părţii care solicită refuzul executării hotărârii pronunţate într-un alt stat membru [art. 47 alin.
(4)].
3.3.1.7. Documente necesare pentru executarea hotărârii. Certificatul
Potrivit art. 42 alin. (2) din Regulament, pentru executarea într-un stat membru a unei
hotărâri pronunţate în alt stat membru, solicitantul depune la autoritatea competentă cu
executarea: o copie a hotărârii, care întruneşte condiţiile necesare în vederea stabilirii
autenticităţii acesteia, şi un certificat eliberat de instanţa de origine (în conformitate cu art. 53
şi anexa l din Regulament), care atestă că hotărârea este executorie şi care conţine un rezumat
al hotărârii, precum şi, dacă este cazul, informaţii relevante cu privire la cheltuielile de
judecată şi la calcularea dobânzii.
Diferenţa faţă de vechea reglementare, potrivit căreia certificatul putea fi eliberat de o
autoritate competentă sau de instanţă, în prezent, numai instanţa de origine poate elibera
certificatul, având şi sarcina de a face un rezumat al hotărârii. Autoritatea competentă cu
executarea va face executarea pe baza certificatului, în cazul în care nu există opoziţie la
executare.
Certificatul eliberat de instanţa de origine are şi funcţia de document pe care se
bazează dreptul la apărare al persoanei împotriva căreia se solicită executarea.
Astfel, conform art. 43, certificatul se notifică sau se comunică persoanei împotriva
căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare. El este însoţit de hotărâre,
dacă aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective. Dacă persoana
împotriva căreia se solicită executarea are domiciliul în alt stat membru decât statul membru
de origine, aceasta poate solicita o traducere a hotărârii în vederea contestării executării.
Traducerea se poate cere atunci când hotărârea nu este scrisă sau tradusă fie într-o limbă pe
care persoana respectivă o înţelege, fie în limba oficială a statului membru în care îşi are
domiciliul sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba
85
oficială de la locul unde îşi are domiciliul. Solicitarea unei traduceri a hotărârii are ca efect
imposibilitatea de a se lua împotriva persoanei în cauză alte măsuri de executare decât cele de
conservare, până când nu i-a fost furnizată traducerea.
În cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunţate în alt stat membru care
impune o măsură provizorie sau de conservare, solicitantul trebuie să depună la autoritatea
competentă cu executarea următoarele documente: o copie a hotărârii, care întruneşte
condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia; certificatul eliberat de instanţa
de origine, care conţine o descriere a măsurii şi care atestă că instanţa este competentă să
judece cauza pe fond şi că hotărârea este executorie în statul membru de origine; dovada
notificării sau comunicării hotărârii, în cazul în care măsura a fost dispusă fără ca pârâtul să
fie citat [art. 42 alin. (2)].
3.3.1.8. Suspendarea sau limitarea executării

La cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, autoritatea competentă
din statul membru solicitat este obligată să suspende procedura de executare în cazul în care
forţa executorie a hotărârii respective este suspendată în statul membru de origine [art. 44
alin. (2)].
în cazul în care persoana împotriva căreia se solicită executarea a formulat o cerere de
refuz al executării, instanţa solicitată, la cererea acesteia, poate fie să limiteze procedura de
executare la măsurile de conservare, fie să condiţioneze executarea de constituirea unei
garanţii, fie să suspende, în totalitate sau în parte, procedura de executare [art. 44 alin. (1)].
3.3.2. Recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor judecătoreşti străine

Problema recunoaşterii şi executării în România a hotărârilor judecătoreşti străine este
reglementată în Codul de procedură civilă, în art. 1094-1110.
Potrivit art. 1094 C. proc. civ., prin termenul de hotărâri străine se înţelege actele de
jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale
oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al UE. Pentru statele membre ale UE se
aplică regulamentele europene; în materia comerţului internaţional interesează mai ales
Regulamentul Bruxelles I revizuit (aşa cum a fost deja analizat).
3.3.2.1. Recunoaşterea hotărârilor străine

Recunoaşterea poate avea două forme: recunoaşterea de plin drept (art. 1095 C. proc.
civ.) şi recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a instanţei române (art. 1096-1097 C.
86
proc. civ.). în ceea ce priveşte hotărârile în materia comerţului internaţional, datorită
obiectului acestora, se impune recunoaşterea prin hotărâre judecătorească.
Astfel, o hotărâre judecătorească străină care are legătură cu contracte de comerţ
internaţional poate fi recunoscută în România, beneficiind, astfel, de autoritate de lucru
judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
- instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să
judece procesul;
- există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi
statul instanţei care a pronunţat hotărârea;
- hotărârea străină nu încalcă, în mod manifest, ordinea publică de drept internaţional
privat român; încălcarea se apreciază ţinându-se seama în special de intensitatea legăturii
cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
- procesul să nu fi fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar
nedefinitivă, a instanţelor române sau care se află în curs de judecare în faţa acestora la data
sesizării instanţei străine;
- hotărârea străină să nu fie inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în
străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
- instanţele române să nufi avut competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
- să ntvfi fost încălcat dreptul la apărare;
- hotărârea să nu poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.
Recunoaşterea hotărârilor străine în România este supusă unor reguli destul de
liberale, potrivit tendinţei existente la nivel european, poate doar cu excepţia păstrării
condiţiei reciprocităţii. Astfel, instanţa română nu verifică procedura urmată în străinătate în
integralitatea acesteia; instanţa română nu poate să examineze pe fond hotărârea străină, cu
excepţia verificării condiţiilor prevăzute la art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ., nici să
procedeze la modificarea ei (art. 1098 C. proc. civ.). În principiu, recunoaşterea nu poate să
fie refuzată pentru singurul motiv că instanţa a aplicat o altă lege decât aceea care ar fi fost
determinată de dreptul internaţional privat român [art. 1097 alin. (2) C. proc. civ.] 254.
3.3.2.2. Executarea hotărârilor străine

Potrivit art. 1103 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile străine care nu sunt aduse la
îndeplinire în mod voluntar de către cei obligaţi a le executa pot fi puse în executare pe
254
Sergiu Deleanu, Recunoaşterea hotărârilor străine în România potrivit dispoziţiilor noului Cod de procedură
civilă, în S.U.B.B., Jurisprudentia, nr. 4/2012.
87
teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către
tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea, adică după parcurgerea
procedurii de exequatur.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea exequaturului sunt:
- hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanţei care a pronunţat-
o;
- hotărârea să îndeplinească toate condiţiile care se cer pentru recunoaşterea ei (art.
1096-1098 C. proc. civ.); dacă hotărârea străină a fost recunoscută anterior, nu mai are loc o
nouă verificare255.
Conform art. 1107 C. proc. civ., pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a
executării (de exequatur) se emite titlul executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se
în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
Executarea silită propriu-zisă are loc potrivit legii române.
3.4. Studiu de caz - Soluționarea litigiilor statului investitor

3.4.1. Pandemia și Arbitrajul investițional COVID-19
Deoarece focarul de pandemie COVID-19 a avut deja impact asupra 150 țări din
întreaga lume, este greu de imaginat că arbitrajul pentru investiții nu va fi afectat.
În timp ce viitorul rămâne incert, răspunsul la pandemia COVID-19 este posibil să
încalce diverse protecții prevăzute în tratatele de investiții bilaterale („TBI“) și poate duce
la creanțe în viitor de către investitori străini.
Deși tribunalele arbitrale au acceptat efectele adverse ale (în primul rând economic)
crizele din trecut, nu au recunoscut întotdeauna că măsurile unui stat erau corecte și corecte.
În cazul unei pandemii, când sistemele de sănătate naționale sunt în joc, această abordare
poate fi difrită, dar numai timpul va spune.
Pentru a reduce răspândirea COVID-19, Statele au adoptat restricții fără precedent
la călătorii și măsuri de izolare. Multe state au închis toate afacerile neesențiale, iar unele au
naționalizat întreprinderile private pentru a lupta împotriva COVID-19.
Măsurile de carantină vor afecta proiectele investitorilor străini. De asemenea, pot
angaja responsabilitatea statelor în conformitate cu dispozițiile FET.
,,În general, doctrina şi jurisprudenţa internaţională recunosc standardul FET („fair
and equitable treatment” ori, mai precis, „tratamentul just și echitabil”) drept un concept
autonom, menit a crea per se drepturi în favoarea entităţilor ori persoanelor pentru care o
astfel de clauză a fost stipulată în tratat. Cu toate acestea, interpretarea sa poate fi corelativă
255
Flavius George Păncescu, în G. Boroi (coord.), op. cit, vol. II, p. 745.
88
cu alte principii ale dreptului internaţional ori cu alte standarde ce privesc tratamentul
aplicabil situaţiilor juridice cu caracter de extraneitate. O materializare aparte a standardului
FET poate fi observată în Tratatele Bilaterale de Investiţii (BIT), unde FET este – în cele mai
multe cazuri – utilizat drept clauză standard” 256 (Standardul FET este utilizat și în anumite
tratate multilaterale precum Energy Charter Treaty ori NAFTA).
De asemenea, Interdicțiile de călătorie pot afecta obligațiile din cadrul BIT -
Hotărârea Arbitrală a fost adoptată în temeiul articolului 7(2) privind diferendele între un
investitor şi o Parte Contractantă din Acordul între Guvernul României şi Guvernul Suediei
privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (numit în continuare "Acordul
BIT"), care a intrat în vigoarea la 1 aprilie 2003- , cum ar fi nediscriminarea. în plus,
naționalizarea întreprinderilor are consecințe în dreptul internațional public. În plus, măsuri
economice luate ca răspuns la pandemia COVID-19, precum și criza economică anticipată,
poate obliga statele să modifice reglementările existente într-o manieră care va fi în
detrimentul anumitor investitori străini.
În timp ce statele pot invoca forta majora și o stare de necesitate pentru a-și justifica
acțiunile, așa cum s-a observat în crizele anterioare cu natură economică, este posibil ca
aceste apărări să nu reușească întotdeauna.
3.4.2. FET în Arbitrajul de Investiții și Pandemia COVID-19

Standardul FET este prevăzut în marea majoritate a BIT-urilor. Ca standard flexibil
de protecție, Dispozițiile FET oferă arbitrilor o marjă de interpretare mare. în plus, în funcție
de formularea BIT și de contextul negocierii, domeniul de aplicare al FET se poate schimba
semnificativ. FET se asigură că investitorii străini nu sunt tratați în mod nedrept, cu
respectarea tuturor circumstanțelor.257
Majoritatea cazurilor anterioare care implică crize și FET privesc Argentina. Statul
s-a confruntat cu mai multe arbitrajuri în urma crizei sale economice din 2000-2001.
În LG&E v. Argentina, de exemplu, tribunalul arbitral a recunoscut impactul crizei
economice.258 A acceptat apărarea Argentinei asupra unei stări de necesitate și, prin urmare,
și-a exclus răspunderea pentru daunele cauzate investitorilor străini. 259 Cu toate acestea,
tribunalul a constatat că Argentina și-a încălcat obligația FET. Potrivit tribunalului,
256
https://www.juridice.ro/316589/standardul-fet-in-tratatele-bilaterale-de-investitii-incheiate-de-romania-
observatii-preliminare.html accesat pe 17 aprilie 2021.
257
Republica Slovacă împotriva Achmea B.V., Cauza C-284/16, 2018.
258
LG&E Energy Corporation v. Republica Argentina, Cazul ICSID nr. ARB / 02/01, Adjudecare, 25 iulie
2007, p. 109.
259
LG&E Energy Corporation v. Republica Argentina, Cazul ICSID nr. ARB / 02/01, Decizie privind
răspunderea, 3 octombrie 2006, p. 259.
89
statul ,,a mers prea departe prin demontarea completă a cadrului juridic construit pentru a
atrage investitori“260
Pe de altă parte, în Sempra Energy v. Argentina, tribunalul arbitral nu a acceptat
invocarea Argentinei cu privire la o stare de necesitate, recunoscând în același timp efectele
grave ale crizei din țară.261 Potrivit tribunalului, Argentina și-a încălcat obligația FET,
deoarece a ales măsuri care au afectat investitorii’ așteptări.262
3.4.3. Apărările statelor în arbitrajul de investiții care decurg din Pandemia
COVID-19
Cu impactul pandemiei, multe state nu vor putea să-și îndeplinească obligațiile în
temeiul dreptului internațional public. Poate statele să se bazeze pe motive precum: forța
majoră și starea de necesitate pentru a justifica neexecutarea angajamentelor
internaționale?
Ambii forta majora și o stare de necesitate este prevăzută în Comisia de drept
internațional .
Proiecte de articole privind responsabilitatea statelor pentru fapte greșite la nivel
internațional care sunt considerate pe scară largă ca o retratare autoritară a dreptului
internațional public.
1. Forța Majeure
Conform articolului 23 din articolele ILC, o pledoarie de forta majora trebuie să fie
rezultatul unor forțe irezistibile sau evenimente neprevăzute care:263
 sunt în afara controlului statului, și
 face imposibil din punct de vedere material îndeplinirea obligației.
Având în vedere răspândirea rapidă a COVID-19, Statele nu pot alerga ca de obicei,
fără a pune în pericol segmente mari ale populației lor. cu toate acestea, Statele au multe
opțiuni diferite pentru a rezolva criza. O alegere incorectă poate submina un potențial
motiv forta majora.
Există, de asemenea, anumite obligații ale statelor care pot fi imposibil de îndeplinit
în ciuda existenței pandemiei COVID-19. Nu ar fi neprevăzut ca viitoarele tribunale arbitrale
să constate că anumite obligații nu sunt imposibile de îndeplinit, în ciuda pandemiei COVID-
19, învingând această apărare.
260
Idem, p. 139.
261
Sempra Energy International v. Republica Argentina, Cazul ICSID nr. Premiul ARB / 02/16, 28 Septembrie
2007, p 304.
262
Idem, p. 303.
263
Comentariu la articol 23 din articolele ILC.
90
2. Starea de necesitate
O stare de necesitate este o altă apărare care poate fi invocată de state în legătură cu
actele lor de luptă împotriva pandemiei COVID-19, în cazul în care apar revendicări.
Conform articolului 25 din articolele ILC, o stare de necesitate trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:264
 Statul se confruntă cu un pericol grav și iminent.
 Pericolul amenință un interes esențial al statului.
 Actul statului este singurul mijloc de a proteja acest interes.
În ceea ce privește sănătatea și bunăstarea, tribunalul din National Grid v.
Argentina a decis că un interes esențial depinde de circumstanțele fiecărui caz.265
În cazul instant, acțiunile respondentului aveau ca obiectiv protecția stabilității
sociale și menținerea serviciilor esențiale vitale pentru sănătatea și bunăstarea populației, un
obiectiv care este recunoscut în cadrul dreptului internațional al drepturilor omului.
Pandemia COVID-19 este în mod evident un pericol iminent, care amenință un interes
esențial al fiecărui stat. Este un pericol iminent care pune în pericol populația statului și
sistemul său de sănătate. Boala COVID-19 s-a dovedit a fi o adevărată amenințare, deși
numărul total de victime rămâne necunoscut.
În orice caz, acesta poate fi oricând dezbătut dacă actele particulare luate de state
sunt singurele mijloace de a proteja un interes important, după cum ilustrează, de fapt,
reacțiile foarte diferite ale statelor la confruntarea cu pandemia COVID-19.
În timp ce comunitatea internațională încearcă să definească linii directoare solide
pentru a face față pandemiei, Statele ar trebui să fie conștiente de faptul că, cu excepția
cazului în care mijloacele luate nu sunt singurul mijloc de a proteja ceea ce sunt în mod clar
interesele esențiale, o apărare a stării de necesitate poate eșua ca urmare a dreptului
internațional public266.
264
Comentariu la articol 25 din articolele ILC.
265
National Grid plc v. Republica Argentina, Cazul UNCITRAL, Adjudecare, 3 noiembrie 2008, p. 245.
266
https://www.international-arbitration-attorney.com/ro/the-covid-19-pandemic-and-investment-arbitration/
accesat pe 17 aprilie 2021.
91
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
În concluzie, locul unde fapta prejudiciabilă s-a produs este fie locul evenimentului
cauzal, fie locul prejudiciului direct şi imediat suportat de victima directă, imediată; în cazul
pluralităţii de prejudicii, fie locul evenimentului cauzal pentru repararea integrală a
prejudiciului, fie locul prejudiciului apărut în fiecare stat membru pentru repararea
prejudiciului din acel stat, fie locul unde se află centrul intereselor victimei. Reclamantul
poate alege oricare dintre instanţele competente, potrivit acestor criterii.
Pe plan intern, competenţa în materie delictuală se stabileşte folosindu-se aceleaşi
criterii ca în plan internaţional; potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., sunt competente
instanţele în a căror circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru
cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
În dreptul român, atunci când nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului Bruxelles
I revizuit sau alte tratate/convenţii/acorduri internaţionale la care România este parte, se vor
aplica dispoziţiile art. 1066 (ca regulă generală) şi art. 1081 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (ca
regulă specială în materie contractuală), art. 1081 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ca regulă
specială în materie delictuală).
Regula generală privind competenţa internaţională a instanţelor române este cuprinsă
în art. 1066 C. proc. civ. şi se întemeiază pe domiciliul sau sediul pârâtului. Astfel, instanţele
române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa
obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau
fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii.
Noţiunile de domiciliu, reşedinţă obişnuită, sediu principal şi sediu secundar se
interpretează conform legii instanţei sesizate (lex fon), adică potrivit legii române. Prin
domiciliul persoanei fizice se înţelege locul unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală
(art. 87 C. civ.); reşedinţa persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa secundară
(art. 88 C. civ.). Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau
92
statutului acesteia, în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe
sedii secundare pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru (art.
227 C. civ.).
Noţiunea de reşedinţă obişnuită este definită în materia dreptului internaţional privat
român în art. 2570 C. civ. Astfel, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice se consideră a fi în
statul în care persoana fizică îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile
legale de înregistrare. Atunci când persoana fizică desfăşoară activităţi profesionale, reşedinţa
ei obişnuită cu privire la exerciţiul activităţilor sale este în statul în care aceasta are
stabilimentul său principal [art. 2570 alin. (1) C. civ.]. Criteriile folosite pentru determinarea
locuinţei principale sunt circumstanţele personale şi profesionale care indică legături durabile
cu statul respectiv sau cu intenţia de a stabili asemenea legături [art. 2570 alin. (2) C. civ.].
Reşedinţa obişnuită a persoanei juridice se consideră a fi în statul în care aceasta îşi are
stabilimentul principal [art. 2570 alin. (3) C. civ.]. Stabilimentul principal este acolo unde
aceasta şi-a stabilit administraţia centrală [art. 2570 alin. (4) C. civ.].
Referitor la persoana juridică operator de comerţ internaţional, mai trebuie precizat că,
atunci când aceasta are sedii în mai multe state, conform legii române, se dă prioritate sediului
real. Prin sediul real al persoanei juridice se înţelege locul unde aceasta are centrul principal
de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv
sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state [art. 2571
alin. (3) C. civ.].
Conform art. 1066 alin. (2) C. proc. civ., dacă există mai mulţi pârâţi, instanţele
române sunt competente dacă unul dintre aceştia îşi are domiciliul, reşedinţa sau sediul în
România, cu excepţia situaţiei în care cererea adresată instanţei române a fost făcută numai cu
scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicţia domiciliului ori reşedinţei obişnuite sau,
după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate.
Instanţele române sunt competente şi pentru a judeca orice cerere privind activitatea la
sediul secundar al unei persoane juridice care nu are sediul principal în România, cu condiţia
ca acest sediu secundar să fie situat în România la data introducerii cererii [art. 1066 alin. (3)
C. proc. civ.].
În ceea ce priveşte litigiile având ca obiect existenţa sau validitatea unui contract,
Curtea de Justiţie a arătat că instanţa sesizată apreciază dacă litigiul intră în domeniul materiei
contractuale, verificând existenţa elementelor constitutive ale contractului însuşi (adică
examinând fondul cauzei, în scopul determinării competenţei). Existenţa sau validitatea
contractului, precum şi consecinţele nulităţii sau inexistenţei contractului fac parte din materia
contractuală, intrând sub incidenţa art. 7 pct. 1.
93
Dacă un litigiu priveşte atât răspunderea contractuală, cât şi răspunderea delictuală,
art. 7 pct. 1 determină competenţa doar pentru răspunderea contractuală, iar art. 7 pct. 2
pentru răspunderea delictuală, chiar dacă instanţele competente fac parte din state membre
diferite; pentru a evita hotărâri ireconciliabile, pronunţate pentru cauze conexe, soluţia este fie
de a sesiza instanţa de la domiciliul pârâtului, conform art. 4, renunţând la aplicarea art. 7 pct.
1 sau pct. 2, fie invocarea excepţiei de conexitate, potrivit art. 30.
Intrarea în vigoare a Regulamentului Roma l cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale în statele UE a făcut ca normele conflictuale în materie contractuală să coincidă,
astfel încât locul executării obligaţiei litigioase să fie identic pentru toate statele. Convenţia de
la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri unifică dreptul material în
acest domeniu şi conţine reguli cu privire la determinarea locului executării obligaţiei în
materie de vânzare internaţională de mărfuri.
În cazul în care nu există nicio convenţie între părţi referitoare la locul executării
obligaţiei, de regulă, acesta se stabileşte aplicând legea contractului (lex causae). Curtea de
Justiţie a decis că această lege este legea aplicabilă obligaţiei litigioase conform regulilor de
conflict ale instanţei sesizate, iar aceste reguli de conflict sunt, în principiu, cele stabilite prin
Regulamentul Roma.
În situaţia în care pe teritoriul aceluiaşi stat membru există mai multe locuri de
executare, Curtea a decis că instanţa competentă este aceea de la principalul loc de executare,
stabilit pe criterii economice. Dacă acest loc nu poate fi determinat, reclamantul poate sesiza
instanţa de la oricare dintre locurile de executare, la alegere. Aceeaşi regulă se aplică şi în
cazul în care locurile de executare se află în state membre diferite
Față de cele prezentate în lucrare, concluziile pe care le putem trage la finalul lucrării
sunt următoarele:
 Dacă executarea are loc pe teritoriul României, instanța va avea în vedere
prevederile din legea română atunci când acestea influențează executarea obligațiilor
contractuale, având discreție totală cu privire la aplicarea acestora.
 Nu există obligația de a aplica lex loci executionis în locul lex contractus ori
de a utiliza în mod concomitent lex contractus și lex loci executionis.
 Remediile neexecutării contractului, cauzele exoneratoare de răspundere,
precum și prezumțiile legale sunt guvernate de lex contractus. Prin urmare, art. X alin. (2) și
(3) din OUG nr. 29/2020 nu vor fi incidente atunci când lex causae este o lege străină.
Legea română va fi aplicabilă ca lex fori în cazul măsurilor asigurătorii care sunt
solicitate instanțelor române
94
Ca și propuneri, din analiza deciziilor Curții Europene de Justiție, analiza efectuată
în prezenta lucrare, rezultă că obligativitatea încercării soluționării litigiilor printr-o
procedură alternativă a concilierii sau a medierii nu afectează principiile echivalenței și al
efectivității și nici principiul protecției jurisdicționale efective, atâta vreme cât această
procedură alternativă nu conduce la o decizie obligatorie în privința părților și nu determină
o întârziere substanțială pentru introducerea unei acțiuni în justiție. Din această perspectivă,
consideram că se impune modificarea legislației naționale în sensul introducerii
obligativității utilizării metodelor alternative de soluționare a disputelor cel puțin în materie
civilă și comercială. Iar, în materie de insolvență și drepturile creditorilor/debitorilor,
apreciem că se impune ajustarea legislației în domeniu în sensul uniformizării cu standardele
europene. Procedura ar deveni mai eficientă în gestionarea situaților complicate cu care se
confruntă un debitor aflat in dificultate financiară, bucurându-se de o mai mare flexibilitate
și confidențialitate pentru a ajuta debitorul să găsească soluții încă din faza incipientă a
stării de insolvență.
Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European din anul 2017 referitor la
punerea în aplicare a Directivei 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie
civilă și comercială a subliniat importanța și rolul legiferării procedurilor de mediere în
Uniunea Europeană apreciind că se impune “stabilirea unor standarde de calitate la nivelul
UE pentru serviciile de mediere, în special sub forma unor standarde minime care să asigure
coerența, ținând în același timp, seama de dreptul fundamental de acces la justiție precum și
de diferențele dintre culturile locale în privința medierii, ca modalitate de a promova
utilizarea mai intense a acesteia”.267
În acest context legislativ european, Convenția de la Singapore, în măsura în care va
fi adoptată de Uniune, ar aduce schimbări importante în ceea ce privește recunoașterea și
executarea acordurilor de mediere. Apreciem că reglementările europene actuale care
vizează punerea în executare a acordurilor de mediere validează acest sistem numai pentru
statele din Uniune și care au reglementari naționale în domeniul soluționării alternative a
litigiilor, aspect care generează o serie de inconveniente cu privire la recunoașterea și
executarea acordurilor de mediere atât la nivelul uniunii Europene cât și la nivel
international. Practic, în conformitate cu dis-pozițiile Convenției de la Singapore punerea în
executare a acordurilor de mediere este garantatădacă nu intervine vreo cauză de
împiedicare a recunoașterii și punerii în executare a acordurilor. La nivelul Uniunii
Europene se impune modificarea și completarea normelor care reglementează recunoașterea
267
Raport din 27.06.2017 referitor la punerea în aplicare a Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și
Consiliului din 21 Mai 2008 privind anumite aspect ale medierii în materie civilă și comercială Comisia pentru
afaceri juridice.
95
și executarea acordurilor de mediere în măsura în care se urmăreste creșterea eficienței
medierii ca modalitate alternativă de soluționare a litigiilor și pentru a asigura un cadru
juridic previzibil părților care recurg la această procedură, în special cu privire la
predictibilitatea și siguranța respectării și executării acordurilor de mediere268.
BIBLIOGRAFIE
1. Albornoz, Marja Mercedes, Choice of Law in International Contracte in Latin

American Legal Systems, în Journal of Private Internationa! Law, vol. 6, no. 1 /2010.
2. Araujo, Nadia De, Fabiola L. Guedes De C. Saldanha, Recent Developments and
Current Trenate on Brazilian Private International Law concerning International
Contracte, în Panorama of Brazilian Law, vol. I, no. 1/2013.
3. Arkin, Harry L., International Ad Hoc Arbitration: A Practicai Alternative, în
International Business Lawyer, 2007.
4. Azcârraga, Espinoza, Carmen, General Report on the Application of Foreign Law by
Judicial and Non-Judicial Authorities in Europe (Project JLS/CJ/2007-1/03
5. Carlier, Jean-Yves, Autonomie de la volonte et statut personne, Etude prospective de
droit internaţional prive, Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1992.
6. Căpătînă, Octavian, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional,
vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
7. Chelaru, Ioan, Gheorghe Gheorghiu, Drept internaţional privat, Ed. C.H. Beok,
Bucureşti, 2007.
8. Circa, Adrian, Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrate străine,
Editura: Editura Universul Juridic, 2013.
9. Coyle, John F., Rethinking the Commercial Law Treaty, în Georgia Law Review, voi.
45, no. 2/2011.
10. Deleanu, Sergiu, Constituirea tribunalului arbitraj şi procedura arbitrală în arbitrajul
internaţional potrivit dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, în S.U.B.B.
Jurisprudenția, nr. 1/2013.
11. Deleanu, Sergiu, Recunoaşterea hotărârilor străine în România potrivit dispoziţiilor
noului Cod de procedură civilă, în S.U.B.B., Jurisprudentia, nr. 4/2012.
12. Drahozal, Christopher R., Federal Arbitration Act Preemption, în Indiana Law
Journal, vol. 79, 2004.
13. Dumisic, Amir, Advantages ofAmicable International Arbitration: Characteristics
and Scope of Arbitrator Powers, 2009.
14. Durac, Gheorghe, Drept procesual civil. Principii şi instituţii fundamentale.
Procedura contencioasă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.
15. Filipescu, Ion P., Drept internaţional privat, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997.
268
https://www.utm.ro/wp-content/uploads/2019/11/REZUMAT-ROMANA.pdf, accesat pe 28 aprilie 2021.
96
16. Frederic, Leclerc, Leş chames de contrats en droit internaţional prive, în Journal de
Droit International, 1995.
17. Gaillard, Emmanuel, General Principies of Law in International Commercial
Arbitration - Challenging the Myths, în World Arbitration & Mediation Review
(WAMR), vol. 5, no. 2/2011.
18. Gaillard, Emmanuel, John Savage (eds.), Fouchard Gaillard Goldman on
International Commercial Arbitration, Kluwer Law International,
Haga/Londra/Boston, 1999.
19. Gaudemet-Tallon, Helene, Convention de Rome du Wjuin 1980. Determination de la
loi applicable. Domaine de la loi applicable, în Juris-Classeur, Editions du Juris-
Classeur, n° 11/1996.
20. Gaudemet-Tallon, Helene, Les conventions de Bruxelles et de Lugano: Compétence
internationale, reconnaissance et exécution des jugements en Europe (Droit des
affaires) (French Edition) (French) Paperback – January 1, 1996.
21. Giuliano, Mărio, Paul Lagarde, Report on the Convention ort the law applicable to
contractual obligations, publicat în J.O. C 282 din 31 octombrie 1980.
22. Green, Eric D., Jonathan B. Marks, Ronald L. Olson, Settling Large Case Litigation:
An Alternative Approach, în Loyola of Los Angeles Law Review no. 11/1978.
23. Groz, Patrick Rohn Philipp, Drafting Arbitration Clauses for IP Agreements. în
Journal of Intellectual Property Law & Practice, vol. 7, no. 9/2012.
24. Heuze, Vincent, La loi applicable aux actions directes dans Ies groupes de contrats:
l'exemple de la sous-traitance internaţionale, în Revue critique de droit internaţional
prive, 1996.
25. Jakotă, Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea",
Iaşi, 1997.
26. Jakotă, Mihaii Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea",
Iaşi, 1997.
27. Jenard, Paul, Report on the Convention on jurisdiction and the enforcement
ofjudgments in civil and commercial matters, publicat în J.O. C 59 din 5 martie 1978.
28. Kassis, Antoine, Le nouveau droit europeen des contrats internationaux, L.G.D.J.,
Paris, 1993.
29. Lagarde, Paul, Le nouveau droit internaţional priva des contrate apres l'entree en
vigueurde la Convention de Rome du 19 juin 1980, în Revue critique de droit
internaţional prive, 1991.
30. Macovei, Ioan, Dreptul comerţului internaţional vol. II, Editura C.H. Beck, București,
2009.
31. Mihai, Gabriel, Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
32. Oprea, Alina, Observaţii privind principiul autonomiei voinţei în dreptul internaţional
privat al contractelor, m R.R.D.P. nr. 5/2012.
33. Party, Mo Zhang, Autonomy and Beyond: An International Perspective of
Contractual Choice of Law, în Emory International Law Review, no. 20/2006.
34. Popovioi, Sergiu, Procesul civil internaţional în reglementarea noului Cod de
procedură civilă. Partea I: Competenţa internaţională a instanţelor române (art.
1064-1069), în R.R.D.A. nr. 6/2013.
97
35. Roşu, Angelica, Medierea - mijloc alternativ de soluţionare a litigiilor comerciale
internaţionale. Medierea în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
36. Schnitzer, Adolff, Leş contrats internationaux en droit internaţional priva suisse.
Cours de l'Academie de droit internaţional de la Hague, 1969-1, tome .
37. Stone, Peter, EU Private International Law, 2nd Editura Edward Elgar Publishing,
Chetenham, 2010.
38. Symeonides, Symeon C., PartyAutonomy and Private-Law Making in Private
International Law: The Lex Mercatoria that Isn't, 2006.
39. Theohari, Delia Narcisa, Eftimie, Marius, în G. Boroi Noul cod de
procedurăcivilă.Comentariu, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013.
40. Ţit, Nicolae-Horia, Executarea silită. Partea generală, conform O.U.G. nr. 1/2016,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
41. Ţiţ, Nicolae-Horia, HowFarHave We Reachedin European Cooperation in Civil
Matters?A Viewon European Enforcement, în CES Working Papers, voi. VII, no.
2A/2015.
42. Ungureanu, Carmem Tamara, Enforcement of the Post-Mediation Agreement in
International Trade Disputes, în Modernizarea legislaţiei naţionale în contextul
uniformizării dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra
sistemului administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
43. Ungureanu, Carmen Tamara, Dreptul comertului international, Editura Hamangiu
2018.
44. Van Den Berg, Albert Jan, Should the Setting Aside of the Arbitrai Award be
Abolished?, m ICSID Review, p. 4, material disponibil online la adresa
http://www.arbitration-icca.org/ media/2/13982548067270/ van_den_
berg_setting_aside_icsid_review_2014.pdf, consultată la 13 ianuarie 2021.
45. Winnick, Kyle, International Commercial Arbitration, Anticipatory Repudiation,
andthe Lex Mercatoria, în Cardozo Journal of Conflict Resolution, vol. 15, 2014.
46. C. proc. civ. Francez
47. C.J.C.E., cauza 145/86, Horst Ludwig Martin Hoffmann c. Adelheid Krieg, din 4
februarie 1988.
48. C.J.C.E., cauza 150/80, Elefanten Schuh GmbH c. Pierre Jacqmain, Hotărârea din 24
iunie 1981.
49. C.J.C.E., cauza 166/80, Peter Klomps c. Karl Michel, Hotărârea din 16 iunie 1981.
50. C.J.C.E., cauza 23/78, Nikolaus Meeth c. Glacetal, Hotărârea din 9 noiembrie 1978.
51. C.J.C.E., cauza 25/76, Galeries Segoura SRL c. Societâ Rahim Bonakdarian,
Hotărârea din 14 decembrie 1976.
52. C.J.C.E., cauza 71/83, Partenreedereims. Tilly Russşi ErnestRussc. NVHaven-&
Vervoerbedrijf Nova şi NV Goeminne Hout, Hotărârea din 19 iunie 1984.
53. C.J.C.E., cauza C-116/02, Erich Gasser GmbH c. MISAT Srl, Hotărârea din 9
decembrie 2003.
54. C.J.C.E., cauza C-125/04, Guy Denuit şi Betty Cordenier c. Transorient-Mosaîque
Voyages et Culture SA, Hotărârea din 27 ianuarie 2005.
55. C.J.C.E., cauza C-133/08, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) c. Balkenende
Oosthuizen BV şi MIC Operations BV, Hotărârea din 6 octombrie 2009.
98
56. C.J.C.E., cauza C-159/97, Trasporti CastellettiSpedizioniInternazionaliSpA c. Hugo
Trumpy SpA, Hotărârea din 16 martie 1999.
57. C.J.C.E., cauza C-168/05, Elisa Măria Mosfaza Claro c. Centra Movil Milenium SL,
Hotărârea din 26 octombrie 2006.
58. C.J.C.E., cauza C-185/07, Allianz SpA şi Generali Assicurazioni Generali SpA c.
West Tankers Inc., Hotărârea din 10 februarie 2009.
59. C.J.C.E., cauza C-260/97, Unibank Al S c. Flemming G. Christensen, Hotărârea din 17
iunie 1999.
60. C.J.C.E., cauza C-267/97, Eric Coursier c. Fortis Bank şi Martine Coursier, născută
Bellami, Hotărârea din 29 aprilie 1999.
61. C.J.C.E., cauza C-269/95, Francesco Benincasa c. Dentalkit SRL, Hotărârea din 3
iulie 1997.
62. C.J.C.E., cauza C-381/98, IngmarGB Ltd c. Eaton Leonard Technologies Inc,
Hotărârea din 9 noiembrie 2000.
63. C.J.C.E., cauza C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones SL c. Cristina Rodriguez
Nogueira, Hotărârea din 6 octombrie 2009.
64. C.J.C.E., cauza C-414/92, Solo Kleinmotoren GmbH c. Emilio Boch, Hotărârea din 2
iunie 1994.
65. C.J.C.E.,cauza 24/76, Estasis Salotti di Colzani Aimoe Gianmario Colzanis.n.c. c.
Ruwa Polstereimaschinen GmbH, Hotărârea din 14 decembrie 1976.
66. Cauza C-19/09, Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH c. Silva Trade SA,
citată anterior.
67. Codul de procedură civilă român referitoare la arbitrajul internaţional.
68. Convenţia de la New York din 1958 prin Decretul nr. 186/1961, publicat în B. Of. nr.
19 din 24 iulie 1961, a ratificat Convenţia de la Geneva din 1961 prin Decretul nr.
281/1963, publicat în B. Of. nr. 12 din 25 iunie 1963, şi a ratificat Convenţia de la
Washington din 1965 prin Decretul nr. 62/1975, publicat în B. Of. nr. 56 din iunie
1975.
69. Decizia Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional nr. 27/2017, publicate în
M. Of. nr. 1025 din 27 decembrie 2017
70. Decizia din 26 februarie 2009 (2009/397/CE), publicată în J.O. L 133 din 29 mai
2009, a semnat, în numele UE, Convenţia de la Haga din 2005 privind acordurile de
alegere a forului. Convenţia a intrat în vigoare la 1 octombrie 2015, inclusiv pentru
România, prin efectul aprobării sale, în numele UE, prin Decizia Consiliului din 4
decembrie 2014 (2014/887/UE), publicată în J.O. L 353 din 10 decembrie 2014.
71. Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266/2014, publicată în M. Of. nr. 464 din 25 iunie
2014.
72. Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004
privind pieţele instrumentelor financiare, publicată în J.O. L 76 din 19 martie 2008,
abrogată prin Directiva 2014/65/UE.
73. Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014
privind pieţele instrumentelor financiare, publicată în J.O. L 173 din 12 iunie 2014.
74. Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea
legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi, publicată în
J.O. L 382 din 31 decembrie 1986.
99
75. Legea de drept internaţional privat elveţian.
76. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247
din 10 aprilie 2015.
77. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în
M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
78. Legea nr. 24/1991, publicată în M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991, în care se regăseşte
şi textul Convenţiei
79. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.
80. LG&E Energy Corporation v. Republica Argentina, Cazul ICSID nr. ARB / 02/01,
Adjudecare, 25 iulie 2007.
81. http:// www.iccwbo.org/, consultată la 2 februarie 2021.
82. http://arbitration.ccir.ro/, consultată la 2 februarie 2021.
83. http://arbitration.ccir.ro/wp-content/ uploads/2018/01/Reguli-de-procedura-arbitrala-
ale-Curtii-de-Arbitraj.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
84. http://ilj.law. indiana.edu/articles/79/79_2_Drahozal.pdf, consultată la 15 martie 2021.
Deoarece problema ordinii aplicării legilor într-un stat federal, în speţă SUA.
85. http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstraot_id=1084331, consultată la 1 martie
2021.
86. http://ssrn.com/ abstract=946007 sau http://dx.doi.Org/10.2139/ssrn.946007,
consultate la 1 aprilie 2021.
87. http://ssrn.com/abstract=1582898, consultată la 5 martie 2021.
88. http://www.lcia.org., adresă consultată la 23 ianiarie 2021.
89. http://www.lcia.org/, consultată la 2 februarie 2021.
90. http://www.legislation.gov.uk/ ukpga/1996/23/data.pdf, consultată la 8 februarie 2021.
91. http://www.sccinstitute. corn/, consultată la 2 februarie 2021.
92. http://www.siac.org.sg/, consultată la 2 decembrie 2017.
93. http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/ arbitration/arb-rules-2013/UNCITRAL-
Arbitration-Rules-2013-e.pdf. accesat pe 26 ianuarie 2021.
94. http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/ arbitration/ml-arb/07-86998_Ebook.pdf
accesat pe 26 ianuarie 2021.
95. http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/ arb-rules-2013/UNCITRAL-
Arbitration-Rules-2013-e.pdf, accesat pe 16 ianuarie 2021.
96. http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/ arb-rules-2013/UNCITRAL-
Arbitration-Rules-2013-e.pdf, consultată la 25 martie 2021.
97. http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/ml-conc/03-90953JEbook.pdf,
adresă consultată la 24 ianuarie 2021.
98. https://www.admin.ch/opc/fr/
classified-compilation/19870312/201407010000/291 .pdf, consultată la 8 februarie
2021.
99. https://www.adr.org/aaa/, consultată la 2 februarie 2021.
100

Bologa Cosmin-Ionut - in Prima Faza

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bologa Cosmin-Ionut - in Prima Faza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

SOLUŢIONAREA LITIGIILOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Motivul alegerii temei licență ,,Soluționarea litigiilor de comerț internațional – studiu

1.1. Medierea versus concilierea

1.2. Soluţionare amiabilă a litigiilor în comerţul internaţional

1.3 Procesul simulat în comerţul internaţional

1.4. Arbitrajul în comerţul internaţional

1.4.1. Consideraţii introductive privind arbitrajul în comerţul internaţional

1.4.2. Izvoarele arbitrajului

1.5.1. Conţinutul convenţiei de arbitraj64

1.5.2. Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj. Autonomia acesteia

1.5.3. Condiţiile de formă ale convenţiei de arbitraj

1.5.4. Arbitrabilitatea litigiului

1.5.6. Efectele convenţiei de arbitraj

1.6. Procedura arbitrată

1.6.2. Principiile aplicabile procesului arbitraj

1.6.4. Actul de misiune

1.6.6. Măsuri provizorii şi conservatorii

1.6.7. Arbitrul de urgenţă

1.6.8. Deliberarea arbitrilor

1.6.10. Hotărârea arbitrală

1.6.11. Anularea hotărârii arbitrate

1.6.12. Hotărârea arbitrală

1.6.13. Anularea hotărârii arbitrate

1.7. Jurisdicţia statală. Soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional în faţa

1.8. Situaţia în care părţile contractante au ales instanţa competentă

1.8.1. Convenţia atributivă de jurisdicţie

1.8.1.1. Regimul general al convenţiilor atributive de jurisdicţie în Regulamentul

1.8.1.2. Convenţia atributivă de jurisdicţie în dreptul român

1.8.1.3. Convenţia atributivă de jurisdicţie în Convenţia de la Haga din 2005

1.8.2. Prorogarea tacită de competenţă

2.1. Situaţia în care părţile contractante au ales legea aplicabilă contractului de

2.2. Principiul autonomiei de voinţă

2.2.1. Autonomia de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului de

2.2.1.2. Limitele alegerii legii aplicabile conform legislaţiei din România

2.2.2. Limitele autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile

2.2.2.2. Normele de aplicaţie imediată

2.2.2.3. Norme de aplicaţie imediată ale forului

2.2.2.4. Norme de aplicaţie imediată străine

2.2.3. Aplicarea dreptului străin

2.2.4. Excepţia de ordine publică

2.2.5. Limitele autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile

2.2.6. Autonomia de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului de

2.3. Alegerea legii aplicabile contractului

2.3.1. Situaţia în care părţile au ales arbitrajul ca mod de soluţionare a litigiilor

2.4. Situaţia în care părţile contractante nu au ales legea aplicabilă contractului

2.6. Soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional

Arbitration & Mediation Review (WAMR), vol. 5, no. 2/2011, p. 165.

3.1. Executarea soluţiei rezultate din mijloacele alternative de soluţionare a

3.2. Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrate

3.2.1. Recunoaşterea şi executarea conform prevederilor Codului de procedură

3.2.2. Recunoaşterea si executarea conform prevederilor Convenţiei de la New York

3.2.3. Recunoaşterea şi executarea conform prevederilor Convenţiei de la

3.3.1. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în Uniunea Europeană

3.3.1.2. Recunoaşterea hotărârilor243. Condiţii

3.3.1.3. Executarea hotărârilor250

3.3.1.4. Motivele de refuz al executării

3.3.1.6. Procedura de executare

3.3.1.8. Suspendarea sau limitarea executării

3.3.2. Recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor judecătoreşti străine

3.3.2.1. Recunoaşterea hotărârilor străine

3.3.2.2. Executarea hotărârilor străine

3.4. Studiu de caz - Soluționarea litigiilor statului investitor