Şcoala Sanitară Postliceală ”Sanity” Onești

Domeniul: sănătate și asistenţă pedagogică

Calificare profesională: asistent medical de farmacie
Învăţământ de zi

Proiect
pentru examenul de certificare a calificării profesionale
- învăţământ postliceal sanitar

Îndrumător, Candidat,
Prof. Pârjol Mihaela Melinte Simona Diana

2021

1
 Şcoala Sanitară Postliceală ”Sanity” Onești

Domeniul: sănătate și asistenţă pedagogică

Calificare profesională: asistent medical de farmacie
Învăţământ de zi

Antibiotice macrolide

Îndrumător, Candidat,
Prof. Pârjol Mihaela Melinte Simona Diana

2021

2
CUPRINS:
Capitolul I. Introducere în clasa de antibiotice…………………………………………..4
I.1. Boala infecțioasă……………………………………………………………….5
I.2. Etapele practice generale ale antibioticoterapiei……………………………….5
I.2.1 Decizia de recurgere la antibioticoterapie………………………………….......5
I.2.2. Alegerea antibioticelor. Criterii de alegere a antibioticelor…………..………..6
I.2.2.1. Diagonsticul etiologic……………………………………………………….....6

I.2.2.2. Antibiograma……………………………………………………………....….7

I.2.2.3. Diagnosticul topographic al infecției…………………………………..…......7

I.2.2.4. Proprietațile farmacologice ale antibioticelor………………………………...7

I.2.2.5. Asocierile de antibiotice………………………………………………….......8

I.2.3. Calea și modul de administrare…………………………………………....... 8

I.2.4. Dozele de antibiotice……………………………………………………......10

I.2.5. Intervalele dintre administrări…………………………………………..…..11

I.2.6. Durata tratamentului cu antibiotice…………………….…………………...12

I.2.7. Întreruperea antibioticoterapiei…………………………………………......12

I.3. Clasificarea antibioticelor………………………………………………......13

Capitolul II. Antibiotice macrolide……………………………………………20

II.1. Macrolidele şi riscurile administrării lor la pacienţii cu diverse

afecţiuni…………………………………………………………………….…………...22

Capitolul III. Eritromicina………………………………………………….....27

Capitolul IV. Spiramicina………………………………………………….….34

Capitolul V. Claritromicina………………………………………………….36

3
V.1. Preparate pe bază de claritromicină…………………………………..…….37

V.2. Klacid suspensie………………………..…………………………..….…..38

V.3. Klacid comprimate…………………………………………………..……..38

V.4. Klacid i.v…………………………………………………………….….......38

Capitolul VI. Azitromicina …………………………………………….….….42

VI.1. Sumamed capsule………………………………………………….….…..42

VI.2. Sumamed tablete………………………………………………….……....42

VI.3. Sumamed pulbere…………………………………………………………42

VI.4. Sumamed forte pulbere……………………………………………...…….43

Capitilul VII
Concluzii…………………………………………………………………………………45

CA P I T O L U L I.

Introducere în clasa de antibiotice

Definiție: antibioticele sunt metaboliți biologice active (reproduse apoi prin sinteză
integrală sau semi sinteză), produși de germeni ca mijloace de luptă cu concurenții lor, având
efecte bacteriostatice sau bactericide.

Microorganismele pot produce antibiotice chiar în absența concurentului biologic,

acestea constituie grupul producătorilor folosiți pe scară largă în industria antibioticelor.

În populațiile microbiene complexe, antagoniștii produc antibiotice care modifică mediul

și exercită acțiune asupra celorlalți germeni. Traiul în comun duce la apariția varietăților
insensibile sau rezistente la anumite antibiotice. Rezistența poate fi temporară, uneori se fixează
și ereditar.

S-au putut pune în evidență și unii inhibitori ai antibioticelor și în unele cazuri s-au putut
stabili chiar și proprietățile fizico-chimice, precum și formula lor de constituție
4
 În afară de microorganisme, substanțele cu activitate microbiană sunt produse de
întreaga lume biologică, de organismele animale și vegetale superioare.

I.1. Boala infecțioasă

Infecțiile nu sunt urmate întotdeauna de boală ,fie manifestată clinic, sau situație foarte
des întâlnită doar sub formă asimptomatică, în aparența, sub clinică, latentă.

Boala infecțioasă, sub oricare dintre formele amintite, este produsă de interacțiunea a doi factori
principali intrinseci:

- microorganismul (agresorul);
- organismul gazda (victima).
Există în plus și alți factori extrinseci care pot influența boala, cum ar fi: nutriția,
mediul și mai ales terapia.

I.2. Etapele practice generale ale antibioticoterapiei

Instituirea și continuarea unei terapii cu antibiotice trebuie să urmeze în toate cazurile,

parcurgerea teoretică a unor etape minimale care pot justifica în mare masură această optiune
terapeutică.

Etapizarea simplificată a raționamentelor argumentative permite o desfăsurare rapidă a

lor, chiar sumară, dar punctuală.

Aceasta oferă șanse mari de ocolire a principalelor erori care au ca primă consecință ,
aproape nelipsită, abuzul de antibiotice cu importantele sale neajunsuri medicale și financiare.

I.2.1. Decizia de recurgere la antibioticoterapie

Această primă etapă se bazează pe variate date concrete, dar foarte frecvent și pe, sau
numai pe prezumții derivate din contextual clinic – epidemiologic – de laborator – mai mult sau
mai puțin sugestiv și din evaluarea globală a bolnavului.

Susținerea acestei decizii se face prin încercarea de a răspunde cât mai exact la câteva întrebări.

5
 I.2.2.Alegerea antibioticelor. Criterii de alegere a antibioticelor

Din gama largă de antibiotice disponibile la ora actuală, selectarea celui mai indicat se
face după mai multe criterii, în două etape:

În prima fază a terapiei, alegerea se bazează de cele mai multe ori pe criteriul principal
al prezumției etiologice – tratamente probalistice sau empirice – fară, sau înainte de a dispune de
identificarea și studierea agentului etiologic implicat.

Ulterior, alegerea poate fi, sau trebuie uneori corectată pe baza precizarii definitive a
etiologiei, dar și pe aprecierea eficienței clinice și a efectelor adverse ale terapiei initiale.

Concepția recentă, aplicată mai ales în cazul infecțiilor nosocomiale, a terapiei

tranzitionale, secventionale sau etapizate, include trei stadii:

-primul stadiu, de obicei urgent, include o terapie orientate etiologic empiric,

probalistic;

-al doilea stadiu, instalat după 3-4 zile, se bazează pe date microbiologice, clinice și
imagistice suplimentare;

-al treilea stadiu începe după cca. 7 zile, odată cu ameliorarea clinică și constă în
înlocuirea antibioticelor parenterale cu cele orale.

I.2.2.1.Diagonsticul etiologic

Determinarea etiologiei, chiar și probalistic, permite folosirea spectrului de acțiune

drept principal criteriu de selecție a antibioticelor utilizate.

De cele mai multe ori diagnosticul etiologic este și rămâne prezumtiv, această situație
fiind frecventă în cazul pneumoniilor, diareelor acute, supurațiilor abdominale polibacteriene. În
alte boli, etiologia poate fi, de obicei bine precizată : infecții urinare, meningite purulente,
endocardite bacteriene, septicemia, supurații ale seroaselor sau ale parților moi.

6
 O primă etapă a acestui diagnostic este diferențierea aproximativă a infecțiilor
bacteriene, cele accesibile antibioticoterapiei, de cele virale. Fără a exista criterii absolute certe,
pentru etiologia bacteriană pledează tabloul clinic mai sever, febră mai mare, frisoanele,
inflamația mai accentuate, supurațiile, leucocitoză.

I.2.2.2 Antibiograma

Antibiograma poate aduce informații prețioase asupra sensibilității microbului la

antibiotice, dar ea poate prilejui și numeroase surse de eroare și de ghidare greșită a terapiei,
conferând o falsă senzație de certitudine științifică.

I.2.2.3. Diagnosticul topographic al infecției

Diagnosticul anatomo-clinic de ,,boală“ ( meningită, endocardită, infecție urinară,

septicemia etc. ) are o dubla importanță. El este unul din criteriile principale de gravitate care
determină urgența instituirii terapiei și constituie un motiv de selectare a antibioticelor în funcție
de caracterele lor farmacocinetice.

Precizarea topografiei infecției este, de obicei, ușoară, evidentă, dar alteori dificilă,
lentă, imprecise (de exemplu febra la neutropenici, infecțiile la imumodeprimați, supurațiile
profunde, infecțiile sistemice, etc.).

În același sens, diferențierea infecțiilor șe bolile febrile, deseori prelungite,

neinfecțioase este deseori foarte dificilă.

I.2.2.4.Proprietațile farmacologice ale antibioticelor

Farmacocinetica ( absorbția, distribuția, penetrația celulară, biodisponibilitatea,

biotransformarea, eliminarea ) antibioticelor, foarte diferită chiar în același grup de droguri,
influențează mult alegerea lor.

7
 I.2.2.5.Asocierile de antibiotice

Există, mai ales în cazurile grave și în pediatrie, tendința de a folosi, nu rareori exagerat,
asocieri de antibiotice care prezintă avantaje, dar și dezavantaje, conform tabelului următor:

AVANTAJE DEZAVANTAJE

Lărgesc spectrul antibacterian Sinergia este rară și greu previzibilă, fiind

(de cele mai multe ori) înlocuită de efect aditiv, indiferent

Măresc și grăbesc efectul bactericid ( sinergia

Efectele adverse cresc și toleranța scade
este relativ rară )

Întârzie apariția rezistenței la antibiotice în Raportul cost – eficiență este deseori

cursul terapiei defavorabil

Conferă deseori medicului o falsă senzație de

Îmbunătățesc rezultatele clinice (deseori în
siguranță care poate duce la minimalizarea altor
cazurile critice)
terapii eficiente

Tabelul nr. 1. Asocierile de antibiotice, avantaje și dezavantaje

I.2.3. Calea și modul de administrare

Gravitatea, topografia infecției, etiologia, caracterul acut sau subacut, tipul antibioticului,
toleranța, complianța (acceptabilitatea de către bolnav ), dotările tehnice sunt doar câteva din
criteriile alegerii caii de administrare.

Calea orală este tot mai folosită, cu precădere pentru infecțiile care nu necesită spitalizarea și
sunt sensibile la cefalosporine orale, fluorochinolone, chimioterapice urinare, dar și pentru
tratamentul de câteva săptămâni, după o fază parenterală, a osteomielitelor.

Este tratamentul de elecție al tuberculozei și al infecției cu HIV.

8
Permisiunea administrării concomitente cu alimentele variază cu medicamentul și poate
contribui la eficiența acestuia.

Calea intramusculară realizează pentru cele mai multe antibiotice nivele mai mari ( nu și
pentru cloramfenicol si fluorochinolone ) și o garanție mai mare a administrării.

Este contraindicată la pacienții trombocitopenici, aflați sub terapie anticoagulantă, sau la obezi.

Unele cefalosporine produc dureri la injectare intramusculară și de aceea au o soluție diluată

care conține lidocaină, contraindicate a fi administrate intravenoasă.

Calea intravenoasă este de elecție pentru cazurile grave, realizând rapid nivele înalte de
antibiotic.

În cazurile unor antibiotice, administrarea se poate face în bolus ( 3-5 minute ), iar în cazul
altora în perfuzie de 15-30-60 de minute ( de exemplu: clindamicina, ciprofloxacina,
vancomicina, amfotericina B și altele ).

Trebuie respectate strict recomandările prospectului privitoare la diluantul inițial ( de obicei apă
distilată ), soluție cu care poate fi diluat ulterior pentru perfuzie, permisiunea pentru
administrare intravenoasă a preparatului, timpul de administrare.

Un principiu general valabil pentru antibioticele injectabile este de a nu se amesteca antibioticul

în aceeași seringă sau în interiorul aceluiași flacon cu nici un alt medicament, inclusiv un alt
antibiotic.

Calea locală este variată : cutanată, nazală, oculară, subarahnoidiană, intraventriculară, în

seroase ( pleura, pericard, articulații ), respiratorie ( aerosoli, instilații ), etc. și aici trebuie
respectate întocmai prescripțiile prospectului fiecărui preparat.

I.2.4.Dozele de antibiotice

Alegerea dozelor se face în funcție de mai mulți factori și obiective care sunt deseori în
interdependență.

Gravitatea bolii pretinde de obicei o amplificare direct proporțională a dozelor în scopul unei
penetrații mai bune la nivelul infecției și al obținerii, pe cât posibil, de nivele mari bactericide

9
care sunt indispensabile în endocarditele infecțioase, meningitele bacteriene și în infecțiile la
imno- deprimați severe.

Unele antibiotice sunt bactericide, altele doar bacteriostatice, dar unele din acestea din urmă pot
deveni și ele bactericide la concentrații mari și timp prelungit de contact.

La unele antibiotice efectul bactericid este dependent de concentrație ( aminoglicozide,

fluorochinolone, imipenem polimixina, metronidazol, pristinamicină ) și in unele cazuri sunt
preferabile doze mai mari administrate mai rar.

La unele antibiotice efectul bactericid este dependent de timpul de contact ( betalactomine,

glicopeptide, cloramfenicol, tetracycline, macrolide ), situație în care dozele mari nu au
justificare constantă, efectele fiind chiar dezavantajoase uneori.

Dozele mari realizează de obicei penetrații mai bune în anumite zone mai greu accesibile
(lichidul cefalorahidian, infecții închistate, etc).

Dozajul depinde de gradul de sensibilitate al microbului, fapt valabil mai ales pentru bacteriile
multirezistente (stafilococi rezistenți la meticilimă, unii pneumococi, Pseudomonas aeruginosa,
unele microbacterii ).

Dozajul va fi adaptat și la starea funcțională renală și hepatică.

Doza/24h Nr.
Efecte adverse
Medicament Forme Cale Copii Prize /
Adulți Principale
mg/kg 24h

Grețuri,
Claritromicina tb. p.o. 0,5-1g 7,5-15 2
Vărsături

Intoleranța

Diritromicina tb. p.o. 500 mg - 1 digestive,

cefalee

Eritromicina caps. p.o. 1-2 g 20-40 4 Grețuri,

Fiole i.v. 1-4 g

10
 ung. local vărsături,

Roxitromicina tb. p.o. 300 mg - 2 flebită

Alergie

Intoleranță
150000-
6000000
Spiramicina tb. p.o. 300000 2 digestive,
u.i.
u.i. kg
alergie

500 mg-1 10-12 /

tb. zi Grețuri,
1 zi apoi
p.o. 1
susp. 250 mg-4 1-5 4 Vărsături
zile zile
Azitromicina
Grețuri,

vărsături,
Fiole i.v. 8-24 g 100-150 3
iritații venoase,

alergie

Tabelul nr. 2. Posologia și efectele adverse ale antibioticelor macrolide.

I.2.5.Intervalele dintre administrări

Ritmul administrărilor constituie o problemă tot mai controversată față de care există doua tipuri
de atitudini diferite.

Concepția clasică, încă preponderentă, ar putea fi numită a terapiei continue ( sau relative
continue ) în care antibioticele se administrează la intervale mici ( de aproximativ trei ori timpul
de înjumătățire ), în perfuzii prelungite sau chiar continue.

Se realizează astfel, pe toată, sau pe cea mai mare parte a perioadei terapiei, nivele de antibiotic
eficiente ( de câteva ori mai mari decât CMI,sau chiar decât CMB, al bacterie

11
implicate ).Experiența clinică a dovedit eficiența și avantajele terapiei discontinue ( de obicei cu
două administrări în 24 ore ) în multe infecții de gravitate medie ( urinare, respiratorii, enterale,
cutanate etc), dar și în unele infecții grave, sub control adecvat.

( endocardite subacute, sepsis, meningite, osteomielite, etc).

În prezent, se indică tot mai multe administrări aminiglicozidelor în doză unică zilnică. Aceasta
scade mult riscul reacțiilor adverse oto- și nefrotoxice, fără a elimina eficiența terapiei.

Există la ora actuală o tendință în creștere de a trata parenteral la domiciliu ( atunci când
condițiile permit ) unele infecții care necesită o terapie prelungită ( endocardite, osteomielite
etc ). Pentru acestea se folosesc antibiotice cu eliminare lentă ( de exemplu ceftriaxon ), sau se
poate folosi terapia discontinuă amintită, bazată pe efectul postantibiotic.

I.2.6.Durata tratamentului cu antibiotice

De cele mai multe ori aceasta se determină clinic, de la caz la caz, urmărind să depășească cu
câteva zile normalizarea clinică și sterilizarea produselor patologice implicate ( LCR, urină,
puroi, etc).

În unele infecții durata are o programare fixă, independentă în mare măsură de alte criterii
clinice sau de laborator ( endocardite, osteomielite, infecțiile cu sreptococi grup A, tuberculoza,
infecție cu HIV, malaria și alte boli parazitare etc ).

I.2.7.Întreruperea antibioticoterapiei

În cazul monoterapiei, se scad puțin dozele cu câteva zile înaintea întreruperii tratamentului, dar
fără a cobori sub nivelul considerat ca minimal active.

În cazul asocierilor, se întrerup pe rând antibioticele, începând cu cele considerate mai puțin
importante.

I.3. Clasificarea antibioticelor

Clasificarea cea mai folosită este aceea în familii de antibiotice grupate pe patru criterii intricate
în parte:

12
-structura chimică;

-spectrul de acțiune;

-unele proprietăți farmacocinetice;

-unele domenii de utilizare (de exemplu ,,antisepticele urinare”).

De asemenea, medicamentele antiinfecțioase se clasifică și în funcție de grupele mari de agenți

patogeni asupra cărora sunt active: bacterii, viruși, fungi, paraziți.

BETACLATAMIDE

a) Peniciline – peniciline naturale (numite și generația întâia):

-penicilina G (benzilpenicilina);

-benzatin penicilina G;

-procain penicilina G;

-penicilina V.

b) Peniciline rezistente la penicilinaze stafilococice (numite și de generația a doua):

-oxacilina,

-cloxacilina,

-dicloxacilina,

-metilcilina,

-nafcilina.

c) Peniciline cu spectru larg (aminopenicilinele, numite și de generația a treia):

-ampicilina,

-amoxicilina.

d) Peniciline cu spectru extins (anti-Pseudomonas, numite și peniciline de generația a patra).

Sunt împărțite în doua subfamilii:

CARBOXIPENICILINE

13
-carbenicilina,

-carbenicilina indanil-carindacilina,

-ticarcilina.

UREIDOPENICILINE

-azlocilina,

-nezlocilina,

-piperacilina.

ASOCIERI DE PENICILINE CU INHIBATORI DE BETALACTAMAZE:

-Amoxicilina+acid clavulanic (coamoxiclav)

-Ampicilina+sulbactam

-Ticarcilina+acid clavulanic

-Piperaciclina+tazobactam

e) Cefalosporine

Cefalosporine de generatia I:

Parenterale: Orale:

-cefalotin; -cefalexin;

-cefazolin; -cefradin;

-cefradin; -cefradroxil.

-cefapirin.

Cefalosporine de generatia a II-a sunt două subgrupe:

- cefalosporine propriu-zise (subgrupul cefuroximei):

Parenterale: Orale:

-cefuroxin; -cefaclor;

-cefamandol; -cefuroxim axetil;

14
 -cefaranid; -cefprozil;

-cefonicid. -cefatrizin;

-foracarbef (este un carbacefem).

-Cefamicine ( subgroup asemanator cu cefalosporinele ):

Parenterale :

-cefoxitin;

-cefotetan;

-cefmetazol;

Cefalosporinele de generatia a III-a sunt două subgrupe:

-cefalosporine 3 foarte active pe bacili gram-negativi nepiocianici:

Parenterale: Orale:

-ceftriaxon; -ceftibuten;

-cefotaxim; -cefpodoxim proxetil;

-ceftizoxim; -cefixim;

-moxalactam ( latamoxff )

-cefalosporine 3 active pe pseudomonas:

Parenterale:

-cefoperazon;

-ceftazidim.

Cefalosporine de generația a IV-a:

Parenterale:

-cefepim;

-cefpirom.

-Carbepeneme ( tienamicine );

-Imipenem+cilastatin;
15
-Meropenem.

-Monobactame :

-Aztreonam.

AMINOGLICOZIDE

-Streptomicina;

-Kanamicina;

-Amikacina;

-Gentamicina;

-Tobramicina;

-Sisomicina;

-Netilmicina;

-Spectinomicina;

-Neomicina;

-Paromomicina;

-Isepamicina.

POLIPEPTIDE CICLICE

Sunt două subgrupe specializate exclusive:

a) active numai pe bacilli gram-negativi aerobi:

-colistina;
16
-polimixina B.

b) active numai pe bacterii gram-pozitive:

-bacitracina;

-tirotricina.

MACROLIDE:

Orale:

-Eritromicina:

-baza;capsule orale;

-saruri ( stearat ); tablete;

-esteri (etilsuccinat, estolat-proprionil laurelsulfat); b.

-Spiramicina;

-Josamicina.

Parenterale:

-Eritromicina, saăuri ( lactobionat, gluceptat ).

AZALIDE (macrolide de sinteză ):

Sunt foarte înrudite cu eritromicina.

-Azitromicina;

-Roxitromicina;

-Claritromicina;
17
-Diritromicina

LINCOSAMIDE:

-Lincomicina;

-Clindamicina.

SINERGISTINE:

-Pristamicina;

-quinupristin+dalfopristin..

TETRACICLINE:

-Tetraciclina;

-Oxitetraciclina;

-Rolitetraciclina;

-Doxiciclina;

-Minociclina.

RIFAMPICINE:

-Rifampicina;

-Rifabutin.

18
FLUOROCHINOLONE:

-Norfloxacin;

-Ofloxacin;

-Ciprofloxacin;

-Pefloxacin;

-Lomefloxacin;

-Levofloxacin;

-Sparfloxacin;

-Gryafloxacin;

-Trovafloxacin.

SULFAMIDE SI ASOCIERI CU ANTIFOLATI:

-Sulfizoxazol;

-Sulfadiazina;

-Sulfametoxidiazina;

-Sulfametoxazol +trimetoprim ( cotrimoxazol )

CAPITOLUL II.

Antibiotice macrolide

Antibioticele macrolidice cuprind în structură un inel aliphatic lactonic de dimensiuni mari.

Unele au proprietăți antibacteriene, altele sunt antifungice (macrolide polienice).

19
Diversele antibiotice cuprinse în această grupă au în comun spectrul de acțiune cuprinzând
îndeosebi bacterii gram-pozitive.

1) Macrolide naturale:
a)orale:

-Eritromicina:

-baza: capsule;

-săruri ( stearat ): tablete;

-esteri ( etilsuccinat, estolat=proprionil, laurel sulfat);tablete;

-Eritromicina:

-baza: capsule;

-săruri ( stearat ) :tablete;

-esteri ( etilsuccinat, estolat-propionil, laurel sulfat);tablete;

-Spiramicina.

b) parenterale:

-eritromicina, săruri ( lactobionat, gluceptat )

2) Macrolide de sinteză ( Azalide ):

-orale;

-parenterale.

-Azitromicina;

-Roxitromicina;

-Calritromicina;

-Diritromicina.

În tabelul următor sunt redate toate antibioticele macrolide cu denumirea comercială, forma
de prezentare, concentrații, mod de administrare (tab. nr. 3)

Nr. D.C.I. Denumirea Forma Concentrații Observații

Crt comercială farmaceutic

20
 ă

200 mg conțin propionil

Eritromicina comprimate
250 mg eritromicin

200 mg/ la copii se prepară

Eritromicina suspensie
5ml în mod.utiliz.

125,250, cont.

Eritro-teva suspensie 400 etilsuccinat

1. Eritromicina mg/ 5ml de eritromicină

125, 250 cont. estolat de

Ilosne Suspensie
mg/ 5ml eritromicină

strict i.v.
Eritro-lactobionat fl.inj. 300 mg
diluație mare

Eritroacnol unguent trat. acneei

Eryfluid sol. uz. ext. trat. acneei

1.5 mil, antib.de elecție în

2. Spiramicina Rowamicina capsule
3 mil. u.i. paradontop.

3. Josamicina Wilprafen suspensie 160 mg/5ml

. Roxitromicina Reelid capsule 150 mg 2 doze/zi

capsule 250 mg
2 doze/zi
filmate 500 mg

5. Claritromicina Klacid suspensie 125 mg/5ml 2 doze/zi

claritromicina
fl.inj. 0.5 g
lactobionat

6. Diritromicina Dynabac drajeuri 250 mg doza unică

21
 500 mg

7. Azitromicina Sumamed capsule 262.5 mg 1 doza/zi

Tabelul nr. 3. Antibiotice macrolide

II.1. Macrolidele şi riscurile administrării lor la pacienţii cu diverse afecţiuni

Macrolidele, antibiotice bacteriostatice cu un spectru larg de activitate, sunt utilizate pe scară

largă pentru a combate bolile tractului respirator şi infecţiile pielii şi ţesuturilor moi cauzate de
agenţi patogeni Gram-pozitivi (ex.: streptococi, stafilococi, clostridii, corynebacterii) şi patogeni
Gram-negativi (ex.: Haemophilus spp., Moraxella şi Neisseria meningitidis). Popularitatea
acestei clase de antibiotice se datorează în mare măsură spectrului de activitate şi siguranţei
relative. Spectrul antimicrobian al macrolidelor este mai mare decât cel al penicilinei, fiind
comparabil cu multe cefalosporine de ultimă generaţie.

Macrolidul generic al acestei clase de antibiotice este eritromicina, care a fost iniţial izolată în
1952 din ciuperca Streptomyces erythreus, apoi au fost produse derivate semisintetice ale
eritromicinei. Eritromicina a fost aprobată pentru utilizare în SUA în 1967, iar în prezent este
prescrisă anual în peste 1,5 milioane de cazuri.

Alte macrolide, cum ar fi claritromicina şi azitromicina, sunt mai active decât eritromicina faţă
de mai multe bacterii Gram-negative, precum Mycoplasma pneumoniae, Helicobacter
pylori, Toxoplasma gondii şi câteva micobacterii atipice. Antibioticele macrolide mai sunt active
faţă de germenii anaerobi; de asemenea, sunt eficiente în infecţiile cauzate
de Chlamydia şi Legionella pneumophila, faţă de care multe alte antibiotice, inclusiv b-
lactaminele, sunt ineficiente. Antibioticele macrolide au fost utilizate cu succes ca alternativă la
tratamentul pacienţilor cu alergie la penicilină şi la pacienţii din ambulatoriu.

Utilizarea pe scară largă a acestor antibiotice a determinat apariţia tulpinilor rezistente la

macrolide, în special în rândul germenilor Gram-pozitivi: Streptococcus
pneumoniae, Streptococcus pyogenes şi Staphylococcus aureus. Ca urmare a apariţiei acestor
agenţi patogeni rezistenţi, s-a dezvoltat a treia generaţie de macrolide, reprezentată de ketolide
(ex.: telitromicina).

Deşi sunt în general bine tolerate, utilizarea pe termen lung a macrolidelor poate cauza efecte
adverse, cu semnificaţie clinică deosebită. De asemenea, macrolidele pot provoca interacţiuni

22
medicamentoase prin mai multe mecanisme. Mecanismul cel mai bine studiat este inhibarea
enzimelor citocromului P450 (unul dintre cele mai importante sisteme enzimatice implicate în
metabolizarea medicamentelor, prezentând mai mult de 50 de enzime identificate la om), în
special enzima 3A4, care joacă un rol important în metabolismul mai multor medicamente şi
care este puternic inhibată de claritromicină şi eritromicină, dar nu şi de azitromicină.
Macrolidele sunt metabolizate de enzima 3A4 a citocromului microsomal P450, fiind inhibitoare
puternice ale acestei enzime, motiv pentru care pot provoca interacţiuni medicamentoase grave
cu alţi agenţi metabolizaţi de enzima 3A4. În prezenţa unui inhibitor al acestei enzime (în cazul
nostru, eritromicina sau claritromicina), medicamentele − care necesită citocromul P450 3A4
pentru metabolizare − se vor acumula, conducând la creşterea concentraţiilor, care pot fi toxice
pentru organismul uman. Citocromul P450 3A4 are multe substraturi de relevanţă clinică, dar
statinele şi blocanţii canalelor de calciu prezintă o importanţă deosebită.

Macrolidele şi leziunile hepatice

Macrolidele sunt inactivate în ficat, iar calea principală de eliminare este prin bilă. Acestea au o
toxicitate scăzută, iar efectele grave sunt rareori întâlnite. Efectele adverse posibile includ:
reacţii de hipersensibilitate, creşterea enzimelor hepatice, hepatită şi tulburări gastrointestinale
(ex.: diaree, greaţă, vărsături).

Leziunile hepatice cauzate de macrolide sunt rare, dar ca urmare a utilizării frecvente a acestora
au devenit una dintre cele mai comune cauze ale leziunilor hepatice induse de medicamente. S-a
observat faptul că mai multe antibiotice macrolide administrate oral pot determina, în rare
cazuri, leziuni hepatice acute, care de obicei sunt autolimitate, dar uneori pot provoca vătămări
grave şi deces.

1-5% dintre pacienţii trataţi cu macrolide administrate oral (în funcţie de durata tratamentului şi
de intensitatea monitorizării) pot prezenta concentraţii serice crescute ale aminotransferazelor,
dar aceste creşteri sunt, în general, uşoare până la moderate, asimptomatice clinic şi autolimitate,
rareori necesitând modificarea dozei sau întreruperea tratamentului.

Leziunile hepatice cu manifestare clinică, cauzate de macrolide, sunt reprezentate în mod

obişnuit de o hepatită colestatică autolimitată, care apare în decurs de 1 până la 3 săptămâni de
la începerea tratamentului. Simptomele includ oboseală, urină închisă la culoare şi icter, adesea
dureri în hipocondrul drept şi febră. Leziunile sunt, de obicei, autolimitate şi benigne, dar în
unele cazuri prezintă colestază prelungită şi persistenţa anomaliilor testelor hepatice după 6 luni.
O a doua formă de hepatotoxicitate simptomatică clinic, cauzată de macrolide, este o leziune

23
hepatocelulară acută care apare de obicei în câteva zile de la începerea tratamentului. Această
leziune hepatocelulară cu icter poate duce la insuficienţă hepatică acută, cu necesitatea
transplantului hepatic, şi chiar la deces. Acest model hepatocelular este cauzat cel mai frecvent
de telitromicină, dar este de asemenea descris în cazul administrării azitromicinei şi mai puţin
frecvent cauzat de claritromicină şi eritromicină.

Cauza afectării hepatice idiosincrazice de către macrolide nu este cunoscută, însă rapiditatea
debutului şi recurenţa/recăderea, precum şi manifestările alergice tipice (erupţii cutanate, febră
şi eozinofilie), sugerează hipersensibilitatea ca posibilă cauză.

În unele situaţii, macrolidele pot determina leziuni hepatice ca urmare a interacţiunii cu alte
medicamente administrate concomitent şi a creşterii nivelului sangvin al acestor medicamente,
cu creşterea consecutivă a toxicităţii la nivelul ficatului.

Macrolidele şi moartea subită cardiacă

Un număr tot mai mare de articole de specialitate sugerează faptul că macrolidele ar putea
interacţiona cu alte medicamente, cu efecte clinice grave, până la moarte subită.

O lucrare din 2004 prezintă rezultatele unui studiu care, conform rapoartelor de caz, remarcă un
risc crescut de moarte subită cardiacă la pacienţii trataţi cu eritromicină concomitent cu unul
dintre medicamentele metabolizate de enzima 3A4. Acest studiu evidenţiază faptul că riscul de
moarte subită cauzată de administrarea pe cale orală a eritromicinei este de două ori mai mare
comparativ cu utilizarea amoxicilinei.

Un studiu realizat în perioada 2004-2012, care a inclus 37.516 femei în vârstă de ≥60 de ani, a
arătat o asociere a utilizării pe termen lung a macrolidelor cu un risc crescut pentru moartea
subită cardiacă sau tahiaritmiile ventriculare.

Food and Drug Administration (FDA) − SUA a atras atenţia încă din 2005 asupra pericolului pe
care-l prezintă administrarea claritromicinei la pacienţii cu boli cardiace, revenind cu atenţionări
şi în 2013 şi 2018.

Administrarea concomitentă a claritromicinei şi colchicinei

Claritromicina este frecvent utilizată pentru tratarea pneumoniei comunitare la vârstnici, iar
colchicina este utilizată pentru profilaxia şi tratamentul gutei. Claritromicina, ca şi eritromicina,
poate interacţiona cu colchicina, care este, de asemenea, metabolizată de către enzima 3A4.
Astfel, administrarea concomitentă a acestor medicamente poate creşte riscul de toxicitate fatală
a colchicinei la nivelul măduvei osoase, în special la pacienţii cu afectare renală, precum şi
24
riscul de deces. Deoarece există alte medicamente pentru tratamentul pneumoniei şi gutei, aceste
două medicamente nu ar trebui să fie prescrise concomitent.

Administrarea concomitentă a claritromicinei/eritromicinei şi statinelor

Statinele sunt prescrise la milioane de persoane pentru tratamentul dislipidemiei şi pentru

prevenirea bolilor cardiovasculare.

Prescrierea concomitentă a unei statine cu un macrolid este foarte comună. Până în prezent,
consecinţele clinice ale unei potenţiale interacţiuni între aceste medicamente au fost
necunoscute. Se ştie că statinele sunt metabolizate de enzima 3A4 a citocromului P450, iar
macrolidele inhibă această enzimă. Astfel, prescrierea claritromicinei sau a eritromicinei
concomitent cu o statină poate creşte riscul de toxicitate statinică la adulţii mai în vârstă, potrivit
unui studiu de cohortă bazat pe populaţie. Statinele sunt asociate cu două efecte adverse mai
puţin frecvente, dar importante: o creştere asimptomatică a activităţii enzimatice hepatice şi
miopatie. În momentul în care fibra musculară este lezată, se elimină în sânge mioglobina, care
poate precipita la nivel renal, cu efect toxic şi posibilitatea apariţiei insuficienţei renale acute.
De asemenea, distrugerea ţesutului muscular poate cauza un dezechilibru electrolitic important,
cu apariţia deshidratării şi a tulburărilor de ritm cardiac cauzate de valorile crescute ale
potasemiei.

Deşi nu sunt contestate câştigurile mari în sănătate datorate statinelor, care sunt frecvent
utilizate, totuşi medicii trebuie să fie deosebit de precauţi în prescrierea acestora. În funcţie de
statina utilizată, ar trebui exclusă utilizarea medicamentelor care inhibă enzima 3A4 (cum ar fi
macrolidele sau antifungicele). De menţionat că azitromicina are cele mai puţine interacţiuni cu
statinele, în timp ce claritromicina şi eritromicina cresc concentraţia sistemică la toate statinele,
cu excepţia rosuvastatinei şi fluvastatinei.

Ghidul MHRA (Medicines & Healthcare products Regulatory Agency − GOV.UK) recomandă
ca statinele să fie întrerupte în timpul tratamentului cu un macrolid din cauza riscului de
miopatie şi rabdomioliză, însă alţi autori susţin faptul că utilizarea concomitentă de statine şi
macrolide, în timpul tratamentului pentru pneumonia bacteriană, îmbunătăţeşte supravieţuirea
atât în timpul spitalizării, cât şi după externare.

Riscul unui eveniment advers grav cauzat de administrarea concomitentă de eritromicină sau
claritromicină cu statine este redus, însă gravitatea potenţială este suficient de mare pentru a se
încerca să se evite această interacţiune. Întreruperea temporară a statinei, selectarea unei statine
care nu este metabolizată de 3A4 sau selectarea unui antibiotic macrolid care nu este un
25
inhibitor al 3A4 reprezintă alternative rezonabile. Patel şi colaboratorii demonstrează că
alegerea unui antibiotic care nu inhibă 3A4 (de exemplu, azitromicina) este o modalitate simplă
de a evita interacţiunea potenţială cu statine, care sunt substraturi pentru 3A4.

Pe lângă macrolide, mai există şi alţi agenţi antimicrobieni care inhibă enzima 3A4: antifungice,
telitromicină (ketek), quinupristin/dalfopristin (Synercid ®), izoniazidă, precum şi numeroşi
agenţi antivirali.

Administrarea concomitentă a macrolidelor şi blocanţilor canalelor de calciu

Blocanţii canalelor de calciu sunt utilizaţi pe scară largă pentru mai multe afecţiuni cronice,
incluzând hipertensiunea arterială la vârstnici şi boala coronariană. Toţi blocanţii canalelor de
calciu sunt metabolizaţi de citocromul P450 3A4, iar macrolidele, claritromicina şi eritromicina,
pot determina creşterea concentraţiei sistemice a blocanţilor canalelor de calciu prin inhibarea
enzimei 3A4 a citocromului P450, constatându-se (mai ales la pacienţii mai în vârstă care au
luat un blocant al canalelor de calciu) un risc crescut de spitalizare pentru tratamentul
hipotensiunii sau şocului după administrarea de claritromicină sau eritromicină.

Potrivit unor cercetări mai noi, claritromicina prescrisă la pacienţii hipertensivi, care iau deja
blocanţi ai canalelor de calciu, este asociată cu un număr crescut de spitalizări din cauza
leziunilor renale acute sau a hipotensiunii arteriale şi chiar cu deces.

CAPITOLUL III

Eritromicina

26
Sinonime: Erytromicinum (DCI ), Propionileritromicina, Eritromicina lactobionat, Erytromid,
Iloticine, Lubomycine.

Proprietati fizico-chimice.

Antibiotic din culturile de Streptomyces erytreus cu caracter basic.Putin solubilă în apă. Soluții
apoase puțin stabile. Lactobionatul conține 60 % eritromicină, avand activitatea microbiologica
de cel puțin 630 .

Pulbere albă sau alb-galbuie, fără miros, solubilă în apă. Soluțiile au pH 6,5-7.5.

Propionatul de eritromicină conține 85% eritromicină, are activitate microbiologică de cel puțin
850. Pulbere albă, fără miros, cu gust amărui, foarte greu sulubilă în apă.

Proprietăți farmacocinetice

Eritromicina este instabilă în mediul acid din stomac, dar administrate oral, în forme
enterodolubile, are o biodisponibilitate în jurul a 35% ( cu variatii mari). Disponibilitatea poate
fi redusă prin prezența alimentelor. Doza de 250 mg realizează, după 4 ore, o concentrație
plasmatică maximă de 0,3-0,7; pentru doza de 500mg nivelul maxim este de 0,3-1,9. Se fixează
de proteinele plasmatice în proporție de 84%. Timpul de înjumătățire este de 1,6 ore.
Antibioticul pătrunde bine în majoritatea țesuturilor și compartimentelor lichidiene, cu excepția
lichidului cefalorahidian. Trece prin placentă și în laptele matern. Se concentrează în ficat și se
elimenă prin bilă în concentrații de până la 50 de ori față de cele plasmatice ( dacă caile biliare
sunt libere ).

Este inactivată în mică măsură prin demetilare la nivelul ficatului. Eliminarea urinară, în formă
nemodificată, cuprinde 4% din doza administrate oral și 15% din cea injectată.

Proprietați farmacodinamice

Preparatul natural consta dintr-un complex de trei substanțe asemănătoare – notate A, B, C – cu

predominența eritromicinei A. Nucleul lactonic cuprinde 14 atomi și este substituit cu o hexoză
și o aminohexoză specifice.

Spectrul antibacterian, relative ingust, este întrucât asemănător cu cel al benzyl-

penicilinei.Majoritatea cocilor gram-pozitivi sunt sensibili. Pneumococul și streptococul piogen
reacționează la concentrații foarte mici de antibiotic, tulpinile rezistente fiind rare (CMI medie

27
0,4 – 0,5).Stafilococii sunt mai puțin sensibili (CMI 0,4 – 0,6); riscul dezvoltării rezistenței de
către acești germeni este relative mare; stafilococii din spital sunt deseori rezistenți.

Cocii gram-negativi sunt moderat sensibili. Antibioticul este eficace față de bacilii gram-
pozitivi: bacilul difteric este foarte sensibil (CMI 0.02), Clostridium tetani, Listeria
monocytogenes ceva mai puțin (CMI 0,3 – 0,8). Enterobacteriile sunt în general rezistente, dar
pot deveni sensibile la pH alcalin. Alți germeni, a căror sensibilitate este semnificativă
therapeutic, sunt: Bordetella pertussis (CMI 0,3), Legionella pneumophila (CMI 0,12),
Mycoplasma pneumoniae (CMI 0,005), unele micobacterii atipice, Treponema pallidum, unele
ricketsii și chlamidii.

Eritromicina are proprietați bacteriostatice sau bactericide, în funcție de concentrația

antibioticului, specia microbiană, faza de crestere, densitatea inoculului. Este active și față de
germenii intracelulari.

Acțiunea este sporită la pH alcalin -medicamentul, cu un pH de 8,8, se prezintă în mediu alcalin

sub formă neionizată, care trece cu ușurință prin membranele celulelor microbiene. Antibioticul
pătrunde în bacteriile gram-pozitive în concentrații mult mai mari decat cele realizate în
bacteriile gram-negative. Intoxicarea microorganismelor se datoreaza fixarii de subunitatea
ribozomală 50 S, cu blocarea reacțiilor de transpeptidare si/sau translocare și impiedicarea
formării de polypeptide. Legarea de ribozomi este reversibilă. Procesul este competitive pentru
eritromicină, clindamicină și cloramfenicol; competiția pentru locul de legare poate determina
interacțiuni de tip antagonic, dar acestea sunt puțin semnificative clinic.

Rezistența stafilococilor, streptococilor și pneumococilor la eritromicină este mediată plasmidic.

Ea se explică prin intervenția unor enzime metilante ( de regulă inductibile, rareori
constitutive ), care modifică specific ARN-ul ribozomial. Rezistența este incrucișată pentru
antibioticele macrolidice și cele lincosomidice.

Proprietați farmacotoxicologice

Eritromicina provoacă, relative frecvent, fenomene de iritație digestive: neplacere epigastrică,

greață, vomă, diaree.În rest, reacțiile adverse sunt rare și, de regulă, puțin importante. Ocazional
se produc reacții foarte rare de hepatită colestatică ( probabil de patogenie alergică ). Colița
pseudomembranoasă este o complicație și excepție. Dozele mari pot cauza hipoacuzie
tranzitorie, accident toxic, de asemenea foarte rar.

Indicații și mod de administrare.

28
Eritromicina se administrează oral sub formă de drajeuri enterosolubile sau comprimate. Doza
utila la adult este de 1-2 g/zi, fracționat la 6 ore. La copii se administrează 30 -50 mg/kg/zi,
fracționat la 4-6 ore.

Indicațiile ca antibiotic de primă alegere sunt relativ puține, dar și-au sporit importanța prin
includerea unor sindroame clinice definite în ultimul timp. Eritromicina constituie o
alternativaâă importantă a penicilinei, cand aceasta nu poate fi folosită.

Eritromicina reprezintă medicația de ales în pneumonia cu Mycoplasma pneumoniae, în care,

administrate în doza de 0,5 g de 4 ori pe zi timp de 7 zile ( la nevoie până la 21 zile ), grăbesc
vindecarea clinică și radiological.

De asemenea este antibioticul principal pentru tratamentul bolii legionarilor, al pneumoniei cu

Chlamydia trachomatis la sugar, al formelor grave de enterocolită cu Campylobacter fetus
jejuni.

Alte indicații de primă alegere sunt difteria ( eritromicina este foarte eficace pentru eradicarea
bacilului la purtători ), tusea convulsive, eritrasma.

Eritromicina este indicată, în locul penicilinei, la bolnavii alergici la aceasta, suferind de infecții
streptococice ( faringită, scarlatină, otită medie, erizipel ) sau pneumococice( pmeumonie, otită
medie ). Poate fi utilă și pentru profilaxia recăderilor de reumatism poliarticular acut. Valoarea
ca alternative a penicilinei în infecțiile stafilococice este mai mică din cauza eficacității limitate
în cazurile grave, a frecvenței crescande a tulpinilor rezistente și a disponibilității altor
antibiotice, mai avantajoase ( peniciline rezistente la penicilinaza, cefalosporine, vancomicina,
rifampicină, totuși eritromicina rămâne utilă în infecțiile stafilococice ușoare sau moderate,
indeosebi infecții ale pielii și plagilor. Alte indicații ca alternative a penicilinei sunt: antraxul,
infecțiile cu Listeria monocytogenes, actinomicoză, sifilisul recent. Infecțiile urinare cu bacilli
gram-negativi, la care bolnavii nu pot fi tratați cu antibiotice mai eficace, dar toxice, beneficiază
uneori de eritromicină, în condițiile alcalinizării urinei; administrate mult timp poate fi eficace
în prostatita bacteriană cronica. Este din ce în ce mai puțin folosită în gonoree ( ca alternative a
penicilinei ) din cauza frecvenței mari a recaderilor. Au fost semnalate rezultate bune ale
tratamentului topic cu eritromicină în acneea vulgaris.

Contraindicații

29
Eritromicina, ca și alte macrolide, este contraindicată în caz de insuficiență hepatică; la nevoie
se poate administra în doze mai mici sub supravegherea testelor hepatice. În insuficiența renală
este recomandabilă creșterea intervalului între doze (din cauza riscului de ototoxicitate).

Interacțiuni

În folosirea eritromicinei trebuie avute în vedere unele interacțiuni medicamentoase.

Antibioticul inhibă citocromul P 450, diminuând procesul de metabolizare a unor medicamente,
cu cresterea consecutive a concentrației plasmatice a acestora, teofilina, anticoagulante orale,
digoxina, carbamazepina, ciclofosfamida. Pentru a evita reacțiile toxice, asemenea asociații
trebuie evitate sau dozele trebuie ajustate corespunzător.

Administrarea concomitentă cu ergotamine sau alți compuși inrudiți cu proprietăți

vasoconstrictoare este contraindicate din cauza riscului mare de ischemii grave.

Eritromicina poate interfera unele examene de laborator: catecolaminele si 17-hidroxicosteroizii

în urină ( crestere falsă ), SGOT ( crestere falsă în cazul folosirii metodei calorimetrice pentru
dozare ), folatul seric ( niveluri mai mici cand dozarea, se face biologic ), estriolul în urină
( scadere falsă ).

Exemple:

1) Eritromicina stearat

Este mai stabile la acidul clorhidric. Disociază în duoden, absorbindu-se sub formă de baza.
Disponibilitatea este superioară, dacă se administrează pe stomacul gol. Realizează
concentrații plasmatice asemănătoare celor obținute prin preparatele de eritromicina bază,
avand propriețati similare.

2) Eritromicina propionate si eritromicina estolat

Sarea lauril sulfat a eritromicinei propionate, sunt preparate stabile față de acidul clorhidric
din stomac. Propionil esterul, inactive ca atare, se absoarbe, apoi este hidrolizat eliberând
eritromicina baza active.

Disponibilitatea nu este modificată de alimente. Dupa administrarea orală a unei doze de 250 mg
( socotit în eritromicina baza ) se realizează o concentrație plasmatică maximă de 1,4–1,7;
pentru doza de 500 mg concentrația maximă este în jurul a 4,2. Aceste valori, superioare, includ
atat esterul ( în proporție de 70% - 80% ), cât și forma hidrolizata, concentrația antibioticului
active fiind în realitate apropiată de cea obținuta cand se administrează eritromicina bază.

30
Proprietățile eritromicinei propionate și eritromicinei estolat sunt în rest similare cu cele ale
eritromicinei bază. Se administrează în aceleași doze. În cazul estolatului, a fost semnalată o
frecvență mai mare a hepetitei colestatice. Sindromul, considerat ca alergic, se manifestă după
10- 20 zile de tratament, începând cu greață, vomă colici, urmate de icter, cu valori crescute ale
transaminazelor plasmatice, febră, leucocitoză. Ficatul prezintă colestaza, cu infiltrație celulara
periportala. Fenomenele sunt reversibile la oprirea medicației.

Produse farmaceutice sinonime: Eriro 200 tablete, Eritromagis comprimate, Eritromicina

lactobionat flac. inj, Ilosone liquid susp.

Propionil eritromicina – prezentare farmaceutică – comprimate conținând eritromicină

propionate 271 mg eritromicina bază, comprimate suspendabile conținând eritromicina
propionate echivalent cu 100 mg eritromicina bază.

2) Eritromicina etilsuccinat

Eritromicina eilsuccinat este stabile la acidul clorhidric, se absoarbe ca atare, eliberând

eritromicina bază prin hidroliză în organism. Disponibilitatea este crescută de către alimente.
Dozele uzuale sunt de 400 – 600 mg la intervale de 6 ore. Realizează niveluri plasmatice
ceva mai mici decat estolatul.

Produse farmaceutice:

Eryhexal- substanța activă – etil succinat de eritromicina.

COMPOZITIE: substanța activă – o linguriță măsura

(5 ml) din suspensia orala preparata contine 235 mg etilsuccinat de eritromicină, echivalentul a
200 mg eritromicină, substante auxiliare – carmelază, celuloza, citrate de sodium, dioxid de
siliciu, xilitol, aromatizanti.

Formă de prezentare: ambalajul original conține o lingurița masura cu gradații pentru 2,5 si 5
ml, corespunzator la 100 mg și respevtiv 200 mg eritromicină. Informație pentru diabetici: o
linguriță măsura ( 5 ml ) din suspensia orala preparată contine 0,1 BE.

Erythrodar:

Formă de prezentare: Erythrodar 250 mg tablete; cutii cu 20, 500 tablete, fiecare tableta
conținând eritromicina etil-succinat USP, echivalent cu 250 mg eritromicina.

4) Eritromicina lactobionat si eritromicina gluceptat

31
Sunt preparate destinate introducerii intravenoase. Realizează concentrații superioare față de
preparatele prale. Sunt de ales în infecțiile grave cu germeni sensibili, de exemplu Mycoplasma
și cele cu pneumococ, care prezintă o evoluție severă. Dozele recomandate sunt de 0,5 – 1 g la
intervale de 6 ore. Perfuzia se face în volum mare, pentru a micșora acțiunea iritantă, respective
riscul de tromboflebită locală. Dozele mari pot provoca, ocazional, hipoacuzie tranzitorie, mai
ales la bolnavii cu insuficiență renală. Eritromicina în soluție perfuzabilă este incompatibilă cu
vitaminele din complexul B, acid ascorbic, cefalotina, tetraciclina, cloramfenicolul, colistina,
metaraminolul, heparina, fenitoina.

Produse farmaceutice:

Eritromicina lactobionat:

Formă farmaceutică – flacoane conținând eritromicina lactobionat în cantitate echivalenta cu

300 mg eritromicina bază, sub formă de pulbere pentru preoararea de soluție injectabilă.

5) Eryfluid

Solutie 4% eritromicina, de uz extern. Compoziție: eritromicina bază 4 g, excipienți q.s.ad. 100

ml.

Formă de prezentare: flacon de 100 ml – 66 ml alcool etilic 95o pe flacon; flacon de 30 ml – 19,8
ml alcool etilic 95o pe flacon.

Indicații: tratamentul acneei ( în particular al formelor inflamatorii papulo-pustuloase ).

Contraindicații: alergie la eritromicină sau la familia macrolidelor ăi a compușilor înrudiți.

Precauții: Eryfluid este destinat uzului extern. A se evita contactul cu mucoasele și cu zonele
sensibile: regiunea subclaviculară, gatul, conturul ochilor ( excipient alcoholic ). Dacă acest
contact s-a produs, clatiți cu apă.

Efecte secundare: reacții cutanate și alergice (iritații, prurit, eritem), senzație de uscaciune a
pielii la începutul tratamentului.

Mod de administrare: se urmează indicațiile medicului; în general, una sau două aplicații zilnic.
Se aplică fără a se freca, cu ajutorul unei bucăți de vată,pe pielea curatată în prealabil și uscată.

32
6) Eritroacnol:

Prezentare farmaceutică: unguent conținând la 100 g, eritromicina 1,2 g și extract de calendulă

în propilenglicol 10 g

( tub cu 60 g ).

Acțiune terapeutică: unguent dermatologic eficace în acne prin conținutul de eritromicina;

antibiuotiv macrolidic active față de Propionbacterium acnes; extractul de calendulă asociat
acționează ca antiseptic și cicatrizant.

Indicații: acne, mai ales forme medii, cu inflamație, noduli și pustule.

Mod de administrare: aplicații locale de 2 ori pe zi ( dupa spalarea și uscarea zonei de piele
interesată ).

Reactii adverse: uneori fenomene de iritație locală, cu senzație de arsură, eritem, uscaciunea
pielii, descuamare; rareori suprainfecții cu germeni rezistenți; foarte rar reacții
alergice.contraindicații: alergie la eritromicina, prudentă în timpul sarcinii și alaptarii, se vor
păzi ochii, tratamentul se intrerupe în caz de suprainfecții. Nu se asociază cu medicamente
topice ieitante sau keratolitice.

CAPITOLUL IV.

Spiramicina ( Spiramycin, Rovamycine )

33
Spiramicina este, de asemenea, o macrolidă antibacteriană, mai rezistentă la acidul clorhidric
decât eritromicina, dar mai puțin eficace.Se folosește limitat.

Produsul izolat de S.L. Pinocert – Sindico ( 1954 ) din mediile de cultura de Streptomyces
ambofaciens și folosit în terapeutică sub numele de spiramicina ( D.C.I. ), Rovamicina, este o
pulbere albă, amorfă, cu gust amar, nehigroscopica, stabile la aer, puțin solubilă în apă, usor
sulubilă în alcool, benzene și chloroform. La puțin timp după izolare s-a constatat că nu este un
produs unitar, ci un amestec de trei antibiotice în urmatoarele proporții:

-60% spiramicina I;

-aproximativ 25% spiramicina II;

-15% spiramicina III.

Structura lor glicozidică macrolidică a fost stabilită de M.E. Kuehne si B.W. benson ( 1965 ).

Spectrul de activitate al spiramicinei este asemănător cu al eritromicinei. Este indicate în

tratamentul cu coci gram-pozitivi și în special cu stafilococi rezistenți la penicilină și la alte
antibiotice.

Se absoarbe repede pe cale orala. Concentrandu-se în cantitați mari în spută, antibioticul este
foarte active în infecții ale cavității bucale, în infecțiile dentare și ale căilor respiratorii.

Se administrează 2-5 g/zi, în doze fracționate, la interval de 6 ore.

Prezentare farmaceutică

34
Comprimate filmate de 3.000.000.U.I., cutie cu 10 comprimate; comprimate filmate de
1.500.000.U.I.,cutie cu 16 comprimate; falcoane de 5 ml cu adipat de spiramicină, pulbere
liofilizată pentru uz parenteral corespunzător la 1.500.000.U.i.

Acțiune terapeutică

Spiramicina este un antibiotic din clasa macrolidelor cu acțiune bactericidă, realizată printr-o
concentrație tisulară superioară celei serice ( 10 – 40 ori concentrația serică ). Specii obișnuit
sensibile: Streptococcus, Staphylococus, Staphylococcus meticilin sensibili, Branhamella
catarrhalis, bordetella pertusis, corynebacterium diphteriae, Mycoplasma pneumoniae,
Legionella pneumophila, Chlamidia trachomatis, Chlamidia spittacii, Lysteria monocytogenes,
Toxoplasma gondii, Neisseria gonorrheae, Neisseria meningitides, treponeme, leptospire,
bacteroides, clostridia.

Spiramicina ajunge la nivelul țesutului infectat atat pe cale sanguină, cât și transportată de
polimorfonucleare exact la locul inflamației. O altă caracteristică este faptul că o parte din
spiramicina se elimină ca formă active prin salivă, realizând concentrații bactericide la nivelul
cavitații bucale.

Indicații

Angine streptococice, sinuzite acute și cronice, laringite, tuse convulsive, pneumopatii acute,
infecții bronho-pulmonare din colectivități, pneumonii atipice, bronsite acute și cornice, BPCO
acutizat, astm bronsic, stomatite, gingivite, paradontoză, ( în asociere cu Flagyl ) impetigo
streptococci, prostatite, chlamidioză, toxoplasmoza mamei și a fătului, toxoplasmoza
congenitală, profilaxia meningitelor meningococice,(spiramicina nu traversează BHE, nefiind un
agent curative al meningitelor bacteriene ), profilaxia recidivelor de RAA la pacienții alergici la
penicilină.

Mod de administrare

Formă orală:

-la adulți 1 comp. de Rovamycin de 3.000.000.U.I. la 8-12 ore;

-la copii peste 20 kg -1.500.000.U.I. / 10 kg / zi în 2-3 prize.

Profilaxia meningitelor meningococice:

-la adulți: 3.000.000.U.I. / 12ore;

35
-la copii: 75000 U.I. /kg / 12ore, timp de 5 zile.

Forma injectabilă se administrează numai la adulți 1.500.000.U.I. / 8 ore; doza se poate dubla în
caz de infecții severe.

Reacții adverse

Cazurile în care s-au semnalat reacții adverse sunt rare, ele se manifestă ca alergii cutanate,
grețuri, vărsături, diaree.

Contraindicații

Este contraindicate pacienților care sunt alergici la spiramicină.

CAPITOLUL V

CALRITROMICINA

V.1.Klacid suspensie

Acțiune terapeutică

36
Claritromicina este un antibiotic care aparține familiei macrolidelor. Claritromicina își exercitș
activitatea antibacterianș prin inhibarea sintezei proteice legate de subunitatea ribozomala 50 S.

Klacid este activ în vitro împotriva microorganismelor urmatoare:

-Streptococcus agalactiae;

-Streptococcus pyogenes;

-Streptococcus viridans;

-Streptococcus pnumoniare;

-Haemophilus influenzae;

-Haemophilus parainfluenzae;

-Neisseria gonorhoeae;

-Listeria monocytogenes;

-Leginella pnumophila;

-Mycoplasma pnumoniae;

-Campylobacter pylori;

-Camylobacter jejuni;

-Chlamydia trachomatis;

-Brahmanella catarrhalis;

-Bordetella pertusis;

-staphylococcus aureus;

-Propionibacterium acnes.

Studii clinice au demonstrat apariția nivelelor plasmatice maxime la 2 ore de la administrarea

orală a unei doze unice de claritromicină, cu valori de 0,35g/ml dupa o doza de 100 mg, și
respective de 3,97g/ml dupa o doza de 1200 mg. Timpul de injumătătțre a drogului pare a fi
dependent de doză. Mai mult,alimentația nu s-a dovedit a avea o influentă semnificativă asupra
biodisponibilității acestei forme farmaceutice.

37
După absorbtie, claritromicina difuzează rapid în majoritatea țesuturilor, mai puțin în SNC, fără
diferențe semnificative de concentrație.

Claritromicina este metabolizată de ficat, metabolitul cel mai important fiind 14-hidroxi-N-
desmetil-claritromicina, care atinge nivele plasmatice maxime de 0,5 g/ml și de 1,2 g/ml la 2-4
ore dupa administrarea unei doze de 250 și respective 1200 mg. Numai după administrarea unei
doze de 1200 mg au putut fi identificate nivele plasmatice scazute de descladinozil-
claritromicină.

Procesul metabolic tinde la saturație la doze mari. La 5 zile de la administrarea orală sau
intravenoasă de claritromicină marcată cu C 14, 35% din doză a fost excretată în urină și 52% în
materiile fecale.

V.1.Preparate pe bază de claritromicină

V.1.1.Klacid suspensie

Formă farmaceutică

Medicamentul se prezintă ca suspensie pentru uz intern.

Compoziție

5ml suspensie reconstituita conține 125 mg de claritromicin.

V.1.2.Klacid comprimate filmate

Formă farmaceutică: comprimate filmate

Compoziție

1 comprimat filmat conține 250 mg claritromicină.

V.1.3.Klacid i.v.

Prezentare farmaceutică

pulbere pentru soluție injectabilă.

Compoziție

1 flacon conține 0,5 g claritromicina lactobionat.

38
Pastrare

A se pastra la temperatură sub 5oC, ferit de lumină.

Instrucțiuni de utilizare

Perfuzie intravenoasă. Prepararea soluției de perfuzat și preparea soluției de bază : în flaconul de

pulbere se introduce 10 ml de apă distilată; se agită foarte bine până la obținerea soluției
incolore și clare.

Pentru obținerea soluției de bază se folosește exclusive apă distilată. Soluția de bază se prepară
proaspăt pentru a fi utilizată imediat.

Prepararea soluției de perfuzat: soluția de bază (10 ml) se diluează cu 250 ml de soluție
compatibilă. Soluțiile compatibile cu soluția de bază sunt:

-ser fiziologic;

-soluția de glucoza 5%;

-soluția de Ringer-lactat;

-glucoza 5% în soluție ringer-lactat.

Este interzisă folosirea pentru dizolvare a altor soluții.

Soluția de perfuzat se utilizează imediat după preparare. Pentru fiecare perfuzie se utizează
soluție proaspată.Se pot administra numai soluții clare sau slab gălbui în extremis.

Indicații terapeutice

Tratamentul infecțiilor cu fermeni sensibili la claritromicină; infecțiile tractului nazofaringian

(amigdalite, faringite), și ale sinusurilor paranazale; infecții ale tractului respirator inferior:
bronsite, pneumonii bacteriene, pneumonii atipice; infecții ale pielii: impetigo, foliculite,
furunculoze și plagi septice.

Contraindicații

Claritromicina este contraindicată la pacientii cu hipersensibilitate la macrolide. Sarcina,

alaptarea, insuficiența hepatică severă sunt alte contraindicații stricte. La pacienții cu alterări
medii ale funcției renale este necesară atenție, iar la pacienții cu alterări severe ale funcției
renale este necesară adaptarea dozelor.

Dozare si mod de administrare.

39
Suspensia pentru uz intern are doza zilnică recomandată în mod uzual de 15 mg /kg corp/zi,
fracționate la 12 ore. Claritromicina poate fi administrată fără ajustarea dozei în prezența
afecțiunilor hepatice, dacă funcția renală este normală. Cu toate acestea, în situația unei afectari
renale grave, cu sau fără afectari hepatice coexistente, este necesară micșorarea dozelor sau
prelungirea intervalelor de administrare.

Pentru comprimate filmate

Dozele recomandate pentru adulți sunt de 250 mg la 12 ore. În caz de infecții severe, doza poate
fi marită la 500 mg la 12 ore. Administrarea trebuie să fie continuată, după severitatea infecăiei,
până la 6-14 zile. La pacienții cu afectări renale cu un clearance al creatininei mai mic de 30
mg /min., doza trebuie redusă la jumătate. Administrarea nu trebuie continuată la acești pacienți
mai mult de 14 zile.

Pentru soluția intravenoasă

Doza zilnică recomandată este cuprinsă între 8 si 16 mg/kg corp.În general, pentru adulți cu
greutate corporală medie, este recomandată o doză zilnică de 1 g claritromicină. Doza zilnică se
împarte în două doze, o doza la 12 ore. Durata perfuziei este de 60 minute. Claritromicina se
administrează parenteral, timp de 2-5 zile.

Imediat ce starea pacientului o permite, se trece la terapia orala:

a) la pacienții cu funcție hepatică alterată și funcție renală normală, nu se adaptează

doza, deoarece această substantă se metabolizează cu preponderentă în ficat; pacienții
cu tulburări ale funcției hepatice usoare și medii trebuie atent supravegheați, iar
pacienții cu tulburări hepatice severe nu se vor trata cu claritromicină.

b) dozarea la pacienții cu funcții renale alterate, al căror clearance la creatinină este sub 30
ml/min. se face administrând doza standard numai ca doză initială; urmatoarele doze vor fi
jumătate din doza standard;

c) dozarea la pacienții vârstnici: concentrația sanguină și timpul de înjumătățire sunt modificate,

în sensul creșterii lor, probabil din cauza micșorarii clearance-ului la creatinină. O modificare a
dozei nu este necesară. Atunci cand clearance-ul la creatinină scade sub 30 ml/min. trebuie
modificată doza așa cum a fost descrisă anterior.

Atenționări și precauții speciale. Deoarece claritromicina se metabolizează preponderant

hepatic, administrarea ei la pacienții cu funcții hepatice alterate se face sub supravegherea

40
 testelor hepatice. La pacienții cu tulburări medii ale funcției renale este necesară prudența, iar la
pacienții cu tulburări severe ale funcției renale este necesară adaptarea dozelor.

Ca și alte antibiotice, se poate ajunge după persistențe și repetate terapii la apariția de germeni
rezistenți (insensibili) sau la micoze. În aceste cazuri preparatul trebuie înlocuit.În cazul unei
diaree severe și trenante trebuie suspectată o colită pseudomembranoasă condiționată de
antibiotic care poate amenința viața. De aceea, în aceste cazuri se renunță imediat la medicament
și se face o antibiogramă, introducandu-se tratament specific (de exemplu Vancomicina oral
4x250 mg /zi. Sunt contraindicate preparate care inhibă peristaltica.

Sarcină și alăptarea. Unele cercetări experimentale pe animale au arătat pentru doze mari
prezența anomaliilor fetale. De aceea, claritromicina nu se administrează gravidelor.Deoarece
claritromicina trece în laptele matern, nu se administrează în alăptare.

Reacții adverse:

-ocazional pot apăre tulburări gastro-intestinale: greață, vărsături, dispepsie, dureri gastrice sau
intestinale, scaune moi sau diaree;

-glosita, stomatită, colorări ale mucoasei bucale, limbii sau dinților. Colorarea dinților
poate fi indepărtată de medical stomatolog.

-reacții de hipersensibilitate pot apăre excepțional. Aceasta variază între urticarie și

examente usoare, până la sindromul Steven-Johnson și anafilaxie;

-cefalee, modificări de gust sau de miros; modificările de miros apar frecvent în legătură
cu modificările de gust;

-modificări tranzitorii ale SNC ca: teama, amețeli, insomnii, halucinații, cosmaruri,
confuzie, psihoze; o legatură cauzala, totuși cu claritromicina nu poate fi stabilită.

S-au descris și tulburări ale auzului care se resimt odată cu incheierea terapiei. La nivelul
ficatului și a căilor biliare s-au descris cresteri tranzitorii ale concentrațiilor serice ale
transaminază(TGO, TGP), fosfatae alkaline, ca și ale bilirubinei. Ca și la alte macrolide, s-au
descris tulburari ale funcțiilor hepatice, ca de exemplu hepatită hepato-celulară și/sau colestatică
cu sau fără icter.

Pot apăre tulburări asociate ca: indispoziție, greață, vărsături, colici abdominale și febră.
Extrem de rar pot apăre acuze abdominale care pot mima o colică biliară, pancreatită, ulcer
perforat sau abdomen acut. Tulburările funcției hepatice, deși grave, sunt reversibile.

41
 În cazuri rare s-au descris hipoglicemii în legatură cu administrarea concomitentă cu
antidiabetice orale sau terapie cu insulină. În caz unic s-a descries trombocitopenie. La perfuzia
de claritromicină lactobionat pot apăre în mod excepțional la locul injectarii iritații venoase ca:
inflamație, durere, sensibilitate locală sau flebită.

Supradozare

După administrarea unor doze mari de claritromicină (supradozare) sunt de așteptat

acuze gastrointestinale severe. În cazul complicațiilor determinate de supradozare, perfuzia cu
claritromicină se întrerupe imediat și se i-au măsuri de protecție. Ca și alte macrolide,
claritromicina nu este hemodializabilă.

CAPITOLUL VI

Azytromycinum

Sumamed

VI.1.Sumamed capsule

Formă farmaceutică: capsule 250mg;

42
 Compoziție: o capsulă conține azitromicină 250mg sub formă de azitromicină dihidrat
262,5mg.

Excipienți : celuloză microcristalină, laurilsulfat de sodiu, stearat de magneziu.

Prezentare : cutie cu un blister conținând 6 capsule.

VI.2.Sumamed tablete

Formă farmaceutică : tablete de 125mg, 500mg.

Compoziție : o tabletă filmată de 125mg conține 125mg azitromicină sub formă de

dihidrat ; o tabletă filmată de 500mg azitromicină sub formă de dihidrat.

Prezentare : cutie cu 6 tablete a 125mg azitromicină ; cutie cu 3 tablete a 500mg

azitromicină ; cutie cu 2 tablete a 500mg azitromicină.

VI.2.Sumamed pulbere pentru suspensie orală

Formă farmacutică: pulbere pentru suspensie orală 100mg/20ml.

Compoziție: Sumamed pulbere pentru suspensie orală 100mg/5ml ; 5ml de suspensie

orală conțin 100mg azitromicină sub formă de dihidrat.

VI.3.Sumamed forte pulbere pentru suspensie orală

Formă farmaceutică: pulbere pentru suspensie orală 200mg/5ml, 20ml; pulbere pentru
suspensie orală 200mg/5ml,30ml.

Compoziție : 5ml suspensie orală conțin 200mg azitromicină dihidrat.

Prezentare : sumamed forte pulbere pentru suspensie orală 200mg/5ml,20ml ; flacon

conținand 800mg azitromicină sub formă de pulbere pentru reconstituirea a 20ml suspensie
orală prin adăugarea a 12 ml apă.

43
 Sumamed forte pulbere pentru suspensie orală 200mg/5ml,30ml ; flacon conținând
200mg azitromicină sub formă de pulbere pentru reconstituirea a 20ml suspensie orală prin
adăugarea a 18ml apă.

Indicații terapeutice :

-infecții cu microorganisme sensibile la azitromicină ;

-infecții otorinolaringologice : amigdalită, otită și sinuzită bacteriană ;

-infecții ale căilor aeriene superioare –farngită bacteriană ;

-infecții ale căilor respiratorii inferioare-bronșită acută, bronșită cronică acutizată,

pneumonie interstițiala și alveolarș, bacteriană;

-infecții ale pielii și țesuturilor moi-eritem cronic migrator(primul stadiu al boreliozei

Lyme), erizipel, impetigo, piodermite, cervicită;

-infecții gastrice și duodenale provocate de Helicobacter pylori.

Dozare și mod de administrare. Azitromicina se administrează o singură dată pe zi, cu

cel puțin o ora înainte sau cu 2 ore după masă.

În infecții ale căilor aeriene respiratorii superioare și inferioare, otorinolaringologice, ale

pielii și țesuturilor moi(cu excepția eritemului cronic migrator), doza este de 500mg o dată pe zi
(2 capsule), timp de 3 zile.

În eritemul cronic migrator se administrează 1g(4 capsule) o dată pe zi, în prima zi, apoi
500mg (2 capsule) o dată pe zi, în priză unică în zilele 2-5. Doza totală este de 3g.

În infecții cu transmitere sexuală doza este de 1g(4 capsule) administrat în priză unică.

În infecții gastrice și duodenale cu Helicobacter pylori se administrează 1g(4 capsule)

zilnic, în asociere cu medicamente antisecretoare gastrice și alte medicamente, conform
recomandărilor medicului.

La varstnici nu este necesară micșorarea dozei.

În cazul omiterii unei doze, aceasta se va administra cât mai repede posibil ; urmatoarele
doze se administrează la intervale de 24 ore.

Contraindicații : hipersensibilitate la azitromicină, la alte macrolide sau la oricare

dintre componenții produsului.

44
 Atenționari și precauții speciale. Azitromicina se administrează cu prudență la
pacienții cu insuficiență hepatică. Proprietățile garmacocinetice ale azitromicinei permit o
schemă de tratament scurt și simplu. Pentru indicațiile de mai sus, nu este necesară
administrarea o periodă mai lungă decat cea recomandată.

Interacțiuni medicamentoase. Antiacidele scad absorbția azitromicinei, de aceea se

recomandă un interval de cel puțin 2 ore între administrarea celor doua medicamente.

Deoarece medicamentele scad absorbția azitromicinei, medicamentul se administrează

cu cel puțin o oră înainte sau 2 ore după masă.

Efecte asupra capacității de a conduce autovehicule și de a folosi utilaje.

Azitromicina poate să afecteze uneori capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Racții adverse. Majoritatea reacțiilor adverse semnalate au fost usoare până la moderate
și reversibile după intreruperea tratamentului. Cele mai frecvente sunt reacțiile gastrointestinale,
cum sunt greața, vărsăturile, diareea, durerile epigastrice și flatulența.

S-au semnalat cresteri reversibile ale valorilor serice ale transaminazelor hepatice și
bilirubinemiei. Valorile crescute revin la normal în 2-3 saptămâni de la oprirea tratamentului.

Reacții adverse rare, dar potențial severe au fost edemul angioneurotic și icterul
colestatic. S-au raportat semne și simptome reversibile nervos-centrale, cum sunt: cefaleea,
vertij, parestezii, agitație, nervozitate. În studiile clinice s-au observat ocazional episoade
tranzitorii de neutropenie usoară, fără a se putea stabili o relație clară de cauzalitate cu
azitromicină. Alte reacții adverse raportate după punerea pe piață a medicamentului (< 1%),
lucru care nu s-a putut stabili o relație cauzală clară cu azitromicină, au fost:

-artralgii,

-edeme,

-astenie,

-insuficiența renală acută,

-convulsii,

-tulburări ale auzului.

45
Concluzii

Macrolidele sunt utilizate pe scară largă pentru combaterea infecţiilor tractului respirator, ale
pielii şi ţesuturilor moi, devenind una dintre cele mai comune cauze ale leziunilor hepatice
induse de medicamente.

Efectele adverse ale utilizării pe termen lung a macrolidelor şi ale interacţiunii acestor
antibiotice cu statine sau blocanţi ai canalelor de calciu nu sunt foarte frecvente, nefiind încă
bine caracterizate, şi sunt chiar subapreciate. Însă s-a observat − mai ales la pacienţii cu boli
cardiovasculare şi la vârstnici − că există riscul potenţial de apariţie a unor efecte clinice foarte
grave, cum ar fi: moarte subită cardiacă, insuficienţă hepatică sau renală acută etc.

Domeniul bolilor infectțioase este foarte vast și se extinde în continuare spre zone care
nu păreau a-i aparține.

La acesta se adaugă apariția continuă de noi droguri antimicrobiene și de noi tactici și

strategii terapeutice antiinfecțioase.

În prima parte a lucrarii sunt schițate concepții generale actuale asupra mecanismului
bolii infecțioase, țintelor terapiei antiinfecțioase și aspectului și tendințelor infecției.

Aceste considerente sunt utile în orientarea de primă intenție a diagnosticului și terapiei

antimicrobiene probalistice, empirice, înaintea determinarii definitive a etiologiei.

În a doua parte este prezentată grupa ANTIBIOTICELOR MACROLIDE, exemplificând

substanțele care aparțin acestei grupe și produsele farmaceutice dintre cele mai variate conținând
aceste substanțe.

Prin prezenta lucrare este incurajată promovarea unei logici și raționalizări a

antibioticoterapiei cu evitarea principalelor erori, abuzuri și cheltuieli exagerate.

46
47