Lucrare de Licenta-Antibioticele

LUCRARE
DE
LICENŢĂ
Profesor:
Elevă:
Balaban Cristina
-AMF-
Buzău
1
ANTIBIOTICELE CU
ADMINISTRARE INJECTABILĂ
Profesor:
Elevă:
Balaban Cristina
-AMF-
Buzău
2
MOTTO
„Antibioticele reprezintă cea mai mare descoperire a secolului în materie de

terapeutică.”
Boris Chain
3
ARGUMENT
Descoperirea şi introducerea în terapeutică a antibioticelor a reprezentat unul dintre

cele mai remarcabile progrese ale medicine, care a modificat radical evoluţia şi prognosticul
bolilor infecţioase.
Antibioticele reprezintă grupa de medicamente care se caracterizează prin cel mai mare
beneficiu terapeutic, cea mai frecventă utilizare dar şi cel mai mare risc terapeutic.
Abuzul şi utilizarea neraţională a antibioticelor datorită autoadministrării pot avea
consecinţe foarte grave, generând complicaţii mult mai grave decât afecţiunea pentru care au
fost administrate.
Antibioticele sunt substanţe chimice organice produse de microorganisme sau obţinute
prin sinteză sau semisinteză care în doze foarte mici, inhibă dezvoltarea microorganismelor
patogene. Analiza antibioticelor datează cu mulţi ani în urmă prin descoperirile lui Pasteur,
Fleming, la care nu ar trebui să neglijăm contribuţia savantului român Victor Babeş.
Introducerea antibioticelor de biosinteză în partea medicală s-a făcut prin 1941, constituind a
doua etapă importantă în descoperirea chimioterapiei. Descoperirea antibioticelor este una
dintre cele mai mari realizări ale secolului XX. Antibioticele au intrat în arsenalul
terapeutic al practicienilor ca mijloc de luptă împotriva infecţiilor şi au salvat multe vieţi
omeneşti. Antibioticele pot fi considerate ca reprezentând vârful de săgeată al terapiei
antiinfecţioase.
De aceea, cred că antibioticele sunt medicamente foarte importante şi foarte bune care
au salvat foarte multe vieţi omeneşti.
Descoperirea antibioticelor a însemnat un real progres în domeniul
chimioterapiei antiinfecţioase, determinând modificări profunde ale vechilor concepţii
terapeutice. Folosite în tratamentul celor mai frecvente boli infecţioase, aceste
medicamente au contribuit la scăderea considerabilă a mortalităţii infantile şi la prelungirea
vieţii oamenilor cu cel puţin 10 ani. Trebuie menţionată importanţa Penicilinei şi a derivatelor
ei. Ele se obţin astăzi pe cale industrială la noi în ţară - Fabrica de Antibiotice Iaşi - (cu un
renume internaţional) care acoperă pe deplin consumul intern şi internaţional.
Un alt important grup de antibiotice îl reprezintă cefalosporinele folosite din ce în ce
mai mult în practica farmaceutică.
4
INTRODUCERE
Antibioticele sunt medicamentele care împiedică dezvoltarea anumitor

microorganisme, fiind printre cele mai frecvente medicamente prescrise din medicina
modernă.
Descoperirea antibioticului a fost actul care a dus medicina ȋntr-o nouǎ etapǎ, iar multe
afecțiuni ce pǎreau netratabile au putut fi vindecate cu ajutorul antibioticului. Deşi
antibioticele sunt utile într-o mare varietate de infecţii, este important să realizăm că acestea
tratează infecţiile de natură bacteriană, fiind mai puţin utile împotriva infecţiilor virale sau
împotriva infecţiilor fungice. Sistemul imunitar poate distruge bacteriile înainte ca acestea să
se multiplice, şi să determine anumite simptome. Există însă şi situaţii când sistemul imun nu
poate face faţă infecţiei bacteriene, iar atunci sunt utilizate antibioticele, rolul acestora fiind de
a stopa dezvoltarea bacteriilor prin diferite căi. Pe de altă parte, potrivit unui studiu publicat în
Journal of American Medical Association, luarea de medicamente fără prescripţie medicală
(inclusiv a antibioticelor), şi utilizarea lor într-un mod necorespunzător, a fost listată ca fiind a
treia cauză de deces în SUA.
Deşi există peste 100 de tipuri de antibiotice, toate acţionează în acelaşi mod: acestea
distrug bacteriile sau stopează înmulţirea lor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă.
Tratamentul cu antibiotice este stabilit doar după un consult medical, fiind necesar să
se evite tratamentul „după ureche”. În medie, antibioticul începe să îşi facă efectul la
aproximativ 24 de ore din momentul în care a fost luat. Tratamentul durează cel puţin cinci
zile, iar în cazul în care se întrerupe administrarea mai devreme de această perioada, este
foarte posibil ca bacteria să rămână în organism, îmbolnăvindu-ne din nou la câteva zile. De
asemenea bacteria poate căpăta rezistenţă, fiind nevoiţi ca la următorul tratament să folosim un
antibiotic mai puternic.
Efectul secundar al antibioticelor poate apărea imediat după tratamentul cu aceste

medicamente sau poate afecta organismul pe termen lung. Efectele adverse ale antibioticelor
pot fi: diaree, vărsături, crampe abdominale, reacţii alergice, erupţii cutanate, candida, pete
albe pe limbă. Utilizarea antibioticelor se face cu precauţie maximă, în cazul femeilor
însărcinate sau care alăptează şi al persoanelor care suferă de insuficienţă renală cronică. De
asemenea, antibioticele pot interacţiona cu alte medicamente, cum ar fi pastilele
5
anticoncepţionale, dacă sunt luate în acelaşi timp.
Una dintre cele mai importante preocupări în medicina modernă este legată de
rezistenţa bacteriilor la antibiotice, infecţiile fiind tot mai des cauzate de bacterii care au
căpătat rezistenţă la aceste medicamente. Există mai multe motive pentru dezvoltarea de
bacterii rezistente la antibiotice. Una dintre cele mai importante cauze o reprezintă excesul de
antibiotic, prin utilizarea antibioticelor pentru simple răceli. Pe de altă parte, antibioticele sunt
indispensabile în tratamentul anumitor afecţiuni, iar netratarea bolilor cu acest tip de
medicamente ar putea duce la diverse complicaţii.
Antibioticele administrate în cantităţi mari sau în perioade în care nu sunt necesare
afectează sistemul imunitar. Folosirea în mod greşit a antibioticelor permite supravieţuirea
unor tulpini de viruşi mult mai puternici, greu de distrus de sistemul imunitar. Antibioticele nu
fac, uneori, distincţia între bacteriile dăunătoare şi cele „bune”, putând distruge şi bacteriile
care sunt utile în exercitarea diferitelor funcţii în organism, precum fluora digestivă. Astfel,
anumite tulpini de bacterii din tubul digestiv sunt esenţiale pentru a digera alimentele şi pentru
a produce vitamine. Atunci când aceste bacterii sunt eliminate, se ajunge la pierderea de
vitamine, diaree, infecţii parazitare, precum şi dezvoltarea unor alergii.
Antibioticele şi chimioterapicele antibacteriene au indicaţii nu numai în bolile specific

transmisibile, ci şi în variate infecţii cu grmeni sensibili, frecvente atât în sfera patologiei
tuturor specialităţilor medico-chirurgicale, cât şi în cea a medicului de medicină general,
pediatru sau de adulţi.
6
CUPRINS
Motto……………………………………………………………………....3
Argument………………………………………………………………….4
Introducere………………………………………………………………...5
CAPITOLUL I: Sistemul circulator……………………………...............8
CAPITOLUL II: Administrarea parenterală……………………………..13
2.1 Definiţii şi generalităţi………………………………………...13
2.2 Istoric………………………………………………………….14
2.3 Clasificare……………………………………………………..15
2.4 Căile de administrare parenterale……………………………..16
CAPITOLUL III: Antibioticele………………………………………….18
3.1 Generalităţi……………………………………………………18
3.2 Clasificare……………………………………………………..19
3.3 Farmacoterapie şi farmacotoxicologie………………………...20
CAPITOLUL IV: Antibioticele cu spectru larg………………………….24
4.1 Betalactaminele……………………………………………….25
4.2 Aminoglicozidele……………………………………………...28
4.3 Macrolidele……………………………………………………28
4.4 Tetraciclinele………………………………………………….29
4.5 Cloramfenicolul……………………………………………….29
4.6 Sulfamidele……………………………………………………29
CAPITOLUL V: Antibiotice – medicamente cu administrare
parenterală………………………………………………………………………31
CONCLUZII……………………………………………………………..55
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………57
7
CAPITOLUL I
Sistemul circulator
În cadrul sistemelor şi aparatelor care alcătuiesc fiinţa biologică umană, sistemul circulator
ocupă un rol de primă importanţă, fiind distribuitorul "sevei vieţii".
Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai
mari, prin care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. Sistemul
circulator reprezintă o imensă reţea de distribuţie, redistribuţie, evacuare
şi recaptare a fluidelor din corp, având o importanţă covârşitoare pentru
organism (fig. 1).
Multitudinea de vase tubulare ale sistemului circulator, prin intermediul
cărora circulă sângele, reuşeşte să irige permanent întreg organismul,
fără să fie omis nici un ungher, nici măcar o celulă, din zecile de
miliarde care alcătuiesc corpul uman (fig. 2).
Figura 1

Figura 2
8
Sistemul circulator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o
unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului.
Inima asigură circulația sângelui în întregul corp. Este un organ muscular gol pe
dinăuntru, în formă de pară, situat în partea mediană a cavității toracice, între plămâni. Nu mai
mare decât pumnul, greutatea sa medie este de 260 g și lungimea variază de la 12 cm la 14 cm,
la o lățime de aproximativ 9 cm. Vârful său, denumit apex, se sprijină pe diafragm și este ușor
orientat spre stânga.
Sistemul circulator este cel ce realizează mişcarea sângelui prin ȋntreg organismul.
Inima şi vasele sanguine sunt cele mai improtante componente ale sistemului circulator.
Fiecare bătaie ȋmpinge sângele ȋn vasele de sânge ce transportă: oxigen şi nutrimente către
ţesuturi prin intermediul sistemului arterial şi produşi de degradare şi metaboliţi de la nivel
tisular către cord prin intermediul sistemului venos. Sistemul limfatic este cea de-a treia
componentă a sistemului circulator.
Sistemul circulator este alcătuit din două sisteme reprezentate de:

• Sistemul vaselor sanguine;
• Sistemul vaselor limfatice.
Sistemul vaselor sanguine este alcătuit din următoarele componente:
• Arterele – sunt vase ce pleacă de la nivelul cordului şi se ramifică pe traiectul lor la fel ca
ramurile unui copac, devenind din ce ȋn ce mai mici, alcătuind arborele arterial ce ȋndeplineşte
funcţia de transport la nivel tisular atât a nutrimentelor, cât şi a oxigenului.
• Capilarele – sunt vase sanguine de mici dimensiuni ce formează o reţea difuză ce realizază
numeroase anastomoze şi la nivelul cărora au loc schimburile dintre ţesuturi şi sânge.
• Venele – sunt vase ce se formează prin unirea reţelei difuze a capilarelor, realizând un sistem
ramificat ce porneşte ȋn mod opus arborelul arterial, de la terminaţii subţiri către canale
progresiv mai largi.
Sistemul limfatic este alcătuit din:
• Un sistem complex de capilare ce colectează limfa de la diferite organe şi ţesuturi;
• Un sistem elaborat de vase ce colecteză şi conduc limfa de la nivelul capilarelor la nivelul
venelor gâtului;
• Organe limfoide şi noduli (ganglioni) limfatici au drept scop filtrarea limfei şi ȋmbogăţirea ei
cu limfocite.
9
Arterele sunt vasele eferente de la nivelul cordului, adică toate vasele ce pleacă de la
acest nivel. Au formă tubulară, asemenea unor conducte, şi pe traiectul lor se bifurcă şi se
subţiază totodată, toată circulaţia arterială având aspect arborescent.
Dimensiunile lor sunt diferite, acestea putând fi clasificate ȋn funcţie de acest criteriu:
• Arterele de mari dimenisuni sau arterele elastice sunt reprezentate de: aorta, ramurile sale
mari, subclaviculara, carotida comună, artera iliacă şi arterele pulmonare.
• Arterele medii sau musculare ce mai sunt denumite şi artere de distribuţie sunt reprezentate
de arterele ce realizează vascularizaţia viscerelor.
• Arterele de mici dimensiuni sau arteriole ce se clasifică la rândul lor ȋn arteriole mari şi mici.
Microcirculaţia este alcătuită din următoarele elemente:
• O arteriolă;
• Reţeaua de capilare;
• Metarteriole;
• O venulă postcapilară.
Excepţiile de la această regulă sunt reprezentate de glomerulul renal şi sistemul port.
Venele sunt formaţiuni tubulare, vase de capacitanţă şi pot fi de asemnea clasificate
astfel: • Vene mari: vena cava superioară, vena cava inferioară, venele pulmonare;
• Vene medii şi mici: vena jugulară externă, vena jugulară internă;
• Venule.
Venele prezintă aceeiaşi structură generală reprezentată de intima, medie şi adventice, ȋnsă la
fel ca şi ȋn cazul arterelor, acestea prezintă anumite specificităţi.
Vasele limfatice. Vasele limfatice sunt extrem de fragile, straturile lor fiind uneori
translucide. Ele sunt ȋntrerupte din loc ȋn loc de porţiuni ȋngustate, traiectul lor având aspect
nodular. Acest aspect este determinat de prezenţa valvelor, ȋn mod similar venelor. Ȋn ceea ce
priveşte structura parietală, aceasta este similară venelor (intimă, medie, adventice) pentru
vasele limfatice mari.
Fiziologia sistemului circulator. Proprietăţile fiziologice ale vaselor sanguine sunt
reprezentatede elasticitate şi contractilitate.
Elasticitatea se defineşte ca fiind capacitatea vaselor de a se destinde şi de a reveni ulterior la
forma iniţială, ȋn funcţie de variaţiile de volum şi presiune.
Prin capacitatea de a se destinde, arterele amortizează pulsul cardiac şi cresc totodată
10
randamentul inimii, dar şi uniformizează fluxul sanguin, dintr-unul sacadat ȋn unul continuu.
Contractilitatea se defineşte ca fiind capacitatea fibrelor musculare de la nivelul arterelor
medii şi de la nivelul venelor de a se contracta sau relaxa sub acţiunea unor factori nervoşi sau
umorali. Acest fenomen poartă denumirea de vasomotricitate, prin vasoconstricţie sau
vasodilataţie realizându-se creşterea sau scăderea tonusului vascular. De exemplu, daca apare
vasodilataţia la nivelul unei arteriole, la nivelul teritoriului respectiv creşte fluxul sanguin, ȋnsă
pe plan general are loc o scădere a presiunii arteriale datorită direcţionării unei cantităţi de
sânge mai mare ȋn teritoriul respectiv. Vasoconstricţia unei arteriole va determina ischemie ȋn
teritoriul corespunzător, iar pe plan general va determina creşterea tensiunii arteriale.
Circulaţia arterială. Arterele ȋndeplinesc două funcţii majore şi anume:
• Funcţia de rezervor amortizor de contracţie cardiacă;
• Funcţia de canale conductoare ce realizează pomparea sângelui de la nivelul cordului la
periferie pentru a transporta oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi.
Sângele circulă la nivel arterial sub o presiune ce poartă denumirea
de presiune arterială. Datorită distensibilităţii arterelor, contracţia ritmică a cordului este
pulsatilă şi fluctuantă deoarece presiunea din timpul sistolei este mai mare decât cea din
timpul diastolei. Arteriolele reprezintă rezistenţa vasculară periferică şi determină scăderea cu
50% a presiunii sanguine.
Circulaţia venoasă. Venele prezintă pereţi subţiri ce sunt capabili să ȋşi modifie forma
ȋn funcţie de volumul de sânge circulant. Volumul de sânge este direct proportional cu
presiunea venoasă. Când presiune venoasă este scăzută, volumul de sânge din interiorul lor
este scăzut, acestea colabându-se. Pe măsură ce presiune venoasă creşte, pereţii venelor se
expandează la fel ca pereţii unui balon.
Circulaţia limfatică. Aceasta realizează drenajul lichidului interstiţial, reglând
presiunea interstiţială şi recuperând totodată proteinele, menţinând astfel o concentraţie
scăzută ȋn interstiţiu a proteinelor. Funcţia principală a sistemului limfatic este de a readuce ȋn
circulaţie excesul de lichid interstitial şi de a transporta particulele de mari dimensiuni din
interstiţiu ȋn sânge.
Simptome asociate sistemului circulator. Durerea este simptomul cel mai frecvent
ȋntâlnit ȋn patologia arterială, localizarea ei fiind la nivelul teritoriului ischemic.
Claudicaţia intermitentă este durerea ce se instalează consecutiv ischemiei musculare ce apare
11
ȋn urma efortului. Apare la efortul de mers, iar caracterul ei este de crampă constrictivă, şi
uneori poate fi ȋnsoţită şi de senzaţia de greutate la nivelul gambei, coapsei sau fesei, ȋn funcţie
de localizarea teritoriului ischemic. Apariţia claudicaţiei intermitente obligă bolnavul să se
oprească din mers şi durerea dispare la ȋncetarea efortului, rămânând doar o senzaţie de
greutate ȋnsoţită de parestezii.
Figura 3
12
CAPITOLUL II
Administrarea parenterală
2.1 Definiţii şi generalităţi

Medicamentele parenterale sunt preparate farmaceutice sterile sub formă de soluţii,
suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate, destinate a fi administrate transcutanat, printr-un
procedeu care lezează ţesuturile, în corpul uman.
Denumirea “parenteral” provine din limba greacă, de la cuvintele par = în afară de şi
enteron = intestine, termen ce desemnează medicamentele care ocolesc tractul gastr-intestinal;
sau de la cuvântul grec parenthitenai = a injecta, înţelegându-se prin aceasta o grupă delimitată
de medicamente, care se administrează prin injectare, în cea mai mare parte, cu ajutorul
seringii sau prin implantare.
Principalele medicamente parenterale sunt:
- forme lichide injectabile;
- forme lichide perfuzabile;
- forme lichide de diluat pentru uz parenteral;
- pulberi pentru preparate injectabile;
- comprimate pentru soluţii injectabile;
- implante;
- seruri şi vaccinuri;
- produse radiofarmaceutice.
Calea parenterală reprezintă una din cele mai importante posibilităţi de administrare a
medicamentelor. Avantajele sunt:
- dozaj exact al substanţelor medicamentoase;
- rapiditate de acţiune: efect imediat şi chiar instantaneu în cazul căii i.v., mai ales în urgenţe
(stop cardiac, astm şi şoc);
13
- dirijarea timpului de acţiune a medicamentului injectat, în funcţie de calea de administrare şi
de gradul de dispersie a substanţei: efect instantaneu, cu durată de câteva minune sau o acţiune
prelungită de câteva săptămâni;
- evitarea unor efecte secundare;
- posibilitatea de acţiune teraputică localizată;
- posibilitatea administrării unor medicamente, care nu sunt absorbite în intestine şi prin
administrare orală au numai acţiune locală, în tractul gastro-intestinal;
- administrarea la pacienţii în stare de incoştienţă, stare de vomă;
- terapia parenterală însoţeşte terapia orală;
- prin administrarea de medicamente pe căile parenterale se evită efectul primului pasaj asupra
acestora;
- alimentarea organismului pe cale artificială, prin introducerea de substanţe nutritive, pe căile
parenterale;
- dezintoxicarea organismului.
Indiferent de calea de administrare parenterală, un număr de dezavantaje apar ca
inerente pentru produsele parenterale:
- modul de administrare traumatizant, durere la locul de injectare, eventualele iritaţii local;
- condiţii speciale de fabricare;
- respectarea unei riguroase asepsii la injectare, pentru a evita contaminarea bolnavilor:
- necesitatea injectării repetate, la interval de timp determinate, pentru a avea un nivel sanguin
constant;
- apariţia de complicaţii ca septicemia, infecţii fungice, interacţiuni medicamentoase.
2.2 Istoric
Domeniul larg al terapiei medicamentelor parenterale este rezultatul descoperirilor din
cadrul a numeroase discipline. Medicamentele injectabile sunt forme farmaceutice industriale,
relativ recent introduce în terapeutică, în scopul al XX-lea, deşi unele documente arată
preocupări în această direcţie din cele mai vechi timpuri.
Observaţiile de început asupra înţepăturilor de insecte şi muşcăturilor de şarpe au
sugerat că substanţele pot fi introduse în organism prin înţeparea pielii. Primele preocupări
finalizate în studii experimentale apar o dată cu descoperirea circulaţiei sângelui, la începutul
sec. al XVII- lea, de către William HARVEY (1616), fizician şi fiziolog englez. Acestea au
14
avut ca scop înlocuirea parţială a sângelui, iar mai târziu, introducerea de medicamente, fie
sub formă de pulberi, în incizii, fie sub formă de soluţii.
Folosind aparate brute şi necunoscând tehnica aseptică, procedeul de injectare şi-a
pierdut din renume, dar cu timpul, observaţiile câştigate prin experienţe au contribuit la
dezvoltarea conceptului de terapie parenterală.
Johan Daniel Major (1634-1693) s-a afirmat prin folosirea unei seringi de argint
gradată, pentru a măsura volumul de lichid injectat.
Louis Pasteur, în 1858 a evidenţiat existenţa microorganismelor şi a studiat tehnica de
sterilizare a medicamentelor injectabile.
În 1856, Charles Gbriel Pravaz, chirurg francez, a conceput seringa din metal şi sticlă.
Din 1860, terapia subcutanată s-a practicat cu medicamente disponibile din acea vreme, dar
infecţiile datorită soluţiilor şi instrumentelor nesterile erau ceva obişnuit.
O altă contribuţie esenţială la dezvoltarea medicamentelor injectabile a constituit-o
apariţia recipientelor speciale, în care soluţiile se puteaupăstra sterile: primele fiole de sticlă,
de formă sferică, proiectate şi fabricate de farmacistul francez Limousin, în 1866, au fost
perfecţionate în anii următori, până s-a ajuns la formele actuale.
În 1920, s-au introdus în laboratoarele industriale şi flacoanele multidoze, din care se
pot preleva, treptat, cantităţile necesare de medicament, fără contaminare (insulina).
În 1923, Florence Siebert a pus în evidenţă contaminarea apei distilate cu pirogene.
Prima farmacopee care oficializează preparatele injectabile, în 1908, este Codexul
francez.
Preparatele injectabile sunt oficializate de F.R. IV, în 1926, prin două monografii: serul
fiziologic şi serul gelatinos. În ediţia a V-a, 1943, apare prima monografie de generalităţi:
Injectabilia, care îşi schimbă denumirea în Injectiones, în ed. a IX-a; tot în această ediţie apar
trei monografii cu soluţii radioactive, ed. a X-a (1993) prevede denumirea de
„INJECTABILIA”. La ora actuală, medicamentele injectabile constituie forma farmaceutică
cea mai răspândită, după comprimate şi capsule.
2.3 Clasificare
Formele parenterale se pot clasifica după diferite criterii:
a. gradul de dispersie: soluţii, suspensii, emulsii, pulberi, comprimate;
b. natura vehiculului: soluţii apoase, uleioase, în cosolvenţi, cu vehicul viscozifiant;
15
c. modul de condiţionare: multidoze şi doză unică;
d. cantitatea de vehicul:
- preparate injectabile: 1-20 ml;
- perfuzii: 100-1000 ml;
- spălături ale cavităţilor: peste 1000 ml;
e. calea de administrare:
- intravenos (i.v.): soluţii apoase, emulsii L/H;
- intramuscular (i.m.): soluţii şi suspensii apoase, soluţii şi suspensii uleioase, preparate
vâscoase apoase;
- subcutanat (s.c.): soluţii şi suspensii apoase;
- căi secundare: soluţii apoase;
f. viteza de eliberare a substanţei medicamentoase:
- forme parenterale cu eliberare convenţională;
- forme parenterale cu eliberare modificată;
g. acţiunea farmacologică: anestezice, hipnotice, sedative, vasoconstrictoare,
antiinflamatoare, diuretice, antifungice, citostatice etc.
2.4 Căile de administrare parenterale
Pentru un medicament administrat în afara tubului digestiv se utilizează termenul
parenteral, spre a desemna aplicarea transcutanată sau injectabilă. Aceasta constă în
penentrarea medicamentului prin efracţie, prin piele. Pentru a realiza o astfel de administrare,
pielea trebuie perforată cu un instrument special, steril – un ac de injecţie, prin care
medicamentul este injectat în interiorul corpului, cu ajutorul unei seringi.
Calea intravenoasă (i.v) este cea mai utilizată pentru injectarea directă a unui
medicament în torentul sanguin; în venă, la plica cotului, dosul sau încheietura mâinii. Această
cale este utilizată pentru o acţiune rapidă (administrare de antibiotice în caz de infecţii grave,
anestezice generale), cât şi pentru a corecta ionograma sângelui (prin soluţii perfuzabile).
Pe această cale se asigură o biodisponibilitate maximă, deoarec permite o absorbţie
rapidă, efectul farmacologic fiind instantaneu, cu niveluri sanguine foarte ridicate, care pot fi
uneori periculoase. În unele cazuri, o injecţie i.v. se efectuează lent (în 5 minute), de aceea se
preferă să se utilizeze pompe injectabile sau să se administreze soluţia diluată, în lichidul de
perfuzare.
16
Calea intramusculară. Relativ uşoară şi larg utilizată, injectarea unui medicament în
ţesutul muscular profund este puţin dureroasă, dacă ea este practicată suficient de lent, pentru
a evita destinderea bruscă a muşchilor. Un pericol totuşi poate fi injectarea într-o venă a
muşchilor; aceasta este raţiunea pentru care este necesar să se aspire lejer sau să se verifice
absenţa de sânge în ac, înainte de a injecta medicamentul. Ţesutul muscular, în principal
constituit din fibre striate, este dotat cu o vascularizaţie foarte dezvoltată, cu numeroase vase
capilare sanguine, ceea ce permite o bună absorbţie.
Pe această cale se administrează frecvent medicamentele injectabile cu volum mic, de
1-3 ml, până la 10 ml.
Căile subcutanate. În mod obişnuit se disting două posibilităţi:
- calea intradermică (i.d.), pentru administrarea imediat sub suprafaţa pielii, la limita
dintre epiderm şi derm;
- calea hipodermică, numită frecvent şi calea subcutanată (s.c.), permite administrarea
sub piele, în ţesutul subcutanat, care este un ţesut conjunctiv din hipoderm (coapsă, umăr,
abdomen); este calea cea mai folosită şi mai profundă decât cea intradermică. Ea permite
injectarea de soluţii apoase, suspensii cu cristale care se absorb lent. Se obţine o acţiune
prelungită, exploatată în special pentru preparatele pe bază de insulină (retard). În general se
administrează până la 2 ml soluţie sau suspensie.
Căile intraspinală şi intratecală. Pentru o acţiune la nivelul meningelui sau al axului
cerebro-spinal se efectuează o injectare directă în spaţiul spinal subarahnoidian, plin cu lichid
cefalo-rahidian, în care se scaldă măduva spinării. După nivelul de injectare se disting:
- calea intrarahidiană;
- calea intradurală sau epidurală;
- calea subarahnoidiană.
Calea intracardiacă este rar folosită, fiind justificaţia pentru cazurile excepţionale,
prin injectarea unui medicament direct în miocard. La fel este considerată şi calea
intraventriculară, folosită în mod particular.
Căile intraarticulară şi intrasinovială. Administrarea la nivelul articulaţiilor permite
introducerea de medicamente care au în general o acţiune locală, cum este cazul
antiinflamatoarelor steroidiene.
Calea intramedulară. Injectarea în măduva osoasă poate fi asimilată cu calea
17
intravenoasă, ca rapiditate şi trecere în sânge. Ea se practică, la adulţi în cavitatea sternului, iar
la copii în măduva tibiei sau femurului; se recurge rar la această cale.
Căile intracardiacă, intraarticulară şi epidurală sunt utilizate doar în cazuri de urgenţă.
CAPITOLUL III
Antibioticele
3.1 Generalităţi.
Antibioticile sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute
prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor
patogene. Dupa descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat ca unele specii microbiene se
apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive. Acest fenomen este numit
antibioza, iar substantele chimice rezultate din metabolismul celular vii poarta numele de
antibiotic. Primul care a semnalat, in 1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de
microorganisme a fost savantul roman Victor Babes; tot el a sugerat ca aceste substante ar
putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni. Aceste fapte
constituie o anticipatie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani inaintea descoperiri
epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea
pentru terapeutica antagonismul microbian. Introducerea, in 1941, in practica medicala a
antibioticelor de biosinteza caracterizate prin aspectul larg de actiune, eficacitate ridicata si
tocsicitate redusa, constituie cea de-a doua etapa extrem de importanta in dezvoltarea
chimioterapiei. Succesele exceptionale obtinute in tratarea maladiilor infectioase cu ajutorul
penicilinei G au declansat cercetari foarte minutioase pentru a gasi noi antibiotice de
biosinteza. Asa se explica faptul ca intr-un interval extreme de scurt sant descoperite si
introduse in terapeutica penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina,
eritromicina,oleandomicina, iar mai tarziu cefalosporinele si rifampicina. Utilizarea excesiva a
penicilinei G a generat insa fenomenul de penicilino-rezistenta, fenomen manifestat prin
pierderea eficacitati terapeutice. Acest fapt, cuplat cu slaba stabilitate a penicilinei in mediul
acid si la actiunea penicilinei, a determinat extinderea cercetarilor privind obtinerea de noi
antibiotice prin semisinteza si sinteza. Cel de-al doilea grup de agenti antimicrobieni cuprinde
18
chimioterapicele si antibioticele care, introduse in organism, exercita efecte toxice specifice
fata de anumite microorganisme, paraziti sau celule atipice - cum ar fi cele canceroase - avand
insa efecte toxice mult mai reduse sau absente fata de celulele organismului gazda. Aceasta
diferenta de toxicitate se datoreste particularitatilor metabolice ale celulelor patogene in
comparatie cu cele ale gazdei, agentii antimicrobieni actionand in mod selective asupra unor
3.2 Clasificare. Clasificarea principalelor AB antimicrobiene se face in functie de

structura lor chimica. Se disting urmatoarele grupuri:
1. Betalactamine: penicilinele şi cefalosporinele.
2. Aminoglicozide: gentamicina, kanamicina, streptomicina, amikacina.
3. Macrolide: eritromicina, claritromicina.
4. Tetracicline: tetraciclina si doxiciclina.
5. Cloramfenicol.
6. Sulfamide.
7. Lincosamide: clindamicina.
8. Polipeptide: poliximenele, bacitracina.
9. Chinolone: acid nalidixic, norfloxacina, ciprofloxacina, ofloxacina

ALEGEREA TRATAMENTULUI CU ANTIBIOTICE. Pentru aplicarea corecta a
tratamentului cu antibiotice trebuie sa se tina seama de trei factori: antibioticele, boala (si
agentul patogen), particularitatile clinice ale bolnavului. Pentru fiecare antibiotic, este necesar
sa se cunoasca urmatoarele date: modul de actiune; absorbtia pe diferitele cai de administrare;
nivelul, care poate fi realizat in singe sau in tesuturi si, mai ales, la locul conflictului dintre
agentul patogen si organism; pe ce cale si sub ce forma se elimina; posologia si reactiile
adverse. In ceea ce priveste boala si agentul patogen, trebuie sa fie asigurat (in primul rind)
diagnosticul corect si complet: etiologie, forma clinica, complicatii, reactivitatea organismului.
Uneori, nu este necesara izolarea agentului etiologic, el subintelegindu-se din diagnosticul de
19
boala (de exp.: scarlatina, lues). De cele mai multe ori, agentul etiologic Calea de administrare
a antibioticelor va fi aleasa in functie de localizarea infectiei, de proprietatile antibioticului si
de cooperarea bolnavului. Pentru toate infectiile, este de preferat calea orala, pentru
antibioticele care se resorb bine digestiv si cind aceasta cale este accesibila. Antibioticele
neresorbabile se administreaza pe cale orala, dar numai pentru tratamentul unor infectii
intestinale. Calea intramusculară se foloseşte atunci când calea orală nu este accesibilă sau
când antibioticul nu poate fi administrat pe aceasta cale. Se recurge la calea intravenoasa,
atunci cind antibioticul nu poate fi administrat pe alta cale sau cind este nevoie sa se obtina
intr-un timp scurt, niveluri inalte de antibiotic. Ritmul de administrare este stabilit in functie
de particularitatile antibioticului si, in primul rind, de timpul de injumatatire. Cu cit timpul de
injumatatire este mai mic, cu atit adimistrarile trebuie sa fie mai dese (de ex.: penicilina); cu
cit el este mai mare, cu atit administrarile se fac mai rar (de ex.: doxiciclina). Durata
tratamentului este in functie de boala si de bolnav. In general, un tratament cu antibiotice este
continuat pina la terminarea infectiei sau pina cind organismul, cu mijloacele lui de aparare,
devine capabil sa inlature infectia. In infectiile acute, se recomanda de obicei un tratament
scurt (de ex.: dizenterie, gonoree). In infectiile cronice (de ex.: tuberculoza) tratamentul este
de lunga durata. Dupa instituire, tratamentul cu antibiotice trebuie controlat, in vederea
aprecierii eficacitatii sau ineficacitatii lui. Eficacitatea tratamentului cu antibiotic se apreciaza
dupa urmatoarele date: date clinice (ameliorarea starii generale, scaderea febrei, diminuarea
fenomenelor morbide), date paraclinice (de ex.: ameliorarea sau remiterea aspectului
radiologic al organului afectat de infectie), date de laborator (scaderea leucocitozei sau vitezei
de sedimentare a hematiilor, normalizarea urinii, negativarea culturilor) etc. Tratamentul
trebuie intrerupt, in situatia in care se dovedeste ineficient sau nociv sau cind reactiile adverse
intrec avantajele tratamentului.
3.3 Farmacoterapie şi farmacotoxicologie. Niciun medicament nu este lipsit de

efecte adverse este valabila si la CT si la antibiotice. De aceea in toate cazurile trebuie sa se
faca un bilant intre beneficial terapeutic si riscul efectelor adverse. Cea mai mare parte din
acestea sunt alergice si toxice si se manifesta la nivelul tubului digestiv, ficatului, rinichilor,
sistemului nervos si singelui. Singerarile imputabile antibioticelor si CT pot avea 3 cauze:
20
 interferenta cu vitamina K (cloramfenicol, tetracicline, neomicina) mai ales la bolnavi
subalimentati sau cu alimentatie parenterala.
 influenta asupra plachetelor (cloramfenicol, carboxipeniciline);
 interactiunea cu anticoagulante orale (metronidazol). In insuficienta renala daca nu se

ajusteaza dozele, incidenta efectelor adverse este crescuta.
Se pot inregistra efecte oto- si nefrotoxine cu aminoglicozide si vancomicina; efecte
nemotoxice cu benzilpenicilina (doze mari), polixina E, nitroferani, nefrotoxicitate cu
sulfamide, tetracicline, estolat de eritromicina, oleandomicina, efecte toxice hematice cu
cloramfenicol, sulfamide. In unele infectii acute si cronice pentru alegerea antibioticelor sau
CT este utila, uneori obligatorie efectuarea identificarii agentului patogen prin cultura si/sau
testarea sensibilitatii. In unele infectii acute cu evolutie grava (meningite, septicemii,
pneumonie) adesea nu se poate astepta rezultatul testarilor de laborator. In aceste cazuri
antibioterapia se institue pe baza citorva indicatii:date furnizate de incercare de identificare a
agentului patogen sau de colorarea gram efectuata de sputa, urina, exudat din plagi, tabloul
clinic; cunoasterea privind sensibilizarea la antibiotice sau CT a agentilor patogeni curent
intilniti in mediul unde a aparut infectia respectiva; date de literatura privind frecventa
localizarii infectiilor acute produse de diferiti agenti (de prima alegere). In cazurile care nu
beneficiaza de astfel de medicamente sau care nu le suporta, se recurge la medicamente de
inlocuire(alternative). In prescrierea unui tratament antimicrobian se va face alegerea intre
substante bactericide si cele bacteriostatice.
Bactericidele se indica in: Infectii cu evolutie subacuta, cind mecanismele de aparare
fiziologice nu au timpul necesar intrarii in actiune; si patologica a bolnavului tratat. In cazul
administrarii intravenoase a antibioticelor in infectii obisnuite sau in perfuzii, se va acorda
atentie deosebita incompatibilitatilor care pot aparea la asocierea in aceeasi seringa sau in
flaconul de perfuzie, cu alte medicamente.
În stabilirea duratei tratamentului cu substante antimicrobiene trebuie avut in vedere ca
tratamentele prea scurte pot fi urmate de reluarea infectiei, iar cele prea lungi pot determina
In prescrierea AB si CT ca profilactice trebuie respectate anumite pricipii ca:
 profilaxia trebuie sa vizeze un singur agent patogen resposabil de producerea unei infectii
bine definite.
21
 se folosesc antimicrobiene cu spectru cit mai limitat, activ conta agentului pathogen
incriminat.
 profilaxia cu AB vizeaza de obicei agenti patogeni la care rezistenta se instaleaza lent sau
deloc.
 administrarea profilactica a AB de regula se face pentru scurt timp, dar poate fi de mai lunga
durata numai la bolnavi cu reumatism poliarticular acut, in cazul tuberculozei si al maladiei
 profilaxia se efectueaza individualizat.
 la bolnavi cu viroze respiratorie , administrarea profilactica a AB si CT se va face numai in
situatii bine definite (sugari , varstnici ,cardiaci, pulmonari cronici, cirotici, diabetici).
 in chirurgie , profilaxia cu AB nu se foloseste in interventiile aseptice. Este indicate numai in
cazurile grave , cand nu se poate face un drenaj bun , in interventii septice.
 profilaxia cu AB si CT nu exclude si nu mlocuieste masurile de asepsie si antisepsie nu
previne infectiile intraspitalicesti.
 AB care pot fi administrate in doze obisnuite sau putin reduse ca: penicilina, cefalotina,
doxicilina, minocilina, eritromicina, lincomicina, cloramfenicol.
 AB pentru care se reduc dozele sau se maresc intervalele dintre prize ca: streptomicina,
kanamicina, gentamicina, cefaloridina, vancomicina, tetraciclina, polimixina E, unele
sulfamide.
 AB care se elimina exclusiv prin urina s.i nu se administreaza in insuficienta renala:
nitroferanil, ac.nalidixic, polimixina B, sulfamide cu actiune acuta.
In insuficienta renala se prefera penicilina, cefaloxina, eritromicina, oxacilina,
doxicilina. Unele AB sunt bine tolerate de cei cu ficatul normal dar pot produce efecte toxice
la doze mari si la persoane cu suficiente hepatice preexistente. Printre acestea sunt tetraciclina
sulfamide. La bolnavii cu icter nu se vor administra cloramfenicol, acidul nalidixic, sulfamide.
In insuficienta hepatica nu se administreaza: eritromicina, rifampicina.
In general este contraindicata asocierea AB si CT care produc aceleasi tipuri de efecte
aduse pentru a evita potentarea lor.
Efectele adverse legate de utilizarea agentilor antimicrobieni pot fi impartite in
patrucategorii: reactii alergice, toxice, idiosincrazice si tulburari de ordin biologic, dupa cum
urmeaza:
1. Reactiile alergice comune pentru majoritatea AB (mai frecvente pentru peniciline)
22
sunt favorizate de contactul repetat, prelungit, cu concentratii mari, pe suprafete intinse, ca si
de terenul alergic. Sunt de obicei fncrucisate in cadrul aceluiasi grup de substante.
Manifestarile clinice imbraca forme diferite, de la simple eruptii cutanate pana la soc
anafilactic.
2. Reactiile toxice intereseaza de regula numai un organ sau tesut: aminoglicozidele
sunt oto- si nefrotoxice, Tetraciclina s.i Eritromicina sunt hepatotoxice, Cloramfenicolul este
toxic pentru maduva hematopoietica etc.
3. Unele efecte adverse se datoresc unor enzimopatii genetice: astfel, sulfamidele pot
produce hemoliza acuta la pacientii cu deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenaza (G6PDH) iar
dozele uzuale de Izoniazida determina polinevrita la acetilatorii lenti.
4. Reactiile adverse de ordin biologic depind de actiunea antimicrobiana si rezulta fie
printr-o distrugere masiva de germeni, fie prin modificarea sensibilitatii germenilor la AB, fie
prin perturbarea echilibrului biologic al germenilor din organism. Reactiile de exacerbare apar
de obicei in cursul tratamentului sifilisului cu Penicilina sau al febrei tifoide cu Cloramfenicol
si se datoresc distrugerii masive de germeni cu eliberarea de endotoxine microbiene care pot
produce agravari ale simptomatologiei bolii.
In cazul insuficientei hepatice la copiii mici, nou-nascuti si mai ales la prematuri la
care exista o imaturitate functionala hepatica, trebuie evitate Cloramfenicolul care se
metabolizeaza hepatic si Eritromicina sau Rifampicina care se elimina in proportie mare prin
bila.
In timpul sarcinii nu se administreaza AB din grupa aminoglicozidelor, Cloramfenicol,
Tetraciclina, polimixine, datorita posibilitatii producerii unor accidente la fat. Aplicarea topica
a AB trebuie limitata cat mai mult, datorita riscului mare de sensibilitate sau de dezvoltare a
unor tulpini rezistente. Se folosesc de obicei substante care nu se administreaza pe cale
generala datorita toxicitatii prea mari, cum sunt Neomicina, Bacitracina, Polimixina B.
Profilaxia prin AB are indicatii restranse si riscuri multe (sensibilizare, rezistenta,
suprainfectii). Administrarea AB este necesara pentru profilaxia reumatismului articular acut,
a endocarditei bacteriene, ca si inaintea interventiilor ginecologice sau colorectale.
23
CAPITOLUL IV
Antibioticele cu spectru larg
Sunt un grup de substante de natura organica care rezulta din metabolismul celulelor
sau pot fi obtinute prin sinteza si semisinteza care in concentratii foarte mici au proprietati de a
opri dezvoltarea si chiar de a distruge unele organisme. Aceasta definitie nu este unanim
admisa si este considerata provizorie restrangand natura termenului de AB la substanta
capabila sa distruga segmentul patogen, sa inhibe cresterea de celule vii sau obtinute prin
sinteza (cloramfenicol).
Clasificarea principalelor AB antimicrobiene se face in functie de structura lor

chimica. Se disting urmatoarele grupuri:
1. Betalactaminele: Penicilinele, Cefalosporinele;
2. Aminoglicozidele: Gentamicina, Kanamicina, Streptomicina, Neomicina;
3. Macrolidele: Eritromicina, Claritromicina;
4. Tetraciclinele: Tetraciclina si Doxiciclina;
5. Cloramfenicolul;
6. Sulfamidele: Cotrimoxazol.
· Antibiotice cu efect bactericid: Penicilinele, Cefalosporinele, Aminoglicozidele.
24
· Antibiotice cu efect bacteriostatic: Eritromicina, Tetraciclinele, Cloramfenicolul,
Sulfamidele.
· Antibiotice cu spectru larg: Peniciline cu spectru larg (Ampicilina, Amoxicilina),

Cloramfenicol, Tetracicline.
4.1 Betalactaminele: penicilinele şi cefalosporinele

Penicilinele sunt antibiotice = medicamente care distrug bacteriile. Sunt de mai multe
tipuri:
Peniciline cu spectru îngust:
 Benzilpenicilina (Penicilina G) este o penicilina naturala. Este activa împotriva

anumitor tipuri de germeni: streptococ ( care provoaca angina streptococica, scarlatina,
erizipelul ), pneumococ (pneumonia franca lobara), meningococ
(meningita), Treponema pallidum (sifilis), clostridii (gangrena gazoasa), bacilul tetanic
(tetanos), bacilul carbunos (antrax).
Nu se poate administra oral pentru ca este inactivata de acidul clorhidric din stomac.
Se administreaza de obicei intramuscular, în cazuri grave intravenos.
PenicilinaG poate fi sodica sau potasica. La un bolnav cu insuficienta cardiaca se va
prefera PenicilinaG potasica, pentru ca sodiul atrage dupa sine apa si supraîncarca
circulatia. La un bolnav cu insuficienta renala se va prefera PenicilinaG sodica pentru
ca sodiul se elimina mai usor prin rinichi.
 Fenoximetilpenicilina (Penicilina V, Ospen) este rezistenta la acidul clorhidric din

stomac de aceea se administreaza oral. Absorbtia din tubul digestiv este incompleta si
25
concentratia sangvina de antibiotice realizata este scazuta, de aceea medicamentul se
administreaza în caz de infectii de gravitate mica: angina streptococica de exmplu. În
infectii mai grave se administreaza penicilinaG.
 Benzatin benzilpenicilina (Moldamin) este o penicilina de depozit. Se injecteaza

intramuscular profund, unde realizeaza un depozit de substanta activa
(benzilpenicilina) care se elibereaza lent (timp de câteva saptamâni) în sânge. Aceasta
concentratie sangvina este suficienta pentru a proteja organismul de o eventuala
infectie streptococica. Se administreaza pentru a preveni re-infectiile streptococice la
persoane cu anecedente de boli poststreptococice (reumatism poliarticular acut)
 Procainpeniclina (Efitard) este o combinatie de procaina si penicilinaG care se

absoarbe lent în sânge de la locul injectarii. Are efect timp de 12 ore. Are risc crescut
de reactii alergice din cauza prezentei procainei.
Peniciline antistafilococice: Oxacilina, Cloxacilina, Nafcilina

Sunt peniciline sintetice care nu pot fi distruse de penicilinaze, asa ca sunt active pe germenii
rezistenti la penicilinele cu spectru îngust. Singura indicatie pentru aceste antibiotice sunt
infectiile stafilococice (furunculoza, osteomielita etc.)
26
Peniciline cu spectru larg: Ampicilina, Amoxicilina
Sunt active pe toti germenii pe care sunt active penicilinele cu spectru îngust si în plus pe
bacili gram negativi: Haemophilus Influenze, E.Colli, Salmonella, Shigella. Nu sunt active
împotriva stafilococilor pentru ca sunt inactivate de penicilinaza.
Ampicilina se poate administra intern sau injectabil. Trebuie administrata pe stomacul gol,
pentru ca alimentele îi scad absorbtia. Se concentreaza mult în bila si urina, fiind indicata în
infectii la aceste nivele.
Amoxicilina are avantajul ca se absoarbe mai bine digestiv, absorbtia sa nefiind influentata de
alimente.
Amoxicilina se poate asocia cu Acidul Clavulanic, care este un inhibitor de penicilinaza,

rezultând antibiotice numit Augmentin (Amoxiclav). Augmentinul are spectru de actiune
foarte larg: este activ pe toti germenii pe care sunt active penicilinele cu spectru îngust, pe
stafilococi si pe germenii gram negativi.
27
Penicilinele au efect bactericid degenerativ (omoara bacteriile care se multiplica).
Împiedica sinteza peretelui bacterian.
Cefalosporine. Sunt antibiotice cu spectru larg, indicate în infectii grave care nu

cedeaza la alte antibiotice. Unele se administreaza pe cale orala: Cefalexina,Cefalotina,
Cefuroxima (Zinnat) ), altele doar pe cale injectabila (parenteral): Latamoxef,
Cefepima, Cefpiroma.
Daca o persoana a avut reactie alergica grava la o penicilina, se recomanda evitarea
cefalosporinelor din cauza riscului de alergie încrucisata.
4.2 Aminglicozidele: Streptomicina, Gentamicina, Kanamicina, Neomicina.

Aceste antibiotice nu se folosesc singure, pentru ca germenii devin repede rezistenti la
ele. Se folosesc întotdeauna împreuna cu alte antibiotice.
Streptomicina se foloseste pentru tratarea tuberculozei împreuna cu alte chimioterapice
antituberculoase. Gentamicina si Kanamicina se asociaza cu penicilinaG.
Daca se administreaza pe cale digestiva, aceste antibiotice nu se absorb. Totusi se
28
administreaza uneori pe cale digestiva, pentru tratarea infectiilor intestinale (enterite,
enterocolite). Pentru tratarea altor infectii (tbc, infectii urinare, infectii genitale, bronsite etc)
aminoglicozidele se administreaza injectabil. Neomicina este atât de toxica încât nu se
administreaza decât digestiv sau extern (pe piele sau mucoase).
4.3 Macrolidele: eritromicina şi claritromicina
Eritromicina este un antibiotic care se da la pacientii alergici la penicilina. Este
bacteriostatic, activ pe germenii gram pozitiv. Inhiba sinteza de proteine bacteriene.
4.4 Tetraciclinele: tetraciclina şi doxiciclina

Tetraciclina este un antibiotic cu spectru larg. Are efect bacteriostatic (opreste
multiplicarea bacteriilor). Este indicata în infectii periodontale (abces periodontal). Nu se
administreaza la gravide sau la copii mai mici de 12 ani pentru ca produce malformatii ale
dintilor. Daca se administreaza timp îndelungat apare candidoza bucala. NU se administreaza
împreuna cu lapte sau medicamente antiacide pentru ca scade absorbtia tetraciclinei din tubul
digestiv.
4.5 Cloramfenicolul este folosit în infectii cu Salmonella. Are efect bacteriostatic.

Poate da reactii adverse grave: sindrom cenusiu la nou nascut si inhibarea
hematopoiezei laadult.
29
4.6 Sulfamidele sunt chimioterapice cu actiune bacteriostatica si cu spectru larg de
acţiune. Există trei categorii de sulfamide, ale căror indicaţii diferă.
Sulfamidele antibacteriene. Este vorba de substanţe cu sulf care ajută să fie combătute
infecţiile. Sulfamidele antibacteriene împiedică sinteza acidului folic, substanţă necesară
metabolismului bacteriilor (diminuează inmultirea bacteriilor dar nu le omoară).
In realitate, rezistenţele bacteriene au devenit frecvente şi efectele nedorite (alergii
severe, distrugerea celulelor sangvine ale măduvei osoase etc.) sunt potenţial grave, ceea ce
explică renunţarea la sulfamide.
Sulfamidele diuretice. Acestea sunt substanţe care stimulează secreaţia de urină de
către rinichi, eliminând apa conţinută în sânge. Aceste sulfamide sunt folosite în mod curent în
tratamentul de lungă durată al hipertensiunii arteriale.
Sulfamidele hipoglicemiante. Acestea sunt substanţe care acţionează, în principal,
stimulând secreţia de insulină de către pancreas, ceea ce micşorează glicemia (concentraţia de
glucoză din sânge). Indicaţia lor este diabetul zaharat neinsulinodependent. Biguanidele
constituie antidiabetice orale.
Efectele nedorite ale sulfamidelor. Se pot produce manifestări digestive (greţuri şi
vărsături), renale (colică nefretică, mai ales cu sulfamidele diuretice, nefrită alergică), cutanate
(alergie), hematologice (anemie hemolitică în caz de deficit în glucozo-6-fosfatdehidrogenază,
micşorarea numărului de globule albe sau de plachete).
30
Cotrimoxazolul (Biseptol) este o substanta bactericida, datorita actiunii sinergice a
sulfametoxazolului si a trimetoprimului. Este prezentat sub forma de comprimate, care se
absorb bine pe cale orala. Patrunde bine in tesuturi si in lichidul cefalorahidian. Se elimina pe
cale urinara, lent, realizând concentratii foarte mari in urina. Are efect bactericid. Se
administreaza intern în infectii respiratorii, digestive sau urinare.
CAPITOLUL V
Antibiotice - medicamente cu administrare parenterală
AMIKOZIT, solutie injectabila
Prezentare farmaceutică. Flacoane injectabile de 2 ml care contin: amikacina sulfat

echivalenta cu 500 mg amikacina baza, antioxidant - bisulfit de sodiu.
31
Actiune terapeutica. Amikozit este un antibiotic aminoglicozidic semisintetic. Este activ
impotriva unui spectru larg de microorganism.
Indicatii. Amikozit este indicat in tratamentul de scurta durata al infectiilor severe
cauzate de tulpini sensibile ale bacteriilor gramnegative, ca: Pseudomonas, Escherichia coli,
Proteus, Klebsiella. Studiile clinice au aratat ca Amikozit este eficace in: septicemii bacteriene
(inclusiv septicemia neonatala); infectii severe ale tractului respirator; infectii severe ale
oaselor si arti culatiilor; infectii severe ale pielii si tesuturilor moi; infectii
intraabdominale;arsuri; infectii postoperatorii; infectii severe si complicate ale tractului urinar.
Mod de administrare. Inainte de inceperea tratamentului trebuie stabilita greutatea
corporala a pacientului pentru o dozare corecta a antibioticului. Acelasi regim de dozare este
recomandat atat pentru administrarea intramusculara, cat si pentru administrarea intravenoasa.
Administrarea i.m. si i.v. pentru adulti si copii: - 15 mg/kg corp/zi in doua doze egal divizate
(echivalent cu 500 mg de 2 ori/zi la adulti).
Reactii adverse. Toate aminoglicozidele prezinta un potential de toxicitate auditiva,
vestibulara, renala si blocare neuromusculara. Aceste efecte apar mai frecvent la: pacienti cu
insuficienta renala trecuta sau prezenta, tratament cu alte medicamente ototoxice si
nefrotoxice, pacienti tratati pentru perioade mai lungi de timp si/sau cu doze mai inalte decat
cele recomandate
Contraindicatii. Hipersensibilitate la amikacina sau alte aminoglicozide.
AMOXIPLUS, pulbere pentru soluţie injectabilă/ perfuzabilă, 600 mg/ 1,2 g
Amoxiplus 600 mg. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă conţine

amoxicilină (sub formă de amoxicilină sare de sodiu) 500 mg şi acid clavulanic (sub formă de
clavulanat de potasiu) 100 mg.
Amoxiplus 1,2 g. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă conţine
amoxicilină (sub formă de amoxicilină sare de sodiu) 1 g şi acid clavulanic (sub formă de
clavulanat de potasiu) 0,2 g.
32
Amoxiplus nu conţine excipienţi.
Indicaţii terapeutice.
Amoxiplus este indicat pentru tratamentul următoarelor infecţii provocate de tulpini
sensibile la asociaţia amoxicilină/acid clavulanic:
 infecţii ale căilor respiratorii superioare (inclusiv infecţii ORL)
 infecţii ale căilor respiratorii inferioare
 infecţii genito-urinare
 infectii cutanate şi ale ţesuturilor moi
 infecţii osteo-articulare
Amoxiplus este indicat pentru profilaxia infecţiilor post-chirurgicale, în special după chirurgia
gastro- intestinală, pelvină, a capului şi gâtului, chirurgia cardiacă şi renală, protezare
articulară, după amputare de membre şi după chirurgia tractului biliar.
Contraindicaţii. Hipersensibilitate la amoxicilină, acid clavulanic sau la oricare alte
antibiotice beta-lactamice.
Sarcina şi alăptarea. Atât amoxicilina cît şi acidul clavulanic traversează bariera feto-
placentară. Studiile la animale nu au evidenţiat efecte teratogene. Cu toate acestea, Amoxiplus
se administrează în timpul sarcinii numai dacă este absolut necesar. Amoxicilina şi acidul
clavulanic se excretă în laptele matern, de aceea medicamentul trebuie folosit cu prudenţă în
timpul alăptării, deoarece există riscul de hipersensibilizare a sugarului alimentat la sân.
Doze şi mod de administrare:
 Adulţi şi copii cu vârsta peste 12 ani: doza uzuală este de 1,2 g Amoxiplus la intervale
de 8 ore. În infecţii severe, se administrează aceeaşi doză la intervale de 6 ore.
 Copii cu vârsta între 3 luni - 12 ani: doza uzuală este de 30 mg/kg Amoxiplus la
intervale de 8 ore. În infecţiile mai severe, se administrează aceeaşi doză la intervale de 6 ore.
33
 Copii cu vârsta între 0 - 3 luni: doza uzuală este de 30 mg/kg Amoxiplus la intervale de
12 ore, în timpul perioadei perinatale atît la prematuri cît şi la nou născuţi la termen; după
perioada perinatală, se administrează aceeaşi doză la intervale de 8 ore (la sugari peste 4 kg).
30 mg Amoxiplus conţin amoxicilină 25 mg şi acid clavulanic 5 mg.
Producător: S.C. Antibiotice S.A.
AMPICILINA, pulbere pentru soluţie injectabilă, 250 mg/ 500 mg/ 1 g
Ampicilină 250 mg. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă conţine ampicilină 250
mg (sub formă de sare de sodiu).
Ampicilină 500 mg. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă conţine ampicilină 500
mg (sub formă de sare de sodiu).
Ampicilină 1 g. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă conţine ampicilină 1 g (sub

formă de sare de sodiu).
Grupa farmacoterapeutica: Antibiotice, peniciline cu spectru larg.
Indicaţii terapeutice. Ampicilina este o penicilină cu spectru larg, indicată în infecţii
cu germeni sensibili, cu următoarele localizări:
 infecţii respiratorii
 infecţii ORL
 infecţii uro-genitale
 infecţii ale aparatului digestiv
Contraindicaţii: hipersensibilitate la peniciline sau la oricare dintre excipienţii

medicamentului;
Sarcina şi alăptarea. Ampicilina traversează bariera placentară. Deoarece ampicilina
se excretă în laptele matern şi poate produce reacţii de hipersensibilizare la sugar, se vor lua în
considerare fie întreruperea alăptării, fie întreruperea tratamentului.
34
Adulţi şi copii cu greutatea peste 40 kg: doza uzuală este de 1,5 - 4 g ampicilină,
fracţionată la intervale de 6 - 12 ore.
Copii: doza uzuală pentru copii cu greutatea sub 40 kg este de 25 - 50 mg
ampicilină/kg şi zi, fracţionată în prize egale la 6 -12 ore, fără a depăşi dozele de la adult.
Administrarea se poate face intramuscular sau intravenos.
Reacţii adverse
Manifestări alergice: urticarie, eozinofilie, tulburări respiratorii, edem Quincke; excepţional
şoc anafilactic.
Manifestări cutanate: erupţii maculopapuloase de natură alergică sau nealergică; rar dermatită
exfoliativă şi eritem polimorf.
Tulburări digestive: greaţă, vărsături, diaree, candidoză, stomatită.
Producător:
S.C Antibiotice S.A., România
AUGUMENTIN, pulbere injectabila
Compozitie. Flacoane cu pulbere sterila continand co-amoxiclav 500/100

(augmentin 600 mg) sau co-amoxiclav 1000/200 (augmentin 1,2 g). Pentru reconstituirea
suspensiilor injectabile intravenos sau perfuzabile. amoxicilina se gaseste sub forma
de sare de sodiu, iar acidul clavulanic sub forma de clavulanat de potasiu.
Indicatii. Augmentin este un agent antibiotic cu spectru larg extins, activ fata

de bacteriile patogene intalnite in practica generala si de spital. Actiunea inhibitorie a
35
clavulanatului extinde spectrul amoxicilinei asupra unei game largi de microorganisme,
incluzand multe bacterii rezistente la alte antibiotice beta-lactamice.
Dozesi mod de administrare:
Adulti si copii cu varsta peste 12 ani: de obicei, 1,2 g la fiecare 12 ore.
Copii 3 luni-12 ani: de obicei, 30 mg/kg corp* augmentin la fiecare 8 ore.
Copii 0-3 luni: 30 mg/kg corp augmentin la fiecare 12 ore.
Profilaxia chirurgicala la adulti: Doza uzuala de Augmentin Intravenos este de 1,2 g,
administrata la inducerea anesteziei.
Contraindicatii. Antecedente de hipersensibilitate la beta-lactamine, de exemplu
peniciline si cefalosporine.
Sarcina si alaptare. Ca si in cazul tuturor medicamentelor, terapia cu Augmentin in
timpul sarcinii trebuie evitata, in special in primul trimestru de sarcina, utilizandu-se atunci
cand medicul considera administrarea ca fiind necesara. Augmentin poate fi administrat in
perioada alaptarii. Cu exceptia riscului de sensibilizare, asociat cu o excretie in cantitate mica
in laptele matern, nu s-au inregistrat efecte negative asupra copilului alaptat.
Reactii adverse. Reactii gastrointestinal, uro-genitale, hepatice, de hipersensibilitate,
hematologice, asupra SNC, locale.
CEFORT, 250 mg / 500 mg / 1 g / 2 g, pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă
Acest medicament face parte din grupul de antibiotice beta-lactamice, cunoscut sub
denumirea de cefalosporine. Acest antibiotic acţionează prin împiedicarea sintezei peretelui
celular bacterian, distrugând astfel bacteriile care pot provoca infecţii.
36
Ceftriaxona este utilizată pentru tratamentul infecţiilor cu diferite localizări,de
exemplu:
 infecţii ale tractului respirator (bronşită, pneumonie),
 infecţii ale nasului, urechii, gâtului,
 infecţii ale pielii,
 infecţii ale tractului urinar,
 infecţii pelvine;
 infecţii ale articulaţiilor,
 infecţii abdominale,
 septicemii,
 meningită,
 boala Lyme;
 prevenirea infecţiilor după intevenţii chirurgicale.

Sarcina. Nu s-a demonstrat că ceftriaxona ar produce afectarea fătului, totuşi nu
începeţi niciodată tratamentul înainte să anunţaţi medicul că sunteţi gravidă sau aţi putea
rămâne gravidă în timpul tratamentului.
Alăptarea. Ceftriaxona se excretă în laptele matern în cantităţi mici, prin urmare se
recomandă prudenţă în cazul administrării sale la femeile care alăptează.
CEFORT se administrează injectabil, intramuscular profund sau intravenos, de către
personal medical calificat.
Doza uzuală recomandată la adulţi este 1-2 g ceftriaxonă pe zi.
Doza uzuală recomandată la copii este de 20-50 mg/kg şi zi.
Reacţii adverse. Ca toate medicamentele, CEFORT poate provoca reacţii adverse, cu

toate că nu apar la toate persoanele. Cele mai frecvente reacţii adverse raportate în cazul
ceftriaxonei sunt: diareea, greaţa şi vărsăturile. Alte reacţii: reacţii de hipersensibilizare, de
37
exemplu: reacţiile alergice cutanate şi reacţii anafilactice.
Producător: SC. ANTIBIOTICE S.A.
CEFUROXIMA Antibiotice, 750 mg / 1,5 g, pulbere pentru suspensie (i.m)/soluţie

injectabilă (i.m, i.v.)
Cefuroxim face parte din grupa: cefalosporine de generaţia a doua
Indicaţii. Cefuroxima Antibiotice este utilizată în tratamentul infecţiilor cu germeni

sensibili, cu diverse localizări: tract respirator, piele şi ţesut subcutanat, sistem osteoarticular,
tract uro-genital, septicemii, meningite, peritonite. Cefuroxima este indicată şi profilactic
înaintea unor intervenţii chirurgicale cu risc.
Cefuroxima Antibiotice se administrează injectabil, intramuscular sau intravenos, de
către personal medical calificat.
Dozele, calea de administrare şi durata tratamentului se vor alege în funcţie de
gravitatea infecţiei, de sensibilitatea germenului implicat şi de starea pacientului.
Adulţi: doza uzuală, în infecţiile necomplicate este de 750 mg i.v./i.m.la 8 ore, iar în
infecţiile grave, 1,5 g i.v., la 8 ore sau la 6 ore.
Copii şi sugari: 30-100 mg/kg/zi, în 3-4 doze.
Nou-născut: 30-100 mg/kg/zi, în 2-3 doze.
Reactii adverse. Infecţii şi infestări, tulburări ale sistemului imunitar, tulburări gastro-
intestinale, tulburări hepato-biliare, afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat, tulburări
renale şi ale căilor urinare, tulburări generale şi la nivelul locului de administrare.
38
Ccompoziţie. Cefuroxima Antibiotice 750 mg -Substanţa activă este cefuroxima 750
mg. Cefuroxima Antibiotice 1,5 g -Substanţa activă este cefuroxima 1,5 g.
Producător: Antibiotice SA.
CIPRINOL, soluţie perfuzabilă, 100 mg/10 ml / 100 mg/50 ml /200 mg/100 ml/400
mg/200 ml
Compoziţie. Ciprinol, concentrat pentru soluţie perfuzabilă, 100 mg/10 ml. O fiolă (10
ml) concentrat pentru soluţie perfuzabilă conţine ciprofloxacină 100 mg sub formă de lactat de
ciprofloxacină şi excipienţi: acid lactic, edetat disodic, acid clorhidric, apă pentru preparate
injectabile.
Ciprinol, soluţie perfuzabilă, 100 mg/50 ml. Un flacon (50 ml) soluţie perfuzabilă
conţine ciprofloxacină 100 mg sub formă de lactat de ciprofloxacină şi excipienţi: lactat de
sodiu, clorură de sodiu, acid clorhidric, apă pentru preparate injectabile.
Grupa farmacoterapeutică: antiinfecţioase de uz sistemic, antibiotice de uz sistemic,
chinolone antibacteriene, fluorochinolone.
Indicaţii terapeutice. Infecţii produse de microorganisme sensibile la ciprofloxacină:
39
 infecţii ale tractului urinar:
 infecţii ale tractului respirator:
 infecţii ORL
 infecţii ale organelor pelvine

 infecţii abdominale şi hepatobiliare
 infecţii osteo-articulare
 infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi
 profilaxia infecţiilor chirurgicale.

Contraindicaţii.
Hipersensibilitate la ciprofloxacină, la alte chinolone sau la oricare dintre excipienţii
produsului.
Sarcină şi alăptare.
Copii şi adolescenţi aflaţi în perioada de creştere (5-17 ani), cu excepţia tratamentului
exacerbărilor pulmonare la pacienţii cu fibroză chistică.
Sarcina şi alăptarea
Nu se recomandă administrarea ciprofloxacinei la femeile însărcinate. Ciprinol se
administrează în timpul sarcinii numai dacă este absolut necesar şi dacă beneficiul potenţial
matern justifică riscul potenţial fetal.
Deoarece Ciprinol se excretă în laptele matern, nu se recomandă utilizarea acestui
medicament în timpul alăptării. Dacă tratamentul cu Ciprinol este absolut necesar pentru
mamă, se recomandă întreruperea alăptării.
Doze şi mod de administrare
Se recomandă administrarea Ciprinol în perfuzie intravenoasă de scurtă durată (60
minute). Se recomandă următoarele doze:
 infecţii necomplicate ale tractului urinar: 200 mg ciprofloxacină de 2 ori pe zi;
 infecţii complicate ale tractului urinar: 400 mg ciprofloxacină de 2 ori pe zi;
40
 infecţii ale tractului respirator inferior: 400 mg ciprofloxacină de 2 ori pe zi;
 infecţii intra-abdominale: 400 mg ciprofloxacină de 2 - 3 ori pe zi, în asociere cu

metronidazol;
 infecţii cutanate, ale ţesuturilor moi,oaselor şi articulaţiilor: 400 mg ciprofloxacină de

2 ori pe zi
 alte infecţii: 200 - 400 mg ciprofloxacină de 2 ori pe zi.
În profilaxia infecţiilor chirurgicale, se administrează intravenos 200 - 400 mg ciprofloxacină

cu 30 - 60 minute înaintea intervenţiei chirurgicale.
La iniţierea tratamentului, se recomandă administrarea formei farmaceutice parenterale a
medicamentului; ulterior, pacientul poate continua tratamentul cu Ciprinol comprimate.
Copii şi adolescenţi:
Pentru tratamentul exacerbărilor din fibroza chistică (mucoviscidoză), doza
recomandată este de 10 mg ciprofloxacină/kg de 3 ori pe zi Durata tratamentului nu trebuie să
depăşească 14 zile. Tratamentul cu ciprofloxacină trebuie iniţiat în spital.
Reacţii adverse
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt: greaţă, diaree şi erupţii cutanate.
Alte reacţii adverse: la nivelul tractului gastro-intestinal, SNC, de hipersensibilitate, la
nivelul aparatului cardiovascular, locale, asupra sistemului musculo-scheletic.
Producător: KRKA, Novo mesto, Slovenia.
41
CLINDAMYCIN, solutie injectabila im, iv, 300 mg/2 ml
Compozitie. 2 ml solutie injectabila (o fiola) contin clindamicina 300 mg, sub forma
de fosfat de clindamicina si excipienti: alcool benzilic, edetat disodic, hidroxid de sodiu
solutie 10%, apa pentru preparate injectabile.
Grupa farmacoterapeutică: antibiotice de uz sistemic, macrolide, lincosamide.
Indicatii terapeutice
Terapia infectiilor cauzate de bacterii anaerobe sensibile si bacterii aerobe Gram-
pozitiv, in special cele determinate de tulpini bactericide de streptococi microaerofili,
stafilococi si pneumococi, cum sunt:
 infectii ale tractului respirator superior
 infectii ale tractului respirator inferior
 infectii ale pielii
 infectii osteo-articulare
 infectii genitale
 infectii intra-abdominale
 infectii dentare
Contraindicatii
Pacienti cu hipersensibilitate la clindamicina, lincomicina sau oricare dintre excipientii
produsului.
Sarcina si alaptarea. Clindamicina trebuie administrata in timpul sarcinii numai daca
beneficiile materne justifica riscurile potentiale pentru fat.
Clindamicina se excreta in laptele matern in concentratii cuprinse intre 0,7 - 3,8 p,g/ml;
in functie de importanta tratamentului pentru mama se recomanda, fie intreruperea alaptarii,
fie intreruperea administrarii produsului.
Dozele si modul de administrare vor fi stabilite in functie de severitatea infectiei,
starea pacientului si sensibilitatea agentului etiologic.
42
Recomandari generale. Dozele de fosfat de clindamicina recomandate (administrare
intramusculara sau intravenoasa):
Severitatea Adulti (mg pe

Copii*(mg/kg si zi) Nr de prize
infecţiei zi)
1200-
severa 20 2-4
1800
2400-
foarte severa 25 - 40 2-4
2700
*) copii cu varsta peste o luna.

Reactii adverse: tulburari gastro-intestinale, reactii de hipersensibilitate, tulburari
hepatice, tulburari cutanate si mucoase, tulburari hematologice, tulburari cardiovasculare,
tulburari la locul de administrare.
Producator: HEMOFARM, Serbia si Muntenegru.
43
DEXAMETAZONĂ Rompharm, 4 mg/ml, soluţie injectabilă
Dexametazonă Rompharm soluţie injectabilă conţine ca substanţă activă fosfat de

dexametazonă care face parte dintr-un grup de medicamente denumit corticosteroizi.
Medicamentul este utilizat pentru a trata diferite boli care implică inflamaţii la nivelul
corpului.
Dexametazonă Rompharm soluţie injectabilă este indicată în boli severe, în care terapia pe
cale orală cu corticosteroizi nu este posibilă:
 în şoc;
 în acumulare de lichid la nivelul creierului datorită unei tumori cerebrale;
 pentru a trata boli inflamatorii la nivelul articulaţiilor şi ţesuturilor moi (precum artrită
reumatoidă);
 pentru a trata reacţiile alergice severe.

Dexametazonă Rompharm soluţie injectabilă nu trebuie utilizat în timpul alăptării,
decât la recomandarea medicului.
Mod de administrare. Dexametazonă Rompharm soluţie injectabilă poate fi
administrată numai de către personalul medical
Medicamentul se va administra intravenos (injecţie într-o venă), intramuscular (injecţie
în muşchi) sau direct în articulaţie sau în ţesuturile moi.
De asemenea, Dexametazonă Rompharm soluţie injectabilă poate fi administrată sub
formă de perfuzie intravenoasă prin care soluţia injectabilă de dexametazonă, diluată cu alte
soluţii perfuzabile (soluţie de clorură de sodiu, soluţie de glucoză sau soluţie Ringer) este
administrată continuu cu ajutorul unui perfuzor.
Reacţii adverse. Ca toate medicamentele, Dexametazonă Rompharm soluţie
44
injectabilă, poate provoca reacţii adverse, cu toate că nu apar la toate persoanele. Reacţii
adverse frecvente:
 predispoziţie crescută şi agravarea infecţiilor (infecţii oportuniste, reactivarea

tuberculozei latente);
 sindrom Cushing (faţa devine rotundă cu aspect de lună plină), creştere în greutate,
creştere excesivă de păr pe corp; stoparea creşterii la nou-născuţi, copii şi adolescenţi; lipsa
ciclului menstrual sau ciclu menstrual neregulat; creşterea apetitului alimentar; creşterea
dozelor la medicamentele pentru diabet; creşterea glucozei în sânge (hiperglicemie);
 acumulare de apă (edeme) şi tensiune arterială crescută;
 agravarea epilepsiei şi schizofreniei;
 palpitaţii, rărirea sau accelerarea bătăilor inimii, afectarea severă a funcţiei inimii;
 greutate în respiraţie, tuse, răguşeală;
 senzaţia de slăbiciune, oboseală, febră.

Medicamentele nu trebuie aruncate pe calea apei sau a reziduurilor menajere. întrebaţi
farmacistul cum să eliminaţi medicamentele care nu vă mai sunt necesare. Aceste măsuri vor
ajuta la protejarea mediului.
Producătorul: S.C. Rompharm Company S.R.L.
45
Eritromicina lactobionat, flacoane injectabile
Compozitie. Flacoane continand eritromicina lactobionat in cantitate echivalenta cu

300 mg eritromicina baza, sub forma de pulbere pentru prepararea de solutie injectabila.
Actiune terapeutica
Forma injectabila de eritromicina, realizeaza concentratii plasmatice mari; in infectiile
grave; se foloseste si cand administrarea orala a eritromicinei nu este posibila.
Indicatii: este indicata pentru tratamentul infectiilor cu germeni sensibili la
eritromicina, la copii.
Mod de administrare:
Intravenos, in injectii lente
- la adulti :300-900 mg la fiecare 6 ore;
- la copii :30-50 mg/kilocorp si zi (fractionat).
Contraindicatii
Alergie la eritromicina si la alte antibiotice macrolidice; prudenta sau se evita in timpul
sarcinii, prudenta la hepatici. Atentie la asocierea cu preparate de teofilina (creste concentratia
sanguina a teofilinei, cu risc de reactii toxice). Eritromicina in solutie este incompatibila
cu: tetraciclina hcl., ampicilina sodica, , hidrocortizon hemisuccinat, heparina, vitamine din
complexul b, acid ascorbic.
Reactii adverse
Rareori reactii alergice, suprainfectii cu germeni rezistenti, hipoacuzie trecatoare (la
doze mari si la bolnavii cu insuficienta renala); uneori iritatia venei injectate si tromboflebita
locala (se folosesc solutii diluate).
46
GENTAMICIN, fiole
Actiune terapeutica
Gentamicina este un antibiotic bactericid cu spectru larg de actiune din grupa
aminoglicozidelor. Actioneaza asupra germenilor gram pozitivi si gram negativi.
Compozitie
O fiola de 2 ml contine 40 mg gentamicina.
Indicatii
Gentamicina este indicata in tratamentul unor infectii severe cum ar fi: septicemia,
infectii renale severe complicate si recurente, infectii de tract respirator inferior, infectii de
tract gastrointestinal, infectii ale pielii, oaselor, tesuturilor moi (inclusiv arsurile), infectii
ale sistemului nervos central (inclusiv meningitele), alte infectii sistemice cauzate de germeni
sensibili. Gentamicina este medicamentul de electie in tratamentul infectiilor bacteriene severe
cauzate de agenti infectiosi micsti necunoscuti sau neidentificati ; infectii insotitoare
ale bolilor ce afecteaza rezistenta umana (leucemia, diabetul, terapia cu corticosteroizi etc.).
Doze si mod de administrare
Gentamicina, injectabil, poate fi administrata intramuscular sauintravenos. Poate fi de
asemenea administrata subconjunctival. Dozele recomandate si precautiile pentru
administrarea intramusculara si intravenoasa sunt identice si pot fi calculate pe baza greutatii
corporalea pacientului. Durata uzuala a tratamentului este de 7 pana la 10 zile. Pentru
o terapie de mai lunga durata este preferabil sa fie masurate periodic nivelul maxim si minim
al concentratiilor.
Contraindicatii Hipersensibilitate, miasteni
a gravis. Gentamicina este contraindicata la indivizii cu istoric de hipersensibilitatecunoscuta
47
la gentamicina sau alt component din formula sa. Reactiile toxice severe la gentamicina sau
alte aminoglicozide pot contraindica folosirea gentamicinei datorita sensibilitatii incrucisate a
pacientilor la medicamentele din aceasta clasa.
Reactii adverse
Ca si alte aminoglicozide, gentamicina, injectabil este
potential nefrotoxica. Riscul nefrotoxicitatii este mai mare la pacientii care primesc doze mari
sau terapie prelungita (toxicitatea este asociata cu prelungirea concentratiei serice maxime mai
mare de 10 g/ml si/sau concentratia serica minima mai mare 2 g/ml).
MOLDAMIN 1200000 UI, pulbere pentru suspensie injectabilă
Moldamin face parte din grupul de medicamente denumite antibiotice beta lactamice,
peniciline sensibile la betalacatamază.
Acţiune terapeutică
Moldamin acţionează împotriva unor germeni sensibili la penicilină care determină
infecţii localizate la nivelul aparatului respirator superior. Este indicat în profilaxia infecţiei
Moldamin trebuie să se administreze de către medic sau de către asistenta medicală.
Se administrează sub formă de injecţie.
Injecţia trebuie administrată intramuscular profund într-un muşchi cu suprafaţă mare.
Dozele uzuale sunt următoarele:
Prevenirea infecţiilor streptococice
Copii cu vârsta cuprinsă între 2-11 ani şi greutatea corporală < 30 kg: 300000 UI -
600000 UI în doză unică, administrată profund intramuscular.
48
Adolescenţi cu greutatea corporală > 30 kg: 900000 UI în doză unică, administrată
profund intramuscular.
Adulţi: 1200000 UI în doză unică, administrată profund intramuscular.
Reacţii adverse. Ca toate medicamentele, Moldamin poate provoca reacţii adverse, cu
toate că nu apar la toate persoanele:
Tulburări hematologice şi limfatice

Tulburări psihice
Tulburări ale sistemului nervos
Tulburări respiratorii şi toracice
Tulburări gastro-intestinale
Tulburări cardiovasculare
Tulburări metabolice şi de nutriţie
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului subcutanat
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Tulburări ale aparatului genital şi sânului
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare
Compoziţie. Substanţa activă este benzatin benzilpenicilina. Un flacon cu pulbere
conţine benzatin benzilpenicilină 1200000 U.I.
Celelalte componente sunt: lecitină, citrat de sodiu.
Producătorul: Antibiotice SA
49
OXACILINĂ Antibiotice 500 mg / 1 g, pulbere, pentru soluţie
injectabilă/perfuzabilă i.m./i.v.
Grupă farmacotrapeutică
Oxacilină Antibiotice face parte din grupul de medicamente cunoscute sub denumirea
de antibacteriene betalactamice.
Indicaţii terapeutice
Oxacilina luptă împotriva bacteriilor sensibile care determină infecţii la nivel
respirator, ORL, renal, urogenital, cutanat sau osos. Oxacilina Antibiotice este utilă şi în
infecţii mai severe, de tipul: endocardite, meningite, septicemii. De asemeni se poate
administra pentru a preveni apariţia infecţiilor postoperatorii.
Oxacilina se poate administra şi în alte tipuri de infecţie, la recomandarea medicului.
Se recomandă prudenţă în cazul tratamentului cu oxacilină la nou-născuţii care prezintă
creşterea bilirubinei în sînge. Oxacilină Antibiotice nu trebuie utilizată la nou-născuţii (în
special prematuri) cu risc de encefalopatie bilirubinică.
Oxacilina nu se va amesteca în aceeaşi seringă, flacon sau pungă de perfuzie cu alte
medicamente.
50
Oxacilină Antibiotice nu ar trebui utilizată în timpul sarcinii doar dacă beneficiile
posibile depăşesc orice risc potenţial.
Oxacilină Antibiotice se administrează injectabil, intramuscular profund sau
intravenos, de către personal medical calificat.
Doza uzuală recomandată la adulţi, copii şi sugari este de 50-100 mg/kg/zi, iar la nou-
născuţi este de 25-100 mg/kg/zi.
Reacţii adverse
Ca toate medicamentele, Oxacilină Antibiotice poate provoca reacţii adverse, cu toate
că nu apar la toate persoanele.
Foarte rar pot să apară manifestări alergice mergând până la şoc anafilactic şi diaree
foarte severă (enterocolită pseudomembranoasă).
Cu frecvenţă necunoscută: greaţa, vărsături, diaree, infecţia cu fungi a vaginului
(candidoză vaginală), scăderea numărului globulelor roşii (anemie), globulelor albe
(leucopenie) şi a plachetelor (trombocitopenie), urticarie, mâncărimi şi înroşirea pielii, febră,
apariţia de noi infecţii, apariţia de vânătăi neobişnuite, stare de oboseală, slăbiciune, afectarea
rinichilor, afectarea creierului (tulburări ale conştienţei, mişcări anormale, convulsii).
Producător: Antibiotice SA.
Penicilină G potasică 1000000 UI, pulbere pentru soluţie injectabilă
Grupa farmacoterapeutică
Penicilină G potasică conţine benzilpenicilină şi aparţine unui grup de medicamente
51
denumite peniciline, care sunt antibiotice.
Indicaţii
Penicilină G potasică este indicată în tratamentul următoarelor infecţii, la copii şi
adulţi:
-infecţii la nivelul urechilor, nasului şi gâtului;
-infecţii ale tractului respirator;
-infecţii ale organelor genitale la femei;
-infecţii ale oaselor;
-infecţii la nivelul foiţelor care învelesc inima;
-infecţii ale pielii şi ale ţesuturilor moi.

Contraindicaţii
Hipersensibilitate la peniciline.
Hipersensibilitate la cefalosporine.
Reacţii adverse
Penicilină G potasică poate determina inflamaţia intestinului. Aceasta este o reacţie
gravă. Tratamentul cu antibiotice poate determina proliferarea germenilor rezistenţi.
În cazul administrării de Penicilină G potasică în doze mari pot apărea crize epileptice.
În timpul tratamentului cu Penicilină G potasică pot apărea modificări ale analizelor de
sânge şi urină.
Dozele uzuale sunt:
La adulţi: doza uzuală de Penicilină G potasică este de 3-6 milioane UI/zi, administrate
i.m. (intramuscular) sau i.v.(intravenos), repartizată în 4 prize egale, la intervale egale de timp.
La copii doza uzuală este:
52
-La copii şi sugari: 50000-100000 UI/kg/zi, i.m., i.v., în 4-6 prize.
-La nou-născuţi: 75000-200000 UI/kg/zi, i.v. şi în perfuzie, în 4-6 prize.
Reacţii adverse
Ca toate medicamentele, Penicilină G potasică poate determina reacţii adverse, cu toate
Reacţii adverse foarte frecvente: febră, frisoane, dureri musculare, dureri de cap,
frecvenţă cardiacă crescută, creşterea frecvenţei respiratorii, vasodilataţie cu scăderea uşoară a
tensiunii arteriale
Reacţii adverse frecvente:
-erupţie cutanată tranzitorie, erupţii maculo-papulare, dermatită exfoliativă, erupţii urticariene,
eozinofilie, febră;
-durere, noduli, tumefiere la locul de injectare, în cazul injecţiilor intramusculare, iar în cazul
injecţiilor intravenoase, flebită.
Producător: ANTIBIOTICE S. A.
PENICILINĂ G SODICĂ 400000 UI / 1000000 UI, pulbere pentru soluţie

injectabilă
Penicilină G sodică conţine benzilpenicilină şi aparţine unui grup de medicamente

denumite peniciline, care sunt antibiotice.
53
Indicaţii
Penicilină G sodică este indicată în tratamentul următoarelor infecţii, la copii şi adulţi:
-infecţii la nivelul urechilor, nasului şi gâtului;
-infecţii ale tractului respirator;
-infecţii ale organelor genitale la femei;
-infecţii ale oaselor;
-infecţii la nivelul foiţelor care învelesc inima;
-infecţii ale pielii şi ale ţesuturilor moi.
Doze şi mode administrare

Dozele uzuale sunt:
La adulţi: doza uzuală de Penicilină G sodică este de 3-6 milioane UI/zi, administrate
i.m.(intramuscular) sau i.v.(intravenos), repartizat în 4 prize egale, la intervale egale de timp.
La copii: doza uzuală este:
-La copii şi sugari: 50000-100000 UI/kg/zi, i.m., i.v., în 4-6 prize.
-La nou-născuţi: 75000-200000 UI/kg/zi, i.v. şi în perfuzie, în 4-6 prize.
Reacţii adverse
Ca toate medicamentele, Penicilină G sodică poate determina reacţii adverse, cu toate
Reacţii adverse foarte frecvente: febră, frisoane, dureri musculare, dureri de cap,
frecvenţă cardiacă crescută, creşterea frecvenţei respiratorii, vasodilataţie cu scăderea uşoară a
tensiunii arteriale.
Reacţii adverse frecvente:
54
-erupţie cutanată tranzitorie, erupţii maculo-papulare, dermatită exfoliativă, erupţii urticariene,
eozinofilie, febră;
-durere, noduli, tumefiere la locul de injectare, în cazul injecţiilor intramusculare, iar în cazul
injecţiilor intravenoase, flebită.
Producător: ANTIBIOTICE S. A.
CONCLUZII
Antibioticele sant substanţe chimice organice produse de microorganisme sau obţinute

prin sinteză sau semisinteză care în doze foarte mici, inhibă dezvoltarea microorganismelor
patogene. Introducerea, în 1941, în practica medicală a antibioticelor de biosinteză
caracterizate prin spectru larg de acţiune, eficacitate ridicată şi toxicitate redusă, constituie cea
de-a doua etapă extrem de importantă în dezvoltarea chimioterapiei.
Descoperirea antibioticelor a revoluţionat cu adevărat medicina şi a contribuit
fundamental la scăderea mortalităţii şi la creţterea duratei medii de viaţă. Este adevărat că
astăzi, după mai bine de o sută cinci zeci de ani de la descoperirea primelor antibiotice,
discuţiile medicale se axează mai mult pe atenţionarea la folosirea fără discernământ a
antibioticelor şi la apariţia rezistenţei la acestea, deci implicit la creşterea vulnerabilităţii în
faţa infecţiilor grave. Cu alte cuvinte, antibioticele se constituie într-o sabie cu două tăişuri şi
nu trebuie să fie niciodată autoadministrate, decizia aparţinând întotdeauna medicului.
55
Medicii pediatri moderni sunt din ce în ce mai deschişi la ideea de profilaxie a
îmbolnăvirilor prin homeopatie, vitaminizare etc., păstrând varianta antibioticelor doar în
cazul febrei mari, de exemplu. Părerile rămân împărţite şi în cazul gravidelor. Există o serie de
antibiotice interzise în timpul sarcinii - ciprofloxacina, cloramfenicolul, tetraciclina,
sulfamidele, gentamicina, streptomicina, kanamicina, pe când altele sunt permise - penicilina,
ampicilina, eritromicina etc. Copiii ale căror mame au fost tratate cu antibiotic când erau
gravide prezintă o scădere a imunităţii la diverse infecţii şi un risc mai mare de a face infecţii
fungice. Se mai semnalează că mai mult de 50% dintre copiii ale căror mame au urmat un
tratament cu ampicilina în timpul sarcinii sau alăptării sunt rezistenţi la aceasta. Mama trebuie
să reţină acest lucru şi să-l informeze imediat pe medicul pediatru. Din fişa copilului nu
trebuie să lipsească acest amănunt.
În administrarea tratamentului cu antibiotice, medicii se bazează pe testele de
sensibilitate. De exemplu, majoritatea streptococilor hemolitici de grupa A răspund bine la
penicilină, pe când alţi germeni au o sensibilitate variabilă şi impun efectuarea antibiogramei -
cum ar fi cazul pneumococului. Promptitudinea răspunsului la antibiotic depinde de starea
sistemului imunitar al gazdei - cei imunodeprimaţi răspund mai greu -, dar şi de sediul
infecţiei. O infecţie la inimă (endocardita) răspunde evident mai încet decât o infecţie
superficială ca cistita. De asemenea, răspunsul depinde de virulenţa germenului: infecţiile
micotice sau microbacteriile (ciupercile) răspund mai lent decât infecţiile bacteriene etc. De
asemenea, starea de suferinţă, febra şi leucocitoza (un număr mare al leucocitelor – globule
albe în sânge) arată persistenţa infecţiei.
Se consideră că antibioticele luate frecvent şi la întâmplare fac mai mult rău decât bine.
Fiecare stimulare artificială slăbeşte sistemul nervos vegetativ, afectând ficatul. Apoi,
problemele apar şi la nivelul florei bacteriene intestinale normale, pe care antibioticele o
anihilează. Ca urmare, este distrusă activitatea membranei intestinale, se dereglează absorbţia
mineralelor atât de necesare activităţii ficatului.
Rezultatul poate fi apariţia alergiilor şi a astmului, de exemplu, în perioada copilăriei,
dar şi instalarea bolilor cronice şi slăbirea treptată a sistemului imunitar. De aceea, specialiştii
recomandă, după antibioterapie, administrarea timp de minimum o săptămână a două capsule
zilnic de Lactobacillus acidophilus, pentru refacerea florei intestinale distruse şi 1g de
vitamina C pentru susţinerea sistemului imunitar.
56
Antibioticele au un nivel crescut de toxicitate - cum sunt aminoglicozidele, iar
tratamentul se complică atunci când pacienţii sunt copii, vârstnici, obezi sau au funcţii renale
ori hepatice alterate. Dintre reacţiile adverse mai frecvent întâlnite sunt febra, erupţiile la
nivelul pielii, diareea, vărsăturile, afectarea rinichilor şi a ficatului, neurotoxicitatea şi
suprainfecţiile.
Aminoglicozidele - streptomicina, kanamicina, neomicina - au un puternic efect
ototoxic ireversibil şi de tip cumulativ, putând duce şi la pierderea auzului. Efectul
antibioticelor depinde şi de administrarea dozei corecte, într-un timp minim. Pentru a se atinge
concentraţiile sanguine maxime şi pentru obţinerea eficacităţii tratamentului în infecţiile acute
severe, se preferă tratamentele injectabile – endocardite, meningită, septicemie, pneumonie
severă.
BIBLIOGRAFIE
1. Adriana Popovici, Eliza Gafiţanu, Raisa Motocescu, Gheorghe Suciu:“Preparate

farmaceutice”, Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
2. Alecu M., Alecu S.: “Reacţii alergice la medicamente”, Editura Medicală, Bucureşti,
2002.
3. Colegiul Medicilor Bucureşti (CMR): “Ghiduri de practică medicală”, vol I, Editura
Infomedica, Bucureşti, 1999.
4. Coman O.A.: “Interacţiuni medicamentoase”, Editura Medicală, Bucureşti, 1998.
5. Corciovei Constantinescu Iosefina şi col.: “Farmacologie pentru studenţii Facultăţii
de stomatologie”. Editura Infomedica, Bucureşti, 2002.
6. Cornel Chiriţă, Marineci Cristina Daniela: “Agenda medicală”, Editura Medicală,
Bucureşti, 2013.
7. Fulga Ion: “Farmacologie”, Editura Medicală, Bucureşti, 2006.
57
8. Fulga I.G.: “Antibioză, antibiotic, antibioterapie”, Editura Medicală, Bucureşti, 1989.
9. Gheorghe Dănilă: “Chimie farmaceutică”, vol I, Editura All, Bucureşti, 1996.
10. Gherasim l.: “Medicină internă”, vol 2, Editura Medicală, Bucureşti, 1996.
11. Memomed: “Memorator de farmacologie”, vol I, Ediţia a şaptesprezecea, Editura
Universitară, Bucureşti, 2011.
12. Lupușoru Cătălin Elena: “Farmacologia în comprimate”, Editura Alfa, 2009.
13. Stroescu V.: “Bazele farmacologice ale practicii medicale”, Ediţia a V-a, Editura
Medicală, Bucureşti, 2001.
14. Xxx “Agenda Medicală”, Editura Medicală, Bucureşti, 2003.
15. www.ro.wikipedia.org
16. https://www.google.ro/search?
q=eritromicina&rlz=1C1GKLB_enRO676RO676&espv=2&biw=1440&bih=755&sou
rce=lnms&tbm=isch&sa=X&sqi=2&ved=0ahUKEwjbpqaTh4fMAhWjQZoKHevqCkI
Q_AUIBigB#tbm=isch&q=ampicilina&imgrc=udxxY0h5jSYM4M%3A
17. http://omenesc.ro/circulator.html
18. http://www.calificativ.ro/referate/referat-Sistemul_circulator-rid5059.html
q=sistemul+circulator+la+om+biologie&rlz=1C1GKLB_enRO676RO676&espv=2&bi
w=1440&bih=755&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwi0zr7Ho4b
MAhVBCiwKHaqMAGgQsAQILw&dpr=1#imgrc=A7ijw7t9h2idbM%3A
20. http://www.csid.ro/dictionar-medical/sulfamida-11345284/
Q_AUIBigB#tbm=isch&q=oxacilina&imgrc=OHKatewHZvcpNM%3A
22. http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-infectioase/antibioticele.html
Q_AUIBigB#imgrc=lvXU69ju-VpiqM%3A
58
24. https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome-instant&ion=1&espv=2&ie=UTF-
8#q=amoxil
q=penicilina+g&rlz=1C1GKLB_enRO676RO676&espv=2&biw=1440&bih=755&tb
m=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwjL5arXg4fMAhUM1iwKHYueA
aUQsAQIOQ&dpr=1#imgrc=wsSJhT9oxOexzM%3A
Q_AUIBigB#tbm=isch&q=biseptol&imgrc=8NXU2r7SbFj3hM%3A
q=cloramfenicol&rlz=1C1GKLB_enRO676RO676&espv=2&biw=1440&bih=755&so
urce=lnms&tbm=isch&sa=X&sqi=2&ved=0ahUKEwiar8vPhofMAhVBJpoKHY_oA
K4Q_AUIBigB#imgrc=GDag_NDoHIV1pM%3A
28. http://www.csid.ro/medicamente/dexametazona-rompharm-4-mgml-solutie-injectabila-
11721068/
29. http://www.csid.ro/medicamente/moldamin-1200000-ui-pulbere-pentru-suspensie-
injectabila-11609977/
30. http://www.csid.ro/medicamente/amoxiplus-pulbere-pentru-solutie-injectabila-
perfuzabila-600-mg-12-g-11913524/
31. http://www.csid.ro/medicamente/penicilina-g-potasica-1000000-ui-pulbere-pentru-
solutie-injectabila--11543927/
32. http://www.csid.ro/medicamente/ampicilina-pulbere-pentru-solutie-injectabila-250-
mg-500-mg-1-g-11914132/
33. http://www.csid.ro/medicamente/penicilina-g-sodica-400000-ui-1000000-ui-pulbere-
pentru-solutie-injectabila--11543938/
34. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/augmentin-pulbere-injectabila_8644
35. http://www.csid.ro/medicamente/oxacilina-antibiotice-500-mg-1-g-pulbere-pentru-
solutie-injectabilaperfuzabila-imiv--11512580/
q=cefort&rlz=1C1GKLB_enRO676RO676&espv=2&biw=1440&bih=799&source=ln
59
ms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjcneeIuYnMAhVpQJoKHWMcA0kQ_AUIBig
B&dpr=1#imgrc=xGPGPj2GmXanrM%3A
37. http://www.csid.ro/medicamente/cefuroxima-antibiotice-750-mg-15-g-pulbere-pentru-
suspensie-imsolutie-injectabila-im-iv-11691696/
q=ciprinol+injectabil&biw=1440&bih=799&source=lnms&tbm=isch&sa=X&sqi=2&
ved=0ahUKEwj7ko-
DlYvMAhWBDCwKHauzBYEQ_AUIBigB&dpr=1#tbm=isch&q=ciprinol+injectabil
+poze&imgrc=W-2fiJTYBntXxM%3A
39. http://www.csid.ro/medicamente/clindamycin-solutie-injectabila-im-iv-300-mg2-ml-
11710142/
40. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/eritromicina-lactobionat-flacoane-
injectabile_9159
41. http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/gentamicin-fiole_10572
q=clindamycin+injectabil&biw=1440&bih=799&source=lnms&tbm=isch&sa=X&sqi
=2&ved=0ahUKEwjh7dqtl4vMAhVJ2SwKHUS2AakQ_AUIBigB&dpr=1#imgrc=TZ
dOQ21qT5YgKM%3A
60

Lucrare de Licenta-Antibioticele

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Licenta-Antibioticele

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE

„Antibioticele reprezintă cea mai mare descoperire a secolului în materie de

Descoperirea şi introducerea în terapeutică a antibioticelor a reprezentat unul dintre

Antibioticele sunt medicamentele care împiedică dezvoltarea anumitor

Efectul secundar al antibioticelor poate apărea imediat după tratamentul cu aceste

Antibioticele şi chimioterapicele antibacteriene au indicaţii nu numai în bolile specific

Sistemul circulator este alcătuit din două sisteme reprezentate de:

2.1 Definiţii şi generalităţi

3.2 Clasificare. Clasificarea principalelor AB antimicrobiene se face in functie de

1. Betalactamine: penicilinele şi cefalosporinele.

2. Aminoglicozide: gentamicina, kanamicina, streptomicina, amikacina.

3. Macrolide: eritromicina, claritromicina.

4. Tetracicline: tetraciclina si doxiciclina.

8. Polipeptide: poliximenele, bacitracina.

9. Chinolone: acid nalidixic, norfloxacina, ciprofloxacina, ofloxacina

3.3 Farmacoterapie şi farmacotoxicologie. Niciun medicament nu este lipsit de

 influenta asupra plachetelor (cloramfenicol, carboxipeniciline);

 interactiunea cu anticoagulante orale (metronidazol). In insuficienta renala daca nu se

Antibioticele cu spectru larg

Clasificarea principalelor AB antimicrobiene se face in functie de structura lor

1. Betalactaminele: Penicilinele, Cefalosporinele;

2. Aminoglicozidele: Gentamicina, Kanamicina, Streptomicina, Neomicina;

3. Macrolidele: Eritromicina, Claritromicina;

4. Tetraciclinele: Tetraciclina si Doxiciclina;

· Antibiotice cu efect bactericid: Penicilinele, Cefalosporinele, Aminoglicozidele.

· Antibiotice cu spectru larg: Peniciline cu spectru larg (Ampicilina, Amoxicilina),

4.1 Betalactaminele: penicilinele şi cefalosporinele

Peniciline cu spectru îngust:

 Benzilpenicilina (Penicilina G) este o penicilina naturala. Este activa împotriva

 Fenoximetilpenicilina (Penicilina V, Ospen) este rezistenta la acidul clorhidric din

 Benzatin benzilpenicilina (Moldamin) este o penicilina de depozit. Se injecteaza

 Procainpeniclina (Efitard) este o combinatie de procaina si penicilinaG care se

Peniciline antistafilococice: Oxacilina, Cloxacilina, Nafcilina

Amoxicilina se poate asocia cu Acidul Clavulanic, care este un inhibitor de penicilinaza,

Cefalosporine. Sunt antibiotice cu spectru larg, indicate în infectii grave care nu

4.2 Aminglicozidele: Streptomicina, Gentamicina, Kanamicina, Neomicina.

4.4 Tetraciclinele: tetraciclina şi doxiciclina

4.5 Cloramfenicolul este folosit în infectii cu Salmonella. Are efect bacteriostatic.

Antibiotice - medicamente cu administrare parenterală

AMIKOZIT, solutie injectabila

Prezentare farmaceutică. Flacoane injectabile de 2 ml care contin: amikacina sulfat

AMOXIPLUS, pulbere pentru soluţie injectabilă/ perfuzabilă, 600 mg/ 1,2 g

Amoxiplus 600 mg. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă conţine

 infecţii ale căilor respiratorii superioare (inclusiv infecţii ORL)

 infecţii ale căilor respiratorii inferioare

 infectii cutanate şi ale ţesuturilor moi

Doze şi mod de administrare:

AMPICILINA, pulbere pentru soluţie injectabilă, 250 mg/ 500 mg/ 1 g

Ampicilină 1 g. Un flacon cu pulbere pentru soluţie injectabilă conţine ampicilină 1 g (sub

 infecţii ale aparatului digestiv

Contraindicaţii: hipersensibilitate la peniciline sau la oricare dintre excipienţii

S.C Antibiotice S.A., România

AUGUMENTIN, pulbere injectabila

Compozitie. Flacoane cu pulbere sterila continand co-amoxiclav 500/100

Indicatii. Augmentin este un agent antibiotic cu spectru larg extins, activ fata

CEFORT, 250 mg / 500 mg / 1 g / 2 g, pulbere pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă

 infecţii ale tractului respirator (bronşită, pneumonie),

 infecţii ale nasului, urechii, gâtului,

 infecţii ale pielii,

 infecţii ale tractului urinar,

 infecţii ale articulaţiilor,

 prevenirea infecţiilor după intevenţii chirurgicale.

Reacţii adverse. Ca toate medicamentele, CEFORT poate provoca reacţii adverse, cu