Sunteți pe pagina 1din 44

Farmacologie – stiinta care studiaza medicamentele

Medicament – substanta utilizata pentru profilaxia,


tratamentul sau diagnosticul bolilor

Farmacocinetica – studiaza actiunea organismului asupra


medicamentului

Farmacodinamica - studiaza actiunea medicamentelor asupra


organismului

Farmacotoxicologia – studiaza efectele toxice ale


substantelor, intoxicatiile acute si cronice medicamentoase
FARMACOCINETICA
Farmacocinetica studiază fenomenele care intervin în
procesele de:
Absorbţie
Distribuţie
Biotransformare
Eliminare a medicamentelor.
Cunoaşterea profilului farmacocinetic, a parametrilor
mişcării şi transformării medicamentelor în organism, a
relaţiilor dintre concentraţia lor plasmatică şi efectul
farmacologic, permite selecţionarea raţională a căii celei mai
potrivite de administrare şi stabilirea regimului optim de
dozare.
I. PROCESELE DE BAZĂ ALE CINETICII MEDICAMENTELOR

Procesele de bază care intervin în diferitele etape ale circulaţiei


medicamentelor în organism sunt:

1. Trecerea prin membrane

2. Legarea de proteinele plasmatice

3. Transformarea biochimică a medicamentelor


1. Trecerea prin membrane

 Traversarea membranelor este un fenomen cheie pentru


întregul ciclu farmacocinetic.
 Membranele sunt formate dintr-un strat bimolecular de
fosfolipide, care au moleculele aşezate perpendicular pe
planul membranei.
 Predominenţa compoziţiei lipidice este hotărȃtoare pentru
proprietaţile fizico- chimice ale membranelor vii şi explică
permeabilitatea lor pentru moleculele lipofile.
 Proteine globulare şi glicoproteine, înglobate în masa lipidică
formează sau marginesc canale apoase sau pot servi drept
transportori.
• Membranele biologice au proprietati foarte diferite in functie de
rolul lor functional:

- de protectie – pielea – permeabilitate mica pentru


substantele venite din exterior

- permeabilitate crescuta – epiteliul tubului digestiv


specializat pentru absorbtie

- permeabilitate controlata – epiteliul tubului colector de la


nivelul nefronului – controlat de vasopresina
 Medicamentele pot traversa membranele biologice pe mai multe
cai, pasiv sau prin mecanisme active, in functie de
particularitatile biochimice.

Intervin :
 procese care nu consuma energie : filtrarea, difuziunea pasiva

 procese cu consum de energie : transportul activ, difuziunea


facilitata, pinocitoza
 Filtrarea :

- presupune trecerea, fara consum de energie, a


medicamentului prin porii aposi ai membranelor, in sensul
gradientului de concentratie
- prima condiţie pentru traversarea membranei prin acest
mecanism este ca substanţa să fie hidrosolubilă.
- diametrul mic al porilor membranelor (≈ 8Å) permite
numai trecerea moleculelor hidrosolubile mici, ceea ce
reprezintă o excepţie pentru medicamente.
- totuși , la nivelul majoritatii capilarelor exista pori de
dimensini relativ mari ( 60 – 80Å ), care permit trecerea
majoritatii medicamentelor, daca nu sânt legate de proteinele
plasmatice
 Difuziunea pasiva

- presupune trecerea, fara consum de energie, a


medicamentului direct prin masa biomolecular lipidica, in
sensul gradientului de concentratie, in principiu pâna se
egalizeaza concentratiile de medicament in cele 2
compartimente separate de membrana biologica implicata
- difuziunea este cu atât mai intensa cu cât gradientul
de concentratie este mai mare si cu cât medicamentul este mai
liposolubil
- difuziunea pasiva este cel mai important mecanism
prin care medicamentele traverseaza membranele biologice
 Transportul activ

- presupune existenta unui transportor specific care


se leaga stereospecific cu medicamentul formând un complex
medicament – transportor
- acest complex traverseaza membrana si se desface
eliberand medicamentul si activând transportorul
- trecerea se face cu consum de energie si impotriva
gradientului de concentratie

 Difuziunea facilitata
- este o forma aparte de transport activ realizat in
sensul gradientului de concentratie
2. Legarea de proteinele plasmatice

Medicamentele se pot lega de diferite macromolecule din


componenţa materiei vii.
Din punct de vedere farmacocinetic o mare importanţă o
prezintă fixarea de proteinele plasmatice. Medicamentele se
leagă mai ales de:
• albumine (reprezintă1/2 din proteinele plasmatice)
• alfa şi beta- globulinele – formează mai rar complexe cu
medicamentele
• Forma legata – este inactiva
• Forma libera – este disponibila pentru actiune

 Forma libera – patrunde in diverse tesuturi si organe


- se elimina din organism prin metabolizare sau
excretie urinara

 Cu cât un medicament se leaga mai mult de proteinele


plasmatice, cu atât concentratia formei libere va fi mai mica,
medicamentul va fi mai putin activ in sânge si va trece mai putin
spre tesuturi
 Hipoalbuminemia( sindromul nefrotic, insuficienta hepatica)
poate creste toxicitatea medicamentelor prin cresterea
concentratiei formei libere.
• Concentratia formei libere poate creste in cazul administrarii
concomitente de medicamente care se leaga in procent mare de
aceleasi proteine, una din substante deplasând-o pe cealalta si
crescându-i efectul farmacodinamic

• Exemplu:
- AINS (fenilbutazona, indometacinul) pot sa creasca
intensitatea de actiune a medicamentelor anticoagulante orale
de tipul trombostopului, crescând riscul de sângerari grave.
3. Transformarea biochimică a medicamentelor

 Multe medicamente suferă în organism transformari chimice,


care le modifică proprietăţile fizico-chimice şi proprietăţile
biologice.
 Sunt metabolizaţi mai ales compuşii liposolubili.
 Metaboliţii rezultaţi sunt de regulă mai polari, deci au o
solubilitate mai mică în grăsimi.
 Reacţiile chimice constau în:
• oxidări
• reduceri
• hidrolize
• conjugări
 Majoritatea proceselor de biotransformare au loc în ficat şi
implică participarea unor enzime localizate în reticulul
endoplasmatic neted.

 Rinichiul, mucoasa intestinală, glanda corticosuprarenală


conţin de asemenea enzime microzomiale metabolizante ale
medicamentelor.

 Enzimele microzomiale sunt responsabile de procesele de


oxidare, reducere şi glucuronoconjugare ale multor
medicamente şi ale cȃtorva substanţe fiziologice (acizi graşi,
bilirubina).
 O serie de alte biotransformări sunt catalizate de enzime
nemicrozomiale din ficat, plasmă şi alte ţesuturi.

 În această categorie sunt cuprinse:

• reacţii de oxidare(a unor alcooli, aldehide, amine, baze


purinice)
• hidroliză (esteri, amide, peptide)
• transulfurare
• conjugare cu acid acetic, sulfat, glicină, glutation
II. ABSORBŢIA, DISTRIBUŢIA ŞI EPURAREA MEDICAMENTELOR

1. Căile de administrare şi absorbţia medicamentelor


Prin administrarea pe diferite căi se urmăreşte fie absorbţia substanţei
active deci realizarea de acţiuni sistemice sau generale, fie realizarea de
acţiuni locale sau topice.
Absorbţia presupune trecerea prin membrane, fiind condiţionată de
liposolubilitate şi de gradul redus de ionizare.

Principalii factori care pot modifica absorbţia sunt:

Factori favorizanţi ai absorbţiei Factori care îngreunează absorbţia

- Soluţia apoasă - Soluţia uleioasă


- Concentraţia mare - Diluţia mare
- Circulaţia bogată la locul absorbţiei - Circulaţia săracă la locul absorbţiei
- Suprafaţa mare de absorbţie - Suprafaţa limitată de absorbţie
(plămȃni, intestin)
CAILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

A. Administrarea pe cale orală

 Este calea frecvent utilizată, avȃnd avantajul comodităţii şi al


posibilităţii de autoadministrare.

 O parte din medicamente, cele liposolubile şi cele ionizate în


proporţie mică, încep să se absoarbă încă din stomac.

 Acizii slabi- de exemplu salicilaţii - care disociază puţin în


mediul acid tind să se absoarbă din stomac, pe cȃnd bazele
slabe, mult disociate, nu se pot absorbi.
 Locul principal de absorbţie este intestinul, datorită:
- suprafeţei mari
- vascularizării bogate
- pH-ului relativ apropiat de neutralitate
- prezenţei unor sisteme solubilizante

Factorii care pot influenţa absorbţia medicamentelor


administrate pe cale orala ţin de:
a. funcţionalitatea tractului gastrointestinal
b. medicament – substanţa activă şi/sau forma
farmaceutică
a. Modificarea motilităţii stomacului şi intestinului prin
alimente, medicamente sau diferite stări patologice
favorizează sau micşorează absorbţia

• întȃrzierea golirii stomacului→medicamentele ajung mai tȃrziu


în intestin, întȃrziind absorbţia

• tranzitul intestinal rapid→scade absorbţia

• alimentele→micşorează absorbţia medicamentelor prin:


- încetinirea mişcării către intestin
- interferarea contactului cu mucoasa
- formarea de complexe greu absorbabile
Medicamentele pot fi :
• inactivate de acidul clorhidric din stomac (penicilina G)

• inactivate de enzimele digestive (insulina)

• inactivate de flora intestinală sau de enzimele din mucoasa


intestinală (izoprenalina)
b. Substanţa activă şi/sau forma farmaceutică
 are o mare importanţă pentru absorbţie, determinȃnd
disponibilitatea farmaceutică, adică disponibilul de molecule
active pentru procesul de absorbţie.
 această disponibilitate poate fi deosebită pentru diferite
preparate comerciale, cantitatea de substanţă activă absorbită
fiind inegală pentru cantităţi egale de substanţă cuprinsă în
unitatea de doză (comprimat,capsulă).
 Inechivalenţa farmaceutică determină o inechivalenţă
terapeutică de unde semnificaţia mare a calităţii
medicamentului în forma sa finită.
Solubilitatea substanţei active poate fi influenţată de :
- dimensiunile particulelor
- forma farmaceutică

Dimensiunile particulelor
 solubilitatea, si absorbţia medicamentelor puţin solubile, pot fi
crescute prin reducerea dimensiunilor particulelor – pulberi
micronizate- particule foarte fine de 2-5 microni.
 astfel a fost îmbunătăţită absorbţia unor medicamente ca:
• spironolactona
• medroxiprogesteronul acetat
• nitrofurantoina
• acidul acetilsalicilic
Forma farmaceutică
 este un alt factor important pentru disponibilitate,
medicamentele în soluţii apoase avȃnd o disponibilitate
superioară celor în suspensie.

 Sunt medicamente care se pot administra sub formă de


comprimate sau capsule enterosolubile pentru a nu fi inactivate
de aciditatea gastrică sau pentru a nu provoca iritaţia
mucoasei.

 Alte forme farmaceutice – comprimate sau capsule realizează


eliminarea lentă a substanţei active, absorbţia intestinală şi
consecutiv efectul fiind lente şi prelungite (preparate “retard’’)
B. Administrarea sublinguală

 Comprimatele sublinguale se desfac şi eliberează


substanţa activă, în vederea absorbţiei prin mucoasa de sub
limbă, care este foarte bine vascularizată.

 Pe această cale se pot administra medicamente solubile


în grăsimi care traversează cu uşurinţă membranele celulare.
Este asigurată o absorbţie rapidă a moleculelor active, care
trec direct în circulaţia generală fără a trece întȃi prin ficat.

 Această cale este folosită în cazul nitroglicerinei în accesul


anginos.
C. Administrarea rectală

 Medicamentele se introduc în rect sub formă de supozitoare


sau de clisme. Absorbţia este relativ lentă şi uneori inegală iar
ficatul este evitat.

 Calea rectală este recomandată cȃnd:


- apar vărsături ca efect secundar
- iritaţia mucoasei gastrice
- inactivare sub acţiunea sucurilor digestive
D. Administrarea parenterală

Avantaje:

• asigură o absorbţie mai rapidă şi completă


• folosită în situaţii de urgenţă
• folosită la pacienţii necolaboranţi

Dezavantaje:

• tehnica administrării complicată


• necesită asepsie
• necesită personal calificat
• neplăcute pentru bolnavi
ID
IV IA IM
SC
Injectarea intradermica

 Injectia indradermica reprezinta introducerea in derm prin


intepare, cu ajutorul unui ac, a unui lichid (medicament, vaccin,
alergen).

 Scopul injectiei intradermice:


- diagnostic - testarea reactivităţii organismului la diverse
substanţe: intradermoreacţia la tuberculină, testarea la diverşi
alergeni (ex.: testarea la Penicilină)

- terapeutic - tratamente de desensibilizare (injectarea i.d.


a unor diluţii progresiv crescute de alergen)
- anestezia locală (injectare de anestezice locale în vederea suturii
unei plăgi, de exemplu)

- tratamentul anumitor afecţiuni locale (ex.: injectare intradermică


de triamcinolon acetonid în cheilita plasmocitară)
Injectia intradermica este contraindicata in cazul:

• - infecţii locale

• - alergodermie (testarea pacienţilor la diverşi alergeni se face


în perioadele intercritice, când pacientul nu prezintă semne
acute de alergie)
Injectarea subcutanată

 Prin injectie subcutanata se administreaza de regula soluţii


cristaline, izotone, care formează local un depozit din care
difuzează lent spre sistemul capilar.

 Indicatii terapeutice
- administrarea diverselor medicamente , precum:
heparinele fracţionate, insulină, atropină (prevenirea şocului
vagal), adrenalină (tratamentul reacţiilor alergice)
- profilaxia unor afecţiuni infecto-contagioase: de ex.:
vaccinul antigripal se poate administra subcutanat profund sau
intramuscular
 Contraindicaţii

- lipodistrofie (reacţie locală la injectarea prelungită a insulinei


în acelaşi loc, manifestată fie prin lipoatrofie= atrofia ţesutului
celular subcutanat manifestată prin depresiuni la nivelul
tegumentului, fie prin lipohipertrofie = pierderea elasticităţii şi
îngroşarea ţesuturilor),

- in cazul infectiei locale se alege alta regiune de abord


 regiunea ideala pentru injectia subcutanata este cea deltoidiană,
periombilical, faţa antero-externă a coapselor

 - pentru injectarea Adrenalinei şi Atropinei se preferă regiunea


deltoidiană (pacientul se poziţionează cu mâna în şold)

- pentru injectarea heparinelor fracţionate: periombilical

- - pentru injectarea Insulinei se alternează continuu regiunile,


pentru a preveni apariţia lipodistrofiei

- - antiseptizarea locală a tegumentului pacientului (nu cu alcool


medicinal dacă este vorba despre injectarea Insulinei)
Injectarea intramusculară

Constituie introducerea unor solutii izotonice,uleioase sau a


unei substante coloidale in stratul muscular prin intermediul
unui ac atasat la seringa.

• Scop –terapeutic

• Resorbtia - incepe imediat dupa adm.


- se termina in 3-5 min
- mai lenta pentru sol. uleioase
 Locul injectiei:

Muschii voluminosi, lipsiti de trunchiuri importante de vase si


nervi :
- regiunea supero-externa a fesei
- fata externa a coapsei in 1/3 mijlocie
- fata externa a bratului, in muschiul deltoid
 injecţiile subcutanate sunt relative dureroase (inervaţia senzitivă
este bogată) pe cȃnd cele intramusculare mai puţin dureroase

 nu se pot injecta soluţii iritante( hipotone, hipertone, prea acide


sau prea alcaline) deoarece sunt dureroase şi pot provoca
necroză locală sau abcese.
Injectarea intravenoasă
Avantaje:
• cale rapidă de pătrundere în organism
• efect rapid
• doza administrată poate fi controlată exact
• perfuzia continuă, picătură cu picătură, poate asigura un
nivel sanguin constant timp îndelungat şi permite
întroducerea de cantităţi mari de lichid
• acţiunea iritantă este mai bine suportată datorită diluării prin
sȃnge
Dezavantaje:
• iritarea poate fi cauză de flebită locală sau de durere şi
infiltraţie a ţesutului perivenos atunci cȃnd acul nu este
introdus corect.
• injectarea prea rapidă poate provoca reacţii adverse grave
- reacţii anafilactice
- embolii
- reacţii hemolitice
- frison
- febră ( prezenţa în soluţie de pirogeni bacterieni)
- cantităţile excesive de lichid pot creşte presiunea
arterială şi pot precipita insuficienţa cardiacă
Injectarea intraarterială

 Este utilizată pentru:


• substanţele radioopace
• substanţe citostatice

 Riscuri:
• tromboza
• spasmul arterial
• ischemia acută a ţesuturilor irigate de artera respectivă
Injectarea în seroase

 Injectarea intraperitoneală – folosită pentru introducerea de


substanţe citostatice sau de radioizotopi la bolnavii cu tumori
abdominale şi ascită.

Injectarea intrarahidiană sau intratecală

 introducerea soluţiei medicamentoase, printre vertebre (L2- L5),


în spaţiul subarahnoidian. Soluţia se amestecă cu lichidul
cefalorahidian, pentru a evita concentraţii şi volume prea mari.
Astfel se realizează rahianestezia sau anestezia spinală.
E. Administrarea prin inhalaţie

 astfel se administrează anestezicele generale, lichide volatile


sau gaze.

 aceste substanţe au molecule de dimensiuni mici şi sunt


solubile în lipide, traversȃnd cu uşurinţă, bariera
alveolocapilară, care este subţire şi are suprafaţă foarte
mare.
 echilibrarea concentraţiilor alveolară şi sanguină se face
foarte repede, absorbţia fiind maximă.

 efectul se instalează rapid


Aerosolii se administrează tot prin inhalaţii.

• dimensiunea optimă pentru acţiunea lor la nivelul bronşiolelor


este de 1-8 microni

• oprirea voluntară a respiraţiei, după inhalare, favorizează


depunerea pe pereţii bronhioloalveolari

• se pot administra în aerosoli bronhodilatatoarele beta


adrenergice
F. Aplicarea locală pe mucoase şi piele
Aplicarea pe mucoase – conjunctivală, orală, nazală,
faringiană, rectală, vezicală, vaginală→pentru efecte locale
(vasoconstricție, anestezie locală, antisepsie)
Aplicarea pe piele :
• unguente, soluții, suspensii, spray-uri
• permite pătrunderea lentă a substanţelor bine solubile în
grăsimi, cele hidrosolubile fiind oprite de stratul extern,
cornos.
• folosirea unui vehicul uleios şi fricţionarea locală favorizează
absorbţia
• lezarea pielii şi inflamaţia măresc absorbţia
• aplicarea pe piele realizează efecte locale dar în condiţiile unei
absorbţii crescute pot apărea reacţii adverse sistemice, cu
caracter toxic