Puritatea substantelor

farmaceutice.
Impuritati farmaceutice.
Generalitati (1)
 Există un interes din ce în ce mai mare în ceea ce
priveşte impurităţile prezente în medicamente
(API - substanţe active). În ultimul timp, nu
numai profilul purităţii, dar şi profilului impurităţii, a
devenit esenţial după cum reglementările în
vigoare o specifică. În lumea farmaceutică, o
impuritate este considerată ca orice alt material
organic, pe lângă substanţa activă sau excipienţi,
ce apare în urma sintezei sau din substanţe
chimice nedorite care rămân cu API.
 Impurificarea poate fi dezvoltată atât în
timpul formulării, cât şi după expirarea
timpului de valabilitate atât a substanţelor
folosite dar şi a preparatelor formulate.
Generalitati (2)
 Prezenţa acestor substanţe chimice nedorite,
chiar şi în cantitate mică, poate influenţa
eficacitatea şi siguranţa produselor
farmaceutice. Profilul impurificării (de
exemplu, identificarea, precum şi cantitatea de
impurităţi din produsele farmaceutice), a câştigat
în ultimul timp atenţia din partea autorităţilor de
reglementare.
 Diferite farmacopei, cum ar fi
Farmacopeea Britanică (BP),
Farmacopeea Statelor Unite ale Americii
(USP) şi Farmacopeea Indiană (IP)
precizează limitele, nivelurile admisibile de
impurităţi prezente în substanţele utilizate
sau preparatele formulate.
Generalitati (3)
 Impurificarea poate fi evitată doar dacă
fiecare etapă este realizată cu grijă ,
evitându-se sinteza prin realizarea mai
multor etape odată; în cazul
paracetamolului brut există un test de
limitare pentru p-aminofenol, care poate fi
un material de pornire în unele cazuri, sau,
un intermediar, în altele.
 În chimia organică de sinteză, este
foarte rar atins randamentul de 100% în
obţinerea unui produs final singur; în
obţinerea unui produs final singur există
întotdeauna o şansă de a avea produşi
secundari. Spre exemplu în cazul
producerii paracetamolului brut se poate
forma ca produs secundar paracetamolul
diacetilat.
Generalitati (4)
 Impurităţile pot fi de asemenea rezultate
prin degradarea produsului final în procesul
de fabricaţie a medicamentelor. Degradarea
penicilinei şi cefalosporinelor sunt bine-
cunoscute exemple a produselor de
degradare. Prezenţa unui inel β-lactamic,
precum şi a unei grupări amino la C6/C7
joacă un rol critic în degradarea lor.
Generalitati (5)
 Aceste impurităţi posedă adesea efecte nedorite
farmacologic sau toxicologic, dar pot avea si beneficii
care la administrarea lor pot compensa. Compoziţia
impurităţilor ne permite să tragem concluzii în ceea ce
priveşte procesul de fabricaţie a produselor şi falsificarea
acestora, care este din ce în ce răspândită în toate ţările
din lume, prin urmare, este necesar a controla cu
stricteţe calitatea produselor farmaceutice şi a determina
concentraţia de impurităţi în toate etapele producţiei,
de la materiile prime la produsul finit.
SURSE DE IMPURIFICARE (1)
 Impurităţile pot proveni din
diverse surse. Sursa cea mai
evidentă de impurificare este
sinteza, caz în care
intermediarii din substanţa
activă pot constitui impurităţi
sau pot să devină o sursă de
alte impurităţi care rezultă din
acestea.
 Orice impuritate prezentă în materia primă
este posibil a se regăsi în substanţa activă
de interes. În plus, impurităţile care se
referă la substanţele inerte (excipienţii) şi
solvenţii utilizaţi în timpul sintezei trebuie
să fie, de asemenea, luaţi în considerare.
Impurităţile pot fi produse în timpul
diferitelor etape ale formulării produsului
medicamentos.
 Există posibilitatea ca aceste impurităţi să
fie prezente în produsul medicamentos
final. Potenţialii produsi de reacţie care au
legătură cu aceste impurităţi trebuie să fie,
de asemenea, evaluati.
Surse de impurificare (2)

 Impurităţile din produsele

medicamentoase pot proveni nu numai din
substanţa medicamentoasă sau din
substanţele inerte folosite pentru formularea
unui produs medicamentos, ele pot fi
introduse în produsul medicamentos în
timpul procesului de formulare sau în urma
contactului cu ambalajul.
Surse de impurităţi organice (1)
 Impurităţi organice pot apărea în timpul
procesului de fabricaţie şi/sau la depozitarea
substanţei medicamentoase. Ele sunt derivate
din procesele de sinteză şi din reacţiile de
degradare a substanţelor medicamentoase şi
produselor medicamentoase. Impurităţile
rezultate din procesul de sinteză pot proveni din
materiile prime, intermediarii, reactivii,
liganzii şi catalizatorii utilizaţi în sinteza
chimică, precum şi din produşii secundari
rezultaţi în urma reacţiei chimice de sinteză.
Surse de impurităţi organice (2)

 Produsii de degradare se obţin în urma

degradării chimice a substanţelor
medicamentoase şi a produselor
medicamentoase în funcţie de condiţiile de
depozitare sau solicitare. Acestea pot fi
identificate sau neidentificate, volatile sau
non-volatile, şi pot să includă următoarele
tipuri de impurităţi:
 Impurităţi provenind din procese de
sinteză a substanţei medicamentoase
 Impurităţi rezultate în urma degradării
substanţei medicamentoase
Impurităţi provenind din procese de
sinteză a substanţei medicamentoase
 Entităţile chimice, altele decât substanţa
medicamentoasă, care sunt implicate sau
produse în procesul de sinteză pot ajunge în
substanţa medicamentoasă finală sub formă de
urme de impurităţi. Aceste entităţi chimice includ
materii prime, produse intermediare, solvenţi,
reactivi chimici, catalizatori, produse secundare,
impurităţi prezente în materialele de bază şi
entităţi chimice formate din aceste impurităţi (în
special a celor implicate în ultimele etape de
sinteză).
Materiile prime şi produsii
intermediari
 Materiile prime şi produsii intermediari sunt
structurile chimice folosite pentru a construi
forma finală a unei molecule de substanţă
medicamentoasă. Materiile prime
nereacţionate şi produsii intermediari, în
special cei implicati în ultimele etape ale
sintezei, pot supravieţui procesului de
sinteză şi purificare şi apar în produsul final
sub formă de impurităţi.
Impurităţile din materiile prime
 Impurităţile prezente în materiile prime ar putea
urma aceeaşi cale de reacţie ca şi materialul de
bază în sine, iar produşii de reacţie pot duce la
formarea de impuritati in produsul final.
 Cunoaşterea impurităţilor din materiile prime de
bază ajută la identificarea impurităţilor prezente
în produsul final şi la înţelegerea mecanismelor
de formare a acestor impurităţi.
Reactivi, liganzi şi
catalizatori:
 Aceste substanţe chimice sunt mai rar întâlnite
în API-uri; cu toate acestea, în unele cazuri,
ele pot constitui o problemă ca impurităţi.
 Reactivii chimici, liganzii şi catalizatorii utilizaţi
în sinteza unei substanţe medicamentoase pot
fi regăsite în produsele finale ca impurităţi sub
formă de urme.
Produşi secundari de sinteză
 Selectivitatea unei reacţii chimice este
rareori de 100%, iar reacţiile secundare
sunt frecvente în timpul sintezei de
substanţe medicamentoase. Produşii
secundari sunt printre cele mai comune
impurităţi de proces.
Produsi „over-reaction”:
 În multe cazuri etapele precedente sau
cele finale ale sintezei nu sunt suficient de
selective şi reactivii atacă si produsul
intermediar/ produsii intermediari.
Impurităţi provenite de la
solvenţi utilizaţi în reacţie
 De exemplu, clorura de metilen, care este
adesea folosită ca solvent într-o reacţie Friedel-
Craft de acilare a benzenului sau a derivaţilor de
fenil poate constitui o sursă de impurităţi.
Impurităţile din solvenţi pot fi, de asemenea, o
sursă de impurităţi. De exemplu, 2-
hidroxitetrahidrofuran este o impuritate în
tetrahidrofuran, care este adesea folosit ca
solvent al reactivului Grignard .
 Impurităţi rezultate în urma degradării
substanţei medicamentoase
 Impurităţile pot fi, de asemenea, formate în
urma degradării produsului final, în timpul
procesului de fabricaţie.
 Produsele de degradare care rezultă din
depozitarea sau formularea diferitelor forme
dozate sau datorită „îmbătrânirii” produselor
sunt impurităţi comune în medicamente.
Impurităţi enantiomerice (1)
 Activitatea biologică a substanţelor chirale
de multe ori depinde de stereochimia lor,
deoarece organismul viu este un mediu
chiral. Un procent mare de compuşi
farmaceutici comerciali şi experimentali sunt
enantiomeri şi mulţi dintre ei prezintă
diferenţe semnificative de enantio-
selectivitate în farmacocinetica şi
farmacodinamia lor.
Impurităţi enantiomerice (2)
 Importanţa chiralităţii medicamentelor a fost
recunoscută de mult timp, iar consecinţa utilizării
lor ca racemi sau enantiomeri a fost discutată
frecvent în literatura de specialitate. Cu o
creştere evidentă a problemelor legate de
stereoselectivitate în acţiunea medicamentelor,
cromatografia chirală a devenit un instrument
important în analiza lor. Mari eforturi au fost
dedicate dezvoltării unei metodologii mai bune
pentru cromatografia enantioselectivă în ultimele
două decenii.
METODE DE DETECTARE
 Profilul impurificării substanţelor
medicamentoase şi formularea medicamentelor
începe cu detectarea impurităţilor. Metodele cea
mai frecvent utilizate pentru aceasta sunt
cromatografia în strat subţire (TLC),
cromatografia cu lichide de înaltă performanţă
(HPLC), dar în cazul materialelor volatile, stabile
termic, gaz cromatografia (GC), joacă, de
asemenea, un rol important.
METODE DE DETECTARE
 Alte tehnici cromatografice si electroforetice,
cum ar fi cromatografia cu fluide
supercritice, electroforeza capilară şi
electrocromatografia capilară pot fi, de
asemenea, utilizate. Spectroscopia de masă
(MS) şi rezonanţa magnetică nucleară de
înaltă rezoluţie (RMN) pot contribui, de
asemenea, la detectarea impurităţilor.
METODE DE CARACTERIZARE
 Metode spectroscopice
Următoarele tehnici spectroscopice de măsurare au fost
utilizate pentru caracterizarea impurităţilor; cele mai
multe dintre acestea sunt foarte utile ca detectori pentru
metodele cromatografice:
 Ultraviolet (UV)
 Infraroşu (IR)
 Spectroscopia Raman
 Spectrometria de masă (MS)
 Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
Spectrometria în ultraviolet (UV)
 Spectrofotometria în ultraviolet (UV) la o
singură lungime de undă furnizează o
selectivitate minimă a analizei; cu toate
acestea, datorită accesibilităţii detectorilor
câmpului de diode se pot obţine simultan
suficiente informaţii, la diferite lungimi de
undă, pentru a asigura o mai mare
fiabilitate.
Spectrometria în infraroşu (IR)
 Spectrofotometria în infraroşu (IR) oferă
informaţii specifice privind unele grupări
funcţionale care oferă selectivitate şi permit
cuantificarea. Cu toate acestea, datorită
nivelul scăzut de detectabilitate, este dificil.
Acest lucru necesită abordări mai complexe
care sunt, în general, un factor de
descurajare pentru analişti.
Spectroscopia Raman
 Spectroscopia Raman se bazează pe
măsurarea radiaţiilor electromagnetice
difuze care rezultă din iradierea materiei.
Concret, atunci când un material este
iradiat cu o sursă de lumină
monocromatică puternică (de exemplu:
laser), o cantitate mică de radiaţii este
difuzată la o lungime de undă diferită.
 . Există această diferenţă în energia
vibraţională dintre fasciculul dispersat şi
fasciculul incident care este măsurat.
Spectroscopia Raman este considerată
complementară spectroscopiei IR, cele
două tehnici oferind o imagine completă
vibraţională asupra materialului.
Spectrometria de masă
 Spectrometria de masă a avut un impact
semnificativ asupra procesului de dezvoltare
farmaceutică în ultimele decenii. Progresele în
proiectarea şi eficienţa interfeţelor care
conectează direct tehnicile de separare cu
spectrometrele de masă au acordat noi
oportunităţi pentru monitorizarea, caracterizarea
şi cuantificarea substanţelor active ca atare cat
şi din formele farmaceutice.
Spectrometria de masă
 Dotată cu o specificitate analitică şi o
sensibilitate excepţionale, spectrometria
de masă reduce semnificativ timpul ciclului
metodei de dezvoltare cromatografică,
validarea şi analiza probei.
Rezonanţa magnetică nucleară
 RMN are capacitatea de a furniza informaţii
cu privire la structura şi stereochimia
moleculei de interes constituind o metodă
de analiză utilă în elucidarea structurii. Din
păcate, RMN a avut în mod tradiţional o
sensibilitate limitată în comparaţie cu alte
tehnici analitice.
METODE DE IZOLARE
 Metodele de izolare includ atât metode
cromatografice dar şi metode non-
cromatografice. La început ar trebui
încercate metodele simple, deoarece acest
lucru poate duce la economii considerabile
în timp şi pot produce o cantitate mai mare
de informatii cu o mai mare uşurinţă.
METODE DE IZOLARE
 Pentru izolarea unui compus dat dintr-un
amestec complex, metodele cromatografice
utilizate pentru separarea de impurităţi în
determinările analitice sunt metode de
primă alegere, care sunt corespunzător
modificate în scopul izolării impurităţilor în
cazul în care o fracţiune adecvată este
colectată.
METODE DE IZOLARE
 Extracţia fazei solide
 Extracţia lichid-lichid
 Extracţia accelerată a solventului
 Cromatografia în strat subţire (TLC)
 Cromatografia în fază gazoasă (GC)
 Cromatografie cu lichide de înaltă presiune (HPLC)
 Electroforeza capilară (CE)
METODE DE SEPARARE (1)
Următoarele metode pot fi utilizate pentru
separarea impurităţilor şi a produşilor de
degradare:
 Electroforeza capilară (CE)
 Separarea chirală
 Gaz-cromatografia (GC)
 Cromatografia lichidă de înaltă performanţă
(HPLC)
 Cromatografia cu fluide supercritice (SFC)
 Cromatografia în strat subţire (TLC)
METODE DE SEPARARE (2)
 Natura şi complexitatea componentei ce
trebuie separată determină ce metodă ar
trebui utilizată. Scopul principal al unei
metode de separare bune este rezoluţia
tuturor impurităţilor de interes. Un rezumat
al avantajelor metodelor amintite mai sus
este dat aici pentru a oferi o scurtă trecere
în revistă a utilizării lor potenţiale.
Electroforeza capilară (1)
 Electroforeza capilară este o tehnică
eficientă în situaţiile în care avem de-a
face cu cantităţi foarte mici de probă şi o
înaltă rezoluţie este esenţială.
Reproductibilitatea sa relativ mică este
principala dificultate a acestei proceduri.
Electroforeza capilară (2)
 Electroforeza este o metodă fizică de
analiză, care se bazează pe migrarea
particulelor încărcate electric, dizolvate
sau dispersate într-o soluţie de electroliti şi
supuse acţiunii unui câmp electric.
Electroforeza capilară (3)
 Mobilitatea electroforetică a unei particule
este viteza de deplasare în metri pe
secundă a particulei supuse acţiunii unui
câmp electric de un volt pe metru şi se
exprimă în metri pătraţi pe volt şi pe
secundă (m2 ∙ V-1∙ s-1). Submultiplul curent
folosit este centimetrul pătrat pe volt şi pe
secundă (cm2 ∙ V-1∙ s-1).
Separarea chirală (1)
 Proprietăţile stereochimice ale medicamentelor
chirale au fost în multe cazuri factorul de control
privind activitatea acestora. Un enantiomer
poate avea o funcţie biologică. Alţii pot fi inactivi
sau avea o altă funcţionalitate care ar putea
avea efecte secundare. În unele cazuri, un
izomer optic poate fi dăunător. FDA impune
producătorilor de medicamente testarea
enantiomerilor individual pentru noile
medicamente pentru a le cunoaşte toxicitatea.
Separarea chirală (2)
 Cromatografia chirală reprezintă separarea
compuşilor enantiomerici. Fazele lichide
staţionare comune nu posedă o selectivitate
adecvată pentru separarea enantiomerică.
Adaosul macromoleculelor de ciclodextrină
derivatizate la fazele fixe comune creează
coloane capilare care au capacitatea de a
separa numeroşi enantiomeri.
Gaz-cromatografia
 Gaz – cromatografia este o tehnică extrem
de utilă pentru cuantificare. Se poate oferi
rezoluţia dorită, selectivitate şi uşurinţa de
cuantificare. Principala sa limitare, însă, este
faptul că proba trebuie să fie volatilă sau
trebuie să devină volatilă prin derivatizare.
Această tehnică este foarte practică pentru
impurităţile organice volatile (OVI).
Cromatografia de lichide de înaltă
presiune

 Cromatografia de lichide de înaltă presiune este

adesea menţionată ca cromatografie de lichide
de înaltă performanţă în zilele noastre. Ambii
termeni pot fi abreviaţi ca HPLC şi termenii pot fi
folosiţi alternativ. Aplicaţiile acestei tehnici foarte
eficiente au fost semnificativ extinse prin
utilizarea unei varietăţi de detectori, cum ar fi
fluorescenţa, electrometria, MS şi aşa mai
departe.
Cromatografia în strat subţire (TLC)
 Cromatografia în strat subţire (TLC) este una
dintre tehnicile de separare cele mai utilizate
datorită uşurinţei de utilizare, costului redus,
înaltei sensibilităţi, vitezei de separare, precum
capacităţii sale de a analiza simultan mai multe
probe. Ea a fost aplicată în disciplinele de
biochimie, toxicologie, farmacologie, ştiinţa
mediului şi în chimie. TLC poate fi utilizată pentru
separarea, izolarea, identificarea şi cuantificarea
componentelor într-un amestec.