Farmacist rezident

ANUL 2 -Farmacie Generala

Strajan Felicia –Ioana

Dezvoltarea testelor de cedare in vitro din forme farmaceutice speciale.

Principii generale.

Biofarmacia studiaza masura si cinetica eliberarii principiului activ din forma farmaceutica precum si
absorbtia acestuia, in corelatie cu factorii de tehnica farmaceutica, fizico-chimici si fiziologici la
nivelul caii de administrare. Prin extensie studiul in vitro privind eliberararea din forma farmaceutica
avand in vedere corelarea acestuia cu fenomenele in vivo, apartine tot de domeniul biofarmaciei.
Conceptul de biofarmacie s-a conturat dintr-o întrepatrundere de elemente, apartinând în special
disciplinelor stiintifice din domeniul stiintelor farmaceutice: tehnologia farmaceutica si farmacologia.
Tehnologia farmaceutica studiaza notiunile teoretice si practice privind formularea,
prepararea(productia), pastrarea si evaluarea biofarmaceutica a medicamentelor.
Formularea consta în selectionarea:caracteristicilor optime fizico-chimice si biofarmaceutice ale
substantei medicamentoase,substantelor auxiliare tehnologiilor de realizare a formelor farmaceutice
modului de conditionare si pastrare ale medicamentelor în scopul asigurarii unei cedari a substantei
active care sa realizeze efectul terapeutic.Tehnologiile moderne de preparare a formelor farmaceutice si
a sistemelor farmaceutice cu cedare controlata sau transport la tinta dispun de aparatura cu un înalt grad
de automatizare care au consecinte asupra calitatii medicamentelor privind stabilitatea chimica,
caracteristicile fizice si cedarea substantei medicamentoase.Aprecierea calitatii, în contextul general al
evolutiei medicamentului, se realizeaza în fazele succesive ale procesului tehnologic de realizare
a acestuia
Parametrii de baza în evidentierea calitatii medicamentului sunt: identitate, puritate,
continut,uniformitate pe doza, stabilitate, inocuitate si, cel mai important parametru relevat de studiile
de biofarmacie, cu referire la eficacitatea terapeutica îl reprezinta biodisponibilitatea.
Paralel cu aportul tehnologiei farmaceutice în definirea biofarmaciei, farmacologia, prin
farmacocinetica si farmacodinamie, îsi aduce deosebita contributie la evaluarea raspunsului therapeutic
dupa administrarea medicamentului în organism.
Biofarmacia poate fi definita ca studiul influentei formularii asupra activitatii terapeutice
amedicamentului finit.Termenul de biofarmacie si o definitie a sa a aparut pentru prima data tiparit într-
un articol de WagnerJG în 1961.
Biofarmacia - studiaza relatia dintre natura si intensitatea efectelor biologice, observate la animale si
om si urmatorii factori:
modificarile chimice ale substantei medicamentoase (esteri, saruri, complex) caracteristici fizice
(marimea particulelor, suprafata specifica a substantei medicamentoase disponibila pentru absorbtie
etc.)
influenta substantelor auxiliare în formulare
tipul sistemului de distributie a substantei medicamentoase în foma de dozare (forma farmaceutica
clasica, cu actiune prelungita, eliberare controlata) în vederea administarii
tehnologia de realizare a medicamentului
factorii fiziopatologici care pot influenta medicamentul în organism
Biofarmacia - stiinta care se ocupa cu studiul factorilor ce influenteaza biodisponibilitatea unui
medicament la animale si om.Primele referiri despre biodisponibilitate sunt semnalate în unele cercetari
de la sfârsitul sec. XIX. În anul 1945, Oser BL, Melniek D si Hochberg H au semnalat influenta
adjuvantilor si a formei farmaceutice de conditionare a vitaminelor B1, B2 asupra absorbtiei pe cale
digestiva.Dupa aprox. 15 ani, Garrett ER foloseste termenul de biodisponibilitate.
Biodisponibilitatea reprezinta concentratia de substanta medicamentoasa nemodificata existenta prin
formarea curbei plasmatice ca urmare a corelatiei între nivelul substantei în sânge si actiunea
terapeutica.Reprezentarea grafica a concentratiei de substanta în sânge, în functie de timp, formeaza
curba plasmatica care permite evaluarea ariei de sub curba (ASC).
Biodisponibilitatea indica cantitatea si viteza cu care o SM dintr-o forma farmaceutica este absorbita
pentru a atinge concentratia terapeutica activa.
 În anul 1977, Food Drug Administration (FDA) defineste biodisponibilitatea:
 “ viteza si cantitatea de principiu activ absorbit dintr-un produs medicamentos si care devine disponibil
la locul de actiune”.
 Determinarea biodisponibilitatii în compartimentul central reprezinta biodisponibilitatea sistemica si
cea efectuata la locul de actiune este biodisponibilitate în biofaza.Determinarea biodiponibilitatii unei
SM dintr-o forma farmaceutica în compartimentul central este realizata în practica si se efectueaza în
mod curent. În situatiile în care:
- SM este puternic legata de proteina
- actioneaza prin metaboliti care se formeaza lent
- când locul de actiune este un compartiment tisular, profund, în care substanta activa
patrunde încet, concentratiile sanguine nu mai sunt legate direct de actiunea medicamentoasa; se prefer
determinarea biodisponibilitatii prin masurarea unui efect farmacologic: presiunea sangvina, presiunea
intraoculara, marimea pupilei etc. 
În ghidul privind investigarea bioechivalentei, elaborat de Agentia Nationala a Medicamentului
(ANM)Bucuresti, la 25.06.2004, biodisponibilitatea este definita prin cantitatea de substanta activa sau
entitatea activa care se absoarbe din forma farmaceutica si devine disponibila la locul de actiune,
precum si prin viteza cu care se realizeaza acestea.
Se face diferentierea între “biodiponibilitate absoluta” a unei forme farmaceutice date, când
biodisponibilitatea unei forme farmaceutice este comparata cu aceea obtinuta în urma administrarii
i.v.care este în procent de 100% si “biodisponibilitatea relativa” care se refera la compararea unei
forme farmaceutice (solutie orala) cu alta forma farmaceutica (comprimat) administrate pe aceeasi cale
oralasau pe alta cale non-intravenoasa.Biodisponibilitatea se determina pe organismul animal sau uman
utilizând elementele farmacocinetice pentru stabilirea valorilor caracteristice fiecarei substante
medicamentoase dependent de substantele auxiliare asociate în formulare, forma farmaceutica,
tehnologia de obtinere si fiziopatologia locului de administrare.Preliminar acestor determinari,
medicamentul este caracterizat in vitro
 –disponibilitatea farmaceutica–pentru a aprecia cinetica de eliberare a SM din forma farmaceutica în
functie de timp, în conditii de laborator cu aparatura adecvata.Importanta biofarmaciei se poate
sintetiza prin obiective legate de formularea, prepararea, conservarea medicamentului si prin conditiile
de utilizare în scopul eficientei si sigurantei propuse:Optimizarea biodisponibilitatii SM dintr-o forma
farmaceutica într-o stare termodinamica activa în concentratie plasmatica corespunzatoare eficacitatii
terapeutice;
Studiile de biofarmacie au gasit solutii de îmbunatatire a unor formulari cu ajutorul adjuvantilor sau a
unor tehnologii de prelucrare în sisteme cu cedare controlata a caror caracteristica asigura concentratii
constante în sânge, a unor sisteme de transport la tinta si alte forme farmaceutice cu o toleranta mai
buna si efecte secundare diminuate;Dezvoltarea industriei farmaceutice a impus aplicarea cunostintelor
de biofarmacie în toate fazele de realizare a unui medicament pentru a asigura exigentele de calitate
impuse acestora;Cercetarile complexe în domeniul biofarmaciei au condus la concluzii care au
contribuit la optimizarea calitatii medicamentului în directia prelungirii actiunii, programarea de
concentratii constante de substanta activa pe o durata mare de timp, a transportului la nivelul unor
organe sau tesuturi;
Studiile de bioechivalenta - modalitatea de cercetare a doua sau mai multe medicamente cu acelasi
continut în SM care trebuie sa prezinte si echivalenta terapeutica;
Notiunea de biodisponibilitate a SM dintr-un medicament a aparut ca urmare a inechivalentei
terapeutice între specialitati considerate identice privind SM, doza unitara si forma
farmaceutica;numeroase medicamente echivalente chimic si farmaceutic s-au dovedit ineficiente sau au
manifestat efecte toxice, reactii secundare cu intensitate crescuta.Farmacopeele, legislatia farmaceutica,
au introdus parametrii biofarmaceutici cu consecinte în asigurarea eficientei terapeutice: specificatii
asupra unor caracteristici fizico-chimice ale SM si ale substantelor auxiliare, conditii de preparare si
pastrare, determinari farmacotehnice caracteristice formei farmaceutice, aparatura standard etc
Biodisponibilitatea unei substante este caracterizata prin 2 parametri(variabile)
-Cantitatea relative de substanta medicamentoasa absorbita,plecand de la o forma farmaceutica ce
ajunge in circulatia sangvina;
-viteza cu care se produce aceasta absorbtie;
Pentru a cunoaste cantitatea de substanta medicamentoasa cedata si viteza de eliberare(de cedare) din
forma farmaceutica se efectueaza determinari in vitro si in vivo.
Determinarile in vitro pentru studiul cedarii substantei medicamentoase trebuie sa evidentieze:
-Influentarea cedarii substantei medicamentoase de catre proprietatile fizice ale
substantei ,excipienti,tehnologia de fabricare ,mai ales in faza de preformulare;
-Controlul de calitate in flux continuu,mai ales la supravegherea omogenitatii sarjelor;
-controlul calitatii in laboratoare,etc;
-date privind modificarile fizice si chimice ce apar in timpul stocarii;
In unele farmacopei sunt prezentate prevederile minime pe care trebuie sa le indeplineasca cedarea
substantelor din formele solide.
Metodele folosite pentru stabilirea cedarii in vitro trebuie sa permita si o reducere a determinarilor
corespunzatoare pe oameni.Din aceasta cauza s-a incercat sa se gaseasca corelatii intre rezultatele
determinarilor in vitro si comportarea in vivo.Pentru o prima orientare vor fi considerate acele
determinari in vitro cu ajutorul carora se cerceteaza doar anumite conditii pentru dizolvarea
substantei ,cum ar fi dezagregarea comprimatelor sau a capsulelor ,comportarea la topire,respectiv
solubilitatea supozitoarelor si ovulelor.In studiul dizolvarii apar un numar mare de probleme privind
comportarea unui produs medicamentos intr-un aparat comparative cu organismal viu.Principalul
dezavantaj consta in imposibilitatea reproducerii cu exactitate a conditiilor din mediul biologic; de
asemenea utilizarea unui numar mare de aparate ,fiecare fiind practic unic in ceea ce priveste
rezultatele obtinute.
1.Determinarea vitezei de dizolvare
De cele mai multe ori subtantele dizolvate se absorb mai repede.Dizolvarea poate fi deci in cazul
substantelor greu solubile faza care determina viteza de invazie in compartimentul central.In aceste
cazuri determinarea comportarii la dizolvare,respective a vitezei de dizolvare,are o importanta mare.
Metode si aparatura
Pentru determinarea vitezei de dizolvare a substantelor medicamentoase din formele farmaceutice
solide ,au fost propuse diferite metode si aparate; de asemenea si pentru preparatele semisolide de uz
rectal sau pentru cele aplicate pe piele au fost elaborate metode specific.
Metodele de evaluare a dizolvarii pot fi clasificate in functie de diferiti factori;
1.caracterul vitezei de dizolvare;
-viteza intrinseca de dizolvare (cantitatea de substanta dizolvata/unitatea de suprafata a substantei
medicamentoase pure/ unitatea de timp)
-viteza de dizolvare aparenta (cantitatea de substanta dizolvata/unitatea de timp)
2.caracteristica miscarii lichidului in jurului particulelei care se dizolva;
-convectie naturala;
-convectie fortata,turbulenta;
-convectie fortata,laminara;
3.modificarea concentratiei in mediul de dizolvare;
-conditie “ non-sink” (cresterea gradate a concentratiei in mediul de dizolvare)
-conditie “sink” (mentinerea concentratiei la o valoare mai joasa decat aceea de saturare)

Metode pentru determinarea vitezei de dizolvare

Comportamentul SM dintr-o formă farmaceutică privind eliberarea şi dizolvarea poate fi evaluat cu ajutorul unor
metode experimentale „in vitro”care permit obţinerea unor informaţii utile pentru condiţionarea acesteia într-o formă
farmaceutică de uz oral.
Cercetările in vitro privind eliberarea şi dizolvarea SM aduc informaţii asupra:
influenţei proprietăţilor fizico-chimice ale SM, adjuvanţilor utilizaţi în formulare, tehnicii de preparare;
controlului de calitate (uniformitatea şarjelor);
controlului privind stabilitatea fizico-chimică a medicamentelor în timpulpăstrării, pe perioada de valabilitate;
controlul conţinutului dizolvat de SM în funcţie de timp impus de unele farmacopei (USP);posibilităţii de
reducere a experimentelor pe voluntari.
Clasificare:
metode unifazice (cu un singur compartiment);
metode în sistem închis;
metode cu celulă de tranziţie (sistem deschis)
metode multifazice (cu mai multe compartimente).

Metodele unifazice
utilizează ca agent de dizolvare mediul apos.
 În sistemul închis preparatul de testat se introduce în toată cantitatea de agent de dizolvare.
Metodele unifazice în sistem închis folosesc dispozitive cu agitatoare cu paletă sau coşuleţ rotativ;
ambele metode folosesc un vas cilindric cu fund rotund; diferă poziţionarea probei (capsulă, comprimat)
La dispozitivul cu paletă capsulele operculate se fixează cu o spirală din inox (plastic)pentru a nu
pluti; agitatorul, care se roteşte cu 50 rotaţii pe minut (rpm) generează, un curent slab, pulsator pe fundul
vasului.
La metoda cu coşuleţ rotativ preparatul se introduce într-un coşuleţ de sârmă cilindric fixat la 25 mm
deasupra bazei vasului şi care se roteşte cu50 sau 100 rpm; volumul mediului de dizolvare variază la ambele
metode între 300-1000 ml (în general 900 ml).
Aceste dispozitive sunt menţionate în multe farmacopei: Ph. Eur., DAB, FR

La metodele cu celulă de tranziţie( s i s t e m u l d e s c h i s ) e x i s t a u n   c u r r e n t de solvent cu care se face

dizolvarea şi apoi este pompat prin celulă.
Metoda cu celulă de tranziţie utilizează agent de dizolvare în volume de 10-30 ml care străbate încet
celula (filtru) de jos în sus cu ajutorul unei pompe cu piston.
Prin această metodă se poate modifica valoarea pH -ului mediului de dizolvare, simulând condiţiile de
pH de la locul absorbţiei (DAB).
Schema unui dispozitiv în sistem deschis.
 
Metodele multifazice sunt cu două faze sau trei faze(compartimente).
Metodele cu două compartimente prevăd ca SM după dizolvareîn apă în primul compartiment A să
difuzeze în compartimentul B într-un solvent nemiscibil cu apa (lipofil).
Modelul cu trei compartimente((I a, II c)
conţine şi compartimentulC unde difuzia se face în fază apoasă ce ar imita plasma.

In rezumatul tezei de doctorat a domnului profesor Lupuleasa putem observa urmatoarele cercetari
efectuate:
Cercetările desfășurate în teza de doctorat intitulată „Metodologii in-vitro biorelevante pentru
dezvoltarea formelor farmaceutice solide cu administrare rectală” au urmărit 5 obiective principale,
pentru s-au obținut următoarele rezultate:
1. Determinarea profilelor de cedare in-vitro ale paracetamolului conform recomandărilor Food
and Drug Administration
Pornind de la recomandările FDA privind testarea in-vitro a supozitoarelor rectale conținând
paracetamol, au fost implementate metodologii de testare utilizând dispozitive compendiale (USP2,
USP1-coșulet 40mesh) și necompendiale (USP1-coșulet Palmieri) și evaluate profilele de cedare pe
un interval larg de doze (80-1000mg). Relația doză-viteză de cedare a fost dependentă de condițiile
 de testare. Aparatul USP2 a determinat eliberări rapide și complete în majoritatea cazurilor, fără un
caracter discriminatoriu adecvat în raport cu diferențele de compoziție sau de proces de fabricație.
2. Evaluarea profilelor de cedare in-vitro ale indometacinului conform monografiei specifice USP
A fost implementat un protocol de evaluare a profilelor de cedare in-vitro pentru supozitoarele rectale
conținând indometacin în doze de 50 sau 100 mg. Parametrii experimentali au reprezentat transpuneri
directe ale metodologiei specifice compendiale (USP), dar și variații implementate pentru analiza
robusteții. Rezultatele au fost corelate parțial cu compoziția calitativă. Prezența unui tensioactiv
neionic, alături de caracteristicile fizico-chimice ale bazei lipofile, a generat procese de cedare rapide și
complete, independente cinetic de aparatul compendial adaptat și de variațiile controlate ale pH-ului.
Utilizarea sinker-elor a determinat fenomene de fragmentare a unităților de dozare sau eroziuni
superficiale, dependente de modificările de consistență. Similaritatea in-vitro a fost influențată de
valoarea fracției cedate.
3. Utilizarea mediilor fiziologice simulate în studiul comportamentului in-vitro al supozitoarelor cu
paracetamol .
Au fost dezvoltate două modele experimentale alternative pentru evaluarea profilelor de cedare in-vitro
ale paracetamolului din supozitoare. Caracterul biorelevant a fost generat de utilizarea fluidelor
colonice simulate de tip SCoF1 și SCoF2. Caracteristicile de compoziție, pH, osmolaritatea și
capacitate tampon nu au influențat concluzia privind non-similaritatea in-vitro între cele două niveluri
de doză ale aceluiași produs. Excepția a fost reprezentată de utilizarea dispozitivul tip paletă în mediu
SCoF2, caz în care profilele medii au corespuns criteriilor de dizolvare rapidă specifice comprimatelor
și capsulelor.
4. Dezvoltarea unor teste de performanță in-vitro pentru controlul calității supozitoarelor conținând
ketoprofen 100 mg.
Au fost evaluate trei forme farmaceutice de tip supozitoare rectale conținând 100 mg ketoprofen.
Metodologiile dezvoltate au presupus folosirea echipamentelor compendiale (USP1) și necompendiale
(celule rotative de dializă). Rezultatele au confirmat că fracția cedată și concluziile asupra similarității
sunt puternic dependente de parametrii de operare in-vitro. Modelul matematic care a descris optim
procesele de cedare in-vitro a fost Korsmeyer Peppas pentru toate procedurile experimentale
implementate. În cazul aparatului USP1 și al coșulețelor Palmieri, s-au observat relații liniare între
viteza de agitare și constanta de viteză.
5. Aplicarea metodologiilor de evaluare in-vitro în etapa de cercetare-dezvoltare a supozitoarelor
conținând nimesulid 100 mg
Metodologiile de evaluare in-vitro în analiza mecanismele de cedare specifice supozitoarelor,
confirmate în cadrul capitolelor anterioare, au fost aplicate asupra a 12 formulări experimentale pentru
determinarea relațiilor dintre substața activă și caracteristicile bazelor lipofile. Evaluarea profilelor in-
vitro a indicat valori extrem de reduse ale fracției cedate, care au limitat aplicarea metricilor
compendiale. După estimarea suprafeței de contact cu mediul, dependentă de natura și amplitudinea
trasformărilor suferite de forma farmaceutică, s-a demonstrat că mecanismul de cedare a fost unul
difuzional.

Bibliografie:
1. See discussions, stats, and author profiles for this publication at:
https://www.researchgate.net/publication/312038847
2. https://ro.scribd.com/doc/316617455/Elemente-de-Biofarmacie
3. Iuliana Popovici , Dumitru Lupuleasa Tehnologie Farmaceutica vol I, II,III Ed
Polirom ,2008 ,2009,2011