Sunteți pe pagina 1din 36

ABSORBŢIA SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE

DIN PREPARATE APLICATE PE PIELE

Structura şi funcţiile pielii


Pielea - condiţionează starea de sănătate a întregului organism.
Pielea - are o suprafaţă totală de 1,5 – 2 m2, greutate de aproximativ
3 kg, respectiv 6% din greutatea corpului şi o grosime care variază
de la 0,5 la 3-4 mm.
Suprafaţa totală a vaselor sanguine intracutanate, disponibilă
pentru pasajul direct al substanţei medicamentoase în circulaţia
sistemică, reprezintă 100-200% din suprafaţa totală a pielii.
Straturile care alcătuiesc pielea sunt distincte, cu o structură
histologică diferenţiată şi o activitate biochimică specifică
 Funcţia naturală a pielii este de a proteja organismul împotriva:
• pierderii substanţelor endogene (apa) si
• influenţei nedorite a substanţelor exogene, din mediul
înconjurător.
 Principala barieră care intervine în difuzia moleculelor substanţelor
active prin piele este reprezentată de suprafaţa externă a pielii –
stratul cornos.
 Funcţiile de bază ale stratului cornos sunt:
- menţinerea homeostaziei;
- restricţionarea pierderilor excesive de apă în mediul ambiant;
- retenţia umidităţii;
- coeziunea celulară şi descuamare;
- transportul xenobioticelor.
 Proprietăţile stratului cornos sunt puternic influenţate in vivo şi in
vitro de caracteristicile mediului înconjurător, în special de
temperatură şi umiditate.
 Elasticitatea pielii creşte cu umiditatea şi temperatura.
Penetrarea substanţei medicamentoase prin piele
 Majoritatea SM traversează pielea intra şi intercelular:
 moleculele hidrofile utilizează calea intracelulară,
 moleculele lipofile pătrund printre celule (intercelular).
 Procesele de transport prin piele, considerată ca o membrană
heterogenă semipermeabilă, decurg conform legii lui Fick:
dM/dt = DSK (Cd – Cr) / h
unde dM/dt – viteza de transfer a masei;
D – coeficient de difuzie;
S – suprafaţa;
K – coeficient de partiţie ulei/apă;
Cd – concentraţia substanţei în compartimentul donor;
Cr – concentraţia substanţei în compartimentul receptor;
(Cd – Cr) – gradientul de concentraţie;
h – grosimea membranei.
 Această lege descrie transferul moleculelor din zona cu concentraţie mai
mare spre zone cu concentraţii mai mici, printr-un proces pasiv, care
necesită energie.
 Indiferent de nivelul de penetrare a substanţei active, distribuită într-un
preparat medicamentos, este necesară:
 eliberarea moleculelor la interfaţa excipient (vehicul) şi piele;
 penetraţia, când substanţa activă ajunge în epiderm şi
 permeaţia, care localizează substanţa activa în derm
 absorbţia prin vasele capilare, cu distribuirea în circuitul sanguin.
Obiectivele realizării preparatelor cu aplicare cutanată

 Preparatele destinate a fi aplicate pe piele reprezintă modalitatea cea


mai veche pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea pielii, tratarea rănilor,
inflamaţiilor, dermatitelor, realizate într-o mare varietate de forme
farmaceutice care se regăsesc şi în sfera cosmetică.
 În scop cosmetic, se folosesc preparate pentru menţinerea
caracteristicilor normale ale pielii, părului, unghiilor sau restabilirea lor
în cazul deteriorării din diverse motive (piele sebostatică sau
seboreică).
 Problemele de formulare şi preparare ale produselor cosmetice prezintă
multe elemente comune cu preparatele medicamentoase, privind:
vehiculele, excipienţii, conservanţii, formularea preparatelor (soluţii,
emulsii, preparate semisolide, forme presurizate, pudre), metodele de
preparare, şi control.
 Cunoştinţele din acest domeniu, ca şi cele de biochimie, fiziologie,
anatomie, dermatocosmetologie, controlul calităţii medicamentelor
justifică preocupările farmacistului în problemele cosmetologiei.
 Aplicarea cutanată a medicamentelor este destinată tratării afecţiunilor
dermatologice, cu scopul de a obţine un efect local.
 Obiectivul eliberării topice a substanţei medicamentoase este crearea
unui rezervor în piele, fără a pătrunde în structurile mai profunde sau în
circulaţia sistemică, unde nu este necesară.
 Cantităţile reduse de preparat aplicat topic (în general de 2-5 mg
produs/cm2) determină concentraţii serice sau urinare, nedetectabile
prin tehnici convenţionale.
 Biodisponibilitatea topică poate fi definită ca fiind concentraţia de
substanţă activă, liberă, regăsită la locul de acţiune al preparatului
medicamentos topic.
 Formulările de medicamente topice urmăresc creşterea concentraţiei de
medicament la locul de acţiune şi reducerea efectelor sistemice
 in acest caz, disponibilitatea sistemică nu reflectă
biodisponibilitatea cutanată.
 Aplicarea cutanată a preparatelor medicamentoase, pentru a trata zone
mai profunde, se caracterizează prin eliberarea regională a substanţei
active, care traversează straturile pielii şi penetrează în locurile ţintă:
muşchi, articulaţii şi pereţii vasculari.
 În afecţiuni reumatologice, prima intenţie de tratament apelează la
preparate semisolide, a căror formulare facilitează absorbţia substanţei
(antiinflamatoare, analgezice) în profunzimea locului de aplicare.
 Administrarea cutanată a medicamentelor a permis dezvoltarea sistemelor
terapeutice transdermice (STT), la care eliberarea controlată, transdermică
a substanţei active în circulaţia generală se adresează tratării unor
afecţiuni sistemice.
 O serie de SM cu efect sistemic (scopolamina, nitroglicerina, fentanil,
clonidina, estradiol, testosteronul, nicotina), aplicate cutanat sub formă de
STT, sunt utilizate în practica medicală incepand cu anii 1980.
 În prezent, statisticile reflectă valoarea acestora, comparativ cu alte căi de
administrare, cercetările fiind orientate pentru realizarea de STT cu SM
indicate în afecţiuni cardiovasculare, pierderea de masă osoasă
postmenopauză, incontinenţă urinară, anxietate, cancer de sân, boala
Parkinson şi Alzheimer.
 BD, ca termen farmacocinetic care descrie cantitatea de SM
absorbită şi viteza cu care devine disponibilă la locul de acţiune, poate
fi evaluată şi în cazul STT, asemănător preparatelor administrate oral.
 Dificultăţile STT sunt legate de cantităţile mici de substanţe
medicamentoase şi sistemul de eliberare programat în unitatea de
timp.
 Ca şi în cazul preparatelor cu eliberare topică sau regională, în
realizarea STT, cercetările sunt orientate pentru reducerea
impermeabilităţii stratului cornos şi favorizarea penetraţiei substanţelor
active la nivelul vaselor de sânge.
Formularea dermopreparatelor în vederea realizării
eficienţei terapeutice
 Preparatele aplicate pe piele sunt reprezentate de o mare varietate
de forme farmaceutice: lichide (soluţii, emulsii, suspensii), aerosoli,
spume, semisolide (unguente grase, hidrogeluri, emulgeluri, paste,
creme), solide (pulberi, forme adezive).
 Studiile de biofarmacie au relevat importanţa formulării preparatelor
farmaceutice aplicate pe piele, în funcţie de scopul urmărit:
-acţiune terapeutică de suprafaţă în afecţiuni dermatologice cu
localizare mai mult sau mai puţin superficială;
-acţiune în profunzime în afecţiuni reumatismale sau ale sistemului
venos;
-acţiune sistemică la care se urmăreşte o absorbţie cantitativă în
unitatea de timp (în terapia cardiovasculară, hormonală sau
analgezică).
Preparate utilizate în afecţiuni dermatologice
Terapia dermatologică cuprinde un volum mare de preparate
aplicate pe piele (inclusiv pe pielea capului) sau unghii:
- lichide - soluţii, emulsii, suspensii (loţiuni), şampoane;
- preparate farmaceutice presurizate, care transformă în aerosoli
soluţii, emulsii, suspensii, spume;
- preparate semisolide – unguente, creme, geluri, paste, cataplasme,
emplastre medicamentoase;
- pulberi pentru aplicaţii cutanate, având diferite grade de fineţe.
 Preparatele destinate aplicării pe răni întinse sau pe pielea grav
lezată trebuie să fie sterile.
 În alegerea formei farmaceutice utile în boala de piele se ia în
consideraţie:
 stadiul afecţiunii - acut, subacut, cronic,
 caracterele leziunilor - secreţie, inflamaţie, cruste,
 tipul de piele - normală, seboreică, sebostatică.
 În faza acută cu secreţii, inflamaţii, se indică o soluţie apoasă,
emulsie U/A, suspensie, pastă hidrofilă, hidrogeluri, preparate care pe
lângă acţiunea substanţei active, pot favoriza drenarea secreţiei
apoase, absorbţia secreţiei, uscarea şi vindecarea.
 Pentru suprafeţele cutanate păroase se recomandă soluţii apoase,
alcoolice, hidrogeluri, forme farmaceutice care sunt convenabile şi
din punct de vedere estetic.

 În dermatitele subacute sunt indicate emulsiile de tip U/A, unguentele


tip emulsie U/A, hidrogelurile, care aderă uşor pe piele şi pot fi
îndepărtate prin spălare cu apă.
 Suspensiile se utilizează pentru efectul răcoritor produs de toate
preparatele cu conţinut mare de apă şi de protecţie, datorită
pulberilor care se concentrează la suprafaţa pielii.
 Pastele cu baze U/A, prin pulberile insolubile, produc absorbţia
exsudatelor, decongestionarea şi uscarea leziunilor cutanate de
natură inflamatoare, cu secreţii abundente.
 Alterările cronice ale pielii, cu eventuale cruste, necesită preparate
lipofile (unguente, creme A/U, emulsii A/U, paste hidrofobe), care pot
realiza ocluzia suprafeţei de tratat, timp în care se produce o stare
de hidratare din interior, cu detaşarea stratului hipercheratinizat.
 Filmul lipidic format la suprafaţa stratului cheratinizat va creşte
nivelul umidităţii şi elasticităţii pielii.
 Pastele lipofile, prin puterea ocluzivă a compoziţiei, sunt indicate
pentru a conserva umiditatea în diverse zone ale pielii.
 Emulsiile A/U şi unguentele tip A/U produc o uşoară senzaţie de
răcorire şi de gresare.
 Îndepărtarea acestor preparate de pe piele necesită spălare cu
apă şi săpun.
 Eficienţa terapeutică a dermopreparatelor este asigurată de alegerea
judicioasă a componentelor, în special de cele necesare vehiculului sau
a bazei de unguent.
 Vehiculul sau baza de unguent se aleg în funcţie de simptomatologia
afecţiunii dermatologice, pentru a susţine efectul topic al substanţei
medicamentoase, a păstra funcţiile normale ale pielii şi a favoriza
vindecarea.
 Preparatele lichide utilizează ca vehicul:apa, etanolul, glicerolul,
propilenglicolul, singure şi de cele mai multe ori asociate, emulsii U/A
sau A/U.
 Conţinutul de pulbere dintr-o suspensie (loţiune) este mai uşor de
dispersat într-un vehicul cu viscozitate (glicerol, propilenglicol).
 Preparatele solide (pudrele) conţin diluanţi: talc, amidon, stearat de
magneziu, dioxid de siliciu, cu particule de aceeaşi dimensiune cu cea a
substanţei (lor) active.
 Atât preparatele lichide, cât şi preparatele solide pot fi aduse sub formă
presurizată, asigurând o dispersare omogenă a particulelor lichide sau
solide (ca aerosoli) pe suprafaţa cutanată.
Farmacopeea Europeană înscrie bazele după compoziţie,
afinitatea faţă de apă sau grăsimi, sistem fizic, în:
• baze anhidre:
- baze hidrofobe: cu hidrocarburi, siliconi şi hidrogeluri;
- baze de absorbţie: emulsifiante, absorbţie;
- baze hidrosolubile: cu polietilenglicoli, geluri neapoase;

• baze hidratate:
- sisteme emulsie: A/U, U/A, mixte;
- sisteme gel: cu tensioactivi, hidrogeluri;
• paste:
- hidrofobe;
- hidrofile.
 Unguentele conţin o bază de unguent monofazică hidrofobă
(parafine lichide, solide, uleiuri vegetale, grăsimi animale,
gliceride solide de semisinteză, ceruri şi polialchilsiloxani
lichizi), care poate absorbi cantităţi mici de apă.
 Unguentele emulsie conţin emulgatori, care stabilizează emulsiile de
tip apă în ulei (alcooli de lână, esteri ai sorbitanului, monogliceride şi
alcooli graşi) şi emulsiile de tip ulei în apă (alcooli graşi sulfataţi,
polisorbaţi, eteri cetostearil de macrogol sau esteri ai acizilor graşi cu
macrogoli).
 Cremele conţin o bază polifazică compusă dintr-o fază lipofilă
şi o fază hidrofilă.
 Cremele lipofile, de tip apă în ulei, conţin emulgatori: alcooli de lână,
esteri ai sorbitanului şi monogliceride.
 Cremele hidrofile, de tip ulei în apă, conţin emulgatori: săpunuri de
sodiu sau trietanolamină, alcooli graşi sulfataţi, polisorbaţi, acizi graşi
polioxietilenici, esteri ai alcoolilor graşi; asociaţi, dacă este necesar, cu
emulgatori tip apă în ulei.
 Hidrogelurile sunt cel mai mult utilizate prin natura
componentelor, în general, apă, glicerol sau propilenglicol şi un
agent de gelificare corespunzător: amidon, derivaţi celulozici,
carbomeri sau silicaţi de magneziu şi aluminiu.
 Pastele sunt reprezentate de baze lipofile sau hidrofile, în care
sunt dispersate, fin, pulberi în proporţii mari (peste 25%).
 Cataplasmele conţin o bază hidrofilă capabilă să reţină căldură,
în care sunt dispersate substanţe active, baza fiind adusă în
straturi groase pe un suport pansament corespunzător, care se
încălzeşte înaintea aplicării pe piele.
 Emplastrele medicamentoase sunt constituite din baze
adezive, conţinând una sau mai multe substanţe active şi sunt
dispuse în strat uniform pe un suport corespunzător dintr-un
material sintetic sau natural.
 Aplicate pe piele, în vederea menţinerii în contact direct, substanţele
active pot fi absorbite lent sau pot acţiona ca agenţi protectori sau
keratolitici.
 Pulberile multidoză trebuie să asigure, la aplicare pe piele, o
mărime corespunzătoare a particulelor, ceea ce se poate realiza
prin formulare şi preparare adecvată, cât şi prin condiţionare în
recipiente de ambalare, care la partea superioară sunt
prevăzute cu o sită pentru cernere sau cu un dispozitiv mecanic
de pulverizare.
 Pudrele pot fi condiţionate în recipiente presurizate, care vor expulza
particule fine dispersate în gaz (aer).
Preparate cu acţiune în profunzimea
locului de aplicare pe piele

 Preparatele topice, a căror SM trebuie să migreze din vehicul sau bază


de unguent în profunzimea locului de aplicare, îndeplinesc rol de
vectorizare a substanţei antireumatice în muşchi, articulaţii
(indometacin, piroxicam, ketoprofen, diclofenac), în peretele vascular
(bioflavonoide, heparina, dobesilat de calciu).
 Formularea preparatelor topice are în vedere o serie de obiective care
să asigure migrarea moleculelor substanţei active la nivelul
inflamaţiei în masa musculară, articulaţie sau peretele vascular.
 Aplicate numai pe pielea intactă, nelezată, SM din preparatele
semisolide va penetra în funcţie de:
 solubilitate,
 coeficientul de repartiţie lipide/apă, respectiv strat cornos/vehicul,
 gradient de concentraţie,
 activitatea termodinamică.
 Calităţile bazei de unguent şi prezenţa promotorilor de absorbţie în
compoziţia preparatului semisolid aplicat cutanat pot manifesta efecte
favorabile asupra absorbţiei şi eficienţei terapeutice a SM.
 Absorbţia transcutanată poate fi influentata de: vârsta, gradul scăzut de
hidratare, grosimea zonei de aplicare sunt înlăturate prin proceduri simple
(hidratarea, stimularea fluxului sanguin) sau intervenţii cu dispozitive
acţionate electric, laser, electrosunete.
 În realizarea acestor preparate au fost abordate mai multe strategii pentru
diminuarea efectului de barieră la nivelul stratului cornos şi pentru a
favoriza permeaţia şi absorbţia.
 Astfel se urmăreşte:
- modificarea adusă structurii substanţei active pentru creşterea
coeficientului de partiţie;
- creşterea concentraţiei de substanţă în forma farmaceutică (sisteme
suprasaturate);
- intervenţii asupra stratului barieră prin diverse metode.
Metode de penetrare a SM prin piele

 Metode pasive şi
 Metode active.
Metode pasive de penetrare a substanţei medicamentoase din
preparatele farmaceutice
 Modalitatea pasivă ca o substanţă să penetreze straturile pielii se
concretizează prin aplicarea convenţională a formei farmaceutice, din
care SM se eliberează din excipient, migrează la suprafaţa pielii, de
unde străbate stratul cornos şi înaintează în epidermă.
 Formulările moderne ale preparatelor aplicate pe piele au fost
îmbunătăţite cu scopul de a creşte forţele de difuziune a substanţelor
(activitatea termodinamică) sau de a creşte permeabilitatea pielii.
 Aceste efecte sunt obţinute printr-o serie de metode:
- penetrarea pielii cu ajutorul solvenţilor;
- sisteme suprasaturate;
- promotori de absorbţie;
- sisteme de vehicule cu lipozomi, microemulsii şi nanoparticule.
▲ Studiile in vivo pentru evidenţierea efectului de pretratare a pielii cu
solvenţi: acid oleic, izopropilmiristat, octanol, polietilenglicol 400 şi
propilenglicol singur sau asociat cu acid oleic sau octanol, au
dovedit îmbunătăţiri ale penetrării cutanate.
 Alţi solvenţi care reduc temporar impermeabilitatea cutanată sunt:
dimetilformaldehida, dimetilacetamida, alcoolul tetrahidrofurfurilic,
etanol, benzen, ciclohexan, tetraclorură de carbon, dimetilsulfoxid
(DMSO) ş.a.
 DMSO provoacă o gonflare puternică a stratului cornos,
favorizând absorbţia corticosteroizilor, anestezicelor locale.
 Utilizarea sa este limitată datorită mirosului pătrunzător de alicină
si a acţiunii iritante.
▲ Promotorii de absorbţie intervin în organizarea lipidică a stratului
cornos în diverse moduri:
 intercalarea promotorilor de absorbţie în lipidele lamelare;
 separarea lipidelor şi dezorganizarea structurii fazei lamelare.
 Investigarea acizilor graşi: saturaţi, neramificaţi, cu 6 – 12 atomi de
carbon şi nesaturaţi (oleic, linoleic, linolenic, arahidonic) a
demonstrat că acţiunea de promotori de absorbţie este dependentă
de lungimea catenei şi gradul de nesaturare.
 Eficacitatea maximă se obţine la o lungime de 12 atomi de carbon
a catenei neramificate şi în prezenţa uneia sau a mai multor
legături nesaturate, care conferă fluiditate.

 Agenţii tensioactivi (polisorbaţi, lauril sulfat de sodiu), utilizaţi ca


emulgatori în realizarea bazei de unguent, cresc penetraţia unor
substanţe active prin piele.
 Sistemele de vehicule de tipul lipozomilor, nanoemulsiilor şi a
nanoparticulelor lipidice sunt vehicule semisolide care permit
eliberarea SA şi optimizează transportul acesteia în anumite
straturi ale pielii.
Metode active în accelerarea penetrării cutanate

Aceste modalităţi active de transport cutanat sunt


reprezentate de:
 iontoforeza;
 electroporaţia;
 abraziune cutanată;
 microace;
 injecţii fără ace;
 ultrasunete;
 radiaţii laser.
 Iontoforeza constă în aplicarea unui curent de intensitate mică direct pe
piele, prin intermediul formei farmaceutice la care se urmăreşte
creşterea absorbţiei substanţei active.
 Curentul electric format prin electrodul activ va forţa moleculele SM
să înainteze prin piele.
 Iontoforeza este practicată ca un sistem medical (din anul 2003)
pentru administrarea topică a lidocainei şi epinefrinei.
 Acest dispozitiv medical, indicat pentru administrarea locală a
soluţiilor ionice, ca alternativă a injecţiilor, prezintă următoarele
caracteristici:
- este o metodă neinvazivă;
- avantajează transportul cutanat al micro- şi macromoleculelor;
- nu produce disconfort pacientului;
- nu produce electroliza, degradarea soluţiei sau modificări de
pH;
- cantitatea de SM transferată este reproductibilă.
 Electroporaţia este un fenomen de membrană care implică modificări
ale comportamentului celulelor şi membranelor.
 Metoda constă în aplicarea asupra pielii a unor impulsuri scurte de
curent, de intensitate mare, care formează pori hidrofili tranzitorii
prin rearanjarea temporară a lipidelor.
 Porii formaţi permit trecerea macromoleculelor (proteine, peptide,
oligonucleotide), molecule cu grad diferit de lipofilie şi mărime, prin
combinarea proceselor de difuziune, electroforeză şi electroosmoză.
 Abraziunea cutanată implică îndepărtarea sau modificarea stratului
exterior al pielii, pentru a facilita absorbţia SM aplicate în dermopreparate.
 Această tehnică este utilizată în tratamentul acneei, cicatricilor şi pigmentărilor
cutanate.
 Microacele sunt sisteme hibride între dispozitivele injectabile hipodermice
şi sistemele transdermice, care utilizează ace microscopice pentru
eliberarea SM din preparate topice (macromolecule, nanoparticule,
oligonucleotide, proteine, vaccinuri ADN, insuline ş.a.).
 Sistemul este format din rezervorul de SA, prelungit cu o serie de microace cu
lungimi de 50 – 150 μm, care penetrează stratul cornos al epidermei în
vederea eliberării medicamentului, fără să ajungă în zona nervilor
 Injecţiile fără ace se bazează pe penetrarea transdermică a unor
lichide sau particule solide cu viteză mare, cu ajutorul unor surse de
energie.
 Aerul propulsat cu viteză mare antrenează pulberea de SA şi o
direcţionează în straturile superficiale ale pielii, fără a ajunge în
circulaţia sanguină.
 Prin aceasta metodă se aplică la nivelul pielii sau mucoaselor,
vaccinuri antigripale, anestezice, insulină şi calcitonină.
Ultrasonarea (sonoforeza sau fonoforeza)
 Ultrasonarea este o tehnică larg utilizată de fizioterapeuţi în tratarea
diverselor afecţiuni, pentru a favoriza creşterea absorbţiei cutanate a AINS,
anestezicelor locale, corticosteroizilor din forma farmaceutică de hidrogel.
 Creşterea absorbţiei percutanate a SA din gelurile medicamentoase aplicate
topic, prin masaj cu ultrasunete, este denumită şi fonoforeză.
 Utilizarea ultrasunetelor de frecvenţă joasă (20 – 100 KHz) este mai eficientă
în permeaţie, decât cele de frecvenţă înaltă.
 Ultrasunetele se propagă la diferite niveluri cutanate, provocând anumite
modificări care facilitează permeaţia.
 Efectul de creştere a temperaturii locale, provocat de propagarea undelor,
produce fluidificarea lipidelor stratului cornos şi creşterea difuzibilităţii
moleculelor SM prin piele.
Radiaţiile laser sunt utilizate ca metodă de expunere directă şi controlabilă a
pielii la un fascicul laser, care determină ablaţia stratului cornos, fără să
afecteze straturile epidermei.
 creşte permeabilitatea cutanată pentru substanţe lipofile şi hidrofile,
fiind practicate pentru administrarea transcutanată a lidocainei.
Forme adezive cutanate
 Formele adezive cutanate sunt preparate farmaceutice destinate a fi aplicate
pe piele prin simpla presare, prin care o substanţă medicamentoasă este
adusă pe suprafaţa cutanată în scop de protecţie, de ameliorare şi vindecare
a unei afecţiuni cutanate sau de absorbţie la diverse niveluri (masă
musculară, articulaţii) şi în mod special de absorbţie sistemică.
 Formele adezive cutanate prezintă SM în centrul unui suport (textil, plastic,
hârtie), având în jur un adeziv (cauciuc sintetic).
 După aplicare şi presare uşoară pe piele, în zona de tratat se va manifesta o
acţiune topică cu o absorbţie mai mult sau mai puţin profundă.
 Pansamentele adezive medicamentoase prezintă un material textil hidrofil,
dispus central cu substanţe antiseptice, cicatrizante, care sunt utile în
vindecarea plăgilor.
 Timbrele sunt formate din suportul adeziv, având în centru o compoziţie de
gumă arabică sau gelatină, în care se dispersează o substanţă reactogenă,
necesară testării sensibilităţii organismului la diverşi alergeni.
 Plasturii medicamentoşi sunt utilizaţi pentru a realiza o acţiune dirijată în
ţesuturile de sub zona de aplicare.
 Plasturii cu substanţe antireumatice (camfor, eucalipt, tinctura Capsici) sunt de
dimensiuni diferite şi sunt aplicaţi pe pielea intactă, în zona dureroasă, timp de
câteva ore, până la 12-24 ore.
Sistemele terapeutice transdermice sunt forme adezive, care
utilizează calea cutanată pentru a realiza un efect sistemic.
STT se prezintă ca preparate farmaceutice flexibile, care se aplică pe
pielea nelezată pentru a elibera substanţa (ele) activă (e), ca după
traversarea barierei cutanate şi absorbţie prin capilarele sanguine
sau limfatice, să ajungă în circulaţia generală.

Dezvoltarea STT se datorează avantajelor ca:


• elimină influenţa variabilelor fiziologice din tractul digestiv şi
efectele primului pasaj hepatic;
• se aplică în cazul substanţelor cu indice terapeutic scăzut sau
timp de înjumătăţire scurt;
• diminuează efectele secundare;
• constituie o alternativă la calea i.v.;
• oprirea tratamentului se face în orice moment.
Evaluarea biodisponibilităţii preparatelor cu aplicare topică
 Legislaţia cu privire la evaluarea disponibilităţii/bioechivalenţei
medicamentelor aplicate topic este semnalată în Europa prin ghidul
emis de EMEA, în 1996, unde se menţionează obligativitatea testelor
de demonstrare a similarităţii dintre produsele topice, respectiv
genericul, faţă de medicamentul inovator, prin teste de eficienţă şi
siguranţă.
 În acest context se fac referiri la caracteristicile fizico-chimice ale
substanţei active şi ale excipienţilor, care într-o nouă formulare
(interschimbabil), poate genera modificări cu consecinţe asupra
eficacităţii şi siguranţei medicamentului.
 În funcţie de situaţie sunt luate în consideraţie studii farmacodinamice
pe animal şi apoi pe om, cât şi disponibilitatea farmaceutică (studii in
vitro).
 Demonstrarea eficacităţii se bazează pe studiile clinice, care utilizează
metode clasice de determinare a bioechivalenţei, cu o variaţie de
±20% în cazul comparării parametrilor analizaţi pentru cele două
medicamente.
 Demonstrarea siguranţei şi toleranţei locale poate fi anticipată prin
cunoaşterea proprietăţilor SM şi excipienţilor din faza de preformulare
şi formulare.
 Date toxicologice sunt necesare în formulări în care:
 se eliberează cantităţi mari de SA la locul de acţiune;
 se utilizează o SA cunoscută într-un preparat aplicat topic;
 se înlocuieşte un excipient în formulare.
 Orice modificare în formulare trebuie să demonstreze influenţa
excipientului în penetrarea şi absorbţia cutanată.
 Necesitatea fermă de susţinere a unui medicament topic prin studii de
bioechivalenţă a fost reglementată de ghidul EMEA, din anul 2000.
 Ghidul se referă la sistemele terapeutice transdermice, care se supun
regulilor de testare a bioechivalenţei, similare medicamentelor
administrate oral.
 Suplimentar, trebuie demonstrate (prin comparaţie cu medicamentul
inovator): gradul de iritare locală, adezivitatea pentru piele,
fototoxicitatea şi profilul efectelor adverse.
 Procedura pentru STT urmează aceleaşi caracteristici, ca şi în cazul
medicamentelor administrate oral, cu eliberare prelungită.
 Pentru medicamentele care nu sunt destinate absorbţiei
sistemice, eficacitatea poate fi evaluată prin determinări care să
reflecte cantitatea la care o substanţă activă devine disponibilă
la locul de acţiune.

 Tehnica shipping este indicată pentru medicamentele care


acţionează la nivelul stratului cutanat (epiderma), dar nu poate fi
aplicată la preparatele care acţionează în profunzime.
 Tehnica microdializei utilizează trecerea moleculelor de SA prin
membrană semipermeabilă, controlabilă într-un sistem de
microdializă, din care se poate aprecia cantitatea de substanţă (în
plasmă sau urină).
 Studiile farmacocinetice sunt practicate la STT pentru a cunoaşte
biodisponibilitatea SM, care, distribuită într-un sistem terapeutic
cutanat, prezintă o cinetică de eliberare care poate fi o alternativă
a administrării orale sau intravenoase.
 Conceptul administrării cutanate a medicamentelor, ca posibilitate
avantajoasă de tratament în afecţiunile ţesuturilor profunde, articulaţii,
cât şi a unor boli care necesită acţiune sistemică (STT), a dovedit că
aplicarea pe piele a medicamentelor a depăşit limita de utilizare numai
pentru efect local.
 Progresele înregistrate în domeniul fiziologiei şi biochimiei cutanate,
mecanismului penetrării transcutane a diverselor SM (corticosteroizi,
antiinflamatoare nesteroidiene, scopolamină, nitroglicerină, estradiol,
nicotină), au impulsionat dezvoltarea de noi medicamente şi proceduri
de stimulare a absorbţiei substanţelor în concordanţă cu scopul
terapeutic.
 Legislaţia actuală a impus demonstrarea disponibilităţii SM din
preparatele aplicate pe cale cutanată prin metode dermofarmaceutice,
evaluarea unor parametri farmacodinamici, teste clinice sau în cazul
efectelor sistemice, teste specifice de bioechivalenţă (concentraţie
sanguină, aria de sub curbă, biodisponibilitate).