SUPOZITOARE - SUPPOSITORIA (FRX)

Definiţii şi generalităţi

FR X: Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze

unitare din una sau mai multe substanţe active; sunt destinate administrării pe cale
rectală, vaginală sau uretrală.

FRX – Supl. 2004: Preparate rectale (Rectalia); Preparate vaginale

(Vaginalia)

 Forme vaginale si rectale: supozitoare, capsule, comprimate, geluri, spume,

pompe osmotice rectale. bastonaşe, irigaţii, badijonaje, pessarii.

Administrarea pe cale:
o rectală – acţiune locală sau sistemică
o vaginală (ovule, globule) – acţiune locală (în general)
o uretrală (bujiuri) – acţiune locală pe mucoasa uretrală.
 Clasificare
Supozitoarele se pot clasifica în funcţie de diferite criterii:

Formă, dimensiune, greutate:

Forme diferite: cilindrice, conice, cilindro-conice, torpila, sferica, ovala,
creion

Dimensiuni si greutate diferite (supozitoare rectale, vaginale, uretrale)

Dispersia substanţei active în baza de supozitoare:

  -sistem de dispersie omogen,

 supozitoare tip soluţie;
-sistem dispers eterogen, bi- sau polifazic:
 supozitoare tip emulsie;
 supozitoare tip suspensie;
 supozitoare polifazice (mixte).


Formulare:

 supozitoare magistrale;
 supozitoare oficinale;
 supozitoare industriale


Actiune:


locala (mecanica si medicamentoasa)

sistemica
 Tipul bazei de supozitoare:
 supozitoare cu baze lipofile;
 supozitoare cu baze hidrofile;
 supozitoare cu baze auto-emulsionabile;


Tehnologia de preparare:
 supozitoare obtinute prin modelare;
 supozitoare obtinute prin presare in forme;
 supozitoare obtinute prin topire si turnare in tipare -ambalaje;
 supozitoare obtinute prin comprimare;

 Calea de administrare:
 supozitoare rectale
 supozitoare vaginale
 supozitoare uretrale
 SUPOZITOARE RECTALE

• Forme: cilindro-conică, torpilă (FRX)

• Forma de torpilă este cea mai recomandată (uşurinţa de aplicare, este
reţinută mai uşor în partea inferioară a rectului);

• Masa: adult 2-3 g; copil: 1-2 g;

• Lungimea: 20-30 mm; diametrul bazei: 8-10 mm.
 Avantajele supozitoarelor rectale:
 Evitarea pasajului hepatic (aprox. 60-80 % din proporţia de SM)
 Evitarea inactivării unor substanţe medicamentoase de către secreţiile enzimatice
intestinale;
 Substituirea în unele cazuri a medicaţiei orale (obstrucţii gastrointestinale,
vomismente, lipsa de complianţă cu medicamentul oral), cât şi a celei parenterale.
 Uşurinţa administrării medicamentelor la copii (mai ales nou născuţi);

 Dezavantaje:
• Posibilitatea de expulzare a supozitorului datorită iritabilităţii mucoasei;
• Posibilitatea unor accidente datorită permeabilităţii crescute a mucoasei la copii
(Atentie! Verificarea dozelor maxime pentru SM puternic active, toxice si
stupefiante – aceleasi ca pentru calea orala)
• Dificultăţi de formulare şi de ordin tehnologic;
• Absorbţie incompletă şi variabilă a SM;
• Contraindicate în noduli hemoroidali, sfinctere relaxate, hemoragii.
 Factori care influenţează absorbţia
substanţelor medicamentoase din supozitoare

Factori fiziologici
 Mucoasa rectală este irigată de trei
tipuri de vene hemoroidale: inferioare,
mijlocii, superioare;
 Fracţiunea de S.M. absorbită la nivelul
venelor hemoroidale inferioare şi
mijlocii evită pasajul hepatic;
 Venele hemoroidale superioare aduc
substanţa prin vena portă în ficat;
 60-80% din SM evita bariera hepatica,
dar depinde de: formulare,
caracteristicile excipientului,
proprietatile SM.
 Fluidul rectal influenteaza absorbtia SM
prin: cantitate, compozitie, pH, tensiune
superficiala, vascozitate.
• Absorbţia SM este redusă la nivelul rectului (fluidul rectal 1-3 ml, pH = 7,2-7,4 şi
capacitate mică de tamponare);
• Suprafata de absorbtie – redusa (~ 0.05 mp);
• Tensiunea superficială şi viscozitatea mediului rectal intervin în absorbţia
substanţelor din supozitoare;
• Presiunea pereţilor rectali asupra supozitorului favorizează absorbţia; stimuleaza
etalarea pe mucoasa rectala;
• Plasarea supozitorului in zona inferioara a rectului  absorbtie sistemica cu
evitarea primului pasaj hepatic.
 Factori dependenţi de substanţa medicamentoasă

Proprietăţi ale SM care influenţează absorbţia din supozitoare:

• solubilitate
• mărimea particulei;
• densitate;
• concentraţie (cu cat concentratia este mai mare cu atat o cantitate mai mare va fi
disponibila pt absorbtie).

 Natura SM şi solubilitatea ei – dizolvare, suspendare, emulsionare în baza de supozitor.

 Dizolvarea SM în baza de supozitor: difuzie lentă, dependentă de solubilitatea SM în

excipient şi în fluidul rectal şi de coeficientul de partiţie L/H.
 Emulsionarea unor soluţii apoase ale SM cu emulgator A/U (lanolină, colesterol) duce
la scăderea acţiunii - difuzia foarte dificilă a SM din soluţia saturată (faza internă a
emulsiei)
 Suspendarea SM hidrosolubile în baze grase şi a celor liposolubile în baze
hidrosolubile duce la o absorbţie superioară.
– Dimensiunea particulelor suspendate trebuie să fie foarte redusă (50 µm)
 Factori dependenţi de excipient

• Excipientul (baza de supozitor) influenţează eliberarea şi absorbţia SM.

• Parametri ce influenţează absorbţia pentru excipienţii care cedează SM prin topire la

temperatura corpului (excipienţi liposolubili): punct de topire, punct de solidificare,
zona de înmuiere, viscozitate, capacitate de etalare pe mucoasa rectală.
• Excipienţii hidrosolubili cedează SM prin dizolvare în fluidul rectal (efect osmotic la
aplicare, senzaţie de disconfort);

• Supozitoarele cu glicerol şi stearat de sodiu au acţiune mecanică, laxativă.

 Formularea supozitoarelor rectale

Materii prime

1. Substanţe medicamentoase (SM)

• SM cu acţiune locală: antiseptice, antipruriginoase, astringente,

hemostatice, anestezice locale, cicatrizante, sicative, laxativă-purgativă
mecanică (supozitoare cu glicerină şi stearină).
• SM cu acţiune sistemică: antiinflamatoare, antibacteriene, analgezice,
sedative, antitermice.

 Prelucrarea antibioticelor sub formă de supozitoare este restrânsă la puţine

substanţe (cloramfenicol, eritromicină, tetraciclina), datorită posibilităţii de
sensibilizare a mucoasei rectale, absorbţiei scăzute, instabilităţii chimice.
 Pentru administrarea rectală cand se urmăreste un efect sistemic, se pot folosi
substanţe care prezintă:


o absorbţie scăzută pe cale orală;

caracteristici organoleptice dezagreabile;


o acţiune iritantă asupra mucoasei gastrice;


sunt inactivate de variaţiile enzimatice şi de pH ale tubului digestiv;


pot modifica flora tubului digestiv;


suferă un efect important al primului pasaj hepatic.
2. Excipienţi - baze pt. supozitoare

Condiţii FRX (Substanţe auxiliare)

 Să nu prezinte interacţiuni nedorite cu alte componente;
 Să fie lipsite de efect toxic şi/sau farmacologic;
 Să nu influenţeze defavorabil caracteristicile biofarmaceutice şi efectul
terapeutic;
 Să nu interfere dozarea sau alte determinări;

Condiţii specifice:
 Interval redus între p.t. şi p. solidificare (rezistenţă mecanică suficientă la
temperatura ambiantă, biodisponibilitate ridicată la temperatura corpului);
 Zonă redusă de solidificare (capacitate de retractare din forme);
 Viscozitate corespunzătoare (evitarea sedimentării SM suspendate);
 Sa nu prezinte modificari polimorfe instabile
 Temperatura de topire/dizolvare să fie cât mai mică în prezenţa unui volum mic
de fluid (facilitarea cedării şi absorbţiei SM).
 Excipienti pentru supozitoare - clasificare:
- liposolubili (FRX)
- hidrosolubili (FRX)
- hidrodispersabili

I. EXCIPIENŢI LIPOSOLUBILI
 Sunt reprezentaţi de amestecuri de gliceride ale acizilor graşi (majoritatea
saturaţi);

 Gliceride naturale (unt de cacao)

 Înlocuitori obţinuţi din uleiuri vegetale: uleiuri hidrogenate, uleiuri
poliglicozilate saturate, gliceride semisintetice.

• Condiţie: p.t. apropiat de temperatura corpului (35-36° C).

• Eliberează SM prin topirea supozitorului.
 Caracteristici ale gliceridelor

 Fenomenul de polimorfism (modificaţii polimorfe cu structură cristalină

proprie şi proprietăţi fizice specifice (p.t., p.solidificare, capacitate de
retractare, solubilitate, etc.);

o Fenomenul determină modificări ale p.t. şi ale rezistenţei în timpul

conservării supozitoarelor.
o Notaţiile (litere greceşti) semnifică trecerea de la forme cu p.t. scăzut la
forme cu p.t. ridicat;

ex:
− trigliceridele pure - 3 forme polimorfe, cu stabilitate în creştere (α, β’
β stabilă);
− 1-2 şi 1-3 digliceridele – 2 forme polimorfe;
− 1-monogliceridele - 4 forme;
− 2-monogliceride - fără polimorfism.
  Indici de caracterizare a bazelor liposolubile
Indice de aciditate (Ia) Semnifică cantitatea de acizi graşi liberi;
•Ia trebuie să aibă valori scăzute;
•Ia ridicat indică o conservare defectuoasă a grăsimii; (acizii pot
reacţiona cu S.M. şi sunt iritanţi.)
Indice de hidroxil (IOH) •Indică gradul de hidrofilie al excipientului;
•Este corelat cu prezenţa mono şi di gliceridelor;

Indice de iod (Ii) •Indică acizii graşi nesaturaţi din structura gliceridelor;
•Valori crescute ale Ii determină reacţii de degradare (râncezire)

Indice de peroxid (Ip) •Indică gradul de degradare oxidativă a grăsimilor

•Caracterizează starea de conservare a excipientului;
•Valori reduse ale Ii vor determina valori scăzute şi ale Ip.
Indice de saponificare (Is) •Indică acizii liberi şi esterificaţi din excipient
•Da indicatii asupra cantitatii de gliceride, natura lor (mono,
di-, sau trigliceride), distribuţia AG în gliceride;
•Valori scăzute ale Is indică prezenţa acizilor graşi cu Mr mică.
Untul de cacao (Cacao oleum, Butyrum cacao) FRX

• Se obţine prin presarea la cald a seminţelor decorticate din Theobroma cacao.

• Conţine: 2 palmito-oleo–stearină (52-57%) şi alte gliceride:
2 oleo distearina (18-22%); 2 stearo-dioleina (6-12%); 2 palmito-dioleina (7-8%); 2
oleo dipalmitina (4-6%).

• Masă grasă, solidă, gălbuie,

cu miros de cacao şi gust aromatic.
• Uşor solubilă în benzen, eter, cloroform,
foarte puţin solubilă în alcool,
practic insolubilă în apă;
– Ia = max. 2,25
– Ii = 32-38;
– Is = 188-195;
– p.t. = 30-35;
• Prezintă polimorfism accentuat: 4 forme polimorfe
– trei forme instabile:  (p.t. = 18° C), ’ (p.t. = 22° C),  (p.t. = 28° C);
– forma stabilă  (p.t. = 34, 5° C);

 Polimorfismul determină fenomenul de subfuziune (formele polimorfe au

puncte de solidificare scăzute, limitând prepararea supozitoarelor prin topire-
turnare);
 Încălzirea untului de cacao sub 34° C asigură existenţa în proporţie mare a
formei  stabile (90% din untul de cacao se va topi, iar 10% se va adăuga
răzuit in masa topita, inainte de turnare in forme);
 Cele 4 forme polimorfe - caracteristici reologice distincte: forma β prezintă
tixotropie specifică (buclă de histereză), celelalte forme au tixotropie
moderată.
Avantajele untului de cacao:

 p.t. apropiat de temperatura corpului;

 Topirea supozitoarelor în ~ 5 minute;

 Singurul excipient care se pretează tuturor metodelor de preparare:

modelare manuală, topire-turnare, presare;
 Stabilitate convenabilă în condiţii bune de conservare;

 Poate fi sterilizat (supozitoare cu antibiotice), dar necesită 3-4 zile pt.

trecerea în forma  stabilă;
 Foarte bine tolerat de mucoasa rectală.
Dezavantajele untului de cacao:

 Dificultăţi tehnologice de fabricare industrială (din cauza fenomenului de

subfuziune la încălzirea peste 36 °C);
 Modificarea consistenţei la asocierea cu unele substanţe – formează eutectice
(cloralhidrat, fenol, camfor, etc); in aceasta situatie este indicata asocierea cu
produse cu p.t. ridicat: ceara, cetaceu, alcool cetilic, colesterol;
 Capacitate mică de contracţie la turnare în forme (necesită lubrifierea formelor);

 Hidrofobia sa nu permite o bună etalare pe mucoasa rectală; absorbţia SM

defavorizată de pelicula grasă formată;
 Mai puţin indicat pt. supozitoarele vaginale şi uretrale (se scurge de la locul de
aplicare).
 Înlocuitori ai untului de cacao – s-au obţinut prin creşterea consistenţei
uleiurilor, în urma îndepărtării componentelor fluide:
• Separarea fracţiunilor lichide din uleiul de cocos prin distilare în vid 
Capraol (p.t. = 34 - 37ºC)
• Eliminarea fracţiunii de acizi cu masă moleculară scăzută din uleiul de cocos
 Cebes
• Saturarea acizilor graşi nesaturaţi cu hidrogen (creşterea TG solide)  Uleiul
de arahide hidrogenat (p.t. = 34-38 ºC)
• Anolen: ulei de cocos hidrogenat asociat cu ulei de rapiţă şi stearat de
propilenglicol
• Ulei de seminţe de bumbac hidrogenat – mase CBSA
• Ulei de palmier hidrogenat (Labrafil M 2273)
• Ulei de migdale hidrogenat
• Amestec de grăsimi vegetale hidrogenate, acizi graşi nesaturaţi hidrogenaţi,
oxicolesterol, alcool cetilic şi miristic  3 baze de supozitoare:
– Suppostal N (p.t.=37 – 37,5 ºC)
– Suppostal Es (p.t.=38,5 – 39 ºC)
– Suppostal O (p.t.=57 – 62 ºC)
• Neosuppostal – amestec de suppostal şi monostearat de
polietilenglicol; are 2 forme:
– N (p.t. = 38 ºC)
– Es (p.t. = 39,5 ºC)
– Sunt utilizate pentru prepararea supozitoarelor cu substanţe care
scad p.t.
• Lassupol G - ftalat de cetil cu adaos de alcool cetilic pentru
stabilizarea p.t. la 34 – 37 ºC
• Masa de supozitoare G (alcool guerbetic) – produs de condensare al
alcoolilor graşi cu lanţ de 10-18 C obţinuţi prin reacţia Guerbet.
• Esterii propilenglicolului cu acizii miristic, palmitic, stearic
combinaţi cu mici cantităţi de mono şi digliceride ale acestor acizi 
noi excipienţi de supozitoare (Buthyrum Tego)
• Gliceride de semisinteză
– Cel mai reprezentativ grup de excipienţi moderni, oficializat sub diferite denumiri:
• Glycerides semisynthetiques (Ph. Fran.VIII)
• Adeps neutralis (O.A.B. 9)
• Adeps solidus (Ph. Eur.)
- Se obţin din uleiul de cocos şi de palmier  mono-, di- şi tri-gliceride ale AG saturaţi
cu lanţuri de atomi de C de la C12 la C18

- Se utilizează două căi de semisinteză:

Interesterificarea (schimbări ale restului acid) sau transesterificarea (schimbări ale
grupărilor ester) - porneşte de la un ulei care este rafinat pentru a se elimina AG liberi;
urmează faza de dezodorizare şi hidrogenare, apoi transesterificarea (în prezenţa
metanolatului de Na)  gliceride mixte cu o aranjare dirijată a grupărilor acide.
Transesterificarea poate fi:
- intramolecualară (în interiorul aceleiaşi molecule),
- intermoleculară (între două molecule diferite),
şi are ca rezultat obţinerea de excipienţi pentru supozitoare de consistenţă solidă şi
cu p.t. adecvat.
 Reesterificarea – reprezintă hidroliza grăsimilor în acizi graşi şi glicerol.
 Acizii graşi de interes pentru obţinerea gliceridelor finale sunt recuperaţi prin distilare şi
hidrogenaţi pentru a elimina dublele legături ale acidului oleic; în final are loc
reesterificarea cu glicerol în exces.
- cel mai utilizat excipient obţinut prin această metodă: Witepsol (p.t. = 31-45ºC, IOH = 6-70)

Fabricarea gliceridelor semisintetice din uleiuri

vegetale (LE HIR A. . 1997)
 Gliceride de semisinteză
Avantaje:
indice de iod mic  stabilitate mare
indice de hidroxil mare  hidrofilie pronunţată
interval mic între p.t. şi cel de solidificare
imbunătăţirea comportamentului termic şi caracteristicilor cristaline
capacitate mare de a se contracta prin racire (factor de contragere semnificativ) – nu
necesita lubrifierea formelor metalice la prepararea prin topire si turnare
compatibilitate cu numeroase SM

Dezavantaje:
In timpul conservarii se poate produce o intarire a masei cu modificarea t de topire si
a timpului de lichefiere  modificarea biodisponibilitatii SM (se remediaza prin
adaugare de lecitina care stabilizeaza baza de supozitoare)
Prin racire brusca supozitoarele preparate cu gliceride se semisinteza devin casante
(solidificarea supozitoarelor se face la temperatura camerei)
Masele Witepsol

• Bazele de supozitoare Witepsol - avantaje:


sorturi cu valori ale punctelor de topire şi ale indicilor de hidroxil variabile;

solidificare rapidă;

diferenţe mici între punctele de topire ale formelor polimorfe;

stabilitate la oxidare şi inerţie chimică;

prevenirea sedimentării substanţelor suspendate, prin selectarea sorturilor adecvate;

eliberare şi absorbţie crescute a substanţelor medicamentoase;

pot fi sterilizate, fără efect important asupra comportamentului la solidificare;

viscozitatea masei topite este apreciabilă;

pot emulsiona soluţii apoase;

se amestecă în orice proporţii cu untul de cacao, dar un se recomandă asemenea
amestecuri deoarece Witepsol îşi pierde din calităţile pe care le are în plus faţă de
untul de cacao.
 Dezavantaje:
 tendinţa la fisurare a supozitoarelor, ce se poate evita prin asociere de 0,05% tween
80;
 incompatibile cu: oxidul de zinc, benzocaina, balsamul de Peru.
• Masele Estarinum – amestecuri de gliceride vegetale, obţinute prin aceeaşi
tehnologie ca şi masele Witepsol; exista mai multe sortimente notate: A, AB,
B, BB, BC, BCF, BD, C, D, E, 299, functie de caracteristici:
Masele Estarinum


Sunt fabricate de Dynamit Nobel şi de firma Henkel sub denumirea de masa
Novata IV.


Sunt constituite din mono- di- şi trigliceride ale acizilor graşi saturaţi, de
provenienţă vegetală: ulei de cocos şi de palmier, cu un lanţ de atomi de carbon
de la C12-C18.


Se caracterizează prin absenţa acizilor graşi cu masa moleculară mică sau
nesaturaţi  Indice de iod scazut si stabilitate ridicata (nu sufera reactii de
degradare)


Intervalul dintre punctele de topire şi solidificare este mic, ceea ce permite
evitarea sedimentării pulberilor dispersate ca suspensie în baza de supozitoare.


Au caracter hidrofil, prin conţinutul de grupări -OH libere şi pot emulsiona
soluţiile apoase.
Masele Suppocire (Firma Gattéfossé, Franţa)

Uleiurile de palmier şi de cocos rafinate sunt supuse unei hidrogenări catalitice (cu
nichel Raney) şi eventual unei interesterificări a trigliceridelor prin gliceroliză
controlată, în scopul de a obţine proporţii determinate de mono- şi digliceride.

Massupol (Firma Crok, Laan, Olanda)

 Amestec de trigliceride, mai ales ale acidului lauric, şi un emulgator de tip H/L
(monostearat de glicerol).

Are aspect ceros, fără miros, de culoare alb-gălbuie, cu p.t. 34-36 °C, inert, cu
stabilitate bună; capacitate de emulsionare a apei mare (cifra de apă este 100) şi o
viscozitate corespunzătoare ce permite asigurarea unei bune dispersări a substanţelor
medicamentoase suspendate.

Nu prezintă fenomenul de supratopire şi are o viteză ridicată de solidificare.

Monolen
•
Amestec de esteri ai acidului stearic-monostearat cu alfapropilenglicol şi stearat de
sodiu 0,5% sau trietanolamină ca emulgatori; produsul are p.t. 35 °C, dar în timp
creşte la 37 °C şi devine cristalin.
•
Este un produs hidrofob, dar emulsionează apa în cantitate mare; pH = 7-8; cedează
rapid substanţele medicamentoase şi se etalează bine pe mucoasa rectală.
II. EXCIPIENŢI HIDROSOLUBILI
- sunt geluri care la temperatura obişnuită sunt solizi, iar la temperatura corpului se fluidifică
- substanţe formatoare de gel: gelatină, agar, polioxietilenglicoli
- se utilizează pentru o acţiune locală sau când se urmăreşte o absorbţie lentă
1. Masa de gelatină si glicerina (masa glicero-gelatinoasa)
- se obţine după formule care variază în funcţie de conţinutul în gelatină, glicerol, apă
- gelatina trebuie să corespundă prevederilor FR X
- cantitatea de gelatină poate varia de la 10% la 20%
- la prepararea masei se respectă timpul de îmbibare a gelatinei şi temperatura de încălzire pe
baia de apă (65ºC)
- cantitatea de glicerol poate fi de la 22% până la 60-70%; glicerolul favorizează formarea
structurii de gel
- supozitoarele preparate cu astfel de mase prezintă acţiune laxativ-purgativă, sunt higroscopice
- FRX oficializează masa de gelatină ce conţine: gelatină 12,5 g, glicerol 62,5 g, apă 25 g,
recomandată la prepararea supozitoarelor vaginale.
Metoda de preparare a masei glicero-gelatinoase - îmbibarea gelatinei cu apa, la
temperatura camerei, timp de 15-30 minute, adăugarea glicerinei şi încălzire pe baie
de apă la o temperatură care să nu depăşeascã 65 °C, până la gelificare; se agită uşor
pentru a nu include aer şi se completează apa pierdută prin evaporare.
• O încălzire peste 65 °C poate produce depolimerizarea gelatinei, cu pierderea
capacităţii de gelificare.
• Glicerina intră în compoziţia masei în cantităţi variabile (22-70%) şi conferă
flexibilitate, favorizează formarea legăturilor tridimensionale reticulate ale reţelei
gelice.
• La temperatura camerei amestecul devine solid, transparent şi elastic, cu comportare
tixotropă, transformare reversibilă sol-gel, prin încălzire se fluidifică.
• Masele glicero-gelatinoase, în special cele cu un conţinut redus în glicerină, pot fi
invadate de microorganisme şi fungi; în aceste formule se vor asocia conservanţi ca
0,15% nipaesteri.
Avantajele masei glicero-gelatinoase:
se pretează pentru metoda de topire şi turnare în forme a supozitoarelor;
se pot dispersa substanţe medicamentoase solide, hidrosolubile sau lichide miscibile;
se obţin supozitoare transparente, suple, elastice care se aplică mai uşor decât masele din
gliceride semisintetice;
permite absorbţia mai rapidă a substanţelor lipofile.

Dezavantaje:
timp lung de preparare a bazei de supozitoare;
necesită adăugarea de conservanţi antimicrobieni;
impune lubrifierea formelor de turnare, deoarece masa aderă de acestea;
masa este higroscopică, formele farmaceutice trebuie condiţionate etanş pentru a nu pierde
apa.
timpul de dizolvare în lichidele biologice (fluidul rectal sau vaginal) variază cu sortul de
gelatină şi timpul de păstrare;
prezintă efect fiziologic: acţiune laxativă prin iritaţie;
este o masă destinată mai mult supozitoarelor vaginale;
incompatibilităţile gelatinei cu: metanamină, tanin, cloralhidrat, săruri de calciu, amoniu,
aluminiu, metale grele.
2. Mase de glicerină şi săpunuri de sodiu
În locul gelatinei se poate folosi ca suport formator de gel săpunul medicinal sau săpunul de
stearină.
Aceste mase se prepară prin dizolvarea de 10-30% săpun medicinal în glicerină încălzită la
115-120 °C, iar după răcirea la 80 °C, masa se toarnă în forme din plastomer.
Supozitoarele sunt albe, rigide, higroscopice, cu acţiune intensă laxativ-purgativă.

FR X oficializează supozitoarele cu glicerol, care conţin glicerină (88%) şi stearat de sodiu,

format în timpul preparării masei, prin încălzire pe sită a componentelor: carbonat de sodiu
dizolvat în glicerină, în care se adaugă acid stearic (stearină), se agită uşor.
În urma reacţiei, la cald se formează stearatul de sodiu.
Reacţia se considera terminată dacă nu se mai degajă bioxid de carbon.
Supozitoarele sunt incolore sau alb-gălbui, uşor opalescente, cu miros caracteristic de săpun,
higroscopice.
Alte farmacopei prevăd formule de supozitoare cu 82% glicerină în care se dizolvă la cald
100-110 °C săpun de stearină 8% sau cu 91% glicerină şi 9% stearat de sodium.
3. Polietilenglicoli ( P.E.G., macrogoli, carbowax) (FRX)
- polimeri de oxid de etilen (HO-CH2 – (CH2 – O – CH2)n – CH2 – OH)
- cei cu masa moleculară 200-400 sunt lichizi, 1500-6000 sunt solizi, solubili în apă
- ca baze de supozitoare se folosesc asocieri de PEG cu masă moleculară mare cu
PEG cu masa moleculară mică
- îmbunătăţirea absorbţiei SM – prin asocierea PEG cu emulgatori şi lactoză; alcool
cetilic pentru încorporarea de soluţii apoase
- prepararea se realizează prin topire şi turnare în forme
- prezintă activitate osmotică  creează un flux osmotic opus direcţiei de cedare a
SM
Avantaje - baze de supozitoare cu PEG-uri:

pot dizolva substanţe medicamentoase greu solubile în apă;

au o mare stabilitate, nu hidrolizează şi nu se descompun;

posibilităţi reduse de contaminare microbiană;

se pretează pentru fabricarea prin topire şi turnare în forme;

au factor de contragere semnificativ, deci nu necesită lubrifierea formelor de
turnare;

p.t. este în general deasupra temperaturii corpului, dar supozitoarele se
dizolvă în fluidul rectal;

se pot utiliza şi în zone cu climă caldă;

după dizolvare în rect, produc soluţii cu viscozitate mare, care sunt reţinute,
evitându-se pierderile (ca în cazul untului de cacao);

se obţin supozitoare cu aspect plăcut.
Dezavantaje - baze de supozitoare cu PEG-uri:

incompatibilitate cu multe substanţe (halogeni, fenoli, tanin, rezorcină, chinină,
balsam Peru, barbiturice, penicilina, bacitracina, ihtiol, săruri de argint etc.);

datorită higroscopicităţii, produc iritarea mucoasei rectale şi stare de disconfort
sau pot avea efect laxativ;
•
Se poate ameliora prin acoperirea cu o peliculă de alcool cetilic sau stearilic,
adăugarea de substanţe anestezice locale şi recomandarea de a se umecta cu
apă înainte de administrare;

în timpul depozitării suferă o întărire apreciabilă care duce la creşterea timpului
de dizolvare la o oră; se poate atenua prin asociere cu glicerol, lanolină, ulei de
parafină;

prepararea se realizează prin topire şi turnare; prepararea prin modelare sau
presare este destul de dificilă, dar poate fi realizată prin adăugare de ulei de ricin,
ulei de parafină sau presare în forme calde;

favorizează creşterea cristalelor de substanţe suspendate care devin parţial
solubile;

biodisponibilitatea substanţelor medicamentoase dispersate în PEG-uri este
scăzută, datorită reţinerii lor în baza lichefiată.
III. EXCIPIENŢI HIDRODISPERSABILI (autoemulsionabili)
- prezintă caracter amfifil  bună etalare pe mucoasa rectală, bine toleraţi
- au p.t. şi consistenţă corespunzătoare
- se pot asocia cu alţi excipienţi
- nu sunt toxici
- nu se contaminează cu microorganisme
- ex.: polisorbaţi (tween 61, 65), esterii şi eterii PEG (Brij, Mirj), amestecuri de
polimeri de oxid de propilen cu oxid de etilen (pluronici)

Pluronici
 Produse formate din amestecuri de polimeri de oxid de etilen şi oxid de propilen,
tensioactivi neionici, cu formula generală:
HO.(C2H4O)a.(C3H6O)b.(C2H4O)a.OH
 Pluronicii au partea hidrofilă reprezentată de grupele polioxietilenice, iar cea
hidrofobă de grupările polipropilenice; pot fi lichide (L), semisolide (P) şi solide (F).
 Ca excipient pentru supozitoare se utilizează Pluronic F 68 cu p.t. 52ºC asociat
cu Pluronic L 44.
 Utilizarea acestor baze de supozitoare oferă următoarele avantaje:


au puncte de topire şi consistenţã adecvată;

sunt lipsite de toxicitate, bine tolerate, nu provoacă sensibilizare;

se pot prelucra la temperaturi ridicate;

nu sunt invadate de microorganisme şi nu favorizează dezvoltarea lor.

Dezavantaje:


folosirea acestor baze de supozitoare necesită experimentări pentru fiecare
formulare în parte;

pot interacţiona cu substanţele medicamentoase, cu formarea de complecşi, care
duc la scăderea acţiunii terapeutice;

se vor utiliza cu atenţie, deoarece s-a semnalat o creştere a absorbţiei prin
solubilizarea substanţelor medicamentoase.
Polisorbat 61
 
• Produs sintetic, numit şi tween 61 (monostearat de polioxietilensorbitan).
• Masă solidă, cu consistenţa cerii, de culoare galbenă, cu proprietăţi lipofile şi
hidrofile aproape egale.
• Se dispersează în apă şi are HLB 9,6, p.t. 36-40 °C, indice de aciditate 0-2,
stabil în timp.
• Excipientul este compatibil cu majoritatea substanţelor medicamentoase
administrate pe cale rectală; dispersează soluţii apoase şi uleiuri.
• Supozitoarele se topesc, se dispersează în fluidul rectal şi cedează uşor
substanţele medicamentoase.
• Supozitoarele sunt plastice, cu tendinţa spre deformare.
Mirj-uri
• Sunt stearaţi de polietilenglicol (denumirea comercială de Mirj).
• Se utilizează ca baze de supozitoare tipurile: 49, 51, 52, 53.
 
Caracteristicile maselor de supozitoare Myrj şi Brij 35

•Sunt produse albe, cu aspect ceros, solide, solubile în apă, alcool, insolubile
în uleiuri;
•Cele mai utilizate sunt tipurile Myrj 52 şi 53.
•Se pot folosi şi în amestec cu alţi excipienţi, ca: 91,5 g Myrj 52, 91,5 g
dioctilsulfosuccinat de sodiu 0,5 g, ceară de albine 3 g, apă 3 g.
 Brij 35
• Este esterul lauric al polietilenglicolului;
• Produs alb, cu aspec ceros, solubil în apă, alcool , insolubil în uleiuri;
are p.t. 35-36 °C şi HLB 16,9.
 
Ca baze hidrodispersabile în apă se mai utilizează derivaţii de celuloză
(metilceluloza şi cerboximetilceluloza sodică asociate cu surfactanţi),
alcoolul polivinilic, acidul poliacrilic şi hidroxietilmetacrilatul.
Alte substanţe auxiliare utilizate la prepararea supozitoarelor
1. Adjuvanţi cu rol asupra p.t. al supozitoarelor
- unele SM lipofile (mentol, camfor) scad p.t. al excipienţilor
liposolubili  se adaugă ceară, cetaceu, parafină solidă, alcool
cetilic, stearină, în anumite proporţii; aceşti adjuvanţi pot creşte şi
rezistenţa mecanică a supozitoarelor;
- la formularea supozitoarelor cu substanţe pulverulente în cantităţi
mari se adaugă agenţi ce scad p.t., ex.: ulei de ricin, ulei de floarea
soarelui, Miglyol (amestec de TG)
2. Agenţi de viscozitate
- se adaugă pentru a preveni sedimentarea SM suspendate în
excipientul topit si a mentine o distributie omogena;
- se utilizează în concentraţii mici, ex.: monostearat de gliceril,
stearat de aluminiu, bentonită, aerosil.
3. Emulgatori şi promotori de absorbţie
- emulgatorii au rolul de a emulsiona lichide nemiscibile cu excipientul; pot avea si
rol de promotori de absorbtie; exemple de emulgatori: lecitina, monostearat de gliceril,
colesterol, tween-uri
- bazele moderne de supozitoare conţin tensioactivi în vederea etalării excipientului pe
mucoasa rectală şi creşterii absorbţiei SM
- promotori de absorbţie: se utilizeaza când o substanţă medicamentoasă este
dezavantajată de o absorbţie rectală limitată:
• agenţi complexanţi (EDTA), acizi grasi, nitroglicerina – modifică
permeabilitatea epitelială prin dilatarea tesuturilor din zona de aplicare a
supozitoarelor
• săruri biliare, AINS (aspirina, acid salicilic, diclofenac) – modifică fluxul
apei prin mucoasa rectală
• tensioactivii (tween 40, 60, 61, span 40, Myrj 52) – modifică permeabilitatea
membranei celulare, cresc hidratarea bazei şi dizolvarea SM
• alte substanţe: hialuronidoza; ciclodextrinele - formează compuşi de
incluziune cu solubilitate mărită.

 Creşterea absorbţiei rectale a SM din supozitor  micşorarea dozelor

şi a riscului de reacţii adverse
4. Adjuvanţi pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice (plastifianţi)
•
Ruperea supozitoarelor este o problemă particulară atunci când sunt utilizate
baze sintetice (untul de cacao şi bazele semisintetice sunt mai puţin fragile şi
astfel mai puţin expuse fracturii), prin aceasta iritând mucoasa rectală.
•
Pentru a preveni această problemă, pot fi adăugaţi o serie de adjuvanţi în masa
de supozitoare: uleiuri vegetale (ulei de floarea soarelui, ulei de ricin),
uleiuri minerale, polisorbaţi, glicerină, propilenglicol etc.

5. Pulberi conspergante – utilizate la prepararea supozitoarelor prin modelare

manuala: amidon, lactoza, carbonat de calciu.
6. Antioxidanţi şi conservanţi
- conservanţii protejează supozitoarele pe bază de gelatină sau cele care conţin soluţii
apoase; se utilizează: nipagin, nipasol, acid sorbic
- substanţe folosite ca antioxidanti: acid ascorbic, tocoferol, BHT, BHA.
- bazele moderne de supozitoare nu mai necesită antioxidanţi

7. Coloranţi – se utilizează cu scopul de a:

- evita confuzii în timpul fabricării, ambalării şi utilizării supozitoarelor
- masca diferenţele de aspect între loturi
- efect psihologic în favoarea aplicării supozitoarelor
Exemple de coloranţi:
- coloranţi organici naturali (soluţii uleioase de caroten şi clorofilă)
- coloranţi organici hidrosolubili (amarant, eritrozină, tartrazină) – mai puţin utilizaţi
deoarece produc sensibilizări şi intoleranţă
- se prefera utilizarea
- colorantilor insolubili - conferă supozitoarelor culori reproductibile; se utilizează în
concentraţii de 0,005-0,02%; stabili la lumina;
- pigmenti minerali inerti - oxizi de fier, care colorează supozitoarele în nuanţe mai
slabe, pastelate.
Tehnologia de fabricare a supozitoarelor rectale
•
Supozitoarele reprezintă o formă farmaceutică ce se preparã prin diferite
metode, în funcţie de numărul de doze necesare şi scopul terapeutic
urmãrit.

Şi pentru supozitoare se deosebesc două direcţii principale:

•
prepararea în farmacie;
•
fabricarea în industrie,

cu respectarea regulilor generale indicate în FR X, în monografia

Suppositoria, Reguli de bună practică farmaceutică, Reguli de bună
practică de fabricare sau Fişa de fabricaţie a produsului.
Metode de preparare a supozitoarelor
A. Tehnologia de preparare a supozitoarelor in farmacie
  Supozitoarele magistrale sunt preparate de către farmacist sau asistentul de farmacie (sub
supravegherea farmacistului) şi cuprinde diferite faze de lucru, în funcţie de metoda selectată.

1. Metoda de modelare manuală a supozitoarelor

•
Este cea mai veche metodă de preparare a supozitoarelor.
•
Se aplică frecvent în farmacie, pentru prepararea unui număr mic de supozitoare (10-20 doze).
•
Se evită problemele de preparare la cald.
•
Este un procedeu uşor, accesibil, nu necesită aparatură specială şi poate fi aplicat pentru un
număr mare de substanţe medicamentoase.
•
Se folosesc baze de supozitoare lipofile, ca untul de cacao sau alţi excipienţi care se pot
modela manual.
 Fazele preparării supozitoarelor prin modelare manuala:

verificarea reţetei; verificarea dozelor terapeutice maxime;

alegerea ustensilelor, eventual selectarea unor substanţe auxiliare, care nu sunt prescrise
în formulare; alegerea recipientului de condiţionare;

calcularea cantităţilor necesare de substanţe active şi a bazei de supozitoare (se tine
seama de greutatea supozitoarelor)

cântărirea şi pulverizarea substanţelor medicamentoase; mărunţirea untului de cacao;

dispersarea (amestecarea) substanţelor cu untul de cacao; malaxarea;

transformarea masei plastice, moi, într-un bol (sferic), apoi într-un cilindru (magdaleon);

divizarea magdaleonului în numărul de doze şi modelarea manuală a fiecărui supozitor;

acoperirea (conspergarea) fiecărui supozitor cu o pulbere inertă;

controlul organoleptic;

condiţionarea, aplicarea etichetei, ambalarea;

transcrierea formulei în condica de receptură;

păstrarea şi eliberarea supozitoarelor pacientului.
2. Metoda de topire şi turnare în forme

În farmacie, această metodă este utilizată frecvent pentru prepararea unui
număr mai mare de supozitoare, mai ales în farmaciile de spital.

Metoda se poate aplica pentru orice tip de bază de supozitoare: excipienţii
se topesc, se dispersează substanţa sau substanţele active, se toarnă în forme
sau tipare-ambalaje şi apoi se lasă să se solidifice supozitoarele.

Cantitatea de excipient se calculeaza dupa formula:

M=F–fS
–
M = cantitatea de excipient necesar pt prepararea unui nr de supozitoare

–
F = factor de calibrare (capacitatea formelor goale)

–
f = factor de dislocuire (cantitatea in grame de excipient care este dislocat de 1g de SA
solida insolubila)

–
S = cantitatea de SM

Metoda prezintă avantaje:

scurtarea timpului de preparare,

condiţii igienice de lucru,

randament ridicat,

se obtin supozitoare cu aspect plăcut, în care substanţele active sunt repartizate omogen.


Totuşi, unele probleme de sedimentare a substanţelor active pot atrage o variabilitate în
greutate, între unităţi, sau o repartiţie neomogenă, în interiorul supozitoarelor.
Etapele principale ale preparării prin topire si turnare:


calcularea cantităţii de substanţe medicamentoase şi a excipienţilor (cu exces 10-20%))

cântărirea substanţelor şi a excipienţilor;

topirea excipienţilor;

dispersarea substanţelor active;

pregătirea formelor metalice, eventual lubrifierea;

turnarea amestecului în forme metalice sau direct în tipare-ambalaje;

răcirea formelor pentru solidificarea supozitoarelor;

deschiderea formelor metalice şi detaşarea supozitoarelor;

condiţionare-ambalare;

depozitare; eliberarea pacientului.
3. Metoda de presare la rece
  Masa de supozitoare preparată din substanţele active şi excipienţi este forţată, prin
presare, cu ajutorul unui piston acţionat direct sau prin intermediul unui volan să ia forma
unor tipare goale.

Prese pentru prepararea supozitoarelor

 Etapele prepararii prin presare:
• Substanţele pulverizate sunt amestecate într-un mojar cu masa de supozitoare, cel
mai frecvent untul de cacao, maruntit (asemanator prepararii prin modelare
manuala).
• Amestecul este introdus într-un corp cilindric unde va fi supus la o presiune
puternică, prin presare.
• Pistonul este deplasat cu ajutorul volanului şi comprimă masa, pe care o forţează
să treacă în alveolele tiparelor.
• Tiparele se deschid, se scot supozitoarele, iar în presă se introduce o nouă cantitate
de amestec.
 Avantaje si dezavantaje:
• Metoda evită încălzirea componentelor şi sedimentarea substanţelor solide
dispersate.
• Procedeul este mai igienic, supozitoarele au forme mai regulate şi uniforme, dar
este foarte lent;
• Adeseori se obţin supozitoare casante, puţin omogene, cu greutate dificil de
controlat, din cauza includerii aerului.
B. Tehnologia de fabricare a supozitoarelor în industrie

Supozitoarele sunt forme farmaceutice care se fabrică în sarje, cu maşini ce au un
randament mare, 20.000-30.000 supozitoarelor.

Producţia industrială a supozitoarelor are la bază procedeul de topire şi turnare,
care astăzi se efectuează în linie automatizată şi computerizată.

 Se mai pot folosi următoarele procedee de fabricare:


metoda prin inclavare;

metoda liofilizării;

metoda de comprimare.

  În prezent, majoritatea supozitoarelor sunt fabricate prin procedeul de topire şi

turnare.

 Această metodă conduce la supozitoare cu aspect plăcut, cu greutate uniformă;

substanţele active sunt dispersate omogen.
 Fazele procesului tehnologic sunt următoarele:

livrarea materiilor prime; 

cântărirea materiilor prime, eventual pulverizarea substanţelor solide insolubile
în excipient; 

topirea excipienţilor; 

dispersarea substanţelor active; 

turnarea în forme sau direct în alveole-ambalaje din plastomer şi răcirea
supozitoarelor; 

divizarea plachetelor, marcare, grupare, ambalare; 

depozitare; expediţie; 

controlul în cursul fabricării şi al produsului finit.
Alte metode de preparare a supozitoarelor
 În cazul în care se urmăreşte protejarea substanţelor active labile,
evitarea interacţiunilor dintre substanţe, o cedare lentă sau, din
contra, o cedare rapidă se pot utiliza metode adecvate.
Procedeul de preparare prin inclavare
 Astfel s-au preparat supozitoare cu manta sau cu nucleu, în cazul
când se are în vedere protejarea substanţelor active de factorii
externi ca: oxigen, lumină, aer, umiditate sau se urmăreşte o cedare
gradată a substanţei active.
 Procedeul de topire şi turnare se asociaza cu procedeul de presare:
o
în prima etapă se prepară prin turnare un suport format din
PEG sau unt de cacao;
o
în acest supozitor semifluid se introduce un nucleu cilindric,
cu diametrul de circa 3 mm, obţinut prin presare anterioară sau
prin topire şi turnare; nucleul conţine atât excipientul, cât şi
substanţa labilă.
 Procedeul de preparare a supozitoarelor prin turnare în straturi concentrice
o
Metoda se poate aplica în cazul asocierii de substanţe medicamentoase care interacţionează între
ele; se prepară supozitoare cu dimensiuni diferite.
o
Iniţial se toarnă masa de supozitoare ce conţine o substanţă activă, care formează stratul extern, în
spaţiul liber dintre 2 matriţe; după solidificare se înlocuieşte matriţa din interior cu o altă matriţă
ce are dimensiuni mai mici; se toarnă al doilea strat, se răceşte, se scoate matriţa din interior şi se
toarnă nucleul.

Reprezentarea
schematică a
supozitoarelor
preparate în straturi
concentrice
 Procedeul de liofilizare

 Aceste procedeu este de fapt o criodesicare:


soluţia sau suspensia de substanţe active şi excipienţi se introduce în forme de
supozitoare,

se supune congelării la o temperatură de 40 °-50°C.

formele se deschid şi supozitoarele se supun sublimării în vid, la 10.3-10.5 torri.

Apa îngheţată sublimează şi rezultă supozitoare poroase, uşoare.

Se utilizează excipienţi hidrofili, formatori de reţea ca: gelatina, guma arabică, tragacanta,
alginatul de sodiu, metilceluloza, alcoolul polivinilic.
Procedeul de comprimare

Comprimarea - tehnologie de preparare a supozitoarelor în industrie.

Excipienţii se pulverizează fin şi se amestecă cu substanţele active.

Se utilizează acelaşi echipament de producţie precum cel folosit
pentru fabricarea comprimatelor, utilizând poansoane adecvate ca
formă şi mărime.

Metoda se poate aplica pentru supozitoarele cu substanţe active
termolabile.
Avantajele oferite de comprimarea directă cu maşina rotativă:

nu apar probleme de sedimentare;

se elimină problemele legate de modificările de temperatură;

se evită interacţiunile între substanţe;

creşterea randamentului.
 Supozitoare vaginale
Preparare farmaceutice solide ce contin doze unitare din una sau mai multe SA, destinate
administrarii pe mucoasa vaginala
FRX – ovule; forma sferica sau ovala
Alte denumiri: globule, pesarii
Greutatea ovulelor variaza in functie de varsta pacientei si de natura excipientului astfel:
 Ovulele preparate cu unt de cacao sau gliceride de semisinteza - greutate de 2-4 g
 Ovulele preparate cu masa glicero-gelatinoasa - 5-12 g

 Administrarea medicamentelor pe cale vaginala are ca scop obtinerea unui:

- efect local (antiseptice, antiinflamatoare, astringente, antimicotice, antitricomoniazice)
- efect sistemic (hormoni, prostagandine) – avantaje: evitarea primului pasaj hepatic sau
degradarea la nivel gastro-intestinal
 Excipientii utilizati:
 Hidrosolubili – masa glicero-gelatinoasa; polietilenglicolii – utilizare limitata (iritatie
locala si hipersecretie).
 Liposolubili – unt de cacao sau gliceride de semisinteza

 Prepararea supozitoarelor vaginale – dupa aceleasi metode (modelare manuala, topire si

turnare, presare)
 Caracterele si controlul calitatii supozitoarelor
•Formularea, fabricarea, conditionarea si depozitarea trebuie sa asigure calitatea acestora, in
raport cu efectul local sau sistemic, stabilitatea fizica, chimica, absenta contaminarii
microbiene.
•Calitatea supozitoarelor trebuie sa se mentina pe toata durata de valabilitate.

Examenul caracterelor macroscopice

Descriere
Supozitoare rectale – forma cilindro-conica sau de torpila, diametrul bazei 8-10 mm, lungime
2-3 cm, masa 2-3 g pt adulti si 1-2 g pt copii.
Supozitoare vaginale (ovule) – forma sferica sau ovala, masa de 2-4 g (cele preparate cu baze
liposolubile) si 5-12 g (ovulele preparate cu masa glicero-gelatinoasa).
Supositoare uretrale (bujiuri) - forma de cilindri ascutiti la un capat, lungime de 5-10 cm,
diametrul 2-7 mm, masa de 2-3 g.

Aspect – omogen, sa-si pastreze forma si consistenta la temperatura camerei.

•In sectiune longitudinala, prin examinare cu lupa nu trebuie sa prezinte aglomerari de
particule, cristale sau bule de aer.
Controlul uniformitatii masei
•Farmacopeea Româna editia a X-a stabileste greutatea supozitoarelor rectale la 2-3
grame pentru adulti si 1-2 grame pentru copii.
•Se cântaresc 20 de supozitoare si se calculeaza masa medie.
•Aceleasi supozitoare se cântaresc individual.
•Fata de masa medie calculata, masa individuala poate sa prezinte abaterile procentuale
prevazute de FR X

Comportamentul la topire sau dizolvare: intr-un flacon conic de 100 ml capacitate se

introduc 50 ml apa la 37 ± 2C se introduce un supozitor; flaconul se agita prin usoara
rotire o data la 5 min.:
• Supozitoarele preparate cu baze liposolubile trebuie sa se topeasca in cel mult 30
min.
• Supozitoarele preparate cu baze hidrosolubile trebuie sa se dizolve in cel mult 1
ora.
• In flacon pot ramane particule de susbtante active sau substante auxiliare
nedizolvate.

Conservare – recipiente bine inchise, la cel mult 25 C

Determinarea punctului de topire
•Procedeele aplicabile, descrise in literatura farmaceutica se pot clasifica in 2 grupe:
• la temperatura fixa (37 °C): se studiaza timpul precis in care se produce topirea
supozitorului.
• la temperatura variabila: supozitorul se supune la o crestere progresiva, uniforma,
lenta a temperaturii, se determina variatiile consistentei supozitoarelor.

Analiza reologica
•Controlul diferitilor parametri reologici se efectueaza atât asupra excipientilor, cât si asupra
supozitoarelor si consta in determinarea: rezistentei mecanice la presiune si rupere;
comportarii la curgere; viscozitatii; consistentei.