Sunteți pe pagina 1din 38

COLOIZI HIDROFILI - DISPERSII MICELARE

• Dispersiile micelare, numite şi soluţii micelare sau de asociaţie, sunt


sisteme fizice obţinute prin dispersarea într-un solvent hidrofil sau
lipofil a unor substanţe organice cu structură amfifilă, care formează
– soluţii moleculare în concentraţii mici sau
– dispersii coloidale în concentraţii relativ mai mari, datorită legării
moleculelor între ele în asociaţii numite micele prin fenomene
fizice, forţe slabe, Van der Waals.
• Organizarea moleculelor individuale, în general mici (micromolecule)
se realizează în anumite condiţii, peste o valoare a concentraţiei
substanţei organice amfifile, numită concentraţie micelară critică
(c.m.c).
• Deoarece micelele sunt destul de mari pentru a putea fi calificate
drept particule coloidale, compuşii organici amfifili au fost numiţi
coloizi de asociaţie sau coloizi micelari.
• Reprezentanţii cei mai importanţi ai coloizilor de asociaţie sunt:
a) substanţele tensioactive: substanţe auxiliare utilizate în formularea
formelor farmaceutice lichide, semisolide şi solide, având diferite
roluri:
– solubilizanţi - pentru mărirea solubilităţii în apă a unor substanţe
greu solubile sau insolubile, formând sistemele solubilizate;
– umectanţi - pentru substanţele medicamentoase hidrofobe la
prepararea de suspensii;
– agenţi de suspensie, emulgatori - la stabilizarea suspensiilor şi
emulsiilor;
– antispumanţi - la prepararea de forme farmaceutice lichide,
semisolide şi solide;
– detergenţi,etc

b) substanţe medicamentoase solubile în apă: o serie de coloranţi


sintetici (rivanol, albastru de metilen, violet de gentiana)
Definiţii şi generalităţi

• Dispersiile coloidale micelare (sisteme/dispersii solubilizate) -


lichide, obţinute prin solubilizarea substanţelor medicamentoase
greu solubile sau insolubile cu ajutorul substanţelor tensioactive şi
destinate administrării pe diferite căi.
• Substanţa tensioactivă este o substanţă farmaceutică auxiliară
având următoarele sinonime: agent tensioactiv, tensid, agent activ
de suprafaţă, surfactant, surfactiv.
• In literatura internaţională se utilizează frecvent termenul surfactant
(engl. surface = suprafaţă + active agent - agent activ): o substanţă
care, introdusă în concentraţii mici într-un sistem dispers, prezintă
proprietatea de a se adsorbi la suprafaţă sau la interfeţele
sistemului, determinând un ansamblu de proprietăţi fizico-chimice
de interes practic.
• Surfactant - un compus care conţine în aceeaşi moleculă regiuni
distincte, cu un caracter hidrofil şi lipofil.
• Utilizările surfactanţilor în tehnologia farmaceutică se bazează pe
proprietăţile acestora, astfel:
1. acţiunea solubilizantă se datorează formării de micele, care leagă
substanţa medicamentoasă greu solubilă sau insolubilă la diferite niveluri
şi permite trecerea acesteia în soluţie, fără modificarea structurii chimice
şi a acţiunii farmacodinamice;
2. solubilizarea micelară oferă protecţia la hidroliză sau oxidare a substanţei
medicamentoase faţă de agenţii fizici sau chimici; această protecţie este
dependentă de tipul de localizare a substanţei în micela surfactantului;
3. acţiunea dispersanta asupra particulelor solide are loc prin scăderea
tensiunii superficiale, de exemplu, lichid/lichid la emulsii sau solid/lichid la
suspensii;
4. surfactanţii ionogeni conferă particulelor dispersate şi sarcină electrică,
crescând astfel stabilitatea sistemului dispers; prin caracterul liofil,
surfactanţii contribuie la formarea unui strat de solvatare (hidratare) în
jurul particulelor fazei disperse (interne);
5. acţiune umectantă asupra substanţelor medicamentoase puţin solubile
sau hidrofobe din formele farmaceutice solide (capsule, comprimate);
prezenţa surfactantului într-o formulare facilitează solubilizarea substanţei
în fluidele biologice şi, în consecinţă, favorizează procesul de absorbţie.
6. măresc cantitatea de principiu activ extras din plante.
• Surfactanţii acţionează prin mărirea capacităţii de umectare a solvenţilor,
influenţând fenomenul de osmoză, formând complecşi hidrosolubili sau
solubilizând micelar alcaloizii.
 Pe lângă aceste utilizări importante în realizarea formelor farmaceutice,
unii surfactanţi pot avea şi efecte terapeutice:
– tensidele cationice (ex. clorura de benzalconiu, bromura de
cetilpiridiniu) se folosesc ca antiseptice locale în forme farmaceutice
administrate pe piele, ţesuturi şi mucoase sau ca dezinfectante
pentru materialele medico-chirurgicale; surfactanţii umectează bine
suprafeţele tisulare şi, în plus, au proprietăţi detergente (de curăţare),
keratolitice şi emulgatoare;
 introduse în formula unui medicament, pot modifica viteza de penetrare
a substanţei medicamentoase prin piele şi mucoase, influenţează viteza
şi durata efectului terapeutic: colire, unguente, supozitoare,
comprimate, pulberi.
Clasificarea dispersiilor coloidale micelare

• în funcţie de:
• natura mediului de dispersie:
– sisteme disperse solubilizate hidrofile, care au ca vehicul: soluţii apoase,
hidro-alcoolice, cosolvenţi etc;
– sisteme disperse solubilizate lipofile, în care mediul de dispersie este un
vehicul lipofil (ulei);
• calea de administrare:
– sisteme solubilizate administrate pe cale orală;
– sisteme solubilizate administrate pe mucoase (auriculară, buco-faringo-
laringiană, nazală, rectală, vaginală);
– sisteme solubilizate administrate pe piele;
– sisteme solubilizate administrate pe căile parentale.
 
Formularea dispersiilor coloidale micelare (dispersii solubilizate)

• Solubilizarea micelară este o metodă ce oferă farmacistului posibilitatea de


a dizolva o substanţă medicamentoasă într-un vehicul  nu rezulta o solutie
adevarata ci dispersii micelare, transparente numite pseudo-solutii.
• O mare varietate de substanţe medicamentoase insolubile în apă pot fi
solubilizate cu ajutorul surfactanţilor.
• Proprietăţi pe care le prezintă substanţele tensioactive în soluţie, de care
formulatorul va ţine seama Ia realizarea unei forme farmaceutice:
– proprietăţile dimensionale şi structurale ale surfactanţilor;
– proprietăţile superficiale;
– proprietăţile hidrofile şi lipofile, valoarea HLB;
– formarea de asociaţii şi micele;
– solubilizarea micelară;
– stabilitatea dispersiilor solubilizate.
1. Proprietăţile dimensionale şi structurale ale surfactanţilor

Molecula individuală a substanţelor tensioactive, în general mică (micromoleculă), este


formată din două regiuni: o grupare apolară lipofilă şi o grupare polară, hidrofilă şi uneori
ionizabilă; aceste grupări prezintă afinităţi diferite faţă de apă, şi anume:
– gruparea polară (liofilă, mai exact hidrofilă), puternic hidratată, care oferă moleculei
în ansamblu o afinitate parţială faţă de apă; o astfel de moleculă se numeşte amfipatică
sau amfifilă. Pentru a avea afinitate faţă de apă, gruparea trebuie să aibă un caracter
polar, de exemplu, un ion sau o grupare cu un dipol permanent mare.
– gruparea apolară (liofobă, mai concret hidrofobă), reprezentată de lantul
hidrocarbonat, fară afinitate faţă de apă sau solvenţi apoşi, care determină o mică
solubilitate în apă.

Molecula amfifilă a unui surfactant se reprezintă prin simbolul grafic:

– cercul constituie gruparea polară


radical nepolar parte polară
– linia - lanţul hidrocarbonat, radicalul nepolar.
2. Proprietăţi superficiale

Frecvent se utilizează termenii:


 suprafaţa pentru a defini o interfaţă în care una din faze este un gaz, (de regulă
aer),
 interfaţă care indică o graniţă între două faze nemiscibile.

• Se cunosc următoarele cinci tipuri de interfeţe, clasificate după starea de agregare


a corpurilor pe care le separă:
- lichid-lichid;
- lichid-solid;
- lichid-gaz;
- gaz-solid;
- solid-solid.
• Toate aceste tipuri de interfeţe au importanţă pentru studiul formelor farmaceutice.
• In studiul formelor farmaceutice lichide ne interesează interfeţele lichid-solid şi
lichid-lichid.
• Forţa care acţionează asupra unităţii de lungime a suprafeţei se numeşte coeficient de
tensiune superficială sau tensiune superficială şi se notează cu γ; se exprimă în dyne/cm;
se datoreaza interactiunilor dintre moleculele de la suprafata si moleculele din interiorul
lichidului.
• Tensiunea superficiala influenteaza miscibilitatea lichidelor intre ele, dar si
solubilitatea substantelor solide sau gazoase intr-un anumit lichid.
• Cu cat valoarile tensiunilor superficiale ale lichidelor care se amesteca sunt mai
putin diferite cu atat sunt mai miscibile intre ele.
• Substanţele tensioactive prezintă proprietatea de a se acumula în stratul superficial al
lichidelor în care sunt dizolvate.
 Ca urmare a acumulării la suprafaţă a moleculelor de tensid care interacţionează
slab între ele, are loc o scădere a interacţiunii intermoleculare în stratul superficial şi
deci a tensiunii superficiale.
Tensioactiv – caracteristici:

•Solubilitate in una din fazele sistemului


•Concentratia la interfata sa fie mai mare decat cea dizolvata in lichid
•Sa formeze un strat monomolecular la interfata
•Sa formeze micele la o concentratie determinata
•Sa aiba proprietati de solubilizant, emulgator, umectant, detergent, agent
dispersant.
3. Proprietatile hidrofile si lipofile ale surfactantilor. Balanţa hidrofil-
lipofilă (HLB)

 Hydrophile- Lypophile Balance- sistem de clasificare a tensidelor


(WC Griffin, 1949)
 Valoarea HLB este o valoare numerica (scara Griffin) – indica
raportul intre gruparile lipofile si hidrofile din molecula unui tensid:
- valori mari - predomină caracterul hidrofil;
- valori mici - predomina caracterul lipofil.
 Scara HLB - 1-40
 Punctul de echilibru (hidrofilia = lipofilia) - 10
 Valori HLB până la 20 - produşi neionogeni
Substanţele cu:
HLB < 10 - solubile în ulei;
HLB > 15 - solubile în apă
 Valoarea numerica HLB indica domeniul de utilizare pentru
fiecare substanta tensioactiva.
HLB = 1,5- 3 Tensioactivul nu se Antispumanţi
dispersează în apă

HLB = 3- 6 Dispersie slabă a Emulgatori A/U


tensioactivului în
apă
HLB = 7- 9 6-8 - Dispersie Umectanţi
lăptoasă la agitare,
care devine stabilă
HLB = 8- 18 Emulgatori U/A
la valori 8-10;
10-13- Dispersie cu
HLB = 13- 15 aspect translucid- Detergenţi
lichid limpede
HLB = 15- 18 Solubilizanţi
> 13 - Soluţie clară
4. Formarea asociatiilor micelare

In functie de conditiile de formare a asociatiilor, prin topire sau


dizolvare in solutie, coloizii se impart in trei grupe:
I. Coloizi de asociatie termotropi (gr. thermos = cald + tropos =
intoarcere)
II. Coloizi de asociatie liotropi (gr. lyein = a dizolva + tropos)
III. Coloizi de asociatie amfotropi (gr. amfo = ambii + tropos)
II. Coloizi de asociaţie liotropi

 Aceştia prezintă o importanţă farmaceutică mare în domeniul sistemelor


solubilizate, al emulsiilor şi al altor sisteme disperse eterogene.
 Moleculele dizolvate se apropie una de alta în interiorul soluţiei, formând
asociaţii, aşa-numitele micele sferice.
 In soluţie apoasă diluată, surfactantul atrage apa prin grupările
polare şi o respinge prin grupările nepolare.
 In consecinţă, surfactantul tinde să se concentreze şi să se
adsoarbă la interfeţe.
 Tensiunea superficială a unei soluţii apoase de surfactant scade odată cu
creşterea concentraţiei, până la un punct, şi apoi rămâne constantă.
 Această concentraţie la care toate proprietăţile soluţiei de surfactant se schimbă
rapid este numită concentraţie micelară critică (c.m.c).
 Are loc modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale soluţiilor de tensioactivi:
conductivitate, presiune osmotică, tensiune superficială, indice de refracţie, punct de
congelare.

 La temperaturi scazute si concentratii mari predomina micelele.


 Prin diluare sau prin incalzire, micelele sunt labile si se desfac in moleculele
unitare.

 Facilitatea de a forma micele depinde de tipul de surfactant şi scade în ordinea:


surfactant neionic > surfactant amfoter > surfactant ionic.
5.Solubilizarea micelară

 Solubilitatea reprezintă proprietatea unei substanţe medicamentoase de a


se dizolva într-o substanţă auxiliară (solvent, dizolvant) sau într-un amestec
de solvenţi, formând un sistem fizic omogen, cu o singură fază, dar cu mai
multe specii de molecule (repartizate uniform unele între altele), numit
soluţie.
 Solubilitatea este o caracteristică a substanţei într-un anumit solvent şi la o
anumită temperatură.
 Mărirea solubilităţii în apă a substanţelor medicamentoase se poate efectua
prin diferite metode:
- pentru substanţele polare, ionizabile, ca acizii şi bazele slabe, prin
modificarea pH-ului solventului;  
- pentru substanţele nepolare, neionizabile, prin:
- cosolvatare;
- complexare;
- hidrotropie;
- solubilizare micelară.
 Solubilizarea micelară reprezintă operaţia fizică de dispersare
coloidală a unei substanţe insolubile sau greu solubile, prin includerea
în micelele soluţiei a unei substanţe auxiliare amfifile (surfactant) de
concentraţie superioară valorii C.M.C., când se obţine o soluţie
termodinamic stabilă şi izotropă.
 Locul de includere în micelă este diferit şi depinde de polaritatea
substanţei medicamentoase, cât şi de tipul micelelor de surfactant,
ionice sau neionice:
– în nucleul lipofil al micelei de surfactant pentru substanţele
insolubile nepolare,
– în stratul palisadic, printre grupările hidrofile ale micelei
surfactantului, la diferite niveluri, mai în interior sau mai aproape
de suprafaţa micelei, pentru substanţele insolubile polare;
– orientare între grupările hidrofile şi lipofile ale micelei
surfactantului, pentru substanţele amfifile insolubile.
Factori care influenţează solubilizarea micelară

a. natura surfactantului (polaritatea, lungimea şi ramificarea catenei,


formarea şi structura micelelor);
b. concentraţia în surfactant; CMC→asociere in micele;
c. tipul de surfactant (anionic, cationic, neionic);
d. natura solubilizatului (substanta medicamentoasa insolubila);
influenteaza locul de pozitionare a moleculelor SM in micela;
e. temperatura – in general cantitatea de substanta solubilizata creste
odata cu cresterea temperaturii;
f. pH-ul – se modifica echilibrul ionic al substantei medicamentoase
g. adaos de electroliti si neelectroliti; adjuvanti;
h. amestec de surfactanti.
g. Asocierea de adjuvanţi: electroliţi, neelectroliţi, edulcoranţi, izotonizanţi.

Adăugarea de electroliţi, care se utilizează, de exemplu, pentru


izotonizarea unor soluţii injectabile sau colire, diminuează solubilitatea şi pot
produce turbiditatea soluţiilor.
Aceasta se datorează faptului că adaosul de ioni neutralizează parţial
sarcina electrică a micelelor ionice ale SM.
Edulcoranţii şi alţi aditivi din unele formulări pot modifica dimensiunea
micelelor, dar şi solubilizarea substanţei medicamentoase.
Capacitatea solubilizantă a surfactanţilor neionici creşte în prezenţa
poliolilor: glicerol, sorbitol ca urmare a formării legăturilor de hidrogen, fenomen
cunoscut sub denumirea de cosolubilizare.

h. Amestecuri de surfactanţi

În multe formulări se utilizează mai mult decât un surfactant; amestecurile


formate dintr-un tensid anionic şi altul neionic facilitează solubilizarea, datorită unei
interacţiuni favorabile între straturile polare ale ambilor surfactanţi.
6. Stabilitatea dispersiilor micelare

•În general, solubilizarea are un efect de modificare a vitezei de


hidroliză a substanţei medicamentoase, in sensul intarzierii acesteia.
•pH-ul mediului, influenţează efectul micelelor ionice asupra
stabilităţii solubilizatului.
•Sarcinile electrice care incarca micela pot influenta stabilitatea
dispersiilor micelare  impiedica agregarea prin forte de respingere
electrostatice.
Materii prime

Pentru prepararea sistemelor disperse solubilizate (dispersii


micelare) se utilizează:
• substanţe medicamentoase insolubile sau greu solubile;
• substanţe auxiliare:

 hidrofile: apa distilată, amestec de apă-alcool, apă-


- vehicule: propilenglicol;
 lipofile: uleiuri vegetale, alcooli graşi etc.

– adjuvanţi;
– agenţi de solubilizare: surfactanţi;
– agenţi stabilizanţi;
– conservaţi etc.

• materiale şi recipiente de condiţionare.


 Substanţe medicamentoase

Multe substanţe medicamentoase utilizate pentru prepararea formelor


farmaceutice lichide sunt insolubile sau greu solubile în solvenţi hidrofili sau
lipofili.
Aceste substanţe medicamentoase pot avea un caracter polar,
nepolar sau amfifil.
Exemple:

• antisepticele fenolice: cloroxifenol, crezol, clorocrezol;


• vitaminele liposolubile: A, D, E, K, F;
• hormonii steroizi;
• antibiotice: cloramfenicol, grizeofulvina, tirotricina;
• analgezice: aspirină, fenacetină;
• sulfamide;
• barbiturice;
• substanţe şi uleiuri volatile;
• iod.
•Prin solubilizarea iodului cu tenside tip eteri de macrogoli se
formează iodofori, produse ce prezintă mari avantaje faţă de soluţiile de
iod:
– sunt stabile chimic,
– reduc pierderea de iod prin evaporare,
– reduc coroziunea instrumentelor chirurgicale
– în unele cazuri au acţiune imbunatatită.

•Unii steroizi, de asemenea greu solubili în apă, sunt solubilizaţi cu


ulei de castor polioxietilenat şi se obţine o soluţie ce se poate utiliza pe
cale injectabilă.
•Pentru imbunatatirea solubilitatii vitaminei A se poate utiliza Tween
80 si glicerol.
Substante auxiliare
Surfactanti - condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească surfactanţii
cu rol solubilizant:

– sănu fie toxici şi nici iritanţi pentru calea de administrare;


– să fie miscibili cu sistemul de solvenţi utilizaţi;
– să fie compatibili cu substanţele asociate în formula produsului;
– să nu aibă gust şi miros neplăcut;
– să nu fie volatili;
– să nu reacţioneze cu recipientele de condiţionare.

Cei mai folosiţi surfactanţi sunt cei neionici, de tipul polisorbaţilor (eteri
polioxietilenici ai esterilor anhidrici ai sorbitolului cu acizi graşi superiori),
cremoforilor (esteri ai acizilor graşi cu macrogoli) sau esterilor de zaharoză.
Pentru uz extern se mai pot folosi: surfactanţi anionici, de tipul săpunurilor
sau surfactanţi amfoteri.
1. Surfactanţii anionici.
 Săpunurile  capacitatea de spumificare este măritã prin adaos de
colofoniu, saponine, acizi graşi superiori (lauric, cetilic sau
oleic);
 puterea de albire creşte prin asociere cu perboraţi sau
persulfaţi;
 alcoolul scade puterea de spumificare;
 acizii tari descompun săpunul în acizi graşi şi sarea respectivă.

Se utilizează în general pentru uz extern ca: emulgatori la prepararea


emulsiilor, linimentelor, unguentelor, pentru a favoriza absorbţia (penetrarea)
substanţelor medicamentoase, şi la prepararea supozitoarelor cu efect
purgativ.
Exemple:
-Sapunuri alcaline monovalente (sapunuri de Na, K, NH4) ale acizilor
grasi superiori – in preparate de uz extern;
-Sapunuri bivalente (de Ca, Mg, Zn) – in preparate de uz extern
-Cele mai importante sunt sapunurile provenite de la acizii: lauric,
palmitic, stearic, oleic, linoleic, ricinoleic.
Săpunul de potasiu este utilizat ca emulgator al uleiurilor volatile şi
fixe; el are acţiune degresantă şi de curăţare a pielii; datorită acţiunii
keratolitice şi exfoliante este folosit ca decapant în psoriazis, eczeme uscate.
Săpunul medicinal (săpunul de sodiu) este un bun agent de
emulsionare pentru uz extern; se recomandă pentru emulsionarea uleiurilor
volatile sau fixe când se pot emulsiona cu 1 g săpun 20-30 g ulei volatil,
respectiv 40-50 g ulei fix.
-Săpunul medicinal are o acţiune laxativă prin iritarea uşoară a
mucoasei intestinale şi acţiune detergentă; se foloseşte, dizolvat în apă, sub
formă de clisme.
Săpunul de stearină sau stearatul de sodiu intră în compoziţia
pastelor de dinţi şi este şi un bun agent emulgator de tipul L/H.
Ca solubilizanţi în apă, se utilizează săpunurile alcaline de cationi
monovalenţi: Na+, K+, NH4+, solubile în apă.

CH3 – (CH2)14 – COONa CH3 – (CH2)14 – COO– Na+

parte grup
oleatul de sodiu polar contraion
nepolară
2. Surfactanţi neionici

Aceştia sunt cei mai utilizaţi agenţi tensioactivi din tehnologia


farmaceutică, datorită avantajelor de a fi stabili, compatibili cu cele mai
multe substanţe medicamentoase, solubili în apă sau insolubili.

Pentru mediul lipofil se utilizează esterii de sorbitan, cu


denumirea de span şi arlacel.
Toţi derivaţii sunt insolubili în apă, cu HLB = 3-5, cu numeroase
grupe hidrofobe, fapt ce îi face să fie folosiţi pentru solubilizarea
substanţelor hidrofile în solvenţi lipofili.
Sunt lichide uleioase, colorate în galben-brun până la roşu-brun, cu
miros caracteristic şi gust leşios.

Pentru mediul hidrofil se utilizează polisorbaţii, esteri de


sorbitan polioxietilenaţi, comercializaţi sub denumirea de tween-
uri, solubili în apă.
Reacţia de formare a esterilor de sorbitan (span-uri) şi a polisorbaţilor (tween-uri) este
următoarea:
FR X – monografie pt. tween 80 (polisorbat 80, sorbimacrogoli oleas
300).
Polisorbaţii sunt utilizaţi ca agenţi solubilizanţi în apă ai unor
substanţe lipofile sau polare insolubile, ca agenţi de suspensie,
umectanţi şi emulgatori tip L/H, adjuvanţi pentru supozitoare şi
comprimate.
Tween-urile au valorile HLB cuprinse între 8-16.
• Sunt lichide vâscoase, uleioase, de culoarea galben-citrin la brun-
roşcat, cu miros caracteristic şi gust amar neplăcut şi senzaţie de
căldură, pe limbă.
• Soluţiile apoase au un pH = 6,8.
• Diferenţa dintre diferitele sorturi de tween este data de solubilitate.
La folosirea polisorbatilor cu rol solubilizant, trebuie să se ţină
seama de următoarele:

• Au dezavantajul de a da soluţiilor apoase pentru administrare orală gust


şi miros neplăcute, greaţă, vărsături, ceea ce limitează folosirea lor şi
necesită corectori de gust (aromatizanţi, edulcoranţi etc.);
• Aplicate pe piele şi mucoase pot produce iritaţii locale, fenomene
alergice şi unele efecte secundare;
• În cazul folosirii în soluţii injectabile, sunt necesare teste farmacologice şi
clinice pentru evitarea în special a acţiunii hemolitice;
• Surfactanţii nu sunt complet inerţi din punct de vedere fiziologic, putând
avea efecte toxice.
• Toxicitatea surfactanţilor depinde de structura moleculei şi de cantitatea
utilizată, de asocierea cu unii conservanţi (parabeni, clorhexidină,
hexaclorofen), pe care-i inactivează.
• În general, DL50 a surfactanţilor administraţi oral variază între
limitele:

– 0,05-0,50mg/kg/corp pentru surfactanţii cationici;


– 2-8 mg/kg/corp pentru surfactanţii anionici;
– 5-50 mg/kg/corp pentru surfactanţii neionici.
• În concentraţii până la 3 g%, soluţiile de polisorbaţi se pot folosi în
preparatele de uz intern; acestea nu au gustul şi mirosul modificat şi nu
irită mucoasa gastrică.
• În soluţiile injectabile pot fi utilizaţi în concentraţii până la 10 g%, iar
pentru uz extern până la 20 g%.
• Un alt dezavantaj este faptul că soluţiile de surfactanţi spumifică cu cât
concentraţia este mai mare, ceea ce produce dificultăţi în tehnologia de
fabricare-condiţionare a soluţiilor la: dizolvare, filtrare, umplerea
recipientelor.
• Din cauza problemelor puse de surfactanţii utilizaţi ca agenţi solubilizanţi,
în sistemele disperse solubilizate sunt necesare şi alte substanţe
auxiliare, diferiţi aditivi ca edulcoranti, aromatizanti.
7. Tehnologia de fabricare a dispersiilor solubilizate
Dispersiile solubilizate sunt forme farmaceutice lichide care se pot administra
pe diferite căi: orală, parenterală, mucoase sau pe piele.
Aceste preparate se obţin după regulile generale de preparare a formei
farmaceutice respective – urmărind, în mare, aceleaşi faze ca la soluţii: cântărire,
dizolvare-solubilizare, condiţionarea primară, ambalare, depozitare.
Dispersiile micelare nu se filtrează, ele sunt puţin vâscoase şi spumifică.
În farmacie, se pot utiliza următoarele procedee:

1. Se amestecă surfactantul cu substanţa medicamentoasă insolubila sau greu


solubila, prin triturare în mojar (deoarece surfactantul este vâscos), după
care se adaugă apa, în mici porţiuni şi sub agitare, până la solubilizare, când
rezultă o soluţie limpede, clară;
2. Amestecarea surfactantului cu alcool concentrat, se adaugă substanţa
medicamentoasă (de obicei, substanţa este solubilă în alcool), se triturează
până la dizolvare, după care se diluează cu apă, adăugată în porţiuni mici şi
sub agitare, când substanţa se solubilizează şi se obţine o soluţie clară;
3. Se poate folosi soluţia apoasă concentrată a unui surfactant, care se
încălzeşte la 70°C, se adaugă substanţa medicamentoasă şi după solubilizare
se diluează cu restul de apă, la masa prevăzută, agitând pentru omogenizare.
În industria de medicamente se utilizează ultimele două metode pentru
prepararea unor formule industriale, de uz extern, care se administrează pe
piele şi mucoase sau pe cale injectabilă.
Dispersiile solubilizate injectabile şi colirele se fabrică în condiţii
sterile, după regulile generale prevăzute în monografiile: PREPARATE
OFTALMICE şi PREPARATE PARENTERALE.

• Condiţionarea primară a dispersiilor solubilizate se efectuează în recipiente


de sticlă incolore ori colorate în brun sau din plastomeri, specifice formei
farmaceutice respective.
• Depozitare. Soluţiile preparate în farmacie sau produsele industriale se
păstrează la loc uscat, ferit de lumină, la temperatură peste 4°C.
8. Caracterele şi controlul calităţii

Dispersile solubilizate trebuie să corespundă condiţiilor de calitate


prevăzute de monografiile formei farmaceutice respective.
Sunt lichide limpezi, incolore, cu miros şi gust caracteristice
componentelor asociate, prezintă viscozitate redusă şi spumifică prin
agitare.
pH-ul trebuie să fie cuprins în limitele prevăzute de FR sau
normele interne de fabricare (se determină potenţiometric).
Masa/recipient, identificarea şi determinarea cantitativă a
componentelor se efectuează conform FR sau prevederilor normelor
interne de fabricare.
Pentru formele sterile, se controlează în plus sterilitatea.
9. Biofarmacie. Biodisponibilitate

Ca şi în cazul soluţiilor reale, pentru sistemele disperse solubilizate, viscozitatea


poate avea o influenţă asupra vitezei de eliberare a substanţei.
De exemplu, dacă într-o astfel de formulare se adaugă un solvent hidromiscibil, dar
mai vâscos decât apa: glicerol sau propilenglicol, viscozitatea va creşte şi deci viteza de
difuziune va scădea.
Concentraţiile mici de surfactant cresc absorbţia, ca urmare a unui contact prelungit
al substanţei active cu membranele biologice, în timp ce concentraţiile mai mari decat c.m.c.
pot determina scăderea absorbţiei.
Biodisponibilitatea vitaminei A în sânge creşte în cazul solubilizării cu surfactanţi:

Vitamina A solubilizată cu
Emulsii Soluţii uleioase
surfactant

Surfactantii pot diminua efectul terapeutic pentru unele substante:


anestezice, unele antibiotice.
Cea mai importantă proprietate a dispersiilor solubilizate constă în faptul că
sunt vectori pentru substanţele medicamentoase insolubile în apă.
Solutii de coloranti sintetici

Se utilizeaza ca preparate farmaceutice.


Colorantii bazici: metilrosanilina, albastru de metilen, lactat de etacridina.
Atentie la manipularea acestor coloranti!
Viteza de dizolvare creste la cald, solutiile fiind mai stabile in timp.
Solutiile se prepara in diferite concentratii (1% - albastru de metilen, violet de
gentiana; 0,1% - rivanol); se filtreaza prin vata.
Se pastreaza la loc racoros, uscat, ferit de lumina.
Preparatele cu depozit nu se mai utilizeaza (fenomen de sinereza – apare pe perioada
depozitarii)