DISPERSII MICROETEROGENE

 Dispersiile microeterogene sunt formate din cel puţin două faze:

• faza dispersată (substanţa medicamentoasă);
• faza dispersantă (mediul de dispersie, vehicul sau excipient);
 marimea particulelor:

• dispersii grosiere microscopice (microeterogene), cu mărimea particulelor cuprinsă între

500 nm – 100 µm

 Dispersiile microeterogene bi – sau polifazice  utilizate pentru prepararea de forme

farmaceutice:
 orale: emulsii, suspensii;
 dermice: emulsii, suspensii, linimente, spume, aerosoli, unguente;
 pe mucoase: emulsii, suspensii, aerosoli, unguente, supozitoare;
 parenterale: emulsii i.v., suspensii i.m.
 EMULSII (EMULSIONES)

 FR X definitie: preparate farmaceutice lichide mai mult sau mai puţin

viscoase, constituite dintr-un sistem dispers, format din două faze
lichide nemiscibile, realizat cu ajutorul unor emulgatori şi destinate
administrării interne sau externe.

 Mărimea particulelor fazei interne variază între 0,5-100 µm.

 În FR X supl. 2004, emulsiile şi suspensiile sunt încadrate împreună cu

soluţiile în grupa de preparate lichide perorale (Praeparationes liquidae
peroraliae), cu definiţia:

 “Preparatele lichide pentru uz oral sunt uzual soluţii, emulsii sau

suspensii, care conţin una sau mai multe substanţe active, intr-un
vehicul corespunzator. Anumite preparate pentru uz oral sunt
constituite din substante active lichide utilizate ca atare (lichide
orale)”.
 1. Generalităţi

 Emulsiile - sisteme disperse eterogene, fluide, constituite din două faze

lichide nemiscibile :

• faza dispersată, divizată sub formă de picături mici, numită şi fază

internă sau fază discontinuă; cele mai multe emulsii convenţionale au
particulele cu diametrul cuprins între 0,5-100 µm;

• faza dispersantă, faza externă, continuă, numită şi mediu de dispersie.

 Obţinerea unei emulsii stabile se realizează prin adăugarea în sistem a celui

de-al treilea component, numit emulgator sau agent de emulsionare.
 Cele două faze lichide nemiscibile sunt:

• faza apoasă, numită modern hidrofilă, notată abreviat cu H (vechea

abreviere A);

• faza uleioasă, respectiv lipofilă, abreviat L (vechea abreviere U).

 În general, în funcţie de raportul dintre cele două faze, emulsiile pot fi de

două tipuri:

• emulsii apă în ulei, notate abreviat cu H/L (vechea abreviere A/U), în

care apa este dispersată în ulei, ce constituie faza externă;

• emulsii ulei în apă, abreviat L/H (vechea abreviere U/A), în care uleiul
este dispersat în apă, ce constituie faza externă.
 Unele emulsii administrate pe piele se numesc linimente (fr. liniment, de la
lat. lino, -ere = a unge cu ceva).

 Linimentele de tip emulsie sunt forme farmaceutice lichide, cu aspect

lăptos, care se administrează sub formă de fricţii sau aplicaţii pe piele.

 În compoziţia acestora intră săpunuri sau alte substanţe cu acţiune:

emolientă, revulsivă, stimulentă sau analgezică.

 Linimentele pot fi emulsii de tipul L/H (linimentul amoniacal) sau H/L

(linimentul de calciu):

• faza lipofilă este formată de obicei din: uleiuri vegetale, grăsimi

animale, uleiuri volatile;

• faza hidrofilă: soluţii apoase alcaline, alcool, substanţe hidrosolubile;

• emulgatorul se formează de obicei în timpul preparării emulsiei, in

general la cald, în urma reacţiei dintre acizii graşi liberi din uleiuri şi
componentele alcaline ale fazei apoase.
 Avantajele emulsiilor:

 formularea ca emulsie elimină unele probleme de solubilitate limitată şi

nemiscibilitate;

 oferă posibilitatea de rezolvare a problemelor de formulare pentru

medicamentele formate din două lichide nemiscibile sau a unor substanţe
medicamentoase solubile într-un lichid nemiscibil cu un al doilea lichid;

 acceptabilitatea pacientului este cel mai important motiv pentru care

emulsiile orale dar, mai ales cele topice sunt atât de larg folosite;

 datorită gradului de dispersie mare, emulsiile permit o absorbţie crescută a

substanţelor medicamentoase liposolubile;

 emulsiile pot oferi un potenţial mare în designul sistemelor farmaceutice

capabile să elibereze substanţa medicamentoasă în mod controlat.
Dezavantajele emulsiilor:

 în unele cazuri, preparare dificilă şi procese tehnologice de fabricare

speciale, dar şi emulgatori adecvaţi;

 stabilitate fizică mai mică decât a formelor lichide, suferă fenomene de:
coalescenţă, cremare, separare a fazelor, inversarea tipului de emulsie;

 stabilitate chimică redusă, datorită autooxidării fazei lipofile, ceea ce

impune asociere de stabilizanţi antioxidanţi lipofili;

 stabilitate microbiologică asigurată prin asociere de conservanţi

antimicrobieni (în faza hidrofilă).
2.Clasificare

Emulsiile pot fi clasificate:

 în funcţie de origine:

• emulsii naturale: laptele, sucurile latescente (latexuri) emulsii

preformate în plante, emulsii din seminţele unor plante oleaginoase
(dovleac, migdale, arahide); emulsionarea are loc datorită prezenţei
unor emulgatori în aceste seminţe;

• emulsii artificiale, obţinute prin emulsionarea uleiurilor cu ajutorul

emulgatorilor;
 în funcţie de tipul emulsiei, determinat de polaritatea fazelor:

• emulsii de tipul L/H (U/A), în care faza dispersată internă este un lichid
nepolar, lipofil (L): ulei vegetal sau mineral şi faza dispersantă, externă
este hidrofilă (H), numite şi emulsii directe (fig. 1 a).

• emulsii de tipul H/L (A/U), numite şi emulsii inverse (fig. 1 b).

Fig. 1. Tipuri de emulsii

faza lipofilă (L); faza hidrofilă (H)
emulsie tip L/H (emulsie directă); b) emulsie tip H/L (emulsie inversă)
-emulsii triple de tipul H/L/H sau L/H/L, obţinute dintr-o fază hidrofilă, dispersată în
interiorul unor picături de ulei, ele însele dispersate într-o fază hidrofilă (fig. 2 a şi b).

Fig. 2. Emulsii triple

a.emulsie de tip H/L/H; b. emulsie de tip L/H/L

-emulsii mixte sau multiple, cu mai multe faze numite şi emulsii polifazice, formate
din patru sau cinci faze alternative şi suprapuse;
 în funcţie de concentraţia fazei dispersate:

• emulsii diluate, la care faza internă este 0,1% v/v;

• emulsii concentrate: monodisperse şi polidisperse;

• emulsii de concentraţie înaltă, acestea sunt numite şi emulsii

semisolide viscoase (creme sau mai corect unguente-emulsii);

• emulsii solide sau uscate, numite emulgate, de tip L/H, pentru

administrare orală, „ex tempore”, prin diluare cu apă sau alt lichid
asemănător;

• emulsii adsorbite, uscate, pulverulente care sunt comprimate sau sunt

introduse în capsule gelatinoase.
 in funcţie de calea de administrare:

-emulsii orale sau de uz intern, de tipul L/H;

-emulsii administrate pe piele: dermatologice, linimente, cosmetice, de tip

L/H sau H/L;

-emulsii administrate pe mucoase: rinofarigiene, otice, oftalmice, rectale,

vaginale;

-emulsii parentale: injecţii i.m., L/H şi H/L depot; perfuzii i.v., numai L/H.

 in funcţie de rolul şi acţiunea farmacologică:

-emulsii medicamentoase, pentru administrare pe cale orală, pe mucoase,

dermatologice şi parenterale;

-emulsii cosmetice - cu rol emolient, fotoprotector, de întreţinere,

demachiante etc.
 3.Formularea emulsiilor

Pentru formularea unei emulsii sunt necesare trei elemente de bază:

 faza hidrofilă

 faza lipofilă

 emulgatorul.

Formularea emulsiilor - obiective principale:

I. Emulsionarea celor două faze lichide şi stabilizarea emulsiei formate;

II. Asigurarea stabilităţii fizico-chimice şi microbiologice a emulsiei în timp;

III. Realizarea caracterelor subiective ale emulsiei;

IV. Inocuitate, toleranţă şi eficacitate terapeutică.

I.Emulsionarea celor două faze lichide şi stabilizarea emulsiei formate

Prepararea emulsiilor are loc in doua etape:

• un proces de dispersare, de divizare a fazei interne, în mediul de dispersie,

printr-un mecanism de forfecare a celor două faze nemiscibile, numit
emulsionare cu formarea unui sistem fizic instabil din punct de vedere
termodinamic;

• un proces de stabilizare, concomitent cu primul, realizat de emulgator prin

diferite mecanisme.
 Procesul de stabilizare a emulsiei formate

Emulgatorul, sinonim cu agent de emulsie şi stabilizator al emulsiei, este o

substanţă auxiliară, cu rol în stabilizarea sistemului dispers.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un emulgator:

• să prezinte activitate de suprafaţă şi sa reduca tensiunea interfaciala;

• să se adsoarbă uşor în jurul picăturilor de lichid dispersate, sub forma unui

film condensat, neaderent, care să prevină coalescenţa, deci să formeze o
barieră mecanică;

• să confere picăturilor dispersate de lichid un potenţial electric adecvat, în aşa

fel încât să ducă la respingerea lor, deci să creeze o barieră electrică;

• să favorizeze obţinerea unui grad de dispersie avansat;

• să crească viscozitatea emulsiei (barieră mecanică contra cremării sau
sedimentării);

• să fie eficient în concentraţii mici;

• să nu prezinte gust, miros neplăcut;

• să nu reacţioneze cu componentele asociate în emulsie sau cu recipientele de

condiţionare primară;

• să nu aibă acţiune farmacologică proprie; să nu fie toxic;

• să fie stabil faţă de agenţii externi: lumină, temperatură, umiditate;

• să nu facă posibilă inversarea fazelor emulsiei;

• să fie economic.
 Principalele proprietăţi de care formulatorul va ţine seama în stabilizarea
emulsiei sunt următoarele:

• proprietăţile superficiale ale emulgatorului;

• proprietăţile electrice ale emulgatorului;

• proprietăţile hidrofile şi lipofile ale emulgatorului;

• proprietăţile dimensionale şi optice ale picăturilor fazei interne;

• proprietăţile cinetice;

• proprietăţile reologice (structural-mecanice).

 Proprietăţile superficiale ale emulgatorului

I . Scăderea tensiunii interfaciale – principalul mecanism de actiune pentru

emulgatorii adevarati (primari)  se reduce energia liberă interfacială, ce
apare ca urmare a diviziunii avansate, cu formarea de picături de lichid
dispersate omogen in faza externa.

II. Formarea filmului interfacial

• La interfata ulei-apa - formarea rapidă a unui film (pelicule) în jurul fiecărei

picături de lichid dispersat, prin adsorbţia emulgatorului la interfaţă.

• Scopul acestui film este de a forma o barieră mecanică, care să prevină

coalescenţa picăturilor, dar şi contactul uneia cu alta.

• Filmul interfacial trebuie să fie suficient de elastic, rezistent, să nu fie subţire;

dacă se rupe, el să se refacă rapid.
Fig. 3. Tipuri de filme formate cu diferiţi emulgatori la interfaţa ulei/apă.

Orientările emulgatorilor în cazul emulsiei L/H. (SWARBRICK J. 1995)

Tabelul 1. Tipuri de emulgatori (BLOCK L.H. . 1988)
 Proprietăţile electrice ale emulgatorului

Un alt mecanism de acţiune a emulgatorilor în stabilizarea emulsiei împotriva

coalescenţei îl constituie potenţialul electric la suprafaţa picăturilor fazei interne,
care va forma o barieră electrică.
Sarcina electrică poate proveni pe trei căi diferite:
• adsorbţia moleculelor de emulgator;
• ionizarea emulgatorului;
• procesul de dispersie a fazei interne.
 Exemplificare: substantele tensioactive – purtatoare de sarcini electrice –
respingere electrostatica  stabilizarea emulsiei
 Proprietăţile dimensionale şi optice ale picăturilor fazei interne

• Pentru ca o emulsie să fie stabilă, picăturile fazei interne trebuie să aibă o dimensiune
apropiată (500 nm – 100 µm).

• Cu cât picăturile fazei dispersate (interne) vor fi micronizate de la începutul

preparării emulsiei, cu atât stabilitatea va fi mai mare.

• Gradul de dispersie reprezintă o proprietate dimensională cu importanţă practică

mare; el furnizează indicaţii cu privire la:

. metoda de emulsionare propusă;

. eficienţa emulgatorului selectat;

. eficienţa aparaturii utilizate la preparare;

. stabilitatea fizică a emulsiei.

 Proprietăţile cinetice

• Ca în toate sistemele disperse lichide şi în emulsii, picăturile fazei interne execută mişcări
neregulate, în zig-zag, cunoscute sub numele de mişcare browniană.

• Mişcarea browniană are un efect negativ asupra stabilităţii emulsiilor; din cauza ciocnirii
picăturilor are loc reunirea acestora şi producerea coalescenţei, dacă ele nu au fost
protejate de un film rezistent sau de un potenţial electrocinetic.
 Proprietăţile reologice (structural-mecanice)

• Viscozitatea intervine în asigurarea stabilităţii unei emulsii, prin reducerea

mobilităţii picăturilor fazei interne în faza externă, micşorându-se astfel
posibilitatea apropierii şi unirii picăturilor (fenomen de coalescenţă), ca în final
să conducă la separarea celor două faze.

• Proprietăţile reologice ale emulsiilor trebuie să asigure în acelaşi timp şi

caracterul de curgere liberă.

• Din punct de vedere reologic, emulsiile se comportă ca sisteme disperse cu

curgere nenewtoniană, cu excepţia emulsiilor diluate, care pot fi newtoniene.
 Clasificarea emulgatorilor

 În funcţie de origine:

1. emulgatori naturali:

• organici: guma arabică, tragacanta, pectine,

• minerali: bentonite, veegum;

2. emulgatori de semisinteză: metilceluloza, alginatul de sodiu,

carboximetilceluloza sodică;

3. emulgatori sintetici: alcoolul polivinilic, polividona, derivaţii de

carboxivinil (carbopolii);
 În funcţie de gradul de disociere electrolitică:

1. emulgatori ionogeni:

a.anionici: săpunurile alcaline, laurilsulfat de sodiu, sapunurile de amine

b.cationici: săruri de amoniu cuaternar,

c. amfoteri: lecitine; gelatina

2. emulgatori neionogeni: spanuri, tweenuri.

 În funcţie de tipul de emulsie pe care îl formează:

• emulgatori de tip L/H: macromolecule hidrofile, săpunuri monovalente,

laurilsulfat de sodiu; tween-uri.

• emulgatori de tip H/L: sapunuri bivalente, colesterolul, spanuri, lanolina.

  În funcţie de calea de administrare a emulsiilor:

• - emulgatori utilizaţi pentru calea orală (de uz intern);

• - emulgatori de uz parenteral;

• - emulgatori pentru emulsiile administrate pe piele;

• - emulgatori pentru emulsii administrate pe mucoase.

 În funcţie de capacitatea de emulsionare:

• - emulgatori primari sau adevăraţi: surfactanţi;

• -emulgatori secundari, pseudoemulgatori sau cvasiemulgatori: coloizi macromoleculari

hidrofili;

• - emulgatori auxiliari: singuri nu formează o emulsie, ei au capacitatea de îngroşare

(alcoolul cetilic, acidul stearic, etc.);

• - emulgatori formatori de pelicule solide: pulberi solide fin divizate, insolubile (bentonite,
veegum, hidroxidul de magneziu, carbune, talc).
  În funcţie de modul de acţiune (formarea şi stabilizarea emulsiei):

- emulgatori formatori de film monomolecular: surfactanţi, lecitine, colesterol;

- emulgatori formatori de film multimolecular: coloizii macromoleculari hidrofili;
- emulgatori formatori de pelicule solide: pulberi solide fin divizate, insolubile: bentonite, veegum,
hidroxidul de magneziu.
 În formularea emulsiilor, pentru selectarea şi calcularea cantităţii de

emulgator sau a amestecului de emulgatori, se utilizează:

• I. sistemul HLB;

• II. valoarea TIF;

• III. diagramele de faze ternare.

Fig. 5. Reprezentarea sugestiva a valorii HLB a emulgatorilor (ROLAND M. . 1989)

a. emulgatori lipofili, cu HLB 1-10; b. emulgatori hidrofili, cu HLB peste 10;
c. emulgatori cu HLB = 10
II. Valoarea temperaturii de inversare a fazelor (TIF)

• Valoarea TIF = temperatura la care proprietăţile hidrofile şi lipofile ale emulgatorului

sunt în echilibru, deci reprezintă o măsură a valorii HLB a emulgatorului şi de aceea
se mai numeşte şi temperatură HLB, fiecare emulgator având o temperatură optimă la
care acţionează.

• Acest parametru reprezintă o caracteristică a sistemului emulsie-surfactant şi este

temperatura la care emulsia se inversează din tipul H/L în L/H şi invers.

• O emulsie L/H stabilizata cu un emulgator neionic, prin incalzire va trece intr-o

emulsie H/L; cu cat temperatura creste, valoarea HLB a surfactantului neionic
scade si devine mai lipofil; la temperatura la care proprietăţile hidrofile şi lipofile
ale emulgatorului sunt în echilibru (TIF), emulsia se inverseaza.
III. Diagramele de faze ternare

- Proportia celor trei componente de baza ale unei emulsii se obtine, adesea prin
tatonari  preparate stabile si de consistenta adaptata utilizarii interne sau externe.

- Prin studii sistematice  diagrame ternare obtinute din amestecturi de apa, ulei,
emulgator (amestec de tensioactivi cu HLB cunoscut) in proportii diferite; se noteaza
caracteristicile amestecurilor obtinute si rezultatele sunt fixate pe un triunghi
echilateral al carui punct de suprafata corespunde unor proportii bine definite din cele
trei componente.
Factorii care influenteaza stabilitatea Diametrul
diametrul redus micşorează viteza de separare
emulsiilor
Relaţia lui Stockes:
V = 2r2 (ρ1-ρ2). g/ 9 η
V= viteza de separare a particulelor fazei
dispersate;
r = raza particulei dispersate (cm);
ρ1-densitatea fazei interne (g.cm-3);
ρ2-densitatea fazei externe (g.cm-3);
g= acceleraţia gravitaţională (981 cm. s-1);
η –viscozitatea fazei externe
particulei fazei dispersate-
Cu cât particulele sunt mai mici,
stabilitatea va fi dată de forţele care acţionează
asupra lor în mediul de dispersie
Diferenţa dintre densitatea fazei interne şi
densitatea fazei externe
ρ1= ρ2- sistem stabil
ρ1> ρ2- sedimentarea fazei interne
ρ1< ρ2- ecremare
Viscozitatea mediului (favorizează
stabilitatea particulelor)
agenţi de viscozitate- barieră mecanică în jurul
particulelor dispersate, încetinesc (împiedică)
fenomenul de coalescenţă
Raportul dintre concentraţiile celor două
faze
O emulsie este cu atât mai stabilă, cu cât
concentraţia fazei interne este mai mică
(probabilitatea ciocnirilor este mai redusă)
Concentraţia maximă teoretică a fazei interne –
74,02% (considerând particulele sferice)
Timpul de amestecare
 S-a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin prin agitări intermitente,
pentru ca emulgatorul să aibă timpul necesar distribuirii între cele două faze
şi să se adsoarbă la interfaţa apă-ulei, formând filmul interfacial.
 De asemenea, timpul de amestecare depinde şi de viteza cu care cele două
lichide nemiscibile sunt agitate.

Prezenţa electroliţilor
 În general, concentraţiile mici de electroliţi au rol stabilizant asupra emulsiei,
prin conferirea de sarcini electrice picăturilor fazei interne.
 În cazul în care în formulă sunt incluse cantităţi de electroliţi mari, de 10-
15% se vor selecta emulgatorii neionici pentru a preveni interacţiunile.
Fenomene de instabilitate fizică a emulsiilor

 Emulsia stabilă - menţinerea constantă a mărimii paticulelor

fazei dispersate şi distribuţia uniformă a particulelor în mediul
de dispersie.
 Fenomene de instabilitate a emulsiilor sunt fenomene
spontane, determinate de agenţi fizici, chimici, biologici
 Unele substanţe pot reacţiona cu emulgatorul desfacerea
emulsiei:
 Săpunurile alcaline sub acţiunea acizilor se descompun în acizi graşi
şi sarea alcalină a acidului adăugat
 Emulgatorii anionici sunt incompatibili cu cationii voluminoşi
 Electroliţii pot precipita emulgatorii tip săpunuri alcaline
 Alcoolul dezemulsionează emulsiile stabilizate cu gumă arabică,
tragacanta
 Microorganismele descompun emulgatorii tip hidraţi de carbon (medii
de cultură)
 Fenomene de instabilitate fizică a emulsiilor

Cremarea (ecremare, separare ascendentă) - fenomen de separare a emulsiei în două

straturi, unul mai concentrat în faza dispersată (cremă).
- Faza premergătoare a distrugerii emulsiei.
- Întârzierea fenomenului prin reducerea mărimii particulelor, mărirea viscozităţii
fazei continue
Sedimentarea - (separare descendentă) - la emulsiile la care faza internă are densitate
mai mare decât faza externă.
Flocularea - gruparea globulelor în agregate (fenomen lent, reversibil la agitare)
Coalescenţa - continuare a floculării- duce la separarea completă a fazelor (fenomen
ulterior floculării)
Dezemulsionarea (desfacerea, ruperea emulsiei)- prezintă ca faze intermediare:
cremarea, coalescenţa, sedimentarea.
Inversarea fazelor - schimbarea unei emulsii de tip U/A în emulsie de tip A/U;
ex. la emulsiile cu emulgator săpun monovalent (U/A), la asocierea unui ion bivalent
rezultă săpun bivalent (emulgator A/U)
Fig. 6. Etapele modificării stabilităţii unei emulsii L/H (STANESCU V.-1983)
a. cremare; b. şi f. dezemulsionare; c. floculare; d. coalescenţă; e. sedimentare.
Inversarea fazelor unei emulsii – schimbarea unei emulsii tip L/H (cu
emulgator un sapun monovalent) in emulsie tip H/L prin asociere cu un ion
bivalent  sapun bivalent = emulgator H/L

Inversarea unei emulsii de tip L/H în H/L prin

adăugarea de clorură de calciu

Oleatul de Ca = sapun insolubil in

apa L/H→H/L
Stabilitatea chimică

• Emulsiile, ca orice formă farmaceutică, conţin materii prime diverse:

substanţe medicamentoase şi substanţe auxiliare - faza hidrofilă, faza
lipofilă şi emulgatorii, care pot suferi fenomene de degradare sub acţiunea
oxigenului, catalizate de lumină.
• Emulgatorii pot fi precipitaţi şi prin adăugarea unor substanţe în care ei sunt
insolubili.
• Substanţe medicamentoase dispersate într-o emulsie sunt supuse la
autooxidare sau oxidare, descompunându-se.
• Antioxidanti:
 solubili in apa: bisulfit de sodiu, benzoat de sodiu, tiosulfat de sodiu,
clorhidrat de cisteină, acid ascorbic
 liposolubili: BHT, BHA, galat de propil, tocoferol
Stabilitatea antimicrobiană

Cele mai multe formule de emulsii conţin asociate componente ca: proteine,
carbohidraţi, steroli şi fosfatide, care sunt medii bune de dezvoltare a
microorganismelor şi fungilor.
Conservanti antimicrobieni: acid benzoic, acid sorbic, alcool benzilic, nipaesteri.
Contaminarea emulsiilor cu microorganisme şi fungi poate afecta negativ
proprietăţile fizico-chimice şi reologice ale produsului, având ca urmare:

• producerea de gaze;

• modificări de culoare, gust şi miros;

• hidroliza grăsimilor şi uleiurilor;

• modificarea pH-ului fazei hidrofile;

• modificarea (scăderea) viscozităţii emulsiei şi chiar

• aparitia fenomenelor de instabilitate.

Realizarea caracterelor subiective
 Formularea emulsiilor de uz intern şi extern (piele sau mucoase) are ca scop realizarea
unor preparate cu caracteres subiective optime, care se referă la:
• aspect;
• gust;
• miros;
• culoare.
Inocuitate, toleranta, eficacitate terapeutica

 Componente lipsite de toxicitate;

 Selectionarea materiilor prime functie de calea de adm.; trebuie sa fie netoxice, fara gust
si miros neplacut, stabile si compatibile;

 Se pune accentul pe selectionarea emulgatorilor: pt uz oral (produse naturale si de

semisinteza, tensioactivi neionici); pt. uz parenteral – lecitina, tween 80, gelatinele,
meticeluloza;

 Eficacitatea terapeutica – teste in vivo de evaluare a biodisponibilitatii