Sunteți pe pagina 1din 17

EMULSII ŞI EMULGATORI

CAPITOLUL I – Generalităţi

Emulsiile sunt sisteme coloidale în care atât mediul de dispersie cât şi faza dispersă sunt
lichide. Cele două faze sunt lichide nemiscibile sau parţial miscibile, una din ele fiind de regulă un
lichid polar, iar cealaltă un lichid nepolar sau cu polaritate mică. Emulsionarea se poate realiza prin
metode de dispersie, prin metode mecanice (agitarea), cu ajutorul ultrasunetelor (105 oscilaţii/s), pe
cale electrostatică (potenţial electric de 104 V), etc. În toate cazurile se produce o micşorare a
tensiunii superficiale la interfaţa celor două faze lichide. Emulsiile sunt preparate farmaceutice
lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase, constituite dintr-un sistem dispers, format din două faze
lichide nemiscibile, realizat cu ajutorul unor emulgatori şi destinate administrării interne sau externe.
Sunt sisteme disperse microeterogene, în care diamentrul picăturilor de lichid dispersat, în general,
este cuprins între 0,5-50 μm, deci particulele sunt vizibile la microscopul obişnuit.
Termenul de emulsie derivă de la verbul latin “molgo, ere” – a mulge şi se foloseşte în
domeniul farmaceutic începând din sec. al XVII-lea denumind astfel toate lichidele medicamentoase
cu aspect lăptos. Fundamentarea ştiinţifică a teoriei emulsionării şi a explicării fenomenelor care stau
la baza formării emulsiilor a început abia în a doua parte a secolului trecut. În anul 1990 Ostwald dă
prima explicaţie ştiinţifică a formării emulsiilor, făcând diferenţa, între emulsiile de tip U/A (ulei
dispersat în apă) şi cele A/U (apă dispersată în ulei).
În practica farmaceutică emulsiile prezintă următoarele avantaje:
- asigură administrarea concomitentă, precisă a două lichide nemiscibile;
- prin emulsionare se poate masca gustul neplăcut al unor medicamente şi se poate facilita
administrarea unor substanţe medicamentoase vâscoase;
- emulsionarea poate să dirijeze absorbţia medicamentelor asigurând o absorbţie mai rapidă, mai
perfectă.
În F.R. X există o singură monografie – Emulsiones – în care sunt cuprinse atât emulsiile de
uz intern, cât şi cele de uz extern, şi anume linimente. F.R. X precizează că: “emulsiile în compoziţia
cărora intră săpunuri sau alte substanţe cu acţiune emolientă, analgezică sau revolsivă şi care sunt
destinate aplicării pe piele se numesc linimente”.
I.1. Stabilirea emulsiilor
Cerinţa cea mai importantă pe care trebuie să o îndeplinească emulsiile este aceea de a fi
stabile. Practic, prin stabilitate înţelegem menţinerea neschimbată a gradului de dispersie şi a
dispersării omogene a particulelor fazelor interne în faza externă, respectiv menţinerea aspectului
iniţial al preparatului.
În urma unei emulsionări necorespunzătoare, sau datorită unor factori externi, în emulsii pot
surveni următoarele modificări:
- fenomenul de smântânire (ecremare), apare în urma tendinţei de separare a fazei disperse la
suprafaţa emulsiei, datorită densităţii scăzute a particulelor disperse; este un fenomen reversibil;
- compunerea (spargerea, cracarea) emulsiilor survine atunci când particulele fiecărei faze se reunesc
şi lichidul va conţine două straturi distincte; acest proces este ireversibil;
- inversarea fazelor emulsiilor.
În practica farmaceutică se întâmplă uneori că în emulsii se prescriu substanţe
medicamentoase care pot transforma tipul emulsiei. Astfel unii electroliţi pe lângă dezemulsionare,
pot produce şi inversarea fazelor într-o emulsie.
Condiţii necesare pentru a avea o emulsie stabilă:
- faza dispersată să aibă un grad de dispersie avansat;
- diferenţa de densitate între faza internă şi externă să fie cât mai mică;
- faza dispersantă să aibă o vâscozitate mare;
- raportul celor două faze să fie 50:50, eventual 40:60;
- emulgatorul ales să fie corespunzător (natura şi proprietăţile acestuia);
- cantitatea emulgatorului să fie corespunzător aleasă;
- temperatura, pH-ul, electroliţii, acţiunea microorganismelor sunt factori importanţi.
Stabilitatea emulsiilor trebuie pusă în legătură cu structura moleculelor care se emulsionează.
Compuşii cu molecule nepolare nu formează emulsii stabile în apă. Prin introducerea unor substanţe
cu grupe polare (-OH, -COOH, -NH2, -COOR, -SO3H), emulsionarea se produce uşor şi se obţin
emulsii stabile. Se pot prepara astfel emulsii stabile de nitrobenzen, şelac, ulei mineral, ulei de in,
prin adăugarea unui amestec de 3 ml ulei de ricin, 25 ml C2H5OH, 0,1 g săpun şi 0,1 g camfor.
Substanţele cu proprietăţi emulsionante deosebit de bune sunt săpunurile alcaline (R-COONa),
albuminele (gelatinele), guma arabică, sulfonaţii (R-SO3Na) cu radical hidrocarbonat mare.
Stabilizarea emulsiilor se datorează formării unui înveliş de emulgator pe suprafaţa particulei
dispersate.
Emulsiile sunt compuse din trei părţi principale:
- faza dispersă, dispersată, internă, discontinuă (emulgendum);
- faza dispersantă, mediu de dispersie, faza externă, faza continuă (vehiculum);
- agentul de emulsie, agent de dispersie, emulgator (emulgens).
Fiecare fază poate fi formată dintr-un amestec de lichide miscibile, iar emulgatorul poate fi
constituit dintr-un amestec de emulgatori sau, pe lângă emulgatori, există şi agenţi de vâscozitate
(pseudoemulgatori) sau alte substanţe auxiliare (conservanţi, stabilizanţi, aromatizanţi, edulcoranţi).
I.2. Clasificarea emulsiilor
1) În funcţie de dimensiunea particulelor dispersate şi aspectul general al emulsiei există:
- macroemulsii: în care diametrul picăturilor dispersate este mai mare de 0,1 μm, fiind caracterizate
prin instabilitate pronunţată şi turbiditate evidentă,
- microemulsii: în care diametrul picăturilor dispersate este mai mic de 0,1 μm, fiind caracterizate
prin stabilitate termodinamică mare iar macroscopic sunt clare, transparente.
2) După numărul părţilor componente pot fi:
- emulsii propriu-zise (3 părţi principale);
- pseudo- sau cvasiemulsii (2 părţi principale – fără emulgator). La cvasiemulsii contopirea
picăturilor dispersate este împiedicată de vâscozitatea mare a fazei continue.
3) După compoziţie pot fi:
- emulsii ulei în apă (U/A): uleiul este dispersat în apă sau alt lichid hidrofil. Se întrebuinţează mai
ales intern şi pot fi diluate cu apă. Emulsiile de uz intern sunt numai de tip U/A;
- emulsii apă în ulei (A/U): un lichid hidrofil este dispersat într-un lichid lipofil. Se utilizează extern
şi poate fi diluat cu ulei.
- emulsii complexe de tip apă/ulei/apă – (apă în ulei) în apă (iaurtul).

4) După provenienţă pot fi:


- naturale (laptele, latexul diferitelor plante);
- artificiale (emulsii farmaceutice).
5) După modul de utilizare:
- emulsii utilizate ca atare de către consumator (untul, smăntâna etc);
- emulsii utilizate ca ingrediente în alte produse (brănzeturi, produse de patisserie, etc);
- emulsii care se destabilizează în tipul procesării pentru a forma structuri noi în produsul finit
(îngheţata).

CAPITOLUL II - Formularea şi prepararea emulsiilor

Prepararea emulsiilor se poate realiza prin procedee diferite:


1. Metoda “continentală” sau metoda gumei uscate. Este metoda prevăzută de F.R.X
pentru prepararea emulsiei uleioase (Emulsio oleosa): se amestecă în mojar 10 părţi de ulei de
floarea-soarelui cu 5 părţi de gumă arabică dezenzimată, pulverizată la care se adaugă o cantitate
determinată din faza continuă (7,5 apă distilată) pentru obţinerea emulsiei primare. Emulsia primară
are un aspect alb şi la triturare dă un sunet caracteristic. La această emulsie primară se adaugă treptat,
în mici porţiuni, restul fazei continue (apă distilată până la 100 g). Acest procedeu este numit şi
metoda “4 – 2 – 3” pe baza raportului între ulei – emulgator – apă, necesar obţinerii emulsiei
primare. Este una dintre cele mai expeditive metode de preparare a emulsiilor de tip U/A, la nivelul
farmaciei;
2. Metoda “engleză” sau metoda gumei umede. Proporţiile componenţilor sunt aceleaşi ca
şi la metoda continentală. Această metodă este metoda generală de preparare a emulsiilor prevăzută
de F.R.X: emulgatorul se dizolvă în faza externă şi în aceasta se adaugă sub agitare continuă uleiul,
iar după dispersarea uleiului se adaugă treptat restul de apă prescrisă. În fiecare dintre cele două faze
se pot dizolva unul sau mai multe substanţe active. Această metodă se aplică mai ales pentru
prepararea emulsiilor cu oleorezine, balsamuri şi este folosită în mod curent în industrie, unde după
formarea unei dispersii grosiere, emulsia se trece în aparate speciale, care asigură o emulsionare fină;
3. Metoda borcanului. După această metodă o parte din guma arabică fin pulverizată se
introduce într-o sticlă uscată şi se agită puternic cu 2 părţi de ulei, până la perfectă omogenizare, apoi
se adaugă deodată 1,5 părţi apă agitându-se sticla cu o mişcare circulară. După formarea emulsiei
primare se adaugă restul apei în porţiuni mici sub continuă agitare. Metoda este expeditivă însă
emulsiile nu sunt destul de stabile;
4. Metoda seringii. Se amestecă guma cu uleiul, apoi cu apă, amestecul se trage într-o
seringă şi se evacuează. Această operaţie se repetă de 7-8 ori. Metoda este aplicată la prepararea unor
cantităţi mici de emulsie;
5. Metoda solventului comun. Constă în dizolvarea fazei care trebuie emulsionată împreună
cu emulgatorul, într-un solvent comun ambelor substanţe. O condiţie a preparării este ca solventul să
fie miscibil şi cu faza a doua. Această condiţie face ca domeniul de aplicare să fie destul de restrâns
(de exemplu: ulei de ricin + lecitină, se dizolvă ambele în alcool, apoi se diluează cu apă).
6. Metoda cu ultrasunete. În ultimul timp şi ultrasunetele se folosesc cu rezultate bune
pentru prepararea emulsiilor.
7. Metoda maionezei. Această metodă inspirată din bucătărie, se aplică exclusiv pentru
prepararea emulsiilor U/A. Emulgatorul, de obicei un tensioactiv, se dizolvă în apă şi apoi se adaugă
treptat sub agitare uleiul. Pentru o mai mare stabilitate obţinută se trece printr-un omogenizator.

CAPITOLUL III – Emulgatorii


III.1. Rolul şi modul de acţiune al emulgatorilor

Emulgatorii alimentari sunt substanţe care prin mecanisme complexe facilitează obţinerea
emulsiilor şi stabilizarea acestora. Dintre emulgatorii alimentari enumerăm: lecitinele E322,
monogliceridele si digliceridele GMS E471, esteri ai acizilor organici cu monogliceridele E472,
polisorbaţii Tweens E432 - E436, poliricinoleatul de glicerină (PGPR) E476, esteri de propilenglicol
(PGME) E477, stearoil lactilaţii E481 si E482.
Dispersarea mecanică a uleiului în apă sub formă de sfere mici în cazul preparării unei
emulsii necesită o cheltuială de energie pentru a înfrânge forţele de coeziune dintre moleculele
uleiului. Cu cât energia va fi mai mare, dispersarea va fi mai avansată. După un anumit timp însă,
sferele vor căuta să revină la starea iniţială, se vor contopi, aglomera şi fazele se vor separa. Dacă se
adaugă un emulgator (de exemplu o cantitate mică de săpun), emulsionarea se realizează mult mai
uşor şi separarea intervine mult mai încet. Acest lucru se explică prin faptul că cele două lichide
nemiscibile posedă tensiuni superficiale diferite. Emulgatorul are rolul de a reduce tensiunea
superficială dintre cele două faze lichide, uşurând dispersarea. Concentrându-se la interfază,
emulgatorul formează un strat monomolecular în jurul particulelor dispersate protejându-le de
contopire. Emulgatorul mai acţionează şi prin încărcătura sa electrică. De exemplu, anionii care se
formează la dizolvarea în apă a unor emulgatori de tipul săpunurilor alcaline, conţinând restul de acid
gras cu caracter lipofil şi formează un înveliş în jurul particulelor de ulei. Astfel particulele de ulei
dispersate devin electronegative şi rămân dispersate datorită respingerii electrostatice. Emulgatorii
măresc într-o oarecare măsură şi vâscozitatea mediului, astfel mobilitatea particulelor devine mai
scăzută, apropierea şi contopirea picăturilor este îngreunată.
Rolul emulgatorului este:
- de a uşura dispersarea fazei interne în cea externă;
- de a stabiliza emulsia.
Acţiunea emulgatorilor se realizează prin:
- reducerea tensiunii interfaciale (se uşurează dispersarea);
- formarea unui strat în jurul particulelor (inhibă tendinţa particulelor mici de a se contopi);
- conferirea unei sarcini electrice a particulelor dispersate;
- mărirea vâscozităţii mediului.

III.2. Clasificarea emulgatorilor


1. După caracter pot fi:
- emulgatori hidrofili U/A;
- emulgatori lipofili A/U;
2. După modul de folosire pot fi:
- emulgatori de uz intern;
- emulgatori de uz extern;
- emulgatori de uz parenteral;
3. Pe baza sarcinilor electrice pot fi:
- emulgatori anionactivi;
- emulgatori cationactivi;
4. După provenienţă pot fi:
- emulgatori naturali (de origine vegetală sau animală);
- emulgatori sintetici şi semisintetici;
5. În funcţie de structură şi proprietăţi fizico-chimice pot fi:
- emulgatori propriu-zişi (emulgatori solubili);
- emulgatori sub formă de pulberi fine insolubile;
- pseudoemulgatori (agenţi de vâscozitate, stabilizanţi).

III.3. Modul de comportare a trei grupe de emulgatori


Emulgatorii propriu-zişi (agenţi tensioactivi) sunt substanţe organice, care conţin în
molecula lor atât grupări hidrofile cât şi lipofile. Datorită acestui caracter amfifil, sunt substanţe
tensioactive, scad tensiunea superficială.
Gruparea sau grupările lipofile ale acestor substanţe sunt formate din lanţuri parafinice, cicluri
aromatice sau hidroaromatice. Grupările hidrofile, care pot disocia în ioni (emulgatori ionogeni) sau
nu (emulgatori neionogeni) constau din grupări ca: hidroxil, carboxi, sulfat, sulfonat, nitro, amino.
Mulţi emulgatori sintetici sunt esteri sau eteri ai acizilor graşi, respectiv al alcoolilor superiori.
Aceste substanţe, în amestec de lichide nemiscibile se concentrează la interfază şi grupările se
orientează conform afinităţii lor. Datorită acestei concentrări la interfază, tensiunea interfacială se
reduce. Dacă proprietăţile hidrofile domină, este un emulgator de tip U/A. Dacă proprietăţile lipofile
sunt dominante, avem de a face cu un emulgator de tip A/U. Capacitatea emulgatorului de a da
emulsii A/U sau U/A depinde deci de raportul dintre grupările hidrofile şi hidrofobe ale moleculei.
Dacă cele hidrofobe predomină va fi solubil în ulei şi se va comporta ca un emulgator de tip A/U.
Dacă cele hidrofile au pondere mai mare, se va dizolva în apă şi se va comporta ca un emulgator de
tip U/A.
Această comportare a emulgatorilor se reflectă în legea lui Bancroft, care precizează: „dintre
cele două faze nemiscibile, în cazul emulsionării, aceea va fi faza externă (continuă) în care este
solubil sau mai putin solubil emulgatorul”. Pentru caracterizarea proprietăţilor hidrofil-lipofile ale
emulgatorilor se utilizează indicele HLB (Hydrophyle – Lipophyle – Balance), care reprezintă
raportul ponderii părţii hidrofile şi lipofile a moleculei. Aceşti indici, propuşi de Griffin pentru
caracterizarea agenţilor tensioactivi neionogeni, au valori între 1 – 20. Cu cât indicele HLB este mai
mare cu atât caracterul hidrofil al moleculei este mai pronunţat. Sistemul HLB nu se poate aplica la
tensidele ionogene, care disociind în apă devin mai hidrofile decât ar rezulta din procentul de
greutate al grupărilor hidrofile raportat la grupările lipofile.
Emulgatori sub formă de pulberi fine sunt substanţe insolubile care, dispersate coloidal în
faza apoasă (substanţe cu caracter hidrofil) sau în faza uleioasă (emulgatori lipofili), asigură o
stabilitate mai bună emulsiilor. Se consideră că aceste pulberi foarte fine se concentrează la interfaza
apă/ulei formând o a treia fază sub formă de peliculă, care se va încovoia în jurul picăturilor de apă
sau ulei, în funcţie de afinitatea mai mare faţă de ulei (primul caz) formând emulsii A/U, sau dacă are
caracter hidrofil, picăturile de ulei vor fi înconjurate de aceste pelicule.
Ca emulgatori hidrofili se utilizează bentonita, aerosilul, iar ca substanţe care stabilizează
emulsiile de tipul A/U se folosesc grafitul, cărbunele anumal, pigmenţii de anilină.
Pseudoemulgatori sau cvasiemulgatori numiţi şi „stabilizatori” sunt substanţe coloidale,
care prin mărimea vâscozităţii mediului de dispersie contribuie la stabilizarea emulsiilor. Pot fi
substanţe organice macromoleculare (mucilagii naturale sau sintetice, semisintetice) sau pulberi
coloidale anorganice.
Emulgatori utilizaţi în practica farmaceutică sunt emulgatorii naturali (Tabelul 1) şi
emulgatorii sintetici şi semisintetici. Acestia pot fi emulgatori ionogeni (Tabelul 2), emulgatori
neionogeni (Tabelul 3) şi pseudoemulgatori.
Tabelul 1. Emulgatori naturali
Emulgatorul Tipul Caracteristici
emulgatorului
1 2 3
Gumă arabică U/A, intern - se foloseşte sub formă de pulbere sau mucilag în cantităţi
de 50% faţă de ulei;

- are caracter slab anionic;

- are reacţie acidă, datorită acidului galacturonic din


compoziţia macromoleculei de acid poliarabinic;

- este stabilită în limite de pH 2 – 10;

- se poate asocia cu tragacanta până la 5%, cu săpunuri de


sodiu, potasiu, amoniu, cantităţi mari de alcool.
Gelatina U/A, intern - în apă rece se hidratează, se umflă, prin încălzire se
transformă într-o soluţie coloidală;

- la pH = 3 – 5 se comportă ca emulgator propriu-zis, la pH =


8 ca pseudoemulgator;

- se cunosc două sorturi: Pharmagel „A” obţinut prin


hidroliză acidă şi Pharmagel „B” prin hidroliză alcalină.
Gălbenuşul de U/A, intern - se întrebuinţează mai rar fiind uşor alterabil;
ou
- un gălbenuş poate emulsiona 15 g ulei gras;

- se adaugă conservanţi: acid benzoic 0,4%, benzoat de sodiu


1%, alcool 5 – 10%
Cazeina U/A, intern - este emulgatorul laptelui;

- cazeina pulverizată se amestecă cu apa şi se lasă la îmbibat.


Lecitina U/A şi A/U - are caracter amfion (ion bipolar):

- emulsiile de uleiuri vegetale sau animale preparate cu


lecitina sunt mai stabile decât emulsiile de uleiuri minerale;

- pot fi administrate şi parenteral.


Saponine U/A, extern - sunt agenţi tensioactivi puternici;

- se întrebuinţează sub formă de tincturi;

- prin agitare produc o spumă stabilă.


Colesterolul şi A/U, extern - sunt neionogeni;
derivaţii
- se întrebuinţează în cantitate de 1 – 5%
Acizii biliari U/A, extern - se utilizează sub formă de săruri de sodiu;
(acid taurocolic
- acţionează ca agenţi tensioactivi puternici, formând un film
şi acid
coerent în jurul picăturilor de ulei.
glicocolic)
Lanolina A/U, extern - conţine esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori;

- se întrebuinţează în creme şi unguente.


Tragacanta U/A, intern, extern - ca pseudoemulgator;

- peste 5% se gelifică;

- se foloseşte mai mult sub formă de mucilag, obţinând


emulsii stabile între pH 4 – 7.
Agar - agar U/A, intern - ca pseudoemulgator;
- se întrebuinţează în concentraţie de 1 – 3%;

- electroliţii în concentraţii mari îi scad vâscozitatea;

- alcoolul în concentraţie de 50% îl precipită.


Alginat de U/A - ca pseudoemulgator;
sodiu
- se foloseşte în concentraţie 1 – 2%;

- se gelifică cu ioni de calciu.

Tabelul 2. Emulgatori ionogeni

Tipul emulgatorului Structura Emulgatorul Caracteristici


ionogen chimică a
emulgatorului
1 2 3 4
Emulgatori anionactivi Săpunuri Săpunuri alcaline - sunt săruri de sodiu, potasiu
sau amoniu ale acizilor graşi
(acid lauric, palmitic, linolic,
linolenic, oleic, stearinic);

- sunt emulgatori de tip U/A;

- se folosesc mai mult extern;

- pot fi folosite ca atare sau


preparate „extempore” prin
amestecarea uleiului cu soluţii
de hidroxizi;

- au pH alcalin, sunt
incompatibile cu multe
substanţe;
Săpunurile metalice - sunt sărurile metalelor bi- şi
polivalente (Ca, Mg, Pb, Al) cu
acizi graşi;

- sunt emulgatori de tip A/U;

- sunt stabile faţă de acizi.


Săpunurile organice - sunt săpunuri de amine,
formate prin înlocuirea
hidrogenului din molecula
amoniacului cu grupări organice
(de ex. Trietanolamina), care au
proprietatea de a forma săpunuri
organice cu acizii graşi (acid
oleic, acid stearic);

- sunt emulgatori de tip U/A;

- nu sunt salefiate şi nu se
descompun în prezenţa
electroliţilor;

- avantajul lor că sunt mai puţin


bazice decât săpunurile alcaline.

Sulfaţi aiLaurilsulfat de sodiu,- este o pulbere care irită


alcoolilor Dodecilsulfar de sodiu,puternic mucoasele;
superiori şiTexapon
- formează emulsii de tip U/A;
sărurilor lor
- F.R. X (Natrii
- se întrebuinţează mai mult
laurylsulfas)
extern, dar până la 1% se poate
şi intern.
Cetilsulfat de sodiu - asemănător cu laurilsulfat de
sodiu, dar soluţiile apoase sunt
Cetilstearil – sulfat de
tulburi;
sodiu
- este un amestec din părţi
- F.R. X (Natrii
aproximativ egale de cetilsulfat
cetylstearyl -sulfas
de sodiu şi stearilsulfat de sodiu;

- în apă formează o soluţie


coloidală tulbure;

- intră în compoziţia
emulgatorului complex
“Alcoholum cetylstearylicum
emulsificans” (F.R. X);

- emulgator de tip U/A.


Derivaţi sulfonaţiDioctilsulfosuccinatul - este o masă ceroasă, solubilă
ai alcoolilorde sodiu (Aerosol OT,în apă 1:70, cu proprietăţi
superiori Manoxol OT) tensioactive energice.
Săpunuri inverse Clorura de benzalconiu,- are acţiune antiseptică
Emulgatori cationactivi
Zephirol – F.R. Xpronunţată şi proprietăţi
(Benzalkonii tensioactive remarcabile;
chloridum)
- este un emulgator de tip U/A;

- este incompatibil cu salicilaţi,


săruri de metale grele, azotaţi.
Bromura de - în soluţie de 10% se foloseşte
cetilpiridiniu, ca dezin fectant extern cu
Bromocet, Cetazolin proprietăţi tensioactive
puternice.
Bromura de - este un agent dezinfectant;
cetiltrimetilamoniu
- se utilizează mai rar.
Cetrimid
Tabelul 3. Emulgatori neionogeni

Structura chimică al Emulgatorul Caracteristici


emulgatorului
1 2 3
Alcool lauric - substanţă de culoare albă, solidă, se
Alcoolii superiori
lichefiază la aer;

- emulgator de tip A/U.


Alcool cetilic - lamele albe, insolubile în apă, solubile în
solvenţi organici;

- este un emulgator de tip A/U;

- se asociază cu emulgatori mai puternici


U/A formând emulgatori complecşi.
Alcool cetilstearilic – F.R.X - este un amestec de alcooli graşi superiori
(Alcoholum cetylstearylicum) saturaţi în care predomină alcoolul
stearilic şi alcoolul cetilic în proporţie de
1:1;

- se prezintă ca o masă sau lamele albe, cu


aspect cristalin, onctuoase la pipăit, cu
miros alb caracteristic;

- insolubil în apă, uşor solubil în eter,


benzen, cloroform, eter de petrol.
Esteri parţiali ai Monosteart de glicerină - este un emulgator de tip A/U.
glicerinei Tegin: 76% stearat de gliceril, - emulgator de tip U/A.
4,4% stearat de sodiu, acid
stearic
Esteri ai Stearat de propilenglicol,- este un emulgator de tip U/A.
propilenglicolului Nonex, monolen
Esteri ai sorbitanului Span-uri (20 – acid lauric, 40 –- sunt emulgatori de tip A/U.
cu acizi graşi acid palmitic, 65 – acid
tristearic, 80 – acid oleic, 85 –
acid trioleic)
Esteri ai sorbitanului Tween-uri, Polisorbaţi, Crill,- sunt emulgatori de tip U/A;
cu acizi graşi, Sorboxeteni (20-acid lauric, 40-
esterificaţi cu acid palmitic, 60-acid stearic,
- sunt solubili în apă şi alcool;
polietilenglicoli (eteri 80- acid oleic), Tween 80
polietilenglicolici ai (Polysorbatum 80) – F.R. X
- nu se dizolvă în grăsimi, ulei de parafină;
spanurilor)
- au gust neplăcut.
Esteri ai Myrj (45-cu 8 grupe de oxid de- sunt emulgatori de tip U/A.
polietilengliolilor cu etilen, 49-cu 20 grupe de oxid
acid stearic de etilen, 51-cu 30 grupe de
oxid de etilen, 52-cu 40 grupe
de oxid de etilen, 53- cu 50
grupe de oxid de etilen, 59-cu
60 grupe de oxid de etilen)
Eteri ai Brij (30- eter lauric, 52- eter- sunt emulgatori de tip U/A.
polietilenglicolilor cu cetilic, 72- eter stearilic)
alcooli superiori
Eteri ai alcoolului Cetomacrogol 1.000 (eterul- este o masă onctuoasă, cu aspect de
cetilic sau cetilic al polietilenglicoluluiceară, solubil în apă.
cetostearilic cu 1.000)
polietilenglicoli
Eteri sau esteri ai Cremophor EL (ulei de ricin- sunt emulgatori de tip U/A.
polietilenglicolurilor polietoxilat);
cu alcoli superiori sau
Cremophor A solid (eter al
cu gliceride
alcoolului stearilic cu PEG);

Cremophor A lichid (eterul


oleic al polietilenglicolului)
Eteri Tagat S (polietilengliceril-- sunt emulgatori de tip U/A;
polietilenglicolici ai monostearat);
- sunt lichide vâscoase, hidrosolubile.
esterilor parţiali ai
Tagat O (polietilengliceril-
glicerinei
monooleat);

Tagat L (polietilengliceril-
monolaurat);
Esteri ai acizilor graşi Monolaurat de zaharoză (U/A);
cu zaharoza
Distearat de zaharoză (A/U).

Pseudoemulgatori sintetici şi semisintetici: Produsele incluse în această categorie de


substanţe auxiliare influenţează puţin tensiunea superficială, stabilizând emulsiile prin mărirea
vâscozităţii celor deja formate. Însă nu există o delimitare netă între emulgatorii propriu-zişi şi
pseudoemulgatori. Una şi aceeaşi substanţă în anumite condiţii se comportă ca emulgator, în alte
condiţii numai ca agent de vâscozitate (de exemplu gelatina, Carbopolii).
Astfel de pseudoemulgatori pot fi consideraţi: metilceluloza, hidroxiceluloza, alcoolul
polivinilic, carboximetilceluloza sodică, polivinilpirolidona, polimeri de carboxivinil (Carbopolii).

CAPITOLUL IV – Ustensile şi aparate de emulsionat

IV.1. Aparate folosite la nivel de farmacie


Pentru prepararea emulsiilor în farmacie se folosesc în general mojare cu dimensiuni
corespunzătoare: ele trebuie să fie de 2 – 3 ori mai mari decât volumul emulsiei. Reuşita emulsionării
depinde şi de forma mojarului şi a pistilului. Sunt preferate mojare cu pereţii mai înalţi şi cu
asperităţi, iar pistilul să asigure o suprafaţă cât mai mare de contact cu peretele acestuia.
Un aparat mic de emulsionat manual este aparatul Gann, compus dintr-un cilindru orizontal,
o pâlnie de alimentare şi un piston care forţează lichidul să treacă prin spaţiul foarte îngust. Etanşarea
la cilindru se face cu o garnitură de cauciuc. Se utilizează cu rezultate bune agitatoarele de bucătărie
(tip Mixer), care prin turaţia mare a paletei aparatului asigură un grad de dispersie înaintat într-un
timp scurt.
IV.2.Aparate folosite în industrie
În industrie se întrebuinţează diferite tipuri de maşini, care după modul cum lucrează ar putea
fi împărţite în:
- maşini de emulsionat (servesc la o dispersare mai grosieră);
- maşini de omogenizat (care realizează o dispersare foarte fină).
La prepararea industrială a emulsiilor, indiferent de tipul aparatului folosit, emulgatorul se
dizolvă întotdeauna în prealabil în faza externă. În maşinile de emulsionat, prin dispozitive speciale
de agitare, picăturile sunt dispersate în picături din ce în ce mai mici. Spre deosebire de solide,
substanţele lichide prezintă în timpul dispersării lor şi fenomenul de contopire a picăturilor mici în
picături mai mari, proces favorizat după un timp chiar de agitarea mecanică. În aceste maşini, prin
agitare se ajunge la o stare de echilibru, în care numărul picăturilor dispersate în unitate de timp este
egală cu numărul picăturilor care se contopesc în picături mari.
S-a stabilit experimental că fiecare tip de aparat de emulsionare are un optim de viteză şi de
durată de emulsionare, dependent de componentele emulsiei care se prepară. Peste şi sub acest otim,
emulsiile realizate sunt mai puţin dispersate.
De asemenea s-a stabilit că se obţin rezultate mai bune dacă se alternează perioade de agitare
cu perioade de repaus. Aceste observaţii sunt valabile numai pentru maşinile de emulsionat care
lucrează prin agitare. Dacă maşinile au şi un efect de pulverizare şi forfecare, ca şi omogenizatoarele
care lucrează pe principiul măcinării, efectul de emulsionare creşte în funcţie de durata de acţiune a
maşinii asupra amestecului.
Prepararea emulsiilor în maşini presupune realizarea întâi a unei emulsii grosiere, care se
realizează prin amestecarea componenţilor în:
- maşini cu agitare planetară;
- malaxoare orizontale, constituite din material antiacid şi prevăzute cu 2 palete de amestecare în
fomă de „Z”, care se rotesc în sens contrar;
- malaxoare, agitatoare verticale, care pot fi de diferite modele.
Un astfel de aparat de emulsionare constă din două tobe cilindrice, toba exterioară servind ca
manta de răcire sau încălzire, iar cea interioară, ca vas de emulsionare. Un ax orizontal, pe care sunt
montate discurile de amestecare, se roteşte în interiorul tobei cu o viteză mare. Discurile alternează
cu şicane fixe. Atât discurile mobile, cât şi şicanele fixe sunt prevăzute cu perforaţii care permit
înaintarea amestecului şi ajută emulsionarea.
Amestecul de emulsionat este introdus printr-o conductă de alimentare, situată la una din
părţile superioare, iar emulsia se scurge pe la extremitatea opusă, în partea inferioară.
Turboextractoarele, pe lângă procesul de agitare a amestecului, realizează şi acţiune de lovire şi
forfecare (omogenizare) astfel încât efectul lor se apropie de cel al morilor coloidale. Sunt constituite
dintr-un rotor, care învârte cu o turaţie mare într-o cameră de emulsionare. Lichidele amestecate
grosier se introduc într-un rezervor, din care trec în camera de emulsionare, apoi în al doilea
rezervor, de aici în primul rezervor şi operaţia se repetă. Acţionează atât ca maşini de emulsionat cât
şi de omogenizat.
O serie de maşini de emulsionare funcţionează pe principiul de presare a lichidului prin duze
fine. În acestea emulsia grosieră este silită să străbată un număr de spaţii conice şi cilindrice înguste
între camera de emulsionare şi o serie de inele suprapuse, care formează corpul de presare. Spaţiul pe
care-l străbate lichidul poate fi reglat cu un şurub.
Omogenizarea se realizează mai uşor dacă faza de dispersat se introduce în fir subţire în faza
continuă, adică dacă se presează în aceasta prin duze fine; în acest caz se realizează o pulverizare
directă de lichid în lichid. Pulverizarea se poate face şi prin intermediul unor discuri, care se rotesc
într-o carcasă, în care se introduc cele două lichide sub presiune puternică. În acest caz cele două
faze se întâlnesc sub formă de ceaţă fină şi se amestecă, cu formare de emulsie.
Morile coloidale: emulsia grosieră este presată între două discuri sau inele de măcinare,
aşezate faţă în faţă. Turaţia înaltă a discurilor, respectiv forţa centrifugă, aruncă emulsia către
marginile discurilor, unde se omogenizează. Distanţa dintre discuri este de 0,025 – 0,5 mm şi este
reglabilă. La unele mori coloidale, unul dintre discuri este mobil şi altul fix, de exemplu la moara
Premier, la altele ambele discuri sunt mobile, având o turaţie în sens contrar de până la 3.500 – 7.000
de rotaţii pe minut. Lichidul (emulsia grosieră) se introduce în aceste aparate sub presiune.
În ultima vreme se folosesc şi ultrasunetele pentru obţinerea emulsiilor. Ultrasunetele pot fi
produse prin procedee electrice sau mecanice. Generatoarele de ultrasunete pe cale electrică se
bazează pe proprietatea “piezoelectrică” a unor cristale: aceste cristale (de exemplu cristale de cuarţ)
se contractă şi se dilată într-un câmp electric. Sub acţiunea curentului electric alternativ, aceste
cristale produc oscilaţii puternice care generează ultrasunete care pot fi transmise printr-o baie de
ulei (deci cristalul vibrează în baia de ulei) amestecului de lichide nemiscibile de emulsionat, aflat
într-un vas special, cufundat în baia de ulei.
Aparatele care emit ultrasunete prin procedee mecanice funcţionează pe principiul “fluierului
lichid” al lui Pohlmann: lichidul de emulsionat (uleiul) este introdus sub forma unui jet puternic la o
presiune de 10 – 15 atm. Pe suprafaţa unei lame metalice care vibrează la frecvenţa ei de rezonanţă
de 30 - 40 kHz şi care este cufundată în apă. În urma acestor vibraţii, lichidul introdus este fin
emulsionat. Acţiunea de emulsionare se datorează în primul rând fenomenului de “cavitaţie” produs
în lichid de ultrasunete şi a formării undelor capilare de suprafaţă. Datorită vibraţiilor cu o frecvenţă
foarte mare se formează diferenţe de presiune care apar foarte rapid şi care nu pot fi urmărite de
lichid (nu pot fi compensate de forţele de coeziune moleculară), apar rarefieri, cavităţi în lichid, cu o
scurtă durată, care se distrug sub acţiunea forţelor exterioare, punându-se în libertate o energie mare.
În primul rând aceste şocuri hidraulice ce apar în urma dispariţiei acestor cavităţi, produc
emulsionarea lichidului.

CAPITOLUL V - Caractere şi control. Conservare

Emulsiile sunt forme farmaceutice cu o conservabilitate redusă, de aceea la nivelul farmaciei


se prepară numai la nevoie. Datorită conţinutului mare în apă, emulsiile pot fi uşor invadate de
microorganisme, mai ales că unii emulgatori (gumă arabică, gelatina) creează medii corespunzătoare
pentru dezvoltarea lor.
Prin adăugare de conservanţi se poate asigura o protecţie de câteva zile cu condiţia să fie ţinute
la loc răcoros (8 – 150C), în recipiente bine închise (F.R.X). Ca substanţe conservante pentru emulsii
de uz intern se preconizează acid sorbic 0,1%, acid benzoic 0,1% (au acţiune antimicrobiană şi
antifungică numai în mediu acid), benzoat de sodiu 0,2%. Pentru emulsii externe un conservant
potrivit este boratul fenilmercuric 0,002 – 0,005%. Se mai utilizează cloretona 0,5% şi săpunuri de
amoniu cuaternar 0,01 – 0,02%.
Pentru a asigura o stabilitate chimică uleiurilor emulsionate, respectiv pentru prevenirea
autooxidării uleiurilor, se pot adăuga fazei uleioase antioxidanţi ca α-tocoferol, acid
nordihidroguaiaretic, hidrochinonă, butilhidroxianisol, esteri ai acidului galic (progaline).
În vederea asigurării unei dozări precise înainte de întrebuinţare emulsiile se agită pentru
reomogenizare, motiv pentru care F.R. X indică eliberarea a etichetei “A se agita înainte de
folosire!”.
Metode de control prevăzute de F.R. X:
- aspectul: emulsiile au aspect lăptos şi omogen. Culoarea, mirosul şi gustul sunt caracteristice
componentelor. Diluate cu faza externă, în proporţie de 1:10 emulsiile trebuie să rămână omogene
(examinare cu lupă 4,5x);
- masă totală de recipient;
- dozare.
Alte metode de control al emulsiilor:
- determinarea tipului de emulsie prin metoda colorării, metoda diluării, metoda conductibilităţii
electrice;
- determinarea tipului de dezemulsionare;
- determinarea dimensiunii particulelor;
- determinarea stabilităţii emulsiilor (prin centrifugare).