Emulsiile

sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai

puţin vâscoase, constituite dintr-un sistem dispers,
format din două faze lichide nemiscibile, realizat cu
ajutorul unor emulgatori si destinate administrării
interne sau externe.
Sunt sisteme disperse microeterogene, în care
diamentrul picăturilor de lichid dispersat, în general,
este cuprins între 0,5 si 50 μm, deci particulele sunt
vizibile la microscopul obişnuit.
 Termenul de emulsie deriva de la verbul latin
“molgo, ere” – a mulge si se folosește în
domeniul farmaceutic începând din sec. al
XVII-lea denumind astfel toate lichidele
medicamentoase cu aspect lăptos.
Fundamentarea știintifică a teoriei emulsionării
și a explicării fenomenelor care stau la baza
formarii emulsiilor a început abia în a doua
parte a secolului trecut. În anul 1990 Ostwald
dă prima explicație științifică a formării
emulsiilor, facând diferența, între emulsiile de
tip U/A (ulei dispersat în apa) si cele A/U (apă
dispersată în ulei).
 În practica farmaceutică emulsiile prezintă
urmatoarele avantaje:
 - asigură administrarea concomitentă, precisă a

doua lichide nemiscibile;

 - prin emulsionare se poate masca gustul

neplăcut al unor medicamente si se poate facilita

administrarea unor substanțe medicamentoase
vâscoase;
 - emulsionarea poate sa dirijeze absorbția

medicamentelor
asigurând o absorbție mai rapidă, mai perfectă.
 Emulsiile sunt oficinale în majoritatea
farmacopeelor, însa în unele farmacopee se
dau numai îndrumari generale pentru
prepararea si controlul lor.
 În F.R. X exista o singura monografie –

Emulsiones – în care sunt cuprinse atât

emulsiile de uz intern, cât si cele de uz extern,
si anume linimente. F.R. X precizeaza ca:
“emulsiile în compozitia cărora intră săpunuri
sau alte substanţe cu acţiune emolientă,
analgezică sau revolsivă si care sunt destinate
aplicării pe piele se numesc linimente”.
 Clasificare:

1. După numarul părților componente pot fi:

 emulsii propriu-zise (3 părți principale);
 pseudo- sau cvasiemulsii (2 părți principale –

fără emulgator). La cvasiemulsii contopirea

picăturilor dispersate este împiedicaăa de
vâscozitatea mare a fazei continue.
 2.  După compoziție pot fi:
 emulsii ulei în apa (U/A): uleiul este dispersat în
apa sau alt lichid hidrofil. Se întrebuinteaza mai
ales intern si pot fi diluate cu apa. Emulsiile de uz
intern sunt numai de tip U/A;
 emulsii apa în ulei (A/U): un lichid hidrofil este
dispersat într-un lichid lipofil. Se utilizeaza extern
si poate fi diluat cu ulei.
 Pe lânga aceste doua tipuri principale de emulsii
exista si emulsii complexe (multiple), de exemplu:
emulsii A/U/A, la care faza interna este deja o
emulsie de tip A/U.
3.  După proveniență pot fi:
   naturale (laptele, latexul diferitelor plante);
 -       artificiale (emulsii farmaceutice).
 Formularea emulsiilor
 Emulsiile sunt compuse din trei părți principale:
 faza disperă, dispersata, interna, discontinua
(emulgendum);
 faza dispersantă, mediu de dispersie, faza externă,
faza continuă (vehiculum);
 agentul de emulsie, agent de dispersie, emulgator
(emulgens).
 Fiecare fază poate fi formată dintr-un amestec de
lichide miscibile, iar emulgatorul poate fi constituit
dintr-un amestec de emulgatori sau pe lânga
emulgatori exista si ageți de vâscozitate
(pseudoemulgatori) sau alte substanțe auxiliare
(conservanți, stabilizanți, aromatizanți,edulcorațti).
 EMULGATORII
 Rolul si modul de actiune al emulgatorilor
 Dispersarea mecanica a uleiului în apa sub forma de
sfere mici în cazul prepararii unei emulsii necesita o
cheltuiala de energie pentru a înfrânge fortele de
coeziune dintre moleculele uleiului. Cu cât energia va fi
mai mare, dispersarea va fi mai avansata. Dupa un
anumit timp însa, sferele vor cauta sa revina la starea
initiala, se vor contopi, aglomera si fazele se vor separa.
Daca se adauga un emulgator (de ex. O cantitate mica
de sapun), emulsionarea se realizeaza mult mai usor si
separarea intervine mult mai încet. Acest lucru se explica
prin faptul ca cele doua lichide nemiscibile poseda
tensiuni superficiale diferite. Emulgatorul are rolul de a
reduce tensiunea superficiala dintre cele doua faze
lichide, usurând dispersarea. Concentrându-se la
interfaza, emulgatorul formeaza un strat monomolecular
în jurul particulelor dispersate protejându-le de contopire.
 Emulgatorul mai actioneaza si prin încarcatura sa
electrica. De exemplu, anionii care se formeaza la
dizolvarea în apa a unor emulgatori de tipul
sapunurilor alcaline, continând restul de acid gras
cu caracter lipofil si formeaza un învelis în jurul
particulelor de ulei. Astfel particulele de ulei
dispersate devin electronegative si ramân
dispersate datorita respingerii electrostatice.
Emulgatorii maresc într-o oarecare masura si
vâscozitatea mediului, astfel mobilitatea particulelor
devine mai scazuta, apropierea si contopirea
picaturilor este îngreunata.

 Rolul emulgatorului este deci:
 de a usura dispersarea fazei interne în cea

externa;
 de a stabiliza emulsia.

Actiunea emulgatorilor se realizeaza prin:

 reducerea tensiunii interfaciale (se usureaza

dispersarea);
 formarea unui strat în jurul particulelor (inhiba

tendinta particulelor mici de a se contopi);

conferirea unei sarcini electrice a particulelor
dispersate
  marirea vâscozitatii mediului.
 Emulgatori utilizati în practica farmaceutica

 1.     Emulgatori naturali (tab. nr. 1);

 2.     Emulgatori sintetici si semisintetici.

Acestia pot fi:

 a)     Emulgatori ionogeni (tab. nr. 2);
 b)    Emulgatori neionogeni (tab. nr. 3);
 c)     Pseudoemulgatori
 Pentru caracterizarea proprietatilor hidrofil-
lipofile ale emulgatorilor se utilizeaza indicele HLB
(Hydrophyle – Lipophyle – Balance), care
reprezinta raportul ponderii partii hidrofile si lipofile
a moleculei. Acesti indici, propusi de Griffin pentru
caracterizarea agentilor tensioactivi neionogeni,
au valori între 1 – 20. Cu cât indicele HLB este
mai mare cu atât caracterul hidrofil al moleculei
este mai pronuntat. Sistemul HLB nu se poate
aplica la tensidele ionogene, care disociind în apa
devin mai hidrofile decât ar rezulta din procentul
de greutate al gruparilor hidrofile raportat la
gruparile lipofile.
 Prepararea emulsiilor
Prepararea emulsiilor se poate realiza prin procedee
diferite:
 - metoda “continentala” sau metoda gumei uscate.
Este metoda prevazuta de F.R. X pentru prepararea
emulsiei uleioase (Emulsio oleosa): se amesteca în mojar
10 parti de ulei de floarea-soarelui cu 5 parti de guma
arabica dezenzimata, pulverizata la care se adauga o
cantitate determinata din faza continua (7,5 apa distilata)
pentru obtinerea emulsiei primare. Emulsia primara are un
aspect alb si la triturare da un sunet caracteristic. La
aceasta emulsie primara se adauga treptat, în mici portiuni
restul fazei continue (apa distilata pâna la 100 g). Acest
procedeu este numit si metoda “4 – 2 – 3” pa baza
raportului între ulei – emulgator – apa, necesar obtinerii
emulsiei primare. Este una dintre cele mai expeditive
metode de preparare a emulsiilor de tip U/A, la nivelul
farmaciei;
 metoda “engleza” sau metoda gumei umede.
Proportiile componentilor sunt aceleasi ca si la
metoda continentala. Aceasta metoda este
metoda generala de preparare a emulsiilor
prevazuta de F.R. X: emulgatorul se dizolva în
faza externa si în aceasta se adauga sub agitare
continua uleiul, iar dupa dispersarea uleiului se
adauga treptat restul de apa prescrisa. În fiecare
dintre cele doua faze se pot dizolva unul sau mai
multe substante active. Aceasta metoda se
aplica mai ales pentru prepararea emulsiilor cu
oleorezine, balsamuri si este folosita în mod
curent în industrie, unde dupa formarea unei
dispersii grosiere, emulsia se trece în aparate
speciale, care asigura o emulsionare fina;
 metoda borcanului. După această metoda o
parte din guma arabica fin pulverizata se introduce
într-o sticla uscata si se agita puternic cu 2 parti de
ulei, pâna la perfecta omogenizare, apoi se
adauga deodata 1,5 parți apa agitându-se sticla cu
o mișcare circulara. Dupa formarea emulsiei
primare se adauga restul apei în portiuni mici sub
continua agitare. Metoda este expeditiva însa
emulsiile nu sunt destul de stabile;
 - metoda seringii. Se amestecă guma cu
uleiul, apoi cu apa, amestecul se trage într-o
seringa si se evacuează. Aceasta operatie se
repeta de 7-8 ori. Metoda este aplicata la
prepararea unor cantitati mici de emulsie;
 - metoda solventului comun. Consta în
dizolvarea fazei care trebuie emulsionata
împreuna cu emulgatorul, într-un solvent comun
ambelor substante. O conditie a prepararii este ca
solventul sa fie miscibil si cu faza a doua. Aceasta
conditie face ca domeniul de aplicare sa fie destul
de restrâns (de exemplu: ulei de ricin + lecitina, se
dizolva ambele în alcool, apoi se dilueaza cu apa).
 Ustensile, aparate de emulsionat
Aparate folosite la nivel de farmacie
 Pentru prepararea emulsiilor în farmacie se folosesc
în general mojare cu dimensiuni corespunzatoare: ele
trebuie sa fie de 2 – 3 ori mai mari decât volumul
emulsiei. Reusita emulsionarii depinde si de forma
mojarului si a pistilului. Sunt preferate mojare cu
peretii mai înalti si cu asperitati, iar pistilul sa asigure o
suprafata cât mai mare de contact cu peretele
acestuia.
 Un aparat mic de emulsionat manual este aparatul
Gann, compus dintr-un cilindru orizontal, o pâlnie de
alimentare si un piston care forteaza lichidul sa treaca
prin spatiul foarte îngust. Etansarea la cilindru se face
cu o garnitura de cauciuc. Se utilizeaza cu rezultate
bune agitatoarele de bucatarie (tip Mixer), care prin
turatia mare a paletei aparatului asigura un grad de
dispersie înaintat într-un timp scurt.
 Stabilitatea emulsiilor
 Cerința cea mai importantă pe care trebuie să
o îndeplinească emulsiile este aceea de a fi
stabile. Practic, prin stabilitate întelegem
mentinerea neschimbată a gradului de
dispersie şi a dispersării omogene a
particulelor faze interne în faza externă,
respectiv menţinerea aspectului iniţial al
preparatului.
 În urma unei emulsionari necorespunzătoare,

sau datorită unor factori externi, în emulsii pot

surveni urmatoarele modificări.
 fenomenul de smântânire (ecremare), apare în urma
tendinţei de separare a fazei disperse la suprafata
emulsiei, datorită densitaţii scăzute a particulelor
disperse. Este un fenomen reversibil;
 - descompunerea (spargerea, cracarea)
emulsiilor survine atunci când particulele fiecarei
faze se reunesc si lichidul va contine doua straturi
distincte. Acest proces este ireversibil;
 - inversarea fazelor emulsiilor. În practica
farmaceutică se întâmplă uneori că în emulsii se
prescriu substanţe medicamentoase care pot
transforma tipul emulsiei. Astfel unii electroliţi pe
lâna dezemulsionare, pot produce si inversarea
fazelor într-o emulsie.
Condiţii necesare pentru a avea o emulsie
stabilă:
-   faza dispersată sa aibă un grad de dispersie
avansat;
- diferenţa de densitate între faza internă si
externă sa fie cât mai mică;
- faza dispersantă sa aibă o vâscozitate mare;
- raportul celor două faze sa fie (50:50), eventual
(40:60);
- emulgatorul ales sa fie corespunzator (natura
si proprietaţile acestuia);
- cantitatea emulgatorului sa fie corespunzător
aleasă;
- temperatura, pH-ul, electroliţii, actiunea
microorganismelor sunt factori importanţi.
 Caractere si control. Conservare
 Emulsiile sunt forme farmaceutice cu o conservabilitate
redusă, de aceea la nivelul farmaciei se prepară numai la
necesitate.
 Datorita continutului mare în apă, emulsiile pot fi uşor
invadate de microorganisme, mai ales că unii emulgatori
(guma arabica, gelatina) creează medii corespunzătoare
pentru dezvoltarea lor.
 Prin adaugare de conservanţi se poate asigura o
protecţie de câteva zile cu condiţia sa fie ţinute la loc răcoros
(8 – 150C), în recipiente bine închise (F.R. X). Ca substanţe
conservante pentru emulsii de uz intern se preconizează
acid sorbic 0,1%, acid benzoic 0,1% (au acţiune
antimicrobiană si antifungică numai în mediu acid),
amestecuri de nipaesteri 0,1%, benzoat de sodiu 0,2%.
Pentru emulsii externe un conservant potrivit este boratul
fenilmercuric 0,002 – 0,005%. Se mai utilizează cloretona
0,5% si săpunuri de amoniu cuaternar 0,01 – 0,02%.
 Pentru a asigura o stabilitate chimica uleiurilor
emulsionate, respectiv pentru prevenirea
autooxidarii uleiurilor, se pot adăuga fazei
uleioase antioxidanti ca α-tocoferol, acid
nordihidroguaiaretic, hidrochinona,
butilhidroxianisol, esteri ai acidului galic
(progaline).
 În vederea asigurarii unei dozări precise înainte

de întrebuintare emulsiile se agită pentru

reomogenizare, motiv pentru care F.R. X indică
eliberarea a etichetei “A se agita înainte de
folosire!”.
 Controlul emulsiilor
Metode de control prevăzute de F.R. X:
 -aspectul: emulsiile au aspect lăptos şi omogen.

Culoarea, mirosul şi gustul sunt caracteristice

componentelor. Diluate cu faza externă, în
proporţie de (1:10)emulsiile trebuie să ramână
omogene (examinare cu lupa);
 - masa totală de recipient;
 -dozare.
 Alte metode de control al emulsiilor :
 -determinarea tipului de emulsie prin metoda
colorării, metoda diluării, metoda conductibilităţii
electrice;
 -determinarea tipului de dezemulsionare;
 -determinarea dimensiunii particulelor;
 -determinarea stabilităţii emulsiilor (prin

centrifugare).