EMULSII

Generalitati

Emulsiile sunt sisteme disperse eterogene, fluide, constituite din două faze lichide nemiscibile. Una dintre faze se află
divizată fin în cealaltă şi anume:
- faza dispersată, care este divizată sub formă de picături mici, numită şi fază internă sau fază discontinuă; cele mai
multe emulsii convenţionale au particulele cu diametrul cuprins între 0,5-100 µm;
- faza dispersantă, faza externă, continuă numită şi mediu de dispersie.
Cele două faze nemiscibile sunt: - faza apoasă (hidrofilă), notată cu H
- faza uleioasa (lipofila), notată cu L
În funcţie de natura si de raportul dintre cele două faze, emulsiile pot fi:
- emulsii ulei în apă (L/H sau vechea abreviere U/A) şi
- emulsii apă în ulei (H/L sau vechea abreviere A/U).
Deoarece un sistem format din 2 faze lichide nemiscibile este termodinamic instabil, pentru realizarea unei emulsii
stabile este necesară adăugarea celei de a 3-a componente şi anume a emulgatorului. În principiu tipul de emulsie este determinat
de emulgator, faza pentru care acesta are o mai mare afinitate devenind faza continuă (externă) a emulsiei.
Emulsiile obişnuite sunt preparate fluide cu o vâscozitate mai mare sau mai mică, dar care permite curgerea şi care se
aseamănă ca aspect cu laptele. Când vâscozitatea sistemului atinge valori ridicate, sistemul devine semisolid, preparatul fiind un
unguent-emulsie, respectiv o cremă.
În afara celor 2 tipuri de emulsie: U/A şi A/U se mai pot forma şi emulsii complexe sau emulsii multiple, emulsii A/U/A
şi invers, emulsii U/A/U. Emulsii A/U/A pot fi obţinute prin dispersarea în apă a unei picături de ulei care include în interiorul ei
o picătură de apă. Asemenea emulsii multiple se pot forma în mod particular în vecinătatea momentului inversării tipului de
emulsie. Ele prezintă interes deoarece se pot realiza sisteme cu durată prelungită a cedării substanţei active.
Emulsiile sunt prevazute in majoritatea farmacopeelor, insa in unele se dau numai indicatii generale legate de preparare si
control. (FR IX-Emulsiones ad usum internum, FR X-monografia generala Emulsiones).
FR X defineşte emulsiile ca fiind preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase, constituite dintr-un
sistem dispers format din două faze lichide nemiscibile realizat cu ajutorul unor emulgatori şi destinate adiministrării interne
sau externe. Pentru administrarea internă FRX prevede să se utilizeze numai emulsiile ulei în apă.
Fiecare dintre cele două faze, hidrofilă sau lipofilă, poate include una sau mai multe substanţe medicamentoase şi diferiţi
adjuvanţi ca: vâscozifianţi, coloranţi, edulcoranţi, aromatizanţi, antioxidanţi, etc, în funcţie de calea de administrare.
Conform FR X supl. 2004 si PhE ed5, emulsiile sunt incluse (impreuna cu solutiile si suspensiile) in diferite forme
farmac: prep lichide perorale, prep oftalmice, nazale, prep auriculare, prep rectal, vaginale, parenterale).
In practica farmaceutica emulsiile sunt importante fie ca forma de sine statatoare, fie in alte forme eterogene – unguente,
supoz, forme in care substantele active lichide pot fi dispersate sub aceasta forma, avand o biodisponibilitate mai buna.

Avantajele si importanta emulsiilor:

- se poate realiza administrarea concomitenta si dozarea precisa a doua lichide nemiscibile;
- permit mascarea gustului neplacut al unor uleiuri sau produse lipofile administrate peroral. Prin prelucrarea
componentelor lipofile sub forma de faza interna intr-o emU/A gustul este mascat si in plus, poate fi ameliorat
prin asocierea unor aromatizanti la faza ext, => acceptare de catre pacient.
Ex: - laxativele pe baza de ulei mineral (ul de parafina) sau vegetal (ul de ricin), uleiul de peste si vitam
liposolubile, sunt mai usor administrate ca emulsii U/A;
- datorita gradului de dispersie mare, em prezinta si avantajul unei absorbtii crescute a subst. medicamentoase
liposolubile. Ex: - vitam liposolubile (A), peptide, sunt mai bine absorbite, avand o biodisp superioara fata de
solutia uleioasa;
- administrarea externă a emulsiilor de ambele tipuri permite diferenţierea acţiunii care poate fi de suprafaţă, sau
la nivelul straturilor mai profunde ale pielii. Se poate controla vascozitatea si aspectul emulsiei, asigurind un
grad ridicat de atractie si eleganta;
- emulsiile U/A sunt lavabile şi în general sunt utilizate pentru vehicularea substanţelor analgezice, steroizi,
antihistaminice, iar în scop cosmetic ca preparate de curăţare, demachiante, emulsii de zi. Emulsiile A/U sunt
mai utilizate pentru tratamentul infecţiilor pielii, iar asupra pielii uscate au o acţiune emolientă şi ocluzivă.
- unele emulsii administrate pe piele se numesc linimente = forme farmaceutice lichide, cu aspect lăptos, care se
administrează sub formă de fricţii sau aplicaţii pe piele, în compoziţia cărora intră săpunuri sau alte substanţe
cu acţiune emolientă, revulsivă, stimulentă, sau analgezică.
- emulsiile perfuzabile, introduse în terapeutică pentru hrănirea parenterală a organismului cu elemente nutritive,
respectiv cu lipide (substanţe energetice cu valoare calorică ridicată), prezintă o serie de avantaje şi realizarea
lor a fost posibilă prin folosirea unor emulgatori netoxici, ca lecitina. Emulsiile parenterale administrate i.v. sunt
emulsii de tip U/A la care mărimea picăturilor fazei interne este de o importanţă primordială în prevenirea
emboliilor (nu trebuie să depăşească 5 m).
- pe lângă aceste emulsii lichide au fost realizate şi forme solide ca:
> emulgate sau emulsii uscate - emulsii concentrate de tipul L/H în care emulgatorii sunt: laptele degresat
pulverizat, albuminele vegetale, etc. Se obtin prin atomizarea emulsiilor. Prin agitare ex tempore cu apa se
obtin emulsii lichide;

1
 > emulsii adsorbite uscate - o nouă formă farmaceutică cu eliberare modificată a unor substanţe
medicamentoase, utilizând dioxidul de siliciu; produsul obţinut are un aspect pulverulent, cu mărimea
particulelor cuprinsă între 50-3000 µm. Pentru a facilita administrarea, pulberea se comprimă sau se introduce
în capsule operculate.
Dezavantaje:
- preparare dificila, procese tehnologice de fabricare speciale, emulgatori adecvati;
- stabilitate fizica mai mica decat a altor forme lichide. Sufera fenomene de: coalescenta, cremare sau
sedimentare, separare a fazelor, inversarea tipului de emulsie;
- stabilitate chimica redusa, datorita autooxidarii fazei lipofile =>se impune adausul de antioxidanti;
- stabilitate microbiologica redusa => adaus de conservanti antimicrobieni in faza hidrofila.

Clasificarea emulsiilor
În funcţie de origine emulsiile sunt:
 Emulsii naturale: laptele, sucurile latescente (latexuri), emulsii din seminţele unor plante oleaginoase (migdale,
arahide, dovleac) la care emulsionarea are loc datorită prezenţei unor emulgatori în aceste seminţe;
 Emulsii artificiale – majoritatea emulsiilor farmaceutice
În funcţie de tipul de emulsie:
 Emulsie U/A (tipul L/H) - faza dispersată internă este un lichid nepolar, lipofil (L) şi cea externă este hidrofilă
(H), numită şi emulsie directă;
 Emulsie A/U (tipul H/L) - emulsie inversă
 Emulsii complexe = emulsii multiple = emulsii de emulsii, de tip A/U/A sau U/A/U
În funcţie de marimea particulelor fazei dispersate:
 Macroemulsii, emulsii obisnuite, clasice, cu diametrul particulelor de 0,4-100 microni, cu aspect laptos; usor
vizibile la microscop;
 Microemulsii sau emulsii transparente, caracterizate prin dimensiuni f mici ale fazei int: 0,05-0,1 microni. Au
proprietati similare unui sistem micelar si sunt transparente cand cele doua lichide au acelasi indice de refractie.
În funcţie de concentraţia fazei dispersate:
 Emulsii diluate - faza internă este de 0,1%
 Emulsii concentrate:
- monodisperse - faza internă este dispersată sub formă de sfere regulate şi nu poate, teoretic, depăşi volumul de
74%;
- polidisperse - cînd emulsiile prezintă o mare eterogenitate globulară, picăturile mai mici putând glisa în spaţiile
libere ale picăturilor sferice mari.
 Emulsii de concentratie inalta, in care picaturile sunt deformate si devin poliedrice = em semisolide vascoase:
unguente-emulsii;
 Emulsii solide sau uscate = emulgate, reconstituie emulsia la agitare cu apa sau alt lichid;
 Emulsii adsorbite, uscate, pulverulente, care sunt comprimate sau introduse in capsule gelatinoase.
În funcţie de calea de administrare:
 Emulsii orale, sau de uz intern (de tipul L/H)
 Emulsii adm pe piele: dermatologice, cosmetice, linimente
 Emulsii administrate pe mucoase: rinofaringiene, otice, oftalmice, rectale, vaginale.
 Emulsii parenterale - injecţii i.m, U/A si A/U depot
- perfuzii i.v. (numai U/A).
În funcţie de rolul şi acţiunea farmacologică:
 Emulsii medicamentoase - pentru administrare pe cale orală, pe mucoase, dermatologice şi parenterale.
 Emulsii cosmetice - cu rol emolient, fotoprotector, de întreţinere, de curatare, demachiant, etc.
Dupa numarul partilor componente:
 Emulsii propriu-zise (3 parti)
 pseudoemulsii sau cvasiemulsii (2 parti, fara emulgator) – posibilitatea de contopire a picaturilor e foarte mare,
dar poate fi impiedicata daca vascozitatea fazei externe este marita.

Formarea si stabilizarea emulsiilor. Rolul emulgatorului

Două lichide nemiscibile, la amestecare prin agitare puternică, formează temporar o emulsie (mai corect o pseudo-
emulsie).
Divizarea uneia din faze în picături foarte mici duce la mărirea suprafeţei totale a sistemului şi respectiv la creşterea
energiei libere superficiale a acestuia. Sistemul devine astfel termodinamic instabil, iar pentru micşorarea energiei libere
superficiale şi revenirea la un sistem termodinamic stabil există tendinţa de unire a picăturilor fazei interne în picături mai mari
producându-se coalescenţa şi separarea fazelor.
Pentru formarea şi stabilizarea emulsiilor este necesară prezenţa emulgatorilor.
Substanţele care singure pot determina formarea şi stabilizarea emulsiilor se numesc emulgatori primari, adevarati sau
emulgatori propriu-zişi. În principal emulgatorii propriu-zişi acţionează prin micşorarea tensiunii interfaciale, sunt deci substanţe
care se adsorb la interfaţă şi menţin separate picăturile fazei disperse prin formarea unei bariere ce se opune unirii lor în picături.
Scăderea tensiunii interfaciale duce la micşorarea energiei libere superficiale respectiv la stabilizarea sistemului.
2
 6τ V
F =
d
în care:
V = volumul picăturilor disperse
d = diametrul
τ = tensiunea interfacială

O alta grupa de emulgatori sunt cei secundari, cvasiemulgatori, pseudoem, care singuri nu pot da emulsii stabile; se
asociaza cu cei propriu-zisi. Se numesc si stabilizatori de emulsie => contribuie la marirea vascozitatii fazei externe sau atenueaza
diferenta de densitate dintre faze.
Mecanismul de actiune al emulgatorilor poate fi explicat in functie de structura lor fizico-chimica.
Modul de comportare a trei grupe: - tensioactivi
- coloizi hidrofili
- solide fin pulverizate.
Toate au capacitatea de a se acumula la interfata ulei-apa.
Substanţe tensioactive
Substanţele tensioactive - substaţe bipolare (amfifile, amfipatice) se orientează la interfaţă cu faza polară, spre apă şi cea
apolară spre faza uleioasă şi formează un film monomolecular. Acest mecanism este prezent dacă substanţa tensioactivă se află în
echilibru faţa de cele 2 faze, dacă există o anumită proporţie între hidrofilia şi hidrofobia molecule sale. Când substanţa are un
caracter prea accentuat hidrofil sau lipofil se dizolvă rapid în una din faze şi nu se mai concentrează la interfaţă.
În cazul substanţelor tensioactive o ipoteză a formării emulsiei de un anumit tip, ipoteză care ţine seama de structura
geometrică a emulgatorului tensioactiv, este teoria penei.
Pentru înţelegerea acestei teorii se explică modul de acţiune a săpunurilor monovalente şi al celor bivalente ca
emulgatori.
Moleculele de săpun monovalent conţin grupări COO-Me+ - grupări hidrofile şi R - restul lanţului de hidrocarbură -
gruparea hidrofobă.
La contactul cu cele 2 faze, prin adsorbţie la interfaţă gruparea hidrofilă (voluminoasă şi larg deschisă datorită
aranjamentului steric al moleculelor şi hidratării), va exercita o presiune, fenomen ce duce la curbarea suprafeţei de separaţie
înspre faza uleioasă care devine fază internă, rezultând o emulsie U/A (a).
În cazul săpunurilor bivalente, radicalul hidrofob, format din două resturi hidrocarbonate, fiind mai mare decât partea
hidrofilă, presiunea de la interfaţă se exercită dinspre partea hidrofobă spre cea hidrofilă, suprafaţa se curbează înspre apă şi
rezultă o emulsie A/U (b):

Pentru ca emulsiile formate cu ajutorul emulgatorilor tensioactivi să fie suficient de stabile, este necesar ca filmul format
să fie destul de rigid pentru a avea rezistenţă, dar totodată trebuie să aibă şi o elasticitate convenabilă, necesară pentru a echilibra
deformările survenite la amestecare. În plus filmul de emulgator trebuie să aibe şi capacitatea de a se regenera prin agitare în
eventualitatea că s-au produs întreruperi din diferite cauze.
În cazul substanţelor tensioactive ionogene (care disociază în mediu apos) filmul monomolecular format la interfaţă este
încărcat electric şi repulsia electrostatică măreşte stabilitatea.
Stabilitatea emulsiilor realizate cu substanţe tensioactive este mărită prin folosirea de perechi de emulgatori sau aşa
numiţii complecşi interfaciali.
Asocierea unui emulgator hidrofil care acţionează ca un emulgator propriu-zis cu unul lipofil (un pseudoemulgator) duce
la formarea unui film complex condensat la interfaţa U/A. Ex: - polisorbati+spanuri;
- alcool cetilstearilic+laurilsulfat de sodium
- cetilsulfat de sodium+colesterol.
Coloizi hidrofili
Coloizii hidrofili utilizaţi ca agenţi de emulsie - deşi în general au o slabă activitate superficială, prezintă proprietăţi de a
se adsorbi la interfaţa ulei/ apă formând filme multimoleculare (guma arabică formează un film cu o grosime de 0,25 m).
Filmele multimoleculare formate de coloizii hidrofili au proprietăţi vâscoelastice, rezistă la rupere şi formează o barieră
care se opune coalescenţei.
Substanţele care au grupări ce pot ioniza (de ex. guma arabică conţine săruri ale acidului arabic, gelatina conţine grupări -
NH2 şi -COOH) conferă sarcini electrice acestor filme multimoleculare iar repulsia electrostatică este o barieră în plus în calea
coalescenţei.
Coloizii hidrofili neionizabili ca MC şi alţi drivaţi de celuloză, acţionează ca stabilizanţi sterici ai emulsiilor.
Pe lângă proprietatea de a forma film multimolecular la interfaţă, coloizii hidrofili determină o creştere a vâscozităţii
mediului de dispersie, în funcţie de natura lor şi de concentraţia la care se utilizează ca emulgatori.
Pulberi insolubile
Solidele fin pulverizate, adsorbindu-se la interfaţa celor 2 faze nemiscibile se lasă umectate preferenţial de una din fazele
sistemului, care devine faza externă a emulsiei.
- Al(OH)3 şi Mg(OH)2 sunt umectate de apa => em U/A
3
 - carbunele si talcul sunt umectate de ulei => em A/U.
Pot acţiona ca emulgatori singure sau asociate cu substanţe tensioactive şi cu macromolecule hidrofile.
Bentonita, veegum şi dioxidul de siliciu coloidal se folosesc în special pentru emulsii de uz extern.
Al(OH)3 şi Mg(OH) se folosesc şi în emulsii de uz intern, de exemplu emulsia de ulei de parafină este stabilizată prin
incorporarea de Mg(OH)2.

Stabilitatea fizică a emulsiilor

Se caracterizează prin inhibarea coalescenţei particulelor fazei interne, prin împiedicarea separării şi prin menţinerea
aspectului omogen. Totuşi emulsiile sunt sisteme eterogene a căror stabilitate în timp este limitată.
Prin modificarea mărimii particulelor şi a numărului acestora apar fenomene de instabilitate şi starea iniţială a sistemului
se schimbă.

Factorii care influenteaza stabilitatea emulsiilor

Legea Stokes redă viteza de sedimentare a particulelor într-un mediu lichid:
V = 2 r2 (d1 - d2) g
9η
r = raza picăturilor dispersate
d = densitatea fazelor (d1 = densitatea fazei interne; d2 = densitatea fazei externe)
g = acceleraţia gravitaţională
η = vâscozitatea fazei externe
Pornind de la această ecuaţie, pot fi discutaţi următorii factori:
1. Densitatea fazelor:
- cu cât diferenţa de densitate a fazelor e mai mare, stabilitatea e mai mică;
- când este posibil se apropie densitatile; ex: densitatea mare a unei faze poate fi micşorată prin amestecarea în
anumite proporţii cu ulei de floarea soarelui;
- dacă densitatea fazei interne > cea a fazei externe are loc sedimentarea (in cazul emulsiilor A/U;
- când ρ1 < ρ2 (diferenţa negativă), particulele vor avea drum ascendent, având loc cremarea (U/A);
2. η mediului de dispersie → viteza de sedim este invers proporţională cu η;
- dacă η e mare fenomenele de instabilitate se vor manifesta în măsură mai redusă; creşterea η = factor de stabilitate;
- acest lucru se realizează prin adăugarea de coloizi hidrofili (ca atare sau sub formă de mucilagii) pentru creşterea η
fazei apoase în emulsii U/A;
- creşterea volumului fazei interne duce la creşterea η emulsiei;
- creşterea gradului de dispersie al fazei interne duce la creşterea η emulsiei;
- η emulsiei se poate modifica în timpul stocării;
- η fazei interne are importanţă mai mică, mai ales în cazul emulsiilor diluate.
3. Raportul de concentraţii a fazelor:
- stabilitatea creşte cu micşorarea concentraţiei fazei dispersate;
→ în emulsii mai diluate coliziunile dintre picături sunt mai reduse;
- în practică, concentraţiile fazei interne sunt foarte diferite:
Ex.: emulsia uleioasă: faza uleioasă = 10%
uleiul de parafină 30-50%
uleiul de ricin 30-40%
uleiul de peşte 40%
linimentul amoniacal 75%
unguente-emulsii (cosmetice) chiar 95%
→ teoretic, procentul fazei dispersate în mediul de dispersie este de max. 74%, presupunând o fază dispesată
omogenă (toate particulele sferice de mărime egală);
4. diametrul picăturilor fazei dispersate:
- picăturile mai mici, cu o rază mai mică, deci un grad de dispersie mai mare al fazei interne, asigură o stabilitate mai
bună;
- marimea particulelor depinde de tratamentul la care e supusa faza de emulsionat; em realizate in farmacie au o
stabilit mai mica dat gradului de dispersie redus; daca folosim mori coloidale se realizeaza o dispersare avansata dar
creste instabilitatea energetica;
- nu se poate realiza diametrul uniform pentru toate particulele; s-a demonstrat ca cel putin 2% din particule au
marimea unui sistem coloidal.
5. tensiuntea interfacială → elementul cel mai important pentru stabilitate
- emulgatorul tensioactiv reduce tensiuntea interfacială, ceea ce menţine o energie superficială mică, permiţând să se
păstreze gradul avansat de dispersare a picăturilor fazei interne.
6. sarcina electrică: încărcarea electrică cu sarcini de acelaşi fel creşte stabilitatea emusiilor datorită respingerilor
electrostatice care se manifestă între particule.
7. gradul de hidratare: în cazul emulgatorilor tensioactivi sau polimerilor, hidratarea lor şi a picăturilor dispersate creşte
stabilitatea sistemului dispers.

4
 Instabilitatea emulsiilor se manifestă prin urmatoarele procese distincte :
a) Cremarea sau sedimentarea – reprezintă separarea în 2 emulsii, din care una este mai concentrată în picaturi
decât cealaltă. Ea nu reprezintă o rupere definitivă a emulsiei: prin agitare, emulsia revine la starea iniţială. Uniformizarea este
posibilă deoarece particulele sunt înconjurate de un strat de emulgator (se pastreaza filmul interfacial).
b) Dezemulsionarea – reprezintă ruperea sau separarea completă a celor 2 faze. Particulele fazei disperse se
grupează formând agregate. Procesul se numeşte floculare. În continuare are loc coalescenţa, când picaturile fuzionează, lucru ce
duce la separarea completă a fazelor.
c) Inversarea fazelor – reprezintă o formă de instabilitate în care tipul de emulsie, de exemplu U/A se schimba în
tipul A/U, sau invers.

Formularea emulsiilor farmaceutice

Materiile prime:
La obtinerea emulsiilor se utilizează următoarele materii prime:
 Substanţe medicamentoase;
 Substanţe auxiliare: faza hidrofilă, faza lipofilă, emulgatori, corectori de gust şi miros - edulcoranţi,
aromatizanţi; antioxidanţi; umectanţi; conservanţi antimicrobieni; agenţi de parfumare-pentru emulsiile de uz extern;
antispumanţi.
 Materiale şi recipiente de condiţionare.

Substanţa medicamentoasă
- trebuie să aibă o bună stabilitate fizico-chimcă şi un număr limitat de microorganisme;
- substanţele medicamentoase sunt selectate în funcţie de scopul terapeutic urmărit şi de calea de administrare.
- pentru uz intern se pot folosi diferite substanţe: antibiotice şi chimioterapice, sulfamide (ca emulsie L/H), vitaminele
liposolubile si grăsimile nutritive, uleiul de ficat de peşte (sunt mai uşor administrate la copii sub formă de emulsie L/H,
aromatizată şi edulcorată).
- pentru uz extern se utilizează diferite substanţe medicamentoase care sunt mai bine absorbite din forma de emulsie
decat din forma de soluţie sau suspensie: antihistaminice, derivaţi cortizonici, nicotinatul de metil, substanţe antimicrobiene.
- substanţa medicamentoasă se dizolvă preferenţial în una din faze.

Faza hidrofila (polară) a emulsiilor este constituită din:

- apă distilata sau demineralizata; ionii de calciu şi de magneziu din apa dură pot influenţa stabilitatea emulsiei.
- mai frecvent dintr-o soluţie apoasă a uneia sau mai multor subst active;
- uneori o soluţie extractivă (pentru emulsii de uz intern);
- o soluţie hidroalcoolică sau o soluţie într-un amestec de solvenţi (pentru emulsii de uz extern).

Faza lipofila (apolară): Pentru administrare internă se vor realiza numai emulsii U/A în care faza uleioasă este fie un
ulei, când acesta are acţiune terapeutică proprie (ex. uleiul de ricin, uleiul de parafină, ulei de peste), fie o soluţie uleioasă a unor
substanţe active liposolubile.
Prin emulsionare, preparatele se administrează mai uşor datorită posibilităţii de mascare a gustului şi mirosului neplăcut
al unor componente şi se măreşte biodisponibilitatea substanţelor medicamentoase lipofile.
Emulsiile pentru administrarea i.v. (perfuziile) trebuie de asemenea să fie de tipul U/A. Ca fază uleioasă internă se
folosesc uleiuri cu valoare calorică ridicată, neutralizate şi sterilizate (de floarea soarelui, de seminţe de bumbac, de soia, ş.a.).
Unele preparate parenterale destinate administrării i.m. pot fi formulate şi ca emulsii A/U dacă o substanţă activă solubilă în apă
trebuie să fie cedată lent dintr-un preparat cu acţiune "depot".
În emulsii de uz extern, foarte folosit ca fază uleioasă este uleiul de parafină singur sau asociat cu parafină solidă sau cu
vaselină în diferite proporţii, pentru a modifica vâscozitatea emulsiilor.
Capacitatea emulsiilor de a forma film la suprafaţa pielii poate fi îmbunătăţită prin adăugarea a diferite substanţe grase
ca: lanolină, cetaceu, ceară de albine, ceara Carnauba, alcooli graşi superiori.
Folosind ca fază apolară ulei de silicon cu capacitate hidrofobă pronunţată, se obtin cremele barieră (pot fi de tipul A/U
dar si U/A), cu actiune de protectie a pielii fata de unele solutii apoase iritante.
În emulsiile de uz extern se mai pot folosi uleiuri fixe de origine vegetală cele mai utilizate fiind uleiul de floarea
soarelui, de bumbac, de sesam, de măsline, de arahide, de porumb, de avocado, (uleiuri lipsite de toxicitate şi buni solvenţi pentru
unele substanţe liposolubile).

Emulgatorii sunt compuşi care asigură stabilitatea emulsiilor.

Emulgatorii folosiţi la prepararea medicamentelor trebuie sa indeplineasca o serie de conditii:
- să fie eficace în concentratii mici (1-2%),
- să fie stabili în timp,
5
 - să nu reacţioneze cu substanţele medicamentoase sau substanţele auxiliare cu care se asociază,
- sa nu aiba actiune farmacologica proprie,
- sa favorizeze obtinerea de emulsii cu grad de dispersie avansat indiferent de tehnica de emulsionare aplicata,
- sa confere fazei ext o vascozitate convenabila,
- sa nu confere emulsiei gust sau miros neplacut (sa fie acceptabili),
- sa fie economici.

Clasificarea emulgatorilor:

După tipul de emulsie pe care il formeaza:

 Emulgatori de tip U/A
 Emulgatori de tip A/U
După utilizare:
 Emulgatori pt uz intern
 Emulgatori pt uz extern
 Emulgatori pt uz parenteral
După felul (tipul) actiunii:
 Emulgatori adevarati
 Cvasiemulgatori
După structura chimica:
 Hidrati de carbon, alcooli, acizi, esteri, compusi cuaternari de amoniu.
Agenţii de emulsionare se clasifică după modul de acţiune în cele trei grupe principale :
 Tensioactivi sintetici şi semisintetici
 Produse naturale şi derivaţii lor
 Solide fin divizate (pulverizate)

I. Tensioactivi sintetici şi semisintetici

Formeaza si stabilizeaza emulsiile prin scaderea tensiunii interfaciale si formarea unui film monomolecular in jurul
picaturilor fazei interne.
Sistemul H.L.B.
Pornind de la premisa că molecula tensioactivă este dipolara (formată dintr-o grupare hidrofilă şi una lipofila), s-a
ajuns la stabilirea unui mijloc convenabil pentru selectarea emulgatorului.
În acest sistem (propus de Griffin) se atribuie o valoare numerică fiecarui emulgator, în funcţie de balanţa hidrofil-
lipofila ( H.L.B. ). Fiecare emulgator tensioactiv are o valoare cifrică care rezultă din calculul raportului dintre porţiunea hidrofilă
şi cea lipofilă ale moleculei. Acest sistem oferă posibilitatea cunoaşterii oricărui tip chimic de emulgator tensioactiv, dependent
de grupările polare sau nepolare.
Valoarea H.L.B. reflectă o serie de proprietati ale s.t.a.: solubilitatea în apă sau ulei, constanta dielectrica şi tensiunea
superficială. Cu cât H.L.B. este mai mare, cu atât substanţele sunt mai hidrofile şi invers.
Scara valorilor HLB este cuprinsa intre 1- 40.
Valoarea H.L.B. necesar:
Pentru emulsionarea unui ulei este necesară o valoare H.L.B. specifică, care depinde de tipul de emulsie dorit. Cifra
cerută de o anumită fază uleioasa pentru ca aceasta să dea cu apa, emulsii stabile de tipul dorit = H.L.B. necesar.

În funcţie de sarcina electrică pe care o prezintă surfactantul (disocierea in sol apoasa), aceşti emulgatori se împart în
patru grupe:
 Derivaţi anionici
 Derivaţi cationici
 Derivaţi neionici
 Derivaţi amfoteri.

a) Emulgatori anionici (anionactivi)

În soluţie apoasă, aceşti surfactanţi disociază formând anionul încărcat negativ, care este direct răspunzător de
capacitatea de emulsionare. Se folosesc pe scara larga pt ca au pret de cost scazut, dar din cauza toxicitatii, utilizarea lor se
limiteaza la emulsiile de uz extern.
Săpunurile
- cei mai vechi si cunoscuti emulgatori;
Săpunurile de metale alcaline şi de amoniu
- emulgatorii principali din această grupă sunt săruri de amoniu, de sodiu şi de potasiu ale acizilor graşi cu catenă lungă,
precum acizii: lauric (C12), miristic (C14), palmitic (C16), stearic (C18) precum si nesaturaţi (acidul oleic);
- formarea sapunului are loc uneori in situ, in timpul prep emulsiei – stearatul de amoniu in cazul linimentului
amoniacal;
- dau emulsii de tipul U/A, pt ca predomina partea hidrofila, dar uneori necesita prezenta unui emulgator neionic pt a
forma complecsi interfaciali;

6
 - soluţiile apoase ale săpunurilor alcaline au un gust dezagreabil şi produc iritaţie pe tractul gastrointestinal; au un pH
ridicat (pH=10) şi de aceea nu se utilizează intern;
- sunt incompatibili cu cationi divalenti, care produc inversarea fazelor.
Săpunurile metalelor bi şi trivalente
- se mai numesc sapunuri insolubile;
- dau emulsii A/U (predomina partea hidrofoba);
- in practica se utilizeaza cel mai frecvent sapunul de calciu - acest emulgator se formează în situ adesea, în cursul
preparării emulsiei, prin reacţia dintre un acid gras convenabil şi hidroxidul de calciu (apa de var). De exemplu, acidul oleic
formează cu hidroxidul de calciu oleatul de calciu, care va stabiliza linimentul oleo-calcar cu proprietăţi emoliente.
- ca şi săpunurile alcaline şi acesta de utilizează numai extern, cu toate că sunt mai puţin alcaline şi mai puţin sensibile
în mediul acid.
Săpunurile de amine
- o serie de amine formează săpunuri cu acizii graşi;
- cele mai folosite provin de la trietanolamina N(CH 2CH2OH)3, care cu acidul stearic formeză stearatul de
trietanolamină:
- acest emulgator se utilizează de asemenea pentru uz extern, fiind folosit în industria cosmetică. Alcalinitatea acestui
săpun este mai mică decât a săpunurilor alcaline, are un pH =7,5-8 neiritant, emolient şi evanescent.
- sunt incompatibile cu săpunurile metalelor bi şi trivalente.

Derivaţi sulfataţi (derivaţi sulfurici), cu formula: R-O-SO-3M +, în care:

R= lanţul hidrocarbonat
M=sodiu sau trietanolamină
- sunt săruri ale esterilor sulfurici ai alcoolilor şi se obţin prin reacţia dintre un alcool gras şi acidul sulfuric : R-OH +
HO-SO3H  R-O-SO3H + H2O
- sunt emulgat adevarati, se fol in em de uz ext;
- compuşii sunt solubili în apă şi dau em U/A, dar datorita hidrofiliei accentuate trebuie asociati cu un emulgator lipofil
pt obtinerea unui film complex, condensat;
Cei mai cunoscuţi din această clasă sunt :
 Laurilsulfatul de sodiu CH3 (CH2) 10-CH2-O-SO3Na
 Cetilsulfatul de sodiu CH3(CH2)14-CH2-O-SO3Na

Derivaţii sulfonaţi R- SO3-

- se obtin cand se lucreaza cu acid clorosulfonic;
- in farmacie se utilizează dioctilsulfosuccinatul de sodiu - cunoscut ca docusat de sodiu sau Aerosol OT:
- este un excelent agent de umectare pentru diferite substanţe medicamentoase.

b) Emulgatori cationici (cationactivi)

- activitatea de suprafaţă se datorează cationului, care conferă proprietăţi emulgatoare; se folosesc pentru emulsii de
tipul L/H.;
- se mai numesc săpunuri cationice sau săpunuri inverse;
- principalii reprezentanţi ai acestei clase sunt compuşii de amoniu cuaternar:

R3 R +
N X-
R2 R1

- sunt utilizaţi sub formă de halogenuri ca antiseptice cu proprietăţi bactericide puternice;

- asemenea unor emulgatori anionici, dacă sunt folosiţi singuri, aceşti derivaţi cationici produc emulsii
necorespunzătoare, de aceea se asociază cu emulgatori neionici lipofili şi formează preparate stabile;
- din cauza toxicităţii, surfactanţii cationici se folosesc în cosmetică, doar pentru formularea emulsiilor şi cremelor
antiseptice în care emulgatorul este răspunzătoare de proprietăţile antiseptice ale produsului;
- emulsiile preparate cu emulgatori cationici sunt de tipul L/H şi au un pH=4-6; unii compuşi pot fi iritanţi pentru piele;
- emulgatorii cationactivi nu pot fi utilizaţi în aceeaşi formulare cu emulagtorii anionactivi, cu are interacţionează,
formând un precipitat vizibil;
- surfactanţii cationici sunt solubili în apă; spumifica la agitare;
- acţiunea bactericidă se datorează faptului că agenţii cationici se adsorb rapid prin membrana celulei microbiene,
producând liza celulei.
Se utilizeaza:
- Bromura de cetiltrimetilamoniu = Cetrimid
- Clorura de benzalconiu = Zephirol, Zefiran
- Clorura de benzetoniu = Phemerol.

c) Tensioactivi neionici
Aceşti produşi nu disociază în soluţie şi nu poartă sarcină electrică. Molecula lor cuprinde grupări apolare ca lanţurile
hidrocarbonate saturate sau nesaturate, iar grupele polare sunt: glicoli, esteri, eteri, amine, acizi sulfonici, polioxietilenice.
7
 Sunt cei mai utilizaţi surfactanţi datorită avantajelor de a fi stabili, compatibili cu cele mai multe substanţe
medicamentoase, solubili sau insolubili în apă, formând emulsii de ambele tipuri H/L sau L/H.
Pentru a obţine un film interfacial complex care să asigure o stabilitate optimă emulsiei se utilizează combinaţii de
emulgatori: liposolubil cu unul hidrosolubil. Emulgatorii neionici au o toxicitate şi o capacitate de iritare redusă şi unii
dintre ei se
utilizează în emulsii orale şi parenterale. Sunt mai puţin sensibili la modificările de pH sau faţă de acţiunea electroliţilor sau a
cationilor polivalenţi.
Unii au tendinţa să inactiveze conservanţii cu grupări fenolice sau de acid carboxilic.
Majoritatea surfactanţilor au la bază :
-un acid gras sau un alcool superior (de obicei cu 12-18 atomi de carbon), a cărui catenă reprezintă partea hidrofoba a
moleculei;
-un alcool (-OH) sau/şi gruparea de etilenoxid (-O-CH2-CH2-), care reprezintă partea hidrofilă a moleculei.
Variind proporţiile relative ale grupărilor hidrofile şi hidrofobe pot fi obţinute multe produse:
Esterii glicerinei şi glicolului
- esterii unor acizi graşi cu glicerolul sau glicolul sunt utilizaţi ca emulgatori datorită naturii puternic hidrofobe şi produc
emulsii de tipul A/U, când sunt utilizaţi singuri. Totuşi, în asociere cu săpunurile sau alţi emulgatori primari U/A, amestecul
devine autoemulgator şi poate forma emulsii de tipul L/H, creme şi loţiuni.
Monostearatul de gliceril (ester polihidroxilic al unui alcool şi acid gras) este un produs cu aspect ceros, insolubil în apă
şi solubil în ulei. Prezintă capacitate emulgatoare slabă.
Esteri ai polietilenglicolilor
- se prepară direct prin reacţia dintre oxidul de etilen şi un acid gras
R-COOH + nCH2-CH2  R-COO-(CH2-CH2-O) n-OH
O
- variind lungimea lanţului R şi a numărului n de molecule de oxid de etilen se pot prepara
surfactanţi cu valoarea HLB dorită. Aceşti derivaţi au numele general de esteri de macrogol:
Esteri ai acizilor graşi cu sorbitanul = spanuri (20, 40, 60, 80)
- se obţin prin esterificarea uneia sau a mai multor grupări hidroxil ale sorbitanului (anhidrida sorbitolului) cu acid
lauric, oleic, palmitic, sau stearic; produşii au caracter predominant lipofil şi au tendinţa să formeze emulsii de tipul A/U. Ei sunt
totuşi utilizaţi mai mult în amestec cu polisorbaţii, producând emulsii stabile de tipul L/H sau H/L.
Polisorbaţii (tween-urile)
- se obţin prin tratarea esterilor de sorbitan sau spanuri cu oxid de etilen (polietilenglicol). Variind tipul de acid gras şi
numărul de grupări de oxid de etilen din catenele polietilenglicolului se formează produşi cu solubilităţi şi valori HLB diferite, în
apă şi în ulei.
- polisorbaţii se utilizează ca agenţi de solubilizare a substanţelor medicamentoase greu solubile în apă şi ca agenţi de
emulsionare, de tip U/A.
- in general tweenurile se asociază cu esterul de sorbitan corespunzător (span), pentru a forma un film complex şi
condensat la interfaţa ulei/apă.
Cei mai utilizaţi sunt derivaţii din seria 80.
Polisorbaţii sunt compatibili cu electroliţii, cu surfactanţii şi cu alte produse anionice, cationice sau neionogene; au un
pH neutru şi sunt stabili la cald.
Deoarece au toxicitatea redusă se pot asocia în preparatele orale şi parenterale. Principalele dezavantaje sunt gustul neplăcut,
fenomenul de spumificare şi necesitatea de a-i asocia cu un conservant adecvat, întrucât mulţi sunt inactivaţi sau complexaţi de
polisorbaţi.
Eteri ai alcoolilor grasi cu polietilenglicolii
Derivatul cel mai utilizat este cetomacrogolul 1000, eterul monocetilic al polietilenglicolului, ca emulgator de tip U/A;
dar datorită marii solubilităţi în apă, se asociază cu un emulgator auxiliar liposolubil.
Poloxalcoolii (poloxameri, pluronici)
- copolimeri de oxid de etilen si oxid de propilen.
Alcoolii graşi superiori
- sunt utilizaţi ca agenţi de emulsionare auxiliari, deoarece singuri nu pot forma şi stabiliza o emulsie.
Polietilenglicolii
- sunt derivaţi de sinteză neionogeni, cunoscuţi şi sub denumirea de macrogoli, foarte hidrofili; soluţiile apoase au
reacţie neutră şi prezintă o slabă acţiune emulgatoare, de tipul L/H, fiind consideraţi agenţi de emulsionare auxiliari: ei acţionează
prin mărirea vâscozitaţii fazei externe apoase şi sunt buni stabilizanţi ai emulsiilor preparate cu un emulgator primar.
Alcoolul polivinilic
- este un derivat de sinteză neionogen, care acţionează ca stabilizant, fiind un agent de emulsionare auxiliar, cu rol în
mărimea vâscozităţii fazei externe apoase, având şi slabe proprietăţi tensioactive, în emulsii de tipul L/H.
Carbopolii
- sunt polimeri de sinteză, anionactivi, cu masă moleculară mare, cu legături reticulate, pe bază de acid acrilic, numiţi şi
polimeri de carboxivinil.
- grupările carboxil, frunizate de acidul acrilic, în medie 56-68%, repartizate de-a lungul catenelor permit neutralizarea
lor cu substanţe alcaline.

d) Tensioactivi amfoteri sau amfifili

8
 Aceşti produşi posedă două sau mai mute grupări funcţionale care pot să ionizeze şi să confere întregii molecule caracterul
de surfactant anionic sau cationic, în funcţie de condiţiile de mediu. Astfel, la un pH mic se încarcă cu sarcini pozitive, deci sunt
cationici, iar la un pH mare se încarcă cu sarcini negative, având caracter anionic.
Lecitinele, esteri ai acizilor fosfatidici
Acest caracter amfoter al moleculei de lecitină permite formarea ambelor tipuri de emulsii L/H şi H/L. Dacă procentajul
fazei apoase este mare, rezultă o emulsie de tipul L/H; un rol important îl are şi compoziţia fazei lipofile.
Datorită toleranţei bune şi lipsei de toxicitate, lecitinele sunt frecvent utilizate pentru prepararea emulsiilor de lipide
destinate perfuziilor i.v., numai de tipul L/H.
Foarte utilizate sunt lecitinele obtinute din galbenusul de ou sau de soia.

II. Produşi naturali şi derivaţi

Numeroşi emulgatori tradiţionali utilizaţi pentru prepararea ”ex-tempore” a emulsiilor sunt: derivaţi din plante sau de
origine animală.
Aceşti emulgatori, fiind solubili în apă, formează un film multimolecular în jurul picăturilor fazei interne, ceea ce
împiedică coalescenţa şi cresc vâscozitatea emulsiei.
a) Polizaharidele
Guma arabică-este emulgatorul cel mai bun pentru prepararea “ex-tempore” , în farmacie, a unor cantităţi mici de
emulsii de uz intern de bună calitate şi stabile, folosind triturarea în mojar cu ajutorul pistilului. Nu se utilizează în industrie,
deoarece proprietăţîle reologice ale emulsiei se modifică uşor.
Fiind un polielectrolit anionic solubil în apă formează emulsii de tipul L/H , datorită constituentului principal acidul
poliarabinic care se găseşte sub formă de săruri de calciu, magneziu şi potasiu.
Guma arabică acţioneză prin formarea unui film multimolecular în jurul picăturilor fazei lipofile şi în mică măsură prin
vâscozitate. Nu se utilizează pentru emulsii de uz extern, deoarece produsele sunt lipicioase şi prin evaporarea apei formează
cruste. Deoarece este uşor inavadată de microorganisme este necesară asocierea de conservanţi.
În scop farmaceutic este utilizată numai guma arabică dezenzimată, pentru a nu interacţiona cu substanţele
medicamentoase asociate în formula emulsiei.
Tragacantha -este tot un polielectrolit anionic, dar cu capacitate de emulsionare inferioară gumei arabice, acţionând prin
mărirea vâscozităţii; fiind solubilă în apă, formează tot emulsii de tipul L/H şi este considerată mai mult un stabilizator al
emulsiei, în special pentru preparatele cu gumă arabică.
Contine 2 polizaharide: basorina (insol) si tragacantina.
Formeaza mucilag la conc de 2% si gel la 10%.
Pentru conservarea emulsiilor stabilizate cu tragacantha se recomandă adăugarea de nipaderivaţi 0,1%.
Pectinele
Alginatul de sodiu
Agar-agarul (geloza)

b) Saponinele (Saponozidele)
Sunt substanţe de origine vegetală, de natură glicozidică, cu structură sterolică sau triterpenică, a căror soluţii apoase
produc prin agitare o spumă abundentă şi persistentă: au în moleculă grupări hidrofile şi micşorează tensiunea interfacială,
acţionând ca emulgatori de tipul L/H.
Sunt stabile în mediul acid sau alcalin, dar influenţate de ionii de calciu. Datorită acţiunii asupra globulelor roşii din
sânge (actiune hemolitica) se utilizează ca emulagatori numai pentru emulsiile de uz extern: uleiuri grase, uleiuri volatile,
creozot, gudroane.

c) Produsele animale
Gelatina-este o proteină utilizată ca emulagator. Se obtine prin hidroliza acida sau alcalina din colagenul purificat si
innalbit.
Sunt disponibile două sorturi, care au puncte izoelectrice dependente de metoda de preparare:
 Sortul de gelatină de tipul A (Pharmagel A) -are punctul izoelectric între
pH=7-9; aceasta acţioneză mai bine ca emulator în jurul unui pH=3, când este încărcat cu sarcină electrică negativă.
 Sortul de gelatină de tipul B (Pharmagel B) -are puctul izoelectric la pH=5; acţionează ca emulgator în jur de
pH=8, când este încărcat cu sarcină electrică pozitivă.
Fiind solubilă în apă, gelatina va forma emulsii de tipul L/H.
Laptele praf, da em U/A datorita cazeinei care are propriet emulsive.
Cazeina pura, se fol sub forma de sare de sodiu.
Galbenusul de ou, este o emulsie concentrata de trigliceride in apa; emulgatorul este un amestec de vitelina si colesterol.
Da em U/A.
Chitozanul
Chitina, respectiv chitozanul şi derivaţii săi sunt noi substanţe auxiliare utilizate în tehnologia farmaceutică cu multiple
aplicaţii.
Chitina este componentul structural, natural al cochiliilor crustaceelor, polimer aparţinând celulozei.
Recent, chitozanul a fost introdus ca material pentru hrană suplimentară, în special ca agent de scădere a colesterolului
şi a greutăţii corporale.
Până în prezent este cunoscut un singur produs farmaceutic cu chitozan-TEGASORB TM , utilizat pentru vindecarea
rănilor.
9
 d) Polizaharide semisintetice
În scopul reducerii problemelor asociate cu variaţia porprietăţilor produselor naturale de la un lot la altul, s-au preparat
derivaţi de semisinteză, cu rol de emulgatori sau mai ales de stabilizanţi ai emulsiilor. Cei mai utilizaţi derivaţi semisintetici sunt:
metilceluloza, carboximetilceluloza sodică, hidroxipropilceluloza, etc. Fiind solubili în apă, se utilizează ca emulgatori pentru
prepararea emulsiilor de tipul L/H, acţionând prin mărimea vâscozităţii fazei externe, hidrofile.
e) Substanţe naturale care conţin steroli
Pentru prepararea emulsiilor de uz extern se folosesc: ceara de albine, lanolina, alcoolii de lână, colesterol şi alţi steroli.
Datorită caracterului puternic lipofil al acestor produşi, se obţin emulsii de tipul invers, H/L (apă în ulei).

III. Substanţe solide fin divizate

Această grupă de emulgatori formează un film de particule solide în jurul picăturilor fazei dispersate şi produc emulsii
care au aspect grosier, dar cu stabilitate fizică considerabilă. Pentru a acţiona ca emulgator, pulberea trebuie să fie suficient de
fină.
În cazul în care particulele solide vor fi umectate preferenţial de faza hidrofilă, atunci vor forma emulsii de tipul L/H.
Din această grupă cele mai utilizate sunt argilele coloidale precum bentonitele (hidrosilicat de aluminiu), hectorita, veegum
(silicat de aluminiu si magneziu) sau produse ca hidroxizii de magneziu şi aluminiu, hidroxidul de siliciu coloidal, silicatul de
aluminiu, silicatul de maneziu, care se utilizează şi ca buni agenţi de suspensie.Sunt indicaţi în creme şi loţiuni, iar pentru
emulsiile de uz intern se pot folosi hidroxidul de aluminiu coloidal şi hidroxidul de magneziu.
Dacă particulele solide sunt umectate preferenţial de faza lipofilă, vor produce emulsii de tipul L/H, de exemplu, grafitul
şi cărbunele animal.

Alte substante auxiliare

Antioxidanţii - au rolul de a opri procesele oxidative din faza hidrofilă, dar mai ales lipofilă (rancezirea uleiurilor).
Selectarea unui antioxidant depinde de toxicitatea sa, de calea de administrare a emulsiei şi de eficacitatea sa. În mod
obişnuit, antioxidanţii se utilizează în concentraţii de 0,001-0,1%.
Cei mai utilizaţi antioxidanţi pentru produsele farmaceutice şi cosmetice sunt: BHT (butilhidroxitoluen), BHA
(butilhidroxianisol), α-tocoferolul, şi galaţii de alchil.
Umectanţii - se adaugă într-o emulsie pentru a reduce evaporarea apei în timpul depozitării produsului, când recipientul
este închis sau după aplicarea pe piele.
Se folosesc: glicerol, propilenglicol, sorbitol, în concentraţie în jur de 5%.
Dacă emulsia se utilizează topic, concentraţiile de umectanţi mai mari de 5% pot produce deshidratarea pielii.
Conservanţii antimicrobieni
Din cauza caracterului iritant şi toxicităţii unor conservaţi, alegerea iniţială va depinde de calea de administrare a
emulsiei.
Principalii conservanţi sunt:
 Acizii organici şi sărurile lor (de sodiu):
-acidul benzoic, acidul sorbic => se folosesc pentru uz oral.
 Esterii acidului p-hidroxibenzoic-esterii metilic, propilic, etilic şi butilic sunt cei mai folosiţi. Se utilizează în
concentraţii de 0,1-0,2%.
 Clorocrezol-se foloseşte în concentraţii de 0,1% pentru uz extern, mai ales în creme şi emulsii H/L.
 Alcoolul feniletilic
 Fenoxietanolul
 Bronopolul
 Sărurile de amoniu cuaternare => se folosesc în emulsii de uz extern
 Compuşii de mercur organici-cei mai utilizaţi sunt nitratul şi acetatul de fenilmercur în concentraţii de 0,01% în
emulsii stabilizate cu emulgatori neionici.
 Cloroformul-se foloseşte pentru emulsiile de uz oral, preparate “ex-tempore”, în farmacie, dar datorită
toxicităţii şi volatilităţii sale folosirea sa este limitată.
Conditii: spectru larg de act, lipsa de toxicitate, eficace in conc mici, activi intr-un domeniu larg de pH, compatibili cu
celelalte componente, sa se dizolve in faza apoasa pt a impiedica dezvoltarea microorg.
Antispumanţi - pentru a evita spumificarea şi includerea de aer, care are efecte nefavorabile asupra stabilităţii.
Edulcoranţi, aromatizanţi
Emulsiile de uz intern, mai ales cele destinate administrării la copii, conţin în mod obişnuit edulcoranţi, aromatizanţi şi
coloranţi, pentru a acoperi gustul sau mirosul neplăcut al unor substanţe medicamentoase şi a le face mai uşor acceptate, mărind
astfel complianţa pacientului.
Parfumurile - se adauga in emulsiile cosmetice.
În emulsiile de uz extern destinate tratamentului afecţiunilor dermatologice nu se adaugă agenţi de parfumare, spre
deosebire de produsele cosmetice.
În emulsiile de uz extern se utilizează uleiuri volatile: de anason, eucalipt, levănţică, gomenol, mentă, trandafir, sau
aromatizanţi sintetici, la care se adaugă diferiţi coloranţi.
Factori de penetraţie - în emulsiile de uz extern administrate pe piele sau mucoase, se asociază substanţe care
favorizează sau cresc penetraţia, numite şi promotori de absorbţie sau agenţi de permeabilizare. Acestea au rolul de a reduce
rezistenţa la difuziune prin stratul cornos al pielii.

10
 Unul dintre primii agenţi de penetraţie folosiţi a fost DMSO (dimetilsulfoxidul), datorită capacităţii sale crescute de
solvent atât pentru substanţele medicamentoase cât şi pentru stratul superficial al pielii. Efectele nedorite ale DMSO au dus la
studierea altor produşi ca: DMA (dimetilacetamida) si DMF (dimetilformamida).

Prepararea emulsiilor
Are ca scop obtinerea unei emulsii stabile, lucru determinat de alegerea celui mai potrivit emulgator, a celei mai bune
metode si a eficacitatii echipamentului de emulsionare.
Metodele de preparare se clasifica astfel:
1) Adăugarea fazei interne la cea externă duce la formarea unei emulsii U/A, iar dacă se adaugă o cantitate prea mare
de ulei se produce inversarea tipului de emulsie. Faza internă se adaugă în porţiuni mici, sub agitare continuă.
2) Adăugarea fazei externe la cea internă duce la început la o emulsie de tip invers, iar după ce se adaugă cantitaţi mari
se produce inversarea fazelor.
3) Amestecarea celor 2 faze încălzite se aplică cand faza lipofila contine componente semisolide sau solide ca: ceruri,
stearina, lanolina sau alte subst grase care trebuie fluidificate la cald. In faza grasa se adauga si emulgatorul lipofil. Soluţia
apoasă a ingredientelor hidrosolubile se încălzeşte cu câteva grade peste temp fazei grase, se adaugă faza apoasă peste cea
uleioasă şi se agită până la răcire.
4) Adaosul alternativ al celor doua faze la agentul de emulsionare.
a) Prepararea emulsiilor în farmacie: -vezi lucrari practice
În practica farmaceutică, pentru cantităţi mici de emulsie, dau rezultate
foarte bune folosirea mojarului şi a pistilului. Prepararea la mojar nu poate fi făcută când emulgatorul nu dă soluţii vâscoase.
- metoda gumei uscate = metoda continentala – se numeşte astfel deoarece în faza
iniţială guma se dispersează în ulei. În cazul aceastei metode se obţine mai întâi o emulsie primară. Proporţiile emulsiei primare
sunt: 4 părţi ulei, 2 părţi guma arabica, 3 parti apa. După obţinerea emulsiei primare se adaugă sub agitare soluţia apoasă ce poate
conţine: substanţe medicamentoase, corectori de gust, conservanţi.
- metoda gumei umede = metoda engleza – emulgatorii sunt folosiţi sub formă de
mucilag (guma arabica şi tragacantha). Proporţiile de ulei, apă şi guma arabica sunt aceleaşi ca şi la metoda precedentă. Această
metodă se poate folosi şi în cazul altor agenţi de emulsie care nu sunt solizi.
- metoda flaconului – se aplică emulsiilor U/A. Uleiul împreună cu emulgatorul se
introduc într-un flacon uscat peste care se adaugă o cantitate egală de apă. Se agită energic până la formarea emulsiei primare.
- metoda maionezei – se aplică emulsiilor U/A. Emulgatorul se dizolvă în apă, apoi
se adaugă sub agitare uleiului.
- metoda seringii
- metoda solventului comun.
Emulsiile nu se filtrează, se transvazează în recipientul de condiţionare, se aplică dopul şi eticheta. Recipientul trebuie să
aibă o capacitate mai mare decât volumul emulsiei, pentru a permite agitarea înainte de utilizare. Preparatul se înregistrează în
registrul de transcriere a reţetelor. Pe eticheta recipientului cu emulsie se vor nota: data preparării, modul de administrare şi
unele menţiuni privind condiţiile de păstrare, dar şi ,,A se agita înainte de întrebuinţare”.
Emulsiile preparate în farmacie se pot condiţiona în recipiente diferite:
-flacoane de sticlă incolore sau colorate în brun, de diferite capacităţi;
-recipiente din plastomeri transparente sau opace;
Acestea se spală cu apă potabilă, se clătesc cu apă distilată şi se usucă înainte de introducerea emulsiei.
b) Prepararea emulsiilor în industrie :
Fabricarea industirală a emulsiilor se efectuează în spaţii de producţie special amenajate, care cuprind
compartimentele de depozitare, preparare, condiţionare. Acestea trebuie să fie curate, în perfectă stare de funcţionare , conform
normelor GMP sau ale ghidului naţional de fabricare a medicamentelor: ,,Bună practică de producţie farmaceutică” şi prevăzute
cu echipamentul de fabricare adecvat.
Fazele procesului tehnologic
Fazele procesului tehnologic sunt următoarele :
 livrarea materiilor prime;
 cântărirea sau măsurarea materiilor;
 eventual fluidificarea unor componente semisolide şi solide, prin topire; dizolvarea substanţelor solide;
 amestecarea componentelor;
 emulsionarea prin dispersare-agitare;
 omogenizare;
 condiţionarea primară;
 ambalarea;
Echipamentul de amestecare a componentelor constă din dispozitive mecanice care se mişcă în interiorul lichidului cu o
viteză anumită.
Aparatele industriale sunt reprezentate de dispozitive de agitare mecanică, ce

11
acţionează prin: lovire (agitatoare cu palete , în formă de elice, sau altă formă, pentru lichidele cu vâscozitate mică), frecare
(dispozitive cu agitatoare centrifugale sau cu ,,melc”, ce produc o forfecare energică a celor două faze), presare (trecerea forţată
prin dispozitive cu orificii, perforaţii de tip rotor/stator), efecte combinate (echipamente mixte , care combină pomparea la
presiune înaltă cu orificii cu cavitaţie specială, agitatoare cu turbină), ultrasunete (maşini care utilizează forţa vibratoare a
ultrasunetelor).
Echipamentele industriale se pot clasifica în două grupe:
I. Agitatoare mecanice cu mobile variabile - acestea sunt denumite şi mixere mecanice şi diferite tipuri se diferenţiază
prin mişcarea de agitare şi viteză:
II. Omogenizatoare – forteaza emulsia sa treaca prin orificii foarte fine, pt a reduce dimensiunile picaturilor. Sunt
incluse:
1.Mori coloidale-combină amestecarea cu operaţia de omogenizare, acţionând
printr-o agitare energică.
2. Omogenizatoare cu piston
3. Omogenizatoare cu ultrasunete
4. Dispozitive-ciclon, sub presiune joasă
Condiţionarea emulsiilor
Operaţia de condiţionare urmează imediat după fabricarea formei farmaceutice şi nu poate fi separată de aceasta. Se
disting:
-condiţionarea primară, care se află în contact direct cu medicamentul;
-condiţionarea secundară (ambalarea), care este în contact cu utilizatorul;
Pentru divizarea şi condiţionarea primară a emulsiilor se utilizează diferite tipuri de recipiente, fabricate din materiale
variate, în funcţie de vâscozitatea produsului finit:
 flacoane din sticlă opacă sau transparentă, incoloră sau colorată (emulsii cosmetice), care se închid cu dop
metalic sau din plastomeri, prin înşurubare, însoţite de linguriţe sau mensuri dozatoare, de capacitate mica (100-200 g);
 flacoane din plastomer opac, transparente sau colorate, flexibile, care prezintă un mic orificiu de eliminare a
emulsiei prin apăsare uşoară;
 saşete unidoză din aluminiu sau complecşi de aluminiu/hârtie, plastomeri/hârtie, pentru emulsii lichide şi
vâscoase, de capacitate mică;
 tuburi din aluminiu;
 tuburi din plastomer, închise prin termosudare;

Controlul calităţii emulsiilor

Examen macroscopic
-caractere vizuale
 aspect- prezintă aspect lăptos şi omogen (conform FRX)
 omogenitate - se determină după diluarea emulsiei cu apă, în proporţie de 1:10 şi apoi se examinează cu lupa
(4,5 x); emulsiile trebuie să rămână omogene (conform FR X)
 consistenţa- emulsiile sunt forme farmaceutice mai mult sau mai puţin vâscoase (conform FR X).
 culoarea - caracteristica componentelor asociate.
- caractere olfactive
 gustul, mirosul-sunt caracteristice componentelor asociate.
- caractere tactile
 după etalarea pe dosul mâinii se poate preciza : la atingere: pipăit gras, evanescent, lipicios, senzaţia de
cald/răcoros.
Tipul de emulsie
-metoda diluării –principiul se bazează pe faptul că o emulsie este miscibilă cu un lichid asemănător cu faza continuă –
se adaugă o picătură de emulsie în 5 mL de apă sau 5 mL de ulei şi se agită uşor. Dacă picătura de emulsie se dizolvă şi
difuzează uşor în apă, emulsia este L/H, sau invers.
-metoda colorării emulsiei - principiul se bazează pe obţinerea unei repartiţii omogene sau eterogene a unui colorant,
după depunerea sa pe suprafaţa emulsiei în funcţie de solubilitatea în faza continuă sau faza dispersată.
Emulsia L/H se colorează cu indicator hidrosolubil ca sol apoasa de albastru de metilen , eritrozină sodică , iar emulsia
H/L se colorează cu soluţia Sudan III în ulei de floarea soarelui. Soluţia de colorant solubil se va amesteca prin agitare uşoară.
Dacă soluţia colorantului se răspândeşte uniform în întreaga emulsie faza în care colorantul este solubil este faza continuă. În caz
contrar vor apărea pete.
-metoda de măsurare a conductibilităţii electrice-soluţiile apoase cât şi emulsiile de tipul L/H permit trecerea curentului
electric.
Dacă faza externă este hidrofilă, ea va conduce curentul electric şi va înregistra o conductivitate crescută, deci emulsia va fi de
tipul H/L.
-metode fluorescente-se bazează pe proprietatea unor uleiuri de a deveni fluorescente în lumină UV. Examinarea
emulsiilor se efectuează la un microscop optic cu fluorescenţă.
Dacă întreg câmpul microscopic este fluorescent, emulsia este de tipul H/L; dacă sunt evidenţiate numai câteva pete
fluorescente , emulsia va fi de tipul L/H.
Determinarea pHului
pHul se determină potenţiometric, cu ajutorul pH-metrului (FRX) sau cu reactivi coloraţi, direct pe proba de emusie sau
după agitare cu apă distilată.
12
 Examen microscopic şi distribuţia granulometrică
Acest control fizic este fundamental pentru a determina mărimea, forma şi
omogenitatea repartiţiei globulelor unei emulsii.
Metoda cea mai simplă constă în evaluarea în timp a dimensiunii picăturilor la
microscop, de preferinţă microfotografia. Mărimea globulelor unei emulsii trebuie să se încadreze între 0,1 (0,5)-100 µm şi să
aibă o mărime apropiată.
Determinarea comportării reologice
Cunoaşterea comportamentului reologic al unei emulsii este foarte important.
Pentru studiul proprietăţilor reologice ale emulsiilor farmaceutice, cele mai utilizate aparate sunt vâscozimetrele cu capilar,
de tip ENGLER, cu bilă, de tip HÖPPLER sau vâscozimetrele rotaţionale (reoviscozimetre) de tip BROOKFIELD sau
RHEOTEST, etc.
Reogramele obţinute permit încadrarea emulsiilor în funcţie de comportarea lor
reologică în diverse categorii: fluide plastice, fluide pseudoplastice, sisteme dilatante, sisteme tixotrope.
Determinările prezintă o foarte mare importanţă în evaluarea controlului emulsiilor, deoarece aceste forme farmaceutice
trebuie să aibă o curgere convenabilă, pentru a permite prelevarea dozei, aplicarea pe piele şi mucoase, sau trecerea prin acul de
seringă (emulsiile parenterale).
Studii chimice => studii de identificare şi dozare a substanţelor medicamentoase şi eventual a unor substanţe auxiliare.
Dozarea se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Studii microbiologice
Evaluarea stabilităţii emulsiei în timp
Acest studiu se efectuează în etapa de formulare a unei noi emulsii, în vederea
stabilirii termenului de valabilitate a produsului.
Controlul calităţii emulsiilor

Examen macroscopic
- caractere vizuale
 aspect- prezintă aspect lăptos şi omogen (conform FRX)
 omogenitate - se determină după diluarea emulsiei cu apă, în proporţie de 1:10 şi apoi se examinează cu lupa
(4,5 x); emulsiile trebuie să rămână omogene (conform FR X)
 consistenţa- emulsiile sunt forme farmaceutice mai mult sau mai puţin vâscoase (conform FR X).
 culoarea - caracteristica componentelor asociate.
- caractere olfactive
 gustul, mirosul-sunt caracteristice componentelor asociate.
- caractere tactile
 după etalarea pe dosul mâinii se poate preciza : la atingere: pipăit gras, evanescent, lipicios, senzaţia de
cald/răcoros.
Determinarea tipului de emulsie
- metoda diluării –principiul se bazează pe faptul că o emulsie este miscibilă cu un lichid asemănător cu faza continuă –
se adaugă o picătură de emulsie în 5 ml de apă sau 5 ml de ulei şi se agită uşor. Dacă picătura de emulsie se dizolvă şi difuzează
uşor în apă, emulsia este L/H, sau invers.
- metoda colorării emulsiei - principiul se bazează pe obţinerea unei repartiţii omogene sau eterogene a unui colorant,
după depunerea sa pe suprafaţa emulsiei în funcţie de solubilitatea în faza continuă sau faza dispersată.
Emulsia L/H se colorează cu indicator hidrosolubil ca sol apoasa de albastru de metilen , eritrozină sodică , iar emulsia
H/L se colorează cu soluţia Sudan III în ulei de floarea soarelui. Soluţia de colorant solubil se va amesteca prin agitare uşoară.
Dacă soluţia colorantului se răspândeşte uniform în întreaga emulsie faza în care colorantul este solubil este faza continuă. În caz
contrar vor apărea pete.
- metoda de măsurare a conductibilităţii electrice - soluţiile apoase cât şi emulsiile de tipul L/H permit trecerea
curentului electric.
Dacă faza externă este hidrofilă, ea va conduce curentul electric şi va înregistra o conductivitate crescută, deci emulsia va fi de
tipul H/L.
- metode fluorescente - se bazează pe proprietatea unor uleiuri de a deveni fluorescente în lumină UV. Examinarea
emulsiilor se efectuează la un microscop optic cu fluorescenţă.
Dacă întreg câmpul microscopic este fluorescent, emulsia este de tipul H/L; dacă sunt evidenţiate numai câteva pete
fluorescente, emulsia va fi de tipul L/H.
Determinarea pH-ului
pH-ul se determină potenţiometric, cu ajutorul pH-metrului (FRX) sau cu reactivi coloraţi, direct pe proba de emusie sau
după agitare cu apă distilată.

Examen microscopic şi distribuţia granulometrică

Acest control fizic este important pentru a determina mărimea, forma şi
omogenitatea repartiţiei picaturilor unei emulsii.
Metoda cea mai simplă constă în evaluarea în timp a dimensiunii picăturilor la
microscop, de preferinţă microfotografia.
Mărimea globulelor unei emulsii trebuie să se încadreze între 0,1 (0,5) - 100 µm şi să aibă o dimensiune apropiată.
Determinarea comportării reologice
13
 Cunoaşterea comportamentului reologic al unei emulsii este foarte important.
Pentru studiul proprietăţilor reologice ale emulsiilor farmaceutice, cele mai utilizate aparate sunt vâscozimetrele cu capilar,
de tip ENGLER, cu bilă, de tip HÖPPLER sau vâscozimetrele rotaţionale (reoviscozimetre) de tip BROOKFIELD sau
RHEOTEST, etc.
Reogramele obţinute permit încadrarea emulsiilor în funcţie de comportarea lor
reologică în diverse categorii: fluide plastice, fluide pseudoplastice, sisteme dilatante, sisteme tixotrope.
Determinările prezintă o mare importanţă în cadrul controlului emulsiilor, deoarece aceste forme farmaceutice trebuie să aibă
o curgere convenabilă, pentru a permite prelevarea dozei, aplicarea pe piele şi mucoase, sau trecerea prin acul de seringă
(emulsiile parenterale).
Studii chimice => studii de identificare şi dozare a substanţelor medicamentoase şi eventual a unor substanţe auxiliare.
Dozarea se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Studii microbiologice
Evaluarea stabilităţii emulsiei în timp => se efectuează în etapa de formularea unei noi emulsii, în vederea stabilirii
termenului de valabilitate.

14