VACCINURI.

SERURI

Generalităţi

Vaccinurile şi serurile sunt biopreparate sterile utilizate în metodele terapeutice bazate pe imunitate. Ele sunt
destinate prevenirii diferitelor boli (infecţiilor) şi mai rar în scop curativ, pentru a trata infecţiile.
Faţă de agresiunea microbiană, organismul reacţionează într-un mod foarte complex. Din lupta dintre organism şi
germenii patogeni rezultă o stare de rezistenţă la îmbolnăvire, fenomen care are denumirea de imunitate (provenită se pare
din limba latină, de la cuvântul immunitas = privilegiu).
Imunitatea se explică prin faptul că unele substanţe străine, introduse în organism, fac să apară în sânge substanţe
speciale, care reacţionează specific contra lor.
Aceste substanţe străine se numesc antigene sau imunogene, substanţe care stimulează producţia de anticorpi în
organism. Aceştia vor reacţiona specific cu antigenul formând complexul antigen-anticorp.
Anticorpii sunt substanţe de natură proteică (imunoglobuline din clasele IgG, IgM, IgA, IgD şi IgE).
Microorganismele şi toxinele secretate de acestea provoacă în organism apariţia de anticorpi specifici (în cazul
toxinelor se formează antitoxine = anticorpi antitoxici, substanţe capabile să neutralizeze toxina microbiană).
Toxinele bacteriene pot fi modificate prin diverse procedee, devenind atoxice, dar pastrandu-si proprietatile
antigenice; in acest caz ele sunt denumite anatoxine = toxoid, si determina in organism producerea de anticorpi specifici
(antitoxine).
Tipuri de imunitate
Imunitatea - puterea organismului de a rezista la infecţie şi de a învinge infecţia este de mai multe feluri:
A. Imunitate naturală (nativă) este un atribut constituţional al indivizilor unei specii, care datorită proprietăţilor
acumulate în dezvoltarea speciei respective, pot rezista unui anumit agent toxic. Imunitatea de specie faţă de
o infecţie se naşte odată cu individul şi îl însoţeşte până la moarte.
B. Imunitate dobândită:
- activ sau
- pasiv
Imunitatea activă este imunitatea specifică dezvoltată într-un individ ca răspuns la introducerea unei substanţe
antigenice în organismul său. Acest lucru se poate produce:
- pe cale naturală cum ar fi prin infectare şi în acest caz este vorba de imunitate activă dobândită pe cale
naturala;
- sau ca răspuns la administrarea unui vaccin specific sau a unui toxoid şi atunci este vorba de imunitate
activă dobândită artificial.
În ambele cazuri organismul îşi construieşte propriul mijloc de apărare ca răspuns la antigen.

Imunitatea pasivă este imunitatea produsă prin introducerea în organism a anticorpilor formaţi anterior (în afara
acestuia) pentru a combate antigenul specific.
Se disting şi în acest caz două tipuri de imunitate pasiva:
- când anticorpii trec pe cale naturală în organism, cum ar fi prin transfer de la mamă la fat prin placentă
sau prin secretia lactata => se produce imunitate pasivă dobândită pe cale naturala. Aceastã formã de imunitate este
variabilã din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în funcţie de complexitatea structuralã a barierei placentare şi
diversitatea antigenelor la care a fost expus organismul matern.
- cand anticorpii trec la un individ prin injectarea unei antitoxine specifice se produce imunitate pasivă
artificială.
Preparate utilizate pentru producerea imunităţii:
Pentru a se produce imunizare activă se folosesc: vaccinuri şi anatoxine;
Pentru a se produce o imunizare pasivă se folosesc: antitoxine, seruri imune şi globuline.
Vaccinurile se administrează mai ales în scop profilactic pentru dezvoltarea imunităţii active dobândite.

Fiind materiale de origine biologică cu efecte imunitare vaccinurile şi serurile intră în grupa preparatelor
imunobiologice. În majoritatea cazurilor se administrează prin injectare => intră în categoria preparatelor parenterale.
Deşi multe din caracteristicile atribuite preparatelor sterile (incluzând cerinţele privind manipularea şi prepararea
care se fac în condiţii aseptice) sunt valabile pentru produsele imunobiologice, apar diferenţe faţă de alte preparate
parenterale datorită naturii materialelor folosite la obţinerea lor: microorganisme vii atenuate sau omorâte.

VACCINURI

Vaccinul - este un preparat antigenic derivat dintr-un agent patogen specific sau de la unul puternic înrudit cu
acesta, capabil să inducă, la un subiect receptiv, un răspuns imunitar protectiv faţă de agresiunea microbiană.
Vaccinarea reprezintă introducerea unui vaccin într-un organism pentru a-i conferi o imunitate specifică activă,
care va face ca acesta să devină refractar la boală.
Natura vaccinurilor: Vaccinurile pot fi preparate pornind de la germenii vii atenuaţi, germeni omorâţi sau toxine
care şi-au pierdut puterea lor patogenică, păstrându-şi puterea antigenică (anatoxine).
Germenii vii utilizaţi în vaccinuri trebuie să fie atenuaţi pentru a-şi pierde virulenţa.
1
 Vaccinurile: antirabic, antipoliomielitic, antipesta, antitific sunt preparate pornind de la germeni vii atenuaţi.
Vaccinurile care utilizează germenii omorâţi sunt foarte numeroase. Pentru omorârea microbilor se utilizează:
eter, iod, fluorură de sodiu, fenol, căldură, frig.
Vaccinurile: antiholeric, antipesta, antitific utilizează germenii omorâţi.
Se numesc în mod curent vaccinuri şi anatoxinele, utilizate pentru vaccinarea contra: difteriei, tetanosului,
stafilocociei.
Clasificarea vaccinurilor

Se face în funcţie de anumiţi parametri şi anume:

1. Categoria agenţilor patogeni de la care provin (sau infecţia împotriva căreia produc imunizarea):
- virusuri: variolă, rabie, febră galbenă, gripă, poliomielită, rujeolă, rubeolă, heptatiă A şi B, herpes, HIV
- bacterii: tuberculoză, antrax, tetanos, difterie, tuse convulsiva
- paraziţi: malarie, leishmanioză
- micete: candidoză
2. Starea agenţilor patogeni:
- vii: pestă, lues, febră tifoidă, hepatita A
- vii atenuaţi: tuberculoză, poliomielită (oral), rujeolă, varicelă
- vii supraatenuaţi: rujeolă
- omorâţi: poliomielită (parenteral), herpes, gripă, lues, gonoree
3. Natura componentelor antigenice:
- corpi bacterieni sau virali integrali (vaccinuri corpusculare): tuberculoză, gripă, tuse convulsivă, holeră
- fracţiuni (subunităţi structurale): hepatita B, rujeolă, rubeolă, gripă, herpes, gonoree
- produse ale metabolismului microbian (toxine): anatoxina antitetanos (ATPA), anatoxina antidifterie (ADPA),
tuse convulsivă
4. Numărul antigenelor înrudite sau diferite în acelaşi preparat:
- monovalente: toate vaccinurile
- bivalente: difterie- tetanos (DT), lepră-tuberculoză, rujeola-parotidita
- trivalente: difterie- tetanos-tuse convulsiva (DTP), rujeola- rubeola- oreion (ROR)
- tetravalente, pentavalente, polivalente
Exista şi alte criterii de clasificare a vaccinurilor:
5. Indicaţii de utilizare
6. Extinderea spaţială a utilizării
7. Eficienţa protectivă ş.a.
Căile de administare
Eficienţa răspunsului imun este condiţionată de calea de administrare a produselor antigenice.
Căile de administrare pot fi variate:
- orală: ingestie de soluţii, drajeuri
- intranazală: instilaţii, pulverizări
- parenterală: i.m., s.c., i.d., scarificare.
Administrarea orală (cum este cazul vacc.antipoliomielită cu virus viu atenuat) completează efectul imunităţii
umorale prin protecţia specifică locală, de tip celular.
Calea s.c. sau i.m. asigură în primul rând stimularea imunităţii umorale.
Din punct de vedere imunologic calea de administrare cea mai eficientă este cea prin care agentul patogen faţă de
care se urmăreşte o protecţie specifică, pătrunde în organism.
Indicaţii de utilizare
Acţiunea vaccinurilor poate fi:
- preventivă
- curativă.
Ele se folosesc mai mult în scop preventiv.
Se poate spune că practica vaccinurilor preventive administrate în mod sistematic a condus la dispariţia aproape
totală a: variolei, tetanosului, difteriei etc.
Vaccinurile curente se folosesc pentru prevenirea unor maladii cu o răspândire largă ca:
- tuberculoza (B.C.G.)
- difteria (anatoxina B)
- tetanosul (anatoxina T)
- poliomielita (vaccin polio inj sau buvabil)
- rujeola, rubeola,oreion.
Vaccinarea la copil
Scopul vaccinării la copil este de a asigura acestuia o protecţie eficace contra unui număr de afecţiuni ce au
constituit adevărate flagele şi care, datorită caracterului sistematic şi obligatoriu al vaccinării, practic au dispărut.
Vaccinările trebuie să fie inofensive şi să asigure o bună imunitate.
Calendarul vaccinarilor este un ansamblu de recomandari continand vaccinarile obligatorii sau facultative la
diverse varste.
Vaccinari necesare pt calatorii internationale, in tari cu risc:
2
 -antivariolica;
-antiholerica;
-antimalarica.
Vaccinoterapia este tratamentul unei boli declarate prin administrarea unui vaccin şi se folosea mult înainte,
tratându-se unele infecţii prin inocularea de germeni atenuaţi din specia în cauză.
În prezent, după apariţia antibioticelor, indicaţiile vaccinoterapiei s-au redus, dar au rămas unele cazuri de interes,
când antibioterapia se dovedeşte ineficace sau insuficientă şi anume:
- cazul unor furunculoze sau de antrax
- unele septicemii
- unele infecţii cronice netuberculoase ale căilor genitale, oricare ar fi germenul.
Reacţii adverse şi contraindicaţii

Se întâlnesc următoarele reacţii adverse:

1. reacţii locale: durere, noduli, proces inflamator;
2. reacţii generale: cefalee, tulburări digestive, sindorm febril, foarte rar şoc anafilactic, hipotensiune sau edem al
glutei;
3. reactii cutanate: erupţii, urticarie;
4. accidente neurologice: convulsii, encefalopatii;
5. accidente sanguine: purpura trombopenică;
6. accidente osoase: osteită, dupa B.C.G.
Contraindicaţiile vaccinoterapiei sunt:
- temporare: convalescenţă, infecţii acute, eczeme, piodermite, graviditate.
- durabile: maladii cronice evolutive, în special afecţiuni renale.
- cazuri particulare: epidemii.
Vaccinurile atenuate sunt contraindicate în cazul unui deficit imunitar congenital, în cazul unor tratamente
imunodepresoare.
Vaccinurile inactivate se pot administra fără risc.
Nu se va vaccina un subiect alergic în timpul puseului evolutiv al bolii.
În timpul sarcinii nu se administrează: vaccinul antidifteric, antirabic, B.C.G., pneumococic, antimeningococic A
şi C.
Prepararea vaccinurilor

Vaccinurile sunt obţinute pornind de la germenii vii atenuati sau omorâti, care se concentrează prin centrifugare.
Concentratul este dizolvat în ser fiziologic într-o proporţie definită. Soluţiile sunt introduse în fiole sterile, pe care se
notează compoziţia şi data limită de utilizare.
În compoziţia unor vaccinuri intră şi antibiotice ca neomicina, kanamicină, streptomicină, polimixină B, singure
sau asociate.
Se adaugă conservanţi antimicrobieni: fenol, tiomersal, alcool feniletilic, formol - în anumite concentraţii.
Condiţionarea vaccinurilor se face în recipiente sterile, fiole, seringi autoinjectabile, flacoane de sticlă de
capacitate mică, ambalate în cutii de carton inscripţionate în mod specific.
Păstrarea vacinurilor se face la temperaturi între +40C şi +80C.
Vaccinurile se prezintă sub formă de soluţii coloidale, suspensii, pulberi liofilizate (obţinute prin criodesicare). Ca
vehicul pentru dizolvarea sau dispersarea acestora se utilizează ser fiziologic (soluţie de clorură de sodiu 9%0), soluţii
tampon fosfat, soluţie de glucoză, soluţie de dextran ş.a.

Toxinele microbiene, care se utilizează tot ca vaccinuri, se transformă în anatoxine (cu toxicitate redusă sau nulă)
prin tratare termică sau prin metode chimice (cu formol). Ele păstrează caracterul de antigene. Antigenul se poate adsorbi
pe un adjuvant, care are rolul de a-i mari activitatea; se utilizeaza hidroxid sau fosfat de aluminiu, cand se obtine un
vaccine adsorbit, cu actiune prelungita, astfel crescand imunostimularea.
Congelarea este absolut interzisa pentru vaccinurile inactivate si mai ales pt cele adsorbite. Prin congelare gelul de
hidroxid de aluminiu isi pierde structura coloidala si e divizat in particule cristaline, putind provoca abcese la locul
injectarii.

Vaccinurile pot fi preparate şi din polipeptide sintetice. Realizarea lor a fost posibilă datorită observării faptului că
macromoleculele proteice sau lipoproteice din structura virusurilor, bacteriilor şi paraziţilor poartă un număr mare de
determinanţi, dar numai o parte din aceştia au rol semnificativ în imunogeneză şi un număr şi mai mic au rol în inducerea
răspunsului protectiv specific.
Vaccinurile sintetice se pot obţine în cantităţi mari, au caracter chimic bine definit, nu prezintă toxicitate şi risc
pentru organismele vaccinate.

Vaccinurile preparate din recombinanţi genetici reprezintă o altă categorie nouă de vaccinuri. Principiul metodei
de preparare este similar celui practicat pentru clonarea genelor care codifică proteinele utile cum ar fi hormonii,
interferonul, factorii de coagulare etc, în celulele unor bacterii, virusuri sau levuri.

3
 SERURI

Serurile imune sau terapeutice sunt produse biologice obţinute din serul sanguin al unui animal imunizat prin
vaccinare sau din serul unui convalescent imunizat prin infecţie naturalã sau prin vaccinare. Serul imun conţine anticorpi
specifici, capabili sã neutralizeze acţiunea antigenului corespunzãtor. Primele încercãri de folosire a serurilor în terapeuticã
dateazã din 1888, când s-a demonstrat cã inocularea organismelor animale cu agenţi patogeni, determinã apariţia în ser a
anticorpilor, cu efect protector nu numai pentru organismul care i-a sintetizat, dar şi pentru organismele cãrora li se
injecteazã serul imun.

Dupã cum specia organismului donor este sau nu aceiaşi cu a organismului receptor, serurile imune pot fi: omologe
- serurile recoltate de la convalescenţi sau de la voluntarii imunizaţi prin vaccinare; sau heterologe - serurile obţinute prin
imunizarea animalelor.

Dupã natura antigenelor folosite, se disting trei categorii de seruri imune: a) seruri imune antimicrobiene, obţinute
prin administrarea antigenelor celulare (de exemplu, serurile antistreptococice şi antimeningococice); b) seruri antitoxice,
obţinute prin imunizarea organismelor cu toxine şi anatoxine (de exemplu, serurile antidifteric şi antitetanic); c) seruri
imune mixte (antimicrobiene şi antitoxice), obţinute prin imunizarea cu antigene celulare şi cu toxine (de exemplu, serul
antigangrenos).

Prepararea serurilor

În general, serurile imune se preparã pe animale mari, care sunt hiperimunizate, cu doze repetate crescânde de
germeni vii, anatoxine sau toxine. Animalele folosite în obţinerea serurilor imune (în special cai, sau mai rar ovine) sunt
crescute în condiţii de igienă riguroasă şi sunt supravegheate veterinar în permanenţă, hrănite corespunzător şi ferite de
îmbolnăviri înainte de imunizare.
Prepararea serurilor se realizează în condiţii riguroase de asepsie. Sângele recoltat din vena jugulară a calului este
colectat într-un recipient steril şi în contact cu pereţii de sticlă ai acestuia are loc fenomenul de coagulare. Chiagul exudă
serul (partea lichidă a sângelui, fără elementele figurative şi fibrenogen).
Pentru a creşte randamentul în ser se apasă uşor chiagul, fără a-l sfărâma, cu ajutorul unei diafragme metalice. În
decurs de câteva ore, serul este decantat steril şi repartizat în fiole după ce se verifică sterilitatea prin metode
corespunzătoare. Serul poate fi supus liofilizării aseptice.
Serurile sunt repartizate în fiole de 10-20ml, după ce au fost aduse la titrul corespunzător. Se pot păstra mai mulţi
ani, la temperatura între 4-60C, ferit de lumină.

Serul este un lichid limpede, galben, mai mult sau mai puţin transparent, vâscos; conţine electroliţi, lipide şi
substanţe azotate dintre care o proporţie mare de proteine (70-85g/l) în majoritate globuline. Datorită acestor proteine
formate ca anticorpi specifici în urma tratării animalului cu doze crescătoare de germeni patogeni serul recoltat are efect
terapeutic, imprimând o imunitate pasivă pacientului căruia i se administrează. Fracţiunea proteică a serului unui animal
vaccinat cu antigenul corespunzător este susceptibilă de a aduce prin injectare la un bolnav, o imunitate pasageră dar
imediată.

Imunitatea pasivã, consecutivã administrãrii serurilor imune se instaleazã imediat dupã injectarea intravenoasã sau
dupã câteva ore, pe mãsura resorbţiei anticorpilor, în cazul administrãrii pe alte cãi. Imunitatea pasivã asigurã o protecţie
de scurtã duratã (circa 30 de zile), datoritã faptului cã anticorpii primiţi în mod pasiv au un timp de înjumãtãţire de 14 zile.
Persistenţa lor este mai îndelungatã dacã serul este homolog. Dupã catabolizarea anticorpilor exogeni, organismul redevine
receptiv la infecţie. Datoritã acestei particularitãţi, serurile imune sunt folosite în special pentru tratamentul unei maladii
infecţioase în evoluţie (seroterapie).

Dacă serul se recoltează de la un animal sănătos (netratat cu un agent patogen sau cu o toxină), el se poate utiliza
ca reconstituant administrat per os.
Datorită sângerărilor repetate la care este supus animalul pentru recoltarea sângelui, acest ser are şi proprietăţi
hemostatice.
După introducerea sulfamidelor şi antibioticelor frecvenţa utilizării serurilor terapeutice s-a restrâns considerabil.
Totuşi ele se impun în caz de rezistenţă la antibiotice.

Serul imun se administreazã sub formã de injecţii intravenoase, intramusculare sau subcutane, în special în scop
terapeutic.

Principalele seruri terapeutice folosite curativ sunt: antibotulinic, anticărbunos, antidifteric, antirabic,
antigangrenos, antirujeolic, antitetanic, antiveninos, antimeningococic, antifaloidic (contra otrăvii cu ciuperci veninoase).
Injecţii cu ser se administrează mai ales pentru:
- a neutraliza toxinele microbiene ale toxiinfecţiilor (difterie sau tetanos),
4
 - a neutraliza veninurile serpilor sau unele toxine ingerate (botulism),
- a lupta contra infecţiilor virale (rujeolă, poliomielită).

Seruri purificate.
Principalul inconvenient al serurilor globale îl reprezintă toxicitatea lor. Cantitatea mare de proteine conţinute dă
naştere în cursul tratamentelor la accidente ca: urticarie, vomismente, edeme, albuminurie.
Purificarea serurilor constă în eliminarea celei mai mari părţi a proteinelor, pentru a nu păstra decât fracţiunea de
globulină combinata cu anticorpii, respectiv imunoglobulinele.
Imunoglobulinele sunt sintetizate de plasmocite, celule care provin din diferenţierea şi proliferarea limfocitelor.
Există mai multe clase de imunoglobuline (Ig) cu funcţii şi distribuţii diferite (A, D, E, G, M), cea mai activa fiind
IgG. Imunoglobulinele G (IgG) constituie fracţiunea majoritară a imunoglobulinelor plasmatice (70-80%). Ele se găsesc de
asemenea în lichidele interstiţiale.
Imunoglobulinele obţinute prin fracţionarea plasmei se injectează i.m. Pentru administrare i.v. ele trebuie tratate
cu agenţi de scindare a proteinelor (albuminei) ca: pepsina, plasmina, papaina.
Imunoglobulinele standard sunt preparate prin fracţionare cu alcool, prin metoda Cohn, plecând de la plasmă de
oameni sănătoşi.
Imunoglobulinele standard pentru administrare i.v. se pot prezenta şi sub formă de pulberi liofilizate care se
dizolvă în ser fiziologic sau ser glucozat izotonic.
În scop curativ se folosesc gamaglobulinele: antitetanică, antihepatită B, antivariolică, antituse convulsivă,
antirubeolă.
Gamaglobulinele polivalente se utilizează în maladiile cu deficit imunitar (hemopatii, neoplazii) şi în tratamentul
arsurilor pe suprafeţe mari.
Preparatele de imunoglobuline injectate i.v. realizează practic imediat după administrare nivele ridicate de
anticorpi şi sunt recomandate în sindroamele de imunodeficienţă.