4.

1 Vaccinurile, definiţie si clasificare

Vaccinurile sunt produse biologice cu acţiuneimunogenă, obţinute din microorganisme sau toxine şi
care inoculate unui organism, îi conferă o imunitatedobândită activ faţă de agentul din care provin.
Clasificarea vaccinurilor se poate face luând înconsideraţie următoarele criterii:
1.După categoria agentului etiologic conţinut:
 -vaccinuri antibacteriene
 -vaccinuri antivirale
 -vaccinuri antiparaziatre
 -vaccinuri antimicotice

2.După starea biologică a agentului etiologic:

o -vaccinuri cu germeni vii şi virulenţi
o -vaccinuri cu germeni vii atenuaţi
o -vaccinuri cu germeni inactivaţi
o -vaccinuri din toxine detoxifiate

3.După numărul agenţilor etiologici conţinuţi:

 -vaccinuri monovalente
 -vaccinuri bi/trivalente
 -vaccinuri polivalente

4.După originea agentului etiologic în raport cu gazda:

 -vaccinuri homoloage
 -vaccinuri heteroloage(heterospecifice)

5.După modul de prezentare:

 -vaccinuri lichide
 -vaccinuri liofilizate

6.După utilizarea unor substanţe ca suport coloidal:

 -vaccinuri cu adjuvanţi(adsorbite)
 -vaccinuri fără adjuvanţi(neadsorbite)

7.După „vechimea” în serviciul prevenţional:

 -vaccinuri clasice
 -vaccinuri moderne( idiotipice, sintetice,
 conjugate etc.)

Vaccinurile vii şi inactivate

Vaccinurile vii utilizate pe scară destul de extinsă în trecut, au la ora actuală o întrebuinţare din ce în
ce mai restrânsă, din cauza următoarelor considerente:

 -crează artificial purtărori de germeni si deci focare de infecţie cu potenţial de difuzare;

 -pot produce accidente de vindecare, cu exprimare clinică identică cu boala naturală;
 -sunt contraindicate la animalele tratate cu medicamente imunosupresoare sau cu
antibiotice.
Germenii vii care se inoculează sub formă de vaccinuri, dau o imunitate solidă, dar au dezavantaje,
că pot îmbolnăvi mortal, prin aplicare greşită şi crează purtători de germeni.

Folosirea vaccinurilor cu germeni vii se bazează în principiu pe receptivitatea diferită a ţesuturilor

faţă de un anumit antigen. Se folosesc cu succes vaccinurile vii paraspecifice sau heterotipice, care
se bazează pe folosirea în imunizare a unor germeni vii, nemodificaţi, pentru a conferi protecţie faţă
de alţi germeni înrudiţi antigenic cu cei vaccinali. Vaccinurile vii atenuate constau din suspensii de
bacterii sau virusuri vii, dar cu virulenţa atenuată în aşa fel, încât sa nu mai poată determina boala la
animale dar să rămână capabile să iniţieze o infecţie inaparentă, inumogenă. Prin urmare vaccinurile
vii sunt produse care conţin corpi microbieni viabili, dar slab virulenţi şi care sunt administraţi la
animale printr-o singură inoculare. Cea mai importantă condiţie este de a se atenua vaccinul
agenţilor patogeni prin stabilitate si să fie ireversibilă, pentru ca vaccinarea să nu dăuneze animalelor
şi să nu creeze focare noi de infecţie. Vaccinurile vii atenuate au cea mai largă utilizare în
imunoprofilaxia bolilor infecţioase. Ele sunt constituite din tulpini microbiene care si-au pierdut sau
redus patogenitatea, păstrându-şi proprietăţile imunogene şi care, inoculate la organismele, produc
o infecţie benignă sau asimptomatică, soldată cu conferirea unei imunităţi active solide. Tulpinile
folosite în producerea acestor vaccinuri, se pot izola spontan, ca tulpini atenuate sau apatogene, însă
cele mai multe sunt atenuate în mod artificial, în condiţii de laborator. În cazul bacteriilor atenuarea
se realizează prin cultivarea la temperaturi disgenetice sau prin pasaje pe medii de cultură care
conţin o serie de substanţe ce frânează dezvoltarea normală a germenilor. Atenuarea bacteriilor
poate fi uneori corelată cu unele modificări ale caracterelor morfologice şi culturale ale germenilor
( formele S si R ). În cazul virusurilor atenuarea se poate realiza prin mai multe modalităţi: prin
pasaje în serie pe culturi de celule; prin adaptare la anumite ţesuturi şi schimbarea tropismului
caracteristic în generarea infecţiei; prin adaptarea pe specii de animale, care în condiţii naturale nu
sunt receptive.

Bazele atenuării microorganismelor patogene în vederea folosirii lor ca vaccinuri, au fost puse de
către Louis Pasteur, care a reuşit modificarea virulenţei la Bacillus anthracis şi Pasteurella multocida
prin cultivarea la temperaturi disgenetice. Scopul atenuării este de reducere a virulenţei până la un
nivel foarte scăzut, pentru a nu afecta organismele, dar asigurând menţinerea infecţiozităţii
necesare pentru a furniza o stimulare antigenică suficientă producerii unui răspuns imun adecvat.
Vaccinurile preparate cu germeni vii atenuaţi au următoarele avantaje:

-induc un răspuns imun prompt, cu instalarea rapidă a imunităţii postvaccinale (4-7 zile), ceea ce
face posibilă folosirea lor şi în vaccinări de necesitate;
-produc o infecţie uşoară sau asimptomatică, în cursul căreia multiplicarea în organism a tulpinii
vaccinale asigură eliberarea unei cantităţi mari de determinanţi antigenici. -imunitatea conferită este
solidă, stabilă si de lungă durată cuprinsă între 6-12 luni sau chiar mai mult.
- aceste vaccinuri sunt uşor de administrat, pretându-se la vaccinări în masă, în apa de băut sau prin
aerosoli, dozele sunt mici, deseori fiind suficientă o singură doză pentru a imuniza satisfăcător.
- se pretează la liofilizare, ceea ce le asigură o valabilitate mai îndelungată.
Vaccinurile inactivate sunt constituite din germeni, care în urma tratării prin diferite procedee,
chimice sau fizice, şi-au pierdut capacitatea de multiplicare sau replicare în organismul vaccinat,
având conservată antigenitatea. Principala condiţie a inactivării constă în a anihila în totalitate
capacitatea patogenă a agentului vaccinal şi de a menţine cât mai intact structurile antigenice,
responsabile de inducerea răspunsului imun. Pentru a obţine un răspuns eficient, aceste vaccinuri
necesită concentraţii mari de masă antigenică şi incorporarea în adjuvanţi. Vaccinurile obţinute din
suspensii bacteriene inactivate poartă denumirea de „ bacteriene” iar cele obţinute din culturi şi
toxine, poartă denumirea de „ anatoxine”. Inactivarea are loc prin diverse procedee.
Procedeele chimice sunt: în acest scop se folosesc diferite substanţe de inactivare a germenilor:
antiseptice( formolul, fenolul, acetona, cloroformul etc.); coloranţi ( albastru de metilen, albastru de
toluidină, cristal violet); compuşi organici ( betapropiolactona) şi derivaţi etilendiaminici etc.
Procedeele clasice de inactivare, folosind fenolul, formolul, merthiolatul, deşi foarte utile ăn
practică, au fost aplicate fără o bază ştiintifică riguroasă. Formolul are încă o largă întrebuinţare ,
fiind activ faţă de bacterii, secreţii bacteriene şi virusuri. El conservă şi păstrează un timp îndelungat
structurile imunogene.
Procedeele fizice de inactivare se utilizează deasemenea frecvent. Aceştea sunt: căldura,
ultrasunetele, iradierea. Procedeele fizice se pot combina uneori cu procedeele chimice.
-Căldura ca factor inactivant ajutător, a fost şi este larg utilizată, la prepararea marii majorităţi a
vaccinurilor inactivate pe cale chimică. Temperaturile ridicate mai mult de 37C sunt ineficiente în
prepararea vaccinurilor, din cauza distrugerii structurilor antigenice ale microorganismelor. -
Ultrasunetele, razele UV şi radiaţiile ionizante, a căror acţiune se poate doza corespunzător, îşi
găsesc aplicabilitate când metodele curente de inactivare nu conservă structurile imunogene.
Produsele obţinute prin aceste metode de inactivare au o bună toleranţă, imunogenitate şi
conservabilitate. Avantajele vaccinurilor preparate din germeni inactivaţi sunt următoarele: -prin
inactivare este eliminat riscul reversiei si deci pericolul creării purtătorilor de germeni; -pot fi
obţinute din agenţii unor boli la care atenuarea nu este posibilă (virusul febrei aftoase).
Dezavantajele sunt următoarele: -lipsa capacităţii de multiplicare sau replicare a antigenului în
organism, face ca răspunsul imun sa se coreleze cu calitatea şi cantitatea antigenului incorporat în
vaccin; -necesită concentraţii mai mari de substanţe antigenice şi administrarea în doze mai mari,
pentru a obţine un răspuns eficient; -capacitate imunogenă redusă ca urmare a efectului slab asupra
imunităţii mediate celular; -imunitatea conferită este mai puţin stabilă şi de durată mai scurtă, în
general cuprinsă între 3-6 luni.
4.3 Principiile de preparare a vaccinurilor.
Vaccinurile se prepară în instituţiile specializate, numite biofabrici. Vaccinurile cu tulpini de focar
se pot prepara şi în laboratoarele de microbiologie.
Principiile de preparare a unui vaccin constau în următoarele:
1.selecţionarea tulpinii ( a antigenului) , vaccinarea şi testarea imunogenităţii ei.
2.cultivarea tulpinii pe medii optimale pentru obţinerea unei mase antigenice bogate.
3.inactivarea şi eventual adiţionarea pe o substanţă adjuvantă, în cazul vaccinărilor inactivate.
4.controlul inocuităţii pe animalele de laborator şi pe speciile pentru care este destinat.
Un vaccin pentru a putea fi utilizat în practică trebuie în mod obligator să îndeplinească o serie
de condiţii:
1.să nu fie nociv, adică să nu producă îmbolnăviri animalelor inoculate în conformitate cu principiul
hipocratic”primum non nocere”;
2.să fie activ antigenic, în sens că o dată administrat să provoace apariţia masivă de anticorpi
protectori;
3.să poată fi preparat în condiţii şi cantităţi industriale din punct de vedere economic;
4.să poată avea o valabilitate de lungă durată; Bineficiarul are obligaţie de-a păstra produsul
biologic în condiţii adecvate de temperatură (+2-4C ) şi la întuneric şi să respecte instrucţiunile de
aplicare.
Vaccinarea este operaţiunea de administrare a vaccinurilor. Aceasta trebuie făcută cu respectarea
strictă a prescripţiilor din prospectul de vaccinare, întocmit de firma producătoare. Trebuie ţinut
seama de faptul că succesul vaccinării este influenţat de o multitudine de factori nespecifici. Dintre
aceştea, primul şi cel mai important este nutriţia, care prin calitatea şi echilibrul principalelor grupe
de substanţe nutritive (proteine, glucide, lipide,vitamine,substanţe minerale), condiţionează
instalarea şi intensitatea răspunsului imun. Privarea de proteină, substanţe energetice şi
biocatalizatori, are o influenţă negativă asupra produşilor în viaţa pre- şi postnatală, care reprezintă
primele şi cele mai frecvente victime, datorită imunodeficienţelor, care însoţesc subnutriţia în
diverse perioade.

Alterarea activităţii imunologice, în cazul carenţelor alimentare, chiar parţiale, vizează ambele
componente ale răspunsului imun umoral şi celular. În condiţiile menţionate, indiferent cât ar fi de
mare puterea imunogenă sau protectoare a unui produs biologic, rezultatul imunizării va ceda atacului
microorganismelor, asistând la ceea ce se denumeşte „ruperi de imunitate”. Alţi factori care
influenţează negativ instalarea imunităţii sunt cei de microclimat şi zooigienă, când aceştea sunt
deficitari. Temperaturile excesive, curenţii reci, supraaglomerarea, acumularea de gaze toxice şi
iritante, nerespectarea tehnologiilor de creştere, vor influenţa defavorabil răspunsul imun, mai ales la
organismele tinere, indiferent de calităţile imunologice şi protectoare ale vaccinului. Vaccinarea
se face numai la animalele sănătoase, în scop profilactic, dozele de aplicare, fiind în funcţie de vaccin
şi de specia animală care se vaccinează. Căile de administrare sunt: parenterale sau prin inoculare şi
enterale sau pe căi naturale.

Administrarea vaccinurilor pe căi parenterale

1.vaccinarea pe cale subcutanata, este cea mai frecvent folosită. Se execută cu ace scurte pentru
a evita administrarea intramusculară. Locurile de elecţie sunt următoarele: laturile gâtului la bovine,
faţa internă a coapsei la ovine şi caprine, zona posterioară a conchiei auriculare la porc, părţile
laterale ale toracelui la carnivore, partea superioară a gâtului la păsări.
2. vaccinarea pe cale intramusculară, este mai rar folosită. Se utilizează ace lungi, iar ca locul de
elecţie sunt amintite: muşchii gâtului sau fesieri la animalele mari, muşchii pieptului la păsări, zona
posterioară a pavilionului urechii la porc.
3.vaccinarea pe cale intraperitoneală este de asemenea rară şi se practică mai frecvent la purcei
în condiţii de strictă asepsie.
4.vaccinarea transcutanată cu ajutorul unui dispozitiv special. Metoda se utilizează în variola
aviară.
5.depunerea pe pielea deplumată din regiunea gambei, unde se smulg cca 10-20 pene,
evidenţiindu-se foliculii plumiferi. Se foloseşte în variola aviară şi constă din aplicarea vaccinului cu
ajutorul unui tampon înmuiat în vaccinul condiţionat ( diluat conform instrucţiunilor).
6.depunerea pe pielea scarificată, constă din efectuarea de scarificaţii superficiale pe piele la
faţa internă a coapsei sau la nivelul conchiliei auriculare pe o suprafaţă de cca 5/5 cm, pe care se
depune vaccinul cu ajutorul unui tampon de vată înmuiat în vaccin.
Administrarea vaccinurilor pe căi naturale 1.vaccinarea conjunctivală se foloseşte la păsări şi
constă din instilarea vaccinului în sacul conjunctival. Se practică în imunizarea contra bolii de
Newcastle.
2.vaccinarea nazală se poate practica individual ( la viţel, purcel) sau prin aerosol la păsări.Se
folosesc pulverizatoare, care se folosesc la o distanţă de aproximativ 40cm înălţime de la sol. Se fac
astfel de vaccinări în unele viroze şi contra micoplazmozei aviare.
3.vaccinarea orală ( per os ) se practică prin încorporarea vaccinului în furaj sau apa de băut.
4.sero-vaccinarea constă în aplicarea concomitentă a serului şi vaccinului, imunitatea instalându-se
sub protecţia serului. Se aplică numai în viroze.
După vaccinare se instalează imunitatea activă în curs de 6-25 zile, cu o durată care variază de la 6
luni la durata întregii vieţi a animalului.
 4.4 Autovaccinurile,anatoxinele, substanţele adjuvante
În cadrul vaccinurilor inactivate, o categorie aparte de imunopreparate, este cea
constituită de „vaccinurile de grajd” sau de „focar” denumite şi autovaccinuri.
Autovaccinurile sunt preparate din tulpini microbiene izolate din
focarele de boală şi se utilizează numai la animalele din fermele sau gospodăriile respective.
La baza folosirii acestor tipuri de vaccinuri este permisa, că tulpinile de microorganisme „locale”,
responsabile numai de anumite episoade ale unei boli, prin particularităţile lor antigenice şi de
patogenitate, induc o imunitate mai corespunzătoare decât tulpinile de colecţie.
Aceste autovaccinuri sunt constituite de regulă, fie din culturi bacteriene inactivate, fie din
triturate de organe provenite de la animale moarte sau sacrificate, care conţin antigene bacteriene,
virale şi o masă proteică cu rol adjuvant. Astfel de vaccinuri se prepară pentru prevenirea
colibacilozei, pasteurelozei la mamifere şi păsări, pneumopatiile viţeilor etc.
Anatoxinele sunt vaccinurile constituite din toxine detoxifiate sau aşa numiţii toxoizi. În
1888 Roux şi Yersin au efectuat primele cercetări asupra toxinelor microbiene evidenţiind toxina
bacilului difteric. Mai târziu Babeş, Bering, Kitasato şi Roux, efectuează primele experimente cu
„antitoxina” difterică şi tetanică, deschizând calea prepararii anatoxinelor respective. În
1923 Ramon obţine anatoxina tetanică.
Toate aceste date au demonstrat că filtratele de culturi bacteriene, conţinând exotoxine,
tratate cu formol şi căldură, duc la obţinerea de produse atoxice cu o înaltă valoare imunizantă.
Produsele obţinute se pot folosi ca atare sau adjuvantate cu hidroxid de aluminiu sau fosfat de
aluminiu, substanţele adjuvante sporind mult efectul imunizant.
Anatoxinele se folosesc ca vaccinuri în bolile în care acţiunea agenţilor patogeni se
datoreşte exclusiv toxinelor ( tetanos, botulism, difteria umană). În medicina veterinară
prezintă importanţă anatoxina tetanică folosită preventiv în vaccinarea cailor, specie foarte
sensibilă la tetanos.
Substanţele adjuvante reprezintă substanţele care, fără să aibă o legătură chimică cu un
complex vaccinat îşi măresc valoarea imunizatoare.
Astfel de substanţe ca: CaCl2, saponina, geloza (0,05%), inoculate concomitent sau
inglobate în vaccin, potenţează capacitatea antigenică a acestora. Adjuvantul Freund (1942) este
un ulei mineral în care soluţia apoasă de antigen este emulsionată cu lanolină.
O substanţă adjuvantă larg întrebuinţă în prepararea vaccinurilor de uz veterinar este
hidroxidul de aluminiu. Vaccinurile se prepară în instituţiile specializate, numite biofabrici.
4.5 Serurile imune, clasificarea, condiţiile de preparare.
Serurile imune sunt biopreparate reprezentate de serul sau plasma sanguină obţinută de la
animale imunizate special în acest scop sau de la animale trecute prin boală, şi care inoculate la
animalele sănătoase induc imunitate pasivă, iar la animalele bolnave au rol terapeutic. Serurile
imune sunt clasificate în 2 mari grupe: seruri hiperimune şi seruri convalescent.
Serurile hiperimune sunt produse biologice preparate de către biofabrici, pe animale
hiperimunizate, consecutiv administrării repetate a unui antigen, după un anumit protocol. Ele au o
largă utilizare, fiind produse standartizate, caracterizate printr-un conţinut ridicat în anticorpi, titrul
acestora fiind determinat de către fabrica producătoare.
Prepararea serurilor hiperimune se bazează pe administrarea unor doze mari şi repetat de antigen la
animale donatoare.Ca animale donatoare se folosesc caii, bovinele, ovinele şi porcinele. Calul este
donatorul preferat, oferind avantajul de a reacţiona la un număr mare de antigene ţi de a dona o
mare cantitate de sânge. Taurinele, ovinele şi porcinele se folosesc la prepararea serurilor, fie faţă de
agenţi cu patogenitate strictă de specie. Serul de convalescent reprezintă serul obţinut de la
donatorii care s-au imunizat faţă de un antigen în condiţii naturale, în urma trecerii prin boală.
Obţinerea se face prin sângerări parţiale, cu respectarea strictă a condiţiilor de asepsie. Serul de
convalescent este folosit ca ser homolog, la animale din aceeaşi specie.
Clasificarea serurilor se face după: cantitatea de anticorpi:
1.serurile hiperimune, care conţin o cantitate foarte mare de anticorpi şi se obţin prin administrarea
antigenului nemodificat sau a toxinei ca atare.
2.serurile de convalescent, care se obţin de la animalele care au trecut prin boală în mod natural şi
conţin o cantitate redusă de anticorpi.
3.gamaglobulinele, care reprezintă fracţiunea globulinică din seruri, sunt foarte bogate în anticorpi şi
ca atare se inoculează în cantităţi mici, având o valoare de 4-5 ori mai mare decât serul integral.
după specia pe care s-a preparat:
1.omologi, când se prepară pe o specie animală şi se administrează la aceeaşi specie;
2.heterologi, când se prepară pe o specie şi se aplică la altă specie animală decât specia , pe care s-a
preparat.
după natura antigenului
1.serurile antimicrobiene, când antigenul folosit a fost o bacterie sau un virus;
2.serurile antitoxice, când imunizarea s-a făcut cu toxine;
3.serurile mixte, când conţin atât anticorpi antimicrobieni, cât ţi antitoxici.
Modul de preparare a unui ser
Serurile se prepară în biofabrici, cu respectarea următoarelor etape şi necesită protocoale de lucru
riguroase. În prepararea unui ser sunt necesare următoarele etape:
1.Alegerea antigenului virotic, bacterian sau toxina care trebuie să îndeplinească condiţia purităţii şi
antigenităţii; 2.Stabilirea speciei animale pe care se face imunizarea şi utilizarea în mod special la
cal, bovine şi porcine. Donatorul preferat este calul care reacţionează imunologic cu majoritatea
antigenilor, are o cantitate mare de sânge şi serul lui este relativ bine suportat de alte specii.
3.Hiperimunizarea propriu-zisă, constă în inocularea intravenoasă a antigenului. Primele două, trei
inoculări se fac cu vaccin, următoarele cu antigenul viu, în doze progresive după un protocol de lucru
bine stabilit.
4.Sângerarea, care se poate face parţial, prin scoaterea a circa 1/3 din volumul total de sânge al
speciei sau la „alb”, prin scoaterea întregii cantităţi de sânge prin puncţia cordului ( la cobai).
5.Recoltarea sângelui sau plasmei, prin defibrinare cu perel de sticlă în recipiente sterile, sau prin
exprimarea serului după coagulare pe baghete de sticlă.
6.Titrarea serului se face pentru a se determina cantitatea de anticorpi. Se evaluează faţă de seruri
„ etalon standard” şi se exprimă în unităţi internaţionale.
7.Controlul purităţii de eventualele infecţii bacteriene sau micotice, apărute în timpul recoltării
sângelui.
Condiţiile unui ser bun
Pentru a fi introduse în practică serurile trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie active, adică să conţină o cantitate apreciabilă de
anticorpi; să fie sterile şi să nu fie nociv pentru specia animală la care se administrează.
Serurile trebuie păstrate în condiţii corespunzătoare de temperatură şi întuneric.
Metodele de aplicare a serurilor
Serurile imune se aplică fie în scop profilactic, în focarul de boală la animalele sănătoase, fie curativ, la animalele bolnave ( în special
serurile antitoxice).
Căile de inoculare pot fi intravenoase, intraperitoneal, subcutanat, intramuscular .Serurile nu se administrează „ per os „, întrucât antigenii
sunt cenzuraţi de fermenţii tubului digestiv. Ele pot fi administrate pe această cale numai la animalele nou-născute.