Tema 6.

Anticorpii ( imunoglobulinele )
6.1 Structura anticorpilor
Prin anticorpi (Ac) subînţelegem substanţe chimice complexe sintetizate de către sistemul celular al
imunităţii, ca răspuns la pătrunderea în organism a unui antigen.
Formarea anticorpilor şi capacitatea acestora de a reacţiona cu antigenele in vivo şi in vitro, constituie
componente esenţiale ale răspunsului care se află la baza fenomenului de apărare imună.
Imunoglobulinele se deosebesc de alte proteine din organism prin următoarele caractere:
-sunt singurele proteine a căror sinteză are loc după intervenţia unui stimul antigenic asupra
sistemului imun;
-recunosc şi reacţionează specific cu antigenul care le-a generat sinteza;
-au funcţie de anticorp dar, la rândul lor au caractere antigenice proprii, adică inoculaţi la alt organism induc
formarea de anti-anticorpi;
-sunt singurele proteine care pot activa componentele complementului şi facilitaează
fagocitoza numai prin fenomenul de opsonizare.
Veriga efectoare a răspunsului imun umoral o reprezintă proteinele specifice numite anticorpi sau
imunoglobuline(Ig), sintetizate în urma stimulării cu un anumit antigen, capabil să se unească cu antigenul
inductor, formând aşa numitele „reacţii antigen-anticorp”.
Denumirea ac în funcţie de efectul produs în urma combinării cu antigenul este următoarea: aglutinine pentru cei
ce aglutinează antigenul corpuscular; precipitine pentru cei ce precipită antigenul solubil; lizine ( hemolizine)
pentru cei ce produc liză; opsonine pentru cei ce facilitaeză fagocitoza, reagine pentru cei care determină reacţii de
hipersensibilitate de tip I; sensibilizine pentru cei care sensibilizează suprafaţa unor celule şi fac posibilă liza
dependentă de complement.
Anticorpii sunt proteine serice numite gamaglobuline. Individualizarea acestora se face după
mai multe caractere fizico-chimice:
-precipitarea cu diferite substanţe chimice
-migrarea în câmp electroforetic sau electroforeza prin care se relevă deplasarea imunoglobulinelor în zona gama
globulinelor şi mai puţin în cea a beta globulinelor.
-centrifugarea pentru a se determina constanta de sedimentare „S”.Majoritatea ig sedimentează la
constantele 7 şi19S.
-cromatografia pe schimbători de ioni la filtrarea prin geluri, reprezintă metode ideale pentru separarea şi
purificarea imunoglobulinelor.
În componenţa Ig-lor se localizează cca 20 de aminoacizi esenţiali care intră în alcătuirea oricărei molecule de
proteină.
Molecula de Ig la toate clasele de imunoglobuline este constituită din următoarele componente principale:
-lanţuri H ( heavy-greu) ce sunt alcătuite din 450 de aminoacizi cu g.m. de 50kDa. Lanţul H este alcătuit dintr-o
regiune variabilă (Hv) şi 3 regiuni constante (Hc1; Hc-2; Hc-3) pentru IgG, IgA şi IgD şi a 4-a regiune (Hc -4)
pentru IgM şi IgE. Prin regiunea sa variabilă lanţul H participă la alcătuirea situsului de combinare al anticorpilor.
Ea are o variabilitate mai bine determinată, comparativ cu cea a lanţurilor L, asigurând astefel un potenţial sporit de
recunoaştere a epitopilor. Au fost descrise mai multe tipuri de lanţuri grele, determinându-se mai multe subclase de
Ig: 4 în cazul IgG şi câte 2 în cazul IgM şi IgA. Lanţurile H diferă între ele prin numărul de legături disulfidice şi
secvenţa aminoacizilor care le conferă proprietăţi antigenice diferite.
-lanţurile L(light-uşor) alcătuite din aproximativ 220 de aminoacizi cu greutatea moleculară între 2224kDa.
Lanţurile L se pot întâlni în două variante( lanţuri lambda şi lanţuri k –kappa. Lanţurile L sunt comune pentru
toate clasele de Ig neavând markeri specifici în funcţie de clasa de imunoglobuline. Fiecare lanţ este alcătuit dintr-o
regiune variabilă şi o regiune constantă. Prin regiunea sa variabilă participă la alcătuirea situsului de combinare al
anticorpilor.
Molecula de imunoglobulină cuprinde 2 lanţuri H şi 2 lanţuri L, constituind un tetrapeptid cu formula
generală H2L2. Structurile de imunoglobuline sunt constituite din aproximativ 110 AA şi sunt menţinute prin
punţile disulfidice.Lanţurile H şi L sunt unite între ele printr-o singură legătură în regiunea balama. În lungul
lanţurilor , lanţul L are două legături disulfidice, iar lanţul H are mai multe asemenea legături. Între legăturile
intracatenare disulfidice există nişte structuri cu aspect de buclă, formate din 60-80 aminoacizi, numite domenii.
Prin acţiunea enzimelor proteolitice are loc scindarea moleculei de imunoglobulină în diverse fragmente. Prin
urmare papaina desface molecula de IgG în două porţiuni dintre care unele sunt identice şi care păstrează
proprietatea de a fixa antigenul. Al treilea fragment reprezintă extremitatea constantă a lanţurilor grele din zona
carboxil terminală. Moleculele de imunoglobuline conţin mai multe zone glicolizate, formate din lanţuri de
oligozaharide extrem de variate.
Lanţurile polipeptidice ce formează molecula de imunoglobulină conţin două regiuni: regiunea
C(constantă) şi regiunea V( variabilă).Aceste regiuni ale imunoglobulinelor sunt codificate de gene care se
exprimă împreună în diferite combinaţii.
Funcţiile imunoglobulinelor: imunoglobulinele îndeplinesc în organism două funcţii biologice esenţiale, respectiv o
funcţie biologică de recunoaştere şi de legare a antigenului realizată la nivelul regiunii variabile , şi o funcţie
biologică efectoare realizată la nivelul regiunii constante.
Imunoglobuline se caracterizează prin următoarele funcţii:
-funcţia de recunoaştere şi de legare a antigenului, care se realizează la nivelul regiuni variabile;
-funcţia efectoare ce reprezintă porţiunea de manipulare a moleculelor de imunoglobuline şi este dependentă de
regiunile constante ale moleculelor.

6.2 Clasificarea anticorpilor

Imunoglobulinele se clasifică în 5 clase:
-IgG ( IgY la păsări), IgM, IgA, IgD şi IgE.
Imunoglobulinele în organism îndeplinesc funcţia de anticorpi şi se găsesc sub formă de molecule libere ce circulă
în sânge sub formă de receptori legaţi la suprafaţa unora din celulele implicate în recunoaşterea antigenelor.
Imunoglobulina G şi Y ( IgG şi IgY)
Reprezintă tipul clasic de Ig, fiind clasa majoritară în ser la mamifere si păsări. Se mai localizează în limfă, lichidul
de edem sau ascitic , în lapte, fiind singura imunoglobulină capabilă să traverseze placenta. Are constanta de
sedimentare de 7S şi greutatea moleculară în jur de 150kDa.Moleculele sunt termorezistente. Molecula IgG
reprezintă un monomer format din 2 lanţuri uşoare L, unite între ele printr-o singură legătură disulfidică. Conţine
glucide fiind de fapt o glicoproteină.Se sintetizează după IgM. Anticorpii din clasa IgG sunt predominanţi în
special în stadiile medii şi tardive ale răspunsului imun. IgG se sintetizează în urma inoculării antigenelor solubile
şi virale.
Cantitativ IgG a fost determinată la unele specii de animale cu următoatrele valori: 700-2200 mg/100ml sânge la
taurine, 500-2200 mg/100ml sânge la porc. La om reprezintă majoritatea imunoglobulinelor din ser, 7075% din
total şi constituie anticorpii protectori. La om au fost descrise 4 subclase de IgG.
IgY este clasa predominantă la păsări. Structural există diferenţe clare între IgY şi IgG în ce priveşte lanţurile grele
şi regiunea balama. Molecula este constituită din 2 lanţuri H şi 2 lanţuri L, şi este constituită din 4 domenii
constante şi unul variabil.IgY prezintă o stabilitate mai redusă la pH acid şi o rezistenţă mai mică la digestia cu
pepsină.
La păsările anseriforme ( gâşte, raţe) s-au evedenţiat o formă de IgY cu greutatea moleculară de 120 kDa, aceasta
fiind o imunoglobulină trunchiată., la care lipsesc domeniile terminale C3-C4, în timp ce la găini şi prepeliţe se
identifică molecule IgY integere.
Imunoglobulina M ( IgM)
Este o moleculă gigantă pentameră, formată din 5 subunităţi cu formula generală (L2 H2)5. Molecula IgM are
greutatea moleculară foarte mare de 950-1000 kDa şi o constantă de sedimentare de 19S. Este rezistentă la
56C.Include câte 2 lanţuri uşoare L şi 2 lanţuri greleH. Între subunităţile monomerice ale moleculei de IgM,
legătura este asigurată de un polipeptid suplimentar, numit lanţulJ şi o enzimă ce catalizează o reacţie de schimb
disulfidic. Lanţul J este bogat în cisteină, are caractere acide accentuate şi o g.m. de 20kDa.
Moleculele de IgM au o mare capacitate de aglutinare, opsonizare şi liză, de activare a complementului. IgM este
cea mai răspândită imunoglobulină, fiind prezentă la toate vertebratele, inclusiv în serul peştilor cartilaginoşi. Este
predominantă în ser. Molecula de IgM nu trece diaplacentar la om, însă trece la unele specii de animale. Se găseşte
sub formă de receptor pentru antigen la suprafaţa limfocitelor B.
Concentraţia serică a IgM se situează în jurul valorilor de 50-190 mg/100ml la om, 250-280 mg/100ml la taurine şi
100-130 mg/100ml la porc.
Imunoglobulina A (Ig A)
Imunoglobulina A este alcătuită din două sisteme de imunoglobulină: Ig A serică şi IgA secretoare.
Imunoglobulina A are proprietatea de a produce polimeri cu constante de sedimentare de 10S, 13S, 15S şi 17-18S,
care corespund unor di-,–tri, –tetra sau pentamere. Funcţia de bază a anticorpilor din clasa IgA are loc la nivelul
mucoaselor şi secreţiilor, asigurând procesele de apărare locală. Este sintetizată de limfocitele B îndeosebi de la
nivelul plăcilor Peyer. Imunoglobulina
A se localizează din abundenţă în ser. Molecula reprezintă un polimer, are un coeficient de sedimentare de 7S, o
greutate moleculară de 160kDa fiind alcătuită după acelaşi model ca si monomerul clasic de IgG. Se cunosc două
subclase de IgA: IgA1 ( localizată 80% în ser) şi IgA2 ( circa 10% ).L anţurile L ale IgA1 sunt legate de lanţurile
H prin legături disulfidice –S-S- iar în cazul IgA2 prin legături neconvalente.Diferenţa importantă dintre IgA1 şi
IgA2 este nivelul regiunii balama. Imunoglobulina A are o activitate slabă ca anticorpi faţă de antigenele întroduse
prin imunizare sistemică, un slab efect opsonizat şi nu are capaciatea de a liza complementul. Imunoglobulina A
serică leagă antigenele din sânge, transportându-le înapoi în mucoase.
Imunoglobulina A secretoare constituie principala imunoglobulină existentă în secreţiile salivare, nazale,
bronhice, gastrointestinale şi mamare, fiind secretată de către plasmocitele prezente în corionul mucoaselor. IgA
secretoare asigură rezistenţa locală la nivelul mucoaselor, datorită funcţiilor sale antimicrobiene şi antivirale. Ea
împedică penetrarea bacteriilor în celulele epiteliale ale mucoaselor, inhibând fixarea microbilor pe suprafaţa
acestor celule. La nivelul mucoaselor IgA este implicată în apărarea faţă de diverse antigene nocive, cu care
formează agregate stabile, care ulterior sunt eliminate.
Anticorpii din clasa IgA nu pot aglutina , precipita sau liza antigenele corpusculare, dar posedă activitate
bactericidă intensă. La naştere copii sunt lipsiţi de IgA serică, pe care o primesc de la mame în cursul alăptării.Ei îşi
produc proporţiile de IgA după 30 de zile de viaţă extrauterină.
Imunoglobulina D ( Ig D)
Reprezintă imunoglobulina serică, dar se localizează în cantităţi foarte mici. Are o structură monomerică, cu
constanta de sedimentare de 6,6S şi o greutate moleculară de 170-180 kDa. Regiunea balama a acestei
imunoglobuline este foarte mare, ceea ce favorizează proteolizarea lor în sânge.
Imunoglobulina D a fost evidenţiată în tonsile, limfonoduri, mai rar în splină şi mucoasa intestinală.
Imunoglobulina D se localizează în organism sub formă de molecule solubile, care circulă în sânge şi sub formă de
receptor pentru antigen pe suprafaţa limfocitelor B. ImunoglobulinaD în cantităţi înalte a fost constatată la
majoritatea bolnavilor de pneumonie viro-bacteriană, cu diverse infecţii respiratorii. În unele boli autoimune.
Imunoglobulina E ( IgE)
Prezintă anticorpi denumiţi reagine sau anticorpi sensibilizanţi ai pielii. Acest tip de imunoglobuline sunt
alcătuite din 2 lanţuri L şi 2 lanţuri H cu greutatea moleculară de 180 kDa şi o constantă de sedimentare de 8S.IgE
este foarte sensibilă la acţiunea temperaturii, se denaturează total după o încălzire la 56C, timp de 30 minute.
Limfocitele Tsupresor au rol important în reglarea răspunsului imun prin această clasă de anticorpi.
S-au constatat creşteri ale nivelului imunoglobulinei E în afecţiunile alergice şi în infecţiile parazitare. Răspunsul
imun prin anticorpi IgE ste precoce, apărând imediat după IgM şi înainte de IgG, producţia lor prelungindu-se luni
sau chiar ani de zile, ceea ce se explică prin persistenţa riscului anafilactic şi durata lungă a manifestărilor alergice.
IgE se localizează în cantităţi foarte reduse în ser, fiind un anticorp cu afinitate pentru celulele de origine
mezenchimală.
Anticorpii monoclonali
În condiţii fiziologice normale, în serul unui individ sănătos, cât şi după imunizări, în organism sunt prezente
concomitent imunoglobuline care aparţin la diferite clase şi subclase şi care exercită funcţii multiple de anticorpi.
Serurile, conţin mai mulţi anticorpi în funcţie de determinanţii sau epitopii antigenului. Serurile convenţionale
clasice sunt policlonale, având şi anticorpi inutili.
În formarea anticorpilor monoclonali intervin două celule: limfocitul B luat din splina de şoarece, imunizat contra
hematiei de oaie care se clonează şi se clonează şi se ajunge la o clonă specifică şi celulă mielomatoasă de şoarece.
Principiul producerii anticorpilor monoclonali constă în fuzionarea acestor două celule. În ceea ce priveşte
necesitatea de fuzionare şi de participarea fiecăruia dintre celule la edificarea anticorpilor monoclonali, limfocitul B
vine cu informarea antigenică iar celula mielomatoasă vine cu două proprietăţi:
- celula mielomatoasă produce imunoglobuline, dar totdeauna de un singur tip, de obicei IgG;
-această celulă are capacitatea de diviziune practic infinită.
Aplicaţiile în practică ale anticorpilor monoclonali se rezumă:
-anticorpii monoclonali prezintă o serie de avantaje deosebite în diagnosticul foarte divers imunologic.
 -diferenţierea tipurilor de bacterii sau virusuri, strâns înrudite;
-identificarea hlamidiilor;
-identificarea rapidă şi specifică a germenilor din diarile nou-născuţilor;
-identificarea salmonelelor în timp scurt ( 2 ore) din alimente ( procedeul clasic durând 6 zile);
-identificarea virusurilor respiratorii ;
-dozarea progesteronului;
-depistarea şi suptavegherea unor celule maligne în special din colon şi rect;
-pentru identificarea populaţiilor şi subpopulaţiilor de limfocite etc.

6.3 Biosinteza şi catabolismul imunoglobulinelor

Procesul biosintezei imunoglobulinelor se realizează în interiorul plasmocitului prin formarea

independentă a lanţurilor H şi L la nivelul ribozomilor, fiecare lanţ fiind
codificat de o genă separată în interiorul celulei secretoare. Asamblarea lanţurilor polipeptidice se face la nivelul
reticului endoplasmatic plasmocitar.
Sinteza imunoglobulinelor se supune legii cibernetice în sensul că la un prag înalt de concentraţie
biosinteza este inhibată , iar în cazul scăderii nivelului de imunoglobuline în umori, procesele de sinteză sunt
accelerate.
Catabolizarea moleculelor de imunoglobuline reprezintă un proces fiziologic care permite înlocuirea permanentă a
moleculelor mature cu altele tinere cu menţinerea unui nivel constant al lor în organism. S-a constatat o rată de
catabolizare direct proporţională concentraţiei de imunoglobulină şi timpului exprimat în zile. Totodată există şi
dependenţă şi fată de clasa de imunoglobuline, de specia animală, de viteza de sinteză a moleculelor, de nivelul
concentraţiei lor în ser etc.
Procesul de degradare al imunoglobulinelor se realizează la nivelul ficatului precum şi la nivelul altor organe bogate
în sistem reticulo-histiocitar.
Mecanismele care stau la baza catabolizării moleculelor de imunoglobuline nu sunt bine cunoscute fapt pentru care
au fost emise diferite ipoteze prin care se încearcă explicarea lor.
S-a constatat, că catabolizarea selectivă susţine că molecula de imunoglobulină, atunci când îmbătrâneşte, îşi
modifică conformaţia devenind străină de organism Receptorii de protecţie sunt caracteristici catabolizării
imunoglobulinelor, iar acestea au receptori de membrană faţă de Fc. Celulele pot lega moleculele din ser fie direct,
fie prin intermediul acestor receptori. Moleculelllle fixate
, odată ajunse în celulă în lipsa protecţiei pe care o conferă receptorii, sunt atacate de către „ protein-
disulfidreductază”, o enzimă care desface legăturile dintre lanţurile H sau dintre H şi L.
Imunoglobulinele sunt permanent degradate şi resintetizate în organism. Viteza de degradare şi cea de sinteză sunt
echilibrate, în aşa fel încât mărimea rezervei din organism să se menţină constantă.
Catabolismul este influenţat de o serie de factori:
-metabolismul organismului gazdă;
-unele particularităţi de structură; -temperatura;
-concentraţia imunoglobulinelor;
Procesul de degradare al imunoglobulinelor se realizează la nivelul ficatului şi altor organe bogate în sistem reticulo-
histiocitar.
Dinamica imunoglobulinelor în răspunsul imun umoral se caracterizează prin diverse caracteristici datorate că, in
cazul unei stimulări antigenice, organismul va reacţiona prin sinteza de anticorpi. Acest răspuns poartă denumirea de
„răspuns primar”.Prima categorie de anticorpi specifici care apar sunt anticorpii IgM a căror crestere este de 80
molecule/sec. Şi au tendinţa de epuizare rapidă. Mai târziu apare IgG a cărei creştere este lentă şi progresivă cu
tendinţă înspre descreştere. Dacă organismul revine în contact cu acelaş antigen are loc dezvoltarea răspunsului
secundar şi prin urmare majorarea IgM este neglijabilă şi se epuizează rapid, în timp ce anticorpii IgG cresc intens si
rapid atingând un nivel ridicat şi persistent.