Populațiile limfocitare

• reprezintă 20 – 40% din leucocitele circulante

• din punct de vedere morfologic, există 2 tipuri de limfocite:
mici – reprezintă 80 – 85% din limfocitele periferice, au diametrul = 6 – 9 microni și un nucleu voluminos astfel încât raportul
nucleo-citoplasmatic este supraunitar; limfocitele T și limfocitele B
mari – reprezintă 15 – 20% din limfocitele periferice, au diametrul = 10 – 16 microni, raportul nucleo-citoplasmatic = 1,
prezintă granulații abundente și voluminoase, motiv pentru care au primit inițial numele de LGL (limfocite cu granulații mari);
celulele NK și K implicate atât în imunitatea înnăscută, dar mai ales în răspunsurile imune celulare
• testul rozetării permite diferențierea între limfocitele T și limfocitele B
♦ se separă limfocitele mici de celelalte celule sangvine prin tehnici de gradient (centrifugare) și sunt puse în contact cu eritrocite
de oaie sau de berbec
♦ aceste eritrocite vor forma legături doar cu limfocitele T – eritrocitele se vor așeza pe suprafața limfocitelor T sub forma unei
rozete, acest lucru fiind posibil datorită faptului că limfocitele T au pe membrană receptorul CD2 (receptor de adeziune)
• ulterior, s-a demonstrat că limfocitele T separate prin testul rozetării au comportamente diferite și s-a ridicat ipoteza heterogenității
limfocitelor T; pentru a face diferența între subtipuri s-au utilizat teste cu anticorpi monoclonali specifici pentru fiecare tip de
receptor de pe membrana limfocitului
♦ anticorpii monoclonali obținuți prin hibridizare sunt marcați cu o substanță fluorescentă, sunt puși în contact cu limfocitele și se
fixează pe un singur tip de receptor, iar aceste cupluri sunt puse în evidență prin intermediul microscopiei cu imunofluorescență și,
în plus, pot fi numărate limfocitele care fixează un anumit anticorp monoclonal
♦ această tehnică poartă numele de citometrie în flux

Caracteristici generale
Limfocitele T
• sunt celule intens recirculante (60% din limfocitele circulante sunt limfocite T)
• au o durată lungă de viață (ani → zeci de ani sau toată viață dacă limfocitul T are memorie imunologică)
• se diferențiază de limfocitele B prin testul rozetării și se diferențiază între ele prin citometrie în flux

Limfocitele B
• sunt esențiale pentru declanșarea răspunsurilor imune umorale deoarece sintetizează și secretă anticorpi care identifică și
neutralizează diverși patogeni
• în limfocitele B se generează răspunsul imun umoral față de 2 categorii de antigene:
T-dependente – este necesară cooperarea cu limfocitele T helper
T-independente – sunt de 2 tipuri: de tip 1 (lipopolizaharide din germenii Gram negativi sau acizi nucleici) și de tip 2 (structuri
zaharidice repetitive din capsulele germenilor Gram pozitivi); nu necesită participarea limfocitelor T helper
• din punct de vedere funcțional, sunt cele mai complexe dintre limfocite, dar, în comparație cu limfocitele T, sunt celule mai puțin
recirculante (mai statice), în majoritatea timpului regăsindu-se în organele limfoide secundare, în zonele B-dependente
• au o durată de viață mai scurtă decât cea a limfocitelor T: de ordinul săptămânilor sau lunilor pentru limfocitele B naive și de
ordinul anilor pentru limfocitele B cu memorie, această diferență fiind dată de capacitatea limfocitului B de a sintetiza factori
antiapoptotici (limfocitele B naive nu au această capacitate de sinteză și, dacă după un anumit timp nu reușesc să facă un contact
activator cu un antigen, vor intra în apoptoză)

Tipuri de limfocite T – 2 tipuri: β (95 – 99%, receptorul TCR este format dintr-un lanț și unul β): LT helper, LT citotoxice, LT cu
memorie, LT reglatorii și LT helper 17
γδ (1 – 5%)
Limfocitele T helper
• cooperează, schimbă informație cu alte tipuri de celule:
limfocitele B – în urma cooperării, și limfocitele T, și limfocitele B se transformă în blaști și se generează RIU
limfocitele T citotoxice → RIC
macrofagele (în anumite condiții) → RIC
• sunt celule CD4+ (epitopii le vor fi prezentați pe molecule MHC II)
• în urma prezentării epitopilor, se activează, intră în diviziune și diferențiere în funcție de condițiile de mediu (în funcție de
citokinele din mediu)
■ dacă în mediu există INF-γ secretat de celulele NK sau de leucocitele dintr-un proces inflamator, limfocitul T naiv se diferențiază
în profil Th1 care secretă INF-γ
■ IL-12 secretată de macrofage și celulele dentritice (APC-uri profesioniste) → Th1 care secretă predominant INF-γ
■ IL-4 secretată de mastocite (dar și de alte leucocite din focarul inflamator) → Th2 care secretă IL-4, dar și IL-5 și IL-13
■ IL-6 și TGF-β secretate de leucocitele dintr-un focarul inflamator, într-o perioadă mai tardivă a inflamației → Th17 care secretă
IL-17 (cu rol reglator), dar și IL-6
■ TGF-β secretat de macrofagele stimulate în focarul inflamator, într-o perioadă mai tardivă a inflamației → LTreg care secretă
TGF-β
■ IL-10 secretată la sfârșitul inflamației → LTreg care secretă IL-10 (rol antiinflamator și imunoreglator)
 Limfocitele T citotoxice
• sunt 90% CD8+ și 10% CD4+
• cele CD8+ recunosc epitopi prezentați pe molecule MHC I, iar cele CD4+ recunosc epitopi prezentați pe molecule MHC II
• distrug celulele modificate care au devenit non-self; LTc CD4+ nu au doar rol distructiv, ci și rol reglator (reglează mecanismele
răspunsului imun celular)

Limfocitele T cu memorie
• apar la sfârșitul unui răspuns imun primar
• au o durată de viață lungă
• prezintă receptorul CD45 într-o izoformă mult mai activă (CD45RO), pe când limfocitele T naive prezintă izoforma CD45 RA (mai
lentă)
• se activează rapid, au nevoie de cantități foarte mici de antigene și descarcă interleukine în cantități mari

Limfocitele T reglatorii
• inițial, au fost denumite limfocite T supresoare
• sunt celule CD4+ și CD25+ (receptorul pentru IL-2)
• recunosc epitopi prezentați pe molecule MHC II cu aceeași specificitate ca și limfocitele T helper (recunoașterea se realizează prin
receptorii TCR și CD4), doar că după recunoaștere blochează răspunsul imun
• această supresie este foarte importantă în 3 situații: în situația fiziologică (oprirea răspunsului imun)
oprirea răspunsurilor imune față de antigenele self → blochează apariția
bolilor autoimune
supresia răspunsului imun față de antigenele tumorale (valență negativă)

Limfocitele Th17
• se diferențiază din limfocitele T helper naive dacă în mediu există IL-6 și TGF-β
• secretă IL-17 (prezentă în toate bolile autoimune, dar nu reprezintă cauza acestor boli, nu generează bolile autoimune), INF-γ, IL-6
și IL-22
• sunt primele distruse în infecția cu HIV
• recrutează neutrofile în procesul inflamator, pentru imunitatea înnăscută

Limfocitele T γδ
• recunosc direct antigenele native (cu structură lipidică sau proteine de dimensiuni mici, care nu necesită prelucrare) și nu necesită
prezența moleculelor MHC
• stimulează inflamația
• se cantonează la porțile de intrare (tub digestiv, piele) și generează o apărare rapidă față de niște specii de microorganisme cu care
omul este în contact din cele mai vechi timpuri, față de antigene care produc cele mai frecvente îmbolnăviri (Haemophilus influenzae,
bacilul Koch)

Limfocitele T NK
• au atât receptori TCR β, cât și receptori NKR
• spre deosebire de limfocitele T care recunosc epitopi prezentați pe molecule MHC, limfocitele T natural killer recunosc epitopi
prezentați pe CD1d
• după activare, exercită simultan și funcție de helper, și funcție de citotoxice
• participă în apărarea antitumorală, dar s-a demonstrat și că asigură apărarea față de celulele infectate cu virus herpetic

Maturarea și diferențierea fenotipică a limfocitelor T

• limfocitele T au origine în maduva hematogenă și sunt eliberate în circulație prin citodiabază sub forma limfocitelor T imature ce
au pe membrană doar receptorii CD44 (receptori de adeziune pentru venulele timice)
• timusul exercită o acțiune chemoatractantă față de limfocitele T imature, desfășurată de 2 categorii de celule din timus:
celule epiteliale și stromale – descarcă 2 tipuri de molecule: SDF (factorul derivat din stromă) și CCL (liganzi pentru
chemokine; CCL19 și CCL21)
celule endocrine → timulina, factorul hormonal timic, timopoietina și factorul celular stem (ulterior)

• acești compuși se descarcă în perioada intrauterină când începe diferențierea limfocitelor T; această diferențiere continuă și post-
natal
• acești compuși atrag local limfocitele T imature, care prin receptorii CD44 se fixează pe venulele timice, traversează endoteliul și
membrana bazală și pătrund în timus
• din acest moment, limfocitele T imature vor descrie un circuit sinusoidal între corticala și medulara timusului

• limfocitele T imature ies din circulație la joncțiunea dintre corticală și medulară → ajung subcapsular, unde staționează o perioadă
și primesc numele de limfocite T progenitor pluripotente, iar în acest stadiu prezintă următorii receptori pe membrană:
CCR7 (receptorul pentru chemokine) – leagă liganzii CCL19 și CCL21 secretați de celulele epiteliale din zona subcapsulară
CD34 (receptorul pentru factorul celular stem)
CD44
 • apoi ajung în zona subcorticală, unde devin limfocite T dublu negative (sunt CD4- și CD8-); acest stadiu se menține până când
limfocitele ajung la nivelul medularei și se descriu 4 substadii:
■ LTDN1 – CD4-, CD8-, c-kit, CD34, CD44
♦ hormonii eliberați de celulele endocrine ale timusului acționează ca niște factori de creștere, se fixează pe receptorii c-kit și
CD34 și generează semnale activatoare în interiorul limfocitului imatur
■ LTDN2 – CD4-, CD8-, c-kit, CD25 (receptorul pentru IL-2), CD44
♦ începe transcripția genică pentru lanțul al receptorului TCR
♦ în acest stadiu, limfocitele se adăpostesc în corticala profundă a timusului, printre numeroasele prelungiri ale celulelor epiteliale
timice (nursing cells – descarcă factori de creștere, compuși trofici pentru aceste limfocite)
■ LTDN3 - CD4-, CD8-, c-kit, CD25, CD44, CD34
♦ începe sinteza lanțului β
♦ scad numeric receptorii de la nivelul membranei
♦ celulele epiteliale timice încep să exercite funcția de APC (expun diverși epitopi self pe molecule MHC) → toleranța
imunologică
♦ o parte din acești epitopi self provin din sânge, din restul organismul, iar cealaltă parte este sintetizată de celulele epiteliale
timice (acestea sunt înzestrate în genom cu posibilitatea de a sintetiza foarte multe tipuri de epitopi self din întregul organism; poate
să mimeze fragmente din celule și țesuturi din afara timusului)
♦ celulele timice secretă masiv timopoietină, IL-7 și reîncep secreția factorului celular stem, motiv pentru care reapare
receptorul CD34
■ LTDN4 – se află în zonele cele mai profunde ale corticalei timice, în imediata vecinătate a medularei
♦ dispar toți receptorii de la nivelul membranei pentru o scurtă perioadă de timp
♦ ulterior, începe sinteza receptorilor CD4 și CD8

• apoi intră în medulară și se transformă în limfocite T dublu pozitive (CD4+, CD8+ → pot recunoaște și molecule MHC I, și
molecule MHC II)
♦ lanțul al receptorului TCR se rearanjează structural și conformațional
♦ reapare receptorul CCR7, iar limfocitele T dublu pozitive se reîntorc în corticală și pe parcurs pierd fie CD4, fie CD8

• ajunse în corticală devin limfocite T simplu pozitive (CD4+ sau CD8+), după care părăsesc timusul sub formă de limfocite T
mature naive (se află în faza G0 a ciclului celular)

• mecanismul prin care limfocitele T dublu pozitive devin simplu pozitive nu este complet elucidat, însă există 2 ipoteze:
teoria stochastică – diferențierea spre CD4+ sau CD8+ se face întâmplător, aleator, în funcție de abilitatea receptorilor de a
recunoaște (dacă întâmplarea face ca receptorul CD4 să recunoască primul epitopul pe molecula MHC II, limfocitul devine
CD4+)
teoria instructivă – recunoașterea pe un anumit receptor (CD4 sau CD8) exclude imediat receptorul inutil (dacă a avut loc
recunoașterea epitopului pe molecula MHC II, limfocitul devine CD4 + și imediat este blocată sinteza receptorului CD8)
• s-a demonstrat că în toate organismele umane, numărul de limfocite CD4+ este aproximativ dublu față de cele CD8+, raport ce poate
fi explicat prin teoria haosului dictată de necesitățile organismului în evoluție

• odată ce au fost eliberate în circulație, limfocitele T sunt intens recirculante, se deplasează permanent între circulația periferică și
zonele T-dependente din organele limfoide secundare (dacă nu vor fi stimulate cu un epitop potrivit, după un anumit timp, vor intra în
apoptoză → încearcă să evite apoptoza căutând epitopi pentru care are receptori)

Mecanismele de activare a limfocitelor T

• fenomenul de activare a limfocitelor T este evenimentul central în majoritatea răspunsurilor imune deoarece, după activarea
limfocitelor T, răspunsurile imune se vor derula ireversibil fie spre RIU, fie spre RIC

Condiții de activare a limfocitelor T

• activarea limfocitelor T se poate realiza doar prin antigene T-dependente, numai după ce acestea au fost prelucrate în celulele
prezentatoare de antigen (limfocitul T nu poate recunoaște direct antigenele native deoarece nu este abilitat prin receptori; limfocitul T
nu poate endocita și prelucra antigenele native)
♦ s-a demonstrat existența unei categorii speciale de limfocite T care pot recunoaște direct antigenele native fără a necesita
intermedierea APC-urilor (limfocitele T γδ)

• a doua condiție pentru activarea limfocitelor T constă în existența obligatorie a unui schimb informațional (cooperare celulară)
bidirecțional între APC și limfocitul T, ce presupune 2 căi: o cale anterogradă și o cale retrogradă
• trebuie să se producă multe cicluri de activare anterogradă și retrogradă pentru că doar atunci se atinge pragul complet de activare
al limfocitului T
► Calea anterogradă
• reprezintă totalitatea semnalelor activatoare venite dinspre APC → limfocitul T și a primit acest nume deoarece respectă direcția pe
care se prezintă epitopul
• în urma semnalizării pe calea anterogradă, limfocitul T va fi activat pe 2 căi: pe calea epitop – MHC ce semnalizează spre TCR –
CD3 de pe limfocitul T și co-stimularea prin B7 (CD80) ce semnalizează spre CD28 de pe limfocitul T
• în urma acestei activări, se produc următoarele evenimente: limfocitul T se activează metabolic
limfocitul T își activează mitozele și generează expansiunea clonală
limfocitul T se maturează funcțional (începe să producă și să
descarce citokine)

• activarea anterogradă are 2 etape: o etapă antigen-nespecifică

o etapă antigen-dependentă
Etapa antigen-nespecifică
• permanentă și obligatorie
• reprezintă tatonarea permanentă între membrana limfocitului T și membrana APC-ului controlată prin cuplurile de adeziune:
de linia I: CD2 (limfocit T) – LFA3 (APC), numeroase și foarte stabile
de linia a II-a: LFA1 (limfocit T) – ICAM (APC), mai puțin numeroase și mai puțin stabile
• aceste cupluri de adeziune se creează permanent și se constituie ceea ce poartă numele de efectul de fermoar prin care cele 2
membrane îndeplinesc 2 funcții: se realizează supravegherea imunologică și, prin aceste contacte permanente, limfocitul T este
pregătit pentru un eventual semnal activator de la antigen

Etapa antigen-dependentă
■ CD4 recunoaște domeniul 2 al moleculei MHC II → dacă molecula MHC II este vidă, CD4 transmite semnalul către protein-
tirozin kinazele Lck și Fyn; în momentul în care primesc semnalul venit de la CD4, aceste kinaze se autofosforilează și devin complet
inactive → limfocitul T generează toleranță imunologică față de molecula MHC II care este recunoscută ca fiind self

• dacă molecula MHC II prezintă un epitop, acesta este prezentat limfocitului T CD4 + (limfocit T helper) → TCR recunoaște
domeniile 1 și β1 ale moleculei MHC II prin CDR1 și CDR2, iar CDR3 fixează epitopul (recunoaștere antigenică asociativă
intrareceptorială) → semnalul este transmis segmentului intracelular și preluat de lanțurile γ, δ, ε și δ (zeta) ale receptorului CD3 →
lanțurile δ sunt interconectate cu CD45 și, prin aceste interconexiuni, semnalul este transmis spre CD45 (protein-tirozin fosfatază) →
CD45 se activează și taie grupările fosfat inhibitorii de pe protein-tirozin kinazele Lck și Fyn → în momentul în care aceste grupări
fosfat au fost înlăturate, Lck și Fyn se desfac de pe CD4 și se orientează spre ansamblul TCR – CD3
• toți receptorii TCR, CD3, CD4 și CD45 sunt aduși în foarte strânsă proximitate prin efectul ondulant al plutelor lipidice
membranare
• Lck și Fyn se deplasează spre domeniile ITAM are receptorului CD3 pe care le fosforilează (sunt fosforilate resturile de tirozină din
aceste domenii); fosforilarea tirozinei din domeniile ITAM este în relație de directă proporționalitate cu numărul de receptori TCR
ocupați cu epitopi
• cele 3 domenii ITAM fosforilate ale lanțurilor δ atrag kinaza ZAP70 din citosol, care devine la rândul ei substrat pentru kinazele
Lck și Fyn ce introduc la acest nivel grupări fosfat → ZAP70 se activează și începe să efectueze autofosforilări suplimentare (se încarcă
cu grupări fosfat și prin autofosforilare) → grupările fosfat sunt vizualizate de 2 proteine adaptor care recrutează fosfolipaza C γ
• fosfolipaza C γ atacă fosfolipidele membranare și declanșează cascada fosfatidilinozitoldifosfatului (PIP 2) → IP3 (inozitoltrifosfat)
și DAG (diacilglicerol)

• IP3 difuzează în profunzime și se fixează pe receptori specifici de pe membrana reticulului endoplasmic (IP3R) → receptorul și
membrana reticulului se destabilizează, deschizându-se canelele de calciu → calciu pătrunde în citosol datorită gradientului de
concentrație
• pe lângă acești ioni de calciu eliberați din reticulul endoplasmic (majoritari), din exteriorul limfocitului T pătrund ioni de calciu prin
canale specifice, în urma semnalelor venite prin TCR
• această deversare masivă de calciu duce la creșterea concentrației citosolice de 6 – 10 ori față de repaus → activează calmodulina
→ activează calcineurina → activează factorii de transcripție NF-AT (factorul nuclear al limfocitelor T activate) și AP-1 (factorul
activator proteic)
• NF-AT și AP-1 ajung în nucleu și activează transcripția genică, rezultatul fiind activarea metabolică a limfocitului T și producția
de citokine (IL-2, IL-4, TNF)

• DAG activează protein kinaza C → cascade de fosforilare (în prezența ionilor de calciu) → activează NF-kB → ajunge în nucleu,
rezultatul fiind producția de IL-2 (se va sintetiza de 100 de ori mai mult față de situația de repaus a limfocitului, fiind cel mai
important stimulator autocrin și paracrin al limfocitului T) și de receptor pentru IL-2 (CD25)

■ dacă limfocitul T este CD8+, receptorul CD8 recunoaște bucla 3 a moleculei MHC I → dacă molecula MHC I este vidă, CD8
transmite semnalul către protein-tirozin kinazele Lck și Fyn → se autofosforilează și devin complet inactive → toleranță
imunologică

■ în urma activării prin TLR, APC-ul expune pe membrană molecula B7 (CD80) imediat recunoscută de receptorul CD28 de pe
limfocitul T (co-stimulare)
• în urma co-stimulării, sunt activate alte cascade kinazice care vor duce la activarea NF-kB → producția unor cantități mari de
citokine (limfocitul T se maturează funcțional)
 ‼ Toate semnalele plecate prin TCR, CD4, CD45, CD28 sunt transmise și spre niște enzime ce se numesc kinazele ciclin-dependente
(kinazele ciclului celular, CDK) – prin fosforilări succesive, semnalizează spre nucleu și are loc creșterea cantității de ADN
• creșterea cantității de ADN se face pe măsură ce limfocitul T trece prin etapele ciclului celular, CDK controlând trecerea G1 → S și
G2 → M (punctele de restricție ale ciclului celular)
• aceste tranziții corespund creșterii cantității de ADN până la dublarea acesteia → atingerea unei mase critice → mitoză
(expansiunea clonală)

► Calea retrogradă
• reprezintă totalitatea semnalelor activatoare venite de la limfocitul T → APC
• această semnalizare este realizată prin citokinele pe care limfocitul T activat le secretă
• aceste citokine vor stimula APC-ul suplimentar (a fost deja activat prin antigenul nativ) și, în aceste condiții, APC-ul se activează
complet și începe să producă și să expună un număr din ce în ce mai mare de molecule MHC II ce amplifica funcția de APC
• dacă APC-ul este macrofag, poate să devină celulă distructivă, efectorie, în răspunsul imun celular atacând diverse ținte celulare
modificate

Consecințele activării limfocitelor T

• în urma activării, limfocitele T trec în starea de limfoblast T, prezentând următoarele caracteristici: dimensiuni mult mai mari,
nuclei voluminoși și citoplasmă abundentă cu numeroase organite, mai ales mitocondrii (asigurare energetică) și reticul endoplasmic
rugos (sinteza proteinelor de export)
• aceste modificări justifică producția și eliberarea de citokine, însă sunt sintetizate și proteine membranare care rămân inclavate în
membrană, fiind dovedită sinteza suplimentară de TCR și de molecule de adeziune (mai ales LFA1)
• moleculele de LFA1 suplimentar apărute duc la formarea unui număr mult mai mare de cupluri de adeziune de linia a II-a →
constituie sinapsa imună

• limfoblaștii T intră în mitoze (în medie, se succed de 2 – 3 ori în 24 de ore, timp de 5 zile) → expansiunea clonală
• limfoblaștii care au reușit să depășească faza G2 a ciclului celular devin limfocite T efectorii: helper sau citotoxice cu memorie –
limfocite care nu mai pot reveni în faza G0 a ciclului celular, rămân într-o stare intermediară între G0 și G1 ce poartă numele de stare de
preactivare din care limfocitul T se va activa mult mai rapid

Diferențierea sau maturarea funcțională a limfocitelor B

• au originea în măduva hematogenă
• celula stem unipotentă se tranformă în prolimfocit B → prelimfocit B sau limfocit B imatur; sub formă de limfocit B imatur
părăsește măduva hematogenă, migrează în circulație și pătrund în splină unde câștigă capacitatea de răspuns față de antigene (se
maturează)
• limfocitul B imatur prezintă pe membrană receptori BCR de tip IgM, CD19 (prezent la toate limfocitele B, inclusiv la precursori) și
receptorul pentru IL-7
• singurul organ capabil să secrete IL-7 este splina → prin intermediul receptorului pentru IL-7, limfocitele B imature pătrund în
splină și, după diapedeză, se localizează în foliculii splenici primari – la acest nivel, limfocitele B trebuie să rămână o anumită
perioadă de timp pentru a se matura și, pentru a nu fi obligate să părăsească splina, dezvoltă mecanisme de autocontrol al homing-
ului

Mecanisme de autocontrol al homing-ului

■ secreția unor cantități mici de INF-γ → INF-γ în cantități mici inhibă adeziunea și migrarea limfocitelor B astfel că acestea rămân
cantonate în splină (cantitățile mici de INF-γ au rol antiinflamator)

■ sinteza și expunerea pe membrană a receptorului CCR2 → limfocitele B imature sintetizează și expun pe membrană CCR2 și, în
același timp, produc CCL2
♦ CCL2 se fixează pe CCR2 → este blocată expunerea de molecule de adeziune intercelulară → limfocitele B nu pot părăsi splina

Mecanismele de diferențiere și supraviețuire a limfocitelor B în splină

• factorul implicat în diferențierea și supraviețuirea limfocitelor B în splină este receptorul CD74 (lanțul inhibitor al moleculei MHC
II)
• CD74 fixează cu mare afinitate citokina MIF (factorul inhibitor al migrării macrofagelor) → prin CD74 pleacă semnale în interiorul
limfocitului B, care, în final, ajung să activeze factorul de transcripție NF-kB → se obțin 2 răspunsuri fundamentale:
limfocitul B intră în faza S a ciclului celular (creșterea masivă a sintezei de ADN) → mitoză
stimulează sinteza de factori antiapoptotici
Mecanismele de activare a limfocitului B prin antigene T-dependente și antigene T-independente de tip 2 → BCR
prin antigene T-independente de tip 1 → TLR
Antigene T-dependente
• antigenul nativ se fixează pe Fab și generează modificări conformaționale în receptorul BCR → transmise membranei → preia
informația și plutele lipidice concentrează pe o suprafață restrânsă mai mulți receptori BCR care au fixat același antigen
• în paralel, modificările conformaționale sunt transmise citoscheletului și are loc activarea acestuia → vezicule clatrinice –
modalitate prin care receptorii BCR, împreună cu antigenele, sunt endocitați (proces fundamental care se derulează foarte rapid, prin
care limfocitul B se asigură că antigenul va fi procesat și că se vor obține epitopi pe care îi va prezenta limfocitului T helper)

• Ig și Igβ sunt în contact cu 2 tipuri de kinaze (SFTK și SYK); cât timp limfocitul B este în repaus, aceste kinaze sunt inhibate prin
autofosforilare
• prin segmentul intracelular, receptorul CD45 este o protein-tirozin fosfatază

• în momentul în care BCR recunoaște antigenul, primele semnale transmise membranei duc la activarea plutelor lipidice → receptorii
BCR cu Ig și Igβ asociate și CD45 sunt aduși în foarte strânsă proximitate astfel încât, foarte rapid, informația venită de la antigen
este transmisă prin punțile disulfidice și prin membrană către Ig , Igβ și CD45
• CD45 se activează, rezultatul activării fiind desfacerea grupărilor fosfat de pe kinazele SFTK și SYK → kinazele sunt capabile să
introducă grupări fosfat pe domeniile ITAM ale Ig și Igβ → recrutează suplimentar și mai multe kinaze SFTK și SYK din citosol

• în urma activării, SFTK declanșează fosforilări succesive, în cascadă, și în urma acestora este activat factorul de transcripție NF-kB
→ pătrunde în nucleu și activează transcripția genică → sinteza unor proteine cu rol enzimatic care vor duce la activarea metabolică
intensă a limfocitului B și, ulterior, se generează sinteza de Ig ce vor fi exportate
• prin kinaza SYK, sunt atrase local proteine adaptor (în special GRB2) și fosfolipaza C γ
• fosfolipaza C γ atacă fosfolipidele membranare → PIP2 → IP3 (inozitoltrifosfat) și DAG (diacilglicerol)
• IP3 difuzează în profunzime și se fixează pe receptori specifici de pe membrana reticulului endoplasmic (IP3R) → receptorul și
membrana reticulului se destabilizează, deschizându-se canelele de calciu → calciu pătrunde în citosol datorită gradientului de
concentrație
• creșterea concentrației citosolice a calciului activează calmodulinei → activează calcineurina → activează factorul de transcripție
NF-AT → ajung în nucleu și activează transcripția genică, rezultatul fiind activarea metabolică a limfocitului B și sinteza de
imunoglobuline
• DAG activează protein kinaza C → cascade de fosforilare (în prezența ionilor de calciu) → activează NF-kB → ajunge în nucleu,
rezultatul fiind producția de imunoglobuline, de proteine antiapoptotice (servind supraviețuirii)

• pe calea proteinei adaptor GRB2 sunt folosite semnalizările prin proteinele G în așa fel încât este stimulată transformarea GDP →
GTP sub acțiunea unor proteine G membranare (Rac și Ras) → activarea MAP kinazelor → activarea factorului de transcripție AP-1
→ ajunge în nucleu și activează transcripția genică, rezultatul fiind sinteza de imunoglobuline și de proteine antiapoptotice

• calea accesorie de la C3b prin triada CD21 – CD81 – CD19 → semnalul ajunge la SFTK → fosforilează PI3K (fosfatidilinozitol-3-
kinaza) → activează MAP kinazele → activarea factorului de transcripție AP-1 → ajunge în nucleu și activează transcripția genică,
rezultatul fiind sinteza de imunoglobuline și de proteine antiapoptotice

Antigene T-independente de tip 2 – se folosesc receptorii BCR; mecanismul de semnalizare este similar antigenelor T-dependente,
singura diferență fiind aceea că nu are loc internalizarea receptorilor atașați antigenelor (fiind antigene T-independente, nu este
necesară prepararea epitopilor)

Antigene T-independente de tip 1 – se folosește semnalizarea prin receptorii TLR (vezi mecanismele de semnalizare de la imunitatea
înnăscută)

Consecințele activării limfocitelor B

• limfocitele B își măresc foarte mult dimensiunile, atât prin creșterea citoplasmei, cât și prin creșterea nucleului, și devin limfoblaști
B
• numai pentru antigenele T-dependente, limfocitele B execută și o preparare a epitopilor în paralel cu sinteza moleculelor MHC II pe
care vor prezenta acești epitopi
• după activarea completă, limfocitele B devin plasmocite care secretă imunoglobuline; în cazul antigenelor T-dependente, trecerea în
stadiul de plasmocit este posibilă numai după cooperarea cu limfoblaștii T helper
• în paralel cu producția de anticorpi, limfocitele B intră și în mitoză → expansiunea clonală
• limfocitele B activate vor deveni limfocite B cu memorie (nu se mai întorc niciodată în faza G0 a ciclului celular, rămân într-un
stadiu intermediar între G0 și G1); din toate căile de semnalizare sunt activare și kinazele ciclin-dependente controlând trecerea G1 → S
și G2 → M (punctele de restricție ale ciclului celular)

Mecanismele inhibitorii ale activării limfocitelor B

• CD22 conține ITIM (domenii inhibitorii cu tirozină); pe aceste domenii se fixează CD45 la sfârșitul răspunsului imun, care
acționează ca o fosfatază ce desfosforilează domeniile ITAM
• prin FcγR2 (CD32) este modulată sinteza de imunoglobuline în funcție de concentrația celor deja descărcate