CURS 2

Microbiologie
clinica

Şef lucrări Dr. Liliana

Dragomirescu
 FACTORI DE PATOGENITATE

EFECTORII IMUNITARI ŞI
RĂSPUNSUL IMUN
 NATURALĂ: asigură rezistenţa naturală,
nespecifică, faţă de agenţii infecţioşi,
comună tuturor indivizilor unei specii,
necondiţionată de un contact anterior cu un
agent infecţios
 DOBÂNDITĂ: se dezvoltă pe parcursul vieţii,
ca urmare a contaminării continue cu
diverşi agenţi infecţioşi şi depinde de
experienţa individuală a fiecăruia
 Factorii genetici
 Barierele anatomice (pielea intactă,
mucoasele)
 Factorii umorali (sistemul complement,
lizozimul, citokinele, răspunsul de fază
acută, opsoninele, interferonii)
 Inflamaţia
 Factorii celulari nespecifici
 PMN, macrofage (fagocitoza)
 Limfocitele NK (natural killer)
 Pătrunderea microbilor în ţesuturi

activarea complementului

-liza bacteriilor
- declanşarea răspunsului inflamator
infecţios
Cascada de activare a complementului

eliberarea unor mediatori chimici (citokine,
proteinele de fază acută, mediatori rezultaţi din
degranularea mastocitelor etc.) care participă
direct în procesul inflamator

atrag în focarul infecţios fagocitele. Acestea
vor înlătura microorganismele invadatoare
prin fagocitoză.
 rezultatul schimbărilor ce se petrec
într-un ţesut ca răspuns la o agresiune
mecanică, chimică sau infecţioasă.
 mecanism de apărare antiifecţios
rapid, care tinde să localizeze infecţia
şi să prevină diseminarea ei.
 manifestările locale ale inflamaţiei
 eritemul (rubor)
 căldura (calor)
 durerea (dolor)
 edemul (tumor)
Monocite PMN
Sistemul fagocitar
mononuclear.
Macrofage tisulare
derivate din
monocite sanguine
Fagocitoza este un mecanism
important de îndepărtare a
microorganismelor şi a celulelor
lezate fiind proprietatea unor celule
(PMN şi macrofage) de a îngloba şi
digera particule străine
organismului.
Fagocite:
•PMN apar primele ca răspuns într-o
inflamaţie acută
• monocitele (care după ce migrează în
ţesuturi se numesc macrofage).

Fagocitoza prin PMN poate fi considerată

principalul mecanism de apărare faţă de
bacteriile piogene.
Fagocitoza prin macrofage
are rolul :
-de a îndepărta bacteriile, Macrofagul are rolul
- proprietatea de a elimina cel de a iniţia
răspunsul imun.
bacteriile cu habitat Macrofagele sunt
intracelular celule prezentatoare
•unele bacterii, protozare sau de antigen (CPA)
fungi sunt capabile să care după prelucrarea
supravieţuiască şi să se acestuia îl prezintă
multiplice în macrofagul limfocitelor Th.
neactivat (micobacterii,
brucelle, criptococi, listerii
etc.)
•după activare unele dintre ele pot
fi distruse. Uneori, însă,
microorganismele nu sunt distruse
şi supravieţuiesc pe durată lungă
în macrofag, rezultatul fiind
inflamaţia cronică.
 Limfocitele NK

Celulele NK sunt limfocite

citotoxice naturale care există
deja la naştere. Ele nu sunt
fagocite, dar pot ataca şi distruge
în mod nespecific celule infectate
cu virusuri sau chiar celule
tumorale.
În contact cu celulele infectate,
celulele NK secretă o perforină
înrudită cu C9 a complementului.
Aceasta polimerizează pe
membrana celulei ţintă şi
formează aici canale ce distrug
integritatea acesteia.
 Rezistenţa dobândită

Apariţia unor substanţe străine

organismului este recepţionată de
sistemul imun care:
 discriminează “selful” de “non-self”;
 răspunde prin efectori umorali şi celulari
care vor elimina ceea ce este străin
organismului, menţinând astfel
individualitatea şi integritatea acestuia;
 memorează acest răspuns.
 Funcţionalitatea sistemului imun se bazează
pe complementaritatea sterică dintre doi
parteneri.

 Primul partener, perceput de sistemul imun ca non-self, se

numeşte antigen şi are capacitatea de a induce modificări
biologice ale sistemului imun, care constau, în esenţă, în apariţia
efectorilor imuni:
• umorali = anticorpii
• celulari = limfocite sensibilizate

 Partenerul reacţiei imune care provine din partea

organismului se numeşte:
• anticorp în ser şi secreţii
• receptor pentru antigen când se constituie ca
parte componentă a membranei celulare a limfocitelor (BCR
pentru limfocitul B şi TCR pentru limfocitul T).
Substanţe pe care organismul le percepe ca non
self, care produc un răspuns imunitar şi sunt
capabile să reaţioneze cu receptorii specifici.

Antigenele complete
 Imunogenitate = capacitatea unui antigen de a induce
un răspuns imunitar (umoral sau/şi celular)
 Antigenicitatea = proprietatea antigenelor de a
reacţiona în mod specific cu efectorii imuni (anticorpi
sau limfocite sensibilizate) a căror producere au indus-
o.

Antigene incomplete - Haptene

 Lipsite de imunogenitate
 Antigenicitate
Sunt imunogene numai în asociere cu un carrier.
 Microorganismele sunt mozaicuri de
antigene. Acestea sunt:
•corpusculare legate de structura
microorganismului (bacterii, virusuri fungi
etc.),
- eliberate în mediu după distrugerea
microorganismului (endotoxinele);
• solubile, secretate de microorganism
în mediul înconjurător (enzime, exotoxine).
Antigenele care sunt implicate în
patogenitatea agenţilor infecţioşi se numesc
antigene de patogenitate.

• antigenele capsulare (Streptococcus

pneumoniae, Klebsiella, Bacillus anthracis,
antigenul de înveliş Vi al bacilului tific,
antigenul K al E. coli enteropatogen),
• antigenele de perete (antigenul O din
peretele bacteriilor gram-negative, proteina M
a streptococului de grup A),
• exoenzimele (coagulaza, hemolizinele
secretate de Staphylococcus aureus,
fibrinolizinele streptococului beta-hemolitic
de grup A),
• exotoxinele (difterică, tetanică, diferitele
enterotoxine)
 Factori de pătrundere şi aderenţă
- fimbrii
- adezine nefimbriale
 Factori de invazie microbiană
- exoenzime: hialuronidaza, coagulaza,
fibrinolizina, enzimele hidrolitice (proteaze,
lipaze, nucleaze), enzimele citolitice
(hemolizine, leucocidine)
- endocitoza şi translocarea
 Toxine bacteriene
- exotoxine: toxina difterică, tetanică,
botulinică, holerică, enterotoxina E. coli
(EPEC).
- endotoxine: lipopolizahardul (LPZ) din
membrana externă a peretelui celular al
bacteriilor gram-negative
 Spaţiile extracelulare: sânge, LCR, umori,
secreţii, excreţii ale organismului. Se
detectează:
- componente ale virusului (în ser AgHBs sau
AgHBe, proteina P24),
- particule virale întregi în sânge (togav.,
picornav.), în materii fecale (rotav., enterov.),
urină (v. urlian), salivă (v. citomegalic), secr.
nazale (rhinov.), secr. vaginale (HIV), LCR
(arbovirusuri), leziuni specifice (v. vaccinia-în
pustule, v. herpetic în vezicule)
 Celule şi ţesuturi, LB (v. EB), LT (HIV, v.
rujeolic), neuroni (v. rabic), ţes.
reticuloendotelial (arenav.), epiteliile muc.
intest. (enterov.), epitelii scuamoase
(papillomav.)
 a) v. învelite – înveliş GP: HA (v. gripale, v.
paragripale, v.rujeolic), N (v. gripale, v.
paragripale), GP (gp120, gp41-HIV),
proteine, AgHBs al VHB, factori de fuziune
(v. paragripale), AgLYDMA (v. Epstein-Barr).
 b) v. neînvelite ce expun Ag la ext. capsidei
virale (v. polio- proteinele VP1, VP2, VP3; v.
polyoma-AgVP1; adenov.- proteinele
structurale ale hexonilor şi proiecţiilor
fibroase).
 a) asociate nucleocapsidei: AgHBc al VHB;
AgNP, NC şi N ale paramyxov.; AgNP al v.
gripal; Ag p24, p17, p41 ale HIV, etc.
 b) asociate cu proteina M: (proteina M a v.
gripale, a v. rujeolic, etc.)

Ag interne sunt mai stabile şi mai puţin expuse

decât cele ale învelişului. În general induc
apariţia Ac fixatori de complement.
 Ag virale exprimate pe suprafaţa membranei-
sunt prezente în infecţia cu v. învelite
(orthomyxo-, paramyxo-, rhabdo-, arena-,
herpes- şi poxv.)
 Ag virale intracelulere: AgHBc, AgEBNA
 Ag heterofile: Ag Paul-Bunell (în
mononucleoză)
 Ag tumorale induse de virusuri-în celulele
transformate malign, datorită perturbărilor
induse de virus, apar neoantigene tumorale
(AgTATA, AgCEA, AgT induse de papovav.,
AgEBNA, AgLYDMa, AgEA în limfomul Burkitt şi
carcinomul nazofaringian induse de v. Epstein-
Barr)
 Nematodele au la suprafaţă o cuticulă cu rol
de antigen
 Larvele mici sunt distruse de granulocite şi
macrofage
 Antigene solubile prezente în secreţiile şi
excreţiile nematodelor
 După diferenţierea lor în organele limfoide
primare, limfocitele B şi T migrează pe calea
vaselor sanguine şi limfatice în organele
limfoide secundare, care sunt ganglioni
limfatici, splina, amigdalele şi ţesutul limfoid
ataşat mucoaselor (MALT).
 Limfocitele imunocompetente care
populează organele limfoide secundare sunt
celule antigen-reactive. Deci spre deosebire
de organele limfoide primare, unde
instruirea se face în absenţa antigenului, în
organele limfoide secundare prezenţa
acestuia este obligatorie.
Pentru a produce un răspuns imunitar, un
antigen trebuie să interacţioneze cu o serie
de celule prezente în sânge şi diferite
ţesuturi.
 Acestea sunt:

• celulele prezentatoare de antigen (CPA)

• limfocitele T şi B.

pe suprafaţa acestor celule - antigenele de

histocompatibilitate (MHC)
•procesează şi prezintă Ag limfocitelor Th
•macrofage profesioniste:
•celulele Langerhans din piele
• celulele dendritice din ganglionii limfatici
şi splină
• monocite
• macrofage alveolare în plămân
• celulele Kupfer în ficat
• microglia în ţesutul nervos
• osteoclaste în schelet
• celule mezangiale renale
Prezintă la suprafaţă MHC II
 au pe suprafaţa lor receptori pentru
C3b a complementului şi pentru Fc a
imunoglobulinelor
 intervin în apărarea
antiinfecţioasă prin fagocitoză, dar
rolul lor esenţial constă în relaţiile
pe care le stabilesc cu limfocitele
Th, cărora le prezintă antigenul
Limfocitele B reprezintă 2-12% din limfocitele circulante. Ele au pe
suprafaţa lor markerul CD19 şi antigene MHC de clasa II.

Când limfocitul B este stimulat corespunzător prin limfocitul T-helper el

începe să se dividă transformându-se în limfoblaşti  plasmoblaşti,
apoi la: - plasmocite  anticorpi

-limfocite B cu memorie = celule cu viaţă lungă responsabile

de un RI rapid la o stimulare ulterioară cu acelaşi Ag

Toate celulele provenite dintr-un singur limfocit B aparţin unei singure

clone celulare, producătoare a milioane de anticorpi identici care vor
fi eliberaţi în mediul intern.

Pe suprafaţa limfocitelor B se găseşte BCR care permite celulelor B să

recunoască antigenele specifice.
Limfocitele T helper (Th) - după interacţiunea cu antigenul stimulează
• limfocitele B în elaborarea unui răspuns imun umoral în anticorpi
• limfocitele Tc pentru obţinerea unui răspuns celular
• activează macrofagele. Markerul de suprafaţă a limfocitului Th este
molecula CD4+.
Limfocitele T supresoare (Ts)
• limitează expansiunea clonală a limfocitelor B şi T stimulate antigenic
participând la reglarea intensităţii răspunsului imun (CD8).
Limfocitele T citotoxice (Tc) - stimulate prin antigene care sunt exprimate
la suprafaţa celulei gazdă ca, de pildă, celule infectate cu virusuri, cu
microbi cu habitat intracelular sau celule tumorale pe care sistemul imun
nu le mai recunoşte ca self. Markerul de suprafaţa este tot CD8+.
Limfocitele Tdh - au pe suprafaţa lor marker CD4+ fiind responsabile de
producerea hipersensibilităţii de tip întârziat . Ele secretă după stimulare
antigenică limfokine care activează macrofagele ce adăpostesc bacterii
cu habitat facultativ sau obligator intracelular.
 sunt proteine serice
care migrează în
cîmpul electric cu
gama globulinele
 prezenţi şi în alte
umori sau secreţii
 cu o structură
capabilă să le asigure
legarea fermă şi
specifică de antigen
paratop
 Antigen

Macrofag

Limfocitul T helper

Limfocitele T c Limfocitele B

Distrug celulele Limfocitele T c cu Limfocitele B

Plasmocite
infectate memorie cu memorie

Anticorpi

Complexe Ag - Ac
 Răspunsul imun umoral - Interacţiunea dintre LTh
şi LB
Preluarea antigenului

 Bacterie- Antigene

CPA = Macrofag

Limfocit B
CD4

MHC II
TCR
Cytokine

Limfocit T helper
 Antigen

Macrofag

Limfocit Thelper

Limfocit B

Plasmocit Limfocit B cu memorie


Anticorpi

Complexe Ag-Ac
 Imunitatea mediată celular cuprinde în
esenţă două procese:

• distrugerea de către limfocitele T

citotoxice CD8+ (ajutate de limfocitele Th)
a celulelor care conţin un microorganism în
fază replicativă (de obicei un virus) şi
• activarea prin IFN şi alte citokine a
macrofagelor pentru a le face capabile să
distrugă microorganismul care se dezvoltă
chiar în interiorul lor (bacilul tuberculos,
bacilul leprei, toxoplasma, legionella etc.)
1. Răspunsul imunologic primar -
organismul vine în contact pentru prima
oară cu un antigen timodependent – LT şi
LB de memorie.
2. Răspuns imunologic secundar –
reîntâlnirea cu acelaşi antigen -
receptorii pentru antigen se găsesc în
concentraţie mai mare decât la prima
întâlnire - probabilitatea întâlnirii
partenerilor de reacţie potriviţi creşte,
reacţia imunogenetică decurgând mai
rapid.
În urma stimulării antigenice, producerea de
anticorpi parcurge 4 faze:
• o perioadă de latenţă, a cărei durată
depinde de natura antigenului şi care
durează în general 2 săptămâni,
• o fază de creştere, în cursul căreia apar
anticorpii, titrul lor crescând în progresie
geometrică,
• o fază în platou, în care anticorpii se
menţin la un nivel costant pentru câteva
săptămâni şi,
• o fază de descreştere, în care anticorpii
sunt metabolizaţi şi dispar.
 Răspunsul secundar
Se deosebeşte de cel primar prin:
 1. cinetica răspunsului. Faza de latenţă în
răspunsul secundar este mai scurtă (3-5 zile),
faza de platou prelungită (luni) şi descreşterea
mai lentă (luni, ani, uneori pe toată viaţa).
 2. nivelul de anticorpi. Titrul maxim de
anticorpi este în general de 10 ori mai mare
decât în răspunsul primar.
 3. clasa de anticorpi. Anticorpii din răspunsul
primar sunt IgM, iar cei din răspunsul secundar
IgG.
 4. afinitatea anticorpilor. În răspunsul
secundar, afinitatea anticorpilor faţă de antigen
este mai mare decât în răspunsul primar.
 Clasificarea (Gell şi Coombs)

tipul I - reacţii anafilactice mediate de

anticorpi IgE (reagine),
tipul II - reacţii citolitic-citotoxice,
mediate de anticorpi formaţi faţă de
antigenele de pe suprafaţa celulelor, cu
participarea complementului, celulelor K
şi macrofagelor,
tipul III - reacţii mediate de complexe
imune cu participarea complementului,
tipul IV - reacţii mediate de limfocitele
T sensibilizate.
Reacţiile de hipersensibilitate
 Hipersensibilitatea de tip I
(de tip anafilactic)

Contactul cu alergenul (respirator,digestiv, etc.)

 polenul
 sporii de mucegai (Aspergillus spp.)
 praful de casă
 părul animalelor
 alimente (ouă, lapte, căpşuni, ciocolată etc.)
 seruri terapeutice
 medicamente (penicilina)
 veninul unor insecte (viespi)
1. Răspunsul anafilactic la veninul
de albine; IgE faţă de prot.
veninului - fosfolipaza A. Reacţia
imediată apare în 20 min. şi este
mediată de eliberarea de histamină
şi alţi mediatori. Pacientul-înţepat la
nivelul feţei; reacţia poate fi
generalizată cu scăderea TA,
urticarie generalizată şi
bronhospasm.

2. Urticarie cronică. Leziunile apar

în minute sau ore, au margini
proeminente; leziunile dispar după
12 h fără a lăsa urme pe tegumente.
 Hipersensibilitatea de tip II
•se datorează anticorpilor Ig G,
mai rar IgM, care se formează în
organism faţă de antigene situate
la suprafaţa unor celule sau
ţesuturi
•mecanismul:
legarea anticorpilor de celula ţintă
cu activarea pe cale clasică a
complementului cu citoliză
consecutivă
reacţiile posttransfuzionale: IgM
reacţionează cu antigene de grup ABO
ale eritrocitelor, fiind responsabile de
aglutinare, activarea complementului
seric şi hemoliza intravasculară.

anemia hemolitică a nou-născutului:

datorită incompatibilităţii Rh, este
produsă de anticorpi materni de tip IgG
care recunosc antigene specifice Rh
(factorul D) de pe suprafaţa
eritrocitelor nou-născutului.
Reacţia de tip II apare şi în unele
infecţii cum sunt infecţiile
streptococice (cardita
(
reumatismală), în care se
sintetizează anticorpi faţă de unele
antigene streptococice asemănătoare
cu un antigen al fibrei miocardice.

Hipersensibilitatea citotoxică-citolitică
se mai întâlneşte în infecţii cu:
• mycoplasme,
•virusuri (hepatită B),
•protozoare (malarie).
Reacţia de tip II poate fi indusă şi de
medicamente  anemia hemolitică

Md+membr. eritrocitară Ag complet

Eritrocitul = “ nonself “ Ac antieritrocitari

+
Md de pe supraf. eritr.

activarea C

liza eritrocitară
Hipersensibilitatea de tip III
a complexelor imune
•sunt iniţiate de complexe imune antigen-
anticorp (IgM şi IgG) care, formate în cantitate
mare, sau persistente în circulaţie, activează
complementul şi determină leziuni la locul
depunerii lor

Antigenele care induc această reacţie

Streptococcus pyogenes,
Mycobacterium leprae,
Treponema pallidum,
Plasmodium spp.,
virusul hepatitei B,
virusul Epstein Barr , etc
Reacţii locale de tip III se produc şi prin
eliberarea persistentă locală de antigen de către un
agent infecţios. Astfel, infecţia cu o filarie
(Wucheriria bancrofti) este relativ benignă, dar
parazitul mort care se află în vasele limfatice
iniţiază o reacţie inflamatorie responsabilă de
obstrucţia vaselor limfatice cu edeme limfatice
gigante : elefantiaza.

Chimioterapia antiinfecţioasă poate determina o

eliberare masivă de antigene microbiene prin
omorârea microbilor, ceea ce va determina reacţii
mediate de complexe imune grave, ca, de pildă,
eritemul nodos lepros ce apare la pacienţii
bolnavi de lepră trataţi cu dapsonă.
Boala serului

•reacţie de tip III generalizată la pacienţi

cărora li s-au administrat, în scop terapeutic,
doze mari de ser imun: antidifteric sau
antitetanic preparat .
• febra
• rash urticarian
• adenită generalizată
• splenomegalie
• tumefieri şi dureri articulare
• leucocitoză cu neutrofilie şi eozinofilie,
• scăderea complementului seric
• albuminurie
Reacţia de tip Arthus
•reacţie locală a complexelor imune,
declanşată după inocularea de
antigene la nivel tegumentar

•plămânul de fermier – prin inhalarea

prafului provenit de la fân mucegăit

•personalul care participă la fabricarea

brânzei fermentate de mucegaiuri
(Penicillium casei)
 Hipersensibilitatea de tip IV
mediată celular
Tipul Timp de Semne Antigen
reacţie clinice
dependente de
limfocitele T Dermatita de 48-72 h eczemă Pe teg.
contact Nichel
rezultatul cauciuc
unei
interacţiuni R. la 48-72 h Induraţie locală Id.
tuberculină tuberuclina
exagerate
dintre un
antigen şi Granulom 21-28 h Consistenţă Complexe
fibroasă ag-ac
mecanismele persistente
imunităţii
celulare
Alergia de contact (eczema de contact)

Fenomenul a fost descris atât la om cât şi

la animale, apariţia eczemei fiind
determinată de contactul direct al
antigenului (nichel, cauciuc) cu
tegumentele, dând o reacţie cu un
maximum de intensitate în 2-3 zile.
HS tip IV-imunitatea
mediată celular distrucţii
celulare care pot fi
permanente
 Hipersensibilitatea întârziată mediată de
limfocitele Tc- citotoxice. Limfocitele Tc
(CD8) sunt ele însele citotoxice după
stimulare antigenică şi interacţiunea cu Th
(CD4).

• Aceste celule au efect citotoxic direct

asupra celulelor ţintă prin limfokinele pe
care le secretă.
• LTc sunt stimulate de antigene prezente pe
suprafaţa celulelor pe care organismul nu le
recunoaşte ca “self”, cum sunt celulele virus
infectate, celule tumorale sau ţesuturile
transplantate.
 MECANISME IMUNOPATOLOGICE ÎN
INFECŢII PARAZITARE
•Fenomene de tip anafilacic:
- hidatidoza, schistosomiaza, ascarioza,
lambliaza

•Fenomene mediate de complexe imune (IgG

şi IgM):
- malarie (P. falciparumsdr. nefrotic)
- schistosomiază
(S.japonicumsdr.Katayama: febră,
splenomegalie, urticare, eozinofilie)
MECANISME IMUNOPATOLOGICE ÎN
INFECŢII PARAZITARE
•Fenomene induse de apariţia de
autoanticorpi (reacţii de tip citotoxic):
- tripanosomiază şi malarie (Ac. antihelminţi,
Ac. antilimfocitari)
- malaria P. falciparum (Ac. cross-reactanţi
anemie

•Fenomene mediate celular:

- la persoanele hiperactive la 24-48h de la
contactul cu Ag. specific (HS tip IV) cu intervenţia LT
sensibilizate (LT CD4+)limfokine specifice care
atrag la locul inflamaţiei: L, PMN, neutrofile,
eozinofile, bazofile, macrofage
Ulterior LT eliberează factori care stimulează
migrarea fibroblaştilor cu producerea de fibronectină şi
colagen fibroză:- hidatidoză