OGRIN ANA-MARIA AMG-1G

MICROBIOLOGIE
REFERAT RĂSPUNSUL IMUN CELULAR

Răspunsului imun celular (RIC) are rol de apărare prin recunoaşterea şi eliminarea:
 Celulelor proprii care au fost infectate cu microorganisme intracelulare patogene. Răspunsul
imun celular este esențial în infecţiile virale, virusurile fiind microorganisme cu replicare
obligatorie intracelulară şi în infecţiile cu unele bacterii (ex. mycobacterii, Listeria, Brucella,
Legionella) şi paraziţi intracelulari (ex. Toxoplasma).
 Celulelor proprii transformate neoplazic - acestea prezintă modificări genetice şi sintetizează
proteine anormale, care sunt recunoscute ca non-self.
 Celulelor non-self care pot ajunge în organism prin transplant (rejetul grefelor).

Altfel spus, RIC este implicat în recunoaşterea şi distrugerea:

 Celulelor singenice devenite antigenice: celulele infectate sau neoplazice;
 Celulelor alogenice apărute prin grefă sau transplant.

În cadrul răspunsului imun celular participă celule efectoare care aparţin:

 Sistemului imun specific (adaptativ) - prin limfocitele T citotoxice (LTC)
 Sistemului imun nespecific (înnăscut) - prin celulele natural killer (NK) şi secundar prin
macrofage, monocite, neutrofile şi eozinofile.

Celulele efectoare recunosc celulele non-self prin mecanisme diferite, dar le distrug
printr-un mecanism comun, numit citotoxicitate extracelulară sau citotoxicitate mediată celular.
La contactul cu celulele ţintă, LTC şi NK eliberează mediatori care le distrug prin două
mecanisme:
 Lezează membranele celulelor non-self, ducând la liza osmotică a celulelor.
 Alterează nucleul celulelor ţintă, producând apoptoza lor.

RĂSPUNSUL IMUN CELULAR ADAPTATIV (SPECIFIC)

Răspunsul imun celular specific poate fi reprezentat schematic astfel:

1
 Agent patogen + Limfocit T => Limfocit T efector + Limfocit T cu memorie.

Răspunsul imun celular specific are drept celule efectoare limfocitele T citotoxice și se
desfăşoară în două etape:
 Activarea, proliferarea şi diferenţierea limfocitelor T naive în LT efectoare
 Distrugerea celulelor ţintă de către LTC activate.

ACTIVAREA LIMFOCITELOR T

Această etapă necesită prezenţa următoarelor celule:

 Celule ţintă - celule care prezintă pe membrană antigene, prezentate de MHC I
 LTC antigen specifice
 LTH 1 antigen specifice
 Celule prezentatoare de antigen (APC) - care au fagocitat resturi ale unor celule ţintă distruse
şi prezintă pe membrană peptide antigenice împreună cu MHC II.
Un anumit antigen este recunoscut doar de TCR exprimate de clona LT corespunzătoare.
Aceasta înseamnă că fiecare antigen este recunoscut de o clonă specifică de LT. Diversitatea
antigenelor este foarte mare, de ordinul milioanelor, astfel că şi recunoaşterea se face prin
milioane de clone diferite de LT. Spre deosebire de NK, LTC sunt diversificate clonal. Fiecare
clonă de LTC se defineşte prin receptorii TCR de suprafaţă.
Din cauza efectelor distructive semnificative de care LTC sunt capabile, activarea lor este
condiționată de prezenţa LTH. Astfel, atât LTC cât şi LTH naive trebuie să recunoască
concomitent peptide care provin de la acelaşi antigen. LTC recunoaște peptide aflate de suprafața
celulei țintă, iar LTH peptide prezentate de APC.
Astfel, apariţia patologică a unor LTC autoreactive nu este o condiţie suficientă pentru
declanșarea unei leziuni autoimune, pentru că nu există LTH care să le activeze.
Limfocitele T au roluri esenţiale în imunitatea adaptativă. LT sunt produse în măduva
hematogenă şi se maturează în timus. Timusul eliberează limfocite T mature, dar care nu au venit
încă în contact cu antigenul (limfocite T naive). Limfocitele T naive au o durată de viaţă de câţiva
ani. Sunt celule inactive, cu cromatină condensată, citoplasmă redusă şi activitate metabolică
scăzută.
Limfocitele circulă permanent prin organism. Ele străbat sângele, limfa, ganglionii
limfatici, splina şi ţesuturile non-limfoide. Aceste circuite reprezintă « traficul » limfocitelor.
Pe parcursul traficului prin organism, limfocitele stagnează în anumite zone. Procesul prin
care limfocitele sunt atrase specific şi stagnează la nivelul anumitor ţesuturi, mai precis în ariile
de prezentare a antigenelor şi în ţesuturile unde există procese inflamatorii, se numeşte
« homing ».

Activarea limfocitelor T helper

Activarea LTH este necesară pentru declanşarea atât a răspunsului imun umoral cât şi a
celui celular.
Pentru activarea LTH sunt necesare două condiţii:
• Recunoaşterea de către LTH a peptidelor antigenice prezentate împreună cu MHC II de către
celule prezentatoare de antigen.
• Existenţa unor semnale suplimentare de activare, care sunt generate tot de APC.

2
 Cele mai eficiente APC sunt celulele dendritice. Celulele dendritice imature captează
antigenul la locul de pătrundere al acestuia, se activează şi migrează în organele limfoide locale
unde se maturează şi prezintă acest antigen prelucrat limfocitelor TH. În acelaşi timp, ele exprimă
pe suprafaţă o serie de molecule care transmit semnalele de activare suplimentare. Astfel,
răspunsul imun adaptativ este declanşat în organele limfoide periferice locale şi nu la locul de
pătrundere al antigenului.
MF inactive prezintă pe suprafaţa membranei un număr mic de molecule MHC II. MF se
activează la contactul cu antigenul, iar pe suprafaţă apar un număr crescut de MHC II şi alți
receptori cu rol important în răspunsul imun, cu transformarea lor în APC eficiente.
Limfocitele B au și ele rol de APC într-un moment al răspunsului imun umoral.

În cadrul procesului de recunoaştere a antigenului, prima etapă constă în stabilirea unor

legături intercelulare între LTH şi APC. Acestea sunt independente de antigen și sunt mediate de
o serie de molecule de adeziune.
Această primă etapă este esenţială, pentru că oferă timpul necesar limfocitelor T pentru a
depista eventuale peptide antigenice expuse împreună cu MHC II pe suprafaţa APC. Dacă APC
nu prezintă pe suprafaţă peptide antigenice sau prezintă antigene cu o altă specificitate, legăturile
intercelulare se desfac şi limfocitul este recirculat.
În cazurile în care receptorul pentru antigen al LTH recunoaşte un antigen specific
prezentat de către APC, asocierea dintre LTH şi APC durează câteva zile, timp în care LTH
proliferează, iar celulele fiică stabilesc de asemenea legături intercelulare cu APC.
Recunoaşterea de către LTH a complexelor antigen-MHC II este realizată de către
receptorii TCR-CD3 şi coreceptorul CD4.
Recunoaşterea antigenului este asociativă:
• Are loc o recunoaştere a unei structuri nonself (peptidul antigenic) de către TCR
• Concomitent are loc un proces de recunoaştere a unei structuri self (un domeniu constant al
MHC II) de către coreceptorul CD4.

Limfocitele TH activate sintetizează cantităţi crescute de interleukină 2 (IL-2). Această

citokină determină proliferarea rapidă şi diferenţierea LT activate. Dintr-un singur limfocit activat
rezultă aproximativ 1000 de LTH efectoare şi LTH cu memorie.

Din punct de vedere funcţional, LTH se împart în două clase:

 LTH 1 - au roluri mai ales împotriva agenţilor patogeni intracelulari, fiind implicate în RIC.
 LTH 2 - au rol în declanşarea răspunsului imun umoral. LTH 2 sunt prezente mai ales în
infecţiile cu germeni extracelulari.

Activarea limfocitelor T citotoxice

Limfocitele T citotoxice au pe suprafaţa membranei coreceptorul CD8. CD8 se leagă de

un domeniu constant din structura moleculelor de MHC I. După cum fost menţionat anterior,
MHC I se află pe membrana aproape tuturor celulelor nucleate din organism.
Identificarea celulei ţintă se realizează astfel:
 LTC se fixează de celula controlată prin moleculele de adeziune. Dacă celula verificată este
sănătoasă, moleculele de adeziune se desfac și LTC trece la altă celulă.
 Contactul realizat prin moleculele de adeziune oferă timpul necesar identificării de către TCR

3
 a peptidelor antigenice aflate pe celulele ţintă.
 Dacă pe membrana celulei respective se găsesc antigene specifice, prezentate în complex cu
molecula MHC1, complexul TCR-CD3 transmite semnale activatorii spre LTC şi începe
procesul de distrugere a celulei țintă.

ELIMINAREA CELULELOR ȚINTĂ DE CĂTRE LTC

Interacţiunea limfocitelor T citotoxice efectoare cu celulele ţintă durează aproximativ 5 -

10 minute. În acest timp se produc modificări biochimice care programează celula ţintă pentru
apoptoză, care survine la câteva ore după contactul cu LTC.
Limfocitele T citotoxice efectoare conţin granule litice citoplasmatice care conţin
următoarele enzime:
 Perforina - polimerizează similar componentei C9 a complementului şi formează pori în
membrana celulei ţintă
 Granzimele - sunt serinproteaze, determină apoptoza celulei ţintă
 Granulizina - are efecte antimicrobiene şi induce de asemenea apoptoza celulei ţintă.
Apoptoza sau moartea celulară programată este un mecanism esenţial atât pentru pentru
homeostazia ţesuturilor, cât și pentru buna funcționare a sistemului imunitar. Moartea celulară are
loc prin clivarea ADN-ului în fragmente de aproximativ 200 de baze, realizată de către enzime
specializate numite endonucleaze. Membrana celulară rămâne intactă. În urma procesului de
apoptoză rezultă corpi apoptotici care sunt fagocitați de macrofage. Endonucleazele au
capacitatea de a fragmenta şi ADN-ul viral, ceea ce împiedică apariţia de virioni cu capacitate
infectantă în urma distrugerii celulei infectate.

Există două mecanisme principale prin care LT citotoxice elimină celulele ţintă:
 Moleculele de perforină polimerizează şi formează pori în membrana celulei țintă.
 Granzimele pot ajunge în citoplasma celulei țintă prin pori sau prin cuplarea cu un receptor
membranar al celulei ţintă. Granzimele activează o cascadă proteolitică ce duce în final la
activarea apoptozei.

În afară de mecanismele prezentate, limfocitele T citotoxice efectoare eliberează citokine

cu roluri importante în apărarea imună:
 Interferonul γ - inhibă în mod direct replicarea virală şi creşte expresia moleculelor MHC I pe
suprafaţa celulelor infectate. Activează şi recrutează macrofage la locul infecţiei, unde acestea
acţionează ca APC sau ca celule fagocitare.
 Factorii de necroză tumorală α și β (TNF – α și TNF - β) - au acţiuni similare interferonului γ.
În plus, pot determina distrugerea anumitor tipuri de celule tumorale prin cuplarea cu un
receptor specific, numit TNFR-1.

RĂSPUNSUL IMUN CELULAR ÎNNĂSCUT (NESPECIFIC)

Cel mai important rol în cadrul răspunsului imun celular nespecific il au celulele NK.
Există și alte celule implicate (macrofage, monocite, neutrofile şi eozinofile), care au roluri
secundare și care recunosc celulele țintă prin intermediul anticorpilor (citotoxicitatea celulară
mediată de anticorpi).

4
 Citotoxicitatea celulară determinată de celulele NK

Celulele natural killer reprezintă între 5 şi 10% din totalul limfocitelor. Sunt implicate în
apărarea antivirală şi antitumorală.
Celulele NK se diferențiază din precursorul comun limfoid, dar prezintă pe suprafaţă
receptori caracteristici atât liniei limfoide cât şi liniei mieloide. Celulele natural killer nu se
maturează în timus.
Celulele natural killer reprezintă prima linie de apărare în apărarea împotriva infecţiilor cu
virusuri şi bacterii intracelulare. Celulele NK au activitate maximă la 3 zile după pătrunderea
agentului patogen. Prezența lor oferă răgazul necesar declanşării răspunsului imun celular
specific, pentru că activarea, diferențierea și proliferarea LTC necesită aproximativ 5-7 zile.
NK diferă semnificativ de LTC prin modalitatea de recunoaştere a celulelor infectate.
Celulele NK nu exprimă receptori specifici pentru antigen. Recunoaşterea nu este condiţionată de
prezența MHC. Răspunsul imun nu prezintă memorie imunologică.
În schimb mecanismele citotoxicității celulelor NK sunt similare cu ale LTC. Citoplasma
celulelor NK conţine numeroase granule cu perforină şi granzime.
Celulele NK sunt activate de o serie de citokine: IL12, IL15, TNF-α, IFNα şi β.
În afară de citotoxicitatea nespecifică, celulele NK mai acționează și prin eliberearea unor
citokine care stimulează imunitatea specifică şi nespecifică.

Citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi - ADCC

Citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi este cunoscută sub acronimul ADCC -

antibody-dependent cell-mediated cytotoxicity.
Există celule cu potenţial citotoxic care exprimă pe membrană receptori pentru regiunea
Fc a anticorpilor (FcR). FcR permit legarea acestor celule de Ac fixați cu fragmentul Fab de
antigenele de pe membrana celulei ţintă. Această interacţiune favorizează apropierea celulelor
citotoxice de celulele țintă. Este vorba de o recunoaştere nespecifică.

Celulele cu potențial citotoxic, implicate în ADCC sunt:

• celule natural killer
• macrofage și monocite
• neutrofile
• eozinofile

Mecanismele prin care aceste celule determină citotoxicitate sunt multiple:

 Macrofagele, neutrofilele şi eozinofilele se activează metabolic, cu creşterea numărului de
lizozomi şi a cantității de enzime. Ulterior acesta sunt eliberate, cu distrugerea celulei ţintă.
 Monocitele activate, macrofagele şi celulele NK eliberează TNF care are efecte citotoxice.
 Eozinofilele şi NK conţin perforină în granulele citoplasmatice, care determină liza osmotică.