Tema 1.

Noţiuni întroductive în imunologie

1.1 Obiectul imunologiei  Imunologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul imunităţii
şi a tuturor tipurilor şi mecanismelor de răspuns imun.
 Noţiunile de imunogenetică, imunochimie, imunopatologie, umunoprofilaxie şi imunoterapie
constitue deasemenea obiectul imunologiei.
 Ca ştiinţă, imunologia a apărut la sfârşitul sec. XIX prin descoperirea metodelor de serologie, care
au permis analizarea detaliată a reacţiilor antigen-anticorp şi derivă de la latinexul immunis-scutit,
apărat şi logos-ştiinţă, doctrină.
 In imunologie avem de-a face cu un microcosmos, care reflectă cu strălucire toate trăsăturile
generale ale universului biologic ( F.M.Burnet).
 Imunologia este încă mistere nerezolvate, dar este un domeniu în care fiecare etapă de-a lungul
drumului său produce un anumit beneficiu umanităţii ( D.E.Koshland).
 Sistemul imunitar este unul din cele mai complexe din organism. Complexitatea sa derivă din
structura de reţea complicată de comunicaţii, celulară şi moleculară şi din ubicuitatea constituienţilor
săi, din capacitatea de a determina efecte multiple ( G.Zarnea).
 Pe lângă funcţiile sale vitale, sistemul imunitar, esenţial pentru supravieţuire, este un exemplu
fascinant de inventivitate biologică, fără el moartea consecutivă infecţiilor ar fi
inevitabilă( S.Tonegawa).
 Imunologia s-a născut din practici empirice şi fantezii de gândire, iar apoi a devenit o ramură de
vârf, de prima linie în elucidarea unor probleme de biologie de mare profunzime, cu aplicaţii practice
de o importanţă covârşitoare (A.Olinescu).
 La începuturile ei, imunologia se ocupă cu studiul mecanismelor de rezistenţă antiinfecţioasă,
acestea constituind în ansamblul lor starea de imunitate. În urma descoperirilor implicaţiilor
fenomenelor imunologice întrun număr mare de procese, optica asupra conţinutului acestei discipline,
s-a schimbat în bună măsură.
 Obiectul de studiu al imunologiei este privit astăzi, în raport de comportarea organismului faţă de
structurile proprii („self”) şi improprii („non-self”). Organismul are capacitatea de a recunoaşte şi de a
deosebi selful de nonself, reacţionând diferit faţă de aceste două structuri, după cum urmează: selful
este recunoscut şi acceptat, iar nonselful este respins sub acţiunea unor efectori imuni.
 În sfera de studiu a imunologiei au fost cuprinse de asemenea, toate modalităţle de acţiune a
organismului faţă de structurile non-self cât şi faţă de selful modificat sub acţiunea diferiţilor factori
nocivi.
1.2 Istoricul imunologiei
 Imunologia, ca disciplină medicală se diferenţiază abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi
observaţii asupra rezistenţei faţă de bolile difuzabile au existat încă din timpuri imemorabile.  În
evoluţia imunologiei distingem două perioade distincte: -perioada observaţiilor şi remediilor empirice;
-perioada ştiinţifică; Perioada observaţiilor şi a remediilor empirice  Este cert ,că pentru crescătorii
de animale, epizootiile au prezentat o preocupare şi o teamă permanentă. Scrierile din antichitate,
evocă epizootii întinse şi omorâtoare, dar descrierile simptomatologice sunt vagi şi nu putem
identifica, cu certitudine care anume boli evoluau în acele timpuri.  În general, epizootiile erau
percepute ca pedepse pe care zeii le aplicau oamenilor. Egiptenii clasificau pedepsele aplicate de
Iehova în zece categorii , din care a cincea şi a zecea pedeapsă, se referea la „ciuma” animalelor care
se abătea de opotrivă peste cai, măgari, cămile, boi şi oi, precum şi asupra noilor născuţi , la oameni şi
animale.  Homer, arăta că în timpul războiului Troiei, Apollon i-a pedepsit pe greci prin
îmbolnavirea în masă a animalelor, care a dus la moartea lor, boala cuprinzând ulterior şi oamenii.
 Observaţiile acumulate în timpul marilor epidemii şi epizootii au dus la câteva concluzii care au stat
la baza tacticii în prevenirea bolilor infecţioase.  Astfel, popoarele din antichitate au recunoscut rolul
contagiunii, fie direct, fie indirect, prin intermediul agenţilor de contaminare. Rolul rezistenţei
antiinfecţioase este evocat de Tukidide, în descrierea faimoasei peste de la Atena din anii 430-420
î.e.n. Istoricul face remarca, că subiecţii trecuţi prin boală şi care au supravieţuit, pot fi folosiţi ca
transportori de cadavre sau gropari, fără riscul de a se reîmbolnăvi.  Observaţiile empirice au fost
aplicate şi asupra animalelor şi au dus la unele concluzii profilactice, care îşi păstrează utilitatea până
în zilele noastre. În acest sens în caz de îmbolnăviri se recomandă izolarea animalelor bolnave,
transportul cirezilor pe alte păşuni, cât mai departe de locul contaminat, împărţirea turmelor în grupuri
mici, controlul meticulos al alimentelor şi a apei, sacrificarea animalelor în caz de eşec terapeutic. 
Introducerea variolizării a reprezentat o metodă de profilaxie cunoscută şi aplicată de chinezi încă din
sec.X-XI e.n. Variolizarea constă în inocularea de puroi variolic sau inhalarea de cruste variolice; sau
prin flagelare cu nuiele infectate cu puroi variolic la vechii sclavi.  Prima vaccinare în Europa a fost
făcută în 1720 de către LADY MARY MONTAGU (1689-1762), soţia ambasadorului britanic de pe
lângă Înalta Poartă, care şi-a vaccinat cei patru copii prin scarificare, ei făcând la locul de inoculare , o
pustulă variolică şi reîmbolnăvindu-se ulterior de variolă. PERIOADA ŞTIINŢIFICĂ  După cum se
observă din concepţiile perioadei empirice, fenomenele de imunitate au fost privite ca strict legate de
procesele infecţioase. Imunologia are însă astăzi o arie de cercetare mult mai vastă.  Prin fenomen
imunologic se înţelege orice reacţie de răspuns a unui organism faţă de structuri morfologice şi
biochimice străine ale organismului.  Cel care face prima vaccinare ştiinţifică este medicul englez
Edward Jenner. Imunizarea preconizată de acesta se baza pe observaţia, că fermierii care contactau
variola de la bovine, făceau o boală benignă şi că deveneau rezistenţi la variola umană, foarte
răspândită în acele vremuri. El îşi confirma observaţia prin inocularea experimentală a unui lot de
deţinuţi din închisoarea Newgatte ( 1798 ), experiment încheiat cu deplin succes.  Secolul al XIX-lea
reprezintă pasul decisiv al metodelor de imunizare prin cercetările marelui savant francez LOUIS
PASTEUR ( 1822- 1895 ). Prima observaţie ştiinţifică în acest sens este făcută asupra rezistenţei faţă
de holera aviară, boală contagioasă a galinaceelor cu o mortalitate ridicată.  PASTEUR a păstrat o
cultură virulentă de Pasteurella, timp de câteva luni în condiţii de laborator. Inocularea la găini
sănătoase a culturii învechite, nu numai că nu a produs boala, dar a conferit acestora o rezistentă faţă
de o inoculare ulterioară cu o cultură proaspătă şi cu o înaltă virulenţă ( 1878). Cu această ocazie
L.PASTEUR propune termenul de vaccinare ( lat. „ vacca „- specia de la care s-a recoltat primul
antigen ), termen care a fost adoptat şi s-a impus în lumea medicală. Această primă vaccinare,
reprezintă un imens progres în imunologie, întrucât faţă de variolizare şi aftizare, care utilizau tulpini
sălbatice şi care nu puteau fi controlate, L.Pasteur utilizează o cultură atenuată lipsită de patogenitate
care nu reprezintă nici un pericol pentru animalele inoculate.
1.3 Descoperirile importante în domeniul imunologiei
 SALMON şi THEOBALD SMITH ( 1887), arată că pentru imunizarea artificială se pot utiliza şi
germeni omorâţi, sensul termenilor vaccin şi vaccinare, fiind extins în mod corespunzător.  În
aceeaşi perioadă apar şi lucrările lui ILIA MECINIKOV (1845-1916) care în 1883-1884 descoperă
fenomenul de fagocitoză şi semnalează rolul leucocitelor în mecanismele imunităţii naturale sau
dobândite.  NUTTAL în 1888 descoperă proprietăţile bactericide ale serului sanguin, iar un an mai
târziu H.BUCHNER ( 1889) descoperă alexina.  În 1890 BEHRING si KITASATO descoperă
toxinele, tetanică şi difterică şi recomandă seroterapia în bolile respective. Descoperirea acţiunii
specifice a serurilor si-a găsit imediat aplicare în terapie şi diagnostic.  EHRLICH (1891) a
demonstrat că toxinele vegetale pot fi antigenice şi BORDET(1898) a reuşit imunizarea la animalele
cu hematii provenite de la altă specie.  GASTON RAMON (1886-1963), prepară anatoxina tetanică
şi descoperă rolul substanţelor adjuvante în mărirea capacităţii imunogene a vaccinurilor.  Aceste
observaţii au dus la reconsiderarea noţiunii de imunologie lărgindu-i mult sensul, imunologia a
devenit „ ştiinţa despre antigene şi anticorpi” care nu se reduc strict la rezistenţe antiinfecţioase. 
Stările patologice ale mecanismelor imunogenice ca anafilaxia ( Portier şi Richet 1902; Richet 1907-
1911), anafilaxia locală ( Arthus 1903), reacţia la tuberculină ( Koch 1891), boala serului (Pirquet si
Schich 1905), s-au dovedit a fi consecinţele unor reacţii antigen-anticorp.  Cercetările din ultimele
decenii ale sec. XX cu ajutorul microscopului electronic, difuziunii în geluri, electroforeza şi
imunoelectroforeza, cromatografia anticorpilor fluorescenţi au dus la extinderea considerabilă a
cunoaşterii antigenilor şi anticorpilor şi a reacţiilor dintre acestea.  Ştiinţa românească a adus
contribuţii substanţiale la evoluţia imunologiei. Victor BABEŞ şi M.LEEP(1889) au făcut cercetări
asupra vaccinării antirabice şi formuleaza principiul imunităţii pasive umorale.Una dintre cele mai
remarcabile descoperiri făcute de V.Babeş în domeniul imunologiei este utilizarea serovaccinării
( 1895).  A.Boivin şi L.Mesrobeanu (1933-1935) extind în mod considerabil cunoştinţele asupra
structurii chimice a antigenilor prin descoperirea antigenelor glucido-lipido-polipeptidice.  Prof.Paul
Rigler (1867-1936) este considerat pe drept cuvânt întemeietorul imunologiei veterinare în Romania
atât prin lucrările sale în domeniul utilizării vaccinurilor la animale şi a seroterapiei, cât şi prin rolul
determinant pe care l-a avut în înfiinţarea primului institut de preparare a vaccinurilor şi serurilor din
ţara noastră, Institutul Pasteur ( 1909) din Bucureşti.