Curs 1 (introductiv)

Termenul „imunologie” a aparut in Index Medicus in 1910. Imunologia este stiinta care se ocupa cu
studiul Sistemului Imun. Numele deriva din termenii latini Immunis, Immunitas - care defineau
conceptul legal de „scutire” (de serviciul militar, de taxe).
Tucidide (Atena, 430 i.e.n - Descrierea unei boli) pare sa fie primul care defineste conceptul de
imunitate la boala, descriind cum cei care fusesera bolnavi si supravietuisera, ii ingrijeau pe ceilalti
fara frica de a mai dezvolta forma fatala a afectiunii. In context medical, termenul „immunes” este
folosit de Marcus Annaeus Lucanus in poemul „Pharsalia” definind rezistenta unui trib din nordul Africii
la muscatura de sarpe. In secolul XIV, un englez (Colle) scrie „Equibus Dei gratia ego Immunitas
evasi”, descriind norocul de a supravietui unei epidemii de ciuma.
Astfel, ideea de memorie imunologica exista de fapt din vechime. Din Evul Mediu se stia ca cei care au
supravietuit unui atac de variola deveneau rezistenti (imuni) in fata celui de-al doilea atac. Inocularea
deliberata a unei persoane susceptibile cu material obtinut dintr-o pustula provenita de la un caz putin
grav (procedeu denumit „variolare”) era deja practicata in Orientul Mijlociu inainte ca Lady Mary
Wortley Montagu, sotia ambasadorului britanic in Turcia, sa aplice metoda propriilor ei copii si sa o
comunice in 1718 in Europa Occidentala. Dupa altii, rolul lui Lady Mary a fost exagerat de catre
Voltaire, in ale sale „Lettres sur les Anglais”, asa ca mai multa crezare ar trebui dat „Experimentului
Regal”, condus intre anii 1721-1722. Acest experiment a insemnat de fapt primul trial clinic cunoscut
in istoria medicinii, eficacitatea inocularii fiind testata pe un grup de detinuti si apoi pe un grup de
orfani, astfel incat printul si printesa de Wales sa primeasca toate asigurarile si sa isi poata inocula
proprii copii. Acest lucru s-a si intamplat de altfel in anul 1722, consecinta a succesului acestui trial
clinic.
80 de ani mai tarziu, in 1796, Edward Jenner (un medic de tara) introduce vaccinarea!. El este cel
care inoculeaza puroi de la Sarah Nelmes (afectata de „cowpox” - vaccina) unui baiat perfect sanatos
de 8 ani, James Phipps. Peste 6 saptamani, Jenner injecteaza baiatul cu puroi provenit de la o
persoana suferinda de variola, fara ca boala sa se mai declanseze. O a doua administrare de puroi
dovedeste din nou rezistenta fata de patogen. Astfel a aparut notiunea de „vaccinare“ (vacca = vaca
in limba latina). Jenner continua sa efectueze aceasta procedura si comunica rezultatele Societatii
Regale, care, initial, refuza sa ii publice articolul. Intr-un final, lucrarea, care cuprindea 23 de cazuri,
este acceptata. Autoritatile delibereaza indelung si de abia in 1840 este interzisa variolarea si este

C : pn Na
Prima imunizare, realizata de Edward Jenner Smallpox (variola)
Astfel ca lumea medicala a trebuit sa il astepte pe Pasteur (caruia i se datoreaza termenul de
vaccinare) cu teoria sa asupra etiologiei afectiunilor infectioase si demonstratia acestuia din 1880
asupra imunitatii dobandite in cazul unei infectii (holera gainilor), al carei agent cauzator era foarte
bine definit. Mai mult, succesul vaccinarii antirabice, in care a utilizat material derivat din tesutul
nervos al sirei spinarii, a fost foarte important pentru dezvoltarea ideii ca raspunsul imun poate fi
declansat si de componente ale micro-organismului respectiv care nu sunt vii?.
In 1888, Roux si Yersin reusesc izolarea primului antigen (toxina difterica), iar la scurta vreme dupa
aceea, Nuttal demonstreaza existenta primului anticorp seric impotriva acestei toxine.
Dar prima teorie cu adevarat acceptabila asupra imunitatii a fost introdusa de Paul Ehrlich.
Paul Ehrlich (14 martie 1854-20 august 1915). Teza de bacalaureat: Das Leben ein Traum (Viata e un
vis) - viata se bazeaza pe o oxidare normala. „Visele sunt o activitate a creierului, iar actiunile
creierului sunt tot oxidari...visele sunt un soi de rezonanta a activitatii creierului”.

1 Jenner nu este primul care a avut aceasta idee. In anul 1765, este publicata in revista London
Medical Society lucrarea lui John Fewster, cu titiul "Cow pox and its ability to prevent smallpox". Cel
putin alti 5 cercetatori au pus in practica aceasta idee ulterior (Sevel, Jensen si Jesty in 1774; Rendell
si Plett in 1791). Jesty era un fermier care si-a imunizat sotia si copii in timpul unei epidemii de
variola si e foarte probabil ca Jenner sa fi stiut de rezultatele acestuia.
2 Pasteur si colaboratorii sai reusesc sa atenueze virusul turbarii prin pasaje repetate ale celulelor din
maduva spinala a iepurilor infectati cu virusul turbarii si arata ca un astfel de preparat poate proteja
iepurii si cainii infectati experimental. Pe data de 6 iulie 1865, Pasteur este pus in situatia de a
administra acest preparat experimental unui baiat de 9 ani, Joseph Meister, muscat in urma cu 2 zile
de un caine turbat. Baiatul primeste 14 doze zilnice si este salvat de la o moarte sigura. Vestea
tratamentului lui Pasteur se raspandeste rapid in intreaga lume si, in scurta vreme, apar o multime de
laboratoare care pun in aplicare „tratamentul Pasteur”. Preparatul stabilizat cu formaldehida este
utilizat si astazi, in ciuda riscurilor cunoscute de aparitie a unor sechele neurologice.

CA Por eva pun

Rernod pox- A
Studiaza medicina, dar adevarata sa pasiune ramane chimia. Incepe la Breslau, dar apoi se transfera
la Strasbourg, la Freiburg si termina facultatea la Leipzig. Se ocupa cu colorarea unor sectiuni
recoltate de la un cadavru cu coloranti de anilina („Contributii la teoria si la practica coloratiilor
histologice”). Cu ajutorul coloranților descopera ceea ce numim astazi bariera hematoencefalica,
demonstrand ca doar unii coloranti ajung la creier. Tot cu ajutorul colorantilor, Ehrlich a elaborat
conceptul de afinitate intre substantele chimice si organe vii.
Dupa ce in 1882, Robert Koch face cunoscuta descoperirea agentului etiologic al tuberculozei, Ehrlich
isi aduce aminte ca, experimentand diferiti coloranti pe organe si pe expectoratia bolnavilor cu
tuberculoza, identificase niste „bastonase”.
Emil von Behring (premiul Nobel in 1901) si Shibasaburo Kitasato sunt considerati cei care au pus
bazele seroterapiei, tratand difteria cu antitoxina. Dar tot Ehrlich este acela care pune la punct metoda
de dozare exacta in unitati a antitoxinei, metoda fara de care Behring nu ar fi putut sa aplice in
medicina descoperirea sa.
1 se atribuie premiul Nobel in 1908, premiu pe care il imparte impreuna cu Ilia Metchnikov (o alta
mare personalitate si personaj in acelasi timp, atat de diferit de Ehrlich, insa). Ehrlich a fost propus
pentru premiu in anul 1901, dar nu este desemnat castigator. In 1902 ramane pe lista pentru
evaluare si apoi este propus iarasi si iarasi, an de an. In 1906, directorul institutului Karolinska, KA
Mârner il sustine cu un raport de nu mai putin de 69 de pagini. In 1907 scrie un altul, dedicat din nou
exclusiv lui Ehrlich, de 32 de pagini. La acest raport se adauga unul de 9 pagini al lui JE Johannson,
dar care mai redacteaza unul de 26 de pagini, in care ii propunea impreuna pe Ehrlich si Metchnikov.
In sfarsit, in 1908, ce doi sunt desemnati castigatori, dar, in acelasi an, comitetului Nobel ii mai
fusesera propuse doua evaluari: una dedicata din nou exclusiv lui Ehrlich (21 de pagini) si una de 9
pagini in care erau propusi Pfeiffer, Bordet, Metchnikov si Ehrlich. A fost probabil una dintre cele mai
palpitante curse pentru castigarea prestigiosului premiu. Apoi, in anii 1912 si 1913, Ehrlich este
nominalizat din nou, pentru descoperirile sale din domeniul chimioterapiei.

Teoria catenelor laterale

Imunologia nu exista practic ca stiinta la vremea respectiva. Descoperirea in 1890 a activitatii
antitoxice a serului a deschis drumul catre tratamentul sau prevenirea unor afectiuni prin transferul
pasiv al serului. Mai mult decat atat, au fost puse la punct teste serologice, cum ar fi aglutinarea,
reactia de precipitare, fixarea complementului. A inceput o batalie intre cei care sustineau ca mai
degraba factorii umorali decat mecanismele celulare erau cei care puteau sa explice mecanismele
imunitatii naturale si dobandite. Cele doua tabere se dovedeau a fi extrem de intransigente, fiecare
dintre ele numarand adepti care reprezentau adevarate personalitati ale istoriei medicinii. De
altminteri, un bun exemplu al acestei situatii il reprezinta chiar Metchnikov si Ehrlich, primul
descoperind fagocitele si fagocitoza.
Teoria elaborata de Ehrlich a fost numita a „catenelor laterale” (predilectia catre chimie a acestuia nu
s-a dezmintit), o sinteza logica a teoriilor imunitatii naturale si dobandite existente. In 1897 publica o
lucrare in care descrie cum interactioneaza toxina difterica si antitoxina si cum poate fi masurata
aceasta interactiune. Astfel, postuleaza practic faptul ca specificitatea imunologica se datoreaza unei
relatii stereochimice unice dintre situsurile active ale antigenului si anticorpului si introduce conceptele
de afinitate si situs functional ale moleculei de anticorp. Ehrlich este cel care introduce de asemenea
notiunea de receptor: “Corpora non agunt nisi fixata” - corpurile (substantele, moleculele) nu
actioneaza daca nu se fixeaza, idee cu atat mai revolutionara cu cat metodele de evidentiere a
moleculelor reprezinta apanajul unor tehnologii ale sfarsitului de secol XX. La acest studiu, Paul Ehrlich
adauga insa ulterior o teorie care, din multe puncte de vedere, s-a dovedit inaintea timpului sau.
Teoria catenelor laterale prezinta toate elementele necesare pentru incadrarea in categoria
conceptului de „selectie naturala”. Receptorii erau constituienti naturali, formati odata cu celula, pe
suprafata acesteia, fiind prezenti dinainte de a lua contact cu liganzii sai. Ei posedau de la inceput
configuratia structurala care le determina specificitatea pentru un anumit antigen. In viziunea lui
Ehrlich, astfel de celule prezentau pe suprafata lor nu un singur tip de receptor, ci toate catenele
laterale necesare pentru toate antigenele. Scopul antigenului este acela de a selecta dintre toate
catenele laterale pe care celula le pune la dispozitie doar pe aceea cu care este capabil sa
interactioneze specific. Ulterior, celula este astfel stimulata, incepe sa prolifereze si renunta la toate
catenele laterale neselectionate, producand in exces doar catena aleasa. Mai mult decat atat, celula
incepe sa secrete aceste molecule specifice, exportandu-le in sange.
Desigur, in anul 1897, Ehrlich nu era foarte preocupat de problema ridicata mai tarziu de numarul
imens de specificitati diferite ale anticorpilor. Mai mult decat atat, sugestia sa era aceea ca lanturile
laterale erau rezultatul fragmentarii unei imense molecule protoplasmatice. In schimb, ideea lui
conform careia baza specificitatii imunologice rezida in configuratia tridimensionala unica a moleculei
de anticorp s-a dovedit o predictie geniala, care a fost demonstrata experimental mult mai tarziu. Un
alt element care merita subliniat este sugestia ca formarea anticorpilor reprezinta de fapt raspunsul
celular la interactiunea cu antigenul prin intermediul receptorilor de suprafata.
Din multe puncte de vedere, teoria catenelor laterale este geniala, mult inaintea timpului sau si
prezinta elemente care au fost ulterior dovedite experimental. O astfel de teorie ar fi trebuit sa
marcheze inceputurile imunologiei celulare. Dar n-a fost asa.
Ehrlich insusi era destul de rigid in ceea ce priveste teoria sa si insista ca lanturile laterale erau
importante din punct de vedere fiziologic pentru celula respectiva, fiind utilizate pentru achizitionarea
nutrientilor.
Cand Landsteiner a aratat ca anticorpii pot fi produsi si impotriva unor substante chimice nou
sintetizate, teoria lui Ehrlich si studiul celulelor au fost pur si simplu abandonate. Printre cei care au
atacat teoria catenelor laterale s-a numarat Jules Bordet (care a evidentiat reactia de precipitare si a
fost unul dintre pionierii studiului sistemului complement), care neacordand nici cea mai mica atentie
asupra modalitatii de formare a anticorpilor, a considerat teoria prea complicata si complet eronata
din punct de vedere al modului cum anticorpii functioneaza. Alti cercetatori au atacat chiar
fundamentul teoriei. In 1897, anul cand teoria a fost formulata, repertoriul anticorpilor cunoscuti era
foarte limitat; tabloul s-a schimbat complet in cativa ani, cand au inceput sa fie descoperiti anticorpi
formati impotriva eritrocitelor isologe si heterologe, precum si impotriva unei game largi de proteine.
Aceste descoperiri au pus atunci in discutie (si la indoiala) necesitatea unor astfel de receptori si au
ridicat in mod explicit indoiala ca teoria lui Ehrlich ar fi valabila, tinand cont de cresterea remarcabila a
repertoriului de anticorpi cunoscuti. Daca informatia pentru un repertoriu atat de larg nu este posibil
sa apara din interiorul organismului, atunci, cu siguranta, trebuie adusa din afara. Astfel a sugerat
cineva pentru prima oara ca anticorpii sunt niste substante complet noi.

Teorii instructive
A urmat perioada serologiei. Landsteiner, Kabat, Heidelberger s-au numarat printre personajele
principale ale acestei epoci.
In 1930 se intelesese deja ca anticorpii sunt proteine globulare si ca proteinele sunt cumva alcatuite
dintr-un aranjament la intamplare de cca 20 de aminoacizi ciudati. Nu era foarte clar insa daca era
vreo secventa regulata sau daca exista reproductibilitate in secventa aminoacizilor dintr-un lant
polipeptidic, sau unde si cum informatia pentru o anumita secventa este stocata si de unde poate fi
gasita si recuperata. Bazata pe presupunerea, corecta de altminteri in principiu, ca nu este posibil ca
informatia pentru atat de multe structuri diferite sa fie incorporata in genomul vertebratelor, a aparut
un val de teorii numite „instructive”: Bail si Tsuda (1914), Thiele si Embleton (1914), Ostromuislenski
(1915), Haurowitz si Breinl, Topley, Mudd si Alexander (1930-1932).
Forma definitiva a fost elaborata de Haurowitz si Breinl si a fost denumita „teoria tiparului” (template
theory). Conform acesteia, antigenul era purtat in organism catre situsul de formare al proteinelor,
unde urma sa serveasca drept model (template), pe care moleculele de anticorp nascente vor fi
construite (mulate). De vreme ce moleculele de anticorp urmau sa fie sintetizate pe suprafata
antigenului, a aparut perfect rezonabila propunerea unui mecanism in care structura stereochimica a
situsului antigenic ar determina o secventa de aminoacizi distincta, unica, a anticorpului, responsabila
pentru complementaritatea perfecta dintre anticorp si antigen. Implicit, in aceasta teorie se
presupunea ca antigenul ar persista in organism pe tot parcursul procesului de sinteza a anticorpului.
Aceasta teorie s-a bucurat de mult succes in imunologia mult orientata spre latura chimica din aceea
perioada.
Totusi, pe masura ce incepeau sa apara tot mai multe informatii despre maniera de sinteza a
proteinelor, era tot mai clar ca o structura tridimensionala, cum este antigenul, nu poate sa ofere un
model pentru sinteza anticorpilor. Karush a aratat ca orice „template” care determina sinteza unei
secvente primare de aminocizi trebuie sa fie liniara.
Teoria fortelor interatomice si intermoleculare, care i-a adus lui Linus Pauling primul sau premiu
Nobel, a avut implicatii puternice pentru intelegerea specificitatii multor interactiuni biologice. Chiar
Pauling este cel care a aplicat aceste concepte interactiunii antigen-anticorp, interes care i-a fost
stimulat de catre Landsteiner si a aratat ca interactiunea dintre anticorp si haptena se datoreaza
interactiunii unor configuratii tridimensionale a atomilor (asa cum sugerase cu multa vreme in urma
Paul Ehrlich). Energia legarii putea fi foarte bine explicata printr-o combinatie de interactiuni de
hidrogen, van der Waals si ionice. Astfel, Pauling a prezentat o teorie instructiva simplificata si mai
usor de justificat din punct de vedere chimic: antigenul va servi drept „template” doar pentru faza
finala a procesului de sinteza a proteinei, in care are loc rasucirea in spatiu a lantului polipeptidic.
In ceea ce il priveste pe Landsteiner, el este cel caruia i se datoreaza reintoarcerea la studiile de
imunologie celulara, demonstrand impreuna cu Chase in 1942 ca hipersensibilitatea intarziata poate fi
transferata de la individul bolnav la cel sanatos doar prin celule. Astfel, cel care practic inmormantase
abordarea lui Ehrlich a imunitatii celulare a fost cel care a jucat un rol hotarator in renasterea ei.
In 1941, teoria lui Pauling este atacata de catre MacFarlane Burnet, cercetator care era de formatie
biolog si nu chimist si care atrage atentia asupra a 3 aspecte:
1. Teoriile instructive nu tin cont de importanta enzimelor in mecanismele de sinteza si
metabolism intracelular.
2. Toate teoriile instructive implicau persistenta indelungata a antigenului de-a lungul procesului
de formare a anticorpului, aspect care nu a fost nicicand demonstrat.
3. Productia de anticorpi este o functie care nu reprezinta apanajul exclusiv al celulelor
stimulate initial, dar si a descendentilor acestora (observatie cruciala).

Descoperirea structurii si functiei genelor, rejetul alogrefelor, a tolerantei imunologice si a

imunodeficientelor au condus la un interes tot mai crescut catre imunobiologie in defavoarea
imunochimiei.
Una dintre primele observatii care au condus la conceptul de imunitate mediata umoral a fost
existenta in sangele si serul „normal“ de substante antibacteriene specifice, a caror prezenta nu putea
fi pusa pe seama unei expuneri la antigenele cu care reactionau. Acestia au fost numiti „anticorpi
naturali”, spre deosebire de cei care erau dobanditi ca o consecinta a unei infectii sau imunizari. In
1955, Niels Jerne este cel care readuce in atentie conceptul lui Ehrlich conform caruia anticorpi cu
foarte multe specificitati posibile sunt sintetizati in mod normal de catre vertebrate si sunt eliberati in
cantitati mici in sange. Antigenele care intra in circulatie, vor interactiona cu acesti anticorpi, deja
prezenti si specifici pentru determinantii antigenici. Odata ce interactiunea antigen-anticorp este
 completa, rolul antigenului ar fi acela de a transporta anticorpul catre celulele specializate capabile sa
reproduca acest anticorp. Odata ce antigenul si-a indeplinit aceasta sarcina de „carrier selectiv” al
anticorpului, nu mai joaca nici un alt rol si mecanismul intern al celulei producatoare de antigen este
raspunzator pentru sinteza globulinelor selectate, initiind sinteza de molecule identice cu cele
introduse. Acest lucru se poate face fie prin initierea sintezei de ARN specific sau prin modificarea unui
ARN pre-existent.
Aceasta teorie a fost denumita a „selectiei naturale”; cu toate ca ea a marcat intoarcerea la teoriile
selective, nu face referire la selectia celulelor si, desi atat de aproape de teoria lui Ehrlich, nu face nici
o referire la ea.

Teoria selectiei clonale

Emisa pentru prima oara in termeni oarecum vagi de catre Talmage si Burnet si apoi publicata cu mai
multa claritate in 1959 de catre Burnet, Talmage si Lederberg, reprezinta teoria pe care imunologia
moderna se bazeaza si astazi. Fiecare dintre cei trei a avut contributii hotaratoare la elaborarea ei.
Burnet ia in consideratie observatia lui Jerne legata de anticorpii naturali si sugereaza ca (asa cum
facuse Ehrlich inaintea lui) acestia s-ar gasi pe suprafata celulelor limfoide, avand o dispozitie
restransa fenotipic la nivelul unei clone, dedicata aceleiasi functii. Interactiunea cu antigenul va
declansa (printr-un mecanism necunoscut) semnalul pentru proliferarea celulara care sa conduca la o
clona de celule posedand receptori identici si capacitatea de diferentiere celulara in vederea sintezei
de anticorpi. Antigenul va servi astfel pentru selectia si activarea specifica a precursorului celular
potrivit, dintr-o populatie celulara mult mai larga, astfel incat sa poata fi explicata atat continuarea
productiei de anticorpi cat si raspunsurile secundare amplificate si schimbarile in calitatea anticorpilor
(prin mutatii somatice minore).
Pentru a explica absenta raspunsurilor imune impotriva structurilor self, Burnet postula ca celulele
precursoare ar putea fi in mod particular susceptibile la actiunea letala a antigenelor lor devreme in
ontogenie, interactiunea dintre cele doua elemente conducand la deletarea acelor clone care ar putea
ataca organismul.
Talmage in schimb a acordat atentie chestiunii specificitatii si marimii repertoriului anticorpilor si a
sugerat ca in genomul uman ar fi stocate aproximativ 5 000 de variante, dar ca prin combinatii se
poate ajunge la milioane de specificitati distincte.
Lederberg a sugerat existenta la nivelul precursorilor celulari a unei rate crescute de mutatii spontane
si intamplatoare ale ADN-ului genelor imunoglobulinelor. Astfel de mutatii ar putea continua intreaga
viata si nu ar fi restranse doar la viata fetala, asa cum sugera Burnet.

Imunitatea innascuta se refera la toate elementele pe care organismul le poseda inca de la nastere
si care trebuie sa reprezinte prima linie de aparare impotriva anti genelor. Este un sistem de aparare
format din componente umorale si celulare extrem de diverse. Aceste elemente includ componente
externe si interne incepand de la piele (si secretiile acide ale glandelor sudoripare si sebacee),
mucoase (si mucusul care le acopera), reflexul de tuse si stranut, secretia lacrimala, miscarea cililor,
cresterea temperaturii corporale, oxigenarea de la nivelul plamanilor, lizinele eliberate de catre
microorgnismele comensale si pana la proteine serice capabile sa se lege la structuri moleculare
caracteristice patogenilor. Nici una dintre acestea nu tine cont de tipul antigenului (de specificitatea
sa) si intra in actiune rapid, intr-un timp remarcabil de scurt.
Sunt descrise in general trei componente majore:
- celule care fagociteaza: celule care elimina microorganismele prin ingestie urmata de
degradarea acestora in interiorul celulei;
- proteine plasmatice solubile si glicoproteine care leaga microorganismele si le transforma
astfel in tinte pentru fagocite (proces denumit „opsonizare”) sau pentru atacul sistemului
complement. In final, se ajunge la moarte microbiana prin citoliza;
- celule natural-ucigase (NK-natural killer), considerate un subset de limfocite T primitive, dar
care sunt cruciale pentru distrugerea mediata celular a celulelor tumorale si a celulelor
infectate viral.

Imunitatea adaptativa (specifica, dobandita?) reprezinta apanajul exclusiv al vertebratelor si se

bazeaza pe existenta limfocitelor.

- Raspunsul acestor celule este mai lent si este dobandit doar prin contactul cu antigenul; in
plus, raspunsul este caracteristic, specific doar acelui antigen. Acest lucru este posibil
datorita unui fenomen extraordinar care inzestreaza limfocitele cu receptori pentru antigene.

> Acest termen, istoric, poate induce o serie de confuzii. Multe dintre componentele sistemului imun
dobandit sunt, de asemenea, prezente de la nastere.
o
 |. CLONAL SELECTION | EXPANSION | | DIFFERENTIATION

a5 Plasma
( ? cell
S&
Circulating
B lymphocyte

„Memory
E cell

Secreted
antibodies
Selected
clone

—g ai P
- Po
= 4 W > /

a e / asi P

m =d
v DER
(în N
00 a iz

Se, g
)
,/

AA
Difterentiating Anti-X specific plasma and
clone memory B cells

Table 2-1 Comparison of innate and Adaptive Immune

Responses

Innate Adaptive

Preexisting and induced All mechanisms induced

mechanisms

Broad range of pathogens Broad range of pathogens

recognized by a small number recognized by an almost infinite
of recognition structures of number of extremely diverse and
limited diversiby adaptive receptors

No memory of pathogens Pathogen remembered by

memory cells

Defense is the same with repeated Defense is more vigarous and more
exposure to pathogens finely tuned wâth repeated exposure

Componentele imunitatii innascute recunosc ceea ce astazi denumim PAMP (pathogen-associated

molecular pattern). Conceptul de „pattern de recunoastere” este unul relativ nou. PAMP pot cuprinde
diverse molecule cum ar fi lipopolizaharide (LPS) ale bacteriilor Gram-negative, peptidoglicani, acidul
lipoteichoic al bacteriilor Gram-pozitive, manani ai bacteriilor sau fungilor. De partea cealalta,
 structurile destinate recunoasterii PAMP, receptorii pentru acestea, denumiti PRR (PAMP recognition
receptors) sunt cel putin la fel de diversi.
Astfel, lectina care leaga mananul (MBL-manan binding lectin) este o proteina serica multimerica (cu 6
domenii de recunoastere si care leaga mananul cu aviditate crescuta). Legarea MBL la suprafata unui
patogen poate activa cascada sistemului complement (pe calea lectinelor), conducand atat la
opsonizarea (si astfel la facilitarea preluarii de catre fagocite), cat si la liza prin intermediul
complexului de atac membranar. Receptorul pentru manan este o forma mebranara de MBL exprimata
pe suprafata macrofagelor mamiferelor. Legarea acestui receptor initiaza in mod direct fagocitoza
patogenului urmata de eliberarea de mediatori chimici ai inflamatiei.
O alta clasa de PRR sunt asa numitii receptori „toll-like” (TLR); au fost descrisi initial la Drosophila
melanogaster, dar s-a constatat ca sunt conservati de-a lungul evolutiei. Acest sistem complex de
receptori raspunde fata de un set distinct de liganzi (11 descrisi la om pana in prezent). TLR sunt
gasiti pe suprafata fagocitelor mamiferelor si a celulelor accesorii cum ar fi celulele dendritice. Acesti
receptori pot lega produsi polipeptidici care rezulta din cascade enzimatice proteolitice (cum ar fi cea a
kininelor), adesea activate in cursul infectiei bacteriene. In plus, TLR pot fi activati de catre receptori
denumiti „secundari”. Astfel, TLR4 poate fi activat indirect de catre LPS-ul bacterian dupa ce acesta s-
a legat la molecula CD14. Activarea TLR4 declanseaza ulterior activarea si translocarea factorului
nuclear kB (NF-kB) din citoplasma in nucleu, ceea ce va conduce la sinteza de citokine inflamatorii
cum ar fi factorul de necroza tumorala a (TNFa) si interleukina-1 (IL-1).

Sistemul imun ar putea fi descris prin prisma functiilor sale: supraveghere (distinctia self/non-self),
aparare (declansarea unui raspuns, natural sau dobandit, in scopul eliminarii sau neutralizarii
antigenului), reglare (controlul raspunsurilor imune prin mecanisme reglatorii in scopul mentinerii
homeostaziei sau prevenirii distrugerilor tisulare), memorie imunologica (capacitatea de a raspunde
optimizat la un nou contact cu acelasi antigen) si toleranta (inducerea unei stari de neresponsivitate
fata de anumite antigene). Odata declansat un raspuns fata de un antigen (raspuns imun), vor fi
implicate atat imunitatea specifica, cat si cea nespecifica, ca un sistem integrat.
Limfocitele deriva din celulele stem limfoide. In functie de locul unde se vor maturiza in continuare
(timus sau maduva osoasa - organe limfoide primare) vor rezulta limfocite T, respectiv limfocite B.
Inainte de a parasi timusul, limfocitele T sufera o diferentiere suplimentara in limfocite T helper si
limfocite T citotoxice. Chiar daca maniera lor de actiune, precum si consecintele sunt foarte diferite,
activarea limfocitelor T va conduce la un raspuns imun denumit „celular”. Activarea limfocitelor B va
conduce la diferentierea lor in plasmocite; aceste celule secreta anticorpi, molecule capabile sa
recunoasca antigenele. Acest tip de raspuns imun este denumit „umoral”. Desi fiecare tip de raspuns
prezinta caracteristici distincte, intre ele exista o stransa interdependenta.
Odata maturizate, limfocitele se vor indrepta catre organele limfoide secundare, acolo unde este
asigurat micromediul ideal pentru aparitia raspunsurilor imune.

drd i SPRHT Tonsils .

E
f po 1]
Sg ve

: |]
Uoper respiratory tract Ploi o
pr || TE Pi

Spleen

Skin
Peyer's patchas
Lange intestine
Smal! intestine

Vrmgenia! tract

Bone marrow

m Primary lymphoid tissues

m Secondary lymphoid tissues

Notiunea de receptor implica practic automat notiunea de specificitate: legarea dintre receptor si
ligandul sau nu poate fi decat una specifica. Ideea unei astfel de interactiuni a aparut inca din 1897,
odata cu studiile lui Ehrlich cu privire la legarea dintre toxina difterica si antitoxina difterica. Paul
Ehrlich, cel care avanseaza „Teoria catenelor laterale”, postuleaza genial nu numai existenta
receptorilor (catene laterale) pentru antigen dar si caracterul pre-format (receptori produsi inca de
dinaintea patrunderii antigenului in organism).
Specificitatea implica faptul ca fiecare receptor isi leaga ligandul sau, sau altfel spus, un receptor nu
poate fi utilizat decat de un singur ligand. Numarul extrem de mare de structuri care se pot constitui
in antigene implica faptul ca in interiorul organismului ar trebui sa existe un numar corespunzator de
receptori pentru aceste antigene. Astfel, numarul de antigene existente in natura (cifra teoretica
avansata se ridica la circa 10%1%) si deci al receptorilor pentru antigen care trebuie sa existe in mod
corespunzator, depaseste numarul total al genelor existente in genom. Aceasta constatare se afla in
totala contradictie cu dogma geneticii care postula „o gena - o proteina”.
Sistemul imun poate declansa un raspuns care sa fie benefic pentru organism si sa asigure
integritatea acestuia, dar poate produce si un raspuns neadecvat, care sa conduca la boala.

SI nespecific: raspuns rapid, fara specificitate unica, fara memorie, poate actiona oriunde in organism.
SI specific: inalta specificitate, memorie imunologica, productie de molecule efector, recunoasterea
unor epitopi.

HEAT “mmm DISEASE

z | Transplant
Alergy and | rejection

Autoimmune
Immunodeficiancy disease

ESSEESIESSESa 4 a ===>SU
APPROPRIATE RESPONSE INAPPROPRIATE RESPONSE

e
Pipe 3 a PUTU pe AL la: pa Dao pici | 20
1901 Emil von Behring, for his discovery
of serum antitoxins (antibodies) and
serum therapy, and its application to
the treatment of diphtheria.
1905 Robert Koch, for his investigations and
discoveries in regard to tuberculosis.
Koch developed tuberculin reactivity
tests which later were important in the
development of our current
understanding of cellular immunity.
1908 Elie Metchnikoff, for his discovery
of phagocytosis, and Paul Ehrlich,
for his work on fundamental
immunology.
1913 Charles Robert Richet, for the
discovery of anaphylaxis.
1919 Jules Bordet, for his studies in
regard to immunology, particularly
complement-mediated Iysis.
1930 Karl Landsteiner, for his discovery of
the human blood groups.
apa Tu SAE ARI
Y__
1951 Max Theiler, for his development of
vaccines against yellow fever.
1957 Daniel Bovet, for his development of
antihistamines in the treatment of allergy.
1960 Frank MacFarlane Burnet and Peter
Brian Medawar, for the discovery of
acquired immunological tolerance.
1972 Gerald Maurice Edeiman and Rodney
Robert Porter, for their discoveries
concerning the chemical structure of
antibodies.
1977 Rosalyn Yalow (shared with Roger
Guillemin and Andrew Schaliy),
for the development of radioimmuno-
assays for peptide hormones.
1980 Jean Dausset, George Davis Snell,
and Baruj Benacerrat, for their
discoveries of the histocompatibility
antigens on human and animal
cells and their role in tissue and
blood transplantation rejection
ITU
PE EI aa
(Dausset and Snell), and for wo
on the genetic control of immune
responses (Benacerraf).
1984 Georges 1. F. Kăhler and Cesar
Milstein, for their development of
cell hybridization as a technique to
produce monoclonal antibodies, and
Niets K. Jerne, for his many
fundamental contributions to
theoretical immunology.
1987 Susumu Tonegawa, for his work on
the immunoglobulin genes and the
mechanism of generating antibody
diversity.
1990 Joseph E. Murray and E. Donnali
Thomas, for their work on organ and
bone marrow transplantation.
1996 Peter C. Doherty and
Roli M. Zinkernagel, for their
discovery of the MHC restriction of
T cell responses.
DEE Ie PIN APE PI ETTORE
PPE FEAT CRAI Voce PRE SAPE pi 7 Pr BIG ET PIE rr
DEL STII APT ea DT i
| 1798 Edward Jenner: Cowpox vaccination to 1929 Louis Dienes and E. W. Schoenheit: Rodney Porter: Enzymatic deavage of
prevent smailpox infection. Delayed hypersensitmity to simple antbody molecules.
1880 Louis Pasteur: Attenuated vaccines. proteins. 1959 Joseph Heremans et al.: Discovery
1884 Elie Metchnikoft: Phagocytic theory of 1930 F. Brein! and Felix Haurowitz: Template of IgA.
immune defense. (“instructive”) theory of antibody 1959 James Gowan: Lymphocyte circulation.
Emile Roux and Alexandre Yersin: formaton. 1960 Rosalyn Yalow and $. A. Berson:
Isolation of diphtheria toxin. 1935 Alexandre Besredka: Local immunity Radioactive labeling and
Hans Buchner: Discovery of and oral immunization, radioimmunoassays.
complement. 1936 Peter Gorer: Identification of 1981 Jacques F. A. P. Miller: The role of the
1890 Emil von Behring and Shibasaburo H-2 antigen in mice. thymus în immunity.
Kitasato: Discovery of antitoxins 1939 Arne Tiselius and Elvin Kabat 1961 James Till and Ernest McCulloch:
(antibodies) and serum therapy. Demonstration that antibodies are Existence of hematopoietic stem cells.
1891 Robert Koch: Koch phenomenon and gamma globulins. 1963 Niels Jerne and Albert Nordin:
the tuberculin skin test. 1940 Karl Landsteiner and Alexander Hemolytic plaque assay.
Richard Pfeiffer: Discovery of immune Wiener: Rh blood group system. 196 Henry Kunkel eta!.: Discovery of

-
bacteriolysis. 1942 Albert Coons et ai: Fluorescein antbody idiotypes.
Herbert Durham and Max von Gruber: labeling of antibodies; 1966 Barry Bloom and B. Bennet: Discovery
Bacterial agglutination reactions. immunofluorescence. of lympholkines.
Paul Ehrlich: Side-chain theory of 1942 Jules Freund and K. McDermoltt: 1966 S. Avrameas etal: Antigen and
antibody formation. Freund's adjuvant. antibody labeling with enzymes.
1897 Rudolph Kraus: Precipitin reacton. 1942 Lloyd Felton: immunological Henry Claman, E. A. Chaperon,
1900 Karl Landsteiner: Discovery of A, B, unresponsiveness. andR. F. Triplett B cel)/T cell
and O blood groups. 1942 Karl Landsteiner and Merrill Chase: cooperation.
1901 Jules Bordet and Octave Gengou: Passive cellular transfer of delayed Kimishige Ishizaka and Teruko
Complement fixation. type hypersensitivity. Ishizaka: Discovery of IgE.
1902 Paul Portier and Charles Richet: 1944 Peter Medawar: Transplantation 1969 N. Avrion Mitchison: Helper T cells.
Anaphylaxis. immunology. 1969 Gerald Edelman: Primary sequence of
|. 1903 Maurice Arthus: The Arthus Ray Owen: Chimerism in dizygotic an immunoglobulin molecule.
reaction. cattle twins. Leonard Herzenberg: Invention of cell
| 1903 Almroth Wright and S. R. Douglas: 1946 Jacques Oudin: Precipitin reaction sorting based on fluorescence.
Opsonization reactions. in gels. 1970 Elvin Kabat and T. T. Wu:
1904 Julius Donath and Karl Landsteiner: 1943 Orjan Ouchterlony and $. D. Elek: Hypervariable regions of Ig
Discovery of autoimmune Immunodiffusion in agarose gels. molecules.
disease (paroxysmal cold 1938 Astrid Fagraeus: Antibodies produced 1971 Donald Bailey: Recombinant inbred
hemoglobinuria). by plasma cells. mouse strains.
1905 Clemens von Pirquet and Bela Schick: 1952 Ogden Bruton; Description of 1972 Baruj Benacerraf and Hugh McDevitt:
Serum sickness. agammaglobulinemia in humans. Histocompatibility-inked immune
1910 Dale and Barger: Discovery of Pierre Grabar and Curtis Williams: response genes.
histamine. Immunoelectrophoresis and the 1972 Hans Muller-Eberhard:
1910 Peyton Rous: Experimental viral cancer heterogeneity of antbodies. Characterization of the membrane
immunology. 1953 Peter Medawar, F. MacFarlane Burnet, attack complex of the complement
1920 Karl Landsteiner: Hapten inhibition. and Frank Fenner: Theories and cascade.
| 1921 Calmette and Guerin: First use of demonstration of immunological 1974 Rolf Zinkernagel and Peter Doherty:
bacillus Calmette-Gudrin (BCG) for tolerance. Major histocompatibility complex
tuberculosis vaccination. 1955 Niels Jerne: Natural selection theory of (MHO) restriction of immune
1921 Carl Prausnitz and Heinz Kustner: antibody formation. responses.
Cutaneous reachons and the passive 1956 Bruce Click etal.: Discovery of the 1975 Georges Kohler and Cesar Milstein:
transfer of allergy. bursa of Fabricius. Development of hybridoma
1923 Gaston Ramon: Formaldehyde 1956 Elvin Kabat: Size of the antibody technology to produce monoclonal
treatment of diphtheria toxin to combining site. antibodies.
produce toxoid. 1957- F. MacFarlane Burnet, David 1976 Nobu Hozumi and Susumu
1923 Michael Heidelberger and Oswald 1959 Talmage, and Joshua Lederberg: Tonegawa: Discovery of V(D)] gene
Avery: Pneumococcal Clonal selection theory of antibody segments in the generation of antibody
polysaccharides. formation. diversity.
1929 Michael Heidelberger and Forrest Jean Dausset and Rapaport: 1977 Jean Borel: Demonstration of
Kendall: Quantitative preapttin Histocompatibility antigens on cydlosporine A as an
readion. leukocytes. immunosuppressive drug.
-1978- *Growth and maintenance of Donald Metcalf: Characterization and 1990- Greg Winter: Phage display
1991 T lvymphocyte clones in long-term <loning of hematopoietic growth 1992 technology for in vitro antibody
culture. factors. selection and production.
World Health Organization: Worldwide 1985- *Role of CD4 and CD8 in T cell signal 1991 Harald von Boehmer: First
eradication of smallpox. transduction. demonstration of thymic selection
1980 Ralph Steinman: Characterization of 1985- *Recognition of stress proteins by the of T cells.
dendritic cells and their role in 1989 immune system. 1991 World Health Organization-
immunity. 1985- *Immune recognition of stress International Union of
1983 Luc Montagnier: Isolation of the 1989 proteins. Immunological Societies (WHO-IUIS);
human immunodeficiency virus (HIV) 1996 Timothy Mosmann and Robert Formal adoption of nomenclature
from an AIDS patent. Coffman: Discovery of Th!/Th2 cellular guidelines for secreted regulatory
1993 Melvin Bosma: First report of a subsețs. proteins of the immune system
natural mouse mutant having severe Pamela Bjorkmann and Donald Wiley: (interleukins).
combined immunodeficiency (SCID). First MHC crystal structure. Lewis Lanier, Erik Long, and others:
Tak Mak and Mark Davis: Cloning of 1987 Yueh-Hsiu Chien, Mark Davis, etal.: Identification and doning of
the ap T cell receptor genes. Cloning of the T cell 8 receptor MHC-binding membrane receptors
1994- Susumu Tonegawa: Cloning of the y gene. on NK celis,
1985 T cell receptor gene. Christopher Goodnow: Experimental Charles Janewav, Jr. and Ruslan
1984- Eugene Butcher and Irving Weissman: induction of self-tolerance in Medzhitov: Cloning and characterization
1926 Lymphoctye migration and lymphocyte peripheral B cells. of a mammalian Toll-like receptor
homing receptors. John Kappler and Philippa Marrack: (LR).
1985- Emil Unanue, Alain Townsend, and Superantigen stimulation of cells. 2001 *Multigroup collaboration: Cloning
1996 Howard Grey: Presentation of antigenic Mario Capecchi, Martin Evans, and of the human genome. Reported
peptide in the context of self MHC Oliver Smithies: Generation of first in Science 291, 5507 (2001)
molecules. knockout mice. and Nature 409, 6822 (2001).
* A number of researchers contributed concurrentiy to advances in these araas
 2010 - Robert Edwards, U.K., dezvoltarea fertilizarii in vitro
2011 - Bruce Beutler, U.S.A., Jules Hoffmann, Franta - descoperiri legate de maniera de
activare a imunitatii innascute; Ralph Steinman, Canada/U.S.A - descoperirea si descrierea
celulelor dendritice si a rolului lor in imunitatea adaptativa (post-mortem)
2012 - John Gurdon, U.K., Shinya Yamanaka, Japonia - descoperiri legate de maniera prin
care celule mature pot fi reprogramate sa devina celule stem
2013 - James Rothman, Randy Schekman (U.S.A.), Thomas G. Sudhof (Germania) -
descoperirea bazei moleculare a eliberarii neurotransmitatorilor
2014 - John O'Keefe (U.K./U.S.A), May-Britt Moser, Edvard Moser (Norvegia) - evidentierea
rolului hipocampusului ca harta mentala a memoriei spatiale
2015 - William C. Campbell (1/4), Satoshi Omura (1/4) si Tu Youyou (1/2) - descoperiri
legate de terapia impotriva parazitilor si a malariei
2016 - Yoshinori Ohsumi (Japonia) -autofagie
2017 - Michael Rosbash, Michael W. Young, Jeffrey C. Hall (U.S.A.) - descoperiri legate de
mecanismele moleculare care controleaza ritmul circadian
2018 - James P. Allison (U.S.A.), Tasuku Honjo (Japonia) - descoperiri legate de terapia
cancerului prin inhibarea semnalelor regliatoare negative
2019 - William G. Kaelin Jr, Sir Peter ]. Ratcliffe, Gregg L. Semenza - descoperiri legate de
modalitatile prin care celulele simt si se adapteaza la oxigenul disponibil
2020 - Harvey J. Alter, Michael Houghton, Charles M. Rice - descoperirea virusului hepatitic C
 Antigene

Raspunsul imun (RI) apare ca un rezultat al expunerii la stimuli straini = structuri non-self.
Termenul de antigen (Ag) este unul istoric. A fost folosit in 1899 pentru a descrie o structura straina
recunoscuta de organism, capabila sa declanseze raspunsuri. Notiunea de sistem imun (SI) nu era
inca definita cu claritate (componentele celulare si moleculare).
Astazi este utilizata notiunea de imunogen. Distinctia dintre antigen si imunogen este una functionala.
Imunogenul este o structura care, recunoscuta ca straina de catre SI, este capabila sa declanseze
reactii imune specifice si sa reactioneze cu produsii acestor reactii (anticorpi) - antibody generating.
Limfocit B + imunogen = limfocite B efector (limfocite B cu memorie si plasmocite).
Limfocit T + imunogen = limfocite T efector (T helper/T citotoxice si limfocite T cu memorie).
Antigenul poate fi orice agent capabil sa se lege specific la componenti ai sistemului imun.
Distinctia dintre termeni se dovedeste necesara deoarece exista componenti care sunt incapabili sa
induca RI, dar sunt capabili sa reactioneze cu componenti ai SI, care nu au fost indusi in mod specific
impotriva lor.
Antigenicitatea e mai degraba proprietatea de a se combina specific cu receptori si produsi finali ai RI,
in timp ce imunogenicitatea reprezinta atat capacitatea de inducere a RI, cat si aceea de a reactiona
cu produsii finali ai RI.
Din acest punct de vedere, un imunogen este automat si un Ag, in schimb, nu orice Ag este neaparat
un imunogen.
Un antigen poate declansa o serie de efecte:
1. poate activa (monoclonal sau policlonal) limfocitele = imunogen.
2. poate conduce la sinteza anticorpilor specifici (consecinta a procesului de mai sus)
3. poate conduce uneori la reactii exagerate (hipersensibilitati).
4. poate conduce la toleranta imunologica — absenta RI, dar care pastreaza caracteristicile de
specificitate si memorie ale unui RI propriu-zis.
Capacitatea unui Ag de a se comporta ca un imunogen depinde de o serie de caracteristici. Obtinerea
unui RI nu depinde insa numai de Ag ci si de SI, care trebuie sa fie capabil sa raspunda acestui stimul.
Factorii care conditioneaza declansarea unui RI pot fi sistematizati astfel:
I. factori care depind de Ag.
II. Factori care depind de organism (starea SI).
III. Factori care depind de calea de patrundere a Ag-ului in organism.
Imunogenicitatea nu este doar o caracteristica intrinseca a antigenului, ci depinde si de proprietatile
sistemului biologic in care se desfasoara raspunsul fata de acesta.

I. Factori care depind de antigen

1. Caracterul de strain (non-self)

In mod normal, SI nu raspunde la self. Daca, de ex., un iepure este injectat cu propria albumina
serica, nu va apare un RI. Daca insa va fi injectat cu albumina serica bovina (BSA), atunci aceasta
(desi tot albumina) va fi recunoscuta ca straina si va apare un RI fata de acest compus. In general, cu
cat compusul provine de la o specie filogenetic mai indepartata, cu atat diferentele structurale (deci si
antigenice) sunt mai mari.
Exista insa si exceptii de la regula. Unele macromolecule (colagen, citocrom c) s-au conservat de-a
lungul evolutiei si, ca urmare, prezinta o imunogenicitate foarte redusa in cadrul a diverse specii.
Antigenele pot fi insa aproape orice. Pot fi de natura patologica (virusuri, bacterii, paraziti, fungi) sau
nepatologica (o serie de alergene). Pot fi de origine vegetala, animala sau anorganica, pot fi molecule,
celule, tesuturi.
*Exceptie: moleculele/materialele „inerte” utilizate in proteze, implanturi, stomatologie.
Este foarte important ca SI sa poata face distinctia intre self si non-self, tocmai pentru ca integritatea
organismului sa fie pastrata. Aceasta distinctie este efectuata inclusiv de catre SI nespecific si ia in
consideratie atat infectiile, cat si leziunile care genereaza „semnale de pericol”. Capacitatea de a
raspunde fata de non-self trebuie sa fie dublata de toleranta fata de self. Exista insa si exceptii
(nefericite) de la regula, ajungandu-se la afectiuni numite generic „autoimunitati”, adica la RI
directionate impotriva unor structuri self. O astfel de situatie apare de ex. atunci cand acea structura a
suferit modificari care o fac sa apara ca un non-self in fata SI = „self denaturat, alterat”.
Pe de alta parte, in organism exista asa numite „sanctuare imunologice - immune privileged sites” (de
ex, tesutul corneal), care sunt separate efectiv de SI, astfel incat pentru SI reprezinta niste
necunoscute, niste structuri non-self (self sechestrat). Daca se produce un traumatism ocular, care
rupe aceste bariere naturale, va apare un RI care conduce la o afectiune autoimuna. Mai mult decat
atat, anticorpii care rezulta in urma acestui RI vor ajunge si la ochiul controlateral si pot produce asa
numita „uveita simpatetica”, afectiune severa ce poate conduce la orbire?.
Organismul poate deveni tolerant si fata de unele structuri non-self, asa cum se intampla in cazul
infectiilor intra-uterine.

Mecanismul de aparare al corneei este mai complex insa, ca si cel de inducere al uveitei, implicand
apoptoza celulara
Toleranta, lipsa de RI fata de anumite Ag, nu trebuie confundata cu imunosupresia sau
imunodepresia, care reprezinta incapacitatea globala a SI de a face fata antigenelor.
In definirea provenientei antigenelor, ne folosim cel mai adesea de terminologia de transplant.
+ Ag autologe - de la acelasi individ
* Ag singeneice - de la indivizi identici genetic (gemeni monozigoti sau linii de animale inbred)
+ Ag alogeneice - de la membri diferiti apartinand aceleiasi specii ( plommmagani C) |
+ Ag xenogeneice - de la membri diferiti apartinand unor specii diferite. (i an <)
2. Greutatea moleculara
Receptorii pentru antigen se leaga la portiuni extrem de limitate ale antigenului, denumite
determinanti antigenici sau „epitopi”. Totusi, in general, se observa o foarte buna corelatie intre
dimensiunea macromoleculei si capacitatea ei de a se comporta ca un imunogen. Compusii care au
mai putin de 1 KkDa nu sunt imunogenici. Bune imunogene sunt structurile cu peste 40 kDa.
Exista insa si exceptii de la aceasta regula.
Insulina si ACTH-ul pot fi imunogenice (GM cuprinsa intre 1 000 si 6 000 Da).
Dextranul si gelatina, cu greutati de peste 40 kDa nu sunt bune imunogene.
Haptenele sunt substante cu greutate moleculara foarte mica si cu o structura chimica extrem de
simpla. Ca urmare, haptenele sunt antigene neimunogene. Karl Landsteiner a efectuat in anii 1920 un
set de experimente cu astfel de substante, pe care le-a cuplat apoi chimic cu proteine mari, numite
„Carrier”. In aceasta maniera, a putut fi obtinut atat un raspuns imun fata de carrier, cat si fata de
haptena (eventual si fata de epitopii noi, formati din combinatia haptena-carrier).
In ceea ce priveste medicamentele, ele sunt concepute de asa natura incat sa nu se comporte ca
imunogene, deci au GM sub 1 kDa (penicilina, progesteron, aspirina). Exista, insa, situatii patologice
in care aceste substante (haptene) devin la randul lor imunogene prin cuplarea cu proteine self (care
vor juca rol de carrier), iar aceste complexe haptena-carrier vor deveni tinta unui RI si pot conduce la
distructii tisulare.
Dimensiunea moleculei influenteaza imunogenicitatea prin cresterea numarului si diversitatii
epitopilor. Exceptie: glucidele (homopolimeri) la care, odata cu cresterea marimii moleculei creste
numarul de epitopi „monoton-repetitivi”.
Pe de alta parte, cresterea excesiva a dimensiunii moleculelor nu va conduce la cresterea
imunogenicitatii. Aceste Ag trebuie sa poata fi aduse inauntrul unor celule specializate, unde vor fi
prelucrate de o maniera speciala si, ulterior, prezentate limfocitelor T. Daca antigenele sunt excesiv de
mari, depasind practic dimensiunile acestor celule, atunci procesul nu mai poate avea loc.
De asemenea, daca nu vor putea fi prelucrate (procesate), rezultatul va fi acelasi.
3. Structura chimica
Imunogenicitatea necesita un anumit nivel de complexitate chimica.
Dpdv al structurii, majoritatea imunogenelor sunt proteine. Proteinele au o varietate structurala
deosebita si, ca urmare, prezinta un numar mare de epitopi diferiti.
Fiecare din cele 4 niveluri de organizare (primara, secundara, tertiara, cuaternara) a proteinei
contribuie la gradul ei de imunogenicitate.

—Lys—Ala—His—Gly —Lys—Lys—Val—Leu Lea:

Amino acid secquence
of polypepude chain a helix | pleateil sheet

PRIMARY STRUCTURE SECONDARY STRUCTURE

Domain

Monomeric polypeptide molecule Dimeric protein molecule

TERTIARY STRUCTURE OITATERNARY STRUCTURE

RI dobandit recunoaste multe aspecte structurale si proprietati chimice ale produsului. De ex.,
anticorpii pot recunoaste diferite aspecte structurale ale proteinei cum ar fi structura primara
(secventa de aa), structura secundara (structura de baza - backbone - a lantului polipeptidic, cum ar
fi de exemplu, a-helix-ul sau foaia f-pliata) si structura tertiara (formata din configuratia _tri-
dimensionala a proteinei, conferita de plierea - „folding”-ul - lanturilor polipeptidice si legaturile
disulfidice, de hidrogen, hidrofobe etc, care contribuie la mentinerea acestui folding). De asemenea,
anticorpii recunosc structura cuaternara (formata din juxtapozitia unor parti separate ale moleculei, in
cazul cand aceasta este formata din mai multe subunitati proteice).
RI fata de o proteina este dat de suma anticorpilor (sau receptorilor pentru antigen) indreptati
impotriva tuturor epitopilor (determinantilor antigenici) pe care antigenul ii pune la dispozitie.
Nu toate proteinele sunt neaparat imunogene. Astfel, diferiti homopolimeri de aa, cum ar fi un polimer
de lizina cu o GM de 30 kDa, sunt rar imunogene. Similar, un homopolimer de poli-y-D-acid glutamic
(gasit in capsula lui Baci/lus antracis), cu o GM de 50 kDa, nu este imunogenic. Absenta
imunogenicitatii in aceste cazuri nu se datoreaza greutatii moleculare, ci insuficientei complexitatii
chimice.
Daca insa complexitatea moleculei este amplificata prin adaugarea unor grupari, cum ar fi DNP (di
nitro _phenol), sau alte grupari cu greutate moleculara scazuta si care nu sunt imunogenice prin ele
insele, la gruparea amino e a polilizinei, intreaga molecula devine imunogenica, RI este indreptat si
impotriva componentelor cu greutate moleculara mica, atasate si impotriva homopolimerului cu
greutate moleculara mare.
In general, o crestere a complexitatii chimice a unui compus este insotita de o amplificare a
imunogenicitatii. Astfel, co-polimerii mai multor aa, cum ar fi poli-glutamic, alanina si lizina (poli GAT)
tind sa fie inalt imunogenici, cu conditia sa depaseasca o anumita GM. De asemenea, adaugarea de aa
aromatici, cum ar fi tirozina sau phenil-alanina, amplifica imunogenicitatea. Astfel, un co-polimer
sintetic de acid glutamic si lizina necesita o greutate moleculara minima de 30-40 kDa, iar adaugarea
atat de tirozina, cat si de phenil-alanina scade pragul minim la 4 kDa.
Combinatiile chimice in care proteinele sunt prezente (glico-proteine, lipo-proteine) tind sa fie inalt
imunogene.
RI este directionat atat impotriva componentului proteic, cat si impotriva celui lipidic sau glucidic.
Lipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene. Exista insa si exceptii notabile, provenind
din lumea patogenilor.
Majoritatea glucidelor sufera tocmai din cauza ca sunt polimeri omogeni si nu sunt suficient de
complexe. La aceasta se adauga faptul ca polizaharidele sunt in general rapid degradate si, ca atare,
nu iau contact cu SI pentru o perioada de timp suficient de lunga pentru a induce un RI.
Trebuie mentionate insa structuri ca LPS (lipopolizaharid — prezent in membrana bacteriilor Gram-
negative) sau polizaharidul pneumococic sunt antigene imunogene care reusesc sa stimuleze
limfocitele B in mod direct, suntand limfocitele T (Ag T-independente); acestea reprezinta antigene cu
o mare importanta in patologie.
De asemenea, dintre antigenele glucidice trebuie mentionate antigenele din grupa sanguina ABO. In
ceea ce priveste lipidele, ele beneficiaza de un sistem particular de prezentare (molecula CD1) si, ca
urmare, unele lipide, in anumite situatii, se pot dovedi imunogenice. Utilizarea unui sistem lipide-
proteine pentru imunizare conduce si la un raspuns anti-lipide (si, deci, la aparitia de anticorpi anti-
lipide). Un astfel de sistem de imunizare este cu atat mai important cu cat este extrem de utila
producerea de Ac impotriva unor lipide ca steroizii, derivati de acizi grasi (cum sunt cei obtinuti prin
metabolizarea acidului arahidonic) sau vitamine solubile in lipide (Vit. E).
Acizii nucleici sunt considerati ne-imunogenici. Cu atat mai importante sunt exceptiile de la regula,
cand acestia se combina cu proteine determinand aparitia unor RI care conduc la autoimunitati (ex.
LED - Lupus Eritematos Diseminat).
4. Stabilitatea structurala: rigiditatea vs mobilitatea segmentala
Pentru a fi un bun imunogen, o structura trebuie sa aiba un anumit grad de rigiditate, care sa'i
permita mentinerea unei anumite configuratii tridimensionale, pe care limfocitele B sa o poata
recunoaste. Astfel, gelatina, desi are o GM suficienta, datorita continutului excesiv in glicina, prezinta
o mobilitate exagerata si, ca urmare, e slab imunogena. Daca glicina este inlocuita cu tirozina sau
phenil-alanina, molecula devine stabila si imunogena.
Mobilitatea segmentala a fost relevata ca importanta pentru imunogenicitate ca urmare a unui
experiment efectuat cu ajutorul virusului mozaicului tutunului. Au fost identificati 7 epitopi, fiecare
format din 7-10 aa. S-a demonstrat ca 6 din cei 7 epitopi prezinta mobilitate segmentala (factor de
temperatura inalt) — se pot misca cu aproximativ 1 Â de la pozitia de baza (backbone) si ca acesti
epitopi se dovedesc mai imunogenici.
Experimente ulterioare au dovedit ca nu numai epitopii sunt capabili sa se „miste” ci si paratopii,
mobilitatea segmentala fiind un element foarte important pentru o mai buna potrivire in spatiu a celor
doua elemente: epitopul si paratopul.
5. Degradabilitatea
Pentru a putea declansa un RI, in majoritatea cazurilor este necesara o interactiune intre limfocitele T
si o categorie de celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC). Acestea trebuie mai intai sa
degradeze antigenul printr-un proces denumit „procesare“ (degradare enzimatica controlata a
antigenului) inainte sa poata exprima pe suprafata lor determinanti antigenici care sa poata fi
recunoscuti de catre limfocitele T.
In ceea ce priveste susceptibilitatea la degradarea enzimatica, pe de o parte, substanta trebuie sa fie
suficient de stabila pentru a ajunge la situsul de interactiune cu limfocitul (T sau B); pe de alta parte,
substanta trebuie sa fie susceptibila la degradarea enzimatica partiala care are loc in timpul procesarii.
Moleculele care nu sunt biodegradabile (de ex. particule de polistiren, azbest) nu sunt imunogenice.
Astfel de antigene se pot constitui in stimuli persistenti, care sa conduca la reactii cronice.
Peptidele compuse din D-aminoacizi, care sunt rezistente la degradarea _ enzimatica, nu sunt
imunogenice, in timp ce izomerii L sunt susceptibili la degradare si, ca urmare, imunogenici.
Carbohidratii nu sunt procesati si nu sunt prezentati, in consecinta, nu pot activa Ly T (dar pot activa
Ly B).
In general, macromoleculele mari, insolubile, sunt mai imunogenice decat moleculele mici, solubile,
tocmai pentru ca pot fi mai usor fagocitate si procesate. Cross-linking-ul chimic intermolecular,
inducerea agregarii prin incalzire sau atasarea la matrici insolubile sunt utilizate in mod curent pentru
cresterea insolubilitatii macromoleculelor, facilitandu-se fagocitoza si cresterea imunogenicitatii.

II. Factori care depind de organism

Chiar daca o molecula indeplineste cu brio toate cerintele pentru a fi un bun imunogen, capacitatea de
a induce un RI va depinde de o serie de proprietati ale sistemului biologic pe care Ag-ul il intalneste.
1. Varsta si maturitatea functionala a SI. Varstele extreme influenteaza desfasurarea RI. La
varste avansate, predomina o anumita componenta de supresie a sistemului. In perioada neonatala,
sistemul imun adaptativ este incomplet dezvoltat. De acest aspect se tine cont atunci cand este
stabilit orarul administrarii diferitelor vaccinuri.
2. Conditii fiziologice sau patologice ale organismului
- Sarcina este o situatie fiziologica particulara; mentinerea fatului - un organism strain, dar care nu
trebuie rejetat - se realizeaza printr-un proces care este initiat la nivelul interfetei materno-fetale, dar
care, in mod remarcabil, va induce instalarea unei tolerante sistemice, a carei durata va fi limitata
strict la perioada de sarcina.
- Situatii patologice: Imunodeficiente congenitale care afecteaza imunitatea specifica (LyT si/sau
LyB), dar si pe cea nespecifica, sau afecteaza capacitatea de procesare si prezentare a Ag-ului.
Imunodeficiente dobandite, adesea consecinta a altor afectiuni, cum ar fi
neoplaziile sau tratamentele imunosupresoare - afectare globala a sistemului imun.
- Genotipul individual: influenteaza tipul de RI, gradul (intensitatea) raspunsului si chiar aparitia sau
nu a raspunsului.
Controlul genetic al responsivitatii imune este, in cea mai mare, parte sub influenta unor gene care se
gasesc in cadrul unui grup genic numit „complex major de histocompatibilitate - MHC”. Experimental
s-a demonstrat ca 2 linii diferite de soareci inbred raspundeau foarte diferit fata de un polipeptid
imunogen sintetic. Una producea o cantitate foarte mare de anticorpi, iar cealalta o cantitate foarte
mica de anticorpi (Ac). Cand cele doua linii de soareci au fost incrucisate, generatia F1 a demonstrat
un nivel intermediar de raspuns.
Raspunsul imun este de asemenea influentat de genele care codeaza specificitatea receptorilor LyB si
LyT (daca un individ nu poseda o anumita particulara clona de limfocite, purtand exact acel receptor
specific pentru antigenul respectiv, RI nu va avea loc). La aceasta se mai adauga genele care codeaza
pentru diferite proteine ale mecanismelor imune reglatoare.
Variabilitatea genetica a tuturor acestor gene afecteaza imunogenicitatea unei anumite macromolecule
in diferite organisme.

III. Conditii care depind de calea de administrare a Ag-ului si doza administrata

Calea de administrare. In general, se afirma ca orice cale de administrare care tinde sa sunteze
celulele prezentatoare de antigen nu este recomandata pentru imunizare.
Imunogenii experimentali sunt, in cele mai multe cazuri, administrati parenteral (para = alaturi,
enteric = intestinal), adica orice alta cale de administrare decat cea orala (per os): i.v. (intra-venos),
i.d. (intra-dermic), s.c.(sub-cutanat), i.m. (intra-muscular), i.p. (intra-peritoneal) — cele mai comune.
Administrarea antigenului pe cale s.c sau i.m. este optima pentru substantele solubile; injectarea i.p.
este utilizata pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene. Calea i.v.
este de cele mai multe ori evitata.
Calea de administrare influenteaza in mod decisiv care organe imune si care populatii celulare vor fi
amplificate in raspuns. Antigenul administrat i.v. va fi transportat intai la splina, in timp ce antigenul
administrat s.c. ajunge intai la ganglionii limfatici proximali. Diferentele dintre celulele limfoide care
populeaza aceste organe se vor reflecta in modalitatea de evolutie a RI.
Cantitatea administrata. Fiecare imunogen experimental prezinta o relatie doza-raspuns
caracteristica, masurata prin evaluarea RI la doze variate de Ag (si la diferite cai de administrare).
Anumite combinatii ale dozei (optime) si a unei anumite cai de administrare vor induce un RI maximal
la anumite organisme.
O doza insuficienta de antigen nu va putea stimula un RI deoarece nu va putea activa un numar
suficient de limfocite sau pentru ca o astfel de doza va face ca limfocitele sa devina non-responsive.
Acest ultim fenomen se numeste toleranta (lipsa a RI, dar caracterizata prin specificitate si memorie
— atribuite RI).
La polul opus, o doza de antigen excesiv de mare nu va induce, de asemenea, un RI ci toleranta,
limfocitele intrand intr-o stare ne-responsiva. Astfel, 0,5 mg de polizaharid pneumococic (Ag capsular)
nu va induce activarea limfocitelor de soarece, in timp ce o doza de 1 000 x mai mica (5x10'* mg)
induce un RI umoral.
In afara de nevoia de a administra o doza de antigen potrivita (doza imunogena), deznodamantul RI
este influentat de numarul de doze administrate. Majoritatea imunogenelor experimentale nu vor
induce, dupa o prima doza, un RI puternic. Mai degraba, administrari repetate la intervale de
saptamani vor fi necesare pentru stimularea unui RI puternic. Astfel de administrari ulterioare sunt
denumite „boosters” sau „rapelles”.
Toate aspectele descrise pana acum, care intervin in definirea imunogenicitatii, prezinta o importanta
covarsitoare in construirea vaccinurilor - incepand de la substanta propriu-zisa care trebuie inoculata,
pana la doza de administrare, calea de administrare, schema de administrare etc.
Asocierea cu adjuvanti: Imunogenicitatea unei anumite substante poate fi chiar amplificata cu
ajutorul unor anumiti „adjuvanti” (in latina: adjuvare=a ajuta).
Este importanta distinctia intre adjuvant si carrier, deoarece adjuvantul nu poate conferi
imunogenicitate unei substante ne-imunogene (haptena) ci doar amplifica RI impotriva unor
imunogene.
Adjuvantii sunt adesea utilizati pentru a intensifica RI atunci cand Ag-ul are o imunogenicitate scazuta
sau cand sunt disponibile doar cantitati scazute de Ag.
Adjuvantii au intrat in practica curenta de peste 70 de ani. Mecanismele lor de actiune includ:
- prelungirea persistentei antigenului;
- amplificarea semnalelor co-stimultoare;
- inducerea formarii de granuloame;
- stimularea ne-specifica a proliferarii limfocitare.
Interesul fata de adjuvanti este din ce in ce mai mare, deoarece multe noi vaccinuri nu poseda o
imunogenicitatea suficienta.
Pentru sisteme experimentale care utilizeaza animale de laborator au fost pusi la punct mai multi
astfel de adjuvanti; in schimb, pentru uz uman, FDA (Food and Drug Administration) a aprobat pana
in prezent doar unul — sulfat potasic de aluminiu (alum). Acesta creste imunogenicitatea antigenelor
facandu-le sa precipite. Atunci cand este injectat, antigenul precipitat este eliberat mult mai lent de la
locul injectarii, astfel incat timpul efectiv al expunerii la antigen creste de la cateva zile fara adjuvant
la cateva saptamani cu adjuvant. Precipitatul de alum creste, de asemenea, dimensiunea antigenului,
crescand astfel sansa ca acesta sa fie fagocitat.
In ceea ce priveste adjuvantii de uz animal, cel mai utilizat ramane, in continuare, adjuvantul Freund.
Adjuvantul Freund incomplet contine antigenul in solutie apoasa , ulei mineral (ulei de parafina) si un
emulgator (lanolina) - care disperseaza uleiul in mici picaturi ce inconjoara antigenul. Ca urmare,
antigenul este eliberat foarte incet de la locul injectiei.
Adjuvantul Freund complet contine in plus Mycobacterium tuberculosis sau Mycobacterium butiricum —
omorati prin caldura. Muramil-dipeptidul, un component al peretelui acestor bacterii, activeaza
macrofagele, facand adjuvantul complet mult mai potent decat cel incomplet. Macrofagele activate au
o capacitate de fagocitoza mult mai mare decat cele neactivate, exprima nivele mai mari de MHC II si
de molecule B7 si secreta cantitati mai mari de citokine cum ar fi IL-1. Atat B7, cat si IL-1 sunt foarte
importante in functia de co-stimulare a limfocitelor T.
Alumul si adjuvantul Freund stimuleaza de asemenea o reactie inflamatorie cronica locala, care atrage
atat fagocite, cat si limfocite. Acest infiltrat de celule la locul de injectare duce la formarea unei mase
dense de celule, numita granulom. Deoarece macrofagele din granulom sunt activate, acest mecanism
amplifica, de asemenea, activarea limfocitelor Th.
Datorita efectelor secundare importante, utilizarea adjuvantului Freund complet este permisa doar
pentru prima administrare a antigenului, in timp ce pentru administrarile ulterioare se va folosi
exclusiv adjuvant incomplet.
Alte micro-organisme utilizate ca adjuvanti sunt: bacilul Calmete-Guerin (BCG - o forma atenuata de
Mycobacterium), Corynebacterium parvum, Bordetella pertusis. Despre acesti adjuvanti se presupune
ca, in mod similar M. Tuberculosis, stimuleaza macrofagele sa preia, proceseze si sa prezinte
antigenele limfocitelor T si stimuleaza expresia de molecule co-stimulatorii.
Alti adjuvanti utilizati sunt endotoxinele bacteriene constand din lipopolizaharide (LPS), sau cei care
contin muramyl dipeptid sintetic (N-acetil muramil - L - alanil - D - isoglutamina = MDP). La soarece,
LPS amplifica raspunsurile in anticorpi prin stimularea limfocitelor B, in timp ce MBP - constituient
efectiv al peretelui micobacteriilor, stimuleaza macrofagele si limfocitele T.

Epitopi recunoscuti de limfocite B versus epitopi recunoscuti de limfocite T

Epitopii recunoscuti de limfocite B:

1. Capacitatea de a functiona ca un epitop pentru limfocitele B este determinata de natura situsului de
legare al Ig-nelor (Ac-ilor). Legaturile sunt ne-covalente, ca urmare, reactia este reversibila. Cele
doua componente trebuie sa se afle foarte aproape unul de celalalt.. Marimea epitopului nu poate fi
mai mare decat a paratopului.
2. Epitopii pentru limfocitele B de pe proteinele native sunt in general compusi din aa hidrofilici de pe
suprafata proteinei, accesibili din punct de vedere spatial.
3. Epitopii pentru limfocitele B pot fi compusi din aa secventiali sau non-secventiali.
(a) Hen egg-white lysosome

Disulfide bond

Open loop Closed loop

4. Epitopii pentru limfocitele B tind sa fie localizati in regiuni flexibile ale imunogenului si au o anumita
mobilitate.
5. Proteinele complexe contin epitopi multipli, care se suprapun, dintre care unii sunt imunodominanti.

Epitopi recunoscuti de limfocitele T:

1. Peptidele antigenice recunoscute de limfocitele T formeaza complexe tri-moleculare cu moleculele
MHC si TCR.
2. Cupa de legare a MHC interactioneaza cu diferite peptide oligomerice care functioneaza ca epitopi
i
3. Procesarea antigenului este necesara pentru generarea peptidelor care interactioneaza specific cu
moleculele MHC.
4. Epitopii pentru limfocitele T sunt cel mai adesea interni.
5. Epitopii T-dominanti sunt determinati in parte de un set de molecule MHC exprimate de un individ.
 Ca,
Imunitatea ne-specifica (innascuta)

Prima linie de aparare, imunitatea innascuta (nespecifica), poate distruge microorganismele care
invadeaza organismul si declansa inflamatia care contribuie la blocarea atacului acestora. Daca
patogenii depasesc aceasta linie de aparare, este chemata in ajutor imunitatea adaptativa
(dobandita, specifica). Cu ajutorul limfocitelorT si B sunt generate celulele efector si anticorpi, care
distrug celulele infectate. Dupa combatarea infectiei, sistemul imun adaptativ mentine memoria
imunologica, ce permite o mobilizare mai puternica si mai rapida la urmatorul contact cu acel
microorganism. Aceste doua linii de aparare ale sistemului imun furnizeaza o protectie eficienta
impotriva infectiei, dar, pe de alta parte, aduc si un risc. Daca pragul de activare este prea scazut
sau daca moleculele endogene sunt cele care activeaza sistemul, pot fi declansate afectiuni
inflamatorii.
Imunitatea innascuta (non-specifica, naturala), care din punct de vedere filogenetic este mai veche
decat imunitatea adaptativa (specifica), se refera la toate elementele pe care organismul le poseda
inca „de la nastere” si consta dintr-o serie de factori care sunt relativ non-specifici, sau, altfel spus,
sunt operationali aproape impotriva oricarei substante/particule care ameninta organismul. SI ne-
specific nu este afectat de un contact anterior cu antigenul. Aceste elemente trebuie sa reprezinte
prima linie de aparare impotriva antigenelor. Mai mult decat atat, obtinerea unui raspuns imun
optim din partea SI specific va necesita si participarea SI ne-specific. In plus, SI innascut va
influenta tipul de raspuns imun adaptativ, in functie de tipul de antigen cu care ia contact.
Imunitatea nespecifica nu tine cont de tipul antigenului (de specificitatea sa) si intra in actiune
rapid, intr-un timp remarcabil de scurt.

Pathogen
A

Containment by an Prevention
anatomic barrier [ of infection

EA N/A
Infection

>
PA
on Removal of
nonspecific and broadly infectious agent
specific effectors Ț

4) Early induced
Recruitment Nae response
oi effector cells (early: 4-96 hours)
a
A
Recognition of PAMPs. Removal of
| Aciatiea olita [ intectious agent

Transport of Adaptive immune

X response
ali reaa (late: >96 hours)
=>
DA
Recognition
by naive
B and T cells

Clona! expansion Removal of

= Di [ infectious agent
Bariere anatomice si fiziologice impotriva infectiilor
:
Modalitatea cea mai simpla de a evita o infectie este aceea de a impiedica penetrarea patogenului
respectiv in organism. In acest scop, intervin o serie de bariere anatomice si fiziologice,
internalizarea antigenului si procesele inflamatorii. Barierele anatomice cuprind elementele
structurale (cum ar fi pielea si mucoasele) care impiedica in mod fizic patrunderea antigenelor.
Barierele fiziologice se refera la actiunea diferitelor structuri ale organismului (de ex. miscarea
cililor de la nivelul tractului respirator superior) sau a unor substante produse de tesuturi (de ex.
actiunea de spalare a lacrimilor) in scopul de a sustine barierele anatomice. Aceste doua bariere
coopereaza pentru a asigura prima linie de aparare.
La vertebrate, prima bariera anatomica impotriva infectiilor este pielea, un organ foarte intins, care
la om poate atinge greutatea de S5kg. Atunci cand este intacta, pielea furnizeaza o suprafata dura,
care este in general dificil de penetrat de catre microorganisme. Pielea este compusa din 3 straturi:
epiderm, derm si hipoderm. Celulele de la suprafata epidermului sunt celule moarte, pline de
keratina, care le face astfel impermeabile la apa. In plus, epidermul nu are vase de sange si
beneficiaza de un turn-over foarte rapid. Dermul contine insa toate vasele de sange necesare
pentru a sustine epidermul. La nivelul dermului se gasesc si glandele sebacee, care produc sebum,
o secretie uleioasa cu un pH cuprins intre 3 si 5. Productia de sebum confera pielii o aciditate de
aproximativ 5,5, ceea ce creaza un mediu defavorabil dezvoltarii majoritatii microbilor. Hipodermul
aduce cu sine o bariera suplimentara de grasime pe care patogenii trebuie sa o traverseze pentru a
accede in tesuturile subjacente.
Suprafetele exterioare ale tractului gastro-intestinal, respirator sau urogenital sunt acoperite de un
epiteliu mucos. In mod similar, ochiul este acoperit de o membrana denumita conjunctiva, care
protejeaza suprafata expusa a ochiului, dar lasa sa treaca lumina. Aceste suprafete sunt in mod
suplimentar aparate prin actiunea de spalare a unor diverse secretii, care includ mucusul, saliva
sau lacrimile. Apararea mecanica este asigurata de miscarea oscilatorie a cililor de la nivelul
suprafetei celulelor epiteliale. Tusea si stranutul expulzeaza bacteriile acoperite in mucus, o
secretie a epiteliilor mucoase.
Odata ce patogenul a penetrat insa in organism, urmatoarea linie de aparare consta dintr-o serie
de celule (care distrug micro-organismul, fie prin ucidere intracelulara, fie prin ucidere
extracelulara) si o serie de molecule, cum ar fi sistemul complement, interferonii sau proteinele de
faza acuta.

ANATOMICAL AND PHYSIOLOGICAL BARRIERS

Ce h L T 7 in
“oteye tears and salva
Cilla lining tachea
and removal of particles
by coughing and sneezing

Intact skin

ACId in stomach
Mucous
membranes and
assoclated Commensal organisms
mucus In gut, vagina, and on skin

Flushing
action în

Vary Saci Complement in

blood

INFLAMMATION

| (reaness) ha |UST D=ti 5

CELLULAR
INTERNALIZATION

1 la)
MECHANISMS,
Un patogen care reuseste totusi sa penetreze prin aceste bariere, va fi confruntat cu un mediu
fiziologic ostil: o temperatura corporala prea inalta, un pH prea acid al stomacului, o presiune
crescuta a oxigenului la nivelul alveolelor pulmonare. In afara de rolul de spalare, lichidele
organismului pot contine si substante cu actiune antibacteriana sau antivirala. Lizozimul care se
gaseste in lacrimi, dar si in alte secretii mucoase, este o enzima care hidrolizeaza un component
uzual al peretilor bacterieni. Neutrofilele elibereaza peptide antimicrobiene denumite defensine. Ca
raspuns la infectia bacteriana, keratinocitele si epiteliul intestinal initiaza productia de peptide
antimicrobiene, care apoi blocheaza replicarea bacteriana.
Proteinele de faza acuta sunt produse de catre ficat, ca o consecinta a unui proces inflamator.
Sunt descrise proteine de faza acuta pozitive, a caror concentratie creste (proteina C reactiva,
serum amiloid A, fibrinogen, plasminogen, alpha 2 macroglobulina, ceruloplasmina, haptoglobina,
alpha 1 anti-tripsina, etc) si, respectiv, negative, a caror concentratie scade (albumina, transferina,
transcortina, transtiretina, antitrombina, etc).
Proteina C reactiva (CRP) este o pentraxina (familie de molecule formate din 5 unitati identice, care
se asociaza necovalent pentru a genera un pentamer ciclic). CRP se leaga la phosphatidylcolina
(PC) polizaharidului C al pneumococcilor, precum si la molecule similare ce provin din membrane
sau componente nucleare ale unor celule alterate. Complexele formate din multipli pentameri CRP
si PC formeaza situsuri de legare pentru compusul C1q al sistemului complementi.
Infectia cu virusuri induce formarea unei alte familii de factori solubili, denumiti interferoni (IFN).
Sunt molecule solubile sintetizate de celule si care actioneaza asupra celulelor ce poseda receptori
specifici.
Se descriu doua tipuri de interferoni. Tipul 1 cuprinde doua grupe distincte. Primul grup, numit
interferon-a (IFN-a), este o familie de aproximativ 20 de polipeptide inrudite structural. Cel de-al
doilea grup, numit interferon-p (IFN-p) cuprinde produsul unei singure gene, sintetizat in special de
fibroblasti.
O multitudine de tipuri celulare poseda capacitatea de a sintetiza interferoni de tipul I, ca raspuns
la infectia virala. Unele celule imune denumite IPC (Interferon Producing Cells), precum celulele
dendritice plasmacitoide, sunt insa cu adevarat specializate in aceasta productie si reusesc sa
secrete de 1000 de ori mai mult IFN-I decat oricare alte celule. Celulele dendritice plasmacitoide
exprima senzori endozomali pentru ARN-ul monocatenar (TLR-7) si CpG nemetilat (TLR-9)? din
genomul multor virusuri (vezi capitolul Strategiile SI nespecific de recunoastere a non-self-ului).
Eliberati in spatiul extracelular, interferonii actioneaza asupra unor receptor dedicati si declanseaza
cai de semnalizare intracelulara ce vor conduce la activarea unui set de gene denumite generic ISG
- interferon stimulated genes. Sunt cunoscute astazi mii de ISG astfel incat s-a conturat notiunea
de "interferom”. Printre cele mai cunoscute ISG sunt OAS (2'-5' oligo-adenilat sintetaza 1),
implicata in degradarea ARN-ului si PKR (RNA-activated protein kinase), implicata in blocarea
transcriptiei proteinelor. Recent, au mai fost identificate alte cateva ISG, denumite IFIT (IFN-
induced protein with tetratricoid repeats), care au rol in diminuarea translatiei ARN-ului viral. In
acest fel, interferonii interactioneaza cu celulele din jurul celei infectate, la nivelul carora activeaza
niste mecanisme ce vor interfera cu replicarea virala, in acest fel protejand aceste celule si
facandu-le non-infectabile. Pe langa activitatea anti-virala, interferonii de tipul I stimuleaza
potentialul litic al celulelor NK, stimuleaza capacitatea de prezentare a antigenului de catre APC-uri,
prin amplificarea expresiei moleculelor MHC si au efect antiproliferativ.

! Compusul C1q apartine caii clasice a sistemului complement, dar cascada de activare se va opri, in acest caz, la
convertaza C3, deoarece CRP interfera cu convertaza C5. Ca urmare, nu va fi generat MAC, dar vor fi generate
opsonine.
? La mamifere, circa 80% din citozinele urmate de guanozine sunt metilate.
Tipul II de interferoni sau tipul imun, este reprezentat de IFN-y, sintetizat de limfocitele T activate
si de celulele ILC (innate lymphoid cells). Ca functii, mentionam:
1. activator al fagocitelor;
2. amplifica expresia moleculelor MHC (Complex Major de Histocompatibilitate);
3. rol in diferentierea limfocitelor T efector (diferentiere functionala);
4. actioneaza asupra limfocitelor B, producand switch (comutare) de clasa;
5. stimuleaza activitatea celulelor NK (natural Killer).
Tipul III de interferoni sunt o familie recent acceptata, compusa din moleculele generate de 3 gene
IFN-A si anume interleukina (IL) 28A, 1L-28B si 1L-29. Receptorul pentru IFN III este format din IL-
28Ra si subunitatea f a IL-10R, acest receptor fiind exprimat pe celule epiteliale.

O alta bariera fiziologica impotriva infectiei cu patogeni este reprezentata de miliardele de bacterii
comensale si fungi care sunt cantonate la nivelul cavitatii bucale, sistemului digestiv sau suprafetei
pielii. Acesti microbi benefici organismului alcatuiesc „flora” normala?, care are un rol protectiv
impotriva patogenilor, prin competitia pentru nutrienti, activarea celulelor sistemului imun sau
secretia de molecule (colicine) care se dovedesc in mod selectiv toxice.

Bone marrov

XA Bone manow

O 0190 O

FII 05) pa pes

glalalo|zlscece
; Va A Var ves area

Bal Tea HK cs ne | gi, [| nearopia eodinopii bssoși PE, me

plelalopi | ec:
= - Lmpiinodea i Zi Al
pete

Beal Tea IX cal ED | a || catea matcă | imacepiege

elalo
Effector cell Ș

3 Termenul acceptat astazi este cel de microbiota.

Imunitatea mediata celular se desfasoara intr-o serie de etape. Un patogen care penetreaza prin
barierele
: anatomice si chimice ale ori ganismului se va confrunta cu apararea celulara a imunitatii
innascute,
Raspunsurile imune celulare sunt initiate cu ajutorul unor celule denumite „senzor”, care
detecteaza factorii care induc inflamatia. Aceste celule senzor includ multiple tipuri celulare
capabile sa detecteze mediatori ai inflamatiei prin intermediul unor receptori innascuti de
recunoastere, codificati de un numar relativ mic de gene, care raman constante de-a lungul vietii
individului. Inductorii inflamatiei care declanseaza semnalizarea prin acesti receptori includ
componente unice bacteriilor sau virusurilor, precum LPS sau molecule ca ATP, ce nu se gasesc in
mod normal in spatiul extracelular. Stimularea acestor receptori poate activa celulele imune ale SI
innascut sa produca mediatori ce vor actiona fie direct pentru a distruge patogenii, fie vor actiona
asupra unor alte celule pentru a propaga raspunsul imun.

Inflammatory inducers

Bacterial lipopolysaccharides, ATP, urate crystals

DI E

Sensor cells

Macrophages, neutrophils, dendritic cells

A

Mediators

Cytokines, cytotoxicity
A

Target tissues

Production of antimicrobial proteins

Induction of intracelular antiviral proteins
Killing of infected cells

PMN-urile provin din aceeasi celula hematopoietica (stem) ca si celelalte elemente figurate ale
sangelui, fac parte din grupul de celule albe sau leucocite, reprezentand majoritatea lor (60-70%).
Sunt celule circulante, non-divizibile, cu viata scurta, de aproximativ 2-5 zile. Sunt capabile sa
migreze in tesuturi, strabatand membrana bazala a vaselor sanguine, fenomen activ numit
diapedeza. Exprima pe membrana o serie de molecule, printre care receptori pentru componente
ale sistemului complement (C3b, iC3b), molecule de adeziune inter-celulara (LFA-1 - leukocyte
function associated -1), receptori pentru componentele matricii extracelulare (ex. receptor pentru
laminina, fibronectina). Citoplasma contine granule (lizozomi), bogate in enzime (lizozim,
mieloperoxidaza, catepsina G, proteine cationice, hidrolaze, etc).
Macrofagele sunt celule larg raspandite in organism, care, impreuna cu monocitele, formeaza
"sistemul fagocitelor mononucleare”, descris de Metchnikoff in 1883. Deriva din promonociti,
precursori medulari ce patrund in curentul sanguin si devin monocite. Acestea raman în circulatie
un numar limitat de ore (la om aproximativ 72 de ore), dupa care migreaza in tesuturi, unde se
diferentiaza in macrofage rezidente. In functie de localizare, macrofagele poarta denumiri diferite:
- histiocite in tesutul conjunctiv;
macrofage alveolare la nivel pulmonar;
- celule Kupffer in ficat;
- celule mesangiale in glomerulii renali;
- microglii in tesutul nervos;
- osteoclaste in tesutul osos, etc.
Macrofagele sunt celule cu viata lunga, capabile de migrare si acumulare. Citoplasma este bogata
in lizozomi care contin numeroase enzime necesare uciderii si digestiei materialului fagocitat. Spre
deosebire de PMN-uri, macrofagele mai au o functie esentiala pentru functionarea sistemului imun.
Ele sunt capabile sa proceseze antigenul si sa-l prezinte limfocitului T, contribuind la activarea
acestuia. Fac parte dintr-o categorie functionala de celule, numite celule prezentatoare de antigen
(APC), din care mai fac parte limfocitele B, celule dendritice, etc. In plus, macrofagele secreta un
set important de citokine, implicate in procesul inflamator, precum si in activarea si diferentierea
limfocitelor T. A fost propusa o clasificare functionala a macrofagelor in subtipurile M1 (clasice,
activate) si M2 (activate alternativ): M1 - celule efector, implicate în fagocitoză şi secreția de
factori solubili pro-inflamatorii şi microbicizi şi M2 - celule cu funcţie opusă, reglatorie, implicate în
inhibarea procesului inflamator şi cicatrizare, în procesele reparatorii, în preluarea debris-urilor
celulare, sau în modelarea tisulară din embriogeneză.

Internalizarea antigenelor
Exista trei procese distincte care sunt responsabile pentru internalizarea macromoleculelor si
celulelor si apoi distrugerea lor intracelulara si eliminare.
Macropinocitoza este procesul prin care o celula poate internaliza lichid extracelular cu formarea
unei vezicule in jurul unui volum (adesea semnificativ) de fluid. Aceste vezicule, denumite
macropinosomi, au dimensiuni cuprinse intre 0,2 si 0,5 um. Numarul de macromolecule straine
care intra in vezicule depinde de concentratia acestora. Procesul asigura o maniera eficienta dar
nespecifica de „testare” a mediului extracelular.
Endocitoza este procesul prin care macromoleculele prezente in lichidul extracelular sunt
internalizate ca urmare a interactiunii acestora cu receptori de pe suprafata celulelor endocitice.
Legarea macromoleculelor la astfel de receptori declanseaza polimerizarea clathrinei, un
component proteic al retelei de microtubuli, localizat la partea intracitoplasmatica a membranei.
Invaginarea membranei tapetata cu clathrina (clathrin coated pits) conduce la internalizarea
complexului receptor-ligand si la formarea unei vezicule cu dimensiuni cuprinse intre 0,15 si 0,45
um. Veziculele tapetate cu clathrina sunt mult mai uniforme decat cele formate prin
macropinocitoza.
Trebuie subliniat insa ca preluarea materialului strain prin macropinocitoza si endocitoza conduce
nu doar la sechestrarea intracelulara a antigenelor, ci declanseaza si procesarea acestora, ceea ce
va conduce ulterior la activarea limfocitelor T.

A. MACROPINOCYTOSIS B. RECEPTOR-MEDIATED ENDOCYTOSIS

” ge ş:*
0
9

* 6 9 <

Cathrn-o———
coated pit

nocytotic Ciathrin-coated
vesicle vesicle

Fagocitoza este procesul de ingestie a unor particule straine cu diametre mai mari de 0,5 um.
Fagocitoza este initiata atunci cand multipli receptori de suprafata se leaga secvențial la liganzi de
pe suprafata particulei, mecanism denumit de „fermoar”. Aceste interactiuni dintre receptori si
liganzi induc, la zona de internalizare, la polimerizarea actinei, o proteina a scheletului celular.
Membrana plasmatica este apoi invaginata printr-un mecanism bazat pe actina si se ajunge la
formarea În jurul materialului internalizat a unei vezicule de dimensiuni mari, denumita fagosom.
 Pathogen

Phagocyte 20 %0
Y OJ €

Daca o anumita particula va fi ingerata prin endocitoza sau fagocitoza depinde de semnalele emise
de domenii specifice ale cozilor intracitoplasmatice ale receptorilor membranari. Anumiti receptori
transmit semnale catre citoscheletul de actina (si determina fagocitoza), altii transmit semnale
catre sistemul de microtubuli si induc endocitoza. i
Particulele care nu exprima molecule pe care receptorii de pe suprafata fagocitului sa le lege, e
foarte probabil sa nu poata fi fagocitate. Daca insa aceste particule ajung sa fie tapetate cu
molecule produse de catre organism, denumite opsonine (de ex. anticorpii), atunci vor putea fi si
ele internalizate.
La toate acestea se adauga si un set de molecule denumite generic „de adeziune”, dintre care
mentionam integrinele, molecule care sunt indispensabile pentru interactiunea celula-celula sau
celula-matrice extracelulara.
In plus, trebuie mentionat ca multe microorganisme elibereaza substante care atrag fagocitele,
proces numit chemotactism.
Calea endocitica
Macropinosomii si veziculele tapetate cu clathrina intra in calea endocitica de procesare, de-a
lungul retelei de _microtubuli. Diferitele componente membranare ale sistemului endocitic
fuzioneaza constant unele cu altele, amestecandu-si diferite portiuni ale continutului lor, intr-un
proces care conduce la scaderea progresiva a pH-ului acestor componente endocitice.

Macropinooytosis

Pe de alta parte, veziculele care contin proteine hidrolitice si alte molecule necesare pentru ucidere
si digestie se desprind de complexul Golgi si fuzioneaza cu compartimentele endocitice, modificand
suplimentar micromediul intern al acestora.
Vezicula tapetata cu clathrina, utilizata pentru capturarea macromoleculelor, fuzioneaza cu primul
compartiment al sistemului endocitic, endosomul precoce. Acesta are un pH acid moderat (-6,5),
care permite disocierea receptorilor de pe molecula internalizata. Receptorii sunt apoi colectati de o
extensie tubulara a endosomului si reciclati catre suprafata. Macromoleculele raman in interiorul
celulei, in asa numitul endosom tardiv, care va fuziona cu alti endosomi, dar si cu vezicule derivate
din aparatul Golgi, ceea ce va conduce la scaderea suplimentara a pH-ului si la declansarea
digestiei macromoleculelor. Degradarea completa va apare insa doar atunci cand endosomii
fuzioneaza cu lisosomii si formeaza endolisosomii. Acestia au un pH de -5 si contin un set
impresionant de enzime (proteaze, lipaze, nucleaze) ce vor fi capabile sa degradeze
macromoleculele la componentii fundamentali: aminoacizi, acizi grasi, nucleotide. La sfarsitul
 procesului, produsii de digestie sunt colectati in vezicule exocitice, care se desprind din
endolisosomi.

Calea fagocitica
Fagosomii evolueaza intr-o maniera asemanatoare.
Dupa internalizarea particulei, actina este depolimerizata si fagosomii vor utiliza sistemul
microtubulilor pentru a evolua catre stadiul de endosom precoce, tardiv si apoi fagolisosom. Acest
proces de maturare implica o serie de evenimente de fuziune si desprindere cu diferite vezicule
derivate din aparatul Golgi, vacuole intracelulare si granule, compartimente endosomale si
lisosomi. Toate aceste evenimente sunt facilitate de annexina, care se leaga de fosfolipidele
în i CME, Amestecul continutului tuturor acestor vezicule conduce la scaderea pH-ului cel putin
a 5.

In cazul cand particula internalizata este de ex. un microb, acesta trebuie mai intai ucis inainte de
a fi digerat. Patogenii dezvolta insa si mecanisme de evaziune: supravietuiesc in interiorul
veziculelor, evadeaza din interiorul acestora (Listeria monocytogenes), sau impiedica fuziunea
fagosomilor cu alte vezicule (Mycobacterium tuberculosis).
Mecanismele de distructie intracelulara sunt reprezentate de enzimele lizozomale (mecanisme
oxigen-independente), oxidarea letala a lipidelor si proteinelor bacteriene (mecanisme oxigen-
dependente) si eliberarea de oxid nitric.

1. Mecanismele oxigen independente sunt importante in special in acele tesuturi unde

presiunea oxigenului este scazuta si arderile respiratorii nu pot avea loc. Diferitele enzime
continute in granule intra in actiune in functie de pH-ul pe care il prezinta fagolizozomul.
Consumarea de ioni de hidrogen in reactiile oxigen-dependente conduce la usoara crestere a pH-
ului, ceea ce permite intrarea in actiune a unei familii de proteine cationice cunoscute sub numele
de defensine (GM-3,5-4 kDa, continand 29-35 de aa), bogate in arginina si cisteina, ajungand la
concentratii remarcabile in fagolizozom, de pana la 20-100 mg/ml. Fiecare astfel de peptid, care
contine 6 cisteine invariante, formeaza o molecula circulara, stabilizata prin legaturi disulfidice
intramoleculare. La fel ca si colicinele bacteriene, au o structura amfipatica ce le permite insertia in
membrana microbiana si formarea de canale ionice reglate de voltaj, destabilizatoare pentru
bacterie. Aceste peptide antibiotice, la o concentratie de 10-100 ug/ml, actioneaza ca adevarati
dezinfectanti impotriva unui spectru larg de bacterii Gram-pozitive si negative, fungi si o serie de
virusuri cu anvelopa. De asemenea, trebuie mentionat ca multe exprima o selectivitate
remarcabila, facand diferenta fata de celulele self in functie de continutul in lipide. Este absolut
surprinzator dpdv al simplitatii mecanismului de distinctie self/non-self cat de bine reuseste sa
discrimineze o gama foarte mare de bacterii.
La pH neutru, intra in actiune proteinaze neutre (catepsina G), care actioneaza atat direct asupra
membranei bacteriene, cat si prin transferul unei proteine BP1, care determina cresterea
permeabilitatii bacteriene.
La un pH scazut, lizozimul si lactoferina constituie factorii bactericizi si bacteriostatici cei mai
importanti care pot functiona in conditii de anaerobioza.
In sfarsit, microorganismele sunt ucise de catre enzime hidrolitice.
2. Mecanismele oxigen-dependente sunt declansate in momentul fagocitozei, cand se produce
o crestere dramatica a activitatii suntului hexoz-monofosfatilor, care va genera astfel NADPH
(forma redusa a nicotinamid-adenine-dinucleotide-phosphat-ului, un donor esential de electroni in
organism:

Glucoza + NADP — NADPH + pentoz-fosfat

NADPH + 02 — NADP* + .0 (superoxid anion)“

Reactia este catalizata de o NADPH-oxidaza, prezenta in fagocite. Aceasta enzima este formata
din 5 subunitati, care sunt asamblate in cursul activarii celulei, pe parcursul procesului de
fagocitoza propriu-zis, sau de catre peptidele cu activitate chemotactica. Procesul de activare
implica fosforilarea p47-phox si migrarea p47-phox si p67 phox din citosol catre membrana
celulara, unde se asociaza cu cltocromul bsss. Odata subunitatile asamblate, reactia descrisa mai
sus este catalizata si arderile respiratorii incep.
Electronii trec de la NADPH la o flavoproteina membranara (care contine FAD) - flavin adenine
nucleotide) a citocromului bsss, care are un potential redox foarte scazut (-245 mV), ceea ce ii
permite sa reduca oxigenul molecular direct la anion superoxid.
NADP+ produs accelereaza suntul pentoz monofosfatilor, o cale metabolica ce converteste sucroza
la pentoza si CO; si care elibereaza energie extrem de necesara celulei. Cele doua molecule de
anion superoxid interactioneaza spontan (dismutare) sau sub influenta unei enzime numita
superoxid dismutaza pentru a genera o molecula de apa oxigenata.

2 .02 + 2H* — (superoxid dismutaza/dismutare spontana) H202 + 102 (oxigen singlet)

„02 + H202 — .O0H + OH + 10,
H202 +CI' — (mieloperoxidaza) H20 + OCI

Anionul superoxid, apa oxigenata,0> singlet si radicalii hidroxil constituie agenti microbicizi foarte
puternici. Mai mult decat atat, combinatia de apa oxigenata, mieloperoxidaza si ioni de halogen
constituie un sistem de halogenare capabil sa ucida atat bacterii cat si virusuri.

NADP+N 67 /NADP+

Cand macrofagele sunt activate prin
lipopolizaharidul (LPS) sau, in cazul
adauga IFNy produs de limfocitele T
synthetase), o enzima care oxideaza
gaz.
intermediul unor compusi ai peretelui bacterian, cum ar fi
micobacteriilor, prin MDP (muramyl dipeptide), la care se
helper, incep sa exprime nivele crescute de NOS (nitric oxide
L-arginina pentru a produce citrulina si oxid nitric (NO) - un

L-arginina + 02 + NADPH — NO + L-citrulina +NADP*

Oxidul nitric are o activitate antimicrobiala foarte puternica. Alti oxizi de azot reactivi sunt NO>,
N203, NO3, etc. Acestia formeaza complexe cu enzime care contin fier si inhiba astfel metabolismul
oxidativ al bacteriilor sau parazitilor ingerati.
NO se poate de asemenea combina cu anionul superoxid pentru a da nastere ONOO' - anion
peroxinitrit. Acesta este descompus si se vor forma radicali hidroxil:

* Punctul semnifica prezenta unui electron nepereche.

ONOO' + H* — OH + NO,

De remarcat ca NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a limfocitelor si a celulelor
tumorale.

Inflamatia ca raspuns la infectie sau leziuni

Inflamatia este un complex de evenimente celulare si moleculare care apar ca raspuns atat la
atacul patogenilor cat si la leziunile tisulare si poate fi declansata inclusiv de catre citokinele
secretate de catre celulele apararii nespecifice. Reprezinta astfel atat o faza secundara cat si
tertiara a raspunsului imun.
Evenimentele care caracterizeaza un proces inflamator sunt vasodilatatia, cresterea permeabilitatii
peretelui vascular si cresterea influxului de leucocite.
Etapele initiale ale inflamatiei reprezinta incercarea organismului de a controla patogenul in mod
nespecific. Celulele self alterate elibereaza molecule care atrag leucocitele (chemotactism),
principalii efectori fiind macrofagele si neutrofilele. In stadiile tardive ale inflamatiei, celulele
sistemului imun specific secreta factori chemotactici pentru limfocitele efector si amplifica raspunsul
inflamator.
Inflamatia poate fi initiata in mai multe feluri, de catre diversi factori. Unii pot actiona local, direct,
asa cum e cazul kininelor. Acestea reprezinta o familie de peptide mici, care circula intr-o forma
inactiva in sange. Pot fi activate de catre enzime eliberate de catre celulele lezate sau de enzime
ale sistemului de coagulare si transformate in mediatori potenti (de ex. bradikinina si kalidina) care
ide vasodilatatie, cresterea permeabilitatii vasculare, contractia musculaturii netede si
urere.
Macrofagele activate vor secreta TNF (tumor necrosis factor) IL-1 (interleukina 1) si 1L-6, care vor
actiona asupra hepatocitelor, iar acestea vor raspunde secretand proteine de faza acuta.
Un alt set de mediatori foarte puternici este reprezentat de leucotriene si prostanglandine, care
sunt obtinute prin metabolizarea fosfolipidelor membranare pe calea lipooxigenazelor.
Inflamatia implica modificari ale pattern-ului de migrare al leucocitelor. Extravazarea este
amplificata, lucru posibil atat ca urmare a eliberarii de factori chemotactici, cat mai ales stimularii
aparitiei de molecule de adeziune, responsabile pentru procesul de diapedeza. Cresterea
permeabilitatii vasculare mai are ca efect si trecerea in tesut a unor enzime apartinand sistemelor
de coagulare si fibrinoliza, care vor incepe sa depoziteze fibrina, pentru a forma un cheag si a
incepe procesele de reparare tisulara.

Inflammation and fever Tissue reorganization

IL-6, TNF, IL-1 Elastase, collagenase,
Prostaglandins and leukotrienes hyaluronidase
Complement factors Fibroblast-stimulating
Clotting factors factors
Platelet-activating factor Angiogenssis factors
Chemoattractants (thrombin)
»
T helper difterentiation | / TI
IL-10 —> Th2 IL

Microbicidal activity
Sas
Of
. ctivated macrophage
Oxygen dependent: » 9 A Peg
Oz”, OH, 1Oa, H2Oz,
NHZCI, NO, NOZ, HNO2 sa
Oxygen independent:
Lysozyme Tumoricidal activity
Acid hydrolases
Cationic proteins Cytotoxic action
Tieaie cip Toxic factors
H202 H202, C3a
Acid hydrolases Proteases
C3a, TNF Arginase, NO, TNF

auxiliare, printre care trombocitele si

In procesul inflamator vor interveni si alte celule, denumite
mastocitele.

10
Trombocitele sunt necesare pentr
u definitivarea procesului de vindecare
Mastocitul tisulara.
Precursorii mastocitelor, care
se formeaza in maduva osoasa
torentul circulator ca celule nedi prin hematopoieza, sunt eliberati in
ferentiate, Aceste celule nu se vor diferentia pana cand nu vor
parasi circulatia sanguina si nu vor
intra in tesuturi. Mastocitele pot fi gasite intr-o gama larga de
tesuturi, incluzand pielea, tesuturile conjunctive
ale unor diferite organe, epiteliul mucos al
tracturilor respirator, genito-urinar sau digestiv.
In functie de distributia tisulara, se impart in MMC (mucosal mast cells) |
si CTMC (connective tissue
mast cells). i; ”
Pe suprafata lor se gasesc receptori de mare afinitate pentru IgE, capabili sa
lege molecule St cs
libere (care nu apartin unui complex antigen-anticorp). Ulterior, cand
IgE de Pa pa
mastocitului (fixate prin Fc.R 1) leaga antigenul, mastocitele se activeaza. Alte „mo R.
A
activare a mastocitului sunt reprezentate de fragmentele mici de clivaj ale sistemului
comp SI a
denumite anafilatoxine si de kinine. Este indusa o scadere dramatica a CAMP,
mule Sa
permeabilitatii membranelor in care sunt implicate diverse sisteme enzimatice: fos gi e sui
protein-kinaza C, fosfatidi! inositol, precum si Ca2*, Mg*, K*. Consecinta este Să O eo etori sita
contin factorii pre-formati fuzioneaza cu membrana celulara si continutul granulelo (ur inhibitor
formati) este deversat. Sunt eliberati astfel din granulele lor factori precum UEPRLIDe Cta
al coagularii) si amine vasoactive (histamina, 5 hidroxi-triptamina etc.) cu ri
ermeabilitatii vasculare si vasodilatatie. i
EctRalertă circulant este reprezentat de bazofil. Ca si mastocitele, acte le prezinta a
numar mare de granule citoplasmatice care contin un numar foarte mare de fa
diversi,
: pet Se om.
Mastocitele, impreuna cu bazofilele joaca un rol major in dezvoltarea reactiilor alergic

bl “f. Ă Ea)
Histamine, proteoglycans
Pta (mura Serine proteases: chymases, tryptases
granules Carboxypeptidases

Lipld-derived mediators Leukotriene B,, leukotrienes C, Da and E, (SRS-A),

(newly formed) prostaglandin D2, platelet activating factor

Mast celi-derived Proinllammatory cytokines:

ines; TNF-0e, TNF-ar, IL-10, IL-1B, B LL-6
cytokines MIP family

Mitogenic cytokines
and/or growth factors
IL:3, L-4, IL-6, IL-10, GM-CSF

Immunomodulatory
cytokines
IL-1oc and IL-1p, IL-4, 1L-10, IFN-y

Il
Eozinofilul Ş Pe Ă
Polimorfonuclearele eozinofile au o capacitate limitata de a fagocita, fiind mai mult implicate in
uciderea extracelulara a unor paraziti cum ar fi helmintii.
Prezinta granule distincte care se marcheaza intens cu coloranti acizi si care au un aspect
caracteristic in microscopia electronica. In mijlocul granulelor se gaseste MBP (major basic
protein), iar in matricea granulelor se gasesc ECP (eosinophilic cationic protein) si EPO (eosinophilic
peroxidase). Mai exista si o serie de alte enzime cum ar fi arilsulfataza B, fosfolipaza C,
histaminaza, END (eosinophilic neurotoxin).
Eozinofilele prezinta pe suprafata receptori pentru complement si, in urma activarii isi activeaza
arderile respiratorii care vor conduce la producerea de metaboliti activi ai oxigenului. In plus fata
de toate acestea, in granulele eozinofilului se gasesc si proteine capabile sa determine perforarea
membranei, intr-o maniera asemanatoare compusului C9 al complementului sau perforinelor
produse de limfocitele Tc sau NK.
Majoritatea helmintilor pot activa calea alternativa a complementului, dar, desi rezistente la atacul
compusului C9 al sistemului complement, tapetarea lor cu fragmente ale complementului cum ar fi
C3b permite aderenta eozinofilelor, care se activeaza si elibereaza MBP, dar mai ales proteine
cationice care vor distruge membrana parazitului.

Factori pre-formati Actiune

Proteina bazica majora Citotoxica, creste eliberarea de histamine,
neutralizeaza heparina
Proteina cationica a eozinofilelor Citotoxica
Neurotoxina derivata din eozinofile Citotoxica
Peroxidaza eozinofilelor Inactiveaza leucotrienele, genereaza radicali
liberi ai oxigenului cu actiune citotoxica si pro-
inflamatorie
Enzime lizozomale Fosfataze, elastaze, colagenaze
Factori nou-sintetizati
Leucotriena C4
PAF
15 HETE (acid 15 hidroxieicosatetranoic)
Prostaglandina D2
Tromboxan B2 Bronhocontrcitie, vasoconstrictie
Prostaglandina F2a Bronhoconstrictie, vasoconstrictie, creste
secretia de mucus
Specii reactive de oxigen citotoxice

12
ILC - Innate Lymphoid Celis

TCF-1 ROR4
GATA-3 Id2
Nfu3
1d2
NfI3
PLZF GATA-3
BCL11b
ETS-1
— RORa
142
NfU3

T-bet
ld2
G TCF-1 (sc9) NB
———_— a ———»
RI Nfil3

ETS-1
102

i ast T-bet
EOMES
ETS-1
2 Id2
NfI3

CLP: common lymphoid progenitor; EILP: early innate lymphoid progenitor; CHILP: common
helper ILC precursor; NKP: NK precursor

Celulele ILC sunt noi membri ai lineajului limfoid, dar care apartin imunitatii innascute. Celulele NK
(natural killer) sunt considerate astazi ca facand parte din grupul ILC. Se dezvolta din celula stem
limfoida, dar, ulterior, se va diferentia un precursor distinct pentru celulele ILC1, ILC2 si ILC3
(CHILP) si un altul pentru celulele NK. Chiar daca nu au receptori pentru antigen, ILC reprezinta o
paralela a limfocitelor T, atat functional cat si transcriptional.
Celulele ILC se distribuie in organe limfoide secundare si tesuturi, in mod particular in tesuturile
mucoase.
ILC au roluri diverse in medierea raspunsurilor imune, in reglarea homeostaziei si a inflamatiei, dar
sunt implicate si in diferite afectiuni mediate imun. Totodata, ILC1,2,3 sunt celule prezentatoare de
antigen si sunt capabile sa preia in mod activ antigenul, exprima constitutiv MHC II, dar si molecule
co-stimulatorii atunci cand sunt stimulate in mod adecvat, astfel ca pot stimula mai departe
limfocitele Th.
O proprietate foarte interesanta a ILC este aceea de a se transdiferentia, in sensul ca odata
diferentiate pe un anumit lineaj, ele au capacitatea, sub influenta unor factori solubili din
micromediu, sa se reprogrameze si sa se transforme in ILC-uri ale unui lineaj distinct. De exemplu,
ILC2 stimulate cu IL-1B se transforma in ILCI1.
Exista o remarcabila paralela intre celulele ILC si subseturile de limfocite T. Astfel, celulele NK sunt
similare functional cu celulele T citotoxice. Subseturile ILC1, 2 si 3 sunt similare subpopulatiilor de
limfocite Th1, 2 si 17 prin prisma seturilor de citokine secretate.

13
 ILC subsets

Y Y
om Va VL-5

LI /
O Y Yy vV vV
Ph Fay 1-13 1-5 1-7 1-2

su
în. i dl EN
Innate lymphaid subgroup Inducing cytokine Effector molecules produced Function

NK celis IL-12 IFN-y, pertorin, granzyme Immunity against viruses, intracelular pathogens

ILC1 IL-12 IEN-y Defense against vinuses, intracelular pathogens

ILC2 IL-25, IL-33, TSLP 1-5, 1L-13 Expulsion ol extracelular parasites

ILC3, LTI celis IL-23 1-22, 1L-17 Immunity to extracelular bacteria and fungi

14
 Thymus dependent No Yes
Derived from Common lymphoid progenitor Yes Yes
Potent cytokine producing effector cells Yes Ye
Recombined Ag-specific receptors No Yes

Tissue resident Ye No
Rapid responders to pathogens Yes No
Lineage defining transcription factors Yes Yes
Highly proliferative No Yes
Radioresistant Yes No
Enriched at mucosal surfaces Yes No
Plasticity between effector subsets Yes 'es
Constitutively express MHCII Yes* No”

Strategiile SI nespecific de recunoastere a non-self-ului

SI nespecific utilizeaza 3 strategii de recunoastere imuna;

- recunoasterea non-self-ului (microbian): recunoasterea de structuri moleculare care sunt
caracteristice (unice) doar microorganismelor si care nu sunt produse de catre gazda;
- recunoasterea de structuri eliberate de catre celulele self alterate
recunoasterea „missing self-ului”: recunoasterea de structuri moleculare exprimate doar de
catre celulele normale, neinfectate ale gazdei. Aceste structuri nu sunt produse de catre
microorganisme si sunt recunoscute de catre receptorii inhibitori sau proteine care inhiba
activarea mecanismelor efectorii ale imunitatii innascute.
Exista diferente multiple intre metabolismul celulelor prokariote si eukariote, ca si al protozoarelor
si organismelor multicelulare. Unele cai sunt unice pentru metabolismul microbian si joaca functii
fiziologice esentiale si ca urmare sunt regasite in toate microorganismele dintr-o anumita clasa.
Produsii acestor cai metabolice, ca si produsii anumitor gene sunt denumiti PAMP (pathogen
associated molecular patterns) si reprezinta tinte ale recunoasterii SI nespecific. Receptorii care
recunosc astfel de molecule sunt denumiti PRR (pattern recognition receptor) si sunt exprimati de
catre diferite tipuri celulare (macrofage, neutrofile, NK etc).
Cele mai cunoscute exemple de PAMP:
- LPS-ul bacteriilor Gram negative
- Acidul lipoteichoic (LTA) al bacteriilor Gram pozitive
- Peptidoglicani
- Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale multor proteine din
peretele bacterian
- Lipoarabinomanan micobacterian
- ARN dublu catenar produs de majoritatea virusurilor in timpul ciclului infectios
- B-glucani si manani gasiti in fungi

PAMP-urile produse de specii diferite de patogeni pot fi diferite dpdv al detaliilor de structura
chimica, dar au intotdeauna acelasi pattern molecular,
Desi PAMP-urile nu sunt inrudite structural intre ele, au o serie de caracteristici in comun:
- sunt produse de microbi, dar niciodata de organismul uman
- PAMP-urile sunt invariabile intre patogenii dintr-o anumita clasa: astfel, un numar limitat
de PRR pot face fata unui numar mare de microbi
PAMP-urile indeplinesc adesea functii fiziologice pentru patogenul respectiv, ceea ce
inseamna ca pierderea sau mutatiile acestor molecule se vor dovedi letale pentru
supravietuirea bacteriei sau cel putin dezavantajoase pentru microorganism. In acest fel,
evitarea recunoasterii PAMP-urilor prin mutatii sau prin pierderea expresiei, in scopul
evitarii recunoasterii SI nespecific nu este practic posibila pentru microorganisme
De mentionat ca PAMP-urile sunt produse atat de patogeni cat si de comensali, ceea ce inseamna
ca SI nespecific nu poate distinge intre microorganisme patogene si cele ne-patogene. Mecanismele
prin care SI nespecific nu distruge microorganismele comensale nu sunt inca pe deplin intelese.
Sunt incriminate citokine anti-inflamatorii sau compartimentalizarea.
PRR
Au fost sistematizati in 3 clase functionale:
1. PRR care semnalizeaza prezenta infectiei. Pot fi exprimati pe suprafata celulelor (TLR,
CLR - C-type lectin receptors) sau intracelular (NLR - NOD-like receptors; nucleotide
binding oligomerization domain, RLR - RIG-I-like receptor/retinoic acid-inducible gene).

15
 Legarea PAMP conduce la activarea de cai de semnalizare pro-inflamatorii (NFKB, Jun N
terminal kinase - JNK, p38MAP kinaza). Activarea de catre PRR a acestor cai de
semnalizare, care sunt conservate in timpul evolutiei, conduce la activarea unui numar
mare de gene. Urmatoarele categorii de produse sunt induse de catre PRR: a) proteine care
au efect antimicrobial direct (de ex. P defensina 2); b) citokine inflamatorii si chemokine:
TNF-a, IL-1, IL-6, 1L-8, IL-12 care induc reactii fiziologice multiple necesare pentru
optimizarea conditiilor de combatere a infectiilor; c) produsi care controleaza activarea
raspunsurilor imune adaptative: MHC II, CD80, CD86; d) nitric oxid sintetaza, care induce
productia de compusi activi ai azotului la nivelul macrofagelor. De asemenea, celulele
dendritice imature activate prin intermediul acestor receptori vor incepe sa se matureze si
sa migreze cu antigenul catre ganglionii limfatici. Cei mai cunoscuti receptori din aceasta
clasa sunt receptorii Toll-like.
2. PRR fagocitici sau endocitici (lectine de tip C, receptori scavenger), care, odata ce leaga
PAMP (o varietate foarte larga de liganzi lipidici in acest caz), mediaza preluarea
patogenului de catre celula. Se gasesc pe macrofage, celule dendritice, neutrofile.
Microorganismele fagocitate sunt introduse in compartimentul endosomal, unde sunt ucise
de catre mecanisme efectorii caracteristice fagocitelor. In APC-uri, internalizarea este
urmata de procesare si prezentare de catre moleculele MHC. PRR din categoria receptorilor
lectine de tip C includ Dectina 1 si r torul_pentri noza al macrofagului (MR).
Receptorii de tip scavenger pot fi de tip A si B. Cei de tip A pot fi incadrati in 6 familii
(precum SR-A I, SR-A II si MARCO - macrophage receptor with collagenous structure;
recunosc anioni polimerici si lipoproteine acetilate cu densitate mica. Cei de tip B leaga
lipoproteine cu densitate mare si internalizeaza lipide. In plus fata de clearance-ul
microbian, functia acestor receptori la vertebrate pare sa fie aceea de a facilita
recunoasterea leziunilor tisulare si fagocitarea debris-urilor celulare ale gazdei. Altfel spus,
formele lipidice non-self apar nu doar la nivelul patogenilor ci si la nivelul celulelor alterate
ale gazdelor, celulelor apoptotice sau celulelor senescente. In toate aceste cazuri, celulele
au suferit modificari la nivel membranar si fosfolipide interne sunt acum expuse.
3, PRR secretati (ficoline si histatine). Acesti receptori au 3 categorii de functii:
- activeaza sistemul complement
- opsonizeaza microbii
- functioneaza ca molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de catre receptori
transmembranari ca TLR.
Receptorii SI innascut pot insa sa recunoasca si molecule produse de catre celulele self in conditii
de stress, infectie, distrugere sau transformare. Astfel de molecule au fost denumite DAMP -
damage associated molecular patterns.

Unii PRR secretati sunt produsi de catre macrofage si celulele epiteliale in tesuturi. Majoritatea sunt
insa secretati de catre ficat si ajung in ser (proteine de faza acuta): MBL (mannan binding lectin),
PGPR (peptidoglycan recognition proteins).
a) Colectine: proteine efector solubile care au de asemenea proprietatea de a recunoaste
pattern-uri moleculare. Au doua tipuri de domenii fuzionate: unul caracteristic moleculelor
de colagen si un alt domeniu globular multimeric lectinic, de unde si numele de colectine.
Ex. Proteina surfactant A si D de la nivel pulmonar, MBL (mannose binding protein) seric.
Colectinele recunosc si leaga preferential structuri glucidice care sunt organizate in pattern-
uri caracteristice la nivelul suprafetelor microbiene.
b) Proteine de faza acuta: o sursa principala de proteine de faza acuta este reprezentata de
hepatocitele stimulate de catre citokine. Unele dintre proteinele de faza acuta, de ex.
proteina C reactiva, se leaga la o varietate de bacterii si fungi, la nivelul unor componenti
ai peretelui patogenului, componenti care sunt absenti de la nivelul celulelor gazdei. Odata
ce se leaga la suprafata patogenului, aceste molecule pot activa sistemul complement.
c) Unii autori includ in aceasta categorie si anticorpii „naturali“, molecule care sunt secretate
de catre un subgrup particular de limfocite B (B1, CD5+, fara sa fie nevoie de o stimulare
antigenica externa. Majoritatea anticorpilor naturali sunt IgM. Spre deosebire de anticorpii
produsi in maniera uzuala, anticorpii naturali nu sunt strict specifici, ci polispecifici, datorita
reactivitatii incrucisate pe care o manifesta.
d) Proteinele NOD (nucleotide binding oligomerization domain) sunt inrudite natural cu TLR
ca urmare a prezentei unor domenii bogate in leucina. NOD1 si NOD2 se leaga insa
intracitoplasmatic la patogeni intracelulari, recunoscand structuri derivate din peptidoglicani
pe care nu le leaga TLR.

Toll-like receptors zi |
Reprezinta o familie de receptori transmembranari (TLR2/6, TLR1/2, TLR4, TLR5) si intracelulari
TLR3, TLR7, TLR9. Primii sunt caracterizati prin motive de leucina in portiunea extracelulara si un

16
domeniu intracelular care are homologie cu cel al familiei IL-1R (domeniu TIR: Toll/IL-1R).
Sunt
cunoscuti cel putin 11 TLR la mamifere. Atat la soareci cat si la om, TLR sunt exprimati pe un
numar mare de leucocite, dar si alte tipuri celulare. In general, monocitele, macrofagele si
neutrofilele prezinta cea mai inalta expresie, iar nivele mai reduse pot fi intalnite la nivelul celulelor
dendritice (DC) imature, NK si a unor subseturi de limfocite B si T.
Nu se stie daca TLR pot recunoaste moleculele asociate cu paraziti multicelulari, dar se stie de ex.
ca TLR2 poate lega ancora GPI (Glycosyl Phosphatidylinositol) utilizata de multe molecule pentru a
se atasa la suprafata Tripanosoma cruzi.
Unii TLR pot recunoaste mai mult de un ligand, iar acesti liganzi pot fi foarte diferiti. Unii TLR
utilizeaza molecule accesorii pentru recunoasterea ligandului. Unii TLR trebuie sa se asocieze, iar
aceasta asociere va determina legarea unor anumiti liganzi.
Semnalizarea prin receptorii TLR conduce la raspunsuri distincte. Astfel, angajarea receptorilor
membranari conduce la secretia de citokine pro-inflamatorii, in timp ce TLR-urile endosomale
determina activarea ISG si secretia de interferoni de tipul 1.

Lipoprotems LPS (Gram-negative) Flagellin CpG DNA

Lipoarabinomannan Taxol (Plant) > NANA
LPS (Leptospira) F protein (RS virus) Ă
LPS (P. gingivalis) hsp60 (Host) |
||
PGN (Gram-positive) Fibronectin (Host) |
Zymosan (Yeast)
|
GPI anchor (7. cruz?) |

| ŢI ) MD-2
|
| |

TLR2| | | TLR6 TLR+ TLRS -

TLR4: este exprimat de multe tipuri celulare: macrofage, celule dendritice, neutrofile, mastocite,
limfocite B, celule endoteliale, celule musculare. Recunoaste lipopolizaharidul (LPS) de pe suprafata
bacteriilor Gram negative. Mecanismul de recunostere este complex si necesita mai multe molecule
accesorii. LPS se leaga la LBP (LPS-binding protein) - o proteina serica care leaga monomerii de
LPS si ii transfera la CD14. CD14 este o proteina de pe suprafata macrofagelor si a celulelor
dendritice, legata la GPI. De asemenea, TLR4 leaga proteina accesorie MD-2, necesara si ea pentru
recunoasterea LPS.

TLR2 + TLR6 si TLR2 + TLR1 leaga:

- peptidoglicani
- lipoproteine
- lipoarabinomanan
- zymozan
TLR3 - recunoaste ARN viral dublu catenar
TLR5 - flagelina
TLR7 si TLR8 - ARN viral monocatenar
TLR9 - dinucleotide CpG (citozina legata la guanina) nemetilate ale ADN
TLR10 - pare sa aiba o functie inrudita cu a lui TLR9
TLR11 - receptor orfan

17
 6-9 um; round or slightly
N mel E indented nucleus; sparse
cytoplasm; few granules; few
mitochondria

5-30 um; round or oval nucleus;

abundant cytoplasm; no granules;
abundant endoplasmic raticulum

10-12 um; round nucleus;

abundant cytoplasm; many
granules; scattered mitochondria

Phenotypically similar to NK cell

12-20 um; round, oval, notchexd,

or horseshoe-shaped nucleus;
abundant cytoplasm; abundant
granules; well-developed Golgi
apparatus; abundant mitochondria

15-80 um; elongated, indented,

or oval nucleus; abundant
cyoplasm; many granules and
vacuoles; few mitochondria;
si, abundant lysosomes
2

a
SA als
bate Irregulariy shaped cell and
[..-] nucleus; many cellular processes;
Le Dendritic cel. ef , few intreoailular organailaz:
Sf PN 4 i. prominent mitochondria
psa a. 'd

Q Lyfic granules (x, Mitochondria Ti ID IT ohiptetale

Granules
Rough smic 20
(E Phagosomes Z Golgi apparatus sy FR) onopia o

18
SR
t "9
]
|. Neutrophil
10-15 um; 2-5 distinct nuclear
lobes; abundant cytoplasm;
numerous granules; few
mitochondria; abundance of
giycogen

14-16 um; 2-3 nuclear lobes;

abundant cytoplasm; large,
coarse granules; many ribosomes
and mitochondria; abundance of
glycogen

12-17 um; 2-3 nuclear lobes;

latu.Rl Eosinaphil |
ao
d
abundant cytoplasm; large oval
granules containing elongated
crystalloid and smaller granules;
extensive smooth endoplasmic
reticulum; few mitochondria

14-16 um; non-segmented

nucleus; abundant cytoplasm;
many large granules; few
mitochondria

35-160 um; lrregulariy shaped

nucleus; abundant cytoplasm;
fine granules

O d
9 D $
1.5-3.5 um; non-nucleated;
$ Platelet 00. granular cytoplasm
> 0 Pod
0 “496

«> Erythrocyte ț 7.2 um; non-nucleated; no

organelles
(>

19
 Sistemul complement

În anii 1890, Jules Bordet, cercetător la Institutul Pasteur din Paris, descoperă că antiserul de oaie anti - Vibrio
cholerae determină liza bacteriei, dar, odată încălzit îşi pierde activitatea bacteriolitică. Dacă însă este adăugat
ser proaspăt, de la un animal neimunizat (deci un ser care nu conţine anticorpi), capacitatea de ucidere a
bacteriilor reapare. Concluzia lui Bordet, perfect valabilă, a fost aceea că activitatea bacteriolitică necesită două
substanţe diferite: anticorpii (specifici pentru bacteria respectivă şi capabili să reziste procesului de încălzire) şi
un al doilea compus, sensibil la căldură, pe care l-a denumit "alexină”.
Acest termen nu s-a impus însă. Câţiva ani mai târziu, Paul Ehrlich face o serie de experimente similare la
Berlin şi propune termenul de „complement” pentru a defini o activitate a serului care vine să completeze
acţiunea anticorpilor.
Astăzi ştim despre sistemul complement că reprezintă un ansamblu de mai bine de 30 de molecule solubile şi
membranare. Unele participă la activare, într-un sistem denumit „în cascadă”, asemănător cu cel al coagulării şi
fibrinolizei; alte molecule participă la reglare. Proteazele complementului sunt sintetizate ca pro-enzime inactive
denumite zimogeni; acestea sunt activate consecutiv proteolizei, de obicei chiar de către un alt compus al
complementului.
Odată sistemul activat, compuşii complementului vor începe astfel să reacționeze unul cu celălalt, ceea ce va
conduce în final la o serie de consecinţe biologice.

Sistemul complement nu acţionează singur. De asemenea, în afară de faptul că activarea complementului poate
apare în mod spontan (la nivele scăzute), fără intervenţia complexelor imune, poate fi declanşat şi de către
plasmină (o proteinază a sistemului de coagulare), care este inhibată de către C1Inh.

Compusul C3, cu o greutate moleculară de 195 kDa, format din două lanţuri polipeptidice a şi f, reprezintă
compusul principal, pivotal, al sistemului complement. Este prezent în plasmă într-o concentraţie de
aproximativ 1 - 1,2 mg/ml. C3 aparţine unei familii de molecule ce prezintă o modificare post-translaţională
neobişnuită: între gruparea carboxil (-COOH) a unui aa de glutamina şi cea sulfhidril (-SH) a unui aa de cisteină
din imediata vecinătate se formează o legătură internă tioester. Această legătură este metastabilă şi grupul
electrofilic (acceptor de electroni) carbonil (-C*=0) al glutaminei este susceptibil la atacul unor grupări
nucleofilice (electrono-donoare) adjacente, cum ar fi grupările hidroxil şi amino ale unor proteine sau glucide.
Această reacţie permite glutaminei să se lege covalent la alte molecule şi reprezintă mecanismul prin care C3 se
poate lega la astfel de compuşi.

(a

O
|
G >= $

| |
$ i d
« CâbZa
———
zi v,
| l

B
C3

Legătura internă tioester este susceptibilă la o hidroliză lentă, ca urmare a acţiunii apei, conducând la o formă
activată a C3. În mod normal, în organism, acest mecanism asigură generarea continuă a unei anumite cantităţi
de C3 activat.
Un alt mecanism de activare a compusului C3 este acela al clivării proteolitice. Tăierea unui fragment mic din
capătul N-terminal al lanţului a (de către o enzimă numită convertază C3) conduce la modificări
conformaţionale care fac legătura internă tioester foarte instabilă.
 (b)

fi “i
| |
UI ei Je]

Activated C3b

Aceasta devine un situs de interacţiune extrem de susceptibil la acţiunea grupărilor electrono-donoare (C3b*).
Majoritatea moleculelor de C3b* interacționează cu apa, dar un procent mic interacționează cu proteine sau
glucide din imediata vecinătate a situsului de activare. De vreme ce convertazele C3 sunt în general generate
(aşa cum vom prezenta mai târziu) pe suprafeţe non-self sau la nivelul complexelor imune, aceasta înseamnă
că depunerea C3b are loc în astfel de localizări.

(0)

Cell membrane

Bound C3b

Compusul C4 prezintă de asemenea o legătură internă tioester, în cadrul unei secvenţe înalt homologe cu cea
din C3. Există două isotipuri de C4 (C4A şi C4B), codate de două gene aflate în tandem în cadrul MHC III. Odată
activate, C4A preferă să se lege la grupări amino ale unor proteine, formând grupări amidice, în timp ce C4B se
leagă în special la grupări hidroxil ale unor carbohidrați, conducând la grupări esterice.

Hidrolizarea legăturii tioester a compusului C3 nativ de către moleculele de apă aflate în abundență conduce la
formarea compusului C3i (320). Acest compus activ, în prezenţa Mg?*, leagă factorul B, ceea ce conduce la
expunerea unui situs al acestuia pentru enzima D, singurul produs al complementului care prezintă o activitate
enzimatică (serin esterază) fără să fie necesară modificarea lui. Factorul D clivează factorul B într-un fragment
Ba mic (care va fi eliberat) şi un fragment mare, Bb, care rămâne ataşat la C3i. C3iBb formează împreună o
convertază C3, capabilă să scindeze produşi C3 în fragmentele C3a (mic) şi C3b (mare). În condiţiile în care
organismul nu se confruntă cu un antigen, această convertază rămâne solubilă şi va fi disociată cu uşurinţă,
astfel că nivelul activării C3 este redus. Compuşii C3b care rezultă vor rămâne la rândul lor fie în soluţie şi vor fi
hidrolizaţi, fie se vor ataşa la suprafaţa unor celule self. Aceste suprafeţe sunt considerate „neprotective” şi, la
acest nivel, C3b pare să aibă o afinitate de legare mai mare pentru factorul H decât pentru factorul B. Ataşarea
factorului H, un co-factor al factorului 1 (o enzimă reglatorie) va conduce la clivarea secvenţială a compusului
C3: mai întâi este tăiat şi eliberat fragmentul C3f, rămânând fragmentul mare iC3b. Acesta este un compus
inactiv, fiind incapabil să mai participe la activarea sistemului. Clivarea în continuare a iC3b conduce la
fragmente tot mai mici: C3c şi C3dg, apoi C3d şi C3g (vezi Reglarea sistemului complement).
Toţi compuşii care păstrează legătura internă tioester se pot ataşa la membrane, în maniera descrisă anterior.
Astfel, C3b, iC3b, C3dg, C3d sunt opsonine ale sistemului complement, recunoscute de către receptori ai
sistemului complement (vezi Receptori ai sistemului complement).
 (b)

R R R

O=cC
o SH O=c
0 Pc SH O=C
0 SH
Factor H or FE) Î i
2) + CRLorMCP 4 _ Factor 5 Câdg 5 - -—
: : Factor I i 2 i : 2 i i

Bound C3b iC3b Cao C3c

Calea alternativă

Această cale de activare nu necesită prezenţa anticorpilor şi de aceea este un component exclusiv al apărării
nespecifice. Factorii care pot contribui la declanşarea căii alternative de activare a sistemului complement sunt
prezentaţi în tabelul de mai jos.

i rticu ine
Bacterii ve
LPS ale bacteriilor Gram- ve imune cul la re
i Gram- | din veninul de cobră
in ilor Gram-
celulari ici (zimozan i nionici (dextran sulfat
Unele vi ri ule infectate viral Carbohid ri ză, inuli
Unele celule tu le (Raji
im IgQA”
* Mecanismul prin care IgA poate declanşa calea alternativă este mentionat in literatura, dar are o pondere
insignifianta si este incomplet elucidat.

Mg2*

Compusul C3b care rezultă prin hidroliza lentă, spontană, se poate lega la suprafeţele antigenelor, dar şi la
suprafeţele celulelor organismului. Membranele self au un conţinut crescut de acid sialic dar posedă şi alte
mecanisme (vezi reglarea sistemului complement) care le permit inactivarea rapidă a compuşilor C3b. În
schimb, pe suprafeţele străine C3b rămâne activ o perioadă mai lungă de timp şi astfel, într-o manieră Mg?*
dependentă, poate lega compusul seric B. Această legare determină expunerea unui situs al factorului B care
reprezintă substratul de acţiune al factorului D. Clivarea B de către D conduce la eliberarea fragmentului mic
Ba, în timp ce fragmentul mare Bb rămâne ataşat la C3b şi formează împreună complexul C3bBb care prezintă
activitate enzimatică - convertaza C3 a căii alternative. Această convertază are o perioadă de înjumătățire de
numai 5 minute, dar, cu ajutorul compusului numit „properdină” poate fi stabilizat până la 30 de minute.
Această convertază stabilizată poate acţiona asupra unor noi molecule nehidrolizate de C3. Prin aceasta se
ajunge la generarea unui număr record de molecule C3b (2 x 10* molecule pot fi depuse pe suprafaţa celulară
în mai puţin de 5 minute).
O parte din moleculele C3b generate se ataşează la convertaza C3 şi generează complexul C3bBbC3b.
Componentul C3b non-enzimatic al acestui complex se ataşează la compusul C5 iar componentul Bb
hidrolizează compusul C5 ataşat şi îl scindează în fragmentul mic C5a (o anafilatoxină, care va fi eliberată în
ser) şi compusul mare C5b. Acesta se leagă la suprafaţa respectivă şi va ataşa apoi compusul C6, declanşând
un nou set de evenimente care vor conduce la formarea aşa numitului „Complex de Atac Membranar” (MAC).
Calea clasică

Calea clasică de activare a complementului începe prin formarea complexelor antigen-anticorp. IgM, anumite
subclase de I9G (IgG1, 19G2 şi 19gG3) şi unii activatori neimunologici pot activa această cale.
Legarea anticorpului la antigen induce modificări conformaţionale la nivelul porțiunii Fc a moleculelor de IgM,
care îşi vor expune un situs de legare pentru compusul CI.
C1 este un complex macromolecular seric format dintr-o moleculă Ciq şi câte 2 molecule de Cir şi C1s,
stabilizate prin ioni de Ca?+*
C1q este format din 18 lanţuri polipeptidice care se asociază pentru a forma 6 braţe în formă de triplu helix cu o
structură colagen-like. Vârfurile braţelor constituie domenii globulare de legare pentru domeniile C-2 ale
moleculelor de anticorp de clasă G sau C+3 ale moleculelor de anticorp de clasă M.

Fiecare din moleculele Cir şi C1s conţine câte un domeniu catalitic, cu activitate enzimatică şi un domeniu de
interacţiune, care facilitează legătura dintre ele sau legătura cu C1q. Când se găsesc libere, CirC1 se aranjează
în forma literei S. Când sunt legate la C1q, adoptă forma cifrei 8.

Cla
9 9 SA e
Przeawciato
4 LA
rozpoznawane
cin
epitopy btonowe

Fiecare moleculă C1 trebuie să lege, cu ajutorul capetelor sale globulare, cel puţin 2 situsuri Fc pentru ca
interacţiunea să fie stabilă. Atunci când o I9gM pentamerică este legată la antigen sau pe o suprafaţă celulară
ţintă, anticorpul va avea o configuraţie de “crab” (“staple-form configuration”). Anticorpul I1gM circulant are o
formă plană, în care situsurile de legare la C1lq nu sunt expuse. Din acest motiv, IgM circulantă singură
(nelegată) nu poate activa cascada complementului.
Pe de altă parte, moleculele de IgG conţin doar un singur situs de legare la C1q la nivelul domeniului C+2 al Fcey,
astfel că legarea fermă este obţinută doar dacă 2 molecule de IgG se găsesc la o distanţă mai mică de 30-40
nm una de cealaltă pe suprafaţa ţintă, sau într-un complex, furnizând 2 situsuri de legare pentru C1q. Această
diferenţă în structura IgM faţă de cea a IgG explică de ce o singură moleculă de IgM este suficientă pentru
activarea căii clasice a complementului şi liza eritrocitelor, în timp ce sunt necesare aproximativ 1 000 de
molecule de IgG distribuite întâmplător pentru ca 2 să se găsească la o distanţă suficient de mică una de
cealaltă pentru legarea a două domenii C1q şi iniţierea cascadei de activare.
Complexul C1qrs este menţinut inactiv cu ajutorul unei molecule numite C1 Inhibitor.
Legarea C1q la fragmentele Fc conduce la eliberarea C1-Inh şi la modificări conformaţionale ale Cir care vor
transforma acest compus într-o serin protează activă Cr, capabilă să cliveze C1s şi să o transforme astfel într-
o enzimă similară. C1s activată va putea acţiona asupra primului ei substrat, molecula C4 (o glicoproteină
formată din lanţurile a, Ș şi y). Prin hidrolizarea unui fragment mic, C4a, de la nivelul capătului N-terminal al
lanţului a este expus un situs de legare de la nivelul fragmentului mare restant, C4b. Acesta se leagă la
suprafaţa ţintă (într-o manieră similară cu cea descrisă pentru compusul C3b), în vecinătatea lui C1, ceea ce
permite ulterior proenzimei C2 să se ataşeze la situsul expus al lui C4b. Cis va putea acţiona acum asupra celui
de-al doilea substrat şi va cliva C2 într-un fragment mic (C2b) care va difuza şi un fragment mare, C2a, care,
 împreună cu C4b, formează convertaza C3 a căii clasice. Aceasta va putea cliva compusul C3 generând forma
activă. Fragmentul C4a este o anafilatoxină şi nu va mai participa la cascada complementului.
O singură moleculă de convertază poate genera peste 200 de molecule de C3b, ceea ce înseamnă o amplificare
foarte importantă. Unele dintre moleculele C3b se leagă la C4bC2a pentru a forma un complex trimolecular
C4bC2aC3b numit C5 convertaza. Componentul C3b al acestui complex se leagă la C5 şi îi alterează
conformaţia, astfel încât C4bC2a poate cliva C5 în C5b şi C5a. C5a este o anafilatoxină şi va difuza liber. C5b,
compusul mare, se ataş3333ează la C6 şi iniţiază astfel formarea complexului de atac membranar.

Calea lectinelor

Lectinele sunt proteine care se leagă la carbohidrați.

Calea lectinelor, ca şi calea alternativă, nu necesită anticorpi pentru activare. Cu toate acestea, mecanismul
este mai apropiat de calea clasică, utilizând o mulţime de componente ale acestei căi, deoarece, după iniţiere,
acţionează prin intermediul componentelor C4 şi C2 pentru a produce C5 convertaza.
Această cale poate fi activată de către cele 4 PRR-uri circulante (din sânge sau din lichidele extracelulare) care
recunosc carbohidrați ai patogenilor. MBL - mannose binding lectin, secretată de către ficat, face parte din
grupul colectinelor (monomeri cu capatul N-terminal format dintr-un domeniul colagen-like şi dintr-un domeniu
C-terminal lectin-like). Prin intermediul domeniilor colagen-like, MBL formeaza trimeri, care apoi se asambleaza
in oligomeri (între 2 şi 6 trimeri în sânge). E nevoie de un MBL multimeric pentru a se putea lega cu aviditate
crescută la reziduuri de manoză, fucoză, sau N-acetilglucozamină prezente pe o varietate de bacterii, fungi,
virusuri sau paraziți.
MBL este prezentă în concentraţii reduse în plasma indivizilor sănătoşi, dar concentraţia sa creşte foarte mult în
infecţii şi este considerată o proteină de fază acută. Funcţia ei în cadrul sistemului complement este similară cu
cea a C1qg, cu care seamănă din punct de vedere structural. MBL plasmatică asociază proteinele serice MASP
(MBL associated serine protease) - MASP-1, MASP-2, MASP-3 -care se leagă la MBL ca zimogeni. După ce MBL
se leagă la suprafaţa patogenului, MASP-1 sufera o modificare de conformatie, se activează şi clivează MASP-2.
Astfel activată, MASP-2 clivează şi activează C4 şi C2. MASP-2 are asemănări structurale cu Cir şi C1s, cărora
le mimează şi activităţile.
Ceilalţi PRR folosiţi de calea lectinelor sunt denumiți ficoline. În loc de un domeniu lectin-like, ficolinele prezintă
un domeniu fibrinogen-like, ataşat la trunchiul colagen-like. Domeniul fibrinogen-like permite legarea la
oligozaharide care conţin zaharuri acetilate (dar nu şi la manoză). Ficolinele umane sunt ficolina L (ficolina 2),
ficolina M (ficolina 1) şi ficolina H (ficolina 3). Ficolinele 2 şi 3 sunt produse de ficat în timp ce ficolina 1 este
produsă de plămân şi celule sanguine. Ficolinele sunt structurate ca oligomeri care formeaza complexe cu
MASP-1 si MASP-2, procesul de activare fiind similar cu cel descris mai sus.
* Familia colectinelor mai include proteinele surfactant A şi D, prezente în lichidul de la suprafaţa epiteliului
pulmonar. Acestea tapetează, de asemenea, suprafaţa patogenilor, favorizând fagocitoza acestora, dar, pentru
că nu se asociază cu MASP, nu activează complementul.

Ca o consecinţă a formării convertazei C5, aceasta clivează compusul C5 care este format dintr-un lanţ a şi unul
8. După legarea C5 la compusul C3b non-enzimatic al convertazei, capătul NH2-terminal al lanţului a este
clivat. Această clivare generează un compus mic C5a, care este eliberat şi un fragment mare C5b, care se leagă
la suprafaţa celulei ţintă şi furnizează un situs de legare pentru noi compuşi ai complementului. Compusul C5b
este extrem de labil şi este inactivat în 2 minute dacă la el nu se leagă compusul C6.
Până în acest punct, toate reacţiile complementului se desfăşoară pe suprafeţe hidrofilice ale membranelor sau
la nivelul complexelor imune în fază fluidă. Când C5b,6 leagă C7, complexul care rezultă suferă o transformare
structurală hidrofilică - amfifilică ce expune regiunile hidrofobe, acestea servind ca situsuri de legare pentru
fosfolipide membranare. Dacă reacţia apare pe membrana celulei ţintă, situsurile hidrofobice de legare permit
complexului C5b,6,7 să se insereze în stratul bilipidic al membranei. Dacă reacţia apare pe un complex imun
solubil sau pe altă suprafaţă activatoare non-celulară, atunci situsurile hidrofobe de legare nu pot ancora
complexul şi acesta va fi eliberat. Complexele C5b,6,7 eliberate se pot insera în membrana celulelor din
imediata vecinătate şi pot media efectul numit "innocent bystander” - victima nevinovată din vecinătate, deşi
acest lucru se întâmplă rar.
Legarea compusului C8 la complexul C5b,6,7 ataşat de o membrană induce o modificare conformaţională a C8
astfel încât şi acest compus va suferi o tranziţie structurală de la o stare hidrofilică la una amfifilică, expunându-
şi regiunea hidrofobă, care interacționează cu membrana plasmatică. Complexul C5b,6,7,8 crează un mic por cu
diametrul de 10 Â. Formarea acestui por poate conduce la liza eritrocitelor, dar nu şi a celulelor nucleate.
Etapa finală în formarea complexului de atac membranar MAC este legarea şi polimerizarea compusului C9, o
moleculă perforin-like. Un singur complex C5b,6,7,8 poate polimeriza 10-17 molecule C9. In timpul
polimerizării, molecula C9 suferă modificări hidrofilice-amfifilice astfel încât să se poată insera în membrană.
Complexul MAC complet constă din complexul C5b,6,7,8 înconjurat de un complex de molecule C9. Are o formă
tubulară şi un diametru de 70-100 Â. Deoarece ionii şi moleculele mici pot difuza liber prin canalul MAC, celula
nu-şi poate menţine stabilitatea osmotică şi este ucisă prin influxul de apă şi pierderea de electroliți.
 antytăulghi ainiohaiy

Reglarea sistemului complement

Compusi precum C3b, C4b sau C5b nu au capacitatea de a discrimina intre patogeni si celulele organismului,
astfel incat distrugerea celulelor self, in special a celor nucleate, de către sistemul complement este prevenită
prin intermediul unor mecanisme reglatorii ce implica molecule solubile si membranare. Acestea se constituie in
veritabile mecanisme de protecţie.
Un prim mecanism este chiar cel prin care compusul C3b este hidrolizat spontan (imediat ce s-a îndepărtat mai
mult de 40 de nm de convertaza C3).
În plus, există o serie de proteine reglatorii, care acţionează asupra convertazelor. Aceste proteine reglatorii
conţin motive repetitive de aproximativ 60 de aa, denumite SCR (short consensus repeat). Toate aceste
proteine sunt codate pe CRS 1 la om.

1. Reglarea căii clasice

a) C1 inhibitor: inhibitor de serin protează (serpină) - poate forma un complex cu Cir>s2, determinând
disocierea de C1q şi împiedicând activarea în continuare a cascadei.

(a)

C1qr>s2

Antibody
b) Activarea căii clasice poate fi stopată prin menţinerea compusului C4b în stare solubilă. Acest lucru se
poate efectua fie prin intermediul proteinei solubile C4 BP (C4 binding protein - proteina de legare a C4),
fie prin intermediul unor proteine membranare: CR1 şi MCP (membrane co-factor protein; CD46). Aceste
ultime două molecule sunt co-factori pentru factorul inhibitor I. Legarea oricăruia dintre factorii
enumeraţi mai sus la C4b previne asocierea acestui compus la compusul C2. În plus, consecinţă a acestei
legări, intervine factorul I, care va cliva C4b legat în C4d şi C4c solubil.
 (b)

N , C4c
Ce Factor 1 =

C4b C4bBP CI ca

Ga) Cell membrane

NEC NIL [al]

4 7 CR MCP = Câd i j SE z
> i Factor] ua “i “2 sf
[eg EEE EEE
Bound CAb Cic Câc

c) Asocierea dintre C4b şi C2 poate fi prevenită şi prin intermediul DAF (Decay Acceleration Factor; CD55).
DAF este o glicoproteină ancorată covalent la un glicofosfolipid membranar.

(d)

Decay-

accelerating,

factor
CAD CO) cau

d) În plus, convertaza C3 a căii clasice odată formată poate fi disociată prin intermediul DAF, CR1 şi C4 BP.

2. Reglarea căii alternative

a) Factorul H (solubil) acţionează în multiple modalităţi:
- asocierea sa cu C3b împiedică asocierea cu factorul B şi ca atare va stopa formarea convertazei;
= poate totodată chiar disocia compusul B din complexele C3iBb sau C3bBb;
- acţionează ca un co-factor pentru factorul I
 (c)

Z i C3f ( C3c

pă
O: pi ==
Factor H C3b
Factor |

iC3b
Factor |

C3dg

b) Factorul I necesită intervenţia unor co-factori: H, CR1 şi MCP. Efectul acţiunii lor este de clivare a
compusului C3 în fragmente progresiv mai mici şi inactive din punct de vedere al capacităţii de activare a
cascadei complementului, dar unele dintre aceste fragmente îşi păstrează capacitatea de opsonizare.
Astfel, C3b va fi transformat iniţial în iC3b, iar fragmentul C3f va fi eliberat, apoi iC3b va fi clivat în C3c şi
C3dg (care păstrează legătura tio-ester şi capacitatea de legare la suprafeţe).
c) Unele proteine reglatorii vor acţiona asupra convertazei deja formate, disociind-o. Ca şi în cazul căii clasice,
intervin CR1 şi DAF.

3. Reglarea căii post-C3

Capacitatea C5b,6,7 de a se lega la suprafaţa celulelor poate ameninţa chiar celule indemne. Capacitatea
de transformare din starea hidrofilă în cea hidrofobă este critică pentru acţiunea acestui complex. Astfel,
proteina S (vitronectina) se poate ataşa la complexul liber, menţinându-l în stare hidrofilă şi prevenind
ataşarea lui la membrana celulară. În plus, există unele celule care au receptori pentru vitronectină şi sunt
responsabile pentru clearance-ul acestor complexe.

ce)

$ protein

Cannot attack
nearby cells
C5b67

b) HRF (homologous restriction factor) şi CD59 (MIRL - membrane inhibitor of reactive lysis) protejează
celulele organismului de atacul nespecific al sistemului complement prin legarea la C8 şi prevenirea
asamblării C9 (şi inserţia în membrană). Acest gen de intervenţie este posibil doar dacă CD59 şi HRF pe de
o parte şi celulele pe de alta parte aparţin aceleiaşi specii; din acest motiv acţiunea lor este "restrictată
homolog”.
 Cannot
polymerize

c) Complexul MAC, odată format, poate fi endocitat de către celulele nucleate. Celulele anucleate (eritrocitele)
sunt mult mai sensibile la acţiunea sistemului complement.
Carboxipeptidaza N (CPN) este o metaloproteinază care inactivează anafilatoxinele C3a şi C5a, bradikinina şi
kallikreina.

Receptori pentru complement

Receptor Liganzi/Activitate Distribuţie celulară

CR1 (CD35) C3b, C4b eritrocite, neutrofile, monocite,
blochează formarea C3 convertazei şi leagă | macrofage, eozinofile, celule
complexele imune la celule foliculare dendritice, limfocite B,
unele limfocite T
CR2 (CD21) C3dg, C3d, iC3b, IFN-alpha, EBV limfocite B, unele limfocite T,
parte a co-receptorului celulei B, unele celule epiteliale, celule
foliculare dendritice
CR3 iC3b, zimozan, bacterii monocite, macrofage, neutrofile,
(CD11b/CD18) NK, unele limfocite T, celule
foliculare dendritice
CR4 iC3b monocite, macrofage, neutrofile
(CD11c/CD18)

C3a/C4a Rc C3a, C4a mastocite, bazofile, neutrofile

induce degranularea mastocitelor şi bazofilelor
C5a Rc C5a mastocite, bazofile, granulocite,
induce degranularea mastocitelor şi bazofilelor monocite, macrofage,
trombocite, celule endoteliale

Consecințe biologice ale activării sistemului complement

1. Liza unor celule, bacterii sau virusuri. Unele virusuri (EBV, rubeola etc) pot activa toate cele 3 căi ale
complementului. Neutralizarea virală este posibilă prin realizarea de agregate, prin crearea unui strat
proteic (anticorpi şi molecule ale complementului) care reduce capacitatea virală de a infecta celulele şi
prin preluarea virusurilor opsonizate de către CR1. Dacă celulele implicate sunt fagocite, atunci virusurile
sunt fagocitate şi distruse intracelular. Activarea complementului conduce la fragmentarea anvelopei virale
şi dezintegrarea nucleocapsidei.
Opsonizarea, care promovează apoi fagocitoza antigenelor particulate. Principalele opsonine sunt C3b,
C4b şi iC3b. Tapetarea unei suprafeţe cu opsonine conduce la angajarea acelor celule care au receptori
pentru complement potriviţi. Dacă celula respectivă este un fagocit, atunci procesul de fagocitoză şi liză
intracelulară vor fi amplificate. Activarea fagocitelor de către alţi agenţi, inclusiv C5a, conduce la creşterea
numărului de molecule CR1 de la 5 000 pe un fagocit în repaus, la 50 000 pe un fagocit activat.
Legarea de receptori ai complementului de pe suprafaţa celulelor sistemului imun, ceea ce va declanşa
activarea unor răspunsuri cum ar fi procesul inflamator şi secreția de molecule imunoreglatorii care
amplifică sau alterează răspunsul imun specific
degranularea mastocitelor şi bazofilelor
degranularea eozinofilelor
extravazarea şi chemotaxia leucocitelor la nivelul situsului inflamator
agregarea plachetelor
inihibiţia migrării macrofagelor şi inducerea emiterii de prelungiri
eliberarea de neutrofile din măduva osoasă
eliberarea de enzime hidrolitice de către neutrofile
creşterea expresiei de receptori pentru complement CR1 şi CR3 pe neutrofile
 Clearance imun - îndepărtarea complexelor imune din circulaţie şi transportul lor la nivelul splinei sau
ficatului unde vor fi distruse. Rolul cel mai important în acest mecanism este jucat de eritrocite, care
posedă pe suprafaţă receptori CR1.
Un rol aparent paradoxal este cel protectiv pe care sistemul complement îl joacă în reproducere. Sistemul
complement este prezent complet funcţional în tractul reproducător feminin, iar gameţii prezintă cantităţi
crescute de proteine reglatorii. Spermatozoizii sunt de asemenea protejaţi de acţiunea sistemului
complement prin MCP, DAF şi CD59. C3 este secretat în uter ca răspuns la estrogen, iar secreția este
blocată de progesteron. MCF, DAF şi CD59 sunt exprimate şi la nivelul trofoblastului, precoce în evoluţia
sarcinii. MCP şi DAF au o prezenţă variabilă la nivelul ţesuturilor fetale, în timp ce CD59 este prezent la
nivelul tuturor ţesuturilor, de-a lungul întregii perioade de sarcină. Tesuturile de la interfaţa materno-fetală,
au în mod particular, o cantitate crescută de proteine reglatorii ale sistemului complement.

"Angry" Eosinophi!
% ma Sf
ECF i.
ECF -.
sai j Histamine

Inflamaţia mediată de complement

Sistemul complement reprezintă un mecanism extrem de puternic pentru iniţierea si amplificarea inflamaţiei.
Legătura dintre sistemul complement şi inflamație este asigurată în primul rând de către fragmentele mici,
numite anafilatoxine, care rezultă prin clivarea C3, C4 şi C5 (C3a, C4a, C5a). Anafilatoxinele beneficiază de
receptori distribuiţi pe suprafaţa unor variate celule, dar un rol cheie este jucat de mastocit.
Activarea mastocitelor (şi a echivalentului său circulant, bazofilul) conduce la degranularea acestora şi la
eliberarea factorilor pre-formaţi, prezenţi în granule. Apoi, prin metabolizarea acidului arahidonic, fie pe calea
lipo-oxigenazelor, fie pe calea ciclo-oxigenazelor, se ajunge la sinteza de leucotriene Ba, Ca, Da (SRS-A),
respectiv la sinteza de prostaglandine şi tromboxani.

Factori pre-formaţi Efect

Histamină Vasodilataţie; Creşterea permeabilităţii vasculare;
Chemokineză; Bronhoconstricţie
Proteaze neutre Activează C3
B-glucozaminidaze Scindează glucozamina
ECF Factor chemotactic pentru eosinofile
NCFE Factor chemotactic pentru neutrofile
PAF (Factor de activare plachetar) Eliberare de mediatori
IL-3, 4,5,6 Activare My, declanşarea producţiei de proteine de
GM-CSF, TNF fază acută, etc
Nou sintetizaţi Efect
Calea lipo-oxigenazelor
Leucotriene Vasoactive, bronhoconstricţie, chemotaxie şi/sau
chemokineză
Calea ciclo-oxigenazelor
Prostaglandine Agregare plachetară, vasodilataţie, bronhoconstricţie
Tromboxani

Efectele factorilor eliberaţi de către mastocit reflectă în fapt fenomenele care stau la baza procesului inflamator
acut: roşeaţă şi căldură (dilatare capilară), edem (exudarea lichidelor şi a proteinelor plasmatice, la care se
adaugă chemotactismul celulelor, în special neutrofile). Trecerea celulelor din vasul sanguin în ţesut se
realizează prin procesul de diapedeză, mediat cu ajutorul unui set de molecule de adeziune.
 Chemotactic factora
from injured tissue
Bactoria
pă F met peptides
? Li from bacteria
Leukotrienea »,

Mast Cell
Hi

ru
2 eee dde
i . i.

Said
325

DE
2
e 29 7 2/00 AD o =

Într-un interval de câteva ore, neutrofilele vor fi antrenate în procesul de diapedeză prin endoteliul de la nivelul
situsului inflamator. Procesul poate fi împărţit în 4 etape succesive, dar care se suprapun în bună măsură:
1. rostogolirea: sub influenţa unor diverşi factori eliberaţi la nivel tisular (histamina, citokine - IL-1,
TNFa), pe suprafaţa celulelor endoteliale apar selectinele E şi P. Acestea se vor lega într-o manieră
reversibilă cu moleculele mucin-like sau cu sialil Lewis* de pe suprafaţa neutrofilelor. Aceasta va
încetini deplasarea neutrofilelor, făcându-le să se rostogolească pe suprafaţa endoteliului (facilitând
interacţiunea altor perechi de molecule de adeziune), dar nu le va opri.
2. activarea: pe măsură ce neutrofilul se rostogoleşte este activat de diverşi chemoatractanţi (de ex. PAF
- platelet activating factor; C3a, C5a, C5b67; chemokine: IL-8, MIP-1B - macrophage inflammatory
protein). Legarea chemotractanţilor la receptorii de pe suprafaţa neutrofilului conduce la o modificare
conformaţională a integrinelor şi astfel la creşterea afinităţii lor pentru moleculele de adeziune
aparţinând superfamiliei 1g-nelor.
3. fixarea: legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele aparţinând superfamiliei
imunoglobulinelor (ICAM-1) va face ca adeziunea neutrofilelor la endoteliu să fie fermă şi stabilă.
4. traversarea peretelului endotelial: mediată de chemoatractanţi, interacțiuni între diverse integrine şi
molecule din superfamilia I1g-nelor şi alţi stimuli de migrare.!

Odată ce neutrofilele ajung în ţesut, fagocitează şi eliberează mediatori care vor contribui la rândul lor la
menţinerea/amplificarea procesului inflamator. Astfel, MIP-la şi MIP-1p atrag în focar macrofagele care ajung în
cca. 5-6 ore, sunt activate şi vor secreta diverşi factori la rândul lor. Pe lângă mastocite, macrofagele reprezintă
elemente majore în desfăşurarea inflamaţiei.
Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 şi TNF-a, responsabile atât pentru efectele locale (coagulare, creşterea
permeabilităţii vasculare, stimularea expresiei de molecule de adeziune?, stimularea producţiei de chemokine?),
cât şi pentru cele sistemice din timpul procesului inflamator. Eliberarea acestor factori va conduce la un influx
crescut de celule: limfocite, neutrofile, monocite, eozinofile, bazofile, mastocite, fiecare contribuind la
eliminarea antigenului, precum şi la vindecarea țesutului.
Durata şi intensitatea procesului inflamator acut trebuie reglate, în primul rând pentru a controla distrugerile
tisulare şi, în al doilea rând, pentru a da posibilitatea intervenţiei mecanismelor de reparare. S-a demonstrat că
TGF-p joacă un astfel de rol în limitarea inflamaţiei, acumularea şi proliferarea fibroblastelor şi depunerea de
matrice extracelulară.

C5a, cea mai puternică anafilatoxină, poate acţiona ea însăşi ca un factor chemotactic pentru neutrofile, poate
acţiona direct asupra endoteliului capilar (producând vasodilataţie şi creşterea permeabilităţii vasculare - efect
prelungit de către leucotriena B4). Reacționează de asemenea şi cu monocitele şi hepatocitele, determinând
eliberarea de citokine şi alţi mediatori. Astfel, 1L-6 şi C5a induc răspunsul de fază acută.
Carboxipeptidaza serică N (SCP-N, sau factorul chemotactic inactivator, CFI) clivează rapid arginina C-terminală
din C3a, C4a şi C5a. Formele des-Arg ale anafilatoxinelor sunt incapabile să se mai lege la receptorii lor“.

Cascada complementului interacționează de asemenea şi cu alte cascade declanşate enzimatic: coagularea,

generarea kininelor şi fibrinoliza. O altă conexiune între complement şi aceste sisteme este asigurată de
proteina reglatorie C1-Inhibitor. Aceasta inhibă nu numai Cir şi Cls dar şi Factorul XIIa al sistemului de
coagulare, kallikreina sistemului kininelor şi plasmina cascadei fibrinolitice. Figura de mai sus prezintă
intervenţia factorului C1 Inh (săgeți barate).

! Procesul descris pentru neutrofil este similar în cazul altor celule, existând diferenţe din punct de vedere al moleculelor de adeziune.
* TNF-a stimulează expresia selectinei E; IL-1 stimuleaza expresia de ICAM-I şi VCAM-I.
“1-1 şi TNF-a stimulează macrofagele şi celulele endoteliale inducând secreția de chemokine.
* Forma C5ases-Arg reţine cca. 2% din activitatea chemotactică.
 Activation of Factor XII

d SL
Activation of Activation of
kallikrein proactivator
=
N,
Cleavage of kininogen
to generate bradykinin,
vasoactive peptide

Cleavage of C2a e fa of
to generate C2 kinin, $ | plasminogen to
ae dacia parte generate plasmin
ae II a O
Cleavage of C2 Activation of Ci
to generate C2a SpA:

Producţia de anafilatoxine apare nu numai ca o consecinţă a activării sistemului complement, dar şi ca urmare a
activării altor sisteme care pot cliva în mod direct C3, C4 şi C5. Astfel de enzime includ plasmina, kallikreina,
enzime lisosomale leucocitare, sau proteaze bacteriene.

Activarea locala a complementului si modularea raspunsurilor imune

Diferite componente ale sistemului complement sunt produse atat de celule imune (monocite, macrofage, celule
dendritice, granulocite, celule NK, limfocite B si T) cat si non imune (celule epiteliale, fibroblaste, adipocite sau
astrocite). Ca urmare, astfel de celule pot raspunde o maniera autocrina sau paracrina fata de compusii
complementului.
Astfel, in timpul interactiunii dintre limfocite si APC-uri, acestea din urma produc C3a si C5a, care semnalizeaza
ambelor tipuri celulare, controland proliferarea si diferentierea limfocitelor T. C5a se leaga de C5aR1 de pe
suprafata limfocitelor T CD4+, le inhiba astfel apoptoza si favorizeaza expansiunea celulara. Semnalizarea prin
C3aR si C5aRl1 conduce la raspunsuri pro-inflamatorii de tip Th1 si Th17, in timp ce semnalizarea prin C3aR
conduce la raspunsuri de tip Th2. Activarea autocrina prin C3aR si CD46 (MCP) sunt necesare pentru secretia
de IFNy si diferentierea Th1. Stimularea autocrina prin CD46 este critica pentru cresterea expresiei CD25 (IL-
2Ra) si CD132 (IL-2Ry). Ulterior, semnalizarea prin CD46 si IL-2R conduce la sinteza de IL-10 cu rol
imunosupresor si astfel la inhibarea Th1. Absenta stimularii prin intermediul C3aR si C5aRi conduce la
semnalizare TGF-B1 si inducerea diferentierii de celule T reglatorii FoxP3+ induse.
Depunerea de compusi C3 indusi local pe suprafata celulelor apoptotice faciliteaza endocitoza acestora de catre
celulele mieloide, compusii C3 functionand in continuare ca chaperoni pentru degradarea lizozomala si
prezentarea ulterioara catre limfocitele T.

Activarea intracelulara a sistemului complement

Peter Garred propune termenul de „complosome” pentru a defini activitatea intracelulara a sistemului
complement.
Activarea intracelulara a C3 este intalnita nu doar la nivelul limfocitelor T, ci si in celule precum limfocitele B,
monocite, fibroblaste, celule endoteliale si epiteliale, ceea ce sugereaza o importanta fiziologica mult mai
ampla.
Limfocitele T CD4+ umane contin depozite intracelulare de C3, C3aR si cathepsina L (CTSL). Aceasta din urma
cliveaza in continuu C3 intracelular din limfocitele resting in C3a si C3b, iar legarea de catre C3aR lizozomale a
C3a e de natura sa sustina supravietuirea limfocitelor T prin intermediul inducerii unui nivel scazut de mTOR.
Odata ce se produce semnalizarea prin intermediul TCR, acest sistem intracelular este translocat rapid la
suprafata, acolo unde C3a si C3b vor semnaliza prin intermediul C3aR si CD46, intr-o maniera autocrina,
stimuland astfel secretia de IFNy si diferentierea Thi. Dereglarea activarii intracelulare a C3 conduce la
patologie, un proces hiperactiv de degradare intracelulara a C3 conducand la un raspuns Thi exagerat, asa cum
se intalneste in artrita juvenila idiopatica.
Forma hidrolizata a C3 (C3H20) poate fi internalizata prin intermediul unui receptor, majoritatea fiind returnata
in afara celulei in 24h; aceasta cale a fost denumita de „reciclare“ a C3 extracelular. O parte din C3 internalizat
ajunge sa fie degradat de catre CTSL in C3a si C3b, fenomenul fiind pus in legatura si cu cresterea productiei de
IL-6 de catre limfocitele T CD4+.
 Limfocitele T stocheaza intracelular si C5, care este clivat intracelular de catre o proteaza inca necunoscuta,
fiind generat C5a, care se leaga intracelular la C5aR1, ceea ce are ca urmare formarea de specii reactive de
oxigen si sinteza de IL-1B, care conduce la productia de IFNy si diferentierea Th1.
In concluzie, activitatea autocrina a C3 si C5 pare sa fie critica pentru reglarea secretiei de IFNy, iar dialogul cu
inflamasomul este absolut necesar pentru o imunitate Th1 optima.

CD46 este o glicoproteina membranara ce se gaseste pe suprafata tuturor celulelor nucleate. Sunt descrise 4
izoforme, cu doua cozi intracitoplasmatice diferite, CYT-1 si CYT-2. Limfocitele T in repaus prezinta o expresie
crescuta de CYT-2, dar dupa activare si legarea autocrina a CD46 de catre C3b, este crescuta expresia de CYT-
1. Printre consecintele acestei semnalizari se numara influxul de glucoza si aa si activarea mTOR, cruciala
pentru inducerea unor nivele crescute de glicoliza.
Semnalizarea prin CD46 sustine in mod direct proliferarea si face totodata celulele mai responsive fata de
factori de crestere exogeni, prin cresterea expresiei de IL-2R. De asemenea, semnalizarea prin CD46 conduce la
cresterea expresiei moleculei anti-apoptotice bcl-2 in limfocitele T CD4+ umane, avand astfel impact asupra
supravietuirii celulare.

La nivelul celulelor mieloide, semnalizarea prin receptorii CR3 si CR4 favorizeaza tranzitia din faza G1 a ciclului
celular catre faza S. In mod similar, semnalizarea prin C5aR1 declanseaza tranzitia din faza G2 catre faza M.

Mecanisme microbiene de evaziune a atacului sistemului complement

Component microbian Mecanism

Bacterii Gram negative
polizaharide lungi la nivelul membranei lanţurile laterale lungi previn inserţia MAC
proteine la nivelul suprafeţei externe MAC interacționează cu proteinele membranare şi
nu se inseră în membrana bacteriană
Elastaza anafilatoxinele C3a şi C5a sunt inactivate de către
elastazele bacteriene
Bacterii Gram-pozitive
strat de peptidoglican inserţia MAC este împiedicată de un strat gros de
peptidoglican
capsula bacteriana capsula furnizează o barieră fizică între C3b
depozitat pe membrana bacteriană şi CR1 de pe
fagocite
Alţi microbi
proteine care mimează proteine reglatorii ale | proteine prezente în variate bacterii, virusuri,
sistemului complement paraziți, fungi şi protozoare care pot inhiba cascada
sistemului complement (EBV, herpes simplex,
Trypanosoma cruzi, Candida albicans)

Celulele maligne sunt de asemenea eficiente în blocarea sistemului complement. Ele sunt la origine celule self,
nucleate şi au capacitatea de a endocita întregul complex MAC.

Deficienţele Sistemului Complement

Deficienţele homozigote ale componentelor iniţiale ale căii clasice (C1a, Cir, Cis, C4 si C2) conduc la aceleaşi
simptome: persistenţa CI în ser şi apariţia de boli ca LED (lupus eritematos diseminat), glomerulonefrita,
vasculite, dar şi la imunodeficienţe manifestate prin infecţii recurente cu bacterii piogene (bacterii care produc
puroi).
Deficienţele de MBL sau MASP-2 conduc la infecţii respiratorii cu bacterii extracelulare la copii, ceea ce
demonstrează importanţa imunităţii înnăscute în această perioadă de viaţă, cât sistemul imun adaptativ nu este
complet dezvoltat.
Deficienţele în properdină şi factor D conduc la imunodeficienţe şi infecţii recurente cu Neisseria.
Deficienţele în C3 sunt cele mai severe. Apar infecţii recurente dar şi persistenţa CI în ser.
Deficienţele componentelor MAC conduc la infecţii recurente cu Neisseria (meningitidis şi gonorrheae).
Deficiența în C1 Inh conduce la angioedem ereditar, caracterizat prin edeme localizate.
Afectarea factorului H (ca urmare a unui polimorfism la nivelul unui singur nucleotid) conduce la
degenerescenţă maculară legată de vârstă.
Deficienţele componentelor reglatoare DAF şi HRF apar datorită afectării ancorei (glicozil fosfatidil inozitol -
GPI) lor la membrană. Apar episoade de liză intravasculară a hematiilor, iar hemoglobina eliberată este regăsită
în urină (hemoglobinurie paroxistică nocturnă).
Mutaţii ale factorilor reglatori MCP, I sau H ce favorizează astfel activarea necontrolată a complementului
conduc la sindromul hemolitic uremic atipic, caracterizat prin liza hematiilor şi a trombocitelor, precum şi de
apariţia unui proces inflamator la nivelul rinichilor.
Deficiența de CPN conduce la angioedem recurent (datorită inactivării întârziate a anafilatoxinelor şi a
bradikininei).
 (6) Leukocyte stem

Y
A

Etc. % Y
Stom y / 1 A Pe
y ie

A) zace P (i € Monocyte < TI

2) Sp 4
C4b2a3b
ELE»
CSb6789

Ca4b2a3b
Lewkotriones C5b *

Inflammation C5a ij
C4b243%b l
|

C3a —
i

|
C2b |
Su!
Margnaton & ŞI ars |
Diapersesis Phagocylosis , A
. => |
Pi
«9 7
_. fă
PMN dios after killing “>
many bacteria &
oxhausting granulos
 Imunoglobuline: structura si functie

Primele dovezi asupra faptului ca anticorpii se regasesc intr-o anumita particulara fractiune a
serului au aparut in 1939, cand lischus si Kabat au imunizat iepuri cu Ovalbumina. Serul
animalelor a fost mpartit in doua sia fost supus electroforezei

E lectroforeza proteinelor serului permite separarea acestora în 5 fracții majore: albumine, al-,
a2-, R- şi v-elobuline
Diterenţele de migrare ale proteinelor în câmpul electric sunt datorate sarcinilor electrice
distincte. mânmin şi greutății moleculare ale moleculelor. dar ŞI unor caracteristici ale
mediului de mugrare (în principal pH > sau unor condiții fizice (de ex. temperatura).
Benzile de migrare de la nivelul gelului vor putea fi ulterior colorate. iar scanarea
densitometmeă a acestora va permite transformarea pattern-ului benzilor în orafice
caractenstice (electrotoregrame), ceea ce permite cuantificarea fiecărei fracţii proteice.
Intensitatea marcări grosimea benzii determină dimensiunea vârfului reprezentat în grafic, iar
aceasta reflectă concentraţia fracției respective.

d PA o & 9
Ab a. 02 8 >

||
23 as Pa Q A
/ L 2
- (27

C i Ar IF uz 1 zi D Alb Ca 4 u2 3 Za

Conversia benzilor obținute prin electroforeză în vârfuri caracteristice. A. electroforegramă normală; B.

eammopatie monoclonală; C. gammopatie policlonală; D. inflamație cronică.

Tratarea serului cu antigenul a condus la formarea unui precipitat, iar apoi, serul restant a fost
supus electroforezei. constatandu-se scaderea exclusiva a fractiei y. Concluzia a fost ca in
aceasta particulara fractie se regasesc moleculele specifice pentru antigen, care au fost
denumite imunogobuline, pentru a le distinge de alte proteine care s-a incadra in aceeasi
fractie electroforetica.
Majontatea isohpunilor de imunoglobuline se regăsesc în tracția y a serului. Gammopatiile
policlonale sunt caracterizate de benzi largi, difuze şi intens colorate la nivelul fracției y, ceea
ce reflectă o creştere a cantități de imunoglobuline cu diferite isotipuri şi specificități (C).
Aceste molecule sunt secretate de plasmocite diverse şi reprezintă, cel mai adesea, rezultatul
stimulării anugenice cronice de către diverşi patopeni (D).
Apariția unui vârf ascuţit în regiunea y-globulinelor din electroforegramă este sugestivă
pentru prezenţa unei pammopatii monoclonale. O asttel de proteină apare ca o consecinţă a
proliferăni necontrolate (în dauna altor clone de limtocite B) a unei singure clone de
limfocite, căre s-au diterenţiat în celule secretante de anticorpi. În majoritatea cazurilor,
stimulul nu este unul anuigenic, cel mai adesea fiind vorba de o atecţiune malienă
B (B).

Proteinele sunt substanţe amfotere, astfel că, în tuncţie de pH-ul mediului

, se pot comporta ca baze sau acizi,
| ca ce se reflectă ŞI asupra sarcinii lor electrice. Intr-un tampon
de migrare alcalin de exemplu, proteinele vor
Ce > > ca * xp VA 10-a i = a 9 . . . a

avea caracter acid şi o sarcină electrică nepativă.

Structura

Molecula cel mai intens investigata in studiile de structura a fost IgGI, considerata a fi
„molecula prototip”. cea mai bine reprezentata din punct de vedere cantitativ si care se gaseste
exclusiv sub torma de monomer.
Fiecare astfel de monomer este format din doua lanturi usoare (Light — L) identice cu o GM
de aprox. 25 kDa si doua lanturi grele (Heavy — H) identice, cu GM de aprox. 50 kDa. Fiecare
lant usor este legat de un lant preu prin intermediul unei legaturi disulfidice inter-lant, o
legatura covalenta foarte puternica, la care se adauga a combinatie de legaturi ne-covalente
cum ar fi legaturi hidrofobe, legaturi de hidrogen etc. Intre cele doua lanturi grele se gasesc
legaturi similare.

Studii enzimatice
Intelegerea structurii acestei molecule a fost posibila ca urmare a experimentelor de digestie
enzimatica. Rodney Porter si Gerard Edelman au fost rasplatiti cu premiul Nobel in 1972.
Pentru inceput, fractia y a serului a fost separata intr-o fractie cu greutate moleculara crescuta
SI una scazuta. Ambii s-au concentrat asupra fractiei cu GM scazuta. Astfel, Porter a clivat
molecula pentru o perioada scurta de timp cu papaina si a separat doua fragmente. Desi are, in
general, o activitate proteolitica nespecifica si ar putea sa cliveze intreaga molecula de IgG,
tratamentul de scurta durata conduce doar la clivarea legaturilor mai susceptibile. In urma
acestui tratament au fost obtinute doua fragmente identice cu o GM de 45 kDa care isi
pastreaza activitatea de legare a antigenului si care au fost denumite Fab (fragment antigen
binding) si un fragment de 50 kDa denumit Fc (fragment crystallizable) deoarece, in urma
pastrarii peste noapte la temperatura scazuta, cristalizeaza.

Disulfide L chain
bonds i

S=s

Pepsin
digestion

Fc tragments
Papain
digestion Mercaptoethanol
V reduction
Fab Fab
N
Și, "IL echain

HS -SH

SH
Fe SH

H chain
Alfred Nissonofa utilizat pentru digestie pepsina, cu care a separat un fragment de 100 kDa
compus din doua fragmente Fab si care a fost denumit I'(ab')>. Spre deosebire de fragmentele
Fab. F(ab') cra capabil sa precipite antigenele. In urma scindarii cu pepsina nu a putut fi
separat un fragment de tipul Fe, deoarece acesta a fost digerat in multiple fragme
nte.
Edelman a disociat molecula prin reducerea lepaturilor disulfidice inter-lant.
Porter a redus si el molecula cu mercaptoetanol si a alchilat-o, un tratament chimic care
reduce ireversibil legaturile disultidice. Apoi, proba a fost analizata prin cromatografie pe o
coloana care separa moleculele in tunctie de marimea lor si au fost identificate astfel doua
lanturi de S0 kDa si doua lantuni de 25 kDa,. denumite H si L.
Ramanea de tacut legatura dintre rezultatele scindarii enzimatice si lanturile obtinute prin
distrugerea legaturilor disultidice. Tot Porter este cel care imunizeaza capre, fie cu fragmente
Fab umane. fie cu tragmente Fe. Anticorpii anti-Fab s-au dovedit capabili sa reactioneze atat
cu lanturile H cat si L. in timp ce anticorpii anti Fe nu recunoasteau decat lanturile H. Aceasta
observatie a condus la concluzia ca tragmentele Fab constau dintr-o portiune de lant greu si
lant usor, in timp ce tragmentul Fc contine doar componente ale lantului greu.
In urma acestor rezultate, Edelman si Porter au propus modelul care a devenit atat de
cunoscut. cel al moleculei alcatuite din doua lanturi H identice si doua lanturi L identice, unite
prin legatun disulfidice.

Studii de secventiere
Debutul a fost foarte dificil datorita faptului ca nu existau cantitati suficiente de proteina
perfect omogena. Secventierea a devenit posibila doar atunci cand au fost descoperite
mieloamele. o malegnitate a plasmocitelor. Daca in mod normal o astfel de celula reprezinta
un stadiu final de diferentiere, un plasmocit malign este o celula care scapa mecanismelor de
control si. ca atare, se poate divide in continuare fara sa fie nevoie de o stimulare antigenica.
Anticorpii produsi de aceste celule maligne sunt, din punct de vedere structural, identici cu cei
normali: sunt denumiti insa proteine mielomatoase pentru a se preciza sursa lor. La un pacient
cu mielom,. cca. 95% dintre anticorpii serici pot fi reprezentati de proteina mielomatoasa. La
multi pacienti, celulele mielomatoase secreta, de asemenea, lanturi usoare in exces —
descoperite initial in urina acestor pacienti si denumite proteine Bence-Jones (dupa medicul
american care le-a evidentiat).
Mielomul poate apare nu doar la om ci si la animale, de ex. la soareci, atat in mod spontan cat
si indus prin injectarea de ulei mineral (mineral oil) in cavitatea peritoneala. Clonele de
plasmocite maligne care se dezvolta sunt denumite plasmocitoame si sunt denumite MOPC
(mineral oil plasma cells).
Secventierea lanturilor usoare
Odata ce compararea secventelor de aa ale diferitelor proteine Bence-Jones, provenite de la
diversi indivizi a fost posibila, s-a constatat ca existau diferente importante intre ele la nivelul
jumatatii situate catre capatul N-terminal. Aceasta regiune a fost denumita ca atare „regiune
vanabila”. In schimb. portiunea situata catre capatul C-terminal, a tost denumita regiune
constanta, avand doar doua tipuri de secvente de baza, ceca ce a condus la identificarea a doua
tipuri de lantuiri usoare: k si 2. La om, cca 60% dintre lanturile L. sunt de up k, in timp ce la
soarece cca 95% dintre lanturile L sunt k. O anumita molecula de Ac nu le poate contine pe
amandoua, fie ambele sunt de tip k, fie
de tipi.

| in circă 50-60% din cazuri

Proteinele Bence Jones sunt paraproteine cu o greutate de cca. 40kDa, p prezente
.
le de
o diminuare a
mielom, precum si in macroglobulinemia Waldenstrom. Prezenta lor in urina 4atesta LE totodata
Ș i aaa mare a
(ie ca = urVata
mi de filtrare a rinichiulu. determinata fie char de catre lanturile rr

Ipercalcemiei care
c: apare a ca o consecinta
apt 'ctructiei osoase.
a distruc ASA Ldentiticarea
jucand laprotenicit iau
precipitarea acestor proteine, &
iar
pe comportamentul lor particular, incalzirea urinii la 45-60C conduc
iii
incalzirea inc ontinuare la 90-95%C conducand la redizolvarea precipitatii.
 Secventele de aa ale lanturilor A. prezinta cateva diferente minore, la nivelul catorva aa, pe
baza caror sunt impartite in subtipuri: la sorece sunt 3, iar la om sunt 4.

Secventierea lanturilor H
Pentru studiul lanturilor H, proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol si
alchilate, iar apoi lanturile H au fost separate prin filtrare pe gel intr-o solutie de denaturare.
Cand a fost comparata secventa in aa, a aparut un pattern similar ca cel al lanturilor L: partea
N-terminala, formata tot din cca 110 aa prezenta o variatie importanta a secventei si a fost
denumita regiune variabila. Restul lantului prezenta $ tipuri de secventa de baza,
corespunzatoare a $ tipun de regiuni constante ale lanturilor grele (pu, 5, 7, £, 4). Fiecare din
aceste tipuri de lantun grele defineste un «isotip». Lungimea regiunii constante este de cca
330 aa pentru 5, y si a si de cca 440 aa pentru pu si e. Lanturile grele ale unei anumite
molecule de anticorp determina clasa acelui anticorp. Fiecare clasa poate folosi oricare tip de
lant L. O singura molecula de anticorp prezinta doua lanturi H identice si doua lanturi L
Identice.
Diterente minore ale secventei de aa ale lanturilor grele a si y a condus la impartirea
suplimentara in subclase. La om exista doua subclase de lanturi a si 4 subclase de lanturi y.

(a) Heavy chain Light chain

U YO. ore KOTĂ

COO- COO-
tert
primar a, secundara, iara si | cuater
| narasd a
Structura le este determinata de organizarea
a — sec ven ta lin iar a de aa, per mit e imp artir ea lant uril or in regiuni
proteinei. Structura primar
i
variabile si constante.
 Structura secundara este formata prin plierea (folding) lantului polipeptidic in straturi (fo) Ș
pliate. Lanturile sunt pliate intr-o structura tertiara, care conduce la formarea de domenii
globulare, care sunt conectate la domeniile invecinate prin continuarea lanturilor polipeptidice
in atara foilor BP pliate. In final, domeniile globulare ale domeniilor grele si usoare adjacente
interactioneaza SI creaza structura cuaternară, formand domenii functionale care permit
printre altele, Ig-nei sa lege specitic un anumit Ag.

Domenii
Analizele de structura au demonstrat ca atat lanturile L cat si H contin o serie de unitati
homologe de cca 70-110 aa. In cadrul fiecarei astfel de unitati, denumita domeniu. exista o
legatura disulfidica intralant, care creaza o bucla de cca 60 aa. !

(b)

Anugern
hindine

Biological
activity

Secventele de aa ale domeniilor nu sunt identice dar sunt similare si genereaza o forma
particulara in Spatiu. Lanturile L contin un domeniu V si unul C; lanturile H contin un
domeniu V si 3 sau 4 domenii C, in functie de clasa Ig-nei.
Analiza cristalografica a aratat ca domeniile lg-nelor se pliaza de o maniera caracteristica,
conducand la o structura compacta. Aceasta consta din doua straturi opuse, alcatuite din foi f
pliate, unite intre ele prin „bucle de conexiune”, avand diferite lungimi. Foile B pliate din
cadrul unu! strat sunt stabilizate prin legaturi de hidrogen care leaga gruparile NH dintr-o
e cu gruparile carbonil din foia adjacenta. Foile P pliate sunt caracterizate prin aa
i Ai Mdrafili alternativi, ale caror catene laterale sunt dispuse perpendicular pe pita
ia a noacizii hidrofobi sunt orientati catre interior, iar cel cet hidrotili catre extertor.
iuni mpi a opuse Sunt stabilizate prin interactiuni hidrotobe si prin intermediul
rvate disulfidice intralant.
 strand arrangement

3 |
|
să |
| =

NH2, j
HV regions
(a) CL domain VL domain

Disulfide bond

Aceasta alcatuire a domeniului globular contribuie la structura cuaternara, facilitand

interactiunile necovalente dintre domenii, prin intermediul fetelor alcatuite din foi P phate.
Astfel de interactiuni se formeaza intre straturi identice dintre domenii non-identice: V.-Vu,
C.-Cui sau identice: Cp-Cu2, Cua-Cr3.

(b)
Iinge region Î.

nene Antigen-binding site

Carbohydrate
 Structura domeniului plobular permite, de asemenea, realizarea unor bucle de conexiune cu
lungimi si secvente variabile, aspect extrem de important pentru ca tocmai aceste segmente
sunt cele care partic la reali
ipă paratzarea opului.

Domeniile regiunii variabile

Analiza comparativa a unei multitudini de lanturi a condus la realizarea asa numitelor
diagrame Wu-Nabat. Acestea au evidentiat ca, in cadrul regiunilor variabile. diferentele dintre
lanturi se regasesc in fapt la nivelul unor secvente reduse ca intindere, care au fost denumite
CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV si care reprezinta maximum
200% din totalul de cca 110 aa al domeniului V. Au fost identificate 3 astfel de regiuni hiperV,
atat la nivelul lantului L. cat si la cel H. Restul domeniului V prezinta o variatie mult mai
redusa -— aceste portiuni sunt denumite „regiuni cadru”. Regiunile CDR sunt de fapt cele care
contribuie efectiv la realizarea situsului de interactiune cu Ag-nul si se regasesc la nivelul
buclelor de conexiune dintre foile p pliate. Regiunile cadru se regasesc la nivelul foilor f
pliate si actioneaza ca un suport pentru cele 6 bucle. Daca dispunerea spatiala a foilor B pliate
este aceeasi pentru toate domeniile, in schimb orientarea spatiala a buclelor difera de la Ig la
9.

VH domain
CDRI CDR2 CDR3

150

> 100F-

2
'C 1
Se |
50 [+ |

0
| lutul
|| |
| || [ |

0) 20 40 GO 80 | 00 120
Residue position number

Studiile de cristalografie au reusit de asemenea sa documenteze interactiunea dintre anticorpi

SI antigene dintre cele mai diverse, de la haptene si carbohidrati pana la acizi nucleici, peptide
MICI sau proteine mari globulare. In sistemul lizozim-anti-lizozim (proteina mare, globulara),
s-a evidentiat ca suprafata de interactiune este relativ mare (intre 650-900 A), plata, cu cateva
ondulatii. La nivelul unei astfel de suprafete pot lua contact intre 15 si 20 aa. In cazul
anticorpilor care leaga antigene mai mici, situsul de legare este mai mic si seamana chiar cu
un buzunar.
Desi situsul de legare al Ig-nei (paratopul) este format atat din domeniul variabil al lantului H
cat SI L, in cazul interactiunii cu anumite Ag pot fi utilizate preponderent CDR-urile lantului
H sau din contra, ale lant
ului L.
Studiile de cristalografie au reusit sa mai evidentieze un aspect fi |
formarea unui complex intre ncuraminidaza si fifa iata e aie .
onentarii lanturilor laterale, atat ale epitopului cat si ale paratopului.
Aceasta otto
conformationala (care nu reprezinta un exemplu izolat) conduce in ultima
instanta la o mai
buna potrivire intre cele doua structuri. Chiar daca aceasta miscare nu este spectaculoasa
fiind in general de aproximativ | Ă, ca se dovedeste valoroasa din punct de vedere functional.
Dupa cum precizam insa, modificarea conformationala nu priveste insa doar anticorpul ci şi
epitopul antigenului poate suteri acest gen de modificare.

Regiunea balama
Lanturile y. Ă si a prezinta o secventa peptidica extinsa intre domeniile Ci si Cp, care nu
prezinta homologie de structura cu celelalte domenii si care a fost denumita regiune „balama”.
Este bogata in prolna si, ca atare, foarte flexibila, conferind mobilitate celor doua brate. Ca
rezultat, Fab poate avea prezenta diferite unghiuri ale bratelor atunci cand trebuie sa se
ataseze la un Ag.

(a)
NO> NO>

DNP ligande —e (),N NSNININ N NO»

| : J
25Ă

—— Anti-DNP
N

Hingc
JNC ue N
25
ligand

region SĂ P

Fa
3
Ag-Ab Trimer

Datorita regiunii balama, fragmentul Fab si cel Fc se pot misca practic independent unul de
celalalt.
Aminoacizii importanti in regiunea balama sunt cisteina si prolina. Prolina e cea care confera
si aspectul conformational extins si care face ca regiunea balama sa fie totodata si foarte
vulnerabila la atacul enzimatic: aici actioneaza atat papaina cat si pepsina. Cisteinele sunt
responsabile pentru legaturile disulfidice dintre lanturile H, iar numarul de asttel de legaturi
variaza de la o clasa la alta. Desi lanturile pu si £ nu au o regiune balama propriu-zisa, prezinta
in schimb un domeniu de 110 aa in plus care are caracteristici asemanatoare, desi functia
acestui domeniu suplimentar nu a fost pe deplin elucidata.
 Domenii constante Da |
Spre deosebire de regiuncă variabila, secventa în aa a regiunii constante demonstreaza o
variabilitate redusa Intre molecule. ste asttel usor de inteles ca variabilitatea este necesa
pentru gencrarcă repertoriului receptorilor SI este cantonata la capatul N terminal al leit,
in timp ce partea constanta, Situata catre capatul C terminal al moleculei, este destinata sic
functii. denumite generic „biologice.

Isotip
Diferentele care apar la nivelul partii constante a moleculelor de le vor genera diferitele
isotipun sau clase. Aceste diferente afecteaza marimea, sarcina, solubilitatea si aspectele
structurale ale unei particulare lg, ceea ce mai departe va influenta compartimentul
organismului catre care moleculele de Ig vor fi directionate si felul cum vor reactiona cu alte
molecule. in special receptori.
Lanturile usoare au 2 isotipuri, k si A. Diferentele de secventa intre cele doua tipuri de lanturi
sunt importante. Pe de alta parte, diferente punctuale de aa au permis impartirea lanturilor A
umane in 0 suberupe.
Fiecare dintre lanturile usoare se poate asocia cu oricare lant greu, dar o anumita celula B nu
poate exprima decat unul dintre cele 2 isotipuri. La om, cca 60% dintre limfocitele B produc
lanturi k. in timp ce la soarece aproximativ 95% dintre limfocitele B utilizeaza acest isotip.
La nivelul portiunii constante a lanturilor grele au fost identificate de asemenea diferente care
au permis identificarea mai multor isotipuri sau clase. Cele 5 secvente majore de lanturi grele
au fost desemnate cu literele u, &, Y, € si a si, in mod corespunzator, clasele de Ig au fost
denumite 1leM. IgD, IgG, IgE si IgA. La om, variatia suplimentara de la nivelul lanturilor y si
a a condus la identificarea de lanturi yl, 72, 73 si 74, respectiv al si 42 si astfel a subclaselor
IeG1. IgG2. IgG3, lgG4, respectiv IgAl, IgAZ. Lanturile grele pu si e contin cate 4 domenii
constante, in timp ce celelalte contin doar cate 3. Totodata, IgM si IgE nu contin o regiune
balama clasica si se bazeaza pentru flexibilitate pe interactiunea dintre domeniile Cu. IgD
uman si IgG+ au o regiune balama particular de lunga.
 (a) iiG (D) Iu (c) IRE

IN utinae
copi n)

“a |

(O IRA (dimer) (e) IRM (pentamer)

- I)isul file
kk bond N

Y | han
N

[3
—

e
e

Lă

Cui si Cu: Aceste domenii au rolul de a permite extinderea bratelor Fab, facilitand
interactiunea dintre anticorp si Ag si joaca un rol in mobilitatea celor 2 brate. In plus, aceste
domenii ajuta la mentinerea impreuna a domeniilor V prin intermediul legaturii disulfidice
dintre cele 2 lanturi L si H. Domeniile Cui si Cu contribuie la realizarea diversitatii, permitand
mai multe asocieri intamplatoare intre domeniile Vu si V. decat daca aceasta interactiune ar fi
cazut exclusiv in sarcina domeniilor variabile. Prezenta domeniilor Cui si Cu pare sa creasca
numarul de interactiuni stabile posibile intre Vu si V., contribuind astfel la diversitatea
generala a moleculelor de anticorp ce pot fi exprimate de un organism.
Studiile de cristalografie au aratat ca cele doua domenii Cu> ale IgA, IgD si IeG, precum si
domeniile Cu ale IgE si IgM sunt separate prin lanturi de oligozaharide. De aceea, cele doua
domenii globulare sunt mai accesibile decat celelalte mediului apos inconjurator si acesta e
doar unul dintre aspectele care pare sa contribuie la generarea activitatii biologice, cum ar fi
activarea complementului.
 (a) lsotvpic determinants
i

Ii AN
2

//
PN pi

A ,
te 9/74
CA
IA
a /

| Ne d, A
O O fe
&
| LĂ
Mouse Igol Mousc IeM
(b) Allotypic determinanti
“| |
a [ /
MU oa ZSaf /p
e
DA A OA
ÎN 4
Not
A //

în
1
Mouse IRGI Mouse BG
(strain A) (strain B)

(€) llioty pic determinanis

Idiotopes Idiotopes
7

VI
-* — FI Gb]
7l
/

Mouse Ig Mouse Ia
Aguinst antigen a against antigen P

Carbohidrati
Toate Ig-nele contin carbohidrati sub forma unor lanturi laterale de oligozaharide, care sunt,
in general, atasate la domeniile Cu, dar nu si la domeniile Vu. Continutul variaza de la un
ISotip la altul. de la |2-14% la IgD, IgE si IgM, la doar2-3% in cazul IgG si IgA. Numarul SI
localizarea oligozaharidelor poate varia chiar si intre moleculele de Ig produse de aceeasi
clona de limfocite B, in functie de diversi factori Hziologici prezenti la momentul sintezei
proteice. Functia precisa a carbohidratilor nu este cunoscuta.

Isoforme
lg-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrana, sau pot fi secretate. Domeniul C
terminal al formei secretate difera ca forma si functie de cel al moleculei inserate in
î at, Anticorpii prezinta o secventa hidrofilica, avand o lungime variabila,
a :
in timp ce
0 mă membranara contine 3 regiuni:
Sa un spacer hidrotil1ic extr
Sat
acelular de= E aprox. 26
dA, aa, un
domeniu transmembranar (hidrofobic) si o coada
citoplasmatica.
 A. Membrane-bound Ig B. Secreted
ig

w NA ş
wi W Wu
Dai wm o m
ii ae n N a
oe ae Lapi aa
Oe ca

OS 08 1 AR
ae ca
AU.
N N Țailpiece

Forma membranara functioneaza ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului B

(BCR).

Forma membranara - BCR

Imunoglobulina membranara prezinta o portiunea C terminala mai extinsa decat forma
secretata, cu o lungime de cca 40-60 aa, dar ii lipseste portiunea denumita ..„coada”. C apatul N
terminal al Ig-nei este situat extracelular si este destinat legarii antigenului. Ultimul domeniu
Cu este situat deasupra membranei celulare, in timp ce capatul C terminal este situat
intracelular. Imunoglobulina poate fi inserata in membrana deoarece transcriptia genelor
lantului H este realizata de asa natura incat mARN-ul va include si o secventa care codeaza
pentru un domeniu transmembranar (IM). Domeniul TM contine cca. 18-22 aa, urmata de o
regiune de 26 aa cu catene laterale hidrofobe, care interactioneaza cu stratul bilipidic al
membranei. Intre domeniul TM si capatul C terminal se gaseste domeniul intracitoplasmatic,
care contine de obicei aa bazici, care interationeaza cu fosfolipidele de pe partea
intracitoplasmatica a membranei. Lungimea acestei portiuni difera de la isotip la isotip: IgE si
IgE au o portiune mai lunga, aprox 28 aa, lgM si IgD au doar 3 aa.
O buna perioada de timp au existat semne de intrebare despre maniera de transmitere
intracelulara a semnalului prin intermediul Ig de suprafata, care prezinta, indiferent de clasa,
un domeniu intracitoplasmatic foarte scurt. Raspunsul a venit odata cu intelegerea faptului ca
lg nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limtocitului B si ca exista doua
perechi de lanturi denumite Iga“-IgB responsabile pentru transducerea semnalului. Iga are o
portiunea intracitoplasmatica lunga de 61 de aa, iar lg are 48 de aa.

3
l ga din acest heterodimer este o molecula constanta care nu trebuie contunduta
cu lantul a al isotpului IgA.
 Plasma
/ N membrane |

4ă-aa tail — Gl-aa tail Cwtoplasmic tails

Forma secretata
Plasmocitele ce rezulta ca urmare a activarii si diferentierii limfocitelor B produc o isoforma
mai scurta, anticorpii, lantul terminandu-se putin dupa ultimul domeniu Cu, astfel ca
domeniile TM si intracitoplasmatic lipsesc. In schimb, la ultimul domeniu Cu este atasata o
scurta portiune denumita „coada”, care faciliteaza secretia. Portiunea N terminala este
conservata si astfel molecula isi pastreaza capacitatea de recunoastere si legare a antigenului.
IgG, IgE si IgD sunt secretate sub forma de monomeri. In schimb, IgM sunt secretate sub
forma de pentameri, iar IgA sub forma de dimeri. Toate formele multimerice de Ac contin un
lant ] (joining) , un polipeptid mic de aprox 15 kDa, care leaga „coada” lanturilor pi si a prin
legaturi disulfidice. Un singur lant J este suficient, indiferent daca are loc polimerizarea unui
dimer de IgA sau de pentamer de IM”.

Componenta secretorie
Anticorpii de clasa A asigura protectia suprafetelor mucoase si apar in secretiile externe
(lacrimi, mucus, saliva, secretia lactata). In aceste secretii, IgA este prezenta sub forma de
dimer, caruia i se adauga o molecula suplimentara, denumita componenta secretorie.

(a) Structure of sceretory IRA

SCcrCLory
COMponCnI
De

es | | ia.
Exista şi hexameri de IM. In acest caz, lantul ] nu este prezent. Exista de asemenea si trimeri de IgA
 Celulele epitehale mucoase reprezinta o bariera fiziologica intre tesuturi ca tractul
gastrointestinal, respirator sau genitounnar si mediul extem. Aceste membrane sunt denumite
adesca „mucoase”. Ac-ii de clasa A secretati sub forma de dimeri de catre plasmocitele care
au fost atrase la mwelul tesutunlor subjacente epiteliilor mucoase, vor fi legate de catre un
receptor situat la polul latero-bazal al celulelor epiteliale, denumit receptor poli-lg (receptor
imunoglobulinic pohmenc, plg). Acest receptor recunoaste lantul J si portiuni C-terminale ale
lantunlor a. iar consecinta legani este endocitarea complexului receptor-ligand si introducerea
acestuia intr-o vezicula de transport. Procesul de transport al acestui complex molecular. de la
polul bazal la polul apical, este denumit transcitoza. Odata ajuns la polul apical, dimerul de
IgA este eliberat, dar, urmare a unu! proces enzimatic, plg este taiat si doar o portiune ramane
atasata de anticorp. Acesta fragment al plg este denumit componenta secretorie.

(b) Formation of secretory IA

DD
Submucosa
Epithelial celis

Lumen

Poly-lg
receptor Sate
| TIR Enzymauc „A ne
Cleavage SĂ

”" re Je

Clase de Ig si activitatea biologica

Atunci cand anticorpii se leaga la antigen, aceasta legare nu va conduce la distrugerea
antigenului. Pentru a fi eficienti impotriva patogenilor, anticorpii trebuie sa antreneze mai
departe alte raspunsuri, care vor ucide patogenii si vor inlatura antigenele.
In timp ce partea variabila este singura care se poate lega la antigen, partea constanta a
lanturilor grele este cea care este responsabila pentru interactiunile-colaborarea cu alte
proteine, celule si tesuturi. Tocmai pentru ca aceste efecte sunt mediate de partea constanta a
lanturilor grele, nu toate clasele au aceleasi proprietati.
Opsonizarea
Procesul care promoveaza fagocitarea Ag-nelor de catre macrofage sau neutrofile se
realizeaza prin intermediul receptorilor Fc. In timp ce interactiunea dintre un singur receptor
SI un singur fragment Fc este slaba, cand sunt implicate mai multe molecule semnalul este
 puternic, semnal care va conduce la intemalizarea antigenului. Inauntrul fagocitului,
patogenul devine tinta unor vanate procese de dipestie enzimatica sau a produsilor activi ai
oxigenului. Combinatia acestor procese este letala pentru organismul fapocitat.
Activarea sistemului complement
IeM si trei din cele patru subclase de IgG pot declansa activarea unei cascade de evenimente
la care participa o sene de ghcoproteine serice si membranare cunoscute sub numele de
sistem complement. Un produs care rezulta din activarea SC este, de exemplu, C3b. Acesta se
poate lega la supratata tintei si va fi recunoscut de catre receptori pentru complement, care se
gasesc pe suprafata a diverse celule cum ar fi eritrocitele de ex, care se vor ocupa cu
transportul antigenelor catre splina si ficat.
ADEC
Daca receptorul Fc care este implicat in legarea la un fragment Fc al unui Ac atasat la un Ag
se gaseste pe suprafata unei celule care ucide extracelular, asa cum este celula NK, procesul
va conduce nu la fagocitoza, ci la maniera de distrugere mentionata anterior, in afara celulei.
Transcitoza
Procesul prin care IgA este transportata catre suprafata mucoasei (respiratorie, digestiva, tract
uro-genital). ca si transportul in lapte necesita trecerea prin celulele epiteliale. Acest fenomen
este posibil deoarece moleculele de anticorp sunt transportate de catre molecule specializate
care se leaga la capatul C-terminal al lanturilor H si se numeste transcitoza.

Unele animale transfera anticorpi din clasa G (prin acelasi mecanism de transcitoza) prin
bariera feto-placentara. Aceasta este o forma de imunizare pasiva.
ABLE 4-2 PROPERTIES AND BIOLOGICAL ACTIVITIES*
OF CLASSES AND SUBCLASSES OF HUMAN SERUM IMMUNOGLOBULINS
Property/Actiwty laG! laG2 IaG3 laG4 IA! IgA2 IM" IgE IgD
Molecular weight” 150,000 150,000 150,000 150,000 150,000- 150,000- 900,000 190,000 130,000
600,000 64)0,000
Heavy-chain YI 2 y3 4 a] 2 [73 e d
component
Normal serum 9 3 | 0.5 3.0 0.5 I.5 0.0003 0.03
level mg/ml)
În vivo serum 23 23 Ș 23 6 6 > 25 3
half life (days)
+/— + + — — - +++ = =
Activates classical +
complement
pathwav
Crosses placenta - +/— + - —
- zi: = +
Present on
membrane of
mature b cells
Binds ta Fc + + +/-— ++ + — — ? — a
receptors of
phagocytes
Mucasal transport — + + + + + = să
Induces mast-cell - — + .
degranulation
a

"Actoty levels indicate a înlhmc e + high. i moderate; !/ minimal. none? questionable

“Ig. Ig. and Ig) aha exist as monnmens; |gA can exist as 4 monomer, dimer, inmer, or letramer. Membrane-bounul
Ip! n 4 monomer, but mxreted lgM in serum îs a penanr
TIEM n the lin notwpe produced Iv the neanate and during a primary immune response.

Receptori Fe
Legarea anticorpilor la antigen reprezinta doar primul pas in eliminarea acestuia din urma.
Sunt necesare mecanisme suplimentare pentru inlaturarea complexelor antigen-anticorp, iar
 acestea depind de recunoasterea regiuni ke de catre receptorii Fc. Toate isotipurile
beneficiaza de receptor le cu exceptia l8gD.
Moleculele din famiha FeR pot îi clasificate in 2 categorii. Majoritatea FcR transmit celulei
un semnal activator sau inhibitor, iar etectele includ endocitoza, fapgocitoza sau ADCC.

Fc Receptor Expresston Main Effector Function

FoyRI (CDE4) Mo, Ma, Neu Gr Activation, endocytosis, phagocytosis, ADCC

FCyRIIA (CD52) Ma, Mo, Neu, Meg. PL B Activation, endocytosis, phagocytosis

FCyRIIB (CD32) Hematopoietic celis (myeloid and !ymphoid) Inhibits cell actrvation; endocytosis, phagocytosis
Fei (CD32) Ma, Mo, Neu, Meș, PI Actwvation, endocytosis, phagocytosts

FoyRIIIA (CD16a) Mo, Ma, NK. M Activation, endocytosis, phagocytosis, ADCC

FCyRIIIB (CD16b) Neu Contributes to signaling by assocation mth other FcRs

FeeRi Ms, Ba, LC, *Eo, *Mo Activation, endocytosis, phagocytosis, iriggers mast
cell/basophil degranulation

Fe»RI! (CD23) Mo, Ma, Eo, Neu, 1. B Enhances Ab response; regulation of IgE synthesis

FeaR! (CD89) Ma, Mo, Neu, Eo Activation, endocytosis, phagocytosis, ADCC

Poly-lg receptor Epithelial cells of gastrointestinal, respiratory, and Transport of IgA and IgM
urogenrtal tracts

Feân Placenta, fetal yolk sac, gut epithelial cells, hepatocytes fromsp
IgG tran tm
to newbo
motheror

Superfamilia Ig-nelor

NOS
se
Igo/Ig; IgG TCR
88 MHC class | MHC class |

CD2
ap D8 CD28 87-1/B7-2

FeyRII pIgR VCAM1 ICAM-2 ICAM-I LFA-3

 TCR T Cell Receptor
Elucidarea structurii TCR anticorpilor. Motivele au
fost acelea ca: s-a facut
dCt
tarziu, dupa
tarziu, cea a imunoglobulinelor
si
1 imu
acest
receptor se membranara (nu exista un cchivalcnt a
gaseste exclusiv in forma
forma mC
ohihi si Ie exclusiv
anticorpilor solubili)
2. astfel au fost necesare teste ce
TCR nu este
specific doar lmoleculele de antigen combinate cu
de
moleculele sale
o
pentru antigen
a r pentru antigen ci pentru
Clplevl
MHC (Complex Major
genele din complexul MHC
istocompatibilitot. de Accasta a inscmnat
ca TCK n u a

Tenomen denumit "restrictie MHC".

purat ti 1zolat si extras folosind simpla lui legare la molecula de a naclonali (mAc). Au
aentificarea si caracterizarea TCR S-a putut realiza Cu ajuto
TOstastfel produsi un numar foarte
de mAc
lone de limfocite p
astfel de Ac care sa fie specific fata defatao clona
a
mare
uentiica un
(clonoup lnotinic).
Acesta abor
MHC a sa
sa Cxiste
ce TCR este specific atat nentru Ag cat si pentru MHC, ar trebui
trebui cXIstC
A
diferenta vreme (ar trebui sa cxiste diferente
la nivelul receptorilor de la o clona la alta
au
A portante aceeasi metoda,
in Allison). Folosind
AStfel, TCR a fost identificat 1982 (J.P.
lanturile a Si p.
heterodimer, format din
B. l au reusit sa stabileasca faptul ca TCR este un de limfocite1, Allso
unor variate clone
I n a acesti heterodimeri aß izolati din membrane aleimunizare, bogate in anticorpi) se legau a
unele antiseruri (seruri obtinute dupa
a t Caaß ai tuturor clonelor, in timp ce alte antiseruri erau specifice anumitorcioc
eterodimerii
variabile.
constante si sccvente
Calanturile a si ß au, ca si lanturile de Ig, secvente dintre cele doua tipur
tarziu, a fost identificat si un alt heterodimer TCR, denumit y8. Proportia
Va
aifera de la o specie la alta, dar, comparativ, putine limfocite foloscsc TCR-ul yo.

domenii cu o
evidentiat existenta unor
Studiile de secve ta ale lanturilor receptorilor aß si yô au
si aceste molecule sa
se
ceca ce face ca
imunoglobulinelor,
Suructura extrem de similara cu cea
a care
cate 2 domenii
Fiecare lant din TCR prezinta
incadreze in "superfamilia imunoglobulinelor".
care inchide o bucla
de aproximativ 60-75 aa. Secventele
Contin cate o disulfidica intralant,
legatura C-
variatii, dar portiunea situata spre capatul
N-terminale ale ambelor lanturi prezinta importante structural
unul variabil si unul constant sunt homologe
dpdv
terminal este conservata. Domeniile TCR, Fab.
iar intreaga molecula TCR
seamana cu un fragment
cu domeniile V si C ale Ig-nelor, CDR ale
care sunt echivalentul regiunilor
Domeniile variabile prezinta cate 3 regiuni hipervariabile,
domeniilor variabile ale lanturilor L si
H intalnite la Ig'.
secventa de conexiune, in care
fíecare lant TCR prezinta o scurta
In continuarea domeniului constant, cu celalalt
caruia se formeaza o legatura disulfidica (inter-lant)
exista un reziduu de cisteina cu ajutorul
lant. transmembranara, cu o lungime de
Consecutiv acestei mici regiuni de conexiune, urmeaza regiunea
lanturilor in membrana plasmatica. Ceea ce face domeniile
21-22 aa, responsabila pentru inserarea Aceasta sarcina
este ca ele contin reziduuri incarcate pozitiv.
transmembranare ale TCR neobisnuite
lanturilor heterodimerului TCR sa interactioneze cu lanturile complexului
electrica va permite insa
transmiterea semnalului.
CD3, responsabil pentru fiind scurta, de doar
TCR este cea intracelulara, coada intracitoplasmatica
Ultima portiune a lanturilor transduca semnalul declansat
5-12 aa, ceea ce face ca
lanturile receptorului sa nu fie astfel capabile sa

de legarea receptorului.
sunt molecule transmembranare, izolarea unei cantitati suficiente
Deoarece atat TCR aß cat si yð
studiile cristalografice este dificila. In plus, lanturile nu sunt solubile in absenta detergentului.
pentru
Aceste dificultati au fost depasite prin exprimarea proteinelor in vitro. Clonele utilizate pentru
astfel incat sa contina codoni stop inainte de secventa
exprimarea moleculelor TCR sunt inginerizate
moleculele produse vor fi libere. Structura
responsabila pentru regiunea transmembranara, astfel ca
cristalograficaa demonstrat ca TCR prezinta homologie portiunea Fab a Ig-nelor, iar cele 3 CDR-
cu

' Lantul B al TCR prezinta si o patra regiune hipervariabila, dar aceasta nu pare sa ia contact cu antigenul si de
aceea nu este considerata un CDR.
 de
uri sunt orientate astfel incat formeze un situs de legare special,
sa
adrescTR eculei
MHC (marginile cupei) si peptidului continut in accasta
care sa se I
D
cupa
de M
Asa cum S-a aratat in cazul Ig-nelor, acestea sunt asociate cu o alta protcina nei
heterodimerul lg-alg-B, pentru a forma BCR. In mod similar, TCR T idiotip) se asocia Cera

moleculaCD3, formmand complexul TCR-CD3. Moleculele asociate participa la transaucera ul p

semnalului, dar nu participa la interactiunea cu antigenul. rans
Experimentele care au demonstrat asocierea membranara a TCR cu CD3 au fost urmate de alti
au aratat ca CD3 este de asemenea necesar pentru insasi exprimarea heterodimeTilor op
suprafata. Pierderea genelor responsabile pentru codarea CD3 conduce la imposibilitatea expma
intregului complex.
CD3 este format din 5 tipuri de lanturi, asociate astfel incat sa formeze 3 dimeri: un heteroan
format din lanturile y si e, un heterodimer format din lanturile e si 8 si un homodimer format a
lanturile sau un heterodimer format din lanturile C si n. Lanturile si n sunt codate de acecasi
dar difera la partea lor C-terminala datorita unei diferente in matisarea ARN-ului (splicing) la nivel

transcriptului primar.
Lanturile Y, ö si & ale complexului CD3 sunt membri ai superfamiliei Ig-nelor, fiecare continand un
coada
domeniu extracelular Ig-like, urmat de un domeniu transmembranar si o unga
intracitoplasmatica. In cazul lanturilor sin, aceasta este particular de lunga: 113 aa - lanturilesi 2
ae a i u
aa Regiunea transmembranara a tuturor lanturilor polipeptidice
lanturile n. reziduun contine
cu
CD3 sa interactioneze
aspartic incarcate negativ. Aceasta sarcina electrica permite complexului
a fiecarui lant
TCR.
unul sau doi aa incarcati pozitiv apartinand regiunii transmembranare
ale lanturilor CD3 contin un motiv numit ITAM
immunoreceptor -

Cozile intracitoplasmatice inclusiv la nivelul

activation motif. Acest motiv este gasit si la nivelul altor receptori,
tyrosine-based
si IgG, sau receptorilor activatori
al
heterodimerului Ig-a/Ig-B, la nivelul receptorilor Fc pentru IgE in transmiterea
celulelor NK. ITAM reactioneaza cu tirozin-kinaze
si joaca un rol foarte important
cont1in cate
motiv ITAM, in timp ce lanturile sin
semnalului. Lanturile y, ð si e contin cate un singur
3.

Molecule co-receptor
doar de complexul TCR/CD3 (din
care
este mediata
Desi recunoasterea complexului antigen-MHC la activarea
alte molecule participa de a s e m e n e a
doar TCR are rol in recunoasterea propriu zisa), T si celula partener,
la intarirea legaturii dintre limfocitele
celulei T. Unele dintre acestea participa amandoua.
face pe
altele la transducerea semnalului, altele le pot
participa
lor a
mari subpopulatii, in functie de exprimarea pe suprafata
Limfocitele T pot fi impartite in 2 fie limfocite T
limfocitele CD4+ pot fi fie limfocite T helper,
moleculelor CD4 sau CD8. Astfel, Limfocitele CD8+ sunt
prezentat de moleculele MHC II.
reglatorii (Treg) si vor recunoaste antigenul de moleculele MHC I.
vor recunoaste antigenul prezentat
denumite limfocite T citotoxice si
de aprox. 55 kDa, avand 4 domenii extracelulare Ig-like, o
CD4 este o glicoproteina monomerica
transmembranara hidrofoba sio coada intracitoplasmatica
lunga, care contine 3 reziduuri de
regiune
serina ce pot fosforilate.
heterodimer alß (cu lanturile unite printr-o legatura disulfidica), dar poate
CD8 este, in general, un
exista si ca un homodimer aa. Atat lanturile a cat si ß ale CD8 sunt glicoproteine scurte, de aprox.
domeniu extracelular lg-like, o regiune transmembranara
30-38 kDa. Fiecare lant consta dintr-un
hidrofoba si o coada citoplasmatica ce contine 25-27 de aa, mai multi dintre acestia putand fi
fosforilati.

CDR3 se gaseste in centru si se adreseaza exclusiv peptidului.

~90% dintre moleculele CD3 prezinta homodimerul C
 molecule
Atat CD4 cat si CD8 au proprietati importante, care permit incadrarea lor in categoria de
2
semnalului.
"co-receptor": se leaga la complexul MHC-peptid" si participa la transducerea
In timp ce molecula CD8 pare sa se lege la o singura unitate MHC I, in cazul limfocitelor T helper,
TCR se leaga mai intai la un dimer de molecule MHC II. Odata legat la moleculele de MHC II,
molecula CD4 sufera modificari conformationale la nivelul domeniilor apropiate membranei celulare.

Aceasta permite interactiunea cu o alta molecula CD4 (care a suferit aceleasi modificari),
ceea ce va

conduce la formarea unor structuri tetramerice (4 molecule MHC II), iar apoi fenomenul poate lua
transmiterea
amploare. Acest tip de legatura, ca o matrice complexa, ar putea fi, in fapt, esential pentru
semnalului.

NH2 NHa
25

CD4

NH2 NH2 NH2 NH

CD8

134 140
184 201
s9 1235 105 105

CoOH COOH
116 130 130 06

(248) (282)
160 T 50
COOH
COOH 185 1851
COOH
COOH
-ITAM

143
COOH COOH

A. TCRaß Protein B. TCRy Proteln

TCRy TCR&
TCRa TCRB
N N

lg-like VY Vs
Va VB variable
domains

Ig-like C
constant
domains

Connecting
domains

Transmembrane
Lipid bllayer domains L LIpid billayer
Cytoplasmic c
domains

Portiunea N-terminala a moleculei CD4 se leaga la domeniul B2 al MHC I; CD8 se leaga la domenile a2 si
a3 ale MHCI dar exista un oarecare contact si cu B2uG.
 Complexul Major de Histocompatibilitate (MHC)

Initial, MHC a fost recunoscut ca o regiune genetica ce controleaza principala bariera in calea
transplantului tesuturilor.
Studiul MHC s-a dezvoltat datorita experimentelor de transfer (transplant) a tumorilor.
Conceptul ca respingerea unui tesut strain este rezultatul unui R.I. fata de molecule de suprafata isi are
originea in studiile lui Peter Gorer in ani "30. Acesta utiliza linii inbred de soareci in scopul
identificarii unor Ag de grup sanguin. In cursul acestor studii, a identificat 4 grupe de gene, desemnate
1, 11, I1 si IV, care codau Ag de grup sanguin. Ulterior, in anii 40 si "50, Gorer si George Snell au
realizat ca Ag-nele codate de genele din grupul II luau parte nu numai la respingerea tumorilor
transplantate, dar si a altor tesuturi. Imunitatea anti-tumorala nu era dirijata de fapt impotriva unor
structuri caracteristice tumorii respective, ci mai degraba se datora unor Ag ale tesuturilor normale
prezente si pe suprafata tumorilor.
Snell' a denumit aceste gene de "histocompatibilitate", iar numele de H-2 (MHC de soarece) era in
legatura cu grupul II identificat de Gorer.
Functia moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni si de a le prezenta
pe suprafata celulara pentru a fi recunoscute de catre limfocitele T potrivite. Consecintele unei astfel
de prezentari sunt dezastruoase pentru patogen: celulele infectate viral sunt ucise, macrofagele sunt
activate in asa fel incat sa ucida bacteriile din veziculele intracelulare, limfocitele B sunt activate
pentru a produce Ac capabili sa neutralizeze si sa elimine patogeni extracelulari.
Astfel ca exista o foarte puternica presiune selectiva asupra patogenilor, care pot suferi mutatii
genetice astfel incat sa scape prezentarii in MHC.
Exista insa 2 proprietati diferite ale MHC care fac ca un astfel de mecanism de scapare sa fie dificil si
lipsit de succes pentru patogeni:
1. MHC este poligenic - exista mai multe gene MHC, care codeaza pentru produsi cu diverse

capacitati de legare a diferite proteine;

2. Este inalt polimorfic - exista o multime de alele pentru fiecare dintre aceste gene (cele mai
polimorfice din organism
Tesuturile transplantate de la un donor neinrudit sunt de obicei distruse de catre SI al primitorului,
deoarece celulele donatorului aduc cu sine molecule de suprafata care difera de cele prezente la nivelul
recipientului.
Compatibilitatea imunologica intre donator si recipient este dictata de aceste molecule de suprafata,
unele dintre acestea find codate de MHC.
Ag-nele MHC determina o reactie rapida de rejet, in timp ce, mult mai numeroasele mHC (antigene
minore de histocmpatibilitate) tind sa stimuleze o reactie mai inceata.
Desi moleculele MHC au fost descoperite in contextul
transplantarii si au fost denumite Ag de
transplantare, influenta (rolul) lor in rejetul alogrefelor reflecta doar intr-o slaba masura rolul lor
(central) in prezentarea Ag-nelor limfocitelor T.

MHC consta din 3 grupuri majore, strans legate, atat in sistemul uman
antigen) cat si cel murin (H-2): MHC I, II si III. (HLA -

human leukocyte
Recunoasterea antigenului este MHC-restrictata.
Structura MHC
Pentru a
intelege mai bine distributia genelor, denumirea lor si
structura produsilor codati de
aceste gene.
gruparea lor, vom
prezenta mai intai
De-a lungul anilor, au fost propuse o serie de modele
molecule MHC a fost
rezolvata doar in 1987
ipotetice, dar structura cristalografica a primei
(Pamela Bjorkman).

George Snell
premiul Nobel in 1980
-
MHCI
glicoproteina
heterodimer
46 kDa
lantul a gena situata in complexul genic MHC;
(lantul "greu") este codat de o
lant scurt,
este asociat necovalent cu un lant "usor" denumit ß2 microglobulina (B2uG);
si gasit la
invariabil, 12 kDa, ~100 aa, codat pe CRS 15q21 (in afara complexului genic MHC)
molecule decat lantul a al
nivele semnificative si in serul normal; poate fi asociat si altor
MHC I; structura globulara, prezinta legatura S-S intralant (C-like)
si
din 3 domenii extracelulare, un domeniu transmembranar (25 aa)
o
lantul a este compus
regiune intracitoplasmatica (-20 aa), fiecare codata de exoni distincti
domeniul al (~90 aa pentru fiecare domeniu extracelular) contine un singur glican legat spre
capatul N-terminal; nu prezinta leg. S-S intralant
domeniile a2 si o3 sunt stabilizate prin legaturi S-S intralant
in exclusivitate la nivelul
exista polimorfism alelic ale HLA-A, B si C° localizat aproape
domeniilor al si o2
domeniile a3 si B2uG sunt Ig-like
domeniile al si o2 au o structura unica; fiecare consta din 4 foi Bpliate anti-paralele care sunt
conectate in partea C-terminala cu un a helix arcuit
unei platforme alcatuite din
domeniile al si a2 sunt aranjate simetric, conducand la formarea
8 foi B pliate si 2 a helix-uri pe margine
avand
acest aranjament conduce la formarea unei cupe destinate legarii peptidului,
dimensiunea de 25A lungime, 10A latime si 11A inaltime. Punctele de contact dintre cupa
MHC si peptid se gasesc atat la nivelul fundului cat si la nivelul marginilor, un rol important
jucandu-1 "buzunarele" formate
reziduurile de la nivelul marginilor sunt destinate legarii TCR (margine superioara)
atat la nivelul fundului cat si la nivelul
in concluzie, reziduurile polimorfice sunt regasite
marginilor (partile laterale si superioare)
moleculele MHC I fac parte
Ca organizarii domeniilor a3 si 2uG ca domenii globulare,
urmare a

din superfamilia Ig-nelor.

fie inalt conservat intre moleculele MHC I si contine
o secventa care
Domeniul a3 pare sa
limfocitelor T citotoxice.
interactioneaza cu molecula CD8 prezenta pe suprafata
masura cu domeniul c3 si
interactioneaza de asemenea cu aa
B2uG interactioneaza in foarte mare
lantului a cu ß2uG, dar si cu peptidul din cupa, este
ai domeniilor al si a2. Interactiunea
si stabilitatea ei structurala.
esentiala pentru plierea corecta a intregii molecule pentru
Asamblarea (care are loc in RER) incepe prin asocierea lantului a in curs de pliere cu ß2uG
stabilizat prin legarea unui peptid potrivit pentru a forma
Acest dimer "gol", metastabil, este apoi
moleculei. Acest complex este, in cele din urma, transportat
la
structura trimerica nativa a

suprafata celulei.
In absenta B2uG-nei, majoritatea
lanturilor a al MHC I nu sunt exprimate pe membrana. Acest
lucru este ilustrat de celulele Daudi,
care sunt incapabile sa sintetizeze B2uG, ca si de soarecii
mARN-ul este translat in proteina, celulele nu exprima lantul a'.
B2uG KO. Desi

Vezi harta genica si denumirea MHC uman

Aw68 si B27 a demonstrat diferente in forma
santului de legare, a conformatiei buzunarelor si a spatiilor
Studiul HLA-A2, o cisteina in pozitia 67, langa intrarea
in
de reziduuri polimorfice. In HLA-B27, exista
de pe podea care sunt formate S-S cu cys67,
lanturi laterale mari, prin intermediul unei legaturi
buzunarul 45. Accesul la buzunar poate fi blocat de
aa cu

drastic forma lui B27.

afectand carora le lipsesco serie de componente, incluzand peptidul
din cupa
Recent, au putut fi puse in evidenta si molecule MHC dovezi celulele limfoide care
UL binding protein). In plus, exista ca
(HFE), B2uG (MICA) sau domeniul a3 (ULBP
-

carora le lipseste peptidul si sau

de lanturi grele de MHC I heterogene,
prolifereaza prezinta pe suprafata un numar stabil molecule
Similar, celulele dendritice imature exprima
B2uG structuri denumite ,,conformatii deschise" (open conformers).sa incarce peptide la suprafata celulara.
MHC II avand cupa goala, dar care se dovedesc functionale, capabile
 MHC II
glicoproteine
heterodimeri
lant a, 35 kDa
lant B, 27 kDa
necovalent
lanturile sunt asociate MHC II
ambele lanturi sunt codate
de gene situate in regiunea transmembranar si o
cate 2 domenii
extracelulare, un domeniu
fiecare lant este format din
regiune intracitoplasmatica
lantul are doar una
Bare 2 legaturi S-S intralant;
a
I
lantul
MHC II corespunde cu cea
din domeniul a2 al MHC
domeniul Bl al
legatura S-S din domeniului al al MHC I
al MHC II corespunde glicozilarii structurile N
glicozilarea domeniului al un model in care
Brown et al. (1988) a propus
Bazat pe aceste similaritati (si altele), Aceasta predictie a fost ulterior
sa fie analoge cu al
si a2 ale MHCI
terminale al si ßl ale MHC II
confirmata prin cristalografie. din 8 foi ß pliate anti-paralele,
alcatuita dintr-o podea formata
de legare, ca si la MHC I, este
Cupa
de a helix-uri. creat de
marginita de fiecare parte individuala in gama de molecule
MHC II de suprafata este
de variatie
Un nivel suplimentar S-a demonstrat ca
polimorfice, mai ales la heterozigoti.
variatiile in asocierea lanturilor a si B
asocierea seafla sub control alelic. unui MHC II uman,
HLA-DRI.
intre MHC I si MHC II a aparut prin studiul
O diferenta marcanta cele 2
orientat de asa maniera incat
dimer de heterodimeri aß. Dimerul este
Acesta se prezenta ca un
exact daca aceasta forma
dimerica se
orientate in directii opuse. Nu se stie inca
cupe de legare sunt
artefact.
manifesta si in vivo sau e doar un

Distributia tisulara:
ubicuitara.
MHC I are o distributie larga, dar nu
dar si pe plachete.
Se gaseste pe majoritatea celulelor nucleate, exocrina a pancreasului,
Nu se gaseste MHCI pe epiteliul
corneei (expresie nedectabila), in regiunea
celulele trofoblastului vilos, iar pe
ale parotidei, pe neuronii din SNC, pe
pe celulele acinare
tesuturilor endocrine expresia este foarte scazuta.
majoritatea
(celule
MHC II se gaseste in mod constitutiv pe celulele prezentatoare de antigen (APC) profesioniste
dendritice, limfocite B, macrofage).
Alte celule pot exprima MHC I in conditii fiziologice sau patologice. Celulele epiteliului timic,
limfocitele T activate Ag sau mitogeni exprima MHC II in mod
celulele Langerhans dar si umane cu
normal. De asemenea, celulele endoteliale limfatice din ganglionii limfatici (dar nu si cele din
tesuturi), exprima constitutiv MHC II".
Pe alte celule insa, expresia MHC II poate fi indusa: celulele epiteliale din intestin, trahee, limba,
amigdale, epiglota, tubuli renali proximali, uretra, epididim, celulele placentare, endoteliu vascular,
fibroblasti dermici, keratinocite, melanocite, astrocite, celule Schwann, celule sinoviale, celule
epiteliale tiroidiene (asa cum se intampla in tiroidita Hashimoto), celulele pancreatice B (diabet
zaharat).

Harta genica

Complexul MHC se gaseste pe CRS 6" si se intinde pe 2-3 centimorgani (aprox. 4 x10 baze azotate)
si contine (la om) peste 300 de
gene.
Genele de clasa I ocupa~ 1 600 kb catre telomer,
genele de clasa II ocupa~ 900 kb catre centromer s
flancheaza genele MHC III, care ocupa ~1 000 kb.
Regiunea MHC este astfel regiunea cea mai dens
EXISta diferente de expresie nu numai in functie de tipul celular ci si in functie de stadiul de dezvoltare al celulei sau
4cvare. Astfel, pe monocite si macrofage, nivelul MHC II este scazut gradul
ADSenta moleculelor co-stimulatoare confera acestor celule un rol pana la contactul cu Ag-nul.
CRS 17 la important in inducerea tolerantei.
soarece
populata din intregul genom uman. Atat genele MHC I cat si MHC II sunt flancate de promotori
(secvente intronice situate catre capatul 5") la care se leaga factori de transcriptie ce actioneaza la
nivelul unei anumite particulare secvente. Motivele prezente la nivelul promotorilor si factorilor
transcriptionali au inceput sa fie identificate. Reglarea transcriptionala a MHC este mediata atat de
elemente negative cat si pozitive.
De ex., factorul denumit C II TA (class II transactivator) si factorul de transcriptie RFX se leaga
(ambii) la promotor-ul MHC II. Defecte ale acestor factori conduc la "bare lymphocyte syndrome
(sindromul limfocitelor "goale"); pacientii cu aceasta anomalie nu prezinta MHC I pe supratata
celulelor lor, ca atare nu pot prezenta antigenul limfocitelor T helper, acestea nu se pot activa si astfel
apare o imunodeficienta foarte severa.
Expresia moleculelor MHC este, de asemenea, reglata de diverse citokine. Interferoni (a, B, 7) si TNF
cresc expresia de MHC I.
FNy pare sa induca formarea unor factori specifici de transcriptie care se leaga la promotorul MHCIL
Legarea acestui factor transcriptional la secventa specifica din promotor pare sa coordoneze stimularea
transcriptiei genelor care codeaza pentru lantul a, 82uG, subunitatile proteasomului (LMP) si
subunitatile TAP.
S-a aratat de asemenea ca IFNy induce expresia CIITA, crescand astfel, in mod indirect, expresia de
molecule MHC II peovarietate de celule (inclusiv celule non-APC).
Alte citokine influenteaza expresia MHC doar la nivelul unor particulare tipuri celulare. Astfel, IL-4
creste expresia de HLA II pe limfocitele B in repaus (resting), in schimb, IFNy scade expresia HLA II
pe limfocitele B. Corticoizii si prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II.
Expresia MHC este scazuta consecutiv anumitor infectii virale, inclusiv cu citomegalovirus uman
(CMV), virusul hepatitei B (HBV), adenovirusul 12 (Ad 12). In unele cazuri, reducerea expresiei
MHC I se datoreaza afectarii expresiei unui component necesar pentru transportul peptidului sau
asamblarii MHC I si nu diminuarii transcriptiei. In infectia cu CMV, o proteina virala se leaga la
824G, prevenind asamblarea MHC I si transportul catre membrana. Ad12 produce o scadere a
transcriptiei genelor TAP-1 si 2, produsii acestor gene jucand un rol esential in transportul peptidului
si, ca urmare, molecula nu se poate asambla.
Scaderea expresiei moleculelor MHC I, prin oricare mecanism, este de natura sa permita virusurilor sa
evite RI. Complexele MHC I - peptid viral nu se mai formeaza si celulele infectate nu vor mai
constitui tinte pentru atacul limfocitelor T citotoxice (CML)*.

Genele MHCI
Diferitele gene HLAI sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C, acestea codand pentru moleculele de MHC
numite clasice. In afara de acestea, exista o multime de gene codand pentru MHC I non-clasice,
identificate prin cartare genetica, prezente atat la om cat si la soarece. La om, ele sunt denumite HLA-
E, F, G, H, J si X, la care se adauga o familie relativ recent descoperita, numita MIC. Unele dintre
acestea sunt pseudogene si nu codeaza pentru un produs proteic, dar altele codeaza pentru produsi cu
functii inalt specializate.
Anumiti produsi MHC I non-clasici (E, F, G) sunt denumiti molecule Ib. Ca si moleculele clasice,
moleculele Ib sunt alcatuite dintr-un lant a si B2uG, dar sunt mult mai putin polimorfice si exprimate
la un nivel mult mai scazut. Moleculele Ib prezinta o identitate de structura de pana la 70% cu
moleculele clasice. Spre deosebire de acestea, familia MIC prezinta doar 15-30% identitate structurala
cu MHC clasice, in schimb este inalt polimorfica. Produsii genelor MIC sunt exprimati la nivele
scazute pe celulele epiteliale si sunt indusi de caldura sau de alti stimuli care influenteaza proteinele de
soc termic (hsp - heat shock protein). Nu se cunoaste inca daca moleculele MIC au rol in prezentarea

vreunui peptid.

Genele MHC II
Regiunea MHC II contine gene care codeaza atat pentru lanturile a cat si B ale MHC clasice, denumite
la om HLA-DP, DQ si DR. Cartarea a revelat mai multe lanturi pentru lantul ß in unele regiuni, atat la
soarece cat si la om, ca si multiple gene a. In regiunea DR de ex., exista 3 sau 4 gene B functionale.

Aceasta sinuatie nu va afecta celulele NK, actiunea lornu depinde de prezentarea peptidului viral in MHC I.
 fi exprimati impreuna cu produsul genei a intr-o anumita celula, crescand
Toti produsii genelor ß pot de pe celula respectiva. Daca regiunea DR contine doar
ca urmare numarul
de molecule prezentatoare
contin in schimb cate2 gene a functionale.
DP si DQ
ogena a, regiunile MHC I care codeaza pentru molecule n o n .
(atat la om cat si la soarece) gene
Au fost identificate moleculele clasice (DN, DO, DM).
in general un rol de reglatori pentru
clasice. Aceste molecule joaca a 2 gene, LMP2 si
LMP7 care codeaza pentru
II a fost evidentiata prezenta
Tot in regiunea MHC codeaza pentru subunitati ale transportorului
si 2 gene TAP si TAP2
care
subunitati ale proteasomului
RER.
de peptide din citosol in

Genele MHC III foarte heterogena. Aici se gasesc gene

care
constau dintr-o colectie
Genele din regiunea MHC III 21-hidroxilaze, proteine de soc termic, citokine

codeaza pentru compusi ai

complementului, steroid mutatiile genelor pentru
aceste gene joaca un
rol in patologie. De ex.
Unele dintre
(TNFa si TNF B). congenitala.
cu hiperplazia suprarenala
hidroxilaze au fost puse in legatura

MHC I si II foarte mare

Polimorfismul moleculelor cum exista o
a moleculelor
MHC intre specii, dupa
diversitate diferita de cea a
Se manifesta o moleculelor MHC este
enorma

membrii unei specii. Sursa diversitatii de

diversitate intre continuu rearanjari
Acestea din urma sunt generate printr-un
proces
moleculelor de lg sau TCR. este dinamic
mutatii somatice etc.). Astfel, procesul
alte mecanisme (diversitate jonctionala,
genice si intr-un individ.
si conduce la modificari pe parcursul
timpului vietii. Moleculele
nu se schimba pe parcursul
moleculele MHC exprimate de un individ de un
Prin contrast,
individ difera insa (adesea in mod
semnif+cativ) de cele exprimate
unui anumit
MHC apartinand deriva din polimorf+sm, adica
Diversitatea MHC din cadrul unei specii
alt individ al speciei respective. diversitatea data de
locus. La aceasta se adauga
multiple alele candidate pentru un anumit MHC-ul
prezenta a
avand functii similare sau care
se suprapun.
individ genele sunt duplicate,
faptul ca intr-un
fiecare locus si este astfel probabil cel
un numar remarcabil
de alele diferite, pentru aproape
poseda
cunoscut la vertebrate.
mai polimorfic complex genic care se bazeaza doar pe populatia
moleculelor HLA I a revelat pana in prezent (analiza
Analiza HLA-B si 45
86 de alele pentru HLA-A, 185 de alele pentru
caucaziana si la nivel de joasa rezolutie):
de alele pentru HLA-C.
fel de semnificativ.
La soareci, polimorfismul este la
asemenea inalt polimorfice. Au
fost raportate sute de alele pentru
Moleculele MHC II umane sunt de
dintre ele fiind de un singur aa). In plus, exista mai
lanturileDRB"
multe gene
(DRoa are doar 2 alele, diferenta
DRB (9), iar un anumit individ poate avea un numar variabil (intre 2 si 5).
Frecventa acestor alele difera in functie de grupul etnic si localizarea geografica a populatiei.
Estimarile actuale ale polimorfismului sunt, cu siguranta, la limita inferioara si, odata cu posibilitatea
ca o serie de populatii ne-
secventierii genelor MHC, vor fi descrise si alte alele. Simplul fapt
caucaziene nu pot fi caracterizate cu ajutorul Ac-ilor pe care ii avem la dispozitie ne demonstreaza
acest lucrTu.
Date fiind elementele descrise, se avanseaza o cifra de aproximativ 10 pentru diversitatea teoretica
posibila4. Diversitatea observata este mai mica insa decat cea teoretica. Faptul ca nu se manifesta
chiar o distributie intamplatoare si ca anumite combinatii de alele apar mai frecvent decat ar prezice
calculul probabilitatilor a condus la notiunea de "dezechilibru de inlantuire" (linkage
disequilibrium)". Motivele pentru aparitia acestui fenomen nu sunt intelese pe deplin. Cel mai simplu
ar fi acela ca nu a trecut suficient timp si u s-au incrucisat un numar suficient de generatii pentru a se
atinge un echilibru intre alelele prezente la nivelul populatiei respective. Haplotipurile care sunt supra-
reprezentate in populatie reprezinta cu siguranta si rezultatul urmatorilor factori:

Numarul acestora este in continua revizuire, in fiecare an fiind caracterizate, prin secventiere de inalta rezolutie, noi
variante alelice.
La oameni, diversitatea teoretica a MHC este si mai mare ca la soareci, dat fiind numarul mai mare de gene.
De exemplu, frecven a cu care gena HLA-Al apare în popula ia caucazian este de l16%, iar a genei B8 este de 10%.
Contorm
datorit calculului
teoretic, frecven a asocierii HLA-Al cu HLA-B8 ar trebui sä fie de 16% 10%, adic de
dezechilibrului, frecven a Al +B8 este de 8,8% x
1,6%; totu_i,
 1. O presiune selectiva in favoarea anumitor combinatii de alele, care sa confere rezistenta pentru
anumite boli sau, dimpotriva, sa genereze efecte daunatoare cum ar fi susceptibilitatea la
autoimunitati;
2. Daca anumite haplotipuri sunt prezente mai frecvent intr-o populatie, aceasta este o reflectie a
combinatiei acelor alele care sunt prezente in populatia respectiva,
3. Fenomenele de cross-over sunt mai frecvente la nivelul anumitor secvente genice fata de
altele. Prezentasau absenta acestor regiuni susceptibile (hot-spots) la nivelul alelelor poate
dicta frecventa asocierii alelelor.
In ciuda dezechilibrului de inlantuire, exista un polimorfism enorm la nivelul MHC-ului uman si este
foarte dificil
sa "potrivim" un donor cu un
acceptor.
Desi nu este deloc usor de analizat in laborator un astfel de fenomen, este clar ca sunt implicate mai
multe mecanisme genetic: mutatii punctiforme, conversii genice -prin care o seeventa este inlocuita,
in parte, de o alta provenind de la o gena homologa, crossing-over homolog dar inegal, etc.
Toate genele MHC, indiferent de varianta alelica, sunt dominante, iar exprimarea lor este
codominanta, deci ambele gene alele de pe cromosomii omologi se exprim pe suprafa a celulelor.
De_i acest tip de exprimare este cel normal, este important de subliniat ca exprimarea simultana a
alelelor prezente pe cromosomii omologi reprezint o importanta diferenta fa ã de excluzia alelíca ce
apare în cazul genelor Ig _i ale TCR. Mai mult decât atât, unele celule (cum ar f limfocitele de
exemplu) încearca sa exprime cât mai multe tipuri de molecule MHC, astfel ca, per ansamblul
organismului, avem dea face cu un set complet de molecule, expresie a tuturor genelor din Complexul
Major de Histocompatibilitate.
O alt proprietate a genelor ce alc tuiese sistemul HLA este înlän uirea strâns _i transmiterea in bloc
de la p rinti la copii a genelor alele ce formeaz pe fiecare cromosom 6 un anumit haplotip. Notând
haplotipurile parentale, corespunzätoare celor doi cromosomi 6 omologi cu ab i cd la copii sunt
posibile urm toarele combina ii genotipice (fiecare p rinte transmite, prin game i, unul din cele dou
haplotipuri): ac, ad, be _i bd- fiecare cu o probabilitate de 25%. De aici rezult c fiecare dintre copi
va fi semiidentic cu fiecare dintre p rin i iar în fratrie exist probabilitatea teoretic ca fra ii _i surorile
s fie: semiidentici (50%), identici (25%), diferi i (25%).

MHC si susceptibilitatea la boala

Exista o serie intreaga de afectiuni care au fost asociate cu anumite particulare alele. Printre ele se
gasesc afectiuni autoimune, infectii virale, defecte ale sistemului complement, afectiuni neurologice.
Prin compararea frecventei alelei respective la pacienti cu o anumita boala cu frecventa alelei in
populatia general se poate calcula "riscul relativ".
HLA-DR4 aduce un risc relativ de 10 x mai mare ca persoana respectiva sa dezvolte artrita
reumatoida. Exista o asociere foarte puternica intre HLA-B27 si spondilita anchilozanta (risc relativ de
90 x mai mare).
Totusi, existenta unei astfel de asociatii nu trebuie interpretata strict in sensul ca prezenta unei anumite
particulare alele MHC a produs boala. Relatia intre o alela MHC si o particulara boala este mult mai
complexa. S-a sugerat astfel ca datorita apropierii dintre genele TNFa si TNFB cu locusul HLA-B,
aceste citokine ar putea fi implicate in distrugerea cartilajului.
Atunci cand riscul relativ este scazut, este probabil ca multiple gene, dintre care doar una este MHC,
sa influenteze susceptibilitatea fata de boala respectiva. Bolile nu sunt "mostenite" intr-o maniera
mendeliana. Gemenii monozigoti sunt un bun exemplu, ei mostenesc acelasi factor de risc MHC, dar,
in unele cazuri, doar unul dintre ei dezvolta boala. Aceasta sugereaza ca e nevoie de factori genetici si
de mediu multipli, mai ales in ceea ce priveste autoimunitatile. Dat fiind dezechilibrul de inlantuire,
interpretarea trebuie sa fie precauta. Daca tinem cont ca gena DR4 este asociata frecvent cu gena A3,
atunci concluzia ar fi ca nu numai DR4 este asociata cu artrita reumatoida, dar si A3.
Au fost emise o serie de ipoteze care explice rolul MHC in susceptibilitatea fata de o boala.
Astfel, susceptibilitatea fata de un patogen reflecta rolul unor particulare alele in responsivitatea sau
non-responsivitatea fata de acel particular patogen. Apar diferente in prezentarea antigenului, care
determina eficienta RI.
Daca epitopii imunodominanti ai unui patogen mimeaza anumite molecule MHC este posibil ca
organismul respectiv sa nu raspunda, pentru ca nu poseda limfocitele T specifice.
 viral sau toxine
tinte pentru atacul
MHC pot servi drept
moleculelor
alelice ale afectiuni
Unele forme respectiva la
predispune specia
unei specii poate inmultesc in cadrul
bacteriene. MHC in cadrul fiind faptul ca se
polimorfismului infectii virale, dat
*Reducerea
sunt suceptibili la in ce mai
restransa.

infectioase. Astfel, jaguarii diversitatea e din ce

relativ restrans si, ca urmare,

unui grup

(-90 amino acid

(-90 amino acid residues)

PEPTIDE-BINDINGresidues)

S--s
(-90 amino acid
B2microglobulin, residues)
(100 amino acid

residues)

OBULN
EalON
Papain cleavage site

EMBRANE
A

(-30 amino acid

residues)

31
-90 amino
acid residues)
(-90 amino
acid residugs)
PEPTIDE.BINDING
REGION

a2
(90 amino
acid residues 2
(-90 amino
MMUNOGLOBULIN acid residues)
LIKE BEGION

Papain Papain
cleavage site
cleavage site

25 amino acio E83

TRANSMEMBRANE
ESTUES
REGION
(Variable length)
(Variable length)
C

CYTOPLASMIC

REGION
pidai
J.MUIp HIIN
(C)
wyngorbopnu-d
 MOUSE CHROMOSOME 17

Complex
H2
Class -Tla-
1500kh
50kb
40Okb

Loci

HHHHHHHHHHHHHHHHHHÍIHAHH
HUMAN CHROMOSOME 6

Complex HLA
4000 k
Class
1000kb
-II
1000kb 2001kb

Loci
N,
entromere
HHHHH-HHH-HH-HHHHHHHHHHHHHHHHHHH
KEY
GEne
Encoded protein
C2, CAA, CAB, Bf Complement componcnts
CYP21.cYP21P Steroid 21-hydroxylases
G7a Valy-RNA synthetase
HSP Heat-shock prutein
LMP2. LA1P7 Proteasome-like subunits
TAPI. TAP2 Peptidetransprrter subunts
TNFa, TN Tumor necrosis factors ce ands
 MECANISMELE GENETICE CARE STAU LA BAZA GENERÂRII DIVERSITĂȚII
IMUNOGLOBULINELOR
Receptorul pentru antigen al limfocitului B este molecula de imunoglobulină (Ig). Studiile enzimatice
efectuate în anii '60 au condus la elucidarea structurii sale, formată din două lanţuri grele (H — de la
Heavy) identice şi două lanţuri uşoare identice (L- de la Light). Încă de pe atunci devenise evident că
cele două capete ale acestei glicoproteine posedă funcţii diferite. Recunoaşterea antigenului este
efectuată cu ajutorul capătului amino-terminal, în timp ce capătul carboxi-terminal este implicat în
ceea ce denumim funcţii “biologice”. Lanţurile au fost împărţite ca atare într-o porțiune variabilă (N-
terminală) ŞI O porțiune constantă (C-terminală). Fiecare moleculă de imunoglobulină posedă două
situsuri identice de legare a antigenului, iar la formarea fiecăruia participă atât partea variabilă a
lanţului L cât şi partea variabilă a lanţului H. Astăzi ştim că porţiunea din imunoglobulină dedicată
legării antigenului, numită paratop, este extrem de redusă ca dimensiuni, fiind alcătuită din doar
câţiva aminoacizi, localizaţi în aşa numitele regiuni hipervariabile. Nici antigenul nu participă la
legare în întregul său, ci cu o porţiune corespunzătoare din punct de vedere dimensional, numită
epitop.
Adâncirea studiilor de structură a relevat organizarea moleculei în domenii “globulare”, formate din
câte două straturi opuse, unite prin intermediul unei legături disulfidice intra-lanţ şi a unei legături
hidrofobe. Fiecare dintre straturi este format dintr-un număr de foi $ pliate, antiparalele, unite prin
bucle de conexiune. Totodată, analiza comparativă a unui număr mare de lanţuri a evidenţiat că
diferențele dintre acestea nu se regăsesc dispuse aleator în structura primară a proteinei, ci sunt
restrânse la nivelul câtorva porţiuni înguste, numite regiuni hipervariabile. La nivelul domeniului
globular, regiunile hipervariabile se regăsesc în regiunea buclelor de conexiune dintre foile P pliate!.
Fiecare limfocit B posedă pe suprafaţa sa imunoglobuline cu o specificitate unică, astfel că fiecare
limfocit B este capabil să răspundă unui epitop unic. Acest aspect a fost înţeles şi acceptat odată cu
teoria selecţiei clonale. Antigenele pătrunse în organism vor selecta acele clone de limfocite care au
specificităţile potrivite, le vor activa şi vor induce proliferarea lor. O parte din aceste limfocite se vor
diferenţia în plasmocite, celule care nu mai exprimă imunoglobuline pe suprafaţă deoarece
sintetizează lanţuri grele mai scurte şi sunt astfel incapabile de a mai insera aceste molecule în
membrană. În schimb, plasmocitele vor secreta imunoglobulinele, iar această variantă solubilă a
receptorului pentru antigen al limfocitului B capătă numele de anticorp. Anticorpii sunt şi ei capabili
să recunoască antigenele în mod specific, conducând la formarea de complexe antigen-anticorp
(complexe imune).
Imunoglobulinele reprezintă componentul central al receptorului pentru antigen al limfocitului B
(BCR — B cel] receptor), căruia i se alătură moleculele constante Igo (CD79A) şi Igf (CD79B), cu rol
în transmiterea intracelulară a semnalului interceptat de receptor.
Se estimează că sistemul imun al mamiferelor este capabil să sintetizeze mai mult de 70!
imunoglobuline (anticorpi) diferite”, un număr imens de molecule, care depăşeşte cu mult numărul de
gene pe care genomul uman îl poate pune la dispoziţie. Se pune firesc întrebarea: cum este posibilă
sinteza numărului imens de imunoglobuline. O primă teorie (germ-line theory — teoria liniei
germinale) estima că doar aproximativ 15% dintre genele unui genom haploid sunt alocate codificării
imunoglobulinelor, fără să poată oferi însă nici o explicaţie pentru modalitatea de a forma, cu un
număr limitat de gene, un număr atât de mare de structuri diferite. Alte teorii ulterioare (somatic
variation theories — teoriile variaţiei somatice) susțineau că, într-adevăr, din totalul genelor din genom,
doar un număr limitat erau dedicate imunoglobulinelor, dar că, prin recombinări şi mutații, acestea
erau capabile să ducă la diversitate. Din păcate însă, nici aceste teorii nu au reuşit să răspundă la
întrebarea ridicată de studiile structurale, care au evidenţiat că moleculele de anticorpi manifestă nu
numai diversitate la capătul N-terminal dar şi constanţă către capătul C-terminal. Astfel, a apărut
pentru prima oară (Dreyer şi Benett, 1965) ideea că există gene separate pentru regiunea variabilă şi

1 Existenţa regiunilor hipervariabile a fost pusă în evidenţă de câtre Wu
variabile a relevat că, din punct de vedere al structurii primare, diferenţele
CDR (complementarity determining region), în timp ce, în afara acestora
fel de marcate.
> Totalitatea specificităţilor diferite pe care le poate produce sistemul imun
şi Kabat în diagramele care le poartă numele. Analiza regiunilor
dintre lanţuri se regăsesc la nivelul unor porțiuni înguste, denumite
(regiuni cadru), diterenţele dintre lanţuri nu sunt nici pe departe la
este cunoscută sub numele de Repertoriu Imunologic.
respecti i
o i K V d egiunea constantă,_: 1ar aceste gene reuşesc săa se unească la nivelul ADN-ului pentru
a forma
e VENIjA continuă. Mai mult decât atât, intuiţia celor doi se apropie foarte
mult de realitatea
unoscută astăzi şi anume că pentru partea variabilă există disponibile sute de gene, în
timp ce pentru
partea constantă e necesară doar una.
Au trebuit să treacă însă mai bine de 10 ani pentru ca progresul tehnologic să poată evidenția (Susumu
Tonegawa, 1976) existenţa unor gene separate pentru regiunea variabilă şi constantă, ca şi rearanjarea
genelor în cursul diferenţierii limfocitelor B. Pe măsură ce a devenit posibilă clonarea şi secvenţierea
genelor, s-a dovedit că procesul este şi mai complex.

1. FORMAREA LANȚURILOR UŞOARE

Imunoglobulinele pot utiliza două tipuri de lanţuri L, denumite kappa (k) şi respectiv lambda (A) în
funcţie de partea constantă. Partea constantă şi partea variabilă a lanțurilor uşoare sunt aproximativ
egale din punct de vedere al dimensiunii. O moleculă de imunoglobulină poate folosi fie lanţuri k, fie
lanţuri A. (dar nu ambele simultan), fără ca aceasta să afecteze în vreun fel funcţionalitatea receptorului
sau a anticorpului.
Fiecare dintre cele două lanţuri uşoare este codificat de gene distincte, situate pe cromosomi diferiţi:
setul de gene care codifică lanţul k se găseşte situat pe cromosomul 2 iar genele lanţului uşor ?. se
găsesc situate pe cromosomul 22.
Prima opţiune a limfocitului B este reprezentată întotdeauna de lanţul ușor k. Partea variabilă a
lanţului k (începând de la capătul N-terminal) are o lungime de 108 aminoacizi şi este codificată de
două segmente genice distincte: segmentul genic V (variabilă) codifică primii 95 de aminoacizi şi
segmentul genic J (joining — unire) codifică aminoacizii 96-108.
= Analiza genică a relevat că în genomul celulelor germinale umane există aproximativ 34-48 de
segmente genice functionale V, diferite, fiecare dintre ele putând codifica pentru un segment iniţial
distinct al domeniului variabil k. Aceste gene variabile sunt aranjate în mod liniar, separate prin
introni şi precedate (în plus față de promotori) de o secvenţă exonică denumită Leader
(conducătoare), situată în aval faţă de promotor şi care va codifica un scurt peptid care are rolul de
a introduce şi ghida lanţul ce se sintetizează în reticulul endoplasmatic. Acest peptid leader va fi
însă clivat de la nivelul lanţului sintetizat, înainte să aibă loc asamblarea lanțurilor uşoare şi grele.
= La o oarecare distanţă de grupul genelor V, spre capătul telomeric al ADN-ului, se găseşte grupul
celor 5 segmente genice J,, după care, separată printr-un intron foarte lung, se găseşte singura genă
pentru regiunea constantă Cy, care codifică întreaga porţiune constantă a lanţului k.
s [] 4

Ig x chain locus (chromosome 2)

LV1 Pi Ș LI „C
5 EAI ION EI Ss
Formarea lanţului k începe prin aducerea unui segment genic V, şi a unui segment genic Ie în imediata
vecinătate unul față de celalalt, fenomen numit rearanjare genică. Genele sunt rearanjate şi unite
datorită existenţei la cele două capete a unor secvenţe intronice denumite RSS (Recombination Signal
Sequences — secvenţe semnal de recombinare). Complexul de enzime care acţionează împreună pentru
a realiza aceste rearanjări este denumit generic „recombinaze V(D)J”. Componentele specifice
limfocitelor sunt RAG-l (care operează ca un dimer) şi RAG-2 (care operează ca un co-factor)
(recombination activation genes — gene de activare a recombinării) iar prezenţa lor simultană este
indispensabilă pentru buna funcţionare a procesului. RAG-I şi RAG-2 sunt prezente la nivelul
limfocitelor în curs de dezvoltare, în perioada în care se formează receptorul pentru antigen.
 In cursul procesului de rearanjare, cele două segmente genice V şi J, alese în mod complet aleatoriu,
vor fi unite, dând naştere unei secvenţe genice continue; totodată, întregul material genetic care se
găsea între cele două gene va fi excizat şi îndepărtat.
Regiunile intronice RSS sunt aduse laolaltă de către enzime care recunosc lungimea distinctă a
distanţierilor şi care astfel impun regula 12/23. Apoi, ADN-ul este tăiat la limita intron-exon. Capetele
genelor V si J, care rămân la nivelul cromosomului exonilor sunt fuzionate, dând naştere unui zone de
îmbin codantă („.coding
are joint”), fiind astfel generat un segment genic contiguu, cu o nouă
configuraţie. Capetele heptamerilor sunt de asemenea fuzionate, generând o joncțiune semnal („signal
joint”) cât dublul unui heptamer. Dacă secvențele care se unesc au aceeaşi orientare, joncţiunea semnal
este conținută într-o bucată de ADN extracromosomial circular, care se va pierde în momentul
diviziunii celulei.
Dacă segmentele de fuziune au orientări opuse, semnalul de joncțiune este reţinut în cadrul
cromosomului, iar fragmentul de ADN dintre segmentul genic V si RSS-ul genei ] este inversat pentru
a forma „coding joint”, situaţie care conduce la rearanjarea prin inversare.
Dacă procesul de tăiere se realizează cu precizie, joncţiunea dintre segmentele genice este imprecisă,
aici putând fi uşor pierdute sau adăugate nucleotide. Tocmai această imprecizie de la nivelul „coding
joint” este cea care aduce un plus de variabilitate, mecanism denumit diversitate joncţională.

direction ol
“AAA A vremea
direction ol Iranseripion

(ID) ap —
Pa coding Joint inverted ....... a
Complexele RAG-1/2 si proteinele HMG (High Mobility Group) se leagă la RSS şi catalizează
procesele de recombinare. Apoi, alte enzime clivează nucleotide la capătul codant, după care ligaze
fuzionează capetele genelor.
Binding ot RAG1/2,
HMG protelus

A
Synapsis

Aa
SE
RAGI1/2
| HMG proteins

3 CI
Cleavage and processing a: |)
otsignal and coding 3 n. >)
Joints ar II)

Artemis
rar
DNA ligase IV
NHE) proteins

Generation of functional 5
3 iH
Ig variable region gene
Coding joint
E Signal joint

Astfel, ADN-ul limfocitului B care a suferit o rearanjare a genelor lanţului k va conţine următoarele
regiuni, începând dinspre centromer către telomer: toate segmentele genice V, de dinaintea celei
selectate, promotor-ul şi exonul Leader (L) al segmentului genic V, ales, un intron, segmentul genic
continuu V,J, urmat de segmentele genice J, neselectate, un intron şi gena pentru regiunea constantă.
Secvența rearanjată a lanţului uşor este apoi transcrisă de către o ARN-polimerază, începând de la
segmentul L până la semnalul stop de după gena pentru regiunea constantă, generând astfel un
transcript ARN primar. Urmează apoi un proces de tăiere (matisare) a ARNm precursor, prin care sunt
îndepărtate secvențele necodante şi un proces de poliadenilare a genei constante. Rezultă astfel mARN
matur, care va părăsi nucleul şi se va lega ulterior la nivelul ribosomilor. Aici are loc translaţia şi
proteina ce se sintetizează va fi dirijată, de către segmentul Leader de la nivelul capătului N-terminal,
în interiorul lumenului reticulului endoplasmatic rugos (RER). În RER, secvența Leader este
îndepărtată iar lanţul uşor va putea, abia acum, să se asocieze cu un lanţ greu.

igk Germline DNA

PL VK2 Vk3 Vin Ini Un2 J UNA INA Cx ar

VI
Rearangement

|
Vik Rearranged DNA

ge Vi VK2 VK3 JK2 J JO Und Cn

ai 7
BE MĂ= 0000 Ie

| Transcnptian

Primary ANA Transcript

pi Vi _VI2 OWAB UZ 9 O uN8 Und Cx

“a - I-II III a
—
Splicing ee E!
n”

mRNA
s— VNGUN2Ok

| Tranelato n

“2 K Proteln
Genele lanţului uşor A se găsesc situate la om pe cromosomul 22. Locusul A uman conţine
aproximativ 29-33 de segmente genice funcţionale V, (în funcţie de individ) şi 4 sau S$ segmente
genice J,. despre care se ştie că sunt funcţionale (pe lângă altele nefuncţionale, numite pseudogene).
Organizarea locusului A. este diferită de cea pentru k, fiecare segment genic J, fiind asociat cu câte un
segment genic C, distinct, în 4 sau 5 perechi funcţionale. Sinteza lanţului A este similară, în principiu,
cu cea a lanţului k: printr-o rearanjare aleatorie, mediată de RAGI şi RAG2, un segment genic V;
(care codifică primii 97 de aminoacizi) este unit cu o un segment genic J; (care codifică următorii 13
aminoacizi ai regiunii variabile), dar ADN-ul rearanjat va utiliza mai departe acea genă C, asociată
segmentului genic J ales.

Ig A chain locus (chromosome 22)

(n = +30)
E Vi LV. d II e AI SI» N AIE <-> „NI
5 UCI/ECL,//. (20 (MU o
IgI Germline DNA
ş VA2 VA3 JH2 CA2 J Cc Vai J13 CA3 JA CA
II OROS 3 2 EI
V-J
| Rearmangement

ViJ? Reatranged DNA

„VI2 VA3 JA2 C12 C VA Ji CAI
=CI II 7 3-7-0—CIIII
| Transcription

Primary RNA Transcript

VA1 JA CA :

|/spteine

mRNA
—VM JM C41

| Translation

ep A Protein

2. FORMAREA LANȚURILOR GRELE

Genele lanţului greu (H) sunt situate la om pe cromosomul 14, Organizarea acestor gene este mai
complexă decât cea a genelor ce codifică lanţurile uşoare (L) deoarece există un segment genic
suplimentar D, care codifică o porţiune a regiunii variabile, Astfel, segmentul genic Vu (cu o lungime
de aprox. 300 baze azotate) codifică primii 94 de aminoacizi, iar segmentul genic Ju (cu o lungime de
aprox. 30-40 de baze azotate) secvenţa curprinsă între aminoacizii 98-113; secvenţa intermediară,
extrem de scurtă (95-97), este codificată de un segment genic denumit Du (Diversitate) (cu o lungime
 a e

de aprox. 9-23 de baze azotate). Prin secvenţierea directă a genelor de pe cromosomul 14, astăzi ştim
că există, începând de la telomer spre centromer, un grup de 38-45 segmente genice funcţionale Vu,
urmate de un grup de 23 de segmente genice funcţionale Du, apoi, la o oarecare distanţă, 6 segmente
genice Ju funcţionale.

Human

Vk 34-48 functional; 8 ORFs; 30 pseudogenes.

Îk 5 functional; multiple alleles
Vi 33 functional; 6 ORFSs; 36 pseudogenes
J 5 functional; 2 ORFs
Va 38-44 functional; 4 ORFSs; 79 pseudogenes
D 23 functional; 4 ORFs
Ja 6 functional; 3 pseudogenes; several different alleles found

O altă caracteristică ce particularizează genele lanțurilor grele este prezenţa în genomul celulelor
germinale a unor gene multiple ce codifică regiunea constantă. Partea constantă a lanţului greu este
responsabilă pentru conferirea aşa numitelor funcţii “biologice” ale anticorpilor, iar conservarea
acestor importante funcţii efectorii este realizată prin menţinerea unui număr limitat de gene pentru
regiunea constantă.

Extracellular Transmembrane and

domain cytoplasmic domains

Ig H chain locus (chromosome 14) CCIA

Lvi e a, A CR Qi
e EEE La E a LO E
dttitttibtiztati LILLE CALUL ULUI (UNI
 „DI-Dn,
Dn ua
1-6

Da ar
Ig H locus
ELENE UI HU
Paparimia
Somatic recombination
(D-J Jolning) In
two B cell clones

Bran e 00/00
Vi Vn Di

B cell clones
GBI > TIHA Ta
Somatic recombination
(V-DJ Jolning) In
two B cell clones
Recombined V1D11 Cc VnD3J2
i a 3 ai Cu
DNA in two 5 fi |
B cell clones = - e

| Transcriptlon |
Primary RNA /1D1J1
V1 Cu VnD3J2 Cu

transcript 5 EENIUU a 3 5 ZO NULEIM - &

RNA processing
(Ssplicing)
Messenger Vi D1J1 Cu VnD3J2 Cu
RNA (mRNA) EEZUII AAA II OI 2 A AA
| Translation |
Ig p chains V Cu V Cu
in two (2-09
B cell clones CDR3 tisa

Spre deosebire de partea constantă a lanțurilor uşoare, regiunea situată spre capătul C-terminal al
lanțurilor grele este cea care hotărăşte încadrarea întregii imunoglobuline într-una din cele 5 clase
(isotip). Grupul genelor Cu (fiecare dintre ele flancate de introni) este separat de genele Ju printr-un
intron lung. În plus, fiecare genă Cu este formată din mai mulţi exoni şi introni. Fiecare dintre exoni
codează câte un domeniu distinct al regiunii constante. Genele regiunii constante sunt aranjate într-o
anumită ordine, iar acest aranjament secvențial nu este întâmplător, fiind în directă legătură cu ordinea
exprimării claselor de imunoglobuline în cursul diferenţierii limfocitului B şi a răspunsului iniţial în
IgM la contactul cu un antigen.
Pentru a genera o genă transcriptibilă pentru lanţul greu sunt necesare rearanjări distincte. În aceeaşi
manieră întâmplătoare descrisă anterior, un segment genic Dy oarecare este adus în imediata
proximitate a unui segment genic Ju. Lângă segmentul DuJu care rezultă astfel este adus unul din
segmentele genice Vu. Rearanjările de la nivelul ADN-ului cromosomului 14 vor conduce la
următoarea succesiune, dinspre telomer către centromer: segmentele genice Vy neselectate, promotor-
ul segmentului genic Vy selectat, exonul Leader, un scurt intron, segmentul continuu VDJ, un alt
intron, segmentele genice Ju neselectate, un intron lung şi întreaga serie de gene constante. Odată
rearanjările terminate, o ARN polimerază se va lega la promotor şi va transcrie întreaga secvenţă
(inclusiv intronii). În acest proces de transcripție sunt antrenate şi primele două gene constante, care
sunt C, şi Cs. Rezultă astfel un transcript ARN primar care va urma un proces de matisare şi
poliadenilare diferențiată. Matisarea ARN-ului va conduce, în acest caz, nu numai la eliminarea

3 Partea constantă a lanţului greu, codificată de o anumită genă constantă, permite încadrarea întregii imunoglobuline într-una din cele 5 clase
(isotipuri): A, D, E, G, M. De fapt, există 9 tipuri distincte de lanţuri grele, ceea ce permite distincţia unor clase şi subclase: IgG,, lgG>, IleG3,
IgGa, IgAu, IgA>, IgM, IgD, IgE.
 intronilor ci şi la separarea genelor C,, şi Cş. Dacă într-o primă etapă, segmentul VDJ va fuziona cu C,
şi astfel primul lanţ greu sintetizat de limfocitul B va fi un lanţ greu pu (iar prima imunoglobulină
produsă va fi IM), în ctapa imediat următoare, segmentul VDJ se va asocia, într-o manieră
cvasialternativă, atât cu gena C, cât şi cu gena Cs. Consecința acestui proces particular va fi
exprimarea simultană, pe suprafaţa aceleiaşi celule B, atât de IgM, cât și de IgD, având însă aceeaşi
specificitate, determinată de aceeași combinaţie distinctă VDI.

3. MECANISMUL REARANJĂRILOR GENELOR CARE CODIFICĂ PENTRU

REGIUNEA VARIABILĂ

Rearanjările genelor decurg aşa cum au fost descrise mai sus, dar se pot pune firesc două întrebări:
cum se face oare că genele sunt asamblate în mod corect, întotdeauna o genă Vy este asociată cu o
genă Du şi nu direct cu gena Ju? Cum se face că asocierea genelor se produce prin unirea segmentelor
genice în ordinea corectă şi de ce nu e posibilă rearanjarea a două gene din acelaşi grup (V, D sau J)?
Înțelegerea mecanismului a apărut odată cu identificarea a două secvenţe conservate la nivelul ADN-
ului din genomul celulelor germinale, fiecare dintre ele constând dintr-un heptamer palindromic şi un
nonamer bogat în A şi T, separate de către o secvenţă neconservată, formată fie din 12, fie din 23 de
perechi de baze azotate. Lungimea acestor “distanţieri” corespunde fie unei spire, fie a două spire
complete a helix-ului ADN. Aceste secvenţe sunt intronice şi se găsesc după fiecare segment genic V,
înaintea fiecărui segment genic ] şi la ambele capete ale segmentelor genice D. Intronii descrişi
funcţionează ca ţinte de recunoaştere — secvențe semnal — pentru enzimele responsabile pentru
rearanjarea genelor şi sunt denumite RSS (Recombinarion Signal Sequence), descrise anterior.
Rearanjarea genelor este rezultatul acţiunii mai multor enzime, denumite generic “recombinaze”.
Primele astfel de recombinaze responsabile pentru procesele care au loc în limfocite au fost descrise în
1990: genele RAGI şi RAG2 (Recombination Activating Gene) codifică proteine care, doar dacă
acţionează împreună, sunt capabile să inducă rearanjarea VD] sau VJ”.
Rearanjările genelor V(D)J — destinate părților variabile a imunoglobulinelor — pot fi “productive” sau
“non-productive”. O rearanjare productivă este aceea care va conduce la o secvenţă VI sau VDJ care
să poată fi transcrisă şi apoi translată în întregime. O rearanjare neproductivă decalează cadrul de
lectură generând codoni stop, care vor bloca translaţia, iar celulele vor fi eliminate prin apoptoză. Deşi
se consideră că tăierea ADN-ului se face în mod precis, la joncţiunea dintre exon şi intronul RSS,
procesul ulterior de fuziune a segmentelor genice este adesea imperfect. Această imprecizie reprezintă
o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, conferă un imens avantaj limfocitelor, conducând la generarea
unui surplus de diversitate, dar, pe de altă parte, poate conduce la rearanjări neproductive.
Limfocitele sunt celule somatice diploide şi conţin deci atât cromosomi materni cât şi paterni. Toate
genele implicate în codificarea lanțurilor pentru imunoglobuline (ca şi cele pentru TCR -— T cell
receptor, receptorul pentru antigen al limfocitului T) sunt gene dominante. Cu toate acestea,
limfocitelor nu li se permite decât utilizarea alelelor de pe un singur cromosom. Fenomenul (unic
limfocitelor), a fost denumit “exeluzie alelică”. Singura rearanjare care are loc simultan pe ambii
cromosomi este cea dintre genele Du si Ju, toate celelalte desfăşurându-se fie pe un cromosom, fie pe
cel pereche. În acest fel, fiecare limfocit va reţine doar câte o rearanjare productivă VDI şi respectiv
VI, astfel încât vor fi produse lanţuri uşoare şi grele având o parte variabilă identică. Asamblarea lor
va conduce în final la obţinerea de receptori pentru antigen cu o specificitate unică.
Enzimelor specifice limfocitelor li se adaugă şi alţi factori care nu sunt specifici limfocitelor:.

Rearanjarea genelor VD] sau V] este posibilă ca urmare a acțiunii unui complex de enzime şi proteine
accesorii ce alcătuiesc împreună un complex de recombinaze. Recombinazele RAGIJ şi RAG2
(Recombination Activaling Gene — Gene Activaloare ale Recombinarii) sunt enzime care sunt
exprimate doar la nivelul limfocitelor T şi B în formare, aflate în faza de dezvoltare, în care încep să

+ Recombinazele codificate de câtre RAGI și RAG2, alături de enzima TdT (Terminal deoxinucleotidil Transferaza) sunt singurele care se
găsesc doar în limfocite.
* Deficienţele acestor factori generează imunodeficienţe severe, care conduc la o blocare a dezvoltării limtocitelor în etapa rearanjării genelor
şi, ca urmare, numărul de limfocite B și T este foarte scăzut, Ca urmare, se ajunge la SCID — Severe Combined Immunodeficiency. Mutaţiile
RAG-1/2 conduc la sindromul Omenn (0 formă de SCID), caracterizat prin absenţa limfocitelor B şi infiltrat dermic cu limfocite T
oligoclonale.
 îşi exprime receptorii pentru antigen. Tintele de acţiune ale acestor e te
înalt conservate, denumite RSS (Recombination Signa q anu, iale.
secvenţe intronice
Semnal de Recombinare). Acestea mărginesc segmentele genice V, D şi J şi sunt p ucleotide şi
e E în citi
secvenţă de 7 nucleotide (heptamer), urmată de un distanţier care poate avea 12 sau 23
se încheie cu o secvenţă de 9 nucleotide (nonamer). În cazul lanțurilor grele, RSS se gâseşte ps
ge dintr- succesiune de
ituit dintr-o
al segmentului i genicgeni V şi este constituit 7 /23/9 nucleotide. Segmentul
> sroinitJ
genic
este pl j
este mărginit de un RSS cu aceeaşi secvenţă, dar plasat la capătul 5". Segmentul genic D
acţioneaza sub forma unul imer
la ambele capete de RSS-uri cu secvenţa 7/12/9 nucleotide. RAG-l
care se leagă la heptamerul şi nonamerul RSS. RAG-2 funcţionează ca un co-factor şi se pare câ
tocmai orientarea asimetrică a complexului RAG-I - RAG-2 face posibilă asamblarea cap la cap doar
a segmentelor genice ce sunt însoţite de RSS-uri cu distanţieri inegali. Astfel, un segment genic Vu nu
poate fi asociat direct cu un segment genic Ju, iar intervenţia segmentul Du este esenţială.
Enzimele RAG, împreună cu proteinele HMGP (High Mobility Group Chromatin Protein — Grupul de
proteine cu mobilitate înaltă al cromatinei), acţionează împreună pentru a aduce laolaltă şi pentru a
alinia două segmente RSS cu distanţieri inegali. Juxtapoziţia celor două RSS-urilor, care pune
heptamerii cap-la-cap, generează astfel o aşa numită „îmbinare semnal”. Apoi, RAG-I, ca urmare a
activităţii sale de endonuclează Zn”'-dependentă, taie cu precizie, la limita exon-intron, una dintre
catenele ADN-ului la capătul 5” al RSS şi generează la capătul 3” al segmentului genic codant un grup
hidroxil. Acesta atacă legătura fosfodiester a catenei pereche, conducând în final la tăierea ambelor
catene, între care se va forma, de o manieră tranzitorie, o legătură denumită „ac de păr”. Un proces
similar se realizează i? cazul segmentului genic opus. Dimerul Ku70:Ku80 se leagă la aceste „ace de
păr” şi recrutează DNA-PK (DNA dependent protein kinase — Protein Kinaza dependenta de ADN),
după care este recrutată nucleaza Artemis, pe care DNA-PK o fosforilează şi o activează. Artemis va
tăia cele două „ace de par” de o manieră aleatorie, ceea ce poate genera inegalităţi ale celor doua
catene şi va impune ulterior mecanisme reparatorii care să le egalizeze, fie prin înlăturarea, fie prin
adăugarea de nucleotide.
Proteinele care alcătuiesc acest complex de recombinaze aparţin căii denumita DSBR (Double Strand
Break Repair - Repararea Rupturilor Dublu-Catenare) şi trebuie subliniat că, în cazul receptorilor
pentru antigen, procesul prin care se realizează fuziunea capetelor segmentelor genice codante este în
mod esenţial, imprecis, permiţând, prin pierderea sau adăugarea de nucleotide, generarea unei
diversităţi impredictibile, aşa numita „diversitate joncţională“.

* S-a constatat experimental ca absenta sau blocarea activitatii RAG, DNA-Pke, Ku sau Artemis conduc la
blocarea dezvoltarii limfocitelor, astfel ca se ajunge la SCID (severe combined immunodeficienev -—
imunodeficienta severa combinata). Ca urmare a deficientei elementelor implicate in repararea ADN-ului dublu
catenar, soarecii sunt, de asemenea, foarte susceptibili la agresiuni precum radiatiile ionizante, care determina
astfel de rupturi ale ADN-ului.
 Proteins involved in V(D)J
TABLE 7-3 recombination
—

Protein Function

RAG-1/2 Lymphoid-specific complex of two pro-

teins that catalyze DNA strand breakage
and rejoin to form signal and coding joints
TaT Lymphoid-specific protein that adds N
region nucleotides to the joints between
gene segments in the Ig heavy chain and
at all joints between TCR gene segments
HMG1/2 proteins Stabilize binding of RAG1/2 to Recombina-
tion Signal Sequences (RSSs), particularly
to the 23-bp RSS; stabilize bend intro-
duced into the 23-bp spacer DNA by the
RAG1/2 proteins
Ku70 and Ku80 Binds DNA coding and signal ends and
heterodimers holds them in protein-DNA complex
DNA PKes In complex with Ku proteins, recruits and
phosphorylates Artemis
Artemis Opens the coding end hairpins
XRCC4 Stabilizes and activates DNA ligase IV
DNA ligase IV In complex with XRCCA4, and Cernunnos
ligates DNA ends
Cernunnos With XRCCA, activates DNA ligase IV
va :

4. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA GENERAREA DIVERSITĂȚII

IMUNOGLOBULINELOR

Privind retrospectiv către primele două teorii emise cu privire la diversitatea receptorilor pentru
antigen, teoria liniei germinale şi teoria somatică, constatăm că fiecare dintre ele conţine elemente
validate ulterior experimental. Prezentăm în continuare o sinteză a mecanismelor care determină, în
ultimă instanţă, obţinerea acestui număr remarcabil de receptori pentru antigene:
(ID) În primul rând trebuie remarcat că, spre deosebire de oricare alte proteine sintetizate în organism,
codificarea lanțurilor imunoglobulinelor este asigurată de mai multe gene, care, ulterior, vor fi
asamblate într-o secvenţă contiguă.
(2) Fiecare dintre aceste gene este aleasă dintr-un rezervor genic alcătuit din mai multe gene, perfect
individualizate. Cel mai bine reprezentat, din acest punct de vedere, este grupul segmentelor
genice V, atât cel destinat lanțurilor grele cât şi uşoare.
(3) Mecanismul cel mai important, care creează el însuşi diversitate şi oferă în plus posibilitatea
intervenţiei unor mecanisme suplimentare ulterioare, este reprezentat de rearanjările aleatorii,
guvernate de recombinaze. Faptul că aceste reasortări genice se produc într-o o manieră
întâmplătoare, fără să existe reguli care să impună combinaţii particulare, lasă practic posibilitatea
formării oricărei combinaţii de gene'.
(4) Paratopul imunoglobulinelor este format din combinaţia părții variabile a unui lanț greu şi a
părții variabile a unui lanţ uşor. Asocierea dintre un lanţ greu şi unul uşor este de asemenea
aleatorie; într-o celulă B oarecare, întâmplarea poate conduce la sinteza unor lanţuri H şi L
oarecare, iar acestea, odată asamblate, vor conduce la o combinaţie particulară.

7 Un calcul simplu ne arată că în cazul lanțurilor grele, dacă orice gena D se poate combina cu orice gena J] şi apoi cu orice genă V, numărul
de combinaţii posibile pe care îl putem obţine este de 44(VH) x 23(DH) x S(UH) = 5060. In cazul lanțurilor uşoare de tip k, calculul ne
conduce la 48(Vk) x 5(Jk) = 240 de combinaţii, respectiv 33(VA) x 5(JA.) = 165 de combinaţii pentru lanţurile uşoare A.
8 Astfel, un calcul simplu ne arată că putem obţine, în cazul asocierii unui lanţ greu cu un lanţ uşor k un număr de 5060 x 240 = 1 214 400 de
variante. Această sumă, deşi impresionantă, este totuşi departe de numărul de specificităţi existente în organism, care alcătuiesc repertoriul
(5) Imprecizia unirii genelor conduce la ceea ce a fost denumită „diversitate joncțională” sau
“flexibilitate joncţională”. Aşa cum menţionam anterior, tăierea dintre RSS ŞI secvenţa codantă
pare să fie precisă, în schimb, unirea secvențelor codante este, cel mai adesea, imprecisă.
Joncţiunea genelor va deveni în acest fel un loc major de generare a diversităţii, dat fiind faptul că
acest proces este unul practic necontrolabil.
5.1 Regiunea P de adiţie apare după tăierea ADN-ului. Dacă prima clivare apare la joncţiunea RSS-
exon, în etapa următoare, nucleotidele de la acest capăt vor face în aşa fel încât, în momentul tăierii
complete a ambelor catene, acestea să fie unite între ele printr-o buclă, aşa numitul “ac de pâr”.
Fenomenul se produce la capetele ambelor gene care urmează să fie fuzionate şi, pentru ca unirea
acestor gene să poată avea loc, “acele de par” trebuie ulterior şi ele tăiate. Această a doua tăiere de
către o endonuclează se face, cel mai adesea, asimetric, astfel încât una dintre catene va deveni mai
lungă decât cealalaltă. Este necesară intervenţia unor enzime de reparare care să adauge nucleotide
complementare celor prezente la nivelul catenei mai lungi. Se crează astfel o secvenţă palindromică la
nivelul joncţiunii, motiv pentru care această regiune a fost denumită “regiune P de adiție ”.

(a) P-nucleotide addition

Hairpin

=> d
cuTĂ]

| Cleavage of hairpin A
generates sites for the
addition of P-nucleotides
= ca ar BE

Repair enzymes add

complementary nucleotides

IMA NCA
5.2 În ultimele stadii ale rearanjarii VDJ, odată tăiat acul de par, cele două catene ale ADN-ului sunt
tăiate de către exonucleaze înainte de a fi reparate de catre ligaze. Se întâmplă ca exonucleazele sa taie
chiar din secvențele codante. Dupa ce ADN-ul a fost reparat, secvenţa genelor rearanjate difera de cea
din „germline”.
5.3 Regiunea N de adiţie este creată cu ajutorul unei enzime numite TdT (ferminal deoxinucleotidil
transferaze). Rolul TăT este acela de a adăuga nucleotide la capetele genei D în cursul unirii acesteia
la gena ] sau la gena V. Numărul maxim de baze azotate pe care enzima le poate alipi genei D este de
15, dar numărul de nucleotide transferat este aleator şi astfel se formează secvenţe complet diferite.

imunologic şi care este estimat între 10' și 10!!. Surplusul de diversitate este oferit însă de mecanisme suplimentare, care nu s-ar fi putut însă
manifesta în absenţa acestui sistem cu totul deosebit prin care gene, situate la distanţă între ele, sunt alese întâmplător, alăturate şi unite
pentru a forma o genă hibrid.
 (b) N-nucleotide addition
Hairpin

o
D reCc
cul—
| Ei
TA

Cleavage of hairpin A
| generates sites for the
addition ot P-nucleotides

= ari =
TdT adds N-nucleotides
| Repair enzymes add
complementary nucleotides

AGEA MAL E
op et
Ceea ce este important de subliniat în acest moment este că diversitatea joncţională, adiţia în regiunea
P şi în regiunea N şi deleţiile conduc la apariţia unor secvenţe genice complet noi, care nu existau
iniţial în genomul celulelor germinale. Aceste mecanisme sunt cele care reuşesc să ridice diversitatea
Ig-nelor până la cifra avansată anterior, de aproximativ 10" specificităţi diferite.
(6) Un alt mecanism implicat în generarea diversităţii este constituit de mutațiile somatice ce se
produc întâmplător, printr-un mecanism încă neelucidat, la nivelul genelor rearanjate (VJ sau VDJ).
Un element deosebit este reprezentat de frecvenţa crescută (hipermutaţii) cu care aceste mutații apar,
de cel puţin o sută de mii de ori mai înaltă decât frecvenţa cu care apar mutaţiile spontane la nivelul
oricăror alte gene”. Acest fenomen este caracteristic limfocitelor B mature care răspund faţă de un
antigen şi are potenţialul de a genera maturaţie de afinitate.

5. ASOCIEREA GENEI CONSTANTE ŞI COMUTAREA DE CLASĂ

Organizarea genelor ce codifică partea constantă a lanțurilor este diferită de cea responsabilă pentru
partea variabilă. În cazul lanțurilor uşoare, există o singură genă C, şi mai multe gene C,, dar partea
constantă a lanțurilor uşoare nu influenţează nici paratopul şi nici clasa imunoglobulinei respective. De
mult mai mare importanță este însă partea constantă a lanțurilor grele, responsabilă pentru
determinarea isotipului şi a funcţiilor numite “biologice” ale anticorpilor. Genele pentru regiunile
constante sunt mult mai lungi decât cele pentru regiunile variabile, fiind alcătuite dintr-o serie de exoni
distincţi ce codifică fiecare în parte domeniile extracelulare, regiunea “balama” (acolo unde este
cazul), domeniul transmembranar şi coada intracitoplasmatică.
O caracteristică a genelor Cu este prezența unor gene multiple în genomul celulelor germinale,
corespunzătoare fiecărei clase şi subclase de imunoglobuline. Ultima genă Ju este separată de prima
genă Cu printr-un intron foarte lung. În plus, fiecare genă Cy este precedată nu numai de promotor, dar
şi de un amplificator al transcripţiei (enhancer) precum şi de câte o secvenţă intronică denumită
“switch” (comutare), caracteristică fiecărei gene în parte; o excepţie notabilă este reprezentată de gena
C;, lipsită de secvenţa de comutare. Secvenţele de comutare sunt destul de lungi, fiind alcătuite din
mai multe motive repetitive. Rolul acestor introni este acela de a permite asocierea la acest nivel a
unor recombinaze care sunt diferite pentru fiecare clasă în parte.
În timpul diferenţierii limfocitului B, genele C, şi Cs, cele mai apropiate de genele ], sunt primele
transcrise. Ca un element particular, ambele gene sunt transcrise simultan, probabil tocmai datorită
absenței secvenţei de comutare din faţa genei C;, precum şi a distanţei de numai $ kb dintre cele două
gene. Astfel, transcriptul primar, cu o lungime de aproximativ 15 kb, conţine genele VDIC,C;. Dintre
cele patru situsuri de poliadenilare, primele două sunt asociate genei C,, iar celelalte două genei C3.
Dacă transcriptul primar este clivat şi poliadenilarea are loc la nivelul situsului 2, atunci ARN-ul

” Se pare că anumite motive de nucleotide şi secvenţe palindromice de la nivelul genelor rearanjate (VJ sau VDI) sunt în mod particular
susceptibile în faţa acestui mecanism, în limfocitele B mature fiind afectate preferenţial acele secvenţe care codifică regiunile hipervariabile
(CDR). În mod normal, hipermutaţiile somatice au loc în centrul germinal (deci în organele limfoide secundare), ca o consecinţă a expunerii
la antigen; acele limfocite B care au receptorul cu cea mai mare afinitate pentru antigenul respectiv vor fi selectate în mod preferenţial, vor
”.
supravieţui şi tot dintre acestea se vor diferenţia şi celulele cu memorie. Procesul a fost denumit “maturaţie de afinitate
mesager va conţine întreaga secvenţă a genei C, şi va rezulta astfel forma membranară a lanţului. Dacă
va fi
însă poliadenilarea se face la nivelul situsului 4, atunci, prin tăierea ARN-ului, secvenţa C,
înlăturată şi se va ajunge la ARNm care codifică pentru forma membranară a lanţului Cs. Acest proces
se produce simultan, astfel că secvenţa VDJ are posibilitatea să se unească, de o manieră alternativă şi
cu gena C, şi cu gena Cs. În consecinţă, limfocitele B mature dar naive vor exprima simultan pe
suprafaţă atât IgM cât şi IgD, dar cu aceeaşi specificitate, determinată de către aceeaşi combinaţie
VDJ.
După stimularea antigenică însă, expresia IgD este pierdută, iar IgM tinde să fie înlocuită, în cele mai
multe cazuri, cu un alt isotip, fenomen denumit “comutare de clasă”. Astfel, gena C, va fi înlocuită
cu o alta, situată spre capătul 3” al ADN-ului. Trebuie subliniat însă că acest proces are loc în timpul
vieţii adulte a limfocitului B şi noi rearanjări genice nu mai sunt posibile; odată ce limfocitul a ajuns la
o anumită reasortare productivă, aceasta va deveni permanentă pentru celula în cauză. Astfel,
comutarea de clasă nu influenţează specificitatea imunoglobulinei respective.
De asemenea, trebuie precizat că procesul de comutare de clasă are loc în contextul unui răspuns
imun faţă de un antigen T-dependent, cu alte cuvinte, un răspuns imun în care sunt implicate şi
limfocitele T helper, prin intermediul anumitor seturi de citokine şi molecule de suprafaţă!”

6. SECRETIA ANTICORPILOR

În cazul când limfocitul B s-a diferențiat în plasmocit, sinteza imunoglobulinelor de suprafață este
înlocuită de cea de anticorpi. Diferenţa nu se regăseşte la partea variabilă (în mod esenţial,
specificitatea anticorpilor este aceeaşi cu a imunoglobulinelor de pe suprafaţa limfocitelor B stimulate
iniţial) ci la nivelul secvenţei situată spre capătul C-terminal al părţii constante. Posibilitatea sintezei
unei forme sau a alteia se datorează existenţei unor exoni suplimentari, denumiți M1 şi M2, localizaţi
în aval de exonul responsabil pentru ultimul domeniu extracelular constant, Exonul Ml codifică
porţiunea transmembranară, iar M2 porţiunea intracitoplasmatică. Dacă poliadenilarea se produce la
nivelul situsului 1 de la nivelul transcriptului primar, atunci exonii Ml şi M2 sunt pierduţi şi se va
ajunge la forma secretată a lanţului greu respectiv.

10 Răspunsul faţă de antigenele T independente, în absenţa intervenţiei limfocitelor T helper, nu conduce nici la memorie imunologică şi nici
la comutare de clasă.
 (a
Cc, Ca
VDJ zi SS, A N
Primary Lp d n p2 pă p4S MI M2
H-chain 5: 3
transcript
Poly-A Poly-A Poly-A Poly-A
site | site 2 site 3 site 4

Polyadenyiation

Site 1 Site 2

RNA transcript for secreted pui RNA transcript for membrane pu

LYVDJ JJ pl n2 u3 pis LVD] ] ul p2 pă uăSMIM2

asa splicing

LVD]ul p2u3 u4S LVDJul E u3 uă MI M2

MRNA encoding secreted u chain mMRNA encoding membrane pu chain

În concluzie, formarea imunoglobulinelor este consecinţa unui proces genetic absolut distinct, unic
receptorilor pentru antigene, cu o mulţime de excepţii de la regulă. Astfel, un singur peptid va trebui
codificat de mai multe gene, iar elementul principal al întregului proces este reprezentat de rearanjarea
la întâmplare a mai multor gene destinate regiunii variabile. În plus, genele care codifică pentru
regiunile constante sunt fuzionate doar la nivel de ARN, ceea ce va crea premisele asocierii alternative
ale genelor Cu si C5, într-o primă instanţă şi apoi ale comutării de clasă. În ciuda faptului că genele
implicate în formarea imunoglobulinelor sunt dominante, datorită excluziei alelice vor putea fi
exprimate doar alele de pe un cromosom sau altul.
 MECANISMELE GENETICE CARE STAU LA BAZA GENERĂRII
DIVERSITAȚII TCR

Între imunoglobuline şi receptorul pentru antigen al celulei T (TCR) există multe asemănări din punct
de vedere structural. Domeniile extracelulare care alcătuiesc cele două lanțuri sunt, ca şi la Ig,
constante şi variabile, întreaga porţiune extracelulară a TCR seamănă cu fragmentul Fab al
anticorpilor!" „iar componenta dedicată recunoaşterii este asociată cu molecula constantă CD3 (analogă
Iga şi Igf, cu rol în transmiterea intracelulară a semnalului).
Mecanismul de formare a receptorului pentru antigen al limfocitelor T prezintă foarte multe aspecte
extrem de asemănătoare cu cel al formării imunoglobulinelor, implicând, în esenţă, rearanjări genice
V(D)J şi diversitate joncţională. Analiza lanțurilor TCR demonstrează de asemenea existența
regiunilor hipervariabile, responsabile pentru formarea efectivă a situsului de interacţiune al
receptorului.
Din aceste motive, am ales să ne concentrăm în special asupra diferenţelor de formare a celor două
categorii de receptori. O primă deosebire notabilă este reprezentată de existenţa a două tipuri de TCR:
TCR 1 (y5) şi TCR 2 (afB). Indiferent de tipul de TCR, acesta este asociat la nivel transmembranar,
prin legături electrostatice, cu aceeaşi moleculă CD3.
Există 4 familii de gene la nivelul ADN-ului din genomul celulelor germinale, dedicate câte unui
anumit tip de lanţ. Genele care codifică lanţurile a şi 5 sunt grupate pe cromosomul 14 (în altă regiune
decât genele pentru lanţul greu al imunoglobulinelor), iar genele lanțurilor f şi y pe cromosomul 7.
Localizarea particulară a genelor 5 nu este întâmplătoare. Atunci când celula reuşeşte să ajungă la o
rearanjare productivă a genelor pentru lanţul a, genele lanţului 5 sunt deletate; astfel, la nivelul unui
anumit limfocit T, nu poate exista o expresie simultană de TCR af şi TCR 5.

A. Human TCRA Locus

Vai Va2 Van-42 Jai Ja61 Ca Sa Ea

ITI
LA L2
= Ln-42 A Sa
DI: ——
BE
TCRD
—Cexon—

C1 C2 C3 C4

A. Human TCAB Locus

pi BA VB2 VBn--48 DB1 JBi(1-6) CB Dp2 JBaui.) _CB2 EP «

LA L2 Ln--48
îm
Se
4 H+

A. Human TCAG Locus

ge Vi V-4 VĂ VIe-8 VB Vy10 Vii Vyi2-14 Wwitt-a) Cyi Mu CR SySr E* ş

L2-4 L5 L9 L14

1 Domeniul Ca nu este organizat ca un domeniu globular clasic. Conformaţia TCR pare sa fie mai rigidă decât a Ig datorită interacțiunilor
dintre domeniile fiecărui lanţ, posibil şi datorită diferenţei dintre sistemul de recunoaştere a Ag propriu al fiecărui receptor.
 A. Human TCRD Locus

fat V5i Vs O V53 O D513 J81-3 E5 Că 54

Li L2 L3 LA L5-10

Reasortarea genelor se face sub influenţa enzimelor codificate de aceleaşi RAGI şi RAGZ, sistemul de
recunoaştere a genelor este reprezentat de aceeaşi secvenţă heptamer/distanţier/nonamer, fuziunea
secvenţelor genice conduce la imprecizie joncţională, la care se adaugă imprecizia inserțioală,
Existenţa mai multor gene D sau J, grupate distinct, poate conduce la unele diferenţe de rearanj are!?

A. TCRA

= > ZI —
3
5 ”

B. TCRB

ap > zjpsp> Zi2

Sistemul distinct de repartizare al RSS-urilor in cazul genelor TCR ar permite ca segmente genice V sa
fuzioneze direct cu segmente genice J, dar acest tip de recombinare nu pare să se producă în vivo. În
schimb, pana la 3 segmentele genice D ale TCR-ului uman pot fuziona, inainte de unirea cu segmentul
genic J, aspect întâlnit la nivelul lanțurilor TCR5, deoarece segmentele genice D sunt flancate de RSS-
uri cu distanţieri distincţi, spre deosebire de cele utilizate de limfocitele B, care sunt flancate de RSS-
uri formate din cate 12 nucleotide si care astfel nu pot fuziona unele cu altele.
Ca urmare, desi numărul de gene din grupul V este mai mic decat cel de la Ig, repertoriul TCR este
mai mare decat al imunogloblinelor, tocmai datorită unei enorme variabilităţi joncţionale şi
inserţionale (regiune N de adiţie, regiune P de adiţie). Aceleaşi mecanisme reprezintă, în acelaşi timp,
şi un factor de risc, putând conduce la rearanjări neproductive care fie fac produsul nefuncțional, fie
fac ca secvenţa de ADN să nu mai poată fi citită (introducerea unor codoni stop).
O diferență importantă între procesele de formare ale celor doi receptori este aceea că, în urma
activării antigenice, genele TCR nu suferă hipermutaţii somatice. Absența mutaţiilor întâmplătoare
reprezintă o măsură de siguranţă împotriva apariţiei limfocitelor autoreactive, cu atât mai importantă
cu cât limfocitele T au un sistem de recunoaştere particular, care vizează nu doar antigenul - non-self -
ci şi molecula de MHC (Major Histocompatibility Complex — Complex Major de
Histocompatibilitate) —self - care prezintă acest antigen.
Formarea TCR începe în corticala timusului, într-o etapă de dezvoltare a timocitelor!? când acestea ŞI-
au câştigat expresia moleculei CD3, enzima TdT este de asemenea prezentă, dar nici una dintre
moleculele co-receptor (CD4 şi CD8) nu au apărut încă — motiv pentru care celulele sunt denumite
dublu negative (DN).
Primele gene care încep să se rearanjeze, mai mult sau mai puţin simultan, sunt cele pentru lanţurile B
şi y. Dacă genele y suferă o reasortare productivă, începe şi rearanjarea genelor 5, Dacă atât genele
pentru lanţurile y cât şi cele pentru lanţurile 5 sunt rearanjate productiv, cu alte cuvinte transcripția
poate avea loc şi poate începe sinteza lanțurilor, alte rearanjări nu vor mai avea loc şi acele timocite
vor rămâne y5 şi se vor dezvolta, pe o cale diferită, în celule DN, CD3+ yă. Acestea vor reprezenta
aproximativ 5% din totalul timocitelor la adult.

12 Astfel, dacă în cazul genelor lanţului f este aleasă gena D>, aceasta se va putea asocia doar cu o genă J] din al doilea grup. Dacă este aleasă
însă gena D,, rearanjarea va putea asocia, într-o manieră aleatorie, fie o genă J din primul grup, fie din al doilea.
'3 Limfocitele T din timus, aflate în plin proces de diferenţiere, sunt denumite timocite.
Majoritatea timocitelor dublu negative aleg însă o altă cale de dezvoltare. Dacă rearanjările Y şi/sau 5
nu sunt funcţionale, vor continua rearanjările B. Odată ce celula a ajuns la o rearanjare TCRp
productivă sunt suprimate alte rearanjări ale lanțurilor B-TCR (componentă a fenomenului de excluzie
alelică). Astfel sunt selectate acele timocite care exprimă lanţul B pentru o expansiune ŞI maturare
ulterioară. Din acest moment, pot fi declanşate rearanjările pentru lanţul a, iar acele timocite care vor
ajunge la rearanjări productive vor fi capabile să exprime pe suprafaţă un TCR af complet format,
chiar dacă la nivele scăzute. Timocitele sunt în continuare dublu pozitive şi se găsesc la nivelul
corticalei profunde a timusului. De aici încolo, aceste celule vor suferi o serie de procese complexe,
cunoscute sub numele de selecţie pozitivă şi negativă.
Selecţia pozitivă are loc la nivelul corticalei profunde, sub influenţa celulelor epiteliale corticale.
Acele timocite care sunt capabile să recunoască prin intermediul TCR-ului moleculele MHC (cu o
afinitate medie) sunt selectate pozitiv, vor supravieţui şi vor primi semnale care le vor determina să
prolifereze. Consecința acestui fenomen este ceea ce se numeşte "restricție MHC”, sau, cu alte
cuvinte, capacitatea limfocitelor T de a recunoaşte antigenul doar în contextul moleculelor MHC
proprii organismului respectiv. Celulele care nu corespund acestui criteriu sunt eliminate prin
apoptoză.
Excluzia alelică funcţionează cu maximă stricteţe în cazul formării imunoglobulinelor. În cazul TCR-
ului însă, dacă pentru lanţul f excluzia alelica pare să reprezinte regula, în cazul lanțurilor a este mai
puţin strictă. În cazul în care se produc rearanjări productive pe ambii cromosomi, cele două lanţuri o
diferite vor conduce la existența simultană a două TCR-uri cu specificităţi antigenice diferite. Deşi nu
există un consens asupra numărului de astfel de limfocite T mature circulante, se pare că în astfel de
situaţii doar unul dintre cei doi receptori reuşeşte să treacă de procesele de selecţie (în special de
selecția pozitivă şi ca urmare să fie MHC-limitat).
Numărul celulelor care posedă un receptor corespunzâtor din acest punct de vedere este mic şi, ca
urmare, o serie din celulele care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să îşi reia rearanjârile
pentru lanţul a. Dacă noua rearanjare va fi productivă, există potenţialul de a conduce la o nouă
specificitate. Acest fenomen este denumit “editare” iar timocitul căruia i se oferă această şansă va
trebui să treacă din nou prin procesul de selecţie pozitivă.
La nivelul joncţiunii cortico-medulare, unde se găsesc celule cu origine hematogenă (macrofage şi
celule dendritice) şi mai departe în corticala medulară, sub influenţa celulelor epiteliale de la acest
nivel, are loc procesul de selecţie negativă'*. Eliminarea prin procesul de selecţie negativă a
timocitelor care poartă receptori de mare afinitate pentru molecule MHC self singure sau pentru
antigenul self prezentate de MHC, conduce la toleranţă faţă de self. Deoarece procesul are loc în
timus, este denumit toleranţă centrală. Sunt astfel practic eliminate fizic un număr important de
limfocite autoreactive'$.
Recunoaşterea unui tip de MHC sau altul are o consecință suplimentară: acele timocite care au
recunoscut un MHC 1 se vor diferenţia în continuare în limfocite T citotoxice (CD8+ CD4-), iar cele
care au recunoscut MHC II se vor diferenţia în limfocite T helper (CD4+ CD8-).

14 : a . . . a . . . 3 , 3 . a a Suna
Selecţia pozitivă a limfocitului B are altă semnificaţie (exprimarea unui receptor intermediar); selecţia negativă se referă însă de asemenea
la eliminarea limfocitelor B autoreactive
15 . A poi Î 1 , , : A 3 .
Acest proces nu este perfect; va continua în periferie, dar aici vor fi implicate mai degrabă alte mecanisme decât inducerea apoptozei
celulelor.
 Human

Va 40-42 functional; 6 ORFS; 12-13 pseudogenes

Dp 2 functional
Ja 6 Jp1; 7 Jp2

Va 43; some used in conjunction with a or 8 constant regions

la 50 functional; 8 ORFS; 3 pseudogenes
Vs 3*
Da 3
h 4
V, 4-6 functional; 3 ORFS; 5 pseudogenes
Ă 5

(Combinatorial diversity: ]

Number of possible
V(D)J combinations
Junctional diversity:

Removal of Addition ot nucleotides

| nudleciides (N-region or P-nucleotides)

Total potential
repertoire with Ig: 1011 TCR: =1Q16
junctional diversity
 Ontogenia limfocitelor B

Generarea limfocitelor B apare la nivelul embrionului, dupa care va continua intreaga viata. Inainte de
nastere, sacul vitelin, ficatul fetal si maduva osoasa fetala sunt situsurile majore de maturare; dupa
nastere, generarea LyB mature apare doar in maduva osoasa.
Dezvoltarea LyB incepe de la stadiul de celula stem limfoida, iar primul stadiu care marcheaza
orientarea catre lineajul B este numit pro-B.
Pro-B prolifereaza in maduva osoasa, umpland spatiile extravasculare dintre sinusoidele mari ale
osului. In acest stadiu, exprima molecula CD45R, o tirozin fosfataza si molecula CD44. Aceasta din
urma interactioneaza cu acidul hialuronic de pe suprafata celulei stromale, ceea ce va promova in
continuare interactiunea dintre c-kit (o tirozin kinaza de pe suprafata celulei pro-B, modulata de
CD45) si SCF (stem cell factor) de pe celulele stromale.
Stadiul pro-B poate fi divizat in doua etape: pro-B precoce si pro-B tardiv.
Una dintre moleculele cheie pe care LyB in formare trebuie sa o exprime este receptorul pentru Ag.
Primul lant pe care celula incearca sa il exprime este lantul greu, iar procesul incepe de la nivelul partii
variabile. Astfel, incep rearanjari DJ simultane pe ambii CRS 14. Genele si enzimele RAGI si RAG2
sunt active, ca si enzima TdT.
In stadiul pro-B tardiv, ca urmare a fenomenului de excluzie alelica, urmatoarea rearanjare are loc doar
pe unul dintre cei doi CRS. Daca aceasta prima rearanjare este neproductiva, procesul continua pe
CRS pereche. De asemenea, in acest stadiu, consecinta a interactiunii dintre c-kit si SCF, semnalul
declansat de activitatea de tirozin kinaza a c-kit stimuleaza celulele pro-B sa exprime IL-7R. IL-7
eliberata de celulele stromale induce maturarea celulelor pro-B in celule pre-B.
Urmatorul stadiu, Pre-B, marcheaza asocierea primei gene constante, Cyu, la segmentul genic rezultat
din fuziunea VDJ. Odata ce acest proces are loc, procesul de translatie nu intarzie sa apara. Sinteza
lanturilor u va permite identificarea acestora in citoplasma. Totodata, o cantitate redusa de lanturi ui va
fi exprimata pe suprafata, asociate cu un lant L surogat, format din doua segmente, denumite V pre-B
si respectiv 1/5. Asamblarea a doua lanturi vu si a doua lanturi V pre-B/A5 conduce la formarea asa
numitului receptor al celulei pre-B. Acest receptor va fi asociat cu moleculele Iga (CD79a) si IgB
(CD79b), care sunt legate printr-o legatura S-S una de cealalta. Impreuna cu p/V pre-B, 15 formeaza
asa numitul pre-BCR. Iga si Igf nu sunt implicate in legarea Ag-nului, ci a un rol in transmiterea
semnalului in interiorul celulei dupa legarea Ag-nului la nivelul paratopului. De aceea, Iga si 1lgB sunt
denumite molecule de transductie a semnalului.
In timpul etapelor precoce de dezvoltare ale celulelor B, acele celule care nu reusesc sa exprime pre-
BCR (deoarece nu reusesc sa isi rearanjeze de o maniera productiva genele pentru lanturile grele sau
pentru alte motive) mor prin apoptoza.
Celulele care exprima insa pre-BCR vor suferi in continuare un proces denumit „selectie pozitiva”,
mediat de semnale transmise prin pre-BCR.
Nu este inca foarte clar daca acest receptor intermediar trebuie sa lege liganizi sau doar simpla
expresie a receptorului conduce la diferentierea in continuare a celulelor B.
In stadiul pre-B, rearanjarile VDJ sunt stopate si, din acest moment, incep rearanjarile pentru lanturile
usoare. Prima optiune a celulei este reprezentata de lantul L k. Doar daca rearanjarile pentru lantul k
sunt ne-productive celula incearca rearanjari V-J pentru lantul A, principiul excluziei alelice fiind
respectat si in acest caz. De asemenea, TdT isi inceteaza activitatea.
Celulele B imature. In urmatorul stadiu de diferentiere, lanturile usoare sunt acum asamblate cu
lanturile grele pu si IaM monomerica poate fi acum formata si exprimata pe membrana celulara. O serie
de experimente au aratat ca LyB imature pot recunoaste si lega Ag, dar aceasta legare conduce la o
inactivare de lunga durata si nu la expansiune si diferentiere. S-a aratat de asemenea ca LyB imature
pot interactiona cu moleculele self din maduva osoasa, ceea ce din nou va conduce la inactivare.
Aceasta particularitate de interactiune este foarte importanta pentru dezvoltarea tolerantei la self in
lineajul celulelor B. Daca un LyB imatur este expus la o molecula self exprimata pe suprafata celulelor
din stroma medulara, limfocitele vor muri prin apoptoza (deletie). Daca insa LyB imature leaga Ag
solubile, celulele sunt inactivate, dar nu deletate (sunt anergizate). Inactivarea LyB imature
autoreactive se numeste „selectie negativa”.
Exista insa si o a treia posibilitate, oarecum neasteptata si anume aceea de a apela la noi rearanjari,
prin utilizarea genelor ramase. Fenomenul este denumit „editare” si poate conduce la o noua
specificitate care sa „salveze” LyB imature de la inactivare.
Celulele B mature. Ultimul stadiu de dezvoltare este limfocitul B matur. Acest stadiu apare
predominant in maduva osoasa, dar poate sa se produca si in organe limfoide secundare. Caracteristica
acestei etape este co-expresia de IgM si IgD, lucru posibil ca urmare a unei modificari in procesarea
ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar, ceea ce va permite productia a doua mARN, una
codand pentru forma membranara a lantului vu si cealalta pentru forma membranara a lantului 5.
Semnalele care conduc la diferentierea celulelor IeM pozitive la celulele IgM+, IgD+ nu sunt
cunoscute.
CELL Ig EXPRESSED

— Lymphoid cell None

|Exprenioa of B220

Pro-B cell None

| erectia gene rearrangement

Bone MarroW | prop cell O u Heavy chain + surrugate light chain

Pee genc rearrangement

immature B cell 6 milgM

cane in RNA processing

= Mature B cell 6 mlgeM + mlgD

Antigen stimulation
> sita zi |
-
Activated B cell „GE Mostly mlg ot various isotypes

Peripheral lymphoid organs

Class swiching and dilferentiation

———— Plasma cells Că Mostly secreteu Ip, Of various isotypes

— > Memory Bcelis 9 mlg, ot various isotypes

Multi factori transcriptionali actioneaza in timpul dezvoltarii celulelor hematopoietice. Pana in

prezent, au fost identificati cel putin 12 care joaca un rol in dezoltarea celulelor B: E2A, EBF (early B
cell factor), BSAP (B cell specific activator protein), Sox-4.
Soarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG-l si nu pot produce rearanjari DJ, dar nu pot exprima
nici 45. Toti acesti factori transcriptionali ar putea juca un rol nu numai in dezvoltarea celulelor B in
fazele precoce, dar ar putea juca roluri esentiale in chiar orientarea catre lineajul B.
Daca gena Pax-5 este facuta KO (gena al carei produs este factorul de transcriptie BSAP) se ajunge la
blocarea dezvoltarii celulelor B. Situsurile de legare ale BSAP se gasesc la nivelul promoter-ilor unor
gene caracteristice ale limfocitelor B, inclusiv V pre-B si A $ si la nivelul „enhancer-ilor” genelor
constante. Aceasta arata ca BSAP joaca un rol si dincolo de stadiile precoce de dezvoltare.
Acest factor este exprimat si la nivelul sistemului nervos central, iar absenta sa duce la defecte severe
de dezvoltare a creierului.
Desi situsul exact de actiune al Sox-4 nu este cunoscut, acest factor afecteaza stadiile precoce.
 Dezvoltarea limfocitelor T si B (limfopoieza)

Hematopoieza este initiata in sacul vitelin, dar, pe masura ce procesul de embriogeneza avanseaza,
aceasta functie este preluata de catre ficatul fetal si, in final, de catre maduva hematopoicetica.
Limfocitele care vor rezulta in etapele precoce de viata intrauterina in tesuturi hematopoietice
primitive sunt diferite de cele care deriva din maduva hematogena si vor migra la nivelul epiteliilor si
mucoaselor. Astfel de celule limfoide, care vor reprezenta la organismul adult doar o minoritate, vor
participa la raspunsurile sistemului imun innascut.
Celulele stem hematopoietice care vor da nastere „elementelor figurate” ale sangelui sunt multipotente
si au capacitatea de a „insamanta” alte organe. În plus, aceste celule au o capacitate practic nelimitata
de a se auto-reinnoi, astfel ca un organism poate fi protejat impotriva efectelor letale ale iradierii prin
injectarea de celule stem care vor repopula sistemele mieloid si limfoid. Totusi, capacitatea de
autoreinnoire nu este absoluta si descreste odata cu varsta, in paralel cu o scurtare a telomerilor si o
reducere a telomerazei (enzima care repara scurtarea cromosomilor — fenomen care altminteri s-ar
produce dupa fiecare diviziune celulara). Celulele stem hematopoietice multipotente se vor diferenţia
iniţial în celule stem mieloide şi celule stem limfoide. Acestea din urmă, fie vor fi reţinute la nivelul
măduvei osoase şi se vor diferenția în limfocite B, fie vor migra, datorită acţiunii unor factori
chemotactici, la nivelul timusului şi se vor diferenția în limfocite T. Măduva osoasă şi timusul sunt
organele limfoide primare, la nivelul cărora este desăvârsita formarea majorităţii limfocitelor B şi
respectiv T, până la stadiul in care acestea sunt mature şi functionale, deci exprimă si un receptor
pentru antigen complet şi corect format. Producţia de limfocite T este mult diminuată la adult, în
schimb limfocitele B sunt produse în continuu.

Dezvoltarea limfocitelor T

La început, timusul e doar un rudiment derivat din a 3-a şi a 4-a pungă faringeală. În a 6-a săptămână
de sarcină, invazia celulelor dendritice, a macrofagelor şi a unor precursori T transformă această
glandă într-un organ limfoid primar. Adevarata migraţie a progenitorilor celulelor T către timus va
avea loc însă începând cu a 8-9-a săptămână de sarcină. Precursorii T suferă o maturaţie rapidă la
nivelul timusului, care devine astfel locul celei mai intense activităţi mitotice din tot organismul. După
20 de săptămâni de sarcină, limfocitele T mature încep să migreze către organele limfoide secundare.
În SCID (Severe Combined Immunodeficienecy — imunodeficiența severă combinată), timusul nu
reuşeşte să devină un organ limfoid primar.
Rolul timusului era necunoscut înainte de anul 1960, când Jacques Miller şi colaboratorii săi au
observat, în cadrul unor experimente care vizau virusuri ce induceau limfoame şi leucemii la şoareci,
că timectomia conducea la infecţii generalizate şi la moartea animalelor, inclusiv ale celor din grupul
de control. Simptome similare au fost ulterior descrise în cazul aşa numiţilor şoareci „nuzi”. Aceştia
prezintă o mutație autosomală recesivă nu/nu, responsabilă pentru blocarea dezvoltării foliculilor
piloşi, dar şi pentru dezvoltarea timusului!. Nu în ultimul rând, importanţa timusului în imunitate a fost
subliniată şi de sindromul DiGeorge, descris pentru prima oară in 1954, afecţiune în care s-a
demonstrat că, printre alte malformații, timusul este hipoplazic sau chiar aplazic”.

Diferentierea limfocitelor in timus se produce de-a lungul intregii vietii unui individ, dar dimensiunea
timusului scade la mamifer odata cu pubertatea (si astfel si limfopoieza limfocitelor T se reduce
dramatic), probabil datorita sintezei de hormoni steroizi.

Timusul este un organ retro-sternal bilobat, fiecare lob fiind, la randul sau, organizat intr-o serie de
lobuli. Stroma timica este formata din celule epiteliale dendritice alcatuind o retea tri-dimensionala, iar

' Şoarecii nuzi prezintă o mutație a genei care codează pentru factorul de transcripție Foxn 1, responsabil pentru
dezvoltarea celulelor epiteliale dendritice corticale şi medulare. Aceasta mutatie este foarte rara la om si se
asociaza, pe langa imunodeficienta, cu alopecie congenitala si distrofie a unghiilor.
* Sindromul sau boala DiGeorge apare ca urmare a unei deletii la nivelul CRS 22q11 si este caracterizat prin
malformatii faciale, cardiace si endocrine, la care se adauga imunodeficienta generata de afectarea timica.
printre aceste celulele se gasesc limfocitele T in dezvoltare; astfel, timusul este un organ limfo-
epitelial. Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticala si una medulara, separate prin asa
numita jonctiune cortico-medulara. Celulele epiteliale dendritice din regiunea corticala si cele din
regiunea medulara sunt diferite atat dpdv morfologic (lungime si latime a dendritelor) cat si dpdv al
moleculelor sau cantitatii de molecule exprimate. Se remarca de asemenea ca celulele epiteliale ale
medularei, celulele din regiunea subcapsulara si cele perivasculare prezinta molecule comune,
distincte insa de moleculele exprimate de celulele epiteliale corticale. Jonctiunea cortico-medulara este
in schimb populata cu celulele derivate din maduva hematogena, cum ar fi macrofagele „santinela”
sau celulele dendritice interdigitate (celule prezentatoare de antigen), acestea din urma fiind de
asemenea prezente si in medulara.
În regiunea externă a cortexului se găsesc aşa numitele „celule doică”, celule de origine epitelială,
care au capacitatea de prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite, împreună cu
care formează complexe multicelulare. In regiunea medulară se găsesc în schimb „corpusculii
Hassal”, formaţi, cel mai probabil, din aglomerarea celulelor epiteliale degenerate.
Natura distinctă a celor două compartimente, corticala şi medulara, este subliniată şi de atrofia
selectivă indusă de un număr de factori: organotina acţionează primordial asupra celulelor T imature
corticale; dioxina acţionează asupra unui receptor prezent pe suprafaţa celulelor epiteliale corticale;
ciclosporina A determină atrofia elementelor medulare, blocând diferențierea celulelor T corticale în
celule T medulare; în schimb, prin producția de 20a-hidroxil steroid dehidrogenază, limfocitele T
medulare sunt relativ rezistente la acţiunea steroizilor.

Interactiunea dintre celulele stromale timice si celulele T in formare este esentiala pentru dezvoltarea
acestora din urma, dar aceasta interactiune este de asemenea vitala si pentru celulele epiteliale.
Fibroblastele, a căror organizare tridimensională s-a dovedit de asemenea critică pentru dezvoltarea
timocitelor, sintetizează produşi precum fibronectina, colagenul şi laminina. Aceştia sunt, probabil,
responsabili pentru formarea unor structuri la nivelul cărora să se poată concentra factori solubili,
dintre care se remarcă interleukina-7 (IL-7). Există, de asemenea, interacțiuni subtile între proteinele
matricii extracelulare şi o varietate de molecule de adeziune (integrine) prezente pe suprafața unor
subpopulaţii de limfocite, molecule produse prin „„matisare” (splicing) diferenţiata şi glicozilare post-
translațională. O menţiune specială se adresează receptorilor Notech 1 de pe suprafața timocitelor,
pentru care celulele stromale furnizează o serie de liganzi. Prin asocierea directă cu o serie de factori
transcripţionali, Notch 1 stimuleaza dezvoltarea limfocitelor T şi inhibă dezvoltarea limfocitelor B.
Semnalizarea prin Notch induce expresia factorilor transcriptionali GATA-3 si TCF1 (T cell factor-l),
fiecare dintre acestia fiind necesari pentru dezvoltarea limfocitelor. Astfel, TCFI si GATA-3 impreuna
initiaza expresia CD3 si RAG-l. Cu toate acestea, TCF-l si GATA-3 nu sunt suficiente si blocarea
programelor de diferentiere alternativa necesita factorul transcriptional Bel 11b.
Dezvoltarea timică impune şi interacțiuni cu mediatori non-timici. Aceştia sunt reprezentaţi de
citokine (interleukine, CSF-uri, IFNy). Rearanjările genice intracelulare şi interacţiunile intercelulare
din timpul proceselor de selecţie (procese ce vor fi descrise mai jos), acompaniate de moarte celulară
sau supravieţuire şi proliferare, sunt reglate atât de hormonii timici cât şi de interleukine.
Pe lângă toate aceste elemente structurale, trebuie menţionată lamina bazală care separă spaţiile
epiteliale şi perivasculare şi care este denumită bariera hemato-timică. Rolul ei critic este acela de
împiedica pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei timice şi astfel de a preveni
contactul dintre antigenele circulante şi limfocitele T imature.

Timusul joaca si rol de glanda, celulele epiteliale fiind capabile de a sintetiza o serie de peptide
(hormoni), care par sa joace un rol in diferentierea celulelor T, in sensul stimularii aparitiei unor
molecule pe suprafata acestora. Dintre acesti hormoni, patru au fost complet caracterizati, cunoscandu-
se inclusiv secventa lor: timulina, a, timozina, f4 timozina si timopoietina (si pentapeptidul sau
activ TP-5). Dintre acestia, doar timopoietina si timulina au origine exclusiv timica. Timulina (un
nonapeptid zinc-dependent) tinde, pe de o parte, sa normalizeze balanta raspunsurilor imune prin
restabilirea aviditatii anticorpilor si productiei de anticorpi la soarecii batrani, iar pe de alta parte
stimuleaza activitatea supresorie la animalele cu anemie hemolitica autoimuna indusa cu ajutorul
eritrocitelor cross-reactive de sobolan. Timulina poate fi astfel privita ca un adevarat hormon,
actionand la distanta de timus ca un adevarat imunoreglator fiziologic, care contribuie la mentinerea
homeostaziei limfocitelor T.

Timusul are o inter-relatie complexa cu sistemul nervos (inclusiv prin intermediul unei axe ce îl leagă
direct de glanda pituitara), fiind foarte bogat inervat, atat cu fibre colinergice cat si adrenergice. In
plus, celulele epiteliale medulare, celulele subcapsulare, perivasculare si celulele doica sunt capabile
sa sintetizeze oxitocina, vasopresina si neurofizina. Stress-ul acut conduce la o scadere dramatica a
numarului de celule T din cortex si la o crestere a numarului de celule epiteliale care exprima atat
markeri corticali cat si medulari (probabil celule stem epiteliale intratimice). Distrugerea celulelor T
corticale se datoreaza, cel putin partial, actiunii citolitice a steroizilor;, limfocitele T medulare fiind, asa
cum mentionam anterior, relativ rezistente la actiunea steroizilor ca urmare a 20a-hidroxil steroid
dehidrogenazei.

Evoluţia timusului
Timusul uman este pe deplin dezvoltat la nastere şi cântăreşte aproximativ 10 g. Există două curente
de opinie, semnificativ diferite, referitoare la evoluţia timusului odată cu înaintarea în vârstă. După
unii autori, la om, involuţia timică începe după primele 12 luni de viaţă, reducându-se cu cca. 3% pe
an până la vârsta mijlocie şi cu cca. 1% pe an de aici încolo. După alţi autori, timusul urmeaza o
perioadă de creştere continuă până la vârsta de 2 ani, când va atinge un platou şi va începe din nou să
crească între 7 şi 12 ani. La această vârstă, greutatea timusului se va fi dublat, căpătând totodată forma
îngustă şi alungită cunoscută.
Începând de la pubertate, va începe un proces de înlocuire progresivă a majorităţii spaţiilor
perivasculare cu ţesut adipos şi fibros, astfel că în jurul vârstei de 50 de ani, grăsimea reprezintă mai
mult de 80% din totalul volumului timic. Ca urmare, timusul îşi schimbă aspectul macroscopic şi
dintr-o glandă de culoare gri-roz se transformă într-o masă gălbuie, care ar fi dificil de identificat în
ansamblul grăsimii mediastinale fără ajutorul capsulei. După această vârstă, procesul de modificare
continuă într-un ritm mult mai lent.
Pierderea țesutului glandular este descrisă ca „involuţie” şi conduce la păstrarea unui minimum de
ţesut cortical şi medular. Dimensiunea organului nu este elocventă pentru acest fenomen, ca urmare a
înlocuirii cu ţesut adipos. Diminuarea celularităţii se produce în special datorită faptului că timocitele
dublu negative” sunt împiedicate să mai prolifereze şi apoi să se diferenţieze, ceea ce are drept
consecinţă (şi explică) scăderea diversităţii repertoriului TCR pe măsură ce organismul înaintează în
vârstă. Ceea ce s-a putut dovedi experimental cu claritate a fost faptul ca involuția timica nu se
datorează influxului unui număr mai mic de progenitori ai limfocitelor T şi nici unui defect intrinsec al
acestora.
Procesul de involuţie este un proces controlat/reglat prin intermediul a numeroşi hormoni gonadali,
corticosteroizi şi timici, precum şi a unui set de citokine. Experimental, s-a putut demonstra ca
involuţia timică nu este un proces intrinsec şi nici ireversibil, ci este rezultatul unor dereglări
progresive ale interacțiunilor neuroendocrine-timice (inclusiv pe axa glanda pituitară-timus), ce
apar odată cu înaintarea în vârstă. Dezvoltarea timusului şi îmbătrânirea sa sunt probabil influențate de
hormonul de creştere din glanda pituitară, care este controlată, la rândul ei, de hipotalamus. Semnalele
pozitive iniţiale, recepționate de la hipotalamus după naştere, se vor diminua odată cu înaintarea în
vârstă, conducând la atrofierea timusului. Cel puţin teoretic, procesul ar putea fi reversat cu GH, TSH,
T3, 14 şi LH-RH. Micromediul timic este semnificativ afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-
2, IL-3 şi IL-7, această din urmă citokină fiind probabil implicată în stimularea expresiei bcl-2,
necesară timocitelor care încearcă să producă primul lanţ al TCR-ului. Expresia altor citokine, precum
LIF (leukemia inhibitory factor), IL-4, IL-5 sau IL-6, pare să crească odată cu înaintarea în vârstă.
Timusul adult pare să deţină în continuare capacitatea de a contribui la producerea de limfocite T. Date
recente arată că timusul funcţionează normal chiar şi în a şasea decadă de viaţă, după cum există
dovezi chirurgicale care atestă absenţa unei involuţii complete a timusului chiar şi la bătrâni. În plus,
este important de menţionat că timusul adult reţine capacitatea de a stimula recuperarea limfocitelor T
după transplantul medular şi este responsabil pentru recuperarea acestora după chimioterapia
oncologică sau anti-retrovirală administrată pacienților HIV-pozitivi.

* Noţiunea de timocit dublu negativ va fi explicată în subcapitolul dedicat formării limfocitelor T.

Totuşi, timectomia la adult, spre deosebire de cea survenită la vârste mici, nu are urmări dramatice
pentru sistemul imun. O ipoteză care a fost avansată în acest context se referă la posibilitatea ca în
viața adultă alte organe limfoide să preia, cel puţin parţial, rolul timusului. O altă explicaţie se referă la
mecanismul homeostatic prin intermediul căruia numărul de limfocite este menţinut în limite normale,
chiar în absenţa timusului adult. Scăderea efluxului de limfocite T din timus le va obliga ca în
periferie, atunci când răspund la antigen, să prolifereze mult mai mult, astfel că limfocitele cu
memorie se vor afla aproape de limita lor replicativă.
La vârste înaintate, se constată însă ca această capacitatea de răspuns a limfocitelor T din circulaţia
periferică este mai scăzută ca urmare a diferenţelor de expresie a unor varii molecule, transmiterii de
semnale, producţiei de citokine etc.

Formarea limfocitelor T

Dezvoltarea LyT in timus este un proces complex, multistadial. Celulele stem limfoide migreaza din
maduva osoasa in timus in a 8-a sau a 9-a saptamana a sarcinii. Precursorii T sufera o maturatie rapida
la nivelul timusului, care devine astfel locul celei mai intense activitati mitotice din tot organismul.
Dupa 20 de saptamani de sarcina, LyT mature incep sa migreze catre organele limfoide secundare.
LyT in dezvoltare poarta numele de fimocite. Ele se vor afla in contact permanent cu celulele epiteliale
care formeaza stroma timica. Initial, celulele stem limfoide vor ajunge in sinusul subcapsular iar de
aici isi vor incepe drumul care va strabate mai intai corticala apoi jonctiunea cortico-medulara si
medulara.
Outer cortex
 O EHematopoielic
stem cell qisc) |
| 9: i |

Precursor |

moca | mteraten |
| | Y
rm AZS
Dendatic cell,
B cell. NK
7 TCRB locus rearrangemeni,
proliferatian
DN2
Eariy + rada T-cell
cum mitmeni

D
CONCA
| 05 A Ema
Y
i
B-selection, proiiferalion A PiPmace
Ok

| Tema (E SP

RE
4 (Ok en: ne op st

Posiuive and “ Cotica faca,

_— OSingle positive”Os net

(SP) MEL, NKI.I
3 : aud

ema | 1 RE AI INee ((cat LU

noa migratie
heripheral 9
tissues

Precursorii celulelor T care ajung in timus din maduva osoasa prin vasele de sange iau contact cu
liganzii Notch, care au expresie crescuta la nivelul celulelor epiteliale si incep, in cortexul extern, un
proces de proliferativ. La începutul formării lor, timocitele sunt denumite dublu negative (DN)
deoarece nu exprimă nici una dintre moleculele co-receptor. Timocitele DNI1 (progenitori timici) sunt
primele care patrund in timus si pastreaza capacitatea de diferentiere in multiple tipuri celulare.
Exprima c-kit (CD117) receptorul pentru Stem Cell Growth Factor (SCGF);, CD44 (o molecula de
adeziune, dar nu si CD25, care este lantul a al IL-2R. De asemenea, celulele exprima CD34 si este
prezenta enzima TdT. Odata ce intalnesc micromediul timic si devin rezidente in corticala,
prolifereaza si exprima CD25, devenind timocite DN2 (pro-T). Urmeaza expresia moleculelor CD2 si
CD7, apoi sunt exprimate moleculele CD1, CD5 si CD3. Tot in aceasta etapa incep rearanjarile pentru
TCR-y, 5 si PB. La sfarsitul stadiului DN2, precursorii T sunt pe deplin angajati pe lineajul T iar
expresia de c-kit si CD44 incepe sa scada. Celulele aflate in tranzitie catre stadiul DN3 (pre-T precoce)
isi continuua rearanjarile TCR-y, $ si P si vor trebui sa ia o decizie in ce priveste alegerea unui TCRI
sau 2.
Genele f si y incep sa se rearanjeze, mai mult sau mai putin simultan. Daca genele y sufera o
reasortare productiva, incepe si rearanjarea genelor 5. Daca atat genele pentru lanturile y cat si cele
pentru lanturile 5 sunt rearanjate productiv, cu alte cuvinte transcriptia poate avea loc si are loc sinteza
lanturilor, alte rearanjari nu vor mai avea loc si acele timocite vor ramane 5 si se vor dezvolta, pe o
cale diferita, in celule DN, CD3+ TCR y5. Mai puţin de 5% dintre timocite ajung la rearanjări
productive ale genelor TCR y şi 5 care să le permită să evolueze astfel încât să se formeze limfocite T
Vă.
Majoritatea timocitelor DN aleg insa o alta cale de dezvoltare. Daca rearanjarile y si/sau $ nu sunt
functionale, vor continua rearanjarile Ș Celulele se opresc din proliferare si incep sa-si rearanjeze mai
intai genele D], simultan pe ambii CRS, apoi procesul de rearanjare V-DJ va continua, conform
procesului de excluzie alelica, doar pe unul dintre cei doi CRS. Acele celule care nu reusesc sa ajunga
la rearanjari productive vor muri. Celulele care reusesc insa, vor incepe productia acestui lant. Aceste
timocite DN se numesc pre-T. Lantul f va fi asociat pe membrana cu o glicoproteina cu o GM de
33kDa, numit lant pre-Ta si, impreuna cu lantul B si molecula CD3 vor forma receptorul celulei pre-
T (pre-TCR) (stadiul DN3). Nu este inca foarte clar daca semnalul necesar pentru diferentierea in
continuare a celulei provine din interactiunea pre-TCR cu liganzi necunoscuti sau daca simpla
exprimare pe suprafata a acestui receptor surogat este suficienta. A doua ipoteza ramane favorita, dat
fiind faptul ca lantul pTa conduce la dimerizarea pre-TCR in absenta unui ligand, iar consecinta ar fi
un semnal transmis prin complexul CD3, care activeaza /ck (o PTK).
Transductia semnalului prin pre-TCR are cateva efecte. Odata ce celula a ajuns la o rearanjare TCRP
productiva sunt suprimate alte reanjari ale lanturilor B-TCR (componenta a fenomenului de excluzie
alelica). Sunt astfel selectate acele timocite care exprima lantul f pentru o expandare si maturare
ulterioara. Din acest moment pot fi declansate rearanjarile pentru lantul a. Acele timocite DN3 care au
suferit o rearanjarea TCR-P productiva si care astfel s-au angajat in productia unui TCR2, pierd si
expresia CD25 si se vor maturiza mai departe in celule CD4+ CD8+ (dublu pozitive - DP) .
Odata ce semnalul a fost transmis prin pre-TCR au loc urmatoarele evenimente:
1. Maturarea catre stadiul DNA4 (c-kit”"/ -CD44-CD25-) (pre-T tardiv)
2. Proliferarea rapida in corticala subcapsulara
3. Suprimarea altor rearanjari ale genelor TCRB (excluzie alelica)
4. Diferentierea catre stadiul CD4+ CD8+ (dublu pozitiv, DP)
5. Stoparea proliferarii
6. Initierea rearanjarilor TCRa

(a) Pre-TCR (DN3, DN4, DP)

Pre-Ta TCR B

Cell becomes CEA Stops additional

permissive for > TCR B-chain locus
TCR a-chain locus rearrangemenis
rearrangement i (allelic exclusion)
Stimulates Stimulates
expression proliferation
of CD4 and
CD8 coreceptors
In timpul fazei proliferative, rearanjarile pentru TCR a nu pot apare, desi atat genele RAG-I si RAG-2
sunt active dpdv transcriptional. Rearanjarea a nu poate avea loc in aceasta etapa deoarece proteinele

* Există un „silencer” TCRy, cu un rol esenţial în dezvoltarea limfocitelor Tof.

* Limfocitele Ty5 şi respectiv af se formează urmând căi de dezvoltare distincte. Majoritatea limfocitelor Ty5
vor părăsi timusul în stadiul DN. Cele care ajung în stadiul simplu pozitiv sunt CD8+.
RAG-2 sunt degradate rapid in celulele care prolifereaza. Aceasta faza proliferativa contribuie la
diversitatea limfocitelor T prin generarea de clone cu un singur lant f rearanjat. Ulterior, aceste lanturi
B vor fi asociate cu diferite lanturi a.
La un moment dat, proliferarea timocitelor DP se opreste si nivelul de RAG-2 creste. In acest moment,
incep rearanjarile genelor a, iar acele timocite care vor ajunge la rearanjari productive vor fi capabile
sa exprime pe suprafata un TCR ap complet format, chiar daca la nivele scazute (TCR"). Timocitele
sunt in continuare DP si se gasesc la nivelul corticalei profunde. In acest stadiu de dezvoltare, expresia
CD44 si CD25 s-a pierdut complet.
De aici incolo, aceste celule vor suferi o serie de procese complexe, cunoscute sub numele de selectie
pozitiva si negativa. Nu este clar daca timocitele y5+ sufera procese similare inainte de a parasi
timusul.

i Les
Mara
Bone
az
ee
MRI

Procesele de selectie
Timocitele DP sunt celule mici, neproliferante, la nivelul cortexului profund si reprezinta cea mai
numeroasa populatie celulara din timus (cca 80% dintre celule). Sunt primele timocite care exprima un
complex TCR/CDR matur si complet functional, astfel ca sunt si primele celule care sufera procese de
selectie.
Selectia pozitiva
Rolul acestui proces de selectie este acela de a înlătura atat limfocitele care prezintă un TCR
nefuncţional, in sensul că nu sunt capabile să recunoască moleculele MHC self, cât şi limfocitele care
recunosc complexele MHC/peptid self. Soarta timocitelor este decisă de nivelul semnalului
recepționat, care, la rândul lui, este dat de forța globală a interacțiunii (aviditate), la care contribuie nu
doar receptorul pentru antigen, ci şi un întreg set de molecule accesorii. O aviditate moderată asigură
disocierea în timp util a timocitelor, ceea ce împiedică asamblarea unui complex de semnalizare
complet, dar asigură totuşi un nivel de semnalizare care să conducă la transcripţia de gene responsabile
pentru salvarea şi inducerea proliferării celulelor respective. Este posibil de asemenea ca celulele
epiteliale corticale să exprime şi un set de molecule accesorii responsabile pentru transmiterea şi/sau
modelarea unui semnal necesar pentru supravieţuire.
Acele timocite DP care recunosc şi leagă cu o forță moderată moleculele MHC 1 sau II vor fi
„selectate pozitiv”. Astfel, procesul de selecție pozitivă asigură „restricţia MHC”, cu alte cuvinte,
capacitatea TCR de a interacționa doar cu molecule MHC self. Dacă însă receptorii timocitelor se
leagă cu o aviditate crescută la complexele MHC/peptide şi rata de disociere este scazută, atunci va fi
transmis un semnal puternic şi clonele respective vor fi deletate prin apoptoză. Procesul de selectie
pozitiva are loc la nivelul corticalei profunde si implica interactiuni ale timocitelor DP, TCR* cu
celulele epiteliale corticale.
Consecinta acestui fenomen denumit restrictie MHC, va permite LyT sa recunoasca Ag-nele
prezentate doar in contextul MHC-urilor self. Astfel, pentru restul vietii sale, un LyT (nu numai in
timus, dar si in periferie) va raspunde la un Ag doar daca acesta este legat de tipul de molecula MHC
pe care l-a intalnit (in acest stadiu de dezvoltare) in timus.
Numarul celulelor care poseda un receptor corespunzator din acest punct de vedere este mic si, ca
urmare, o serie din celulele care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea sa isi reia rearanjarile
pentru lantul a. Daca noua rearanjare va fi productiva, exista potentialul de a conduce la o noua
specificitate. Acest fenomen este denumit „editare” iar timocitul caruia i se ofera aceasta sansa va
trebui sa treaca din nou prin procesul de selectie pozitiva. Daca celula nu reuseste sa produca un TCR
corespunzator, va muri prin apoptoza in decurs de 3-4 zile.
Selectia pozitiva conduce din nou la proliferare, la expansiunea timocitelor DP, ca si la stoparea
transcriptiei genelor RAG-1 si RAG-2, astfel incat si rearanjarile pentru TCR sunt oprite.
Selecţia pozitivă reprezintă totodata şi un moment crucial de evoluţie a timocitelor, în sensul că
acestea se vor diferenția în celule simplu pozitive (SP). Maniera exactă în care se realizează inhibarea
expresiei unuia dintre co-receptorii CD4 sau CD8 nu este cunoscută şi există mai multe modele care
încearcă să explice acest fenomen.
Modelul stochastic susţine că procesul de pierdere a moleculelor CD4 sau CD8 în cursul selecţiei este
unul aleatoriu. În contrast, modelul instructiv susține că dacă, de exemplu, TCR-ul leagă un peptid
prezentat de o moleculă MHC I, este angajat şi co-receptorul CD8 care transmite un semnal
responsabil pentru inhibarea expresiei CD4.
Specificitatea TCR-urilor de pe suprafata timocitelor care au supravietuit selectiei pozitive este
diversa. Unele TCR-uri au recunoscut MHC I, altele MHC II; in plus, unele sunt capabile sa
recunoasca peptide self, prezentate in cupele acestor MHC-uri, altele nu.
Pentru a impiedica patrunderea LyT cu potential autoreactiv in periferie, timocitele DP sufera un nou
proces de selectie.

Selectia negativa
Acest proces are loc prin interactiunea timocitelor DP cu celulele de origine hematopoietica de la
nivelul jonctiunii cortico-medulare: macrofage santinela, celule dendritice interdigitate si continua in
medulara, sub influenta celulelor epiteliale.
Un timocit care exprima TCR capabil sa recunoasca cu prea mare afinitate combinatia MHC-peptid (in
timus toate peptidele din cupele MHC sunt self) este deletat prin apoptoza (deletie clonala). Astfel, din
aceste procese de selectie vor supravietui doar acele LyT care au o afinitate potrivita pentru MHC self
si recunosc Ag care nu sunt self. Eliminarea prin procesul de selectie negativa a timocitelor care poarta
receptori de mare afinitate pentru molecule MHC self singure sau pentru Ag self prezentate de MHC,
conduce la toleranta fata de self. Deoarece procesul are loc in timus, este denumit /o/eranta centrala.
Acest proces nu este perfect; va continua in periferie, dar aici vor fi implicate mai degraba alte
mecanisme decat inducerea apoptozei celulelor”.

* Migarea catre medulara a timocitelor care au fost selectate pozitiv depinde de expresia receptorului pentru
chemokine CCR7. Timocitele care nu exprima CCR7 nu reusesc sa intre in medulara. Cu toate acestea, ele
continua.sa se matureze si sunt exportate in periferie, dar conduc la aparitia de autoimunitati, ceea ce dovedeste
importanta medularei in eliminarea clonelor de limfocite T autoreactive.
” Diferentierea timocitelor mai poate fi influentata de superantigene. Deoarece determina interactiuni de inalta
afinitate cu TCR-ul, acestea vor induce selectia negativa a timocitelor DP. Generarea continua de celule T face
ca o astfel de situatie sa nu aiba repercusiuni clinice.
Timusul, mai exact celulele epiteliale medulare, au capacitatea iesita din comun de a exprima si
prezenta proteine exprimate la nivelul intregului organism. Citokeratinele şi mielina sunt exprimate la
nivelul celulelor care formează stroma timica. A fost identificat ARN-ul care codează pentru o serie de
molecule membranare şi secretate (inclusiv hormoni), factori de transcripție etc. Acest lucru este
posibil ca urmare a expresiei unei proteine denumite AIRE (Autoimmune Regulator), care permite
celulelor sa exprime, sa proceseze si sa prezinte proteine caracteristice unor anumite organe sau
tesuturi. Mutatia genei AIRE conduce la o autoimunitate denumita APSI - autoimmune
polyendocrinopathy syndrome, sau APECED. Mecanismul de actiune al AIRE nu este pe deplin
elucidat, fiind probabil parte a unui complex transcriptional care faciliteaza exprimarea unor gene
specifice de tesut prin reglarea procesului translational, dar si a impachetarii cromatinei. Ca urmare,
celulele epiteliale medulare pot sintetiza proteine care nu sunt in mod obisnuit exprimate in timus, le
pot procesa si prezenta cu ajutorul MHC. Acest aspect este deosebit de important, mai ales in
contextul prezentarii peptidelor in cupa MHC I si al selectiei negative a limfocitelor CD8+. In plus,
celulele dendritice si macrofagele din vecinatate pot fagocita celulele epiteliale medulare, pentru ca
apoi sa prezinte peptide in cupa MHC II si sa medieze selectia negativa a timocitelor CD4+.
In afara deletiei clonale, au fost propuse si alte mecanisme, printre care:
- arestarea” clonala: timocitele care exprima receptori anti-self sunt impiedicate sa se mai
matureze
- anergia clonala: celulele autoreactive sunt inactivate
- editarea clonala: celulele autoreactive primesc o a doua, sau chiar a treia sansa sa-si rearanjeze
genele TCRa.
Fiecare dintre aceste mecanisme are suport experimental, dar deletia clonala ramane mecanismul
princeps al selectiei negative.

Timocitele SP sunt reţinute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce induce o nouă
proliferare. Totodată, celulele ajung la deplina maturitate şi astfel vor putea fi exportate în periferie ca
limfocite mature, naive, în stadiul Go al ciclului celular.
Selectia pozitiva va conduce la cresterea expresiei factorului transcriptional Foxol, care, prin
intermediul K1f2, creste expresia SIPR sphingosine-l-phosphate receptor, esential pentru ca celulele T
sa poata parasi timusul. Totodata, Foxol creste expresia de IL-7R, citokina IL-7 fiind esentiala pentru
supravieturea celulelor T mature. De asemenea, Foxol stimuleaza expresia de CCR7 prin intermediul
caruia traficul limfocitelor T mature este directionat catre ganglionii limfatici.
Acestea se vor indrepta catre organele limfoide secundare, unde vor popula ariile T-dependente. Din
timus vor pleca valuri succesive de limfocite T, într-un ritm care este mult mai alert la vârste tinere,
procesul menţinându-se însă şi la vârsta adultă, când, la nivelul timusului, pot fi identificate în
continuare timocite aflate în toate stadiile de dezvoltare.
Celulele T mature care parasesc timusul sunt denumite recent thymic emigrants (RTEs). Aceste
celule nu sunt la fel de functionale ca celulele naive din periferie, deoarece nici nu prolifereaza la fel
de puternic si nici nu produc atat de multe citokine odata stimulate prin intermediul TCR-ului, dupa
cum nici expresia unor markeri, printre care si IL-7R, nu este la fel de insemnata. Se sugereaza ca
interactiunea cu o serie de molecule din organele limfoide secundare va fi cea care va conduce la
maturizarea lor finala.
Su ) At
II ME
SA a
i TRE
 Cell number

si
Se r

TCR affinity for self

| Intermediate |
Affinity too low | affinitv | AHinity too high
|
|
Î
|
Fail to be Positively Negatively
positively selected selected selected

“Death
|by neglecr” | Survive
i| Deleted

XP 0)60o 20050 200-508

Mici populatii de timocite DP se pot diferentia si in alte tipuri de celule T, ca urmare a unor reactii
autoreactive, de inalta afinitate.
- celule NKT
- limfocite intraepiteliale (IEL — intra-epithehal lymphocytes)
- limfocite T reglatoare (Treg)
Celulele NKT includ celule CD4+CD8- si celule CD4-CD8-. Exprima un TCR care include un lant
TCRa invariant (de unde si numele de iNKT). Acest receptor interactioneaza cu molecula CD! (0
molecula MHC-I-like), care prezinta glicolpide.
Celulele IEL, care se gasesc la nivelul suprafetelor mucoase, sunt in majoritate CD8+ si au, de
asemenea, o serie de caracteristici ale imunitatii nespecifice.
Celulele Treg sunt CD4+ si au rolul de a inhiba reactiile imune. Procesul de selectie negativa nu este
unul perfect, astfel ca, inevitabil, celule T autoreactive ajung sa paraseasca timusul si ajung in
periferie. Aici intervin mecanisme alternative de mentinere a tolerantei fata de self, printre care si
Treg.
Limfocitele T y5

-5% dintre limfocitele T folosesc receptorul y5. Aceste celule au un fenotip distinct fata de cele care
exprima TCR2 si, de asemenea, functioneaza diferit. Parasesc timusul in etapa DN, ca celule mature.
Daca ajung in stadiul SP, sunt CD8+.
Oarecum surprinzător, par să reprezinte populația majoritară de limfocite T din piele, epiteliul
intestinal şi epiteliul pulmonar. În piele reprezintă -1% din totalul celulelor; aceste celule sunt
denumite limfocite intraepidermale. Celulele y5 din epiteliul intestinal şi pulmonar sunt denumite
intraepiteliale. Spre deosebire de celulele af, cele y5 nu par să fie recirculate şi rămân fixate în
țesuturi.
Analiza receptorilor a demonstrat că un număr limitat de gene sunt folosite, iar diversitatea joncţională
ŞI regiunea N sunt absente.
S-a demonstrat că celulele y5 sunt capabile să se lege direct de un herpes-virus, fără să fie nevoie de
procesare şi prezentare, deci într-o manieră MHC ne-restrictată; de asemenea, se leagă de antigene
non-peptidice de pe suprafaţa micobacteriilor şi la PPD (Purified Peptide Derivative), într-o manieră
asemănătoare anticorpilor. Celulele y5 pot liza o serie de celule tumorale într-o manieră MHC ne-
restrictată. De asemenea recunosc lipide prezentate de catre molecule MHC neconventionale (CDI).
PPD prezintă o secvenţă similară cu cea a proteinelor de şoc termic ale mamiferelor (proteinele de şoc
termic sunt componente normale ale matricei mitocondriale). Aceasta sugerează că celulele y5 ar putea
avea rolul de a elimina celulele self deteriorate (stress celular), dar şi microbi.
Localizarea particulară a celulelor 75 în epitelii sugerează că sunt destinate să răspundă unor antigene
epidermice sau intestinale şi formează astfel un sistem de supraveghere la acest nivel, impreuna cu
celulele apararii nespecifice.
La aceasta se adauga si capacitatea lor de a secreta citokine (cu care pleaca din timus), capacitate pe
care celulele Taf o capata doar dupa contactul cu antigenul in tesuturile limfoide secundare.

a CD34? :

RAG-1
E RAG-2 CD2

.... zAP.70 | 00%

|
i Late
RAG-1
RAG-2
| negative în
N thymocyte ZAP-20

ăi RAG-1
| îmcsr .
Late
|ÎI cauta
Lck
"1 positive ZAP-70
thymocyte

Naive Lek
CD4 ZAP-70
Ț cell LKLF

CDA Lok
T cell ZAP.70

Eltector Tu17: IL-17

SDE, Tut: IFN-y

TA2: 1-4

Naive
CD8
T cell

Memory
CD8
Ț cell

Etiector IFN-y
CD8 granzyme
T cell pertorin
 NU
ALU
i

AN
i NN
1i4
ii
 Productive
allele 21

/
B cell ide
Ei AR
7 se
[Aude

Nonpriulucțive |
Nanpmductive alicie 22 >
allele =i

Nonproductive
allele 22

|
Cell death
Celulele B-1 si B-2

Exista un subset de celule B, numit B-l care apar in ontogenie inaintea celulelor B-2, grupul major de
limfocite B la om si la soarece. LyB-l apar in cursul dezvoltarii fetale, exprima IgM, dar aproape
deloc IgD si se remarca prin prezenta pe suprafata a moleculei CDS. Aceasta nu este indispensabila
pentru dezvoltarea LyB si reprezinta mai degraba un marker al LyTh. Celulele B-l se gasesc in
cantitati foarte mici in majoritatea organelor limfoide, fiind localizate cu predilectie in cavitatea
peritoneala si pleurala.
Desi nu cunoastem totul despre aceste celule, exista o serie de caracteristici care le deosebesc de setul
major de LyB. Daca in cursul vietii fetale celulele B-l se dezvolta din celulele stem limfoide, la
nivelul maduvei osoase, in viata postnatala aceasta populatie se reinnoieste prin proliferarea
extramedulara a unora dintre ele.
Populatia B-l raspunde destul de prost la Ag proteice, dar mult mai bine la carbohidrati.
Prezinta pe suprafata IgM, dar celulele nu sufera hipermutatii somatice si nici comutari de clasa. Ca
urmare, Ac-ii produsi de aceste celule sunt de mica afinitate si nu sunt totdeauna capabili de o stricta
specificitate (polispecifici). Repertoriul lor restrans le permite sa faca fata unui numar redus de
patogeni, cu care organismul se intalneste mai frecvent in viata precoce.
LyB CD5+ nu necesita ajutorul LyTh si sunt responsabile, in buna masura, pentru nivelul de IgM din
serul normal. De asemenea, se pare, aceste celule sunt responsabile pentru producerea asa numitilor
„Ac naturali”, descrisi de Niels Jerne in teoria sa (Teoria Selectiei Naturale). O parte din acesti Ac
naturali joaca un rol important in formarea retelei Id-anti Id in absenta Ag-nului. Datorita
polispecificitatii lor, o parte dintre ei sunt capabili sa se lege la structuri self, fara sa antreneze
distructia acestora, ci din contra, ajutand, se pare, la mentinerea imaginii self-ului. Pe de alta parte,
foarte multe din leucemiile limfocitice cronice (CLL) apar din acest subset.
 ANI IGEN INDEPENDENT

38 î
3 a

Săas EȘE
ggai
 Procesarea şi prezentarea Ag-nului

Multă vreme s-a crezut că atât limfocitele B cât şi limfocitele T recunosc Ag-nul în forma sa nativă,
deşi exista totuşi percepţia că cele două tipuri de limfocite utilizează mecanisme diferite pentru
interacţiunea cu Ag-nul.
In 1974, Peter Doherty şi Rolf Zinkernagel (Nobel în 1996) imunizează şoareci cu LCMV
(Iymphocytic choriomeningitis virus) şi constată că limfocitele Tc sunt capabile să ucidă celulele
infectate provenind de la acelaşi şoarece, dar nu şi de la un şoarece diferit. Astfel, a apărut
noţiunea de restricţie MHC.
Gell şi Benacerraf demonstraseră cu multă vreme în urmă că un R.I. primar umoral şi celular
poate fi indus de o proteină în forma sa nativă, un R.1. secundar în anticorpi (mediat de limfocitele
B) poate fi indus doar de Ag native, în timp ce un R.I. celular (mediat de limfocitele T) poate fi
indus fie de Ag-nul nativ, fie de cel denaturat. Rezultatele au fost privite ca o enigmă şi
semnificaţia lor n-a fost înţeleasă până în 1980.
Ziegler şi Unanue demonstrează că activarea limfocitelor Th de către proteine bacteriene poate fi
împiedicată prin tratarea cu formaldehidă a APC-urilor înainte de expunerea la Ag. Dacă însă APC-
urilor li se permite ingestia antigenelor şi abia după 1-3 ore sunt fixate cu paraformaldehidă, atunci
activarea limfocitelor Th poate avea loc. ,
Townsend identifică proteinele virusului gripal recunoscute de către limfocitele Te. În mod
oarecum surprinzător constată că, cel mai adesea, peptidele recunoscute aparţin mai degrabă
proteinelor matriceale şi nucleocapsidei decât celor, mult mai expuse, ale anvelopei.

De vreme ce majoritatea celulelor din organism au pe suprafaţă fie molecule MHC I sau MHC II,
care pot prezenta peptide limfocitelor T, toate ar trebui denumite celule prezentatoare de Ag. Prin
convenţie însă, această denumire revine doar celulelor care posedă molecula MHC II şi prezintă Ag-
nul limfocitelor Th, (LyT CD4+), în timp ce acele celule care prezintă un Ag în cupa MHCI
limfocitelor Tc (LyT CD8+) sunt denumite celule ţintă!.

Ag-nele intracelulare (endogene) şi cele extracelulare (exogene) sunt diferite din punct de vedere
al mecanismelor imune puse în mişcare. Astfel, Ag-nele extracelulare sunt eliminate în mod eficient
de către anticorpi, în timp ce cele intracelulare sunt eliminate cel mai eficient de către limfocitele
Te. Pentru a media astfel de răspunsuri, sistemul imun utilizează două căi diferite de procesare şi
prezentare a Ag-nului.
Modalitatea prin care un antigen penetrează într-o celula şi procesarea ulterioară pe care o suferă
vor fi determinante pentru asocierea cu molecule MHC 1 sau II. Ag-nele endogene sunt procesate în
citosol şi prezentate pe membrană în cupa moleculelor MHC I; Ag-nele exogene sunt procesate în
calea endocitică şi prezentate pe membrană în cupa moleculelor MHC II. Înțelegerea acestor
fenomene a apărut ca urmare a studierii fiziologiei celulare, a manierei în care proteinele normale
sau anormale se mişcă în interiorul celulei.

Antigene endogene - Calea citosolică

Calea prin care antigenele endogene sunt degradate în vederea prezentării în cupa MHC 1 este, în
fapt, aceeaşi utilizată de către celulă pentru turn-over-ul normal al proteinelor celulare. În celulele
eukariote, nivelul de proteine este reglat foarte atent. Fiecare proteină produsă va fi de asemenea
degradată într-un anumit ritm, măsurat prin ceea ce denumim half-life (perioadă de înjumătățire).
Unele proteine, cum ar fi factorii de transcripție, ciclinele, anumite enzime metabolice, au perioade
de înjumătățire foarte scurte. Proteinele care nu s-au pliat complet, moleculele incomplete,
anormale sunt, de asemenea, degradate foarte repede. Toate aceste proteine intracelulare sunt
degradate rapid în peptide scurte cu ajutorul unui sistem proteolitic citosolic prezent în toate
celulele. Cu ajutorul unei enzime, proteinelor destinate proteolizei li se ataşează covalent la
grupările NH: ale catenelor laterale de lizină polimeri ale unui mic peptid (76 aa), denumit

] o . a ] i . grai
Astăzi există însă dovezi experimentale care atestă existența unor clone atipice, cross-funcţionale: linii
celule T citotoxice CD4+ MHC II restrictate şi linii de celule T helper CD8+ MHC 1 restrictate. i e ni de
 ubiquitina. Se crede că enzimele de ubiquitinare sunt capabile să identifice o serie de modificări
post-translaţionale, cum ar fi fosforilări, defosforilări, glicozilări.
Conjugatele proteină-poli-ubiquitină pot fi astfel degradate cu ajutorul unui organit non-lizozomal,
cu funcţie de protează multifuncţională, denumit proteazom. Proteasomii sunt complexe de cca 700
kDa, formate din multiple subunități, care posedă activităţi catalitice multiple. Există 2 tipuri de
proteasomi: „house-keeping” sau standard (datorită prezenţei sale în orice celulă şi datorită
funcţiei sale) şi imunoproteasomi. Ambele tipuri de proteasomi au în mijlocul lor un „miez” comun
(denumit şi 20S).

€-amino group on Q
/ Iysine side chain 4 Ubiquitin
NH NH
Ubiquinating enzyme
complex + ubiquitin
NH H2N

COOH ATP AMP + PPi COOH

b)
o
(DUBII) | proteobue
dei enzyme subunit

HN d
- => d ee

COOH “e
Protein Proteasome Peptides

Acesta este alcătuit ca o particulă cilindrică formată din patru unităţi inelare, delimitând un canal
intern cu un diametru de 10-50 Â. Inelele de la bază şi de la vârf, sunt compuse din câte 7
subunități tip a, în timp ce inelele din mijloc sunt compuse din câte 7 subunități f. Aceste
subunități sunt codate de gene distincte şi au secvenţe de aa distincte. Subunităţile a ale
proteasomului menţin forma miezului, în timp 3 dintre subunitățile f (81, 62 şi 65) reprezintă
componentele catalitice active. Subunităţile $ sunt structurate astfel încât situsurile active
enzimatic sunt situate la faţa internă a cilindrului. Proteasomul poate cliva legături peptidice dintre
2 sau 3 combinaţii de aa (consensus peptide motifs) în cadrul unui proces ATP-dependent, iar
degradarea complexelor proteină-ubiquitină se produce în interiorul proteasomului, prevenindu-se
astfel liza altor proteine în interiorul citoplasmei.

LMP-2
LMP.7
a Pa
RA
aa
d
0-00) Sea a
SA 208 core proteasome

Standard pr otoa soma

Proteazomul standard (denumit şi 26S) este format din proteazomul 20$, |

ale structurii denumite „complex reglator 19S”. Acesta conţine aproximativ 20 de arad a pr
6 ATPaze (implicate în recunoaşterea ubiquitinei) şi enzime implicate în desfac rite,
inclusiv
(unfolding) si translocarea proteinelor. Peptidele care rezultă prin acţiunea proteazomului st dare
andard
variază în lungime între 3-22 aa, un procent de cca. 20% dintre peptidele rezultate având o medie
and
de 8-10 aa, adecvată cupei MHCI.
Dovezile experimentale arată că şi sistemul imun utilizează această cal .
antigenice pentru a produce peptide mici destinate prezentării în e pareaunită
Cele 3 Li ulelor
eu la
citokine pro-inflamatorii precum IFNy şi TNF pare să modifice proteazomul.
şi LMP7 ei Usui
catalitice p ale proteazomului standard sunt înlocuite de subunitățile LMp2 re a de
MHC) şi MECL-1 (codată în afara complexului MHC). Unitatea
genele situate în complexul
PA26). cre
19S a proteazomului standard este înlocuită cu un complex reglator distinct (11S sau
,
 se dovedeşte esenţial pentru încorporarea LMP-2, LMP-7 şi MECL-1. Faptul că şi expresia acestor
unităţi este stimulată de IFNy şi TNF arată că în timpul unul răspuns imun împotriva unui patogen
este favorizată asamblarea imunoproteazomilor. Astfel de proteazomi sunt capabili să hidrolizeze
legăturile peptidice consecutive reziduurilor bazice şi/sau hidrofobe, dar ubiquitinarea proteinelor
nu mai este necesară. Nu întâmplător, peptidele care se leagă la MHC 1 se termină aproape
exclusiv cu reziduuri hidrofobice sau bazice. Deoarece proteazomii imuni clivează preferenţial
anumite secvenţe, aceasta ajută la selectarea peptidelor care vor fi încărcate în fiecare alelă MHC Il.
*Proteazomul imun este capabil sa cliveze proteine nou sintetizate, unele înainte ca translaţia să se
fi încheiat.

CLASS II REGION |
|
CLASS II REGION ASI

le 7]LU |
— ; CLASS | REGION
HSP-70 LT LT INF

[
pag
Ț Ţ
d
Ț Ț
iTOT T T
d ]
1200 1400 1600 1800 2000 2200 2400

CLASS | REGION
1
NA HLA-J HLA-A HLA-H HLA-G HLA-F

[ T T T T Ţ T
2400 2600 2800 3000 3200 3400 3600 kbases

Peptidele rezultate ca urmare a acţiunii proteasomului trebuie însă transportate în reticulul

endoplasmatic, acolo unde moleculele MHC sunt asamblate. Experimentele lui Townsend au
demonstrat rolul critic al peptidului pentru stabilizarea moleculelor de MHC 1 şi astfel pentru
exprimarea ei pe suprafaţa celulei.
Transportul peptidelor în RER este asigurat de 7AP (transporters associated with antigen
processing), un heterodimer format din TAP 1 şi TAP 2. In plus faţă de multiplele lor segmente
transmembranare, fiecare din cele două prezintă un domeniu hidrofobic, despre care se crede că
străbate membrana şi pătrunde în lumenul RER şi un domeniu citosolic care leagă ATP-ul. TAP 1 şi
2 aparţin unei familii de molecule (ATP-binding cassete proteins) găsite în membrana multor celule
(inclusiv bacterii) şi mediază transportul ATP-depedent de aa, zaharuri, ioni, peptide.

Pa

Astfel, peptidele generate în citosol de către proteazom sunt translocate de căt re

TAP Îîn RER -
un proces care necesită hidroliza ATP. TAP prezintă cea mai mare afinitate
pentru peptide lua
din 8-13 aa, ceea ce reprezintă de altfel şi lungimea optimă a peptidulu
i care ar putea fi prezentat
de către MHC I. De asemenea, TAP pare să favorizeze peptide cu aa carboxi-terminali bazici sau
hidrofobi, ancorele preferate ale MHC 12. Pi ; în
Peptidele rezultate in procesare şi care trebuie transportate in reticul nu se găsesc lată ea de
citosol, ci sunt chaperonate de către proteine de şoc termic hsp70, hsp90 şi pei ee -un grup mai
şoc termic sunt înalt conservate în toate organismele şi reprezintă un subgrup din rr stress-ului,
larg denumit „proteine de stress”. Expresia hsp creşte dramatic în celule ca urmate 1 Moti î
cum ar fi creşterea bruscă a temperaturii, transformarea malignă sau pu de la nivelul
contextul prezentării antigenice, hsp70, hsp90 şi hsp110 transportă ăia in ER (9p9%,
proteazomului către partea citosolică a TAP, în timp ce molecule chaperon rez So asfel ie la
grp170, BiP) preiau peptidele transportate şi le leagă la partea din ER a "face cu consum
proteasom la TAP nu necesită energie, dar transportul peptidelor in i /min/celulă şi astfel
energetic. S-a estimat că TAP poate transloca mai mult de 20 000 de PER, e la o rată de 10-
furnizează suficiente peptide moleculelor MHC I nascente, care sunt produse
100/min. PE lexului
Genele TAP 1 şi TAP 2 sunt adjacente celor care codează pentru LMP 2 şi 7, e en Oe ceea
genic MHC. Atât genele TAP cât şi LMP sunt polimorfice (prezintă o serie de va one feri faţă
ce ar putea explica, printre altele, susceptibilitatea diferită a unor indivizi de a rasp
de diferite antigene endogene.

Btandard proteasome
Nucleated cell

Ca şi alte proteine, lanţurile a şi B2 microglobulina ale MHC 1 sunt sintetizate la nivel ribozomal (în
polisomii situaţi de-a lungul membranei RER) şi apoi translocate in reticul. Molecula completă de
MHC 1 necesită nu doar aceste lanţuri, pliate şi asamblate corect, ci şi prezenţa peptidului din cupă.
Asamblarea acestor componente într-o moleculă stabilă, care să poată părăsi RER, are loc în câteva
etape care implică participarea unor chaperoni moleculari, care vor facilita plierea polipeptidelor.
Primul astfel de chaperon care intră în acţiune este calnexina, o proteină de 88 de kDa, rezident al
membranei reticulului endoplasmatic. Calnexina se asociază cu grupurile glicozil ale lanțurilor a
libere, promovând plierea acestuia şi formarea legăturilor disulfidice. Totodată, calnexina

4 TAP au „preferințe” dpdv al anumitor tipuri de aa, la nivelul anumitor poziţii.

Unele dintre aceste
Mee specifice speciei. Astfel, TAP de şoarece se leagă | a peptide cu reziduuri aromatice sau alifa
P tice la
capătul C terminal.
coordonează asocierea lanţului B2uG (care este sintetizat şi exprimat în mod sincron cu lanţul a);
cu ua
La om, când lanţul p2 microglobulină se leagă la lanţul a, calnexina este eliberată şi înlocuită
calreticulina (un omolog solubil al calnexinei). În plus faţă de a
al doilea chaperon,
chaperoni, molecula MHC 1 este asociată cu o oxidoreductaza thiol-dependentă NUI e
u PR
(endoplasmic reticulum protein 57), care catalizează formarea şi desfacerea legăturilor
asociat Fr i
O altă moleculă denumită tapasină (TAP-associated protein), va fi de asemenea
nă transmemb ranară de 48 kDa, membră a ap îi
complex. Tapasina este o glicoprotei
în prolină. Domeniul transmemb ranar hidrofobic conţine i rezi md
imunoglobulinelor, bogată
co să n
lizină care interacționează cu transportorul TAP. Ca şi în cazul altor gene, ce
, expresia genei pentru tapasină” poate in ie
molecule implicate în procesarea antigenului
pas die a
către IFNy. De vreme ce moleculele de tapasină prezintă situsuri de legare distincte
al MHC şi TAP, se crede că tapasina funcţionează ca o punte între MHC şi Sl sali
I într-o conformaţie adecvată pentru încărcarea unui peptid “i solo
stabilizarea moleculei MHC
a heterodimerului format din lanţul a şi p2 microglobulină cu proteina It, apa zi
fizică
peptidului înainte ca acesta să fie expus mediului din interiorul RER. Pepti EEE Ea
capturarea
sunt capturate astfel de către MHC 1 sunt rapid degradate. Un heterodimer TAP zii 2 cca ce
şi Erp le Cc mele
molecule de tapasină (şi astfel la 4 molecule MHC I, complexate cu calreticulină
face să crească şansa ca peptidul să poată fi legat măcar la cupa unei molecule MHC IL. plite a
încărcate incor
mai putea avea rolul de a reţine în reticul acele molecule MHC I care au fost
suboptimal. Ă AI
de chaperoni, poate ieşi din
Casecinită a legării peptidului, MHC 1 devine stabilă şi se poate disocia
RER şi, via complexul Golgi, se îndreaptă spre suprafaţa celulară.

Antigene exogene - Calea endocitică

APC - celule prezentatoare de antigen: în această categorie funcţională sunt incluse celule diverse,
aparent foarte diferite între ele. Caracteristica lor comună este aceea că prezinta pe suprafaţa lor
molecula MHC II. Implicit, aceste celule sunt capabile să proceseze Ag-nul pe calea endocitică, să-l
prezinte limfocitelor Th, dar, mai mult decât atât, ele trebuie, de asemenea, să fie capabile să
furnizeze acestor limfocite şi un semnal denumit co-stimulator. Doar un număr limitat de celule pot
funcţiona ca celule prezentatoare de antigen (APC) profesioniste, datorită expresiei de MHC II şi de
molecule co-stimulatorii, celule care sunt astfel capabile să activeze eficient limfocitele Th. Celulele
prezentatoare de antigen profesioniste includ celulele dendritice (DC), limfocitele B şi
monocitele/macrofagele. Aceste celule diferă între ele din punct de vedere al mecanismului de
preluare a Ag-nului, al expresiei constitutive de MHC II şi al activităţii co-stimulatorii. O serie de
alte celule pot fi stimulate astfel încât să exprime tranzitoriu MHC II, de obicei în cursul unui
răspuns inflamator: fibroblaste dermice, celule gliale (SNC), celule pancreatice beta, celule
epiteliale timice, celule epiteliale tiroidiene, dar şi alte celule epiteliale, celule endoteliale sau
mezenchimale. Aceste celule sunt capabile să acţioneze ca APC-uri neprofesioniste, pentru o
perioadă limitată de timp; incapacitatea lor de a oferi semnale co-stimulatoare face ca rolul acestor
celule în activarea limfocitelorT să fie limitat.

Celulele dendritice (DC) reprezinta principalele celule prezentatoare de antigen (APC) pentru
limfocitele T. DC sunt capabile sa induca insa nu numai activarea limfocitara ci si toleranta. Chiar
daca reprezinta o populatie de celule relativ putin numeroasa, DC reprezinta, in fapt, o
populatie
foarte heterogena. O prima clasificare le imparte in doua grupuri mari: conventionale si
plasmacitoide. Cele conventionale pot fi fie rezidente, fie migratorii. DC
rezidente sunt intalnite in
ganglionii limfatici, plina si timus. Cand nu sunt activate, aceste DC, (denumite si DC
convenţionale sau interdigitate) sunt imature si pot fi impartite,
la randul lor, in 3 subgrupuri:
A. derivate din sânge (splina nu are vase limfatice şi recepționează
doar astfel de DC)
a) CD8+ (DEC205+): odată stimulate, produc cantităţi crescute
de limfocite Thi şi determină proliferarea limfoci
-12, i induc difere
de IL-12, i nţiere
i a
telor Tec
b) CD4+: se găsesc în special în zona marginală
a splinei.
c) Pa CD8-: se găsesc mai ales în ggl.
nB. SRCERI
derivate din ţ ţesut (care
(ca sunt prezente Îîn ganglionii limfatici şi alte organe i
limfoii de secundare

3 Gena pentru tapasina

i ia A $
umana este localizată în afara complexului
care codează pentru TAP, plexului MHC uman, dar doar la 500 de kb de genele
4 Funcţia tapasinei este similară celei a moleculei HLA-DM.
 6

a) celule Langerhans (LC): se găsesc în epiderm; conţin granule Birbeck (tubuli copiati Se
cu aspect striat, legaţi de membrana plasmatică, care conţin lectine ce pot func
procesul de endocitoză). :
b) DC interstiţiale: care se găsesc în aproape toate tesuturile periferice non-limfoide.
- DCtimice joaca un rol important in procesele de selectie
- DC plase eitalitai SD nt B220 (marker de celulă B), au conţinut presei 08
exprimă CD4 şi/sau CD8, IL-3R. Sunt localizate preferenţial în sânge şi gang ut ADN-
sunt importante pentru raspunsurile antivirale, deoarece sunt capabile sa e e atitoilie
ul sau ARN-ul viral prin intermediul TLR 7 si TLR9. Dupa activare, DC pla
prezinta Ag-nul si produc cantitati importante de IFN 1 (IFNa şi IFNB). le DCA, iar cele
*La om, DC convenţionale derivate din sânge şi din ţesuturi sunt denumite celule ,
plasmacitoide sunt denumite DC2.

[| Lrmphoid orrmeloid lineage preoursore.|

A sed LL Tisaue-derived Blood- or tiseue-derived

] | ]
hyrnic Cormventional DCs Plasmacytoid DC
E sui (DC1 in ein) (pes n human)
Centrali T cel talerance immune Resporses/Tolerance 1 production

De asemenea, DC pot fi împărţite în DC mature şi imature. Precursorii diferitelor subseturi

migrează în sânge şi însămânţează ţesuturi limfoide şi non-limfoide.
 N Pratein Aa, Pathogen ANA :."; Apopteticoai a Pepiidoghcan O Căb
antigzn
Gikoprotoin "1 PathogenDNA 37. Necroticcelldebris A LPS A+

II şi o parte este transportată la suprafața celulară da e

DC imature sintetizează MHC
molecule sunt apoi rapid internalizate şi întoarse în compartimentul intracelular. a
moleculelor MHC II sintetizate sunt direcționate către endolizozomi şi reţinute in ne air & da
Deşi numărul de molecule MHC II prezente pe suparat este mic, în schimb există o
ri responsabili pentru procesul de endocitoză. Aa _
vor
pei esti rezentali Ri vor mai fi reciclaţi după procesul de endocitozăa (FcyR II), asi
endosoma l şi vor avea posibilita tea de a
elibera antigenul la pH-ul acid din compartimentul
întoarce intacţi pe suprafaţa celulară (receptorul pentru manoză).

at cheie a DC este capacitatea lor de a migra, proces controlat de un ansamblu de

receptori pentru citokine şi molecule de adeziune. Prin intermediul unor molecule ca E-cadherina,
DC imature reacţionează cu diverse celule din ţesuturi non-limfoide şi astfel DC imature au o
distribuţie foarte largă. De aici, pot răspunde rapid la chemokine şi migrează către situsul infecţiei
sau inflamaţiei, unde vor prelua antigenul. Produşi virali, bacterieni şi citokine vor determina DC
imature să înceapă procesul de maturare. Chiar si moleculele MHC II contribuie la procesul de
semnalizare. ,
Celulele dendritice astfel încărcate vor migra ulterior din țesuturile non-limfoide şi vor pătrunde în
circulația sanguină sau limfatică, îndreptându-se către splină şi ganglioni. Subpopulaţiile de DC
imature localizate strategic sub stratul epitelial intestinal capturează antigenul, iar DC mature îl vor
transporta apoi către plăcile Peyer sau ganglionii mezenterici.
Contactul cu celulele apoptotice nu poate induce maturarea DC, spre deosebire de contactul cu
celulele necrotice. Astfel, tipul de moarte celulară asociată cu dezvoltarea normală nu produce un
răspuns imun, în timp ce un alt tip de moarte celulară justifică acest răspuns. In cazul celulelor
tumorale, acestea eliberează cantităţi importante de proteine de şoc termic, a căror expresie este
indusă sub influenţa stress-ului,.
Odată stabilite în localizările lor limfoide, DC continuă să se matureze, pierzându-şi capacitatea de
a mai endocita, dar câştigă capacitatea de a stimula limfocitele Th. Se produce o scădere a
internalizării moleculelor MHC 11 şi o modificare a traficului intracelular al moleculelor MHC II, ceea
ce conduce la o creştere a expresiei MHC II de suprafaţă de 5-20 de
ori.
DC mature sunt cele mai eficiente în activarea celulelor T naive
din următoarele motive:
- expresie crescută de molecule MHC [1
- exprimă DC-SIGN (DC-specific ICAM-3 grabbing non-integrin),
care recunoaşte reziduurile
de manoză şi se crede că promovează adeziunea iniţială cu limfocitele
„exprimă nivele foarte scăzute de acid sialic, Th naive
ceea ce conduce la scăderea forţelor de
respingere naturale dintre celule
- expresie crescută de molecule de adeziune
- exptial se ate co-stimulatorii, cum ar fi B7
Odată ce se realizează activarea limfocitelor T, DC vor mai
juca un rol şiî i ioară
a acestora. Interacțiunea cu DC1 conduce la diferenţierea
şi Ils inkterasțedtieă cu DC2 va E, efectori de a mpi peaiar ae Ultarioală
conduce la diferenţierea în efectori
de tip Th2, producător de ial
şi IL-10.
Dogma acceptata pana in prezent este aceea ca DC imature induc toleranta si doar DC mature sunt
capabile sa determine activarea limfocitelor T naive. Exista totusi celule DC tolerogenice (ToIDC)
mature, celule care prezinta Ag-nul si care migreaza catre organele limfoide. ToIDC includ deci
celule imature, celule rezistente la maturare sau celule activate.

DC pot prezenta Ag-nul limfocitelor T in trei modalitati diferite: direct, indirect si semi-direct.
Calea directa implica ca DC ale donatorului sa prezinte peptide ale donatorului asociate cu molecule
MHC ale donatorului. Acest tip de prezentare conduce la rejetul acut. a a
Calea indirecta implica prezentarea de Ag ale donatorului de catre molecule MHC ale primitorului si
pare sa fie responsabila de rejetul cronic.
Calea semi-directa implica prezentarea de catre DC ale primitorului de molecule MHC ale
donatorului.

Monocitele/Macrofagele trebuie întâi activate prin fagocitoza microorganismelor înainte să poată

exprima MHC II sau molecule co-stimulatorii. Macrofagele acţionează ca APC-uri mai degrabă
pentru celulele T efector (activate) sau cu memorie. Limfocitele Th activate secretă IFNY, care
activează macrofagele şi determină creşterea expresiei de MHC II, inclusiv pe macrofagele şi DC
din vecinătate.

Limfocitele B exprimă MHC II în mod constitutiv, dar trebuie întâi activate pentru a putea exprima
şi moleculele co-stimulatorii. Reprezintă un APC foarte interesant şi eficient, deoarece va
recunoaşte şi internaliza antigenul cu ajutorul BCR, chiar şi când antigenul se găseşte în
concentraţii foarte mici (de 100-10 000 de ori mai scăzute decât cele necesare pentru activarea
receptorilor endocitici). Limfocitele B cu memorie exprima o cantitate mai mare de molecule co-
stimulatorii decat cele naive si sunt capabile sa determine o activare eficienta a limfocitelor T.
Limfocitele B nu servesc ca APC-uri in raspunsurile imune umorale primare.

Odată ce un Ag este internalizat, acesta va fi degradat în peptide la nivelul compartimentelor ce

aparţin căii endocitice de procesare. Calea endocitică pare să implice trei compartimente cu pH
progresiv tot mai acidic:
1. endozomii precoce (early endosomes), cu un pH de 6.0 - 6.5
2. endozomii tardivi (late endosomes) sau endolizozomi, cu un pH de 5.0 - 6.0
3. lizozomi, cu un pH de 4.5 - 5.0
Ag-nul internalizat se mişcă de la nivelul endosomilor precoce către cei tardivi şi, în final, către
lisosomi, întâlnind în acest fel enzime hidrolitice şi un pH din ce în ce mai scăzut în fiecare
compartiment.
Lizozomii, de exemplu, conţin o colecţie unică de mai mult de 40 de hidrolaze acid-dependente
inclusiv proteaze, nucleaze, glicozidaze, lipaze, fosfolipaze şi fosfataze. În interiorul
compartimentelor căii endocitice, Ag-nul este degradat în oligopeptide de circa 13-18 reziduuri
care sunt ideale ca lungime pentru cupa MHC II. Deoarece enzimele hidrolitice au o activitate
optimă la un pH scăzut, procesarea antigenului poate fi împiedicată de orice agent chimic care
creşte pH-ul acestor compartimente (cloroquina) sau de inhibitori de proteaze (leupeptina)
Actiunea acestor enzime este favorizata prin desfacerea legaturilor disulfidice
ale moleculelor de Ag
cu ajutorul GILT (IFNy-inducible lysosomal thiol reductase), o enzima lizozomala isi
activitatea si la un pH scazut, ! ca i pastpeaza
 fm = | CD
a. (E). pa
Urfokâng
by GILT
E,

sii /Unodking by endopeplidases

[e
S/e Degradation by endosorral proteases

n
PA
NS mă i

pentru că
Nu se stie cu exactitate de ce proteinele nu sunt degradate pana la nivel de aa, probabil
fie că vor fi încarcate în cupa MHC, fie, pur si simplu, sunt mai rezistente.
Citokinele din micromediu pot avea o actiune reglatorie asupra pH-ului compartimentului lizozomal
si astfel asupra actiunii enzimelor, dupa cum si metoda de capturare a antigenului (receptor pentru
manoza, receptor Fc, BCR, macropinocitoza, fagocitoza) poate influenta localizarea si progresia
peptidelor antigenice.
Mecanismul prin care un Ag se mişcă de la un compartiment la altul n-a fost încă demonstrat cu
claritate, existând sugestii potrivit cărora lizozomii precoce se mişcă spre interior pentru a deveni
endozomi tardivi şi apoi lizozomi, în timp ce alţii au sugerat existenţa unor mici vezicule care să
transporte proteinele de la un compartiment al complexului Golgi la altul. Eventual,
compartimentele endocitice, sau porţiuni ale acestora, se întorc la periferia celulei, acolo unde
fuzionează cu membrana plasmatică, în această manieră putând fi reciclaţi receptorii celulari.

dp 35 -48

a sii ei 05

a == Ca 35-48
CE 110-122 pate
Protein
=
antigen
HLA-DP2
Processed peptides

Lanţurile a şi p ale MHC II, sintetizate la nivel ribosomal şi i i i ibă şi

ele nevoie iniţial de calnexină, un chaperon care să le“m lib ee af Ma
plia şi să poată forma cupa. De vreme ce APC-urile exprimă atât emil pa pei ș
MHC 1 cât şi MHC It tuia sa
existe un mecanism care să prevină încărcarea aceluiaşi set de peptide antigenice
d ă pei A
ca şi moleculele MHC 1. Acest mecanism este reprezentat de fapt de
(invariant), care ocupă un lanţ denumi TI (Coga
cupa MHC II, prevenind încărcarea pepti ,

i in ci
transpo
Tată de către
rtatelanţul
dată, Trei şiperechi
TAP. aă
Ţi sigrle de molecule a şi p se asâcaă
ca un chapero
i CS ee a a aa
n, părând să fie implicat şi în i e UD late
lanțurilor « şi B, ieşirea moleculei din RER şi orientarea consecutivă a MHC II dir reia eaua
ia trans-
 10

Golgi către calea endocitică de procesare (in compartimentul numit MIIC, MHC class II
compartments), ca urmare a existenţei unor semnale de sortare la nivelul cozii citoplasmatice.

Ă
ep
eninenină € E cnosolice

Asocierea MIC" II cu lanţul invariabil în RE împledică finarea pepiidelor

derivate din patogeni ca dezvoltare citosolică.

În cadrul căii endocitice, complexele se mişcă de la nivelul endosomilor precoce, la nivelul celor
tardivi şi apoi către lisosomi. Pe măsură ce activitatea proteolitică creşte, lanţul Ii este în cele din
urmă degradat, iar în cupă nu mai rămâne decât un peptid scurt denumit CLIP (class II —
associated invariant chain peptide). CLIP ocupă fizic cupa, ceea ce va preveni o legare
prematură a vreunui peptid Ag-nic, dar şi degradarea MHC II.

CELULĂ Veziculă
exportată
din RE

CITOSOI.

Peptide
calnexină 0E citosolice

După asamblarea completă, complezul lanţ invariabil : MHC Il este

eliberat de pe calnexină și exportat din RE, dirijindu-se spre
compartimentul endozomal cu pli acid.

Natat
2
a MHC clase ii
+ peptile
 Il

II non-clasică, HLA-DM, joacă un rol foarte important în înlăturarea Er

O moleculă MHC
CLIP şi un peptid antigenic. Reacţia dintre HLA-DM şi CLIP poate fi
catalizând schimbul dintre
inhibată de prezenţa HLA-DO (exprimat doar în celulele B şi în celulele epiteliale timice), care se
leagă la HLA-DM şi blochează astfel schimbul. J
dată fiind invaribilitatea lanţului Ii, legarea CLIP la cupa MHC Il nu se Ea
Iniţial s-a orazut tă
facilita înlocuirea sa cu A
într-o manieră stabilă şi tocmai această instabilitate era cea care
HLA-DR3 - CLIP dintr-o linie celulară incapa i Au
peptid. Astăzi, ca urmare a izolării complexului
CLIP se face în aceeaşi manieră ca şi un peptid Ag-nic adev rai:
exprime HLA-DM, ştim că legarea
e imperios necesară pen ru
Ca şi în cazul MHC I, prezenţa unui peptid în cupa MHC II se dovedeşt
la suprafaţa celulei, poa
stabilitatea moleculei. Odată peptidul legat, complexul este transportat legat atât de
Peptidul este
unde pH-ul Sneutru permite obţinerea unei forme compacte, stabile.
puternic încât, în condiţii fiziologic e, peptidul Ag-nic nu mai poate fi înlocuit.

Prezentare incrucisata

Exista o serie de exceptii de la regulile prezentate anterior. o , , j

de antigen neinfectate pot achizitiona antigene virale prin
- Celule prezentatoare
internalizarea de debris-uri provenite din celule care au murit prin necroza sau prin
traverseze de
apoptoza, ceea ce inseamna ca unele proteinele virale sunt capabile fizic sa
MHC 1, ca si cum
la o celula catre un APC. Ulterior, APC-ul va prezenta acest Ag in cupa sa
procesat chiar in interiorul acestui APC si va amorsa un raspuns CTL CD8+
ar fi fost
impotriva antigenului respectiv, fenomen denumit «cross-
(cytotoxic T lymphocyte)
riming».
- fire celulele sistemului imun, fenomenul de schimb _intercelular de proteine membranare
reprezinta un fenomen larg raspandit, ubicuitar. Un astfel de schimb se poate realiza intre
APC-uri si celule T (consecutiv formarii sinapsei imunologice), dar si intre alte tipuri
celulare: APC-APC, celule tumorale-APC, celule epiteliale-APC, etc. Celulele dendritice
umane pot achizitiona complexe MHC II-peptid intacte si pe deplin functionale, care
apoi pot fi prezentate in ganglionii limfatici de catre celulele dendritice care circula in
organism, iar celulele T pot achizitiona rapid MHC-uri de pe suprafata APC-urilor. Materialul
celular cross-prezentat poate proveni din achizitionarea unor portiuni ale unor celule vii
(membrane nibbling) din vecinatate. Trogocitoza implica transferul dinamic de portiuni
de membrana, care se produce in cateva minute de la formarea conjugatului dintre doua
celule vii. Nu poate fi deci considerat un rezultat al fagocitozei de corpi apoptotici.
Fenomenul este caracteristic mai ales DC imature, care pot achizitiona portiuni de
membrana si, intr-o cantitate mai mica, proteine intracelulare apartinand altor celule.
- Antigenul exogen este endocitat si ajunge sa fie procesat in endozomii precoce pana la
fragmente de 3-20 kDa, dar o fractie ajunge sa fie transportata in mod activ din
endosomi in citosol, de unde fragmentele vor fi preluate de catre proteazomi si
degradate mai departe in peptide. Aceste peptide sunt apoi incarcate in cupa MHC 1, ca si
cum ar proveni din antigene endogenef.
Fagozomi care contin antigen internalizat fuzioneaza cu vezicule derivate dintr-o portiune
a membranei RE, generand astfel un compartiment hibrid. Aceasta structura contine
toate elementele necesare pentru incarcarea peptidelor in cupa moleculelor MHC 1 nou
formate in RER: TAP, calreticulina, tapasina. Pentru a obtine aceste peptide, structura
hibrid recruteaza proteazomi la nivelul suprafetei sale externe (citosolice). Antigenele,
care sunt doar partial digerate pana la dimensiuni de 3-20 kDa, sunt transportate activ
(intr-o maniera necunoscuta) afara din aceasta structura hibrid in citosol, acolo unde
fragmentele sunt preluate de catre proteasomi si degradate in peptide. Folosind
TAP-ul
structurii hibride, peptidele reintra in structura hibrida, sunt incarcate in cupa MHC 1 si
transportate la suprafata celulara
Exozomii sunt vezicule membranare mici (diametru de 50-100 i
nm) care se formeaza in
compartimentele endozomale tardive multiveziculare
si care sunt eliberati in
mediul extracelular prin invaginarea membranei
veziculei endocitice in lumen.
pent îi
Secretia :
reticulocite, exosomi Ă a putut fi pusa
de mastocite, DC, trombocite, in evidenta p u nume roase tipuri celulare:
limfocite B si T, celule tumorale, celule epiteliale

5 3 Apă, ;
zidi
pe
de tirozina pm
ine ;
jale MHC 1 pare sa fie responsabil pentru succesul cross-prezentarii
Mutatia acestei tirozine permite sa participe la prezentarea de peptide end ogene, i j
prezentare. , dar nu si la cross z
6 Cross-prezentarea nu este restransa
alpi la peptide
E virale, in cupa MHC 1 putand fii pri i : :
bacterii intracelulare, paraziti si chiar proteine exogene purificate. P prezentate peptide derivate din
 12

intestinale, celule ale sistemului nervos (neuroni si microglii). Exosomii pot transfera
material ce poate fi degradat si reprocesat in vederea prezentarii de catre
moleculele MHC endogene ale APC-urilor, dar pot transporta si complexe peptid-
MHC preformate. Exozomii au astfel potential imunostimulator, deoarece cei eliberati de
catre DC contin complexe functionale MHC-I/peptid si MHC-II/peptid, care pot induce
activarea limfocitelor T specifice. Totusi, moleculele MHC din exosomii eliberati de catre DC
nu pot activa limfocitele T in mod direct, ci trebuie capturate de catre alte DC. Odata
capturati, exozomii sunt fie internalizati, fie pot fuziona cu membrana plasmatica,
sau pot ramane la nivelul suprafetei celulare. Se pare ca si exosomii pot fi preluati de
catre DC fara necesitatea internalizarii si reprocesarii. DC pot utiliza exosomii doar ca o
sursa de Ag, acesta fiind ulterior incarcat in cupa moleculelor MHC endogene. Deci,
exosomii ar putea fi utilizati pentru transferul Ag-nelor la celulele dendritice. Antigenele
tumorale derivate din celulele tumorale si transportate de exozomii celulelor tumorale,
ajung sa fie digerate/procesate si prezentate de catre moleculele MHC ale celulelor
tumorale. |
- Tunneling nanotubes: TNT reprezinta protruzii membranare lungi, care pot oferi
posibilitatea schimbului atat a moleculelor de suprafata, cat si citoplasmatice. TNT poate
media transferul de MHC 1 dintre celule aflate la distanta, ceea ce arata ca nanotuburile fac
posibil „cross-dressing-ul” intre DC aflate la distanta.
Indiferent de mecanism, cross-dressing-ul pare sa fie o cale eficienta de prezentare a
antigenului. Schimbul poate fi unidirectional (celula epiteliala-DC) sau bidirectional (DC-
DC). Eficienta transferului MHC depinde de nivelul de expresie al MHC de pe celula
donoare. Pot fi transferate atat MHC 1 cat si MHC II, dar in studii de co-cultura s-a aratat ca
schimbul de MHC I-peptid este mult mai putin eficient decat cel al MHC II-peptid.
Experimentele intiale s-au facut cu celule intregi, dar experimente ulterioare au arata ca nu
este nevoie de o membrana intacta pentru ca sa se poata realiza acest transfer.

Interacțiunea MHC 1 - peptid

Moleculele MHC 1 prezintă peptide endogene, derivate din calea endogenă.

Peptidele sunt prezentate limfocitelor Tc. _
Fiecare tip de MHC I (A, B sau C) leagă un set unic de peptide. În plus, fiecare variantă alelică de
moleculă MHC 1 leagă un set diferit de peptide.
Pe suprafaţa unei celule nucleate se găsesc aproximativ 105 copii ale fiecărui tip de moleculă MHC 1.
Astfel, pe suprafaţa unei celule pot fi prezentate simultan un număr foarte mare de peptide diferite.
Complexele MHC-peptid au fost izolate de pe suprafaţa celulelor, purificate şi apoi denaturate
pentru ca peptidul să fie eliberat. O celulă normală prezintă peptide self derivate din proteine
intracelulare: citocrom c, proteine ribosomale etc. Celulele infectate prezintă (de ex.) peptide
virale.
S-a demonstrat că două variante alelice ale aceleiaşi molecule MHC 1 pot prezenta mai mult de
2000 de peplide diferite şi fiecare dintre ele este prezentat cu o frecvenţă între 100 şi 4000 de copii
pe celulă.
Un limfocit Tc poate fi activat de 100 de complexe MHC 1/peptid.
Peptidele prezentate de MHC I au lungimi cuprinse între 8 şi 10 aa (cel mai frecvent 9) şi conţin
anumite secvenţe necesare pentru legarea la cupă. Aceşti aa sunt denumiți reziduuri ancoră
Lanţurile iăterali al reziduurilor cil intră în buzunarele cupei. Ancorele sunt formate din
reziduuri _hidrofobe (leucină, isoleucină). Majoritatea anc i i
dar există şi la capătul N terminal. Srelor sunt situate la capătul C-terminal,
Studiile de cristalografie au arătat că peptidul se leagă la cele două ca î i
se curbează şi ia contact cu TCR. Pa IN CAI, Ar Să la niipot

Interacțiunea MHC II - peptid

MHCii II prezintă peptide exogene, derivate din calea endocitică
de procesare, pen i i
Majoritatea peptidelor asociate cu MHC II sunt derivat
e din proteine act aa
asociate veziculelor
Age) căii
; endocitice. Proteinele membranare sunt i nter i itn7%
endocitoză. Alte peptide sunt derivate din digestia lanţului invariant. nalizate prin fagocitoză sau
Au fost efectuate studii similare ca în cazul MHC 1; complexele MHC [1 -
pe suprafaţa celulei, denaturate şi peptidul izolat. peptid au fost înlăturate de
Peptidele prezentate de MHC II au lungimi cuprinse între 13-18 a a
MHC I (9 aa). a, deci mai lungi decât cele din
Cupa de legare a MHC II este deschisă la amândouă capetele, astfel că i
atârne peste cele două margini - de aceea MHC II poate prezenta je a prezentate pot să
care lungimea cupei este comparabilă cu cea a MHCII. ngi in condiţiile în
 13

Capacitatea unui peptid de a se putea lega la cupa MHC II este dată de cei 13 aa centrali, chiar
dacă peptidul este mai lung. Peptidele prezentate de MHC II nu stau la fel de ridicate pe podeaua
cupei, aşa cum stau cele din MHCI.
la
Peptidele prezentate în MHC II, chiar dacă prezintă motive conservate, nu prezintă aa ancoră
capete; în schimb, se formează legături de hidrogen între aa centrali ai peptidului şi cupă. N
Punctele majore de contact sunt conţinute într-o secvenţă de 7-10 aa, care prezintă aa aromatici
sau hidrofobi la capătul N-terminal şi 3 aa hidrofobi suplimentari în mijloc şi la capătul C-terminal.
30% din peptidele din cupa MHC II prezintă prolină în poziţia 2 şi alte proline la capătul C-terminal.
Incapacitatea de a raspunde la un Ag

şi 10-20
Pe suprafaţa unei singure celule pot fi expuse circa 6 tipuri de molecule diferite de MHC I
limfocitelor T, cel puţin un peptid rezultat in
de MHC II. Pentru ca un Ag să genereze un răspuns al
la una dintre aceste molecule MHC. Un peptid care nu se leagă la
urma procesării trebuie să se lege
să
o moleculă MHC nu poate activa un răspuns al limfocitelor T. Astfel, este posibil ca unii indivizi
din punct de vedere al setului de
poată răspunde față de un anumit peptid, iar alţi indivizi, distincţi
gene şi molecule MHC, să nu poată răspunde. Dacă un întreg antigen nu conduce la generarea
MHC, acel individ nu va declanşa un R.I. faţă
măcar a unui peptid capabil să se lege la o moleculă
de acel particular Ag. Un astfel de comportament a fost descris la anumite specii de şoareci, ca
la anumiţi polimeri sintetici de aa care conţin un număr foarte limitat de epitopi. In
răspuns
general, incapacitatea de a răspunde faţă de un patogen natural este rară, deoarece patogenii
conţin epitopi multipli.

Prezentarea unor Ag bacteriene non-peptidice

Moleculele MHC sunt capabile să prezinte exclusiv peptide limfocitelor T. Totuşi, este dovedit
faptul că S.I. recunoaşte şi Ag neproteice. Experimente efectuate cu Mycobacterium tuberculosis
ne-au ajutat să înţelegem maniera prin care lipide şi glicolipide sunt prezentate de către membri ai
familiei CD1.
Familia CD1 este formată din molecule care nu sunt codate de gene de la nivelul MHC şi formează
un sistem de prezentare a antigenului complet distinct faţă de MHC-urile clasice de clasă I sau II şi
chiar moleculele MHC-like. Până în prezent, sunt descrise 5 gene CD1 nepolimorfice la om (CDia,
CDib, CDic, CDid, CDi1e) şi doi homologi la rozătoare. Produşii proteici ai acestor gene au fost
clasificați în două grupe, pe baza structurii şi distribuţiei tisulare. Grupul 1 de proteine CD1 (CDia,
b şi c uman) este exprimat din abundență la nivelul unor celule prezentatoare de antigen
profesionale cum ar fi celulele Langerhans, celulele dendritice din ganglionii limfatici, celulele B din
zona manta şi monocitele activate. Grupul II de proteine CD1 (CDid uman şi CDidi şi Cdid2
murine) este exprimat la nivele crescute la nivelul epiteliului intestinal.
Moleculele din familia CD1 au o structură similară cu cea a MHC I, fiind formate dintr-un lanţ 62
microglobulină, asociat cu un lanţ greu de tip a. Identitatea de structură a moleculelor CD1 cu cele
ale MHC 1 clasice este scăzută. Astfel, domeniul «3 al CD1 seamănă mai degrabă cu cel al p2
microglobulinei decât cu cel a3 al MHC 1. Nu există practic homologie de secvenţă la nivelul
domeniului a1 şi este extrem de limitată la nivelul domeniului «2. Deşi considerată ca o moleculă
roata, homologia cu domeniul «3 arată că CD1 este la fel de îndepărtat de MHC I ca şi de MHC

S-a arătat că CDib acţionează ca un element de restricţie în prezentarea de lipide (acid micolic),
componente ale peretelui bacterian al M, tuberculosis. Alte studii au revelat prezentarea de către
CD1 de glicolipide (lipoarabinomanan) derivate din M. leprae. Spre deosebire de peptidele
prezentate de către moleculele MHC 1 clasice, prezentarea acestor antigene este independenta
de
TAP-1 şi TAP-2 si nu e sensibilă nici la cloroquină, (sugerând că nu apare nici necesitatea unei
acidificări endosomale), demonstrându-se astfel că procesarea antige elor destin
diferită faţă de „cea
cea utilizată de MHC 1 (celulele TAP deficiente
e te
sunt capabile pă să ptprezinte ia Spae
antigen
asociate CD1). In ciuda localizării CD1 la nivel endosomal, prezentarea apare independe
nt de fn
DM. Practic, este vorba de o treia astfel de cale, un sistem distinct, prezentând
etape intracelulare
distincte, necesitând molecule distincte, capabilă să prezinte antigene neproteice
limfocitelor T
 14

CD1 Upid Antigen Soue

n o botăeâtecala (18-24)
Cdib Ganglioeida GM1 Gu-aainse: Batai VII Seti
p

Glucose D (13-20) = .
monormoolatea Qel„O
o

Cate phoaphoinaprenoida
HewmyHi- 91 OAAA AAA Mycebecteria
Her 0" Pr (30-42)
o

Cid a galactosyl Gal N CH Marine sponge

ceramide PA AAA 1-18)
CH

dia Cdic Cdib

Intermeadiate andosome |

Earhy andozome Late andosome

CE Lipid foning CD

1
a
57 aa Phagolysoscrne
ago
 Activarea limfocitelor

IL. Activarea limfocitelor T

, limfocitelor T naive se realizeaza ca urmare a unei : succesiun

mu i at bine
jale stabilite
ili de eve enimente
aa
lar un a singuzur semnal de activare nu va fi suficient pentru a declansa proliferarea si
diferentierea acestor celule.
Pentru inceput, vor fi prezentate conditiile de activare ale limfocitelor Th.

ce
ae Dendritic cell Macrophage B cell

Antigen uptake Endocytosisi Phagocytosisis Receptor-mediated endocytosis

Phagocytosis

Activation Mediated by pattem recognition Mediated by pattern recognition Mediated by antigen recognition
lie a receptors and enhanced by T-cell
help

MHC Class 11 Increases with activation (may Increases with activation pe eta Ce
expression express low levels constitutively) 0wW lev tutivel

Costimulatory Up-regulation of CD80/86 with Up-regulation of CD80/86 with Up-regulation of CD80/86 with
activity activation activation activation
T-cell activation Naive T cells Effector T cells Effector T celis
Effector T cells Memory T cells Memory T cells
Memory T cells

Location Resting: Resting: Resting:

Girculation Circulation Circulation
peripberal tissues peripberal tissues SLOs (follictes)
Activated: Activated: Activated: 3
SLOs (T-cell zones) SLOSs (subcapsular cortex of iympb | SLOS (B cell/T-ceil zone interface,
Tertiary tissues node, marginal zones of spleen) germinal centers, and marginal
Peripberal tissues zones)

1. Primul semnal de activare, semnalul fiziologic, este reprezentat de catre

Ag. Acesta este
reprezentat, in fapt, de un fragment peptidic, rezultat din procesarea
si antigenelor exogene
prezentat in cupa MHC II de pe suprafata unui APC. Singurul APC
profesional care poate activa
in mod eficient limfocitele Th naive este reprezentat de DC
mature. In plus, este nevoie de o
interactiune sustinuta intre complexele MHC II/Ag si un numar suficient de
molecule TCR. Pentru
ca o astfel de interactiune sa poata avea insa loc in
mod eficient, este nevoie ca cele doua celule sa
fie mentinute in contact si, intr-o prima etapa,
acest rol este jucat de moleculele de adeziune.
Importanta actiunii moleculelor de adeziune (prezentate
mai jos) in mentinerea contactului dintre
cele doua celule devine cu atat mai evidenta cu
cat datele experimentale atesta ca este necesara
semnalizare sustinuta de pana la 30 h pentru a o
obtine activarea completa a limfocitelor Th naive!.
In plus, va fi nevoie de legarea a 8 000-30 000
de molecule TCR la cca 50-100 complexe MHC.

1 E
ci
S timularea tranzitorie a TCR nu va conduce la activarea
ci la inducerea anergiei limfocitelor
T.
Interfata de contact dintre limfocitele T si APC este denumita sinapsa imunologica sau SMAC
(supramolecular activation complex). Limfocitele T incep sa se „catere” pe suprafata APC-ului si
modificarile scheletului de actina initiate de moleculele de adeziune, vor fi ulterior amplificate cu
ajutorul moleculelor co-stimulatoare (la care ne vom referi ulterior).

LFA-I este o integrina, adica o molecula de adeziune care favorizeaza contactul intre celule sau intre
celule si matricea extracelulara. LFA-l se poate lega la moleculele ICAM-I (CDS4), ICAM-2
(CD102) si ICAM-3 (CD50) Moleculele ICAM fac parte din superfamilia Ig-nelor. Nivelul de
expresie al ICAM-I este amplificat de citokine pro-inflamatorii. Logica cresterii numarului de
molecule ICAM-I pe suprafata APC-urilor este aceca de a incetini limfocitele T care exprima LFA-I
exact in zona in care ar fi nevoie de o scanare a prezentei antigenului. Legarea LFA-1/ICAM-I este
amplificata dupa semnalizarea prin TCR, stabilizand suplimentar contactul dintre limfocitul T si celula
partener.
CD2 (LFA-2) este de asemenea un membru al superfamiliei Ig-nelor si este exprimat precoce pe
suprafata timocitelor. Functioneaza ca o molecula de adeziune intercelulara, legand cu mare afinitate
LFA-3, care apartine de asemenea superfamiliei Ig-nelor si este exprimata pe diverse tipuri celulare,
inclusiv APC-uri. Legarea dintre CD2 si LFA-3 stabilizeaza celulele partener astfel incat acestea sa
formeze un conjugat (Th-APC sau Tc-celula tinta). Formarea conjugatului ofera un timp suplimentar
TCR-ului sa scaneze peptidele prezentate de MHC. In plus, in cazul limfocitelor B, legarea LFA-3 de
catre CD2 determina cresterea expresiei moleculei CD40 (despre care vom arata ca joaca un rol de co-
stimulare in cazul limfocitelor B).
Experimente efectuate in anii '90 au aratat ca declansarea unui semnal de catre un limfocit T naiv este
posibila atunci cand minimum 3 molecule TCR sunt aduse impreuna, determinand obtinerea unei
structuri stabile TCR/CDR/MHC-peptid. Acest model de activare a fost denumit modelul de
„oligomerizare”. Procesul incepe insa practic pe suprafata APC-urilor, cu dimerizarea moleculelor de
MHC II, care astfel vor impune legarea a doua molecule de TCR, care apoi vor oligomeriza, proces
realizat cu ajutorul domeniilor Va.
Ulterior, s-a aratat ca numeroase molecule TCR pot fi angajate succesiv de catre relativ putine
complexe MHC-Ag, generand in acest fel o succesiune sustinuta de semnale necesare pentru activarea
limfocitelor T naive. S-a estimat astfel ca aproximativ 18 000 - 20 000 de molecule TCR sunt de
obicei declansate de catre aproximativ 100 de complexe MHC-Ag, ceea ce arata ca fiecare MHC poate
interactiona succesiv cu aproximativ 180 - 200 de molecule TCR distincte de pe suprafata acelui
limfocit T”.
Pe de alta parte, necesitatea ca o anumita molecula MHC sa poata stimula atat de multe molecule TCR
implica faptul ca MHC-Ag trebuie sa se si desprinda foarte repede de TCR odata ce semnalul initial de
fosforilare a fost furnizat. Aceasta balanta „on-off” este deci foarte importanta pentru activare. Daca
legarea peptidului antigenic este slaba, disocierea se face mai rapid decat in cazul agonistului uzual si
activarea nu se mai produce. Sistemul furnizeaza insa si un paradox, deoarece aceasta inseamna ca un
peptid agonist care se disociaza foarte incet, refuzand sa „elibereze” TCR-ul in timp util, va face ca
acel complex MHC-Ag sa nu poata fi folosit in continuare de un numar adecvat de molecule TCR
pentru a obtine semnalizarea in serie descrisa mai sus.
Moleculele TCR de pe suprafata intregului limfocit T se deplaseaza catre polul de interactiune cu
celula partener. In mod similar, pe suprafata APC-ului se realizeaza concentrarea moleculelor MHC II
catre zona de membrana care participa la formarea SMAC.
In procesul de legare intervin de asemenea si moleculele co-receptor. In cazul limfocitelor Th,
moleculele CD4 se leaga la domeniul Ș2 al MHC II. Se crede ca efectul este, in primul rand, unul de
crestere a aviditatii de legare si astfel de descrestere a vitezei de desprindere a TCR-ului de MHC-Ag.
In plus insa, fiecare dintre moleculele co-receptor este asociata, la partea intracelulara, cu protein
tirozin kinaze (PTK) din familia src.

2. Semnalul co-stimulator
Activarea completa a limfocitelor T va necesita mai departe si semnale co-stimulatorii. Cea mai
importanta pereche de molecule din acest punct de vedere este cea formata de CD28 de pe suprafata
limfocitelor si B-7 de pe suprafata APC-urilor. Legarea CD28 este critica pentru activarea limfocitelor
naive, caci, in absenta co-stimularii, angajarea TCR va conduce la apoptoza sau anergie. CD28 este un
homodimer, membru al superfamiliei Ig-nelor, exprimat constitutiv pe limfocitele activate sau in
repaus, pe aproape toate limfocitele Th si pe aproximativ jumatate dintre limfocitele Te umane. Odata
cu angajarea TCR, expresia CD28 este amplificata rapid, iar celulele ies din faza Go si intra în ciclul
celular. In final, efectele legarii CD28 se vor reflecta in secretia de citokine, precum si a receptorilor
pentru aceste citokine. Nu in ultimul rand, CD28 induce expresia unor alte molecule co-stimulatorii
sau reglatoare, cum ar fi ICOS, 4-1BB si CTLA-4, precum si a moleculei CD40-L, foarte importanta
pentru interactiunea dintre limfocitele T si B.

2 Moleculele TCR care au fost angajate se asociaza cu agregate fosfolipidice bistratificate (rafts), cu care
formeaza astfel platforme pentru recrutarea (si deci aducerea impreuna) si activarea de molecule aditionale
necesare activarii. Intregul complex membranar format din TCR-ul stimulat de antigen, CD3, molecule de
adeziune, molecule co-stimulatorii si alte molecule de semnalizare asociate acestor „rafts” formeaza
„imunosom-ul”.
CD28 se leaga cu afinitate moderata la doi liganzi denumiti B7-1 (CD80) si B7-2 (CD86), intre aceste
doua molecule existand o homologie de structura de doar 25%. Expresia amandurora este amplificata
pe suprafata APC-urilor ca urmare a interactiunii cu limfocite T, dar cu kinetici diferite: B7-2 creste
rapid si expresia poate fi sustinuta timp de 96 de ore, in timp ce B7-l apare doar dupa 48 de ore si
rezista aproximativ 72 de ore. Ca urmare a interactiunii CD40-CD40L, pe suprafata limfocitelor B va
fi amplificata expresia ambelor molecule, in timp ce pe suprafata DC aceasta interactiune (la care se
adauga IFNy si GM-CSE) conduce la cresterea B7-l.
B7-l si 2 au functii partial redundante: co-stimulare a limfocitelor T in procesul de proliferare si
secretie de IL-2 si IRNy. Angajarea B7-2 va conduce insa la inducerea secretiei de IL-4 intr-o masura
semnificativ mai mare decat B7-l, iar aceasta citokina va induce diferentierea limfocitelor Th in
limfocite efector Th>. De asemenea, B7-2 va determina cresterea secretiei de limfotoxina a (cu efecte
similare ale TNF — tumor necrosis factor), in timp ce B7-1 favorizeaza secretia de GM-CSF.

ICOS (inducible costimulator) are o structura si functii similare cu cele ale CD28, dar recent s-a
descoperit ca ligandul ICOS (ICOS L), desi asemanator cu moleculele B7, nu poate fi legat nici de
CD28, nici de CTLA4, ci doar de ICOS. Asa cum ii spune numele, ICOS este insa exprimat doar
dupa co-stimularea prin CD28. De asemenea, in timp ce CD28 conduce la cresterea productiei de IL-2,
ICOS va determina cresterea sintezei de IL-10, o citokina importanta pentru diferentierea limfocitelor
B. In paralel, stabilizeaza mARN-ul pentru CD40L (asa cum CD28 stabilizeaza mARN-ul pentru IL-
2). Se crede ca ICOS este necesar pentru promovarea secretiei de IL-4 si astfel pentru definitivarea
diferentierii limfocitelor Th,.

CTLA-4 (cytotoxic T lymphocyte associated molecule 4”) este un homodimer care are o omologie de
structura de cca 75% cu CD28, in schimb prezinta o afinitate de legare pentru moleculele B7 de 10-20
de ori mai mare. CTLA-4 nu este exprimat constitutiv, ci va apare pe suprafata limfocitelor T dupa
legarea TCR. Se crede ca afinitatea crescuta a CTLA-4 pentru B7 face in asa fel incat practic
dislocuieste CD28 si blocheaza semnalul activator declansat de aceasta, blocand astfel diviziunea
celulara in faza tranzitiei de la stadiul G, la stadiul S. In plus, CTLA-4 poate recruta tirozin-fosfataza
SHP-2 la nivel membranar, iar aceasta enzima se leaga la un motiv ITIM (inhibitor) al cozii
intracitoplasmatice a CTLA-4, ceea ce va reversa activarea limfocitelor T printr-o cascada de
evenimente pe care o vom prezenta ulterior.
Expresia CTLA-4 este controlata atent, pentru ca este important ca molecula sa nu fie exprimata
prematur. Majoritatea acestor molecule sunt retinute in compartimentul Golgi al limfocitului in repaus,
iar la 2 ore de la legarea TCR-ului, moleculele CTLA-4 sunt reorientate catre interfata cu APC-ul,
continuand sa se acumuleze in vezicule pana la 6 ore de la legarea TCR-ului. Iesirea din acest
compartiment se va face doar la 48-72 h de la evenimentul activator.

B7 Family Ligands CD28 Family Receptors

B7 family

TNE family

5 In ciuda numelui, molecula este exprimata atat de limfocitele Th cat si de cele Te,
 celulele mieloide. Legarea
PDL.-1 se leaga la PD-l, exprimata pe limfocite T activate, limfocite B si
a de IL-2 mediata de
PD-l de pe suprafata limfocitelor T conduce la un semnal care blocheaza producti
TCR si astfel blocheaza proliferarea limfocitelor T. Legarea PDL-I de pe suprafata monocitelor de
de catre monocite.
catre PD-l de pe suprafata limfocitelor CD4+ activate conduce la secretia de IL-10
si CTLA-4 ) dar nu si la B7-2 .
PDL-1 se poate la lega B7-1 (cu afinitate intermediara intre CD28
CD40 de
CD40L este un membru al superfamiliei TNER (receptor pentru TNF). Legarea la molecula
pe suprafata APC-urilor reprezinta o etapa importanta de pregatire a limfocitelor naive pentru activare.
or
Tot din familia TNER mai mentionam moleculele 4-1BB si 0X40, cu rol in co-stimularea limfocitel
[E

CD27 este un homodimer exprimat de majoritatea limfocitelor Th si Te resting din sangele periferic.
Consecinta a activarii antigenice, expresia CD27 este amplificata. Ligandul lui CD27 este CD70,
exprimat atat de limfocitele T cat si de limfocitele B ca raspuns la stimularea antigenica. Interactiunea
dintre aceste doua molecule pare sa favorizeze procesul proliferativ, fara o influenta majora insa
asupra secretiei de IL-2. Se crede astfel ca rolul lui CD27 in activarea limfocitelor T naive este minor,
in schimb este important pentru generarea de limfocite T cu memorie.

3. Semnalul 3: citokine ASI:

Odata ce limfocitul T a primit primele doua semnale activatoare poate acum progresa catre transcriptia
a sute de gene necesare pentru a sustine procesele de proliferare si diferentiere. Din punct de vedere al
proliferarii, aceste gene au fost clasificate in functie de cat de repede apar produsii lor dupa angajarea
TCR. Produsii genelor imediate pot fi detectati in mai putin de 30 de minute, in general, aceste gene
codand pentru componenti ai factorilor de transcriptie nucleara, necesari pentru stimularea transcriptiei
unor gene precoce sau tardive implicate in proliferare. Produsii genelor precoce sunt detectati in 30
min — 24 h de la stimularea TCR, incluzand aici IL-2, dar si IL-3, IL-4, IL-5, IFNy, chemokine, factori
de crestere. Produsii genelor tardive sunt exprimati dupa 48h de la stimularea TCR si codeaza pentru
noi molecule de adeziune (care permit migrarea in tesuturi) sau factori citotoxici si alte molecule
necesare pentru functia efectorie a limfocitelor T.
Limfocitele T activate trebuie mai intai sa prolifereze pentru a se putea diferentia in celule cu memorie
si celule efector, astfel incat inducerea secretiei de citokine care sustin diviziunea celulara si
supravietuirea, precum si expresia receptorilor pentru aceste citokine este critica pentru raspunsul
imun. O prima astfel de citokina este IL-2, dar si o serie de alte citokine (in special IL-15*) contribuie
la expansiunea clonala a limfocitelor T activate.
IL-2 R de mare afinitate este un heterotrimer, format din lanturile a, B si y. Majoritatea limfocitelor T
mature exprima heterodimerul By. Dupa receptionarea primelor 2 semnale activatorii, expresia IL-2 Ra
este stimulata, ceea ce conduce la asamblarea receptorului de mare afinitate.
In cazul limfocitelor Th, actiunea IL-2 este una autocrina, absenta citokinei conducand la apoptoza,
ceea ce arata ca in vivo este nevoie de o prezenta continua, sustinuta, a acestei citokine (sau a unei
citokine compensatorii). Astfel, limfocitul respectiv poate progresa in ciclul celular si va prolifera.
Transcriptia IL-2 este controlata pe mai multe niveluri. Regiunea enhancer a promotorului senei
contine mai multe motive de legare, destinate unor factori transcriptionali diferiti (NFAT, NF-kB, AP-
[ Oet-]) si transcriptia genei depinde de care astfel de factor transcriptional si care motiv structural
vor fi implicate.

Reglarea diferentierii subseturilor TH1 si TH2

Patogenii intracelulari activeaza o cascada de evenimente care polrizeaza celulel catre lineajul
Thl. De
exemplu, virusurile interactioneaza cu PRR-uri cum ar fi TLR3 care stimuleaza celulele
dendritice sa
secrete IL-12, Aceasta citokina se leaga la receptorii limfocitelor T naive, activand
o cale de
transmitere a semnalului mediata prin intermediul STAT-4, care induce expresia factorului de

* Inhibitorii de PD-1 (Nivolumab 5 Pembrolizumab, Pidilizumab

) şi CTLA-4 (Ipilimumab) constituie subiectii a
multiple trialuri clinice, aflate in plina desfasurare,
cu rezultate extrem de incurajatoare.
IL-15 R prezinta doua lanturi i n comun
cu IL-2 R, precum si o cale de semnalizare comuna.
transcriptie T-Bet. La randul sau, T-Bet activeaza secretia unor citokine efectorii precum IFNy, care
defineste subsetul Th1 si care, totodata amplifica polarizarea Thl.
Patogenii extracelulari activeaza o alta cascada de evenimente, ce vor polariza celulele T naive pe
lineajul Th2. Helmintii interactioneaza cu PRR-urile de pe suprafata unor celule precum mastocitele,
bazofilele sau cu limfocitele din centrii germinali, declansand eliberarea de IL-4, citokina cheie pentru
polarizarea TH2. Aceasta interactioneaza cu receptorii de pe suprafata limfocitelor T, care vor activa
STAT-6, amplificand expresia reglatorului transcriptional GATA-3. La randul sau, GATA-3 induce
expresia de citokine efector TH2, precum IL-4, IL-S si IL-13.

Pathogens inducinp
cell-mediated immunity "7, 1-polarizing
(most viruses, some factors
bacteria and lungi) 1112 ... Rosneă >

ÎL-4
—IL-5
o IL-13
. .". .“. o...
Pathogens inducinp Ty2-polarizinga 2. Cellular
humoral immunity, [actors ell-io sources
panticulariy extracellular . of I-A
parasites (e.g, worms)

Calea de semnalizare intracelulara declansata de legarea TCR

Pta

Oytokine produotion

Proliferatică Aotivatlon ot Transoription Faotore să

Dittereniia:ian
y
li Pe rentatian
pipote Survival 37,
» _
n

CZ] Adaptore CD Enzymes 5 Tranecriptian factors A__7 Exchange factors

 Rezultatul anagajarii unui numar suficient de molecule TCR si a formarii SMAC este reprezentat de
recrutarea de proteine cu rol de transducere a semnalului si activarea unor domenii cu rol de
semnalizare din cadrul acestor molecule. In fapt, este vorba despre multiple cai de semnalizare care
sunt declansate prin legarea TCR, cai ce se vor interpatrunde (cross-talk si feed-back) apoi cu cele
declansate de moleculele co-receptor si co-stimulatorii. La acestea se adauga si moleculele „adaptor”,
proteine non-enzimatice, localizate la nivelul agregatelor fosfo-lipidice (rafts) care permit unor diferite
molecule cu rol in transducerea semnalului sa interacționeze fizic intre ele.

Lanturile CD3 nu prezinta proprietati catalitice intrinseci, in schimb contin motive ITAM si astfel
servesc ca substrat pentru fosforilarea aa de tirozina de catre protein tirozin kinaze de tip src cum ar fi
Ick si fn. In conditii de repaus, aceste kinaze sunt mentinute inactive ca urmare a faptului ca sunt ele
insele fosforilate la nivelul unui anumit particular reziduu de tirozina de la capatul C-terminal. La
cateva minute de la legarea TCR, la complexul TCR/CD3 se asociaza si molecula co-receptor, la
randul ei asociata cu kinaza /ck inactiva, care astfel formeaza un agregat cu TCR si „rafts”. In mod
similar, fyn fosforilat este recrutat la nivelul lanturilor e ale CD3. Activarea celor 2 kinaze va fi
efectuata de catre molecula CD45, o fosfataza cu dimensiuni mari, molecula exprimata pe suprafata
tuturor leucocitelor“. Odata defosforilate, /ck si fn se vor activa si vor fosforila mai departe tirozine de
la nivelul motivelor ITAM, proces denumit de unii autori „activarea motivelor ITAM” si care permite
in continuare recrutarea tirozin kinazei ZAP-70 (zeta associated protein 70). ZAP-70 este inrudita cu
kinaza syk exprimata de catre limfocitele B, dar este exprimata de catre limfocitele T”. Odata ce ZAP-
70 este legata la complexul de semnalizare, kinazele src o vor fosforila in continuare, activandu-i
astfel activitatea catalitica si permitand-i, intr-o prima instanta, sa se autofosforileze. Ulterior, ZAP-70
va determina fosforilarea unor molecule ce fac parte dintr-un complex denumit adaptor si care vor
furniza legaturile esentiale catre molecule intermediare ce transduc semnalul TCR si determina
reorganizarea citoscheletului de actina.
Una dintre cele mai importante molecule care interactioneaza cu ZAP-70 se numeste Vavl, cel putin
pentru ca are in componenta un domeniu care se leaga la citoscheletul de actina. Dupa legarea TCR,
Vavl si ZAP-70 activate, precum si CD3( fosforilate se asociaza cu citoscheletul, determinand
coalescenta raft-urilor si asamblarea SMAC.
O alta enzima importanta activata de catre ZAP-70 este fosfolipaza C-yl (PLC-y1). Recrutarea unui
set intreg de molecule adaptor“ va permite in final fosforilarea unor tirozine si activarea PLC-y1, care
astfel va putea hidroliza un lipid membranar denumit phosphatidyl inositol 4,5 dipshosphate (PIP2) in
mesagerii secundari inositol 1,4,5-triposphate (1P3) si 1,2 diacylglycerol (DAG). IP3 intracelular se
leaga la un canal de calciu, determinand eliberarea Ca?* din depozitele intracelulare din ER. Calciul
mobilizat se va lega si va activa o proteina ubiquitara denumita calmodulina. In prezenta unor cantitati
crescute de Ca?', complexul calmodulina-Ca”” va activa mai departe o serin/threonin fosfataza
denumita calcineurina. Odata activata, calcineurina isi va exercita functia si va defosforila forma
citoplasmatica, inactiva, a unor membri ai familiei NFAT, in special NFATe — citoplasmatic. NFATe
defosforilat va putea acum sa traverseze membrana nucleara si sa se lege la factorul transcriptional
nuclear AP-l, cu care sa formeze o entitate denumita NFATn — nuclear. Acesta este capabil sa

$ CD45 poate fi exprimata in mai multe isoforme (care rezulta prin splicing alternativ), cu dimensiuni care
variaza intre 180 si 220 kDa, in functie de starea de activare a celulei. Isoforma CD45RO are o greutate
moleculara mica, fiind codata de o gena din care lipsesc exonii 4, 5 si 6, la care se adauga un nivel scazut de
glicozilare. Aceasta isoforma este observata in stadiile tardive de activare si este utilizata pentru a distinge
limfocitele T cu memorie, Se pare ca CD45RO se asociaza mai puternic cu CD4 si CDS, ceea ce afecteaza
eficienta fosforilarii lck si fyn. Ligandul lui CD45 nu este cunoscut inca (daca exista vreun ligand), dar
importanta acestui marker pan-leucocitar este subliniata de faptul ca inactivarea CD45 conduce nu doar la
blocarea activarii limfocitelor T mature, dar si a dezvoltarii timice.
7 ZAP-70 este mentinuta inactiva in limfocitele T resting de catre o tirozin fosfataza denumita SHP-1 si care
continue un domeniu SH? similar cu al ZAP-70.
La ZAP-70 se leaga SLP76, apoi GADS si LAT. La aceasta se leaga PLC-y1, iar kinaza itk (din familia Tec
azelor) se leaga la SLP76. Itk va activa PLC-y1 prin fosforilarea tirozinei.
 precoce, necesare pentru
interactioneze cu motive specifice prezente la nivelul promotorilor unor gene
activarea limfocitului T”. pd ui
Ca* actioneaza si asupra DAG, care astfel va activa o serin/threonin kinaza numita protein kinaza C
o
(PKC). Una dintre isoformele acesteia (PKCO) va fi recrutata la nivelul raft-urilor si va declansa
cascada de fosforilari ce vor culmina cu activarea factorului transcriptional NF-kB. Acesta este
necesar pentru activarea inductiei maximale a transcriptiei de IL-2.
Fosforilarea de catre ZAP-70 a proteinei adaptor LAT determina in continuare recrutarea unei kinaze
denumita phosphatydil inositol-3 kinaza (PI3K) la nivelul membranei celulei T. PI3K fosforileaza PIP,
si il converteste in phosphatidyl inositol 3,4,5-triphosphate (PIP3), ceea ce conduce la scaderea
productiei de mesageri secundari (DAG si IP3). Astfel, PI3K inhiba activarea PLC-y1. Totodata, PI3K
va actiona asupra altor doua cai implicate in activarea limfocitului T: calea de semnalizare prin p38 si
calea SAPK/JNK. (stress activated protein kinase/c-jun N terminal kinase). Prin actiunea sa de
fosforilare, PI3K va conduce in final la activarea factorului de transcriptie c-jun, cu rol in activarea
transcriptiei uneui set de gene pro-inflamatorii, printre care TNF si selectina E. Este foarte posibil ca
recrutarea si activarea PI3K sa fie determinate de legarea CD28.

Ras este o proteina mica, monomerica, asociata fetei citoplasmatice a membranei celulare si care leaga
guanina. Activitatea sa este astfel controlata de statusul de fosforilare a nucleotidelor, de care este
responsabil o serie de proteine cunoscute sub numele de GEF (nucleotide exchange factors). Ras-GDP
este inactiv si este necesara interventia GEF pentru conversia ras-GDP in ras-GTP. Fosforilarea LAT
de catre ZAP-70 conduce la activarea unei astfel de de GEF si mai departe la activarea ras, care va
declansa o cascada de serin/threonin MAPK kinaze, ce includ raf, MEK si ERK. Aceasta cascada
conduce la fosforilarea si activarea a mai multor factori transcriptionali, printre care c-myc si c-fos.
Activarea acestor factori conduce la initierea transcriptiei unor noi gene.

Angajarea CD28 pare sa scada pragul semnalului necesar pentru activarea limfocitelor T, prin
scaderea numarului de molecule TCR care trebuie agregate in SMAC. Experimental s-a aratat astfel ca
numarul moleculelor TCR poate sa scada de la un necesar de 8 000 pana la doar 1000-5000, in cazul
utilizarii co-stimularii. In prezenta co-stimularii, un limfocit T devine angajat pentru co-stimulare in
cca 6 ore, in timp ce in absenta ei are nevoie de cca 30 h.
Legarea CD28 la B7 declanseaza fosforilarea reziduurilor de tirozina de la nivelul cozii
intracitoplasmatice a CD28 probabil de catre /ck si/sau fyn, ceea ce mai departe conduce la recrutarea
PI3K, care va genera PIP; si alti mediatori fosfolipidici. CD28 determina de asemenea
hiperfosforilarea Vavl. Se va produce o reorganizare a citoscheletului de actina mediata de molecula
rac si agregarea raft-urile membranare in jurul complexului TCR/CD3. Aceste raft-uri contin elemente
ale cailor ras/MAPK si SAPK/JNK, care vor conduce la activarea factorilor nucleari de transcriptie c-
fos si c-jun, care se vor combina pentru a forma AP-1. AP-1 se leaga la anumite motive din promotorul
genei IL-2, determinand stabilizarea mARN-ului IL-2, precum si cresterea expresiei genei anti-
apoptotice bcel-xL.
In plus, se crede ca angajarea CD28 contribuie la o reducerea expresiei IkB si astfel la inlaturarea unui
reglator negativ cheie al NF-kB. Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase
citokine, inclusiv IL-2, IL-4, IL-6, IFNy, MIP-o sau a receptorilor pentru IL-2, IL-12, a CXCRS.
Nu in ultimul rand, nu trebuie uitat ca CD28 contribuie la expresia de alte molecule co-stimulatorii.

9
NFATn este apoi : refosforilata
f
de catre o kinaza din nucleu, GSK3, ceea ce conduce la disocierea NFATe de
AP-1 si exportul NFATe inapoi in citoplasma. Ciclosporina A, un imunosupresor, inhiba defosforilarea NFATe
si astfel blocheaza activarea limfocitelor T.
 CD45
TCR/CD3 CDA

ENI
ep Aia 4468
CL
(P)
(P)
PLCy1 IP

Cytoskeletal
reorganization se ai

e
PL Caz
o 4

Calmodulin
Calcineurin
Cytoplasm

Nucleus

Gene activation

AAN
Legarea TCR activeaza kinaza /ck din familia kinazelor src, care fosforileaza tirozinele din motivele
ITAM. Acestea vor recruta kinaza syk ZAP-70. Odata legata, ZAP-70 este fosforilata de catre lck si
activata. ZAP-70 activata fosforileaza moleculele adaptor LAT, SLP76 si GADS, care vor forma
intregul esafodaj necesar pentru fosforilarea si activarea PLCy1 si PKC, ce vor avea efecte asupra
mai multor factori transcriptionali. Proteinele GEF Vav si SOS sunt de asemenea activate prin
legarea la LAT, conducand la activarea caii de transcriptie Ras/MAP si a caii Rac/Rho/cdc42, care
vor conduce la modificari ale formei si motilitatii celulare. PI3 kinase, translocata la nivelul portiunii
intracitoplasmatice a CD28, formeaza PIP3, inducand localizarea enzimelor PDK1 si Akt la
membrana. Aceasta conduce la activarea in continuarea a NF-kB si la o crestere a supravieturii
celulei.
 Engagement of MHC-peptide initiates processes
that lead to assembly of signaling complex.

ş
CD4/B Class Il MHC

Peptide

TCR

d |
2 CD4/B-associated Lck phosphorylates ITAMs of.
coteceptots, creates docking site for ZAP-70

3
ZAP.70 phosphorylates
adaptor molecules that
rectuit componchts
of several signaling pathways

VIETII TEI DI DAE PONI ZANE SP SEA

A a bl dddadddddidia
IKB/NE-xB
ATP
ADP
Și IKB-—(P)
NEKB

(o)

> Cat
—
Inttaccllular
Cazi atit Calmodulin-Ca2*
Calcincurin Calmodulin
Gnactive) ă
Calcincurin-
calmodulin-Ca2+
(active)

maro NEAT
e
Cytoplasm
DO DATEI TEO TATE a N AN TIE RITA [METEO VICTOR OR OTTO
AAA Add ddd AAA AAAAAAAAA AA AAAAAAAAA AA
Nucicus
NEAL ip) A NEI

[
o )

"Panscriptional activation
ul several penes
Molecula CTLA-4 reverseaza activarea limfocitelor T prin defosforilarea CD3( si posibil a /c4, pn,
ZAP-70, Vavl.

Rho | pata)

Pia ge |
| movement

T cell
Sunivăl — Ookineand Chemokhea Th4/Th2 cytokines
==

chemokine IL: 278 ——

receptora —— CD40L
BehxL

APC

Dephoephoryiation af CD3t,
and othersignal
vansducere |

LR „nhiblion j Cat eye

ca cytokine are
production
 II. Activarea limfocitelor B

intra in
Odata ce un limfocit B matur naiv ajunge in periferie va supravietui cateva zile, dupa care va
apoptoza. Singura sansa de salvare e reprezentata de contactul cu antigenul, mai precis spus de
activarea limfocitului. In plus, soarta limfocitelor B va depinde si de natura antigenului pe care il
intalneste. Daca antigenul este T dependent si limfocitul B este activat cu succes de catre limfocitul Th
cu care interactioneaza, atunci urmeaza proliferarea si diferentierea limfocitului B, astfel incat sa
devina capabil sa efectueze hipermutatii somatice si comutarea de clasa. Vor fi produse atat plasmocite
cat si celule cu memorie si va fi obtinut un raspuns imun umoral. Daca antigenul intalnit este unul T
independent, vor fi generate plasmocite, dar nu se va produce comutare de clasa, astfel incat
plasmocitele vor secreta anticorpi de clasa M si nu vor apare celule cu memorie. Daca receptorul
celulei B se leaga la un auto-Ag (care nu a fost intalnit in maduva osoasa, in cursul procesului de
selectie negativa), acel limfocit B va fi fie deletat prin apoptoza, fie i se va induce o stare de anergie.

In mod similar limfocitelor Th, activarea limfocitelor B de catre un antigen T dependent va necesita 3
semnale: 1. legarea antigenului, 2. receptionarea semnalelor co-stimulatorii si 3. receptionarea
citokinelor secretate de limfocitele Th.

(1) Antigen binding

4
3 Costimulatian

(3) Cytokine help

Th cell
|
Activated
B cell

B cell clonal
expansalon and
dittarentiation

Bcall T cell cast ae MHC Il

spitope spitope Ve BOR TOR olaaa i cadă e E
Semnalul activator
naiv din periferie consta din IsM membranar
BCR complet de pe suprafata unui limfocit B matur
lef (complexul CD79). Un astfel de
asociat cu proteinele accesorii de semnalizare, denumite Iga si
capabil atat sa recunoasca dar sa si
limfocit B se afla in faza denumita „cognitiva”, in care este
r. Datele experimentale arata ca este
reactioneze fata de un antigen specific care este legat de recepto sa
a un semnal activator care
necesara interceptarea mai multor molecule BCR pentru a putea declans
ta a celulei.
conduca la productia de noi proteine necesare pentur activarea comple
Intr-un minut de la un astfel de evenim ent, este transmi s un semnal de catre Igo si Ig, cu ajutorul
BCR. Activarea srk kinazelor se
kinazelor src (fn, Iyn, blk) agregate in jurul bazei citoplasmatice a
.
face prin defosforilarea de catre enzima CD45 a reziduului C-terminal de tirozina

iai
[Adaptor (ED Erzymes rentei, s Multivalent antigan = Phosphate

Odata activate, aceste PTK vor fosforila aa de tirozina situati la nivelul motivelor ITAM apartinand
moleculelor Iga si Igf. Fosforilarea tirozinei poate fi detectata si la 30 de secunde de la stimularea
BCR si atinge un maximum in 3-5 minute, Fosforilarea tirozinelor va conduce la recrutarea de noi
PTK la acest complex, cum ar fi kinaza syk sau kinaza B/k (Bruton's tyrosine kinase). Odata recrutate
aceste kinaze vor fi la randul lor fosforilate de catre /yn, fpn si bIk, ceea ce va conduce la activarea lor
Syk activata va determina in continuare fosforilarea unei proteine adaptor denumita BLNK, ce va servi
= initiator pentru alte molecule. Astfel, vor fi activate mai departe PLC-y1 si ras.
d RA pp pase unei serin-threonin kinaze numita raf, care in schimb va activa o alta
senzaţii GA una sea Epica Proteina kinase). Calea ras-raf-MAPK de transmitere a
facto a prin intermediul a tor catorva enzime si culmineaza cu activarea unor diversi
riptionali nucleari care intra in nucleu si influenteaza pattern-ul de expresie genica.
PLC-y1 activata de catre syk si Brk, cliveaza PIP» in IP3 si DAG. IP; determina cresterea concentratiei
intracelulare de Ca?" din depozitele intracelulare (flux de calciu) si care apoi va activa o cascada
enzimatica dependenta de calciu. Tot in prezenta Ca" DAG activeaza protein kinaza C (PKO), o serin-
threonin kinaza similara functional cu raf. Proteinele fosforilate pe ambele cai vor actiona ca inductori
ai transcriptiei, conducand la sinteza de c-myc si c-fos, subunitati cheie ale unor factori transcriptionali.
Legarea acestora la diverse secvente ADN va conduce la activarea si reglarea transcriptiei de noi gene,
ai caror produsi controleaza proliferarea si diferentierea celulelor B.
Rezultatul final al acestei cascade induse de catre antigen este acela ca limfocitul B este pregatit sa
receptioneze atat semnalul co-stimulator cat si citokinele produse de limfocitul Th. ARN-ul mesager
ce codeaza diferiti factori de transcriptie a fost detectat in cca 60 min de la legarea antigenului, in timp
ce modificari vizibile ale morfologiei limfocitelor B pot apare dupa cca 12 h de la stimulare. Celula
creste in dimensiuni, continutul in ARN creste si limfocitul se misca din faza Go in faza G, a ciclului
celular. Este amplificata expresia moleculelor MHC II si a moleculelor co-stimulatorii necesare pentru
receptionarea semnalului 2 de la limfocitul Th. De asemenea, incep sa fie exprimati receptorii pentru
citokine necesari pentru receptia semnalului 3.

A. Positive regulation

B cal

ra

A i DS - CDB81
= ] Ieae (CD21)
sii
E aaa 16019
signal

CD19 face parte din molecula co-receptor a limfocitului B, impreuna cu CD21 (receptorul pentru
complement 2, CR2) si CD81. Rolul fiziologic al CD81 ramane necunoscut inca. CD19 poseda aa de
tirozina la nivelul cozii citoplasmatice, aa care vor fi fosforilati ca raspuns la angajarea BCR,
eveniment ce determina si asocierea lyn si fyn la CD19. Stimularea CD19 se poate realiza si atunci
cand CR2 se leaga la un antigen opsonizat cu fragmente ale complementului. Daca aceste doua
procese se produc simultan (legarea BCR si a CR2), aceasta inseamna ca receptorul pentru antigen si
co-receptorul limfocitului B sunt co-legate (cross-linking), ceea ce conduce la o amplificare a
semnalului de activare. CD19 ar putea fi de asemenea util si pentru receptionarea ajutorului de la
limfocitele Th.
O consecinta a co-legarii va fi exprimarea FoyRIIB pe suprafata limfocitului B, receptor care va fi
situat foarte aproape de BCR si va genera o co-legare ce va transmite un semnal inhibitor celulei, care
indica faptul ca este prezenta o cantitate suficienta de anticorp si nu este nevoie de productia unei
cantitati suplimentare. Mecanismul de supresie se bazeaza pe interactiunea dintre motivele structurale
ITIM din coada citoplasmatica a FeyRIIB si tirozina SHP-1.
 Tr -
B. Negative regulation

Da Boli

[iri
y N

le
|

ITIMs
see

Ss Multivalent antigen + Phosphate

Semnalul co-activator
Daca limfocitele receptioneaza semnalul 1 dar nu si semnalul co-stimulator, devin anergice sau intra in
apoptoza. Daca insa sunt furnizate ambele semnale, limfocitele vor deveni capabile sa accepte
semnalul 3 (citokinele secretate de limfocitele Th). Doar o celula pe deplin activata va putea progresa
catre proliferare si diferentiere si mai departe catre functia efectorie.
Inainte insa sa receptioneze semnalul co-stimulator, limfocitul B trebuie sa adere stabil la suprafata
limfocitului Th activat de catre antigen. Aceste interactiuni asigura ca cele doua celule sa fie mentinute
impreuna suficient de mult timp pentru a obtine activarea completa si reciproca.
Cel mai important contact co-stimulator pentru activarea limfocitului B este furnizat de interactiunea
dintre molecula CD40 de pe suprafata celulelor B si CD40L de pe suprafata limfocitelor T. CD40 este
o glicoproteina exprimata la un nivel inalt pe suprafata celulelor B mature naive, dar nu si pe
plasmocite, in timp ce CD40L va fi exprimat doar pe suprafata limfocitelor Th activate. Dpdv
structural, CD40 este un membru al superfamiliei TNFR, iar portiunea intracitoplasmatica este
asociata cu cu proteinele de semnalizare TRAF2 si TRAF3 (TNFR-associated factor), care, la randul
lor, interactioneaza cu factorul transcriptional NF-kB.
Interactiunea CD40-CD40L este esentiala la om nu doar pentru activare cat si pentru comutarea de
clasa si pentru formarea centrilor germinali. Deficienta in CD40L va conduce la o imunodeficienta in
care exista o hiperproductie de IgM.

Semnalul 3
Legarea antigenului la suficient de multe molecule BCR, insotita de co-stimularea mediata de CD40
declanseaza inductia expresiei de receptori pentru citokine, in particular IL-4R. Fara legarea acestor
citokine cheie, limfocitele B vor suferi o proliferare extrem de limitata.
In timp ce unele citokine necesare pentru activarea limfocitelor B sunt secretate de catre macrofage
sau DC din vecinatate, majoritatea sunt produse insa de catre limfocitele Th stimulate de catre Ag si
care sunt in contact cu limfocitele B. La scurta vreme dupa interventia moleculelor de adeziune si a
celor co-stimulatoare, aparatul Golgi este reorganizat in interiorul limfocitelor Th, astfel incat sa
ajunga in proximitatea polului de interactiune cu limfocitele B. Eliberarea citokinelor devine astfel mai
precisa, mai directionata catre limfocitul B, ceea ce conduce la cresterea eficientei in furnizarea
semnalului 3. O astfel de rearanjare a aparatului Golgi nu este observata daca limfocitele B si Th vin in
contact in absenta stimularii antigenice.
Legarea antigenului specific de catre un numar suficient de molecule BCR de pe suprafata unui
limfocit B matur, naiv sau a a unui limfocit B cu memorie, pregateste celula pentru a depasi stadiul Go
a ciclului celular catre stadiul G, al blastului. In multe (dar nu in toate) cazuri, legarea IL-4 este
 la IL-4 impinge
evenimentul principal care declanseaza intrarea in acest stadiu. Expunerea continua diviziunii
ADN-ulu i, ca etapa premerg atoare
celula B mai departe in faza S si induce replicarea ea prolifera rii
actiona pentru inducer
celulare. In aceasta etapa, IL-2, IL-4, IL-S, IL-10 si TGFB pot
pa nai)
limfocitelor B.
B, pe de alta
In timp ce nici o citokina nu este suficienta (in mod individual) pentru activarea celulei
parte, nici una dintre ele nu este esentiala.

Coatimulated B cell

Go

Receipt
of Signal a

GA

S phase
DNA replication

Proliteratian

IL-2, IL-4, IL-5, ela 0, IFN; T&FG |

Ditterentiatien

Pe masura ce limfocitele B continua sa se divida, actiunea altor citokine devine importanta pentru
inducerea diferentierii celulelor activate in celule cu memorie sau plasmablasti, precursorii imediati ai
plasmocitelor. La om, IL-2 si IL-6 induc diferentierea catre plasmocit.
Trebuie subliniat ca limfocitele B nu numai ca receptioneaza citokine, dar au si o capacitate limitata de
secretie. IL-6 si TNF secretate de catre acestea pot creste efecienta activarii limfocitelor Th, ceea ce in
schimb creste productia de citokine esentiale pentru sustinerea proliferarii si diferentierii limfocitelor
B;
B-cell coreceptor C3d
a Antigen
>

„= CR2 (CD21) S

CD19 ()
e |
rc g life! e CAE
[nr
$
pd st
(CD81) i
- )
€ 1
p a
3 =

= (CD
fs
(__Okinase
i
(5 a ap
E > Lyn? Sr kinases
Fyn?
Others?
 i

TUI
APC CD4 Class II MUC
7
sită Pepride în
stiti TCR CD28=

T CELL.

pi
MAP MAP
ARI |
kinase kinuse *
cascade cascade

Transcriprion factors interact with the =

regulutory seguences of many genes,
increasing hei! expression

Transeriptionalty
activateul genes
 mai aa
n

e Shuma Ce
ai a)

BCR-MEDIATED
SIGNALS

CAMP-response element-binding protein (CREB)

 Raspunsuri Imune mediate celular

Raspunsurile imune mediate celular si cele mediate umoral au roluri diferite in

protectia gazdei. Saca
Principalu
Protectia prin anticorpi se adreseaza patogenilor aflati in afara celulelor.
rol al imunitatii celulare este acela de a detecta si elimina patogenii intracelular.
Imunitatea celulara poate detecta si elimina de asemenea celule cum ar fi celulele
tumorale, care au suferit modificari genetice sau care exprima antigene care nu sunt
caracteristice celulelor normale.
Imunitatea celulara este asigurata atat de catre celule specifice cat si ne-specifice.
Celulele specifice includ limfocitele T citotoxice (Te sau CTL) CD8+ si limfocitele T
helper CD4+ secretante de citokine, care mediaza reactia de hipersensibilitate de tip
intarziat (DTH — delayed type hypersensitivity). iu
Celulele ne-specifice includ celulele NK si celulele ILC, precum si celule ne-limf oide
cum ar fi macrofagele, neutrofilele si eozinofilele. Activitatea tuturor acestor celule,
specifice sau ne-specifice pentru antigen, depinde de concentratia locala a unor
diverse citokine. Limfocitele T, celulele NK si macrofagele sunt cele mai importante
surse de citokine.
Chiar daca imunitatea umorala si cea celulara au caracteristici diferite, ele nu
actioneaza independent una de cealalta. Macrofagele, celulele NK, neutrofilele,
eozinofilele pot actiona asupra tintelor prin intermediul receptorilor Fc care leaga
anticorpii atasati la acestea.

Raspunsurile efectorii
Ne putem da seama cu usurinta de importanta raspunsurilor efectorii atunci cand
exista o deficienta a acestora.
Sindromul di George este o afectiune congenitala in care, printre altele, timusul nu se
dezvolta si, ca urmare, nu se vor putea forma limfocite T. Datorita imposibilitatii de a
face fata patogenilor intracelulari, copiii cu sdr. Di George sunt in pericol chiar si in
situatia administrarii unor vaccinuri anti-virale cu patogeni atenuati. In general,
afectiunea este mortala.
Efectorii R.I. mediate celular pot fi impartiti in 2 categorii majore:
1. celule efector care au un efect citotoxic direct. Acesti efectori elimina celule straine
sau self alterate prin producerea unei reactii citotoxice care determina liza tintei.
Celulele efector citotoxice pot fi grupate in limfocite T citotoxice antigen-specifice
(CTL) si celule nespecifice cum ar fi celulele NK si macrofagele. Celulele tinta fata
de care acestea sunt directionate includ celule allogenice, celule maligne, celule
infectate viral si celule conjugate chimic.
2. celule efector CD4+ - subpopulatia care joaca un rol in reactiile de
hipersensibilitate de tip intarziat.

Proprietati generale ale celulelor T efector

Celulele T efector au o serie de proprietati care le diferentiaza fata de celulele naive.
In general, celulele efector sunt celule cu viata scurta (de la cateva zile, la cateva
saptamani). Celulele Th efector, in special cele aflate in interrelatie cu limfocitele B,
tind sa ramana in organele limfoide secundare, regland, in continuare, raspunsul
imun.
Alte limfocite Th se reintorc la locul infectiei si ajuta la activarea macrofagelor si
a
celulelor citotoxice. Unii progenitori ai celulelor efector se pot insa diferentia
in
celule cu memorie cu viata lunga. Acestea se vor cantona in organele
limfoide
 ul unui
tia re, fii nd ast fel str ate gic pla sat e pentru a oferi pro protectie in caz
secundare si ter
contact ulterior cu antigenul.
Stringente de activare i |
ele diferite ale
ocit ele T aflat e in difer ite stadi i de dife rentiere vor necesita niv
Limf u ivator
limfocitele naive 5semnalul S
co-act
semnalului co-stimulator. Astfel, daca pen
nta acestuia obtinandu-se anergia),
este obligatoriu pentru activare (in abse Ro
semnalul activator se poate
celulelor efector si a celulelor cu memorie let elucidat, exista deja o seriea aide
suficient. Chiar daca acest aspect nu este comp a celuelelorpc
suprafatSee
i
icatii. Astfel, izof
explicatii orma CD45 RO, , care se gaseste pe
l TCR si co-rec ptorii a
memorie, se asociaza mult mai bine cu complexu E i
devin mai sensibile la Eee
izoforma CD45 RA. Ca urmare, limfocitele T
semnalul co-stimu î or, p y
TCR. In plus, deoarece nu mai depind in mod esential de
afata unor celule tinta sau
fi activate si de catre complexe MHC/peptid de pe supr
unor APC-uri neprofesioniste, care nu prezinta moleculele B7.
Moleculele de adeziune
a ocitelor T care
CD2 si LFA-L sunt molecule de adeziune prezente pe suprafat limf
leaga LFA-3 si respectiv ICAM. Nive de lu l al moleculelor de adeziune este
expresie
lelor naive,
de 2-4 ori mai mare pe suprafata celulelor efector decat pe suprafata celu
rse
ceea ce permite o legare mult mai eficienta la suprafata APC-ului sau a unor dive
tinte celulare care au nivele scazute de molecule de adeziune.
Interactiunea initiala dintre limfocitul T efector si APC sau celula tinta este slaba,
oferind posibilitatea TCR-ului sa scaneze membrana si sa detecteze eventuale peptide
specifice prezentate de catre MHC. Daca nu este gasit un astfel de peptid, limfocitul 1p
se desprinde de membrana celeilalte celule. Din contra, recunoasterea unui complex
MHC/peptid conduce la transmiterea unui semnal care are ca rezultat si cresterea
afinitatii LFA-l pentru moleculele ICAM. Ca urmare, limfocitele Tu: raman strans
legate de suprafata macrofagelor, limfocitele Tu> raman strans legate de suprafata
limfocitelor B, iar limfocitele T citotoxice se leaga strans la suprafata celulelor tinta.
Expresia de molecule efector
Limfocitele T efector exprima o serie de molecule care pot fi membranare sau
solubile. Cele membranare apartin familiei TNE (tumor necrosis factor) si includ FasL
(pe suprafata CTL), TNF-B pe suprafata limfocitelor Tri si CD40L pe suprafata
limfocitelor Typ.
Fiecare populatie de celule T efector secreta de asemenea un panel distinct de factori
solubili. Astfel, CTL secreta citotoxine (perforine si granzime), precum si citokinele
IFN-y si TNF-B. Limfocitele Tu secreta seturi distincte de citokine.
Primelor doua subpopulatii de limfocite T, caracterizate initial la soarece, li se adauga
astazi o multitudine de alte subpopulatii care atesta extraordinara plasticitate a
limfocitelor CD4+. Aceasta flexibilitate in procesul de diferentiere este cea care
permite ca raspunsul sistemului imun sa se realizeze intr-o maniera care tine cont de
stimulii din mediu. Echilibrul corect dintre subseturile de limfocite T este critic nu
numai pentru a initia si desfasura un raspuns corect, dar si pentru a preveni o activare
defectuoasa.
Pe langa subpopulatiile cu rol efector propriu-zis, sistemul imun genereaza
subpopulatii cu rol reglator. Treg (T reglatorii) naturale apar in timus si prezinta
CD4+, CD25+, Foxp3+. Limfocitele reglatorii inductibile se dezvolta in conditii
particulare de expunere subliminala la antigen si/sau co-stimulare; aceste celule se
diferentiaza in Th3 sau Trl dupa activare!.

! Limfocitele reglatorii inductibile pot fi nu numai CD4+ dar si CD8+.

 TNF-B atasat
FasL, perforinele si granzimele mediaza distrugerea tintei de catre CTL.
la membrana si IFN-y si GM-CSF solubile determina activarea macrofagelor de catre
elor B de
limfocitele Tu. IL-4, IL-5 si IL-6 solubile joaca un rol in activarea limfocit
catre limfocitele Tp2.

Limfocite T helper

La mijlocul anilor 1980, au fost evidentiate la soarece 2 subtipuri de limfocite Th,

care au fost denumite Thl (care secretau IL-2, IENy si limfotoxina) si Th2 care
secretau IL-4 si IL-5. Aceste profiluri diferite de secretie se corelau totodata si cu
functii diferite. Limfocitele Thl pareau mai degraba responsabile pentru raspunsurile
imune mediate celular si pentru raspunsurile directionate impotriva patogenilor
intracelulari, in timp ce limfocitele Th2 pareau predominant responsabile pentru
sustinerea RI umorale necesare pentru eliminarea patogenilor extracelulari. La
sfarsitul anilor 1990 au inceput sa apara primele date despre limfocitele T reglatoare
(Treg). Astazi, este general acceptat ca exista mai multe subseturi functionale, Thl,
Th2, Th17, Tfh (follicular helper), Treg si ca exista o extraordinara plasticitate a
diferentierii limfocitelor Th, astfel ca acestea se pot adapta stimularii antigenice. De
asemenea, limfocitele Th coopereaza atat cu celule mielomonocitice, cat si cu ILC-
uri, in cadrul unor asa numite „module imune”. Pe masura ce un raspuns imun
evolueaza, unul dintre aceste module imune va deveni predominant.
Specificarea subseturilor incepe in timus si continua in periferie. Procesul de
specificare reprezinta un proces de maturare reversibila, care permite celulelor T
CD4+ sa poata urma cai de diferentiere alternative, in functie de semnalele
receptionate din mediu. Astfel de semnale includ citokinele care predomina in mediul
respectiv, profilul receptorilor pentru citokine, expresia factorilor transcriptionali si
remodelarea diferentiata a locilor care regleaza productia de citokine. Dar plasticitatea
limfocitelor T CD4+ este cu mult mai mare, la ora actuala fiind identificate
numeroase populatii tranzitorii, care sunt capabile sa produca citokine extrem de
heterogene. Aceste citokine permit ca limfocitele sa converseze cu alte populatii
limfocitare T, naive, efector, cu memorie sau reglatorii (cross-talk). Prin stimulare
continua, ca urmare a remodelarii cromatinei si astfel accesibilitatii la nivelul locilor
care contine genele pentru citokine, dupa un numar de 4-6 cicluri de diviziune,
celulele T CD4+ajung sa dezvolte pattern-uri stabile ale expresiei de citokine.
In buna masura, semnalele primite din micromediu sunt furnizate de catre APC. Intr-
un stadiu precoce al unei infectii, macrofagele ar putea fi APC-ul dominant, iar
aceasta celula prezentatoare de antigen prezinta antigenul mai eficient pentru
limfocitele Thl, promovand diferentierea acestui subset. Daca infectia ajunge insa sa
fie controlata, catre sfarsitul RI primar numarul de limfocite B creste, iar acestea vor
induce diferentierea limfocitelor Th2, ceea ce arata ca exista o anumita dinamica in
generarea acestor doua subpopulatii. In plus, atunci cand SI raspunde fata de un
antigen complex, diferitele peptide imunodominante pe care le are in compozitie pot
induce raspunsuri in care sunt generate si clone Thl si clone Th2; doar una dintre
aceste subpopulatii va fi insa imunodominanta si va determina in final inhibarea
celeilalte subpopulatii.

Sub influenta IL-2, in 48h apare proliferarea limfocitelor Th, iar celulele (blasti) care
rezulta sunt denumite ThO, fiind capabile sa secrete simultan IL-2, IENy si IL-4.
Dovezile experimentale sugereaza insa ca ThO reprezinta mai mult decat un simplu
precursor. O astfel de subpopulatie a putut fi generata prin stimularea repetata a unor
limfocite T CD4+ cu doze moderate de antigen, in prezenta constanta a unor cantitati
moderate de IL-4 si IFNy. 4 j Ş
Dupa 48-72h de la stimulare, majoritatea ThO incep sa se diferentieze in celule
efectorii functionale. Aceasta diferentiere necesita 3 elemente: Sul
- Antigenul trebuie sa fie prezent pentru a mentine stimular ea progenit orilor pe
masura ce se diferentiaza.
- Citokine
- Receptori pentru citokine i
Patru citokine particulare sunt importante: IL-12, IL-27 si IFNy (pentru diferentierea
in Thl) si IL-4 (pentru diferentierea in Th2). In timpul diferentierii, fiecare ThO
castiga sau pierde expresia unor gene care codeaza pentru anumite citokine sau
receptori, ceea ce determina fata de care citokine va fi capabila celula sa raspunda sau
sa secrete. Patogenii care nu reusesc sa induca productia de IL-12 sau IL-27 de catre
APC-uri (macrofage, DC) vor conduce la inducerea de Th2.
Tipul de co-stimulare va influenta de asemenea diferentierea. Angajarea CD28 de
catre B7-1 va favoriza diferentierea in Thl, in timp ce legarea lui B7-2 va induce o
crestere a secretiei de IL-4 si astfel inducerea de Th2.

IFNy

Macrophage XAA/PP AA Unknown cell

IL-12, IL-27
DO AA

Bo |L-4, IL-10 IFNy, IL-10 sm

IFNy, IL-2, IL-4, IL-5

LTa IL-10, IL-18

Help for Help for

Te and Bcell B cell
responses responses
against against

pi, je x N
Intracellular V Viruses Extracellular Parasltie
bacteria Protozoan bacteria y N Worms
parasltes Alergens Fungi

Angajarea anumitor TLR-uri de pe suprafata DC face ca acestea sa secrete IL-12,

promovand astfel Thl. Exista insa dovezi experimentale care arata ca si
tipul de DC
conteaza. Astfel, DCI induc diferentierea in Th1, in timp ce DC2 (plasma
citoide)
induc Th2. Alti cercetatori afirma ca tesuturile (prin secretia de
factori solubili
particulari) in care se produce RI ar putea instrui DC in ce fel sa influenteze
 ca diferentierea catre Th2 sa fie calea automata de
difere i l insa
ife ntierea. . Este posibi .
deturnate de IL-12.
diferentiere, din care limfocitele sa fie
IFNy, IL-2, Ea, i Sa) LE Ci
Th1 sustin RI mediate celular prin secretia de
CSF. IENy si LTo activeaza a E si le SL are = Lei că Ş e CE
determinale 4
cres
i ite mai potente si
e ” a E
de CR de Ie afinitate permite ca aceste celule sa Di
ovata atat proliferarea lim de e Eat
tip ADCC. Prin productia de IL-2 va fi prom A
tarea de clasa catre IE
si a limfocitelor B, iar IENy va influenta comu a
ntului. Citokinele Zi
pentru opsonizare, fagocitoza si activarea compleme
um si a moleculelor TAF.
sau vor determina amplificarea expresiei MHC II, prec
si IFNy, precum si prin
Activarea limfocitelor Te este sustinuta prin intermediul IL-2
intermediul contactului CD40-CD40L.

IFNy IFNy, IL-2

aaa
e 23)

a ip 8
Ditferentiation,
A gG2a, IgG2b IFN + proliferation
MHE class ||, IL-42 IL-2
TAP

4 MEG class ||, TAP, phagocytosis, FeR,

NO production, ROIs, ADCC, cytokines

Th2 secreta IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13 si GM-CSF. O functie majora a
acestei subpopulatii este de a stabili contactul cu limfocitele B prin intermediul
CD40L-CD40. IL-4 si IL-5 influenteaza comutarea de clasa catre IgA, IgE si IgG4,
izotipuri care nu determina activarea complementului si ADCC, ceea ce reprezinta un
avantaj in combaterea antigenului la nivelul situsurilor mucoase, unde este preferata
neutralizarea in absenta inflamatiei. IL-5 este o citokina importanta pentru cresterea,
diferentierea si activarea eozinofilelor, celule cruciale pentru eliminarea parazitilor de
dimensiuni mari. IL-3, IL-4 si IL-10 actioneaza conjugat pentru activarea
mastocitelor, iar stimularea simultana a mastocitelor si eozinofilelor reprezinta,
impreuna cu secretia de IgE, un element important in instalarea reactiilor alergice. IL-
10 inhiba functiile efectorii ale macrofagelor, abroga productia de IL-12, inhiba
expresia MHC II si B7 de pe suprafata DC, dar amplifica expresia MHC II pe
suprafata limfocitelor B. IL-4 si IL-13 inhiba productia de citokine pro-inflamatorii,
inhiba productia de NO si scad expresia Fe,R de pe suprafata macrofagelor, DC si
celulelor B, dar in schimb stimuleaza proliferarea limfocitelor B.

Hiperactivarea macrofagelor de catre Thl determina cresterea capacitatii

acestor
celule de a face fata patogenilor dar, in unele situatii, conduce
la consecinte
patologice, descrise ca reactii de hipersensibilitate intarziata.
Acest termen vine sa
desemneze o reactie inflamatorie care este observata la individul deja sensibilizat
dupa cca. 2-3 zile de la contactul cu antigenul.

Th17

Th17 reprezinta un alt subset de celulele CD4+ activate de catre antigen. Aceste
celule secreta citokine din familia IL-17, in special IL-17A si IL-17F, precum si IL-
22. IL-17 si IL-22 sunt citokine pro-inflamatorii, cu alte cuvinte stimuleaza
raspunsurile inflamatorii, in special la nivelul situsurilor imune. Limfocitele Th17 si
citokinele secretate de acestea au fost identificate in anumite afectiuni inflamatorii
autoimune, cum ar fi artrita reumatoida”, scleroza multipla, psoriazis“ si IBD
(inflammatory bowel disease).
IL-17 stimuleaza multe celule ale apararii ne-specifice — in special neutrofile, care
sunt recrutate la sediul inflamatiei si activate, precum si alte tipuri de celule —
endoteliale si epiteliale, pe care le determina sa sintetizeze citokine ca IL-1, IL-6 si
TNFa, care conduc de asemenea la inflamatie. In plus, IL-22 induce celulele epiteliale
sa sintetizeze produsi antibacterieni, care joaca un rol protectiv in raspunsurile fata de
bacterii la nivelul suprafetelor mucoase.
Studii recente sugereaza ca subsetul Th17 este implicat in raspunsul fata de bacterii
extracelulare cum ar fi Borrelia burgdorferi (o spirocheta) si fungi (Candida albicans,
Aspergillus fumigatus). Thl si Th2 au afecte minore asupra acestor patogeni, ceea ce
sugereaza ca subseturile Thl, Th2 si Th17 raspund fata de patogeni diferiti, iar
actiunile acestor celule CD4+ nu se suprapun.

CD4* T cell Signature Act on Major eftector

subset cytokines function

— IFN4y, |L-2 — Macrophages, NK celis Cell-mediated

CD8* T cells immunity; killing
B celis—> IgG; of virus- or
bacterially-infected
host cells

CD4*T 2 “% —> IL-4, IL-5,1L-13 —> Eosinophils, Responses to

B cells—> 1gE, I9G, worms and allergens

rana — 1L-17, IL-22 — Neutrophils, Proinflammatory;

sai Epithelial celis responses to fungi
and extracellular
bacteria

— TGF-p, IL-10 — Other lymphocytes Inhibits function of

other sets of T celis
and non-T celis

O i. 155. Major subsets of CD4+ 7 cells: Tu1, TH2, Tu17, and Treg:

2 Artrita reumatoida este o poliartrita inflamatorie simetrica, cronica, Unii pacienti prezinta si manifestari extra-
articulare.
3 Scleroza multipla (MS — multiple sclerosis) este o afectiune caracterizata prin aparitia unor placi dure (sclerotice)
la nivelul materiei albe din SNC, care conduc la disolutia mielinei, Aceasta are ca rezultat o serie de
simptome
cum ar ataxia, miastenia, paralizia membrelor, incontinenta urinara, orbirea.
4 a ! i i
Psoriazisul este o afectiune autoimuna cronica a carei i caracteristica este data, : ie i
in general, de aparitia unor placi
formate prin ingrosarea epidermului.
 STAT4 og aaaeanana
STATI 2 a EN), ZT:
ul
| |

S A

Y IL-12RB2—> 1L.-12
PA
1L-9
7
VA __y STAT — (a) |]
— a ! A Sa (lg)

n
Unlnereption
"28 transcri iz
> ud, 1-5, IL-43 te
>
d factor
e
9 “STATI 5/25 (3 A IL-12 A

Papă > IL-17, IL-47F

1

STAT3 — E) Spa
!

NILA10

1L.-21, CXCR5, CD40-CD40L. interaction

e 1L-12 L-A IL-6 IL-2

- Si a = = 2
3 A
STATA STATG STAT3 STATA STATS
m Ea. mi > = = 7
/ i A 7 7
T-bet CATA-3 RORyT Bel-6 FoxPă

Ti 12 T47 TA Ta

Limfocite T reglatoare/supresoare

Primele dovezi experimentale legate de existenta unor limfocite T capabile sa suprime

raspunsurile altor limfocite au aparut in anii 1970. Faptul ca nu a putut fi izolata
aceasta populatie celulara a facut ca existenta ei sa fie ulterior pusa la indoiala. Odata
cu caracterizarea citokinelor si descifrarii actiunii acestora, precum si a evidentierii de
subtipuri de limfocite T helper, identificarea in anii 1990 a unui subgrup de limfocite
T cu rol supresor, capabil sa inhibe functia altor limfocite T, a suscitat din nou
interesul.
Una dintre observatiile experimentale cheie care a condus la acceptarea limtocitelor
reglatoare a fost cea care a aratat ca soarecii timectomizati la nastere dezvolta
autoimunitati, care pot fi insa prevenite prin transferul de splenocite de la soareci
netratati. Activitatea supresorie a fost legata de o populatie de limfocite T CD4+ care
a fost denumita „supresoare” sau „natural reglatoare” (T regulatory — Treg). Aceste
limfocite exprima pe suprafata CD25+ - lantul o al receptorului pentru IL-2. Molecula
CD25 nu este insa exprimata exclusiv de catre limfocitele T reglatoare, ci si de
celulele CD4+ activate (efector). Ca urmare, izolarea limfocitelor Treg pentru studii
functionale s-a dovedit a fi, din nou, dificila.
Solutia pentru aceasta problema a venit din partea unei afectiuni murine (boala
Scurfy) si a unei afectiuni umane (IPEX — immune disregulation polyendocrinopathy
 ) care au condus la indentificarea unui marker specific
enteropathy X-linke d syndrome ptie care
Treg , den umi t Fox P 3 (for khea d box P3). FoxP3 este un marker de transcri
al ii
este necesar pentru dez voltarea Treg
in timus si care face ca limfocite T non-reglator
e. S-a demonstrat ca iei îi
sa dobandeasca activitate supresoare in periferi
inlantuita a genei FoxP3 obioR la sa ra si la oameni in boala
autoimunitate severa la masculii alectati.
descoperita o molecula de
a fe FoxP3 (marker intracelular), recent a fost
suprafata, numita GITR (glucoco rticoid-induced TNF receptor family related gene),
pe care Treg o exprima in cantitati crescute. ai e
ta o linie dist inct a de celule
Celulele Treg naturale (CD4+, CD25+, FoxP3+) reprezin
e reprezinta aproximativ
T care este selectata in timpul dezvoltarii timice. Aceste celul
la soareci conduce la
10% din totalul limfocitelor T CD4+ periferice. Depletia Treg
I, afectiuni care
autoimunitati organ-specifice, cum ar fi tiroidita, gastrita, diabet tip
pot fi reversate prin aportul de celule T reglatoare.
reactia
In plus fata de rolul lor in mentinerea tolerantei fata de self, Treg pot suprima
geni,
grefa contra gazda, raspunsurile imune fata de celule tumorale, alergeni si pato
precum si raspunsurile imune fata de organele transplantate.
Treg necesita IL-2 pentru mentinerea ca populatie celulara si activare si s-a aratat ca
utilizeaza un repertoriu vast de receptori pentru antigen. Totodata, aceste celule par sa
prezinte o afinitate crescuta fata de complexele MHC IVpeptid self. Activarea lor
necesita legarea specifica a TCR-ului, dar, odata activate, functia lor supresoare este
independenta de antigen. Ca urmare, Treg pot suprima actiunea unor limfocite efector
CD4+ sau CD8+ autoreactive, care sunt specifice pentru alte antigene decat
limfocitele reglatoare. Treg pot suprima si limfocitele B, celulele dendritice si celulele
NK. Au fost propuse mai multe ipoteze pentru mecanismele supresoare ale Treg.
Dovezile experimentale sugereaza ca CTLA-4, care este exprimat in mod constitutiv
pe suprafata Treg, joaca un rol important pentru actiunea supresoare a acestora, de
vreme ce blocada CTLA-4 conduce la autoimunitati specifice de organ. Interactiunea
CD80 (B7-1) si CD86 (B7-2) de pe APC-uri cu CTLA-4 de pe Treg furnizeaza un
semnal co-stimulator care induce activitatea supresoare a acestora din urma.
Lymphocyte activated gene 3 (LAG-3), o molecula de adeziune asociata lui CD4, care
leaga MHC II, este exprimata pe suprafata Treg. Prin legarea la MHC II, LAG-3 se
pare ca joaca de asemenea un rol in inducerea activitatii supresoare a Treg.
Treg ar putea determina scaderea expresiei (down-regulation) moleculelor CD80 si
CD86 pe suprafata celulelor dendritice, transformand aceste celule in activatori mai
slabi ai celulelor T efector. Supresia celulelor T care raspund fata de antigen implica
inhibarea activarii si proliferarii lor, precum si inhibarea secretiei de IL-2. S-a aratat
astfel ca IL-10 si TGFB (transforming growth factor) sunt necesare pentru actiunea
supresoare a Treg.
Experimentele au dovedit ca secretia de IL-10 de catre Treg in /amina propria
controleaza colita, prin suprimarea limfocitelor T autoreactive rezidente.
Cu toate
pica ra, pause - nu conduce la abrogarea supresiei.
dif să ae e Cat Treg a fost comunicata in supresia mediata de
pie e Nol eat ae a sc imb, Treg izolate de la soareci deficienti in TGFB
ia oliEaA a ta me A OPEN e astfel ca TGFP s-ar putea sa fie
cat t ate entinerea lim cete an Treg.
n ce in ce mai evident ca limfocitele Treg CD4+ CD25+
joaca un rol
important in clinica. Amplificarea acestei populatii
ar putea fi extrem de import i
tratamentul unor afectiuni autoimune si pentru anihih ilarea : E poa
rejetului allogrefelor . nta un,
Invers,
depletia acestor celule ar putea amplifica raspunsurile imune fata de vaccinuri
tumorale sau fata de agenti patogeni precum HIV. = AI
In cadrul subsetului T CD4+ au mai fost identificate alte doua tipuri de celule cu
activitate supresoare: celule T reglatoare tip 1 (Trl) si T helper 3 (Tn3). Acestea
sunt cunoscute sub numele de celule T reglatoare „adaptative””, deoarece formarea lor
este indusa din celule T naive de catre antigene specifice, intr-un anumit context de
citokine. Aceste celule induc supresia prin intermediul unor citokine cum ar fi cele
mentionate anterior, TGEB si IL-10. Limfocite Treg induse pot fi CD25- sau CD25
si pot fi deosebite doar dupa profilul lor de secretie. pu
Trl sunt activate in vitro prin stimulare cu IL-10 si produc cantitati insemnate de
TGF$, citokina responsabila pentru functia lor imunosupresoare, foarte putina IL-2 si
nu produc IL-4. Trl par sa fie implicate in medierea protectiei impotriva IBD
(inflammatory bowel disease) la soareci si a diabetului autoimun la sobolani, dar rolul
lor in protectia impotriva afectiunilor autoimune umane ramane neclar. Tn3 au fost
descrise initial in studii asupra tolerantei orale. Hranirea animalelor cu cantitati mari
de antigen a condus la expandarea celulelor Tn3, care au condus la neresponsivitate
fata de antigenul respectiv. Tu3 par sa fie cantonate in mucoase, unde sunt implicate
in suprimarea raspunsurilor imune. Desi produc in principal TGFB, produc de
asemenea cantitati variabile de IL-10 si IL-4, care sunt responsabile pentru
diferentierea lor. Absenta TH3 este asociata cu IBD.
Celulele Treg naturale si adaptative sunt implicate in mentinerea homeostaziei dintre
responsivitatea imuna si self-toleranta. Redundanta acestor subseturi de celule T
reglatoare si rolurile lor specializate in inhibarea raspunsului imun, precum si
interrelatia lor raman a fi elucidate.

Table 10-1 Types

of CD4* Regulatory 7 Celis Ei A ag ABD cap pt 8: bai atatea a e
NT Tes Th3 Tri

Characteristic CD4+*CD25i CDa*CDasi CD4*CD2s" CD4+CD25*

markers CTLA-qhi CTLA-qti CTLA-q CTLA-q*
Foxp3+ Foxp3+ Foxp3- Foxp3-

Derivation Thymic precursor Tho cell + mature DC Tho cell + modulated DC + Tho cell-+ modulated DC
+ TGFB TGFp + IL-10

Suppressive intercellular contact Secretion of TGFB Secretion of TGFB Secretion of IL-10, TGFB
mechanism
Regulatory effects Suppresses activated Suppresses activated Suppresses activated Suppresses activated
T cells T cells T calls T cells
May induce Tho cells to
produce Tr! and Th3 celts

Devine din ce in ce mai evident ca sistemul imun opereaza in fapt cu o diversitate de

limfocite Th efector. Conditii subtile de activare conduc la dezvoltarea unor subseturi
limfocitare care nu sunt caracterizate inca pe deplin. F igurile de mai jos ofera o
imagine a nivelului de cunostinte la care s-a ajuns in prezent.
 tai m
ee e
IA at aa cir

T,2 celis Ta17 celis Tea celis Tag CAlIS

inhibit ș

IL-4, 1-5 IL-193

TNUCUS

dendritc cel
stromal ithelial

G-CSF, antimicrobial
chemokines peptides
= 2 TI Ia “2 2
(a:
CI
eosinophil 196O) B cell 9
553
9009) mast

y se ȘI
553 pleca ka
eg O
90
basophil
i
dead intracelular bacteriai %5y
: switoting, acut
maturatian T-call activation

Microbes that persist Helminth Extracelluiar bacteria All types

in macrophage parasites (e.g., Klebsiejla
Microbes vesicles (69, Dodo
mycobacteria, Listeria, ung
fargeted | Leishmana donovani (Candia albicans)
Pneumocystis carinii
Extracellular bacteria

Cross-reglarea subseturilor T CD4+

Citokinele produse de un anumit subset CD4+ inhiba functia altor subseturi. Cele mai
elocvente exemple de cross-reglare sunt oferite de:
- IFNy, sintetizat de Thl, care inhiba dezvoltarea si functionarea Th?
- IL-4, sintetizat de Th2, care inhiba dezvoltarea si functionarea Th
- IENy si IL-4 inhiba dezvoltarea si functionarea Th17. Astfel, dezvoltarea fie
a
subsetului Thi, fie Th2 previne inducerea subsetului Th17.
* Subsetul limfociţel or reglatoare, Treg, inhiba dezvoltarea si functionarea tuturor
subseturilor de limfocite Th.
 **Nu exista pana in prezent Ii i i sii clio Th17 ar fi capabile sa
inh 'onarea vreunui alt subset de limfocite Th.
a
Ze e acest sistem de inhibitie incrucisata, raspunsul imun A Si
subset de limfocite In,
antigen este directionat/orientat catre productia unui anumit S
efector.
unui anumit set de citokine si deci a unui anumit tip de raspuns
in faza pă
De exemplu, in cazul unei infectii cu un Virus sau 0 bacterie, IL-l£.
Si DC, sintetize aza
raspunsului imun, celule ale sistemului imun precum NK
care va activa celule efector ce vor
Aceasta citokina va polariza RI catre Thl,
indeparta celulele infectate viral si bacteriile.
RI este IL-4,
In cazul unei infectii cu un parazit, citokina secretata precoce in cadrul
care va determina polarizarea catre Th2, ceea ce mai departe va conduce la activarea
alergeni sunt
cozinofilelor si sinteza de IgE. In mod similar, raspunsurile fata de
dominate de catre citokine Th2 si comutarea de clasa catre IgE.
7E
In schimb, expunerea la TGFP+IL-21, inclina balanta dintre Th17 si Treg catre (Dol
Deoarece IL-21 este sintetizat precoce intr-un raspuns fata de un patogen sau intr-un
raspuns inflamator, sinteza acestor citokine aditionale previne dezvoltarea limfocitelor
Treg inhibitorii si determina dezvoltarea Th17, care vor sustine un raspuns inflamator.
Acest fenomen de polarizare sugereaza de asemenea posibilitati terapeutice. Devierea
raspunsului de la orientarea catre Th25, care domina raspunsurile alergice, este 0
modalitate prin care se realizeaza „desensibilizarea” pacientilor. Tratamentele din
psoriazis prin care este inhibata functia Th17, sau care dezvolta limfocitele Treg in
afectiunile autoinflamatorii reprezinta o abordare terapeutica novatoare.
Raspunsurile fata de unii patogeni, cum ar fi parazitii, sunt adesea mult mai complexe,
deoarece un anumit subset de limfocite Th poate domina raspunsul imun la un
moment dat, pentru ca intr-un alt moment al raspunsului sa domine celalalt subset.
Raspunsurile fata de o serie de antigene nepatogene nu determina orientarea fata de
un subset sau altul si astfel nu apare productia unor anumite seturi de citokine.
In plus, dezvoltarea si diferentierea limfocitelor Th este influentata si de alti factori,
printre care calea de administrare a antigenului, concentratia antigenului sau tipul de
antigen care activeaza initial raspunsul imun.

Limfocite T citotoxice

CTL sunt generate ca urmare a activarii limfocitelor T citotoxice. Aceste celule

efector au capacitati litice si au o importanta esentiala in recunoasterea si eliminarea
celulelor self alterate (celule infectate viral, celule tumorale), precum si in respingerea
grefelor. In general, CTL sunt CD8+, deci sunt MHC 1 restrictate; in cazuri rare exista
si CTL CD4+, deci MHC II restrictate. Dat fiind faptul ca aproape toate celulele
nucleate din organism exprima MHC I, CTL pot recunoaste si distruge aproape orice
celula alterata.
Raspunsul CTL poate fi impartit in doua etape:
- in prima faza, limfocitele Te naive sunt activate si se diferentiaza in STI
efectorii functionale
- in a doua faza, CTL efectorii legate la complexele MHC I/antige
n de pe
suprafata celulelor tinta o distrug.
CTL efector sunt generate din precursori CTL
Limfocitele Te naive nu sunt capabile sa ucida celule tinta si
de aceea sunt denumite
precursori CTL, tocmai pentru a arata ca dpdv functional sunt imature.
Aceste celule
So E ai A i Sea e AMI

rin inhibarea Th2 sau prin stimularea altor subseturi.

se vor diferentia in CTL functionale doar dupa activare. Generarea de CTL
functionale pare sa necesite de asemenea 3 semnale de activare: Ş
1. un semnal specific, transmis prin complexul TCR, ca urmare a recunoaster ii
complexului MHC I-Ag;
2. un semnal co-stimulator, transmis prin intermediul moleculei CD28, care se
leaga la molecula B7 de pe APC
3. un semnal indus de actiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru
IL-2 care conduce la proliferarea si diferentierea precursorilor in CTL efector.
Limfocitele Te ne-activate nu secreta IL-2 si nu exprima IL-2R, nu prolifereaza si nu
au activitate citotoxica. Activarea antigenica este cea care induce expresia de IL-2 R
si, intr-o masura mai mica, sinteza de IL-2. In unele cazuri, cantitatea de IL-2
secretata de catre CTL activate de catre Ag s-ar putea sa fie suficienta pentru a induce
propria proliferare si diferentiere (in special in cazul CTL cu memorie, care au
necesitati de activare mult mai scazute decat celulele naive). In general insa,
majoritatea precursorilor CTL necesita IL-2 suplimentar, produs de catre limfocitele
Tau care prolifereaza si doar astfel se diferentiaza in CTL efector. Exprimarea IL-2R
doar dupa activarea de catre complexul MHC /Ag face ca doar precursorii CTL
specifici sa sufere expansiunea clonala si achizitia citotoxicitatii.
Proliferarea si diferentierea atat a limfocitelor Try activate cat si a precursorilor CTL
depind de IL-2. Dupa indepartarea Ag-nului, nivelul de IL-2 scade, ceea ce induce
apoptoza acestor celule si terminarea raspunsului imun.
Rolul limfocitelor Tr in generarea de CTL din precursori nu este complet cunoscut,
dar este putin probabil ca Tu si CTL sa interactioneze direct. Cu toate acestea, co-
stimularea prin IL-2 este foarte importanta in transformarea precursorilor CTL naivi
in celule efectorii, iar limfocitele Tu: sunt furnizorii principali ai acestei citokine. In
plus, Tm ar putea induce stimularea expresiei de molecule co-stimulatoare pe
suprafata APC. In acest fel, Tr ajuta precursorii CTL sa se divida si sa se diferentieze
prin generarea unui nivel adecvat de co-stimulare.
CTL ucid celulele prin 2 modalitati
Etapa efectorie a raspunsurilor CTL implica secvente de evenimente bine puse la
punct care incep prin formarea unui conjugat efector-tinta, continua cu atacarea
membranei, disocierea CTL de tinta si distrugerea celulei tinta. Granulele citotoxice
reprezinta lizozomi modificati care contin cel putin trei clase distincte de proteine
efector, care sunt exprimate in celulele in mod caracteristic in celulele T citotoxice:
perforine, granzime si granulolizine.
Cand un CTL antigen-specific este incubat cu o tinta potrivita, cele doua celule
interactioneaza si formeaza un conjugat. În cateva minute, este declansata o etapa
energofaga, Ca-dependenta, in care CTL programeaza celula tinta pentru moarte.
Apoi, CTL se disociaza de tinta si se va lega de o alta tinta. Intr-o perioada oarecare
de timp (de cateva ore), celula tinta moare prin apoptoza.
Complexul TCR/CD3 recunoaste complexul MHC I-Ag de pe suprafata celulei tinta.
Aceasta recunoastere specifica a antigenului este suplimentata de catre LFA-L de pe
suprafata CTL, care se leaga cu moleculele ICAM de pe suprafata celulei tinta,
conducand la formarea conjugatului. Activarea mediata de catre Ag a CTL
converteste LFA-I dintr-o molecula cu aviditate scazuta intr-una cu aviditate crescuta.
Datorita acestui fenomen, CTL adera si formeaza conjugatele numai cu celulele tinta
potrivite, care expun pe suprafata antigenul prezentat de catre MHC I. LFA-l ramane
ca molecula cu aviditate crescuta timp de 5-10 minute dupa activarea mediata de
antigen, dupa care se intoarce in starea de aviditate scazuta. Aceasta scadere a
aviditatii ar putea facilita disocierea CTL de celula tinta.
 Studiile de microscopie electronica efectuate asupra CTL in cultura au relevat
prezenta de granulatii de stocare intracelulara electrono-dense. Analiza continutului
lor a aratat prezenta unor monomeri de 65 kDa ai unei proteine formatoare de pori
numita perforina precum si a unei serii de serin-proteaze numite granzime (sau
fraomentine). Precursorii CTL nu au astfel de granule si perforine; granulele
citoplasmatice apar doar dupa activare, continand monomeri de perforinca nou-
sintetizati.
Imediat dupa formarea conjugatului CTL-celula tinta, aparatul Golgi si granulele de
depozit se reorienteaza in interiorul citoplasmei CTL pentru a se concentra in
proximitatea jonctiunii cu celula tinta. Monomerii de perforina si granzimele sunt
eliberate prin exocitoza in spatiul de jonctiune dintre efector si tinta. Cand perforinele
intra in contact cu membrana celulei tinta, sufera o modificare conformationala prin
care isi expun domeniul amfipatic care se insera in membrana celulei tinta.
Monomerii polimerizeaza in prezenta Ca” si formeaza pori cilindrici cu un diametru
interior de 5-20 nm. Perforinele CTL prezinta o anumita homologie de structura cu
compusul C9 al sistemului complement, iar porii membranari formati de catre
perforina sunt similari cu cei formati de catre sistemul complement.
Formarea porilor in membrana celulei tinta reprezinta o maniera prin care granzimele
pot penetra. Multe celule tinta au pe suprafata receptorul pentru manoza 6 fosfat,
care se leaga la granzima B. Complexele granzima B-receptor pentru manoza 6 fosfat
sunt internalizate si vor ajunge in interiorul veziculelor. In acest caz, perforinele sunt
necesare pentru eliberarea de granzime B din vezicule, in citoplasma celulei tinta.
Odata ce a penetrat in citoplasma celulei tinta, granzima B initiaza o cascada de
reactii care conduc la fragmentarea ADN-ului celulei tinta in oligomeri cu lungimi de
cca. 200 de baze azotate. Acest tip de fragmentare a ADN-ului este tipica pentru
apoptoza. De vreme ce granzimele sunt proteaze, ele nu pot fragmenta in mod direct
ADN-ul, ci mai degraba activeaza o cale apoptotica in interiorul celulei. Acest proces
apoptotic nu pare sa necesite mARN si sinteza de proteine nici in CTL si nici in celula
tinta. La doar $ minute de la contactul cu CTL, celula tinta incepe sa prezinte
fragmentarea ADN-ului. Trebuie remarcat ca si ADN-ul viral din celulele tinta
infectate cu virusuri este fragmentat in cursul acestui proces. Aceasta observatie arata
ca liza celulara mediata de catre CTL nu numai ucide celula infectata, dar distruge si
ADN-ul viral din aceste celule, iar fragmentarea rapida a ADN-ului previne replicarea
virala si asamblarea acestuia in perioada imediat premergatoare distrugerii celulei
infectate.
Unele CTL foarte puternice s-au dovedit a nu avea nici perforine si nici granzime. In
acest caz, citotoxicitatea este mediata de catre Fas. Aceasta este o proteina
transmembranara care face parte din familia TNF receptor. Fas poate transmite un
semnal ce conduce la moartea celulara atunci cand este legat de catre ligandul sau
natural FasL. Acesta este membru al familiei TNF si se gaseste pe membrana CTL, iar
interactiunea Fas-FasL declanseaza moartea celulei tinta prin apoptoza.
Indiferent de maniera de initiere — granzime si pertorine sau Fas-FasL, rezultatul este
reprezentat de activarea unei cai de semnalizare care culmineaza cu moartea celulei
tinta prin apoptoza. O trasatura a mortii celulare prin apoptoza este implicarea unei
familii de caspaze (cistein-aspartat-proteaze), care cliveaza dupa un reziduu de acid
aspartic. Numele de caspaza incorporeaza toate aceste elemente: cisteina, aspartat
proteaza. In mod normal, caspazele sunt prezente in celule ca proenzime inactive —
procaspaze — care necesita clivajul proteolitic pentru conversia in forma activa. Au
fost descoperite mai mult de 12 caspaze, fiecare cu o alta specificitate. Clivarea unei
procaspaze produce un initiator activ al caspazelor, care va cliva alte procaspaze si
astfel le va activa activitatea proteolitica. Rezultatul final este dezasamblarea ordonata
si sistematica a celulei.
CTL utilizeaza granzimele si FasL pentru a initia cascada caspazelor la nivelul tintelor
lor. Granzimele introduse in celula tinta mediaza proteoliza care activeaza un initiator
al caspazelor. In mod similar, legarea Fas de pe suprafata tintei determina activarea
unui initiator al caspazelor in celula tinta. Fas este asociat cu o proteina numita FADD
(Fas associated protein with death domain), care la randul ei se asociaza cu 0
procaspaza a caspazei 8. Consecutiv legarii Fas, procaspaza 8 este convertita în
caspaza 8 si initiaza o cascada apoptotica. Rezultatul final al actiunii
perforinelor/granzimelor si caii mediate de Fas este reprezentat de activarea unei cai
dormante a mortii celulare, prezente in celula tinta.

Celule T cu memorie

Doar o fractiune limitata de celule T antigen specifice generate in cursul RI primar

supravietuieste AICD -— activation induced cell death (care elimina majoritatea
celulelor efector), mediata prin intermediul interactiunii Fas-FasL. Deoarece celulele
T activate exprima atat Fas cat si FasL, limfocitele folosesc aceasta interactiune
pentru a se ucide reciproc odata ce antigenul a fost inlaturat. Celulele care
supravietuiesc sunt sau vor da nastere limfocitelor cu memorie, ce vor supravietui
dupa terminarea RI si se vor stabili in tesuturi. Populatia de limfocite T care
supravietuieste este de circa 100-1000 de ori mai mare decat cea a celulelor naive de
origine.
In general, datorita celulelor cu memorie, RI II va fi mai rapid si mai puternic decat
RI I, o diferenta care se poate atribui localizarii, numarului crescut si capabilitatilor
crescute ale celulelor cu memorie. Acestea recunosc acelasi complex MHC/peptid ca
si cele naive sau efectorii, dar au proprietati intermediare intre acestea doua.
- Majoritatea limfocitelor cu memorie se gasesc in repaus (ca si cele naive)
- Limfocitele T naive pot circula doar prin ganglionii limfatici; celulele T cu
memorie si cele efector circula mult mai amplu in organism si pot intra in
tesuturi.
- Activarea celulelor cu memorie seamana mai mult cu cea a celulelor efector
(co-stimulare minimala), dar functioneaza ca cele naive, necesitand activare
pentru a genera celule efector, care sa secrete citokine sau sa lizeze tinte.
- Moleculele de adeziune exprimate de celulele cu memorie efector sunt in
general aceleasi ca la nivelul celulelor efector; *celulele cu memorie centrale
seamana cu celulele naive din acest punct de vedere.
- Durata de viata este mult mai lunga ca a celulelor naive si efector.
- Limfocitele T cu memorie sunt mai rapide si mai eficiente decat limfocitele
care participa la RI |.
- Limfocitele T umane cu memorie sunt CD4SRA-, dar exprima CD45RO.

Generarea celulelor T cu memorie

Unii autori sunt de parere ca micromediul este cel care va influenta aparitia acestor
celule. Atunci cand antigenul este prezent in cantitati scazute/moderate, cand CD28
(si/sau ICOS) de pe suprafata limfocitelor T este angajat si IL-2 (posibil si alte
citokine) este prezenta in mod continuu, astfel de conditii ar putea favoriza expresia
de molecule anti-apoptotice si aparitia de celule cu memorie.
Alti autori au propus o teorie distincta care sustine ca celulele cu memorie se
diferentiaza din ultimele valuri proliferative ale clonei originale. Astfel de clone ar
putea ajunge la situsul RI cand antigenul a fost deja aproape inlaturat. Antigenul ar fi
astfel prezentat de catre APC-uri la concentratii relativ scazute, necesare tocmai
pentru a evita epuizarea clonei. Daca exista si o co-stimulare adecvata prin CD28 si
IL-2, atunci celula va evita AICD si va supravietui ca celula cu memorie.
Nici una dintre aceste teorii nu a fost insa demonstrata inca.
Au fost identificate doua molecule cheie pentru generarea limfocitelor T cu memorie:
IL-7 si CD27. Expresia IL-7Ra este inhibata in timpul activarii limfocitelor T naive,
dar creste din nou pe unele subseturi de celule cu memorie CD8+. CD27 este un
membru al superfamiliei TNFR si se leaga la CD70.
Celulele T cu memorie pot fi distinse de cele naive sau efector prin expresia unor
markeri de suprafata. Limfocitele Th naive exprima o cantitate crescuta de selectina L
si isoformele RA si RB ale moleculei CD45, in timp ce CD44, ICAM-I, LFA-I si
VLA au o expresie joasa.
Unii autori sustin ca pattern-ul de distributie al celulelor cu memorie reflecta existenta
a 2 populatii diferite: memorie centrala si memorie efector.
Celulele cu memorie centrale ar exprima un pattern de molecule de adeziune si de
receptori pentru chemokine similar cu cel al limfocitelor naive. Ca urmare, celulele cu
memorie centrale sunt recirculate prin ganglionii limfatici si rezida, in stare de repaus,
in organele limfoide secundare. Aceste celule prolifereaza rapid, iar reexpunerea la
antigen la nivelul ganglionilor va conduce la transformarea celulelor cu memorie intr-
o a doua generatie de celule efector. Ca urmare, acest proces este mult mai lent decat
cel declansat de celulele cu memorie efector.
Pe suprafata celulelor cu memorie efector este inhibata expresia moleculelor de
adeziune (selectina L) si a receptorilor pentru chemokine (CCR7) exprimati de
limfocitele naive. In schimb, este amplificata expresia unui set diferit de molecule,
care sa permita migrarea in tesuturile periferice si situsuri inflamatorii. Un astfel de
set de molecule permite celulelor cu memorie sa migreze catre piele, un alt set de
molecule directioneaza limfocitele catre mucoase (pielea si mucoasele reprezentand
doua bariere majore in calea penetrarii antigenelor). Aceste celule nu mai trebuie sa se
diferentieze in efectori, deoarece deja poseda aceasta functie.

Pe masura ce imbatranesc, limfocitele T cu memorie tind sa se acumuleze in sange si

splina, dar nu in ganglioni si tesuturi non-limfoide. Calea de administrare a
antigenului poate insa sa dicteze pattern-ul de homing al limfocitelor resting cu
memorie. Setul de citokine, posibil si o cantitate oarecare de antigen rezidual, pot
influenta ce molecule de adeziune vor fi exprimate sau pierdute, ceea ce va dicta
ulterior in ce tesuturi acele limfocite vor avea acces sau nu.

Activarea celulelor T cu memorie

Activarea limfocitelor T cu memorie necesita aceleasi elemente de semnalizare
intracelulara ca si in cazul celor naive, dar exista diferente importante in modul in
care sunt furnizate semnalele activatoare. Deoarece limfocitele Th cu memorie sunt
dispersate in situsuri anatomice diferite de cele ocupate de catre celulele naive,
activarea limfocitelor cu memorie depinde de interactiunea cu diverse tipuri de APC-
uri. Astfel, in timp ce limfocitele Th naive sunt activate doar de catre DC in ganglioni,
cele cu memorie raspund antigenului prezentat de DC, limfocite B, macrofage
aproape peste tot in organism. In mod similar, limfocitele Te cu memorie pot
raspunde fata de o celula infectata localizata practic oriunde in organism, daca aceasta
celula exprima complexul MHC V/antigen potrivit.
 ice, se aseamana
Activarea limfocitelor T cu memorie, atat T helper cat si T citotox
ra 0 concentratie a
mai mult cu a limfocitelor efector decat naive. Astfel, este necesa
mai scurta de
Ag-nului de 10-50 ori mai mica decat in cazul celor naive, o perioada
e au un numar
semnalizare sustinuta si o co-stimulare redusa. Celulele cu memori
de co-stimulare
mare de agregate membranare (rafts) deja formate si nu mai au nevoie
ne si isoforma
pentru a realiza coalescenta lor. Numarul mare de molecule de adeziu
Desi
CD45RO contribuie de asemenea la pragul scazut necesar pentru activare.
celulele CD8+ naive necesita adesea ajutorul limfocitelor Th pentru a se activa, cele
cu memorie nu par sa aiba nevoie de acest ajutor.
Odata activate, celulele T cu memorie prolifereaza mai rapid si pentru o perioada mai
lunga de timp, dar si mor mai repede prin AICD atunci cand sunt stimulate prelungit.

Diferentierea limfocitelor T cu memorie si functia efectorie

Limfocitele CD4+ si CD8+ cu memorie par sa parcurga aceleasi cai de diferentiere ca
si celulele naive. Totusi, in timp ce generarea celulelor efector din limfocite naive
necesita 4-5 zile, in cazul limfocitelor cu memorie procesul este semnificativ mai
scurt. Astfel, in cazul CTL procesul dureaza 12 ore, ceea ce a facut ca unii cercetatori
sa speculeze ca aceste limfocite nu se gasesc in stare de repaus ci intr-o stare de pre-
activare.
Limfocitele CD4+ cu memorie se diferentiaza fie in limfocite Thl, fie in limfocite
Th2, cu aceleasi proprietati ca si cele generate din celule naive, dar cresterea nivelului
mARN pentru citokine se realizeaza mult mai rapid.

Durata de viata a celulelor T cu memorie

Durata de viata a acestor celule este o caracteristica a clonei respective si depinde de
natura antigenului care a declansat RI I. Majoritatea celulelor cu memorie par sa aiba
o durata de viata cuprinsa de la cateva luni pana la cativa ani. Exista inca divergente
daca persistenta memoriei imunologice depinde de o potentiala re-stimulare periodica,
similara „gadilarii” TCR (TCR tickling) necesara pentru mentinerea limfocitelor T
mature naive in periferie, fara ca aceasta sa determine activarea. Pe de alta parte,
exista dovezi ca limfocitele pot supravietui in conditiile unei absente complete a
antigenului, chiar si la soarecii care nu exprima MHC.
O citokina care pare sa fie cruciala pentru supravietuirea pe termen lung, atat a
limfocitelor CD4+ cat si CD8+, este IL-15.
O alta discutie legata de celulele cu memorie este daca acestea raman intr-o stare de
repaus (si nu se divid) pana la re-aparitia antigenului, sau daca sufera un proces de
diviziune lenta. Exista dovezi experimentale care sustin cea de a doua varianta, iar IL-
15 pare sa sustina acest proces proliferativ. Daca exista insa un astfel de proces
proliferativ, inseamna ca trebuie sa existe si un proces reglator compensator care sa
induca moartea celulara.
Celulele cu memorie pot fi stimulate de atatea ori cat sa ajunga la senescenta celulara.
Patrunderea unui antigen in organism va determina stimularea atat a celulelor naive
cat si a celor cu memorie ce au fost generate in cursul raspunsurilor precedente.
Formarea de noi celule naive scade dupa pubertate, ceea ce inseamna o limitare a
numarului de noi celule T care sunt produse. Astfel, data fiind scaderea numarului de
celule T noi ce pot fi furnizate si senescenta celulara, generarea de celule efector este,
in ultima instanta limitata, iar organismul devine progresiv tot mai susceptibil in fata
atacului patogenilor pe masura ce inainteaza in varsta.
 aaa
Table 9-4 Comparison of Properties of Naiva, Effector and Memory T Cells
Property Nave T Cell Effector T Cell Memory T Cell

tissue Secondary lymphoid i

Peripheral i
tissues, inflammatory sites, Peripheral tissues, diffuse lymp hoid
Petria, a secondary Iymphoid tissues (Th effectors) | tissues, inflammatory sites
Preferred APCS DCs Macrophages, B cells, DCs DCS, B cells, macrophages

CD28/B7 (high) CD28/B7 (low to none) Minimal to none

Costimulation
20-30 hours <1 hour <1 hour
Duration of TCR signaling for activation
Slow Rapid Moderate
Cell division
Sensitivity to AICD Low High High

Life span 5—7 weeks 2-3 days Up to 50 years

Celulele Natural Killer

Aceste celule au fost descoperite accidental, la soareci care prezentau tumori si care
erau in fapt utilizati drept controale, dar care au dovedit a prezenta o activitate
citolitica spontana asupra celulelor tumorale. Au fost denumite Natural Killer datorita
activitatii lor citotoxice nespecifice.
Sunt celule limfoide mari, non-fagocitice, care contin in granulatiile din citoplasma
perforine si granzime si care, din punct de vedere functional, ucid extracelular.
Citoliza poate fi indusa fie prin citotoxicitate naturala, fie prin fenomenul ADCC, fie
prin actiunea unor citokine. Sunt implicate astfel in apararea imuna impotriva
virusurilor, si tumorilor. Deoarece celulele NK secreta un numar important de
citokine, joaca un rol in reglarea imuna si influenteaza atat imunitatea innascuta cat si
cea adaptativa. Productia de IFN-y de catre NK poate afecta participarea macrofagelor
prin activarea capacitatilor fagocitice si microbicide ale acestora. IFN-y secretat de
catre celulele NK poate influenta diferentierea limfocitelor in Tu: versus Tu» prin
efectele inhibitorii asupra ultimelor si poate stimula dezvoltarea limfocitelor Tri prin
inducerea secretiei de IL-12 de catre macrofage si celulele dendritice. Intervin de
asemenea in reglarea diferentierii si functiei limfocitelor B.
Celulele NK sunt implicate in raspunsurile precoce din infectiile cu anumite virusuri
si bacterii intracelulare. Pot fi recrutate cu rapiditate in aproape oricare tesut.
Activitatea lor este stimulata de IFN-a, IFN-B si IL-12. In cursul unei infectii virale,
nivelul acestor citokine creste rapid, urmat de un val de celule NK, care atinge un
maximum în cca. 3 zile. Celulele NK reprezinta prima linie de aparare impotriva
infectiilor virale, controland replicarea virala in timpul perioadei necesare pentru
activarea, proliferarea si diferentierea precursorilor CTL in CTL functionale (aprox.
ziua 7).

NK si limfocitele T au unele caracteristici comune.

Celulele NK sunt celule limfoide derivate din maduva osoasa, care prezinta un
progenitor comun cu limfocitele T; lineajul celulelor NK nu este insa complet
cunoscut. Dezvoltarea celulele NK murine este mai bine studiata, astfel incat datele de
la soarece sunt, in buna masura, extrapolate la om.
 FAP Dra
Precursorii NK/T care raman in maduva osoasa sunt stimulati de IL-15, prin
intermediul moleculei FIt3-ligand (FIt3-L) (aceasta din urma fiind critica pentru
dezvoltarea celulei NK) si prin intermediul contactului cu celulele stromale primesc
semnale ce determina dezvoltarea celulelor NK in aceasta etapa. Stimularea continua
cu IL-15 determina aparitia celulelor pro-NK, acestea se vor diferentia mai departe in
NK imature, celule care incep sa exprime o serie de receptori inhibitori. Celulele NK
mature vor exprima un set complet de receptori activatori si inhibitori.
O alta sursa de celule NK este reprezentata de precursorii NK/T care au migrat din
maduva osoasa in timus.
Odata formate, in maduva sau timus, in afara de cele care se regasesc in torentul
circulator, celulele NK migreaza in special catre splina, ficat, uter si mucoasele
epiteliale, fiind o componenta importanta a MALT. Un numar redus de celule NK
resting sunt intalnite in maduva osoasa, ganglionii limfatici si peritoneu.
In absenta activarii, durata medie de viata a unei celule NK este de circa 7-10 zile.

Exprima pe suprafata o serie de molecule care se gasesc si pe monocite si granulocite,

dar si unele caracteristice limfocitelor T. Diferite celule NK exprima seturi diferite de
molecule. Nu se stie daca aceasta heterogenicitate reflecta existenta unor subpopulatii
de celule NK sau stadii diferite de activare sau maturare. Printre aceste molecule
mentionam CD?2, lantul Ș al IL-2R si (pe aproape toate celulele NK) CD16 (FoyR III),
un receptor pentru regiunea Fc a IgG.
In functie de prezenta a 2 molecule cheie, CD16 si CDS6 (N-CAM), celulele NK pot
fi clasificate in:
A) CD16+ CD56 dim
B) CD16-, CD56 bright.
CD16+ CD56 dim reprezinta 10-15% din totalul limfocitelor si este astfel principala
populatie NK din sg. periferic
CD16- CD56 bright se gaseste in proportie de 0,5% in sangele periferic, dar este
principala populatie in endometru: 20% in endometrul proliferativ, creste la 40-50%
in faza secretorie si atinge un maximum de 70-80% in decidua precoce. Pana la 40%
din NK-urile uterine (uNK) izolate din endometrul din faza secretorie tardiva exprima
markerul Ki67, ceea ce sugereaza un proces proliferativ local, care sa explice
cresterea dramatica a numarului lor (aceasta fiind cel putin una dintre explicatii)
In functie de citokinele secretate, celulele NK au fost numerotate astfel incat sa existe
o paralela cu limfocitele T. Astfel, celulele imature NK2, care produc IL-5 si IL-13, se
diferentiaza in NKO, care produc atat citokine de tip 1 cat si de tip 2, iar la sfarsit se
diferentiaza in celule NK1 care produc IFNy. In plus, ar exista celule NK3 si NKrl,
celule cu functie reglatoare.
In celulele NK nu exista rearanjari genice, ceea ce face ca aceste celule sa nu prezinta
receptor pentru antigen. Exista insa o subpopulatie de celule denumita NKT, care
exprima TCR si care este prezentata mai jos. NKT are caracteristici comune
limfocitelor T si celulelor NK. TCR-ul interactioneaza cu molecula CDI (HLA non-
clasic, cu rol in prezentarea lipidelor). Prezinta nivele variabile de CD16, precum si
alti receptori caracteristici celulelor NK si au activitate citotoxica. Odata stimulate,
celulele NKT pot secreta rapid cantitati mari de citokine necesare pentru sustinerea
productiei de Ac, a procesului inflamator, precum si proliferarea limfocitelor T
citotoxic. Aceste celule ar putea reprezenta un sistem rapid de raspuns, care sa fie
capabil sa „acopere” perioada in care se dezvolta raspunsul conventional al
lmfocitelor Th.

Uciderea de catre NK este similara cu cu cea mediata de CTL

Celulele NK par sa ucida celule tumorale si celule infectate viral prin procese similare
cu cele folosite de catre CTL. Pe suprafata NK exista FasL, care va putea induce
moartea celulelor Fas+. Citoplasma celulelor NK prezinta numeroase granulatii care
contin perforine si granzime. Spre deosebire de CTL, care au nevoie sa fie intai
activate pentru ca granulatiile sa apara, celulele NK sunt citotoxice constitutiv,
prezentand intotdeauna granulatii mari in citoplasma. Dupa ce o celula NK adera la o
tinta, apare degranularea cu eliberarea de perforine si granzime la jonctiunea dintre
celulele care interactioneaza. Rolul perforinelor si granzimelor in uciderea prin
apoptoza mediata de NK este similar cu cel descris pentru CTL.
In ciuda acestor similaritati, celulele NK difera de CTL in mod semnificativ. Astfel,
NK nu exprima receptor pentru Ag si nici CD3. In plus, recunoasterea celulelor tinta
de catre NK nu este restrictata MHC. In multe cazuri, acelasi nivel de activitate
citolitica este observat si in cazul celulelor singenice si alogenice. Daca in cazul CTL,
un prim contact cu antigenul amplifica activitatea acestora, raspunsul celulelor NK nu
genereaza memorie imunologica.

Celulele NK au receptori activatori si inhibitori

Mecanismul prin care celulele NK pot distinge intre celulele self normale si cele
alterate, in conditiile in care nu au TCR, a reprezentat multa vreme un mister.
Raspunsul a venit odata cu intelegerea faptului ca NK-urile prezinta 2 tipuri
(categorii) de receptori: unii furnizeaza semnale activatoare, iar altii semnale
inhibitoare. In fapt exista mai multi receptori activatori si mai multe tipuri de receptori
inhibitori. Balanta dintre semnalele activatoare si cele inhibitoare este mecanismul
prin care celulele NK „disting” intre self si non-self (celule sanatoase de celule
infectate sau maligne). Trebuie de asemenea mentionat ca semnale activatoare
aditionale pot fi furnizate prin intermediul unor factori solubili. Acestia includ IFN-a,
IFN-B, TNF-a, IL-12 si IL-15,
 Activatory Receptors Inhibitory Receptors

NKp46

NCR class ş

CD34

CD94/NKG2C CD94/NKG2A

NKG2 class |

DAP12

KIR2DS KIR3DL

KIR class ă

DAP12

[] ram Cl Ig domain
e CHO binding domain
| mm E] NKG2 motif

Natura exacta a receptorilor care produc activarea celulelor NK nu este cunoscuta.

Experimental, utilizandu-se anticorpi, a putut fi demonstrata existenta unui numar
mare de astfel de receptori activatori (AR), dar liganzii lor fiziologici nu sunt
cunoscuti.
Clasa NCR -— natural cytotoxicity receptor — contine doar receptori activatori. Clasele
NKG2 (natural killer group 2) si KIR (killer Ig-like receptor) contin atat receptori
activatori cat si inhibitori. KIR sunt denumiti si clasificati in functie de numarul de
domenii globulare si de lungimea cozii intracitoplasmatice. KIR2DS inseamna: KIR
cu 2 domenii Ig-like si coada intracitoplasmatica scurta (short). KIR3DL inseamna
KIR cu 3 domenii Ig-like si coada intracitoplasmatica lunga (long).
Functiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile
intracitoplasmatice. Receptorii activatori contin reziduuri transmembranare incarcate
pozitiv si cozi intracitoplasmatice scurte. In plus, acesti receptori trebuie sa se
asocieze cu cu un homodimer format din lanturi precum CD3(, y sau una dintre
moleculele adaptor DAPI0 sau DAPI2. Toate aceste molecule prezinta domenii
transmembranare incarcate negativ si, cu exceptia lui DAPIO, contin domenii
intracelulare ITAM.
Receptorii inhibitori prezinta domenii intracitoplasmatice lungi, care contin motive
structurale ITIM. Atunci cand e stimulat un receptor inhibitor prin legarea la un MHC
I (de ex.), kinazele si fosfatazele sunt recrutate la nivelul acestui receptor. Motivele
ITIM sunt fosforilate de asa natura incat este blocata transducerea semnalului. Tocmai
aceasta balanta dintre receptorii activatori si inhibitori va determina daca celula NK
va fi activata.
Receptori activatori din familia NCR precum NKp46, NKp44, NKp30 se gasesc
exclusiv pe suprafata celulelor NK si sunt responsabili pentru uciderea celulelor
infectate viral si a celulelor tumorale.
Din clasa NKG2, receptorul heterodimer NKG2C/CD94, la care este atasata molecula
DAP12, leaga (printre altele), molecula HLA non-clasica HLA-E. Homodimerul
NKG2D este asociat cu DAPIO si DAP12 si se leaga la o serie de molecule MHC
non-clasice din familia MIC (MICA, MICB). Liganzii NKG2D sunt molecule
transmembranare care ajung sa fie exprimate pe multe tipuri de celule epiteliale ca
raspuns la divers e tipuri de stress celular (inclusiv proteine de soc termic - hsp),
molecule stimulate de infectia virala sau de transformarea maligna.
Dintre receptorii KIR activatori mentionam KIR2DS1 (asociat cu DAP12) care se
leaga la MHC-ul clasic HLA-C.

Receptorii inhibitori din clasa NKG2 includ NKG2A/CD94 si NKG2B/CD94.

NKG2A/CD94 se leaga la HLA-E si inhiba astfel actiunea NKG2C/CD94. Actiunea
acestui receptor inhibitor este considerata in mod particular importanta la nivel uterin,
unde are rolul de a inhiba activarea NK-urilor impotriva structurilor trofoblastului si
ale fatului, care exprima HLA-uri paterne.
Receptorii inhibitori CD94/NKG2 nu sunt specifici pentru o particulara alela HLA; o
celula normala, care exprima nivele adecvate de MHC I, va trimite in acest fel
semnale inhibitorii celulelor NK.

Dintre receptorii KIR inhibitori mentionam KIR2DL2, KIR3DLI si KIR2DL1, care

se leaga la HLA-A, B si respectiv C.
KIR2DLA4 se leaga la HLA-G. In mod particular, aceasta legare la o molecula HLA
non-clasica exprimata la nivelul placentei conduce nu la citotoxicitate ci la stimularea
celulelor NK sa secrete citokine care induc neovascularizatie. Aceasta particulara
interactiune are un rol cheie pentru ca sarcina sa poata fi dusa la termen.
Spre deosebire de tip NKG2, receptorii KIR (in numar de peste 50) sunt specifici
pentru unul sau pentru un numar extrem de limitat de produsi polimorfici HLA. Spre
deosebire de limfocitele B si T, celulele NK nu sunt limitate la expresia unui singur
KIR ci exprima mai multe, fiecare specific pentru un MHC diferit sau pentru un set de
molecule MHC foarte apropiate. De exemplu, clone de celule NK exprima un singur
receptor CD94/NKG2, dar pana la 6 receptori KIR diferiti.

In plus fata de receptorii mentionati, alte molecule ar putea avea proprietati

activatoare, cum ar fi molecula CD2 si CD16. Desi CD16 este responsabila pentru
recunoasterea mediata de Ac si uciderea tintei de catre NK, probabil ca nu este
implicata in uciderea care nu este mediata de anticorpi.

Informatii legate de semnalele inhibitorii au fost furnizate de experimente care studiau

uciderea celulelor tumorale si a celulelor infectate viral. S-a observat astfel ca, la
soarece, celulele NK ucideau preferential celulele tumorale deoarece acestea nu mai
prezentau expresie de MHC I. Experimente efectuate cu o linie de limfocite B umane
care era deficienta in MHC au aratat ca celulele NK lizau aceste limfocite. Dupa
transformarea acestor celule astfel incat sa exprime nivele inalte de MHC I, celulele
NK nu le mai ucideau. Aceste observatii au condus la concluzia ca celulele NK ucid
celule care au o expresie aberanta de MHC 1. De vreme ce multe celule infectate viral
si multe celule tumorale au o expresie redusa de MHC 1, acest model fiziologic este
justificat. In plus, asa cum am mentionat mai sus, exista si receptori pe suprafata
celulelor NK. care, daca leaga MHC, transmit semnale inhibitorii si previn uciderea,
proliferarea si eliberarea de citokine.

Deoarece semnalele inhibitorii au putere de veto asupra semnalelor activatoare, un

semnal negativ de la oricare receptor inhibitor poate bloca liza celulelor tinta de catre
celulele NK. Astfel, celulele care exprima nivele normale de MHC 1 nealterate vor
evita liza de catre celulele NK.
In cadrul modelului „semnalelor opuse” de reglare a activitatii NK, receptorii
activatori se leaga la liganzii de pe suprafata tintei. Acesti liganzi pot fi reprezentati
de molecule cu un pattern anormal de glicozilare de pe suprafata celulelor tumorale
sau celulelor infectate viral. Recunoasterea acestor determinanti de catre receptori
activatori (NCR, CD2, CD16) va semnaliza celulei NK sa ucida celula tinta. Oricare
dintre aceste semnale activatoare va putea fi insa anulat de un semnal de la oricare
dintre receptorii inhibitori. In consecinta, modelul semnalelor opuse ne arata ca
celulele care exprima indicatori critici ai celulelor normale (MHC I) sunt crutate, iar
celulele care nu prezinta astfel de indicatori sunt ucise.

RAE
Nfil3
XGR6A| rox |”
Ia aLP /| Nfil3

= =
î)
-
S
DS

CLP — Common Lymphoid Progenitor; Eomes — Eomesodermin; CHILP — Common

Helper-like ILCs Progenitor; EILP - early innate lymphoid cell progenitors

Citotoxicitatea celulara dependenta de Ac (ADCC)

Un numar de celule care au activitate citotoxica exprima pe membrana receptori Fe.
Atunci cand anticorpi sunt legati specific de celulele tinta, celulele care au receptori
Fc se leaga la portiunea Fe a anticorpilor si astfel la celula tinta., determinand ulterior
liza acestora. Desi celulele citotoxice nu sunt specifice pentru antigene de pe suprafata
celulelor tinta, specificitatea anticorpilor este aceea care directioneaza celulele
citotoxice catre tinte specifice. Acest tip de citotoxicitate se numeste ADCC (antibody
dependent cell mediated cytotoxicity.
Printre celulele care mediaza ADCC se numara si celulele NK, macrofagele,
monocitele, neutrofilele si eosinofilele. Uciderea tintei prin ADCC implica mai multe
mecanisme citotoxice, dar nu si liza mediata de complement. Atunci cand
macrofagele, neutrofilele si eosinofilele se leaga la o tinta prin intermediul
 receptorilor Fc, aceste celule devin mai active metabolic. Rezultatul este acela ca
creste cantitatea enzimelor litice din veziculele citoplasmatice — eliberarea acestor
enzime la locul contactului cu anticorpul va conduce la deteriorarea tintei. In plus,
monocitele, macrofagele si celulele NK activate secreta TNF care are o actiune
citotoxica asupra celulei tinta. Deoarece atat celula NK cat si eosinofilul contin
perforine in granulatiile lor, uciderea tintei ar putea implica si mecanisme de
distrugere a membranei in care perforinele sa fie implicate, in mod similar
mecanismelor descrise la CTL.

Celule NKT
Acest subset particular de celule exprima markeri ai celulei NK simultan cu TCR.
NKT recunosc si raspund fata de lipide si antigene glicolipidice derivate din patogeni
cum ar fi Sphingomonas sau Borrelia burgdorferi, precum si glicosfingolipide
exprimate de catre celulele gazda. Astfel, NKT pot raspunde atat fata de micro-
organisme cat si fata de structuri self. Majoritatea acestor celulelor utilizeaza un TCR
semi-invariabil: un lant a impreuna cu set restrans de VB. Acest TCR raspunde fata de
antigene prezentate de catre APC-uri CDI pozitive, cum ar fi celulele dendritice.
Consecutiv stimularii antigenice, celulele NKT sintetizeaza foarte repede cantitati
crescute de citokine, atat de tip Thl cat si Th2, in principal IENy si IL-4. Ca urmare,
se crede ca celulele NKT joaca un rol important in clearance-ul precoce al bacteriilor.
S-a mai sugerat ca prin secretia de IL-4, se pare ca NKT reuseste sa determine
polarizarea diferentierii limfocitelor T catre subsetul Th2. In plus, se crede ca celulele
NKT joaca un rol cheie in reglarea unei multitudini de raspunsuri imune. Defectele
acestor celule sunt asociate cu afectiuni ca autoimunitatile si neoplaziile.

Table 11-2 Comparison of the Properties of Y6 andaf T Cells

15 T celis ap
T celis
Type of immunity Induced innate Adaptive
Frequency among T cells 0.5-5% 95-99%
Anatomical distribution Epithelial layers in the skin and mucosae Primary and secondary lymphoid
organs and tissues
TCR TCRY6 TCRAB
Repertoire diversity Limited Almost unlimited
Receptor specificity Promiscuous Specific
Distribution of epitope recognized by a given Broadiy expressed on range of pathogens or stressed Expressed on one pathogen
TCR cells

Ligand recognized Intad host and pathogen proteins (e.g, phospholipids, Peptide-MHC complexes
giycolipids, phosphonucleotides, pyrophosphates,
HSPs)
APCS required for antigen presentation No Yes
Mature T cell coreceptor expression CD4-CD8&- CD4*CD8-
or CD4 CD8aa* or CD4-CDaap*
CD28- or CD40-mediated costimulation required No Yes
for activation
Days to effector cell generation 1-2 days 7 days
Types of effector celis generated Y5 Th1, Yy8 Tha, Y6 CTL, y5 regulatory T celis Thi, Tha, CTL regulatoryT calls
Capable of long-lived memory response No Yes
 NK cells, CD8 T cells

Elimination of virally infected and metabolically stressed cells

ILC1, Tu cells
Intracellular immunity

dupe d) Elimination of intracellular pathogens; activation of macrophages

ILC2, Ty2 cells

Mucosal and barrier
immunity (Type 2) Elimination and expulsion of parasites; recruitment of eosinophils,
basophils, and mast cells

i ILC3, T417 cells

Extracellular immunity
(Iype 3) Elimination of extracellular bacteria and fungi; recruitment
and activation of neutrophils

Diferitele module efector sunt deservite atat de imunitatea innascuta, cat si de cea
adaptativa. Pentru fiecare dintre cele 4 tipuri de “limfocite” innascute” exista un
corespondent in cadrul limfocitelor T, cu caracteristici, in general, similare. Fiecare
set de limfocite innascute si de celule T poate exercita o activitate efectorie care este
directionata, in mod larg, catre o categorie distincta de patogeni.
Fiecare dintre cele 3 ILC-uri majore si subseturi de celule T au evoluat pentru a
amplifica si coordona functiile si de a integra imunitatea adaptativa cu diferite
brate ale cailor mielomonocitare, pentru eradicarea optima a unor clase diferite de
patogeni: monocitele si macrofagele sunt stimulate de Th1, eozinofilele, bazofilele si
mastocitele de catre Th2, iar neutrofilele de catre Th17. Cele 3 tipuri de RI sunt
controlate de citokine si chemokine.
* Activarea a diferite subseturi de ILC precoce in timpul raspunsului imun
innascut e
cea care creaza bazele pentru polarizarea raspunsului de tip 1, 2
sau 3. Spre
deosebire de celulele T CD4 efector, cu care ILC are o multime de aspecte
in comun,
ILC nu necesita amorsare si diferentiere pentru a-si dobandi capacitatea
efectorie.
De aceea, acestea sunt capabile sa raspunda rapid pentru a
amplifica activitatile
celulelor rezidente si sa recruteze celule efector.
Raspunsurile de tip 1 sunt caracterizate de actiunea grupului ILCI,
Thl, izotipuri IgG
opzonizante (IeG1, 1gG2) si macrofage ca raspuns fata de
patogeni intracelulari,
incluzand bacterii intracelulare, virusuri si paraziti.
ILCI sunt inrudite cu NK-urile si sunt caracterizate |
de productia de IFNy ca
raspuns la IL-12 si IL-18 produse de catre celulele
dendritice si macrofage activate
de catre patogeni. Dpdv functional, ILCI si NK-urile seamana cu
Thl si, respectiv
CTL. ILCI nu au granulele citolitice caracteristice
NK si CTL si par sa determine
indepartarea patogenilor intracelulari prin
intermediul activarii cu IFNy a
macrofagelor infectate.Prin productia de IL-12 si IL-18, macrofagele activeaza
sa produca rapid ILC-1
IFNy, care actioneaza inapoi asupra macrofagelor,
activate sa ucida patogenul intracelular care vor fi
cu cateva zile inainte de dezvoltarea si
recrutarea Thl. In plus, productia de IFNy de catre ILCI poate contribui la
polarizarea precoce catre Thl, legand functia efector a acestor celule la inducerea
raspunsului Thl ce urmeaza. In mod similar, inductia rapida a activitatii citolitice a
NK permite uciderea unei game de celule infectate de patogen, prin recunoasterea
unor molecule de suprafata care sunt exprimate pe celulele tinta, inainte ca
dezvoltarea determinata de antigen si recrutarea CTL sa aiba loc. De asemenea,
similar efectului IFNy produs de ILCI1 asupra Thl, productia de IFNy de catre NK-
urilor activate poate contribui la accelerarea diferentierii T CD8 citolitice.
Raspunsurile de tip 2 sunt caracterizate de actiunile grupului ILC2, Th2, IgE si
celulele efector innascute precum eozinofilele, bazofilele si mastocitele, ultimele
fiind amorsate de catre FceR. Acest tip de raspuns este indus de catre si tinteste
paraziti multicelulari sau helminti.
ILC2 care rezida in tesuturile mucoase sunt activate preferential de catre TSLP —
thymic stromal lymphopoietin (o citokina care activeaza STATS), IL-33 si/sau IL-25
secretate ca raspuns la helminti. Aceste citokine sunt produse in special de catre
celulele epiteliale care simt pattern-uri moleculare comune helmintilor, precum
chitina (un polizaharid polimeric de B-1,4-N-acetilglucozamina, care e un component
larg raspandit la nivelul helmintilor, exoscheletului unor insecte si la nivelul unor
fungi). ILC2 activate produc rapid cantitati mari de IL-5 si IL-13. IL-5 stimuleaza
activarea eozinofileor care ucid viermi. IL-13 stimuleaza productia de mucus de
catre „goblet cell” din epiteliu si contractia musculaturii netede, care faciliteaza
expulzarea viermilor.
Spre deosebire de Th2, cu care impart caracteristici functionale, ILC2 nu par sa
produca IL-4 in vivo, ceea ce sugereaza ca nu sunt implicate in diferentierea
directa a Th2. Cu toate acestea, eozinofilele si bazofilele recrutate de catre
chemokinele produse de ILC2 sunt activate si produc IL-4 ca raspuns la IL-S si IL-13
produse de catre ILC2, furnizand, posibil, un mecanism indirect prin care
diferentierea Th2 este determinata de ILC2. In plus, IL-13 secretat de ILC2 pare sa
regleze activarea si migrarea catre tesuturile limfoide regionale a celulelor dendritice
care promoveaza diferentierea Th2, desi este neclar daca DC pot produce IL-4.
Raspunsurile de tip 3 sunt caracterizate de actiunea grupului ILC3, Th17, izotipuri
IgG opsonizante si neutrofile ca raspuns la bacterii extracelulare si fungi.
ILC3 joaca un rol critic in raspunsul precoce fata de bacteriile extracelulare si fungi la
nivelul barierelor tisulare. Similar Th17, ILC3 raspund fata de IL-23 si IL-1f.
Aceste citokine determina productia de IL-17 si IL-22, care promoveaza raspunsul
imun de tip 3. IL-17 este o citokina pro-inflamatorie, care actioneaza asupra unei
varietati de celule, inclusiv celule stromale, celule epiteliale si celulele mieloide,
pentru a stimula productia unor alte citokine pro-inflamatorii (de exemplu IL-6 si
IL-1B), factori hematopoietici (G-CSF si GM-CSF) si chemokine care recruteaza
neutrofile si monocite. IL-22 actioneaza asupra celulelor epiteliale pentru a induce
productia de peptide anti-microbiene (AMP) si pentru a creste integritatea
barierelor. Ca si in cazul altor ILC, citokinele produse de ILC3 actioneaza indirect
via IL-6 si IL-1P intr-un feed-back pozitiv pentru a amplifica raspunsurile de tip
3, prin cresterea productiei de IL-23 si IL-1B. Prin inducerea secretiei de IL-6, IL-l $
si IL-23, ILC3 pot de asemena promova diferentierea Th17 in tesuturile limfoide
mucoase, acolo unde poti fi gasite in numar mare.
In paralel cu celulele T CD4 efector, un aspect important al ILC este acela ca pot
„licentia” alte celule imune pentru uciderea sau expulzarea microbilor, dar nu fac
acest lucru si cu ele insele. In schimb, celulele mielomonocitare si chiar celulele din
epiteliul mucos sunt agentii celulelor ILC si ai celulelor T CD4 efector. Celulele sunt
recrutate si/sau activate prin intermediul citokinelor si chemokinelor pe care le produc
celulele limfoide. O exceptie este reprezentata de NK-uri, care, ca si celulele CD8
efector, ucid tintele in mod direct.

Determinarea experimentala a citotoxicitatii mediate celular

MLR -— Mixed lymphocyte reaction

In anii 1960 s-a observat ca prin cultivarea limfocitelor de sobolan pe un monostrat de
fibroblaste de soarece se ajunge la proliferarea limfocitelor (masurata prin
incorporarea de timidina tritiata), generarea de CTL si distrugerea fibroblastelor. In
anii 1970, s-a constatat ca generarea de CTL functionale se poate face si prin co-
cultivarea splenocitelor allogenice intr-un sistem numit MLR. Limfocitele T dintr-o
reactie MLR prolifereaza intens. Ambele populatii de limfocite T allogenice
prolifereaza. Daca insa una dintre populatii este facuta neresponsiva (prin tratament
cu mitomicina C sau prin iradiere), atunci doar cealalta populatie de limfocite T va
prolifera (MLR one way). In aceasta ultima reactie, populatia ne-responsiva
functioneaza ca un stimulator, care furnizeaza alloantigene celulelor T ce raspund. In
cca. 72-96 de ore va fi generata o populatie de celule CTL functionale.
Limfocitele Th joaca un rol semnificativ, lucru demonstrat prin eliminarea selectiva a
acestora cu anticorpi anti-CD4 si complement. Inlaturarea limfocitelor Th din
populatie de limfocite T care raspund va aboli MLR si va impiedica aparitia CTL. In
plus fata de limfocitele Th, celule accesorii cum ar fi macrofagele sunt de asemenea
necesare in MLR. Cand celulele aderente (in principal macrofage) sunt eliminate din
populatia stimulatoare, raspunsul proliferativ din MLR este abolit si nu mai sunt
generate CTL functionale. In absenta activarii limfocitelor Th, nu va apare deci
proliferarea.

CML — Cell mediated lympholysis

Uciderea celulelor tinta este masurata prin incorporarea de Crom radioactiv. Cand
CTL specifice sunt incubate 1-4 ore cu celule tinta, acestea sunt lizate si cromul este
eliberat. Limfocitele T responsabile pentru CML au fost identificate prin depletarea
selectiva a diferitelor subpopulatii de limfocite T. In general, activitatea CTL este
restrictata la MHC I si doar ocazional la MHC II. Daca intr-o reactie MLR sunt
generate CTL functionale, atunci, intr-o reactie ulterioara, acestea vor ucide direct
celulele fata de care s-au activat.

GvH — graft versus host (grefa contra gazda)

Aceasta reactie se dezvolta atunci cand limfocitele imunocompetente sunt injectate
intr-un recipient allogenic al carui sistem imun este compromis. Deoarece donorul si
recipientul nu sunt identici dpdv genetic, limfocitele grefate incep sa atace gazda, in
timp ce gazda este incapabila sa produca un raspuns imun impotriva grefei. La om,
GvH apare ca o consecinta a transplantului de maduva osoasa la pacienti care au fost
iradiati sau care au leucemie, imunodeficiente sau anemii autoimune. Manifestarile
clinice ale GvH includ diareea, leziuni cutanate, icter, splenomegalie si, in cazurile
severe, moartea. Celulele epiteliale dermice si ale tractului gastrointestinal sunt adesea
necrozate.
GvH experimental este produs prin transferul de limfocite imunocompetente la
animale nou nascute sau la animale iradiate. Recipientii, in special nou-nascuti, pierd
in greutate. Limfocitele grefate sunt transportate catre un numar mare de organe,
inclusiv splina unde incep sa prolifereze ca raspuns la moleculele MHC alogenice ale
gazdei. Aceasta proliferare induce un influx de celule ale gazdei si rezulta
splenomegalia. Intensitatea GvH poate fi estimata prin masurarea indexului splenic:
greutatea experimentala a splinei/greutatea totala a corpului : greutatea splinei de
control/greutatea totala a corpului.
La un index de peste 1,3 se considera o reactie GvH. Splenomegalia rezulta din
proliferarea atat a limfocitelor CD4+ cat si CD8+. S-a aratat ca si celulele NK joaca
un rol in aceasta reactie si s-ar putea ca acestea sa fie responsabile pentru reactiile
dermice si intestinale.
 Superantigene

unor situsuri constante, situate in afara

sunt proteine care se leaga simultan: 1) la nivelul
Superantigenele
ului si 2) la nivelul unor CDR2 ale unor anumite lanturi
cupei MHC II, fara sa fie nevoie de o procesare a antigen la MHC.
unei legaturi conventionale MHC-peptid, nu se leaga
TCRB. Regiunea CDR2 este o regiune care, in cazul anumit limfocit T si molecula MHC II de pe
legatur a intre TCR-ul de pe un
Superantigenele realizeaza deci o
prezentat de MHC. Cu toate acestea, legatura este
suprafata unui APC, legatura care ignora practic peptidul a in
intracelulara, responsabila pentru selectia negativ
suficient de puternica pentru a declansa semnalizarea | |
timus sau activarea in periferie. ce
ate numai intre moleculele MHC II si anumite TCRB
Pana in prezent, aceste interactiuni au putut fi observ sublini eze faptul ca un numar mare
lare. Denumi rea de supera ntigen vine sa
contin segmente genice VB particu
te genice VB (in timp ce clonele de limfocite T care
de limfocite T (intre 5 si 20%):, care folosesc aceste segmen
nu contin aceste segmen te genice nu vor fi activat e), sunt activate ne-specific simultan. Ca urmare, RI care
ntigen ele sunt astfel mitogeni dependenti de MHC II.
rezulta are o amplitudine foarte mare. Supera

(a) Exogenous (b) Endogenous

superantigen superantigen
Tu cell

TCR
TCR
Peptide for
Vp which TCR
Superantigen Superantigen is not

Class II MHC 8 specific

a
Class II MHC

Activarea limfocitelor Th va determina eliberarea unei cantitati uriase de citokine pro-inflamatorii, cum ar fi IL-1
si TNF, ceea ce poate conduce la aparitia socului toxico-septic. Pe de alta parte, concentratii foarte mari de
superantide, care determina o semnalizare intensa, pot conduce mai degraba la apoptoza limfocitelor T decat
a activare.
2 0 a pot fi exogene (produsi ai unor bacterii care se replica) sau endogene (produsi ai unor virusuri
integrate).

Superantigenele exogene includ toxine produse de bacterii Gram pozitive, cum ar fi enterotoxina produsa de
diverse specii de Staphylococcus. (toxiinfectii alimentare), exotoxina piogenica a unor specii de Streptococcus
(febra reumatoida), sau exotoxinele sindromului socului toxic (produse atat de Staphylococcus cat si de
Streptococcus), care determina o afectiune potential let ep.
Boala Crohn este asociata cu superantigenul
SAG 12 1 un factor activator al transcriptiei
anumitor gene bacteriene ale florei bacteriene nor eaza un subset de limfocite T care
utilizeaza VB5 si se speculeaza ca aceste limfocite. ie la patogeneza bolii.

nele endogene sun pre odate 1, cum ar fi genele

Je astfel de superantigene evidenti st cel le gene ale |

pi

"In cursul unui

Scanned with CamScanner

 ȚABLE 10-4 EXOGENOUS SUPERANTIGENS AND
THEIR V, SPECIFICITY

VW speciticity
Superantigen Disease” Mouse Human

Staphylococeal enterotoxins
SEA Food poisoning 1, 3, 10, 11, 12, 17 nd
SEB Food poisoning 3, 8,1, 8.2, 8.3 3, 12, 14, 15, 17, 20
SECI Food poisoning 7, 8.2, 8.3, 11 12
SEC2 Food poisoniny 8.2, 10 12, 13, 14, 15, 17,20
SEC3 Food poisoning 7, 8.2 5, 12
SED Food poisaning 3, 7,83, 11 17 5, 12
SEE Food poisaning 11, 15, 17 5.1, 6.1-6.3, 8, 18
Toxic-shock-syndrome toxin (TSSTI) Toxic-shock syndrome 15, 16 2
Exfoliative-dermatitis toxin (EXFT) Scalded-skin syndrome 10, 11, 15 2
Mycoplasma-arthritidis supernatant
(MAS) Arthritis, shock 6, 8.1-8.3 nd
Streptococcal pyrogenic exotoxins
(SPE-A, B, C, D) Rheumatic fever, shock nd nd
"Disease results from inlextian by bacteria that produce the indicaled superanligens.

Antigene T independente (Ti)

Antigenele T independente nu necesita contactul dintre limfocitele Th si limfocitele B pentru a induce activarea
acestora din urma. Raspunsul limfocitelor B fata de aceste antigene este astfel rapid.
In schimb, fata de aceste antigene, nu apar RI secundare, chiar in cazul unor expuneri repetate, ci doar
raspunsuri imune de tip primar, cu secretie de IgM. Comutarea de clasa practic nu apare?, dupa cum nu vor
apare nici centrii germinali si nici diferentierea in celule cu memorie.
Exista totodata dovezi ca o serie de antigene T independente au potentialul de a stimula direct celulele NK, dar
si alte celule precum macrofagele si mastocitele, conducand la secretia de citokine.

Antigenele T independente pot fi impartite in doua categorii: tip 1 si tip 2, avand caracteristici diferite. Daca
raspunsul limfocitelor B fata de Ag-nele Ti-1 pot apare in conditii de completa absenta a contactului cu Th si a
citokinelor, raspunsul fata de Ti-2, desi nu necesita contact intercelular, necesita totusi ajutor din partea unui
set de citokine, produse de catre celulele din micromediul inconjurator.

Property Td Antigens Ti-l Antigens Ti-2 Antigens

Require IC class |l-restricted T cell help + — .

Repetitive epitopes — +

Engagement of BCR antigen-binding site + = +

Polyclonal B cell activators (mito zens) — + —j+ (some cases)

Stimulate mature B celis + cf +

Stimadate immature B celis — + _

Relative response time Slow Rapid Rapid

Source of cytokine help used Cognate Th None Th, NK,B

Secondary response characteri stics + — ERA
(memory, isotype switchinz)

Adivate complement - — +

General chemical nature Soluble proteins or peptides
Examples Influenza nucleoprotein,
monomeri baderial flagellin
Bacterial call wall components Polysaccharides,
pohymneric proteins
LPS, INP-Brucela abartus Type III pneumoccocal
polysaccharide, polymeric
baderial flagellin

” In cazuri foarte rare, comutarea de clasa poate apare ca urmare a generarii de citokine adecvate in micromediul
de reactie de catre alte celule decat limfocitele T.

Scanned with CamScanner

 | i | |
Antigenele Ti-1
antigene se comporta ca activatori policlonali ai limfocitelor B, stimulandu-l e
La concentratii crescute, aceste
proliferare, antigenele Ti-1
indiferent de specificitatea acestora. Deoarece activarea limfocitelor B conduce la
B altundeva decat la
sunt considerate mitogeni ai acestor celule, ceea ce implica faptul ca se leaga la limfocitele
se ataseaza la complexul
BCR. Unele antigene T1-1 se leaga la un receptor diferit, asa cum e cazul LPS care
il pot recunoaste
TLR4/CD14. Totusi, la concentratii mici ale antigenului, se vor activa doar acele limfocite care
inteles, dar
in mod specific (deci antigenele nu vor exercita un efect mitogenic). Acest fenomen este insuficient
limitata de
se speculeaza ca ar fi datorat unei competii intre diferitele clone de limfocite B pentru o cantitate
ajutorul
antigen. De asemenea, chiar si la cantitati mici de antigen, activarea ramane complet independenta de
limfocitelor Th.
TIi-1
O alta diferenta importanta fata de antigenele T dependente sau T independente tip 2, este ca antigenele
si
pot activa si limfocitele B imature, ceea ce sustine ideea ca interactiunea dintre acest tip de antigen
limfocitele B este ne-conventionala.

Antigenele Ti-2
Aceste antigene sunt adesea molecule liniare cu greutate moleculara mare, cu epitopi repetitivi. Deoarece sunt
in general dificil de procesat, au tendinta de a persista pe suprafata macrofagelor pentru perioade lungi de
timp. Ca urmare, Ti-2 actioneaza ca antigene multivalente ce se leaga cu o aviditate inalta la receptorii pentru
antigen de pe suprafata unui limfocit B, realizand fenomenul de „legare incrucisata” (cross-linking), in care
regiunile Fab ale doua Ig sunt aduse impreuna prin legarea la acelasi antigen. Se crede ca prin intermediul
acestui fenomen se ajunge la o stimulare prelungita a limfocitelor B si aceasta suplineste necesitatea unui
contact direct cu limfocitele Th. Trebuie subliniat ca, spre deosebire de antigenele Ti-l, antigenele Ti-2
activeaza limfocitele B intr-o maniera specifica.
In plus, citokinele intervin in reglarea raspunsului fata de antigenele Ti-2. Chiar daca factorii solubili nu sunt
produsi de limfocitele Th specifice ci de alte celule (alte limfocite Th, NK, macrofage si chiar limfocite B) , aceste
citokine pot creste magnitudinea raspunsului imun, dupa cum pot determina anumite comutari de clasa sau
generarea de celule cu memorie. In plus, limfocitele B care raspund fata de antigene polizaharidice pot primi un
ajutor si din partea sistemului complement, deoarece glucidele pot activa direct calea alternativa, fiind generate
fragmente C3d, pe care le pot lega receptorii CR2 (CD21) exprimati pe suprafata limfocitelor B mature.

Alte antigene T-independente-like

Unele virusuri contin epitopi care nu se incadreaza in nici una dintre categoriile de antigene T independente
mentionate mai sus. De exemplu, o glicoproteina de suprafata a VSV (vesicular stomatitis virus) poate genera
un RI in absenta completa a oricarui contact celular, precum si a citokinelor, comportandu-se astfel ca un Ti-l.
In schimb, acest antigen nu este un activator policlonal, chiar si la concentratii crescute, ceea ce caracterizeaza
un antigen Ti-2.
Eficienta si comportamentul unui astfel de antigen depind de rigiditatea si gradul de repetare al unei anumite
structuri in cadrul antigenului respectiv.

Scanned with CamScanner

18UUEDSUIEY WM pauueos
einie> guuunue O | auboab
Iolde.Das Igi6a.38
1919
ap 1oria
duo ale ap opue
eanu u0d/ydio
Sua1oJIpp nes/S Mugiajlo: „d
IIS 2
- euipe.ed nes 'ein|a>.ISeaadt
IS 329 B2N31 doieuuat
ioiodoieuuoi |-uou
|S esul uns 'AIE
uanJul 1]
21U!p Binw * (a
Isnpo.SI IES Ă
OUI Ul 192
uns 1S DijD
joy ods
|
i eadolo
IUOUIIOLU
2 INUBUIe
 strui include
unt in | absente din struci

IL-18 formeaza
de Bt

omodime i ti prin |
t impartite in functie de a
salat
NA

ulei secrete

Scanned with CamScanner

 1. pleiotropism: o citokină poate acţiona pe mai multe celule diferite, determinând efecte diferite
IL-4 = limfocite B = activare, proliferare, diferenţiere
— timocite = proliferare
—> mastocite = proliferare
— limfocite Th. > inhibare
2. redundanţă: mai multe citokine diferite acţionează asupra aceleiaşi celule, determinând acelaşi efect.
IL-2
IL-4 > — limfocite B = proliferare
IL-5
3. sinergie: citokine diferite acţionând asupra aceleiaşi celule îşi sumează forţele şi determină acelaşi
efect
IL-4
) = limfocite B = comutare de clasa — IgE
IL-5
4. antagonism: citokine diferite au efecte opuse
IL-4
) = limfocite B — blochează comutarea de clasă la 1gE
IENy
5. acţiune în cascadă:
limfocit Th. activat —> IFNy — M$ — IL-12 — limfocite Th, activate — IFNy, TNF, IL-2
——— D CD

Functii biologice ale citokinelor

Desi citokinele sunt produse de o varietate de celule, principalii secretori sunt limfocitele Th si macrofagele.
Odata secretate, citokinele produse de aceste doua celule activeaza o intreaga retea de celule care
interactioneaza. Printre numeroasele raspunsuri fiziologice care necesita implicarea citokinelor sunt raspunsurile
imune umorale si celulare, inductia raspunsului inflamator, reglarea hematopoiezei, controlul proliferarii si
diferentierii celulare, procesul de cicatrizare.
Desi raspunsul imun specific fata de un antigen ar putea include productia de citokine, trebuie subliniat ca
actiunea acestora nu este antigen-specifica.
Citokinele sunt implicate intr-o gama foarte larga de activitati care sunt apanajul imunitatii ne-specifice,
imunitatii specifice, inflamatiei sau hematopoiezei. In vivo, citokinele nu actioneaza singure, astfel ca celulele
tinta vor fi supuse unei combinatii de factori solubili, ale caror efecte (sinergice sau antagonice) pot avea varii
consecinte. In plus, citokinele induc adesea sinteza altor citokine, conducand astfel la un efect in cascada.
Citokinele actioneaza asupra receptorilor pentru citokine; adesea, acesti receptori sunt exprimati de catre
limfocite doar dupa ce acestea au interactionat cu antigenul. In acest fel, in timpul raspunsului imun specific,
actiunea citokinelor este limitata la limfocitele activate de antigen.
Declansarea secretiei de citokine necesita uneori contactul direct celula-celula, ceea ce mai departe asigura
concentrarea efectiva si eliberarea citokinelor in imediata proximitate a tintei. In cazul limfocitelor Th,
interactiunea celulara apare atunci cand limfocitele recunosc antigenul prezentat de MHC II de pe suprafata
APC-ului. Citokinele secretate la jonctiunea cu acestea ating concentratii locale suficient de crescute cat sa
poata afecta APC-ul, dar si nu alte celule aflate la distanta.
In plus, perioada de injumatatire a citokinelor din sange sau alte lichide extracelulare este foarte scurta, ceea
ce asigura ca actiunea factorilor solubili sa se realizeze doar pentru o perioada limitata de timp.

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner
Scanned with CamScanner
 Low affinity Intermediate affinity High affinity
IL-2R IL-2R IL-2R

? 9 0

EEE

B B
doar receptorul
Transmiterea semnalului de catre IL-2R se poate realiza atat de lanturile f si Yy, in schimb
poate lega cu mare afinitate. Desi lantul y pare sa fie exprimat constitutiv pe majoritatea celulelor
trimeric
Fenomenul asigura ca
limfoide, expresia lanturilor a si B este mai restransa si este stimulata de catre antigen.
ca raspuns la
doar limfocitele T CD4+ si CD8+ activate exprima receptorul de mare afinitate si prolifereaza
si de 10 ori
nivele fiziologice de IL-2. Celulele T activate exprima aproximativ 5 x 102 receptori de mare afinitate
mai multi receptori cu afinitate scazuta.
Celulele NK exprima de asemenea constitutiv subunitatile B si y, ceea ce demonstreaza capacitatea lor de a
lega (si de a fi activate) IL-2 cu afinitate intermediara.

Transmiterea semnalului mediata de receptorii pentru citokine

. Totusi,
Receptorilor din clasele 1 si II le lipsesc motivele structurale de semnalizare (domenii tirozin-kinazice)
unul dintre primele evenimente care are loc dupa interactiunea unei citokine cu unul dintre acesti receptori
estre reprezentat de o serie de fosforilari ale tirozinelor. Fenomenul a fost inteles prin studierea IFNy Rc.
IFN-y a fost descoperita initial datorita capacitatii de a induce celulele sa blocheze replicarea unei mari
diversitati de virusuri. Activitatea anti-virala este o caracteristica pe care o imparte cu IFN-a si IFN-B. Cu toate
,
acestea, spre deosebire de ceilalti interferoni, IFN-y joaca un rol central in multe procese imunoreglatoare
inclusiv in reglarea fagocitozei de catre mononucleare, comutarea de clasa catre anumite subclase IgG si
stimularea sau inhibarea dezvoltarii anumitor subseturi de limfocite T.
Descoperirea caii majore de semnalizare declansata de interactiunea IFN-y cu receptorul sau a condus la
intelegerea faptului ca, in cazul receptorilor de clasa I si II, transmiterea semnalului urmeaza aceleasi etape,
care reprezinta baza unui model de semnalizare.
Ă Subunits
(3) of 1EN-4
receptor /

“JARI
Activation of JAK
family wyrusine kinases,
Y phosphonlation of receptor
N” 20 4 Dindingt OUN
pe p / Dimerizarioa anl Tyrosi
Truse lao sphoryiată
boy ARI a OA
fÎi olipomerizatioa Of MEN-y AT by 4
1EN-y receptor | feceploes y
Î .
PE A |
A
inc P Whai
Pr ] Dimerization
pi po UhOp ActivatiunuflAK E) Dimsrizatioa
7 op îyrosine kinases und Sai
a SH2 SH2 <> creation of Stari |
docking sites myrusine
phosphoniarion ai9

DNA ibalooa

|
Specific gene teanseniption

ID indic and i rosine

> / phusphun latina
E oi Stat

aSP Dimserization ot STAT

Full activation oi Stat! dimer

"de hy pape tina at serine
E resiluces

( p

Specific gene transcriptlon

Scanned with CamScanner

 Immunoglobulin
superfamily TNF
receptors receptors

Class | Class ||
» cytokine cytokine
receptors receptors
Conserved =
cysteines < Za
Chemokine receptors

wsxws 997 93

< proteir
Ligands: IL-] IL-2 LII IFN-a TNF-a IL-8
M-CSF IL-3 IL-12 IFN-B TNF-B RANTES
IL-4 IL-13 IFN-y CD30 MIP-I
IL-5 IL-15 CD40 PF4
IL-6 GM-CSF FAS MCAF
IL-7 G-CSF
IL-9

Contin cel putin un domeniu globular. Liganzi: IL-1, M-CSF, c-kit.

=

2. Majoritatea receptorilor apartin acestei clase. Sunt compusi din 2 lanturi polipeptidice: un lant a cu rol
in legarea citokinei si un lant p sau y cu rol de transmitere a semnalului. Exceptie fac IL-2 R si IL-15 R
care sunt trimeri. Prezinta aa conservati la nivelul domeniilor extracelulare: 4 aa de cys si o secventa
WSXWS (triptofan/serina/orice aa/triptofan/serina). Liganzi: IL-2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11, 12, 13, 16, GM-
CSF, G-CSF, OSM, LIF, CNTF, prolactina, hormon de crestere.
3. Au secventa CCCC dar nu si WSXWS. Au caracteristici comune cu cei din familia 2: majoritatea sunt
formati din mai multe lanturi (dimeri), includ o subunitate specifica citokinei si o subunitate cu functie
de transmitere a semnalului (care nu este specifica receptorului si nu are rol in legarea ligandului).
Liganzi: IFN-a, Ș, y, IL-10.
4. Liganzii pentru aceasta familie de receptori pot fi molecule libere sau membranare. Liganzi: TNF-a,
TNF-B, Fas, CD40, NGF (nerve growth factor).
5. Receptorii pentru chemokine fac parte dintr-o superfamilie de receptori cuplati cu proteine G. Sunt
descrisi ca avand forma de sarpe deoarece trec prin regiunea transmembranara de 7 ori. Pana in
prezent sunt cunoscuti 8 receptori CC si 5 CXC.

Subfamilii de receptori pentru citokine din clasa I:

a) GM-CSF Rc: GM-CSF, IL-3, IL-5

b) IL-6 Rc: IL-6, IL-11, CNTF (cilliary neurotrophic factor), LIF/OSM (leukemia inhibitory factor/oncostatin
c) IL-2 Rc: IL-2, 4, 7, 9, 15. Prezinta o subunitate y comuna. Afectarea genetica a acestui lant conduce la
SCID - X inlantuit.

+ + + + +
Ligand: IL-2 L-A IL-7 IL-9 IL-15

p IL-4R IL-7R p
Ca urmare a rolului central al IL-2 si a receptorului sau in proliferarea clonala a celulelor T, IL-2R a fost intens
studiat, Lanturile p si Y apartin clasei 1 de receptori pentru citokine (continand motivele structurale CCCC si
WSXWS caracteristice) in timp ce lantul a (CD25), exprimat doar de limfocitele T activate, are o structura
diferita si nu este membru al acestei familii de receptori.
IL-2R poate apare in 3 forme, care au afinitati diferite pentru IL-2:
- IL-2Ra monomeric, cu afinitate scazuta
- IL2RBy dimeric, cu afinitate intermediara
- IL-2Rafy trimeric, de inalta afinitate

Scanned with CamScanner

 A. Sub influenta citokinei are loc dimerizarea receptorului.
B. La subunitatile receptorului se asociaza diferite PTK inactive:
- la lantul a se asociaza Jak-1
- la lantul B se asociaza Jak-2
* Asocierea Jak se face spontan si nu necesita legarea citokinei.
C. Legarea citokinei induce asocierea a 2 receptori si activarea Jak.
D. Jak-1 si 2 se fosforileaza reciproc si se activeaza.
E. Jak activate fosforileaza tirozine de la nivelul lanturilor receptorului.
F. La tirozinele fosforilate se leaga STAT (Signal Transducers and Activation of Transcription). *In cazul
IFNy, STAT-1 se leaga la tyr fosforilate ale lantului a.
G. STAT sunt fosforilate de catre Jak (la nivelul tyr) si se desfac de la nivelul receptorilor, indreptandu-se
spre nucleu. Apoi dimerizeaza si sufera o fosforilare suplimentara (la nivelul serinei) ceea ce conduce
la activarea completa a dimerului ca factor transcriptional.
H. STAT translocat in nucleu induce expresia unor gene care contin secvente reglatorii potrivite la nivelul
promotorilor.

Sunt descrise ISG - IFN stimulated genes, care sunt induse rapid, dupa 15-20 de min. de la legarea ligandului.
Aceste gene contin 2 tipuri de secvente conservate la nivelul promotorilor:
- ISRE: IFN stimulated response element
- GAS: gamma-IFN activation site.

In plus fata de IFN-y, alte citokine de clasa 1 si II determina de asemenea dimerizarea receptorilor lor.
Un element important al specificitatii citokinelor este determinat de specificitatea potrivirii dintre citokine si
receptorii lor. Un alt aspect al specificitatii citokinelor este reprezentat de faptul ca fiecare particulara citokina
(sau grup de citokine redundante) induce transcriptia unui subset specific de gene intr-un anumit tip de celula.
Produsii acestor gene mediaza apoi efecte tipice pentru acea citokina.
Specificitatea efectelor citokinelor poate fi urmarita prin intermediul a trei factori.
- anumiti receptori pentru citokine declanseaza anumite cai JAK-STAT
- activitatea transcriptionala a STAT activate este specifica deoarece un particular homodimer sau
heterodimer STAT va recunoaste doar anumite secvente si va putea astfel interactiona numai cu
anumiti promotori ai anumitor gene.
- numai acele gene a caror expresie este permisa de un particular tip celular poate fi activata in cadrul
acelei varietati celulare. Altfel spus, in orice tip celular, numai unui subset de gene tinta ale unui
particular STAT li se permite expresia.

Antagonistii citokinelor

Antagonistii citokinelor sunt proteine care blocheaza (inhiba) activitatea biologica a citokinelor.
Actioneaza in 2 moduri:
1. se leaga la un receptor pentru citokina si blocheaza accesul citokinei, dar nu transmit nici un semnal
2. se leaga la citokina si o inhiba.
Cel mai bine caracterizat inhibitor este IL-1 Ra = antagonistul receptorului pentru IL-l1, care se leaga la
receptor dar nu determina transmiterea unui semnal. Blocheaza in schimb legarea adevaratului ligand. Joaca un
rol in reglarea intensitatii raspunsului inflamator.
Multi antagonisti sunt gasiti in sange sau lichidele interstitiale si rezulta prin clivarea enzimatica a domeniului
extracelular al receptorului pentru citokine: IL-2, IL-4, IL-6, 1L-7, IEFNy, TNF-a, TNF-B.
Cel mai bine caracterizat: sIL-2 R (receptor pentru IL-2 solubil), un fragment N terminal de 192 aa din lantul a,
cu o greutate de 45 kD, rezultat prin clivaj proteolitic. Este totodata un marker al activarii cronice a limfocitelor
T, asa cum apar de exemplu in autoimunitati, reactii de respingere a transplantului, SIDA. Acesta poate lega IL-
2 si astfel impiedica interactiunea acestei citokine cu receptorul membranar.
Unele virusuri produc:
- proteine care se leaga la citokine
- proteine care seamana cu citokinele si se leaga la receptorii pentru citokine
De ex. poxvirusurile produc:
- proteina solubila de legare a TNF
- proteina solubila de legare a IL-1.
Ca urmare, deoarece atat IL-1 cat si TNF au variate efecte in raspunsul inflamator, acesti factori solubili
actioneaza reducand sau chiar stopand procesul inflamator.
EBV produce o proteina IL-10-like (v IL-10) care suprima raspunsul mediat de limfocitele Tu.
Moleculele produse de virusuri care mimeaza citokinele permit virusurilor sa manipuleze RI astfel incat
patogenul sa poata supravietui.

Reglarea prin intermediul citokinelor

Limfocitele Th acţionează prin intermediul citokinelor, iar cele două populaţii de limfocite Th, 1 si 2, produc
seturi diferite de citokine. Acestea determină:
- activarea (proliferarea ) populaţiei care le-a produs
inhibarea activării şi dezvoltării celeilalte populaţii
Acest efect se numeşte cross-reglare (reglare incrucisata).
De exemplu, IFNy (produs de Th1) inhibă preferential proliferarea Th2, in timp ce IL-4
acţionează asupra Mg şi celulelor dendritice, ceea ce va conduce la scăderea producţiei de IL-12(produs
(citokinăde foarte
Th2)

Scanned with CamScanner

importantă pentru diferenţierea limfocitelor Th1). In mod similar, aceste citokine au efecte opuse si asupra unor
celule tinta altele decat limfocitele T. Astfel, IL-4 acţionează asupra limfocitelor B. Rezultă comutare de clasă la
I9G1, IgE (şoarece) dar şi inhibarea comutării de clasă la IgG2a. IFN-y promoveaza in schimb comutarea la
IgG2a, dar inhiba IgG1 si IgE.
Cross-reglarea explică de ce atunci când producţia de Ac este crescută, răspunsul de tip Hipersensibilitate IV
(întârziată) este scăzut şi invers.
IL-4 conduce la inhibarea sintezei subunităţii p a 1L-12Rc şi limfocitele devin ne-responsive la IL-12 şi nu se pot
diferenţia în Th1. In schimb, IFNy determină creşterea sintezei subunităţii p a IL-12Rc şi anulează efectele IL-4,
Studiile moleculare care au analizat maniera in care un anumit subset promoveaza propria expansiune,
inhiband dezvoltarea subsetului opus, au condus la doi factori transcriptionali, T-Bet si GATA-3. Expresia T-Bet
conduce la diferentierea in limfocite Th1 si la supresia diferentierii in Th2. Expresia GATA-3 are efecte opuse, În
prezenta IFN-y, celulele isi amplifica expresia T-Bet si isi inhiba expresia GATA-3. Acest proces dependent de
IFN-yR/Stat-1 determina comutarea profilului de citokine catre secretia de IFN-y. Pe de alta parte, un proces
care implica IL-4R si Stat6 determina celula sa produca IL-4 si alte citokine Th2. Mai mult decat atat, s-a aratat
ca amplificarea expresiei T-Bet conduce la reprimarea expresiei GATA-3. In mod similar, expresia GATA-3
determina inhibarea expresiei T-Bet.

Star Stat

EI
T.Bet(2 (2 GATA3 —,
|
nN]

(E IEN5 D—
O IL4
O ns Ei
| |
y +
Promotes Promotes
Tul Tu2

IL-10 nu pare sa fie un inhibitor direct al limfocitelor Th1, in schimb acţionează asupra Mo, M$ şi determină:
- scăderea expresiei MHC II - ca urmare nu pot activa limfocite Th1
- scăderea producţiei de oxid nitric
- scăderea producţiei de IL-1, IL-6, IL-8, GM-CSF, G-CSF, TNFa
Aceste efecte supresoare asupra macrofagelor conduc la diminuarea consecintelor biologice ale activarii Th1.

Boli în relaţie cu citokinele

Defectele retelei reglatorii complexe care controleaza expresia citokinelor conduc la o serie de afectiuni.
Infecţiile cu bacterii Gram - (E.coli, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter aerogenes, Neisseria meningitidis):
endotoxinele din peretele bacterian stimulează M$ şi determină o secreție crescută de IL-1 şi TNF-a. La câteva
ore, apare şocul septic caracterizat prin: scăderea tensiunii arteriale, febră, diaree, coagulare vasculară
diseminată. Implicarea acestor citokine face ca ele sa devina totodata si o tinta a terapiei, fiind preconizata
administrarea de anticorpi monoclonali blocanti, sau de IL-1Ra (antagonist al receptorului pentru IL-1).
Unele microorganisme secretă toxine care sunt super-Ag. Acestea sunt ataşate la MHC II în afara cupei şi sunt
recunoscute doar de V, al TCR, deci de un număr crescut de limfocite Th care posedă acelaşi domeniu V. Astfel,
un superAg poate activa până la 25% din toate limfocitele Th ale organismului. Ca urmare, cantitatea de
citokine eliberată este foarte mare.
Exemple; TST1 (Toxic Shock Syndrome Toxin) - produsă de Staphylococcus aureus
Exotoxina pirogenică - produsa de Streptococcus pyrogenes
MAS = Mycoplasma Arthritidis Supernatant

Anormalitati ale productiei de citokine au fost observate si intr-o serie de neoplazii, nu doar limfoide sau
mieloide, ci si ale unor organe solide. O secreție crescută de IL-6 este observata in mixomul cardiac, in
neoplasmele col uterin si de vezica urinara, precum si in plasmocitoame si mieloame, in acest ultim caz IL-6
exercitand si un efect de stimulare autocrină,
Boala Chagas este produsă de Trypanosoma cruzii (protozoar) si este caracterizata de o severa supresie a
imunităţi. Capacitatea T cruzi de a induce imunosupresia poate fi demonstrata in vitro prin cultivarea
limfocitelor T cu T, Cruzii, urmată de stimularea cu mitogeni, care nu vor mai produce proliferarea limfocitelor.
74 uz determină o scădere dramatica (90%) a sintezei subunităţii a IL-2R, probabil prin intermediul unui
actor solubil

Scanned with CamScanner

Progresia anumitor afectiuni depinde de balanta citokinelor Th1/Th2. Un exemplu bine studiat la om este lepra,
al carei agent etiologic este Mycobacterium leprae, o bacterie intracelulara care poate supravietui in fagosomii
macrofagelor. In lepra, exista un spectru de raspunsuri clinice, cu 2 forme distincte, la cele doua extremitati ale
spectrului: lepra tuberculoida si lepra lepromatoasa.
In lepra tuberculoida, raspunsul predominant este de tip celular, cu formarea de granuloame si distrugerea
majoritatii patogenilor. Relativ putini patogeni raman cantonati in tesuturi. Desi pielea si nervii sunt afectate,
lepra tuberculoida progreseaza lent si pacientii supravietuiesc.
In lepra lepromatoasa, raspunsul imun celular este deprimat si favorizat cel umoral, ajungandu-se la
hipergammaglobulinemie. Bacteriile sunt diseminate in macrofage, ajungand pana la 10:%/gram de tesut. Lepra
lepromatoasa progreseaza catre o infectie diseminata a oaselor si cartilajelor, cu leziuni intinse ale nervilor.
Dezvoltarea unei forme sau alta de lepra depinde de balanta Th1/Th2. In forma tuberculoida predomina
raspunsul de tip Th1, caracteristic hipersensibilitatii de tip intarziat, cu o secretie crescuta de IL-2, IFN-y si TNF-
8. In cea lepromatoasa, predomina raspunsul de tip Th2, cu o secretie inalta de IL-4, IL-5. Acest profil al
citokinelor explica imunitatea celulara scazuta si productia crescuta de anticorpi.

Virusul Epstein-Barr produce vIL-10 (IL-10 viral, o substanta IL-10-like), care are tendinta sa suprime
activitatea Th1 prin cross-reglare. S-a speculat ca in aceasta maniera, EBV raspunsul imun mediat celular,
conferindu-si astfel un avantaj in fata SI.

Terapii bazate pe citokine

Cytokine-Based Therapies In Clinical Use

Agent Natura ot agent Clinical application

Enbrel Chimeric TINF-receptor/laG Rheumatoid arthritis

constant region
Remicade Monoclonal antibody Rheumatoid arthritis
against TINF-a receptar
Interferon w-2a Antiviral cytokine Hapatitis B
Hairy cell leukemia
Kaposi's sarcoma
Interferon «-2b Antiviral cytokine Hapatitis C
Melanoma
Interferon & Antiviral cytokine Multiple sclerosis
Actimmune Interferon * Chronic granulormatous disease (CGD)
Osteopetrasis
Neupogen G-CSF (hematopoietic cytokine) Stimulates production of neutrophils
Reduction of infection in cancer patients
treated with chemotherapy
Leukine GM-CSF (hematopoietic cytokine) Stimulates production of myeloid cells after
bone-marrow transplantation
Neumega Interieukin 11 (IL-11), a Stimulates production of platelats
hematopoietic cytokine
Epogen Erythopoietin (hematopoietic Stimulates red-blood-call production
cytokine)

Scanned with CamScanner

 Migrarea leucocitelor si procesul inflamator

Descrierea clinica antica a inflamatici ramane perfect valabila si astazi: rubor (roseata), umor
(tumora), dolor (durere), calor (caldura) si functio laesa (afectare functionala). In spatele acestor
simptome se ascund insa o serie de procese extrem de complexe, in care sunt implicate o multitudine
de tipuri de celule si moleculc.
Un element important, care face posibil procesul inflamator, este reprezentat de posibilitatea
leucocitelor de a parasi torentul circulator si de a penetra in tesuturi. In ceea ce priveste limfocitele,
acest tip de migratie este unul continuu (fenomenul de trafic limfocitar), avand loc atat in timpul unui
proces inflamator cat si in absenta lui. Recircularea permanenta a limfocitelor creste semnificativ
sansele ca un numar foarte mic de celule cu o anumita specificitate sa intalneasca antigenul
corespunzator. Aceasta probabilitate este amplificata de o serie de factori care directioneaza traficul
limfocitelor, il regleaza si il organizeaza. Procesul inflamator beneficiaza, de asemenea, de astfel de
factori, deoarece asamblarea si reglarea raspunsurilor inflamatorii ar fi imposibil de realizat in absenta
unei migratii controlate a populatiilor de leucocite.
Limfocitele tranziteaza in torentul circulator pentru aproximativ 30 de minute, dupa care cca. 45% din
totalul limfocitelor sunt directionate catre splina, unde stationeaza timp de aproximativ S_ore. Un
procent comparabil de limfocite (cca 42%) vor trece din sange direct in ganglionii limfatici periferici,
unde vor stationa timp de aproximativ 12 ore. Un procent mai mic de limfocite (aproximativ 10%) vor
intra in asa numitele organe extralimfoide tertiare, tesuturi care, in mod normal, nu contin deloc sau au
foarte putine limfocite, dar care, in timpul unui raspuns inflamator, pot “importa” limfocite. Cele mai
active astfel de tesuturi tertiare extralimfoide sunt cele care formeaza interfata cu mediul extern (piele,
diverse epitelii mucoase cum ar fi cele gastrointestinale, pulmonare si genitourinare).
Astfel, un limfocit realizeaza in organism un circuit complet intre sange, tesut si lichid limfatic de 1-2
ori pe zi. De vreme ce doar cca 1 limfocit din 105 recunoaste un anumit antigen, e absoluta nevoie de o
astfel de recirculare intensa a limfocitelor pentru ca limfocitul sa ajunga in contact cu antigenul pentru
care este specific. La acest fenomen se adauga insa si factori care regleaza, organizeaza si
directioneaza traficul limfocitar.

Pentru ca leucocitele sa poata patrunde intr-un anumit tesut sau organ limfoid, celulele trebuie sa adere
la celulele endoteliale si apoi sa se strecoare printre acestea, proces denumit extravazare sau
diapedeza. Extravazarea este posibila ca urmare a interventiei unei serii de molecule de adeziune
specifice pentru leucocite (CAMs -— cell-adhesion molecules), unele exprimate constitutiv, altele care
apar ca urmare a stimularii celulare de catre citokine produse in timpul procesului inflamator. Aceste
molecule de adeziune sunt insa folosite si pentru interactiuni inter-celulare.
Majoritatea CAMs apartin urmatoarele patru familii de proteine:
1. Familia selectinelor: glicoproteine, cu un domeniu lectin-like; pot astfel lega anumite grupuri
carbohidrat. Exemple: selectina L (leucocite circulante), selectina E, selectina P (celule
endoteliale).
2. Familia moleculelor mucin-like: proteine asociate cu carbohidrati sialilati, care sunt liganzi
pentru selectine. Exemple: CD34 si GlyCam-l (celule endoteliale din ganglionii limfatici) — se
leaga la selectina L; PSGL-1 (neutrofile) — se leaga la selectina E si P de pe endoteliul
“inflamat”,
3, Familia integrinelor: proteine, heterodimeri af. In functie de tipul lantului f sunt grupate in
subfamilii. Exemplu: LFA-1 — integrina B2 (CD18), ligand pentru ICAM-I.
4, Superfamilia imunoglobulinelor: contine un numar oarecare de domenii globulare. Exemple:
ICAM-I, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM. (Vascular Cell Adhesion Molecule); se leaga la
integrine,.
MadCAM-l contine atat domenii globulare cat si domenii mucin-like. Este exprimata pe
endoteliul mucos si are rol in directionarea limfocitelor in mucoasa. Se leaga si la integrine (prin
domeniul Ig-like) si la selectine (prin domeniul mucin-like).

Scanned with CamScanner

 Inflamatia acuta

Procesul inflamator acut se declanseaza la cateva minute de la aparitia stimulului si va avea o durata
scurta. Un proces inflamator local poate avea loc si fara implicarea generala a sistemului imun.
Cresterea diametrului vascular (vasodilatatic) va permite cresterea influxului de sange in zona afectata,
dar si reducerea vitezei de circulatie. Prin aceasta se explica roseata si caldura. In plus, are loc o
crestere a permeabilitatii peretelui vascular (in special a venulelor post-capilare), ceea ce va permite
extravazarea atat a lichidelor si aparitia edemului, cat si a leucocitelor. Exudarea fluidelor din sange va
antrena activarea sistemelor de coagulare, fibrinolitic si al kininelor, iar mediatori ca bradikinina si
fibrinopeptine vor contribui si ei la cresterea permeabilitatii vasculare.
Unele modificari vasculare se datoreaza efectelor indirecte ale anafilatoxinelor (C3a, C5a), care,
actionand asupra mastocitelor, vor conduce la degranularea acestora si apoi la secretia de mediatori
nou-formati.
Intr-un interval de cateva ore, neutrofilele vor fi antrenate in procesul de diapedeza prin endoteliul de
la nivelul situsului inflamator. Procesul poate fi impartit in 4 etape succesive, dar care se suprapun in
buna masura:
1. rostogolirea: sub influenta unor diversi factori eliberati la nivel tisular (histamina, citokine —
IL-1, TNFa), pe suprafata celulelor endoteliale apar selectinele E si P. Acestea se vor lega
intr-o maniera reversibila cu moleculele mucin-like sau cu sialil Lewis“ de pe suprafata
neutrofilelor. Aceasta va incetini deplasarea neutrofilelor, facandu-le sa se rostogoleasca pe
suprafata endoteliului (facilitand interactiunea altor perechi de molecule de adeziune), dar nu
le va opri.
2. activarea: pe masura ce neutrofilul se rostogoleste este activat de diversi chemoatractanti (de
ex. PAF -— platelet activating factor, C3a, C5a, C5b67; chemokine: IL-8, MIP-IB -
macrophage inflammatory protein). Legarea chemotractantilor la receptorii de pe suprafata
neutrofilului conduce la transmiterea unui semnal activator mediat prin proteine G, asociate
acestor receptori, iar acest semnal va determina modificarea conformationala a integrinelor si,
astfel, cresterea afinitatii lor pentru moleculele de adeziune apartinand superfamiliei Ig-nelor.
3. fixarea (arestarea) si adeziunea: legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele
apartinand superfamiliei imunoglobulinelor (ICAM-1) va face ca adeziunea neutrofilelor la
endoteliu sa fie ferma si stabila.
4. traversarea peretelului endotelial: mediata de chemoatractanti, interactiuni intre diverse
integrine si molecule din superfamilia Ig-nelor si alti stimuli de migrare.!

Odata ce neutrofilele ajung in tesut, fagociteaza si elibereaza mediatori care vor contribui la randul lor
la mentinerea/amplificarea procesului inflamator. Astfel, MIP-lo si MIP-IB atrag in focar
macrofagele care ajung in cca. 5-6 ore, sunt activate si vor secreta diversi factori la randul lor. Pe langa
mastocite, macrofagele reprezinta elemente majore in desfasurarea inflamatiei.
Macrofagele activate secreta IL-1, IL-6 si TNF-o, responsabile atat pentru efectele locale (coagulare,
cresterea permeabilitatii vasculare, stimularea expresiei de molecule de adeziune?, stimularea
productiei de chemokine”) cat si pentru cele sistemice din timpul procesului inflamator. Eliberarea
acestor factori va conduce la un influx crescut de celule: limfocite, neutrofile, monocite, eozinofile,
bazofile, mastocite, fiecare contribuind la eliminarea antigenului, precum si la vindecarea tesutului.
Durata si intensitatea procesului inflamator acut trebuie reglate, in primul rand pentru a controla
distrugerile tisulare si, in al doilea rand, pentru a da posibilitatea interventiei mecanismelor de
reparare, S-a demonstrat ca TGF-P joaca un astfel de rol in limitarea inflamatiei, acumularea si
proliferarea fibroblastelor si depunerea de matrice extracelulara.

' Procesul descris pentru neutrofil este similar in cazul altor celule, existand diferente din punct de vedere al
moleculelor de adeziune,
“TNF-a stimuleaza expresia selectinei E; IL-1 stimuleaza expresia de ICAM-I si VCAM-I.
IL-1 si TNF-a stimuleaza macrofagele si celulele endoteliale inducand secretia de chemokine. In plus, IFNy si
TNF-a activeaza macrofagele si neutrofilele, stimuland fagocitoza si eliberarea de enzime.

Scanned with CamScanner

 BLOOD | TISSUES

Complement activation
Ci
"(e
JO
— Prostaglandins a
e eukotrienei Mast cell
4 ȘI 4— Tissue damage
Ş
ct Ş ;
Neutrophil, - i $ > (9%
Che
ds) ——Chemotanie Oc esa
Chemokines ==
poe Endotbel ial
IUL. 1L6, TNEO—— damage
Prostaglandins EA 7 V SIT
Activated Bradykinin pibrini
Leukoticace
macrophage Fibrinopeptides

Inflamatia acuta sistemica

c.
Raspunsul inflamator acut poate fi insotit de un raspuns sistemi
la nivelul hipota lamusului si determina eliberarea de
Factori precum IL-l, IL-6 si TNF-a actioneaza
iar prin intermediul axei pituitare, stimuleaza
prostaglandine (responsabile pentru aparitia febrei), ilor, la care se
si a corticosteroiz
secretia de ACTH si corticosteroizi. Sub actiunea IL-l, IL-6, TNF-a
atin MY, ficatul va produce o cantitate
adauga LIF (leukemia inhibitory factor) si OSM (oncost
C reactiva, serum amiloid A, MBP — proteina
crescuta de proteine de faza acuta (fibrinogen, proteina
care leaga manoza, factori ai complementului).
si celulelor endoteliale stimuland secretia de
TNF-a actioneaza, de asemenea, asupra macrofagelor
si GM-CSF). Factorii de stimulare a
factori de stimulare a coloniilor - CSFs - (M-CSF, G-CSF
determ ina cresterea productiei de celule
coloniilor vor actiona la nivelul maduvei hematogene si vor
necesare in procesul inflamator (leucocitoza).

— Prostaglandins — Fever

Hypothalamus |
(via pituitary)
ACTH

Adrenal
tortex

era
reactive protein (CRP)

D _ Acutephase ae
Local acute IL1. TNE-a “ă
proteins : P, K :
inhammatory IT Mannose binding proteina“
response n 1L6, IF. OSM |
Liver Complement components
4%

2
SD = Leukocytosis
(1 white blood cells)
Rone marrow
CT CSEby
stromal cells and
macrophuges)

ia de proteine de faza acuta deriva din aceea

Redundanta acestor factori dpdv al capacitatii de a induce product
ca induc un acelasi factor transcriptional, NF-IL6.

Scanned with CamScanner

 Inflamatia cronica

Inflamatia cronica este, cel mai adesea, expresia incapacitatii sistemului imun de a elimina antigenul.
Situatiile in care antigenul poate sa persiste sunt diverse: microorganisme care au dezvoltat mecanisme
de evaziune, autoimunitati in care antigenul self stimuleaza permanent limfocitele, celule neoplazice
care prolifereaza. Semnul distinctiv al acestui tip de inflamatie este reprezentat de activarea
si
acumularea _macrofagelor care, la randul lor, stimuleaza proliferarea fibroblastelor si productia de
colagen, ajungandu-se la un un proces de cicatrizare invalidanta, denumit fibroza.
Inflamatia cronica poate conduce la formarea granulomului, care consta dintr-o masa centrala de
macrofage activate, unele fuzionate (formand asa numitele celule gigant), inconjurate de macrofage cu
aspect de celula epiteliala (epitelioide); la periferia acestei acumulari de macrofage cu aspect tumoral
se gasesc limfocite activate.
In zonele extralimfoide tertiare unde se desfasoara un proces inflamator se observa aparitia de celule
endoteliale cu un aspect asemanator celui din HEV. Aceste regiuni HEV-like prezinta molecule de
adeziune mucin-like (Gly-CAM-I, MadCAM-I, CD34) si reprezinta locul pe unde se va putea
produce extravazarea limfocitelor in tesutul inflamat. Astfel de regiuni-HEV-like au putut fi observate
in afectiuni precum artrita reumatoida, boala Crohn, colita ulcerativa, boala Graves, tiroidita
Hashimoto, diabetul zaharat. Aceasta observatie a condus la ideea ca tratamentul unor astfel de
afectiuni inflamatorii cronice ar trebui sa tinteasca dezvoltarea regiunilor HEV-like.

Mediatorii inflamatiei

A. Chemokine

Chemokinele sunt o superfamilie de proteine mici (majoritatea continand 90-130 aa). Controleaza in
mod selectiv (uneori chiar specific) adeziunea, chemotaxia si activarea multor leucocite, dar intervin si
in traficul normal al limfocitelor.
Contin 4 reziduuri de cisteina conservate si, in functie de pozitia acestora, sunt impartite in doua
grupuri:
1. grupul C-C: cisteinele nu sunt separate prin alti aa
2. grupul C-X-C: cisteinele sunt separate de un alt aa (X).
Chemokinele reactioneaza cu receptori particulari, molecule care traverseaza membrana celulelor pe
care se exprima de 7 ori (serpentine receptors). Legarea chemokinei la receptorul specific conduce la
activarea unor proteine mari care leaga GTP-ul si care sunt proteine G trimerice , ceea ce va determina
mai departe generarea de mesageri secunzi ca CAMP, IP;, Ca?" si proteine G mici, activate.

Chemokine receptor

Ca2+
E

channels
4
4
]
A
4
'
4
'
4
4
ME

tm

a,
se tosaăpeera aai
8
E

PI
fosa

4
'
>
€---5

4
1 1Ca2 PKC
y
x '
+
CAMP Actin polymerization Adhesion Cytoskeletal Diflerentiation,
rearrangement proliferation

Chemotaxis

* Toxina produsa de Bordetella pertussis, care blocheaza subunitatea Ga a proteinelor G mari, inhiba
semnalizarea prin intermediul receptorilor pentru chemokine.

Scanned with CamScanner

Ca urmare a legarii chemokinei, leucocitele sufera modificari dramatice ale formei, sunt activate
integrinele leucocitare, iar in cazul fagocitelor sunt activate mecanismele oxigen-dependente de
ucidere intracelulara si eliberarea continutului granular,
In mod corespunzator, sunt descrise 2 grupe de receptori pentru chemokine: CCR care recunosc
chemokine CC si CXCR, care recunosc chemokine CXC. Majoritatea receptorilor pentru chemokine
leaga mai mult decat o singura chemokina, dupa cum o anumita chemokina se poate lega la mai multi
receptori (tabel).
Celulele T naive prezinta putini receptori pentru chemokine in comparatie cu celulele activate. In plus,
diferentele pattem-ului de expresie al receptorilor pentru chemokine, deci capacitatea de a putea
raspunde la anumite chemokine, va influenta diferentierea celulara. Subseturile Try si Tu2 pot fi
distinse prin seturile de citokine secretate, dar prezinta si profiluri diferite de receptori pentru
chemokine: Tu» prezinta CCR 3, CCR 4 (pe care celulele Tiu nu ii exprima), in timp ce Tr prezinta
CCR 5 si CXCR 3 (absenti la nivelul celulelor Tu2).

Subgrupul CC
CCR 1 MIP-1, RANTESC, MCP-2, MIP-5
CCR 3 Eotaxin, RANTES, MCP-2, MCP-3, MCP-4,
Eotaxin-2, MIP-5
CCR 4 TARC, RANTES
CCR 5 MIP-1a, RANTES, MIP-16
CCR 10 MCP-1, MCP-2, MCP-3, RANTES
Subgru ul CXC
CXCR 1 IL-8, GCP-2
CXCR 2 IL-8, Gro-a, Gro-f, Gro-y, NAP-2, ENA-78

B. Mediatori enzimatici plasmatici

B.1l Sistemul kininelor: este un sistem ce functioneaza in cascada, declansat de activarea factorului
Hageman al coagularii, consecutiv leziunilor tisulare.
Factorul Hageman activeaza pre-kallikreina si rezulta kallikreina, care cliveaza kininogenul si rezulta
bradikinina. Bradikinina este un peptid vasoactiv (creste permeabilitatea vasculara, determina
vasodilatatie, determina contractia musculaturii netede); de asemenea, cliveaza CS in CSa si C5b.

B.2 Sistemul de coagulare; este un sistem in cascada declansat de leziunea peretelui vascular si de
producerea unei cantitati mari de trombina. Trombina actioneaza asupra fibrinogenului solubil si
conduce la formarea de fibrina si fibrinopeptide insolubile, care vor forma cheagul. Acesta va preveni
sangerarea si va limita penetrarea patogenilor in organism. Totodata, fibrinopeptidele actioneaza ca
mediatori ai inflamatiei, determinand cresterea permeabilitatii vasculare si chemotaxia neutrofilelor.

B.3 Sistemul fibrinolitic: este un sistem in cascada care, odata activat, conduce la inlaturarea
cheagului. Produsul final al acestei cai este plasmina, formata prin conversia plasminogenului.
Plasmina este o enzima proteolitica foarte puternica; prin actiunea ei asupra cheagului rezulta produsi
de degradare care au actiune chemotactica pentru neutrofile. De asemenea, plasmina activeaza calea
clasica a complementului,

B.4 Sistemul complement: activarea sistemului complement pe oricare dintre cai conduce la o serie de
produsi de clivare care sunt mediatori ai inflamatiei: anafilatoxinele determina degranularea
mastocitelor si a bazofilelor, iar C3a, CSa si C5b67 amplifica aderenta neutrofilelor, a monocitelor ete
la endoteliu si le faciliteaza diapedeza.

* Regulated on Activation, Normal T Expressed and Secreted

Scanned with CamScanner

 Endothelial damage

Activation of
Hageman factor
4 Activated 4
- Îi clotting Activated
Prekallikrein | cascade V fibeinolytie
| 'Thrombin i,
Kallikrein Plasmin
Fibrinopeptices E,
+ fibrin clot

Bradykinin E— Kininogen Fibrin degradation

? Vascular permeability ÎVascular Complement

Vasodilation permeability activation
Pain Neutrophil
Smooth-muscle chemotaxis
contraction

Consecutiv semnalelor primite, la nivelul anumitor celule - cum ar fi mastocitele, macrofagele,

monocitele, neutrofilele - fosfolipidele membranare sunt degradate in acid arahidonic si Lyso PAF
(factor de activare plachetara). Lyso-PAF este convertit in PAF care determina activarea
trombocitelor, chemotaxia eozinofilelor, activarea si degranularea eozinofilelor si a neutrofilelor.
Acidul arahidonic poate fi metabolizat pe calea ciclo-oxigenazei, obtinandu-se prostaglandine si
tromboxani sau pe calea lipo-oxigenazei, obtinandu-se leukotriene.
Prostaglandinele determina cresterea permeabilitatii vasculare, vasodilatatie si chemotaxia
neutrofilelor. Tromboxanii determina agregarea plachetara si vasoconstrictie. Leukotrienele C4, D4 si
EA (denumite anterior SRS-A; slow reactive substance of anaphylaxis) determina contractia
musculaturii netede. Leukotriena B4 este un chemoatractant puternic pentru neutrofile.

D. Mediatori citokinici ai inflamatiei

II-1, IL-6, 11-12, TNF-a joaca un rol important in declansarea raspunsului inflamator acut, iar efectele
multor chemokine sunt redundante si pleiotropice.
In plus, IFNy contribuie la procesele inflamatorii, in principal prin atragerea si activarea macrofagelor.
IL-12 induce diferentierea limfocitelor Tu: proinflamatorii.

IFN-y si TNF-a joaca un rol central in dezvoltarea reactiei inflamatorii cronice. Limfocitele Tu
activate, celulele NK si limfocitele Tc secreta IFN-y, in timp ce macrofagele activate secreta TNF-a.
Toti cei trei membri ai familiei interferonilor (IFN-a, IFN-B si IFN-y) pot fi secretati de catre celulele
infectate viral, dar tipul interferonului produs depinde de tipul celulei infectate. IFN-a este produs de
toate leucocitele; IFN-B, denumit si interferon fibroblastic, pare sa poata fi insa produs de catre
majoritatea celulelor; IFN-y este produs insa exclusiv de catre limfocitele T si celulele NK. In plus,
IFN-y are o serie de activitati pleiotropice care il deosebesc de ceilalti doi.
IFN-y activeaza macrofagele, ca urmare, acestea vor exprima 0 cantitate crescuta de MHC II pe
suprafata, isi vor amplifica secretia de citokine si vor manifesta o activitate microbicida crescuta, Intr-
o inflamatie cronica, vor apare distrugeri tisulare prin acumularea unui numar mare de macrofage
activate, care elibereaza enzime hidrolitice si produsi activi ai oxigenului si azotului. IEN-y determina
amplificarea transcriptiei genei TNF-a si creste stabilitatea mARN-ului rezultat. TNE-a (denumita si

Scanned with CamScanner

cachectina) actioneaza sinergic cu IEN-y si este responsabila pentru multe dintre distrugerile tisulare
din inflamatia cronica.

Traficul limfocitar

Circulatia limfocitelor este controlata in asa fel incat la nivelul diferitelor tesuturi sa fie recrutate
populatiile potrivite de limfocite B si T. Procesul prin care limfocitele trec din sange in tesuturi este
asemanator, ca principiu al utilizarii unui set de molecule de adeziune si ca succesiune de etape, cu cel
descris in cazul ncutrofilului. Trebuie subliniat insa de la inceput ca limfocitele pot traversa nu numai
din sange in tesuturi, la nivelul unui situs inflamator, ci si din sange direct in tesuturi limfoide
secundare (ganglioni limfatici), in cadrul traficului normal la care aceste celule participa.
Venulele postcapilare ale organelor limfoide secundare (cu exceptia splinei) prezinta in unele regiuni
celule inalte, cuboidale; de aceea sunt denumite HEV (high endothelium venules). Aceasta este zona
utilizata de limfocite pentru a trece din torentul circulator in organul limfoid secundar. Dezvoltarea si
mentinerea HEV este influentata de citokine produse ca raspuns la antigen”. La nivelul HEV se gaseste
o gama larga de molecule de adeziune: selectina E si P (selectine), GIyCAM-I si CD34 (mucin-like),
ICAM-I, ICAM-2, ICAM-3, VCAM-I si MadCAM-l (superfamilia imunoglobulinelor). Este
interesant de remarcat ca unele dintre aceste molecule sunt distribuite selectiv intre anumite tesuturi;
aceste molecule specifice tesuturilor au fost denumite adresine vasculare (VA).
Faptul ca diferite populatii de limfocite prezinta pattern-uri diferite de trafic, impuse de legarea
adresinelor vasculare la anumite molecule de pe suprafata limfocitara, a condus la notiunea de homing,
iar moleculele recunoscute de adresine au fost denumite homing receptors.
Intre limfocitele naive si cele activate exista diferente inclusiv din punct de vedere al traficului. Astfel,
limfocitele naive nu prezinta vreo preferinta pentru vreun anumit organ limfoid secundar si circula de
o maniera nediscriminatorie si continua in organism. Atasarea initiala la HEV este mediata de legarea
unor receptori homing de tipul selectinei-L la molecule ca GIyCAM-a sau CD34. Odata ce un astfel de
limfocit se intalneste cu antigenul specific, se activeaza, se transforma in limfoblast si, in timpul
acestui proces (aprox. 48 de ore) este retinut in paracorticala, astfel ca nu va putea fi detectat in
circulatie (faza de “shut-down”). La incheierea acestei faze, limfocitele efector si cele de memorie vor
parasi organul limfoid secundar.
Traficul acestor limfocite difera de cel al celulelor naive. Limfocitele efector se directioneaza catre
endoteliul din zonele inflamatorii, atrase de molecule chemoatractante. Prezenta unei cantitati mari de
molecule ca LFA-1, avand o afinitate crescuta fata de ligandul lor, va facilita diapedeza la nivelul
tesuturilor extralimfoide tertiare (cum ar fi pielea sau epiteliul mucos). In plus, subseturi de limfocite
efectorii si cu memorie prezinta selectivitate in traficul lor pentru anumite tesuturi (homing), ca urmare
a utilizarii unor diverse combinatii de molecule de adeziune. De exemplu, limfocitele care sunt
destinate pielii vor prezenta nivele scazute de selectina-L, dar nivele crescute de LFA-I si CLA
(cutaneous lymphocyte antigen) care se leaga la moleculele ICAM si la selectina-E de pe venulele
dermale ale pielii.

Medicamente anti-inflamatoare

Medicamente care inhiba/reduc extravazarea leucocitelor

In modele animale, au fost utilizati anticorpi anti-LFA-l pentru a preveni acumularea neutrofilelor in
tesutul inflamat. Anticorpii anti-ICAM-l au fost utilizati pentru prevenirea necrozei tisulare din arsuri.
O combinatie de anticorpi anti-LFA-1/ICAM-i a fost utilizata in cateva trialuri umane pentru preventia
rejetului rinichilor alotransplantati.

Corticosteroizi

Corticosteroizii sunt derivati de colesterol care determina scaderea numarului de limfocite circulante
fie prin cresterea lizei limfocitelor, fie prin alterarea pattern-ului traficului limfocitar. Ca si alti

2] . . . ... . .
Animalele nascute si crescute in conditii sterile de laborator nu prezinta HEV.

Scanned with CamScanner

hormoni steroizi, corticosteroizii sunt lipofilici si pot astfel traversa membrana pentru ca sa se lege la
receptori citosolici. Complexul receptor-ligand care rezulta este transportat la nucleu unde se va lega
de secvente reglatoare ale ADN-ului, determinand cresterea sau inhibarea transcriptiei. Astfel, este
amplificata transcriptia factorului I-kB (inhibitorul lui NF-kB).
Corticosteroizii reduc de asemenea capacitatea de fagocitoza si ucidere a fagocitelor; reduc expresia
MHC II si scad productia de IL-l. Stabilizeaza membrana lizozomala si astfel mai putine enzime vor
putea fi deversate in tesut.
Corticosteroizii reduc chemotaxia ceea ce face ca mai putine celule infamatorii sa fie atrase la sediul
inflamatici,

Anti-inflamatoare ne-steroidice (NSAID)

Extractul de scoarta de salcie era folosit inca de pe vremea lui Hippocrate ca antalgic. Compusul activ,
salicilatul, este prezent in aspirina.
Unul dintre mecanismele de actiune ale NSAID este inhibarea caii ciclo-oxigenazelor prin care sunt
produsi prostaglandinele si tromboxanii.

Organele limfoide secundare

Patogenii pot pătrunde în organism pe multe căi şi pot induce infecţii în multe situsuri diferite. Cei mai
multi agenti infecţioşi pătrund în organism la nivelul pielii, epiteliului tractului intestinal sau
respirator.
Pentru o recunoaştere optimă a antigenului şi pentru declanşarea unui răspuns imun eficient,
majoritatea limfocitelor, a fagocitelor şi a celorlalte celule accesorii se găseşte localizată şi organizată
în ţesuturi şi organe bine definite anatomic, la nivelul cărora se produce şi transportul şi concentrarea
antigenelor, ceea ce facilitează contactul dintre ele şi limfocitele specifice. Acestea sunt organele
limfoide secundare sau periferice, reprezentate de ganglionii limfatici, splina, țesutul limfoid asociat
mucoaselor (MALT), sistemul imun cutanat. De asemenea, în țesutul conjunctiv şi în toate
organele, cu excepţia sistemului nervos central, există agregate de limfocite, mai puţin bine delimitate
şi caracterizate.
Vasele limfatice sunt formate în timpul embriogenezei din celulele endoteliale care dau naştere si
vaselor de sange. Unele celule endoteliale din sistemul venos timpuriu încep să exprime factorul
transcriptional Proxl şi aceste celule încep să “înmugurească” şi apoi să migreze, după care se
reasociază pentru a forma o reţea paralelă de vase limfatice. Pe măsură ce se formează vasele
limfatice, un set de celule hematopoietice denumite LTi - lympoid tissue inducer — încep să se
formeze în ficatul fetal şi migrează prin circulaţia sanguină către situsurile unde se vor dezvolta
ganglionii limfatici şi plăcile Peyer. LTi iniţiază formarea ganglionilor limfatici şi a plăcilor Peyer prin
interacţiunea cu celulele stromale şi prin inducerea secreției de citokine care vor recruta mai departe
alte celule limfoide la nivelul acestor situsuri. Citokinele din familia TNF receptor sunt critice pentru
interacţiunea dintre LTi și celulele stromale. Formarea ganglionilor limfatici depinde de expresia
limfotoxinelor (LT) din familia TNF și formarea diferitelor tipuri de ganglioni limfatici depinde de
semnale recepționate de la diferite tipuri de LT. De exemplu, LTa3 (un homotrimer al lanţului a)
susţine dezvoltarea ganglionilor cervicali şi mezenterici, posibil şi a celor lombari şi sacrali. Toţi aceşti
ganglioni dreneaza situsuri mucoase. LTa3 se leagă la TNFR-I. LT-o2B (denumită şi LT-B) se leagă
doar la receptorul LT-B şi determină formarea altor ganglioni şi a plăcilor Peyer. LTi exprimă LT-B
care se va lega la receptorii LT-B de la nivelul situsurilor viitoarelor structuri limfoide şi activează
calea NF-kB, determinând celulele stromale să exprime molecule de adeziune şi chemokine ce vor
atrage şi mai multe LTi. Chemokinele atrag de asemenea limfocite şi alte celule hematopoietice.
Un rol foarte important al interacțiunii TNF-TNFR-I pentru dezvoltarea organelor limfoide este legat
de dezvoltarea FDC — celule foliculare dendritice. LT-p este de asemenea necesar pentru dezvoltarea
FDC, iar celulele B se dovedesc o sursa importanta de LT-B.
Ganglionii limfatici sunt structuri limfoide bine organizate, amplasate pe traseul vaselor limfatice din
întregul organism, care colectează fluidul extracelular din ţesuturi şi îl returnează în sânge.

Scanned with CamScanner

 _______ Atlerent
___—— Iymph vessels

Medullary
inus

Subcapsular
sinus

entering the
hilum Slow flowing
fVmh
Lymphocytes in ne
outfiowing lymph Lymphocyte
Etferent
lymph vessel 9*/ Reticular fiber
VW

Structura ganglionului limfatic

Acest lichid se numeşte limfă, iar vasele prin care circulă se numesc vase limfatice. Vasele limfatice
aferente, care drenează fluidele tisulare, transportă, de asemenea, şi antigene, majoritatea legate de
celule accesorii, în ganglionii regionali. În acest fel, sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient
de colectare a antigenelor, iar ganglionii limfatici, situaţi pe traseul vaselor limfatice, “scanează” limfa
pentru identificarea antigenelor. Ganglionul limfatic este înconjurat de o capsulă fibroasă şi este
organizat într-o arie corticală, spre exterior, şi o arie medulară. La rândul său, cortexul este divizat
într-o regiune numită cortexul superficial şi una numită cortexul profund sau paracortex.
Cortexul superficial, mai este numit zona B-dependentă şi conţine majoritatea limfocitelor B,
organizate în foliculi limfatici, dar şi alte tipuri celulare, dintre care amintim celulele foliculare
dendritice, cu rol în activarea celulelor B şi selecţia acelora cu receptori de mare afinitate. În cursul
dezvoltării răspunsului imun, unii foliculi prezintă o zonă centrală în care au loc proliferări intense ale
limfocitelor B, numită centru germinal. Aceşti foliculi se numesc secundari, spre deosebire de
foliculii fără centru germinal, numiţi primari. Foliculii primari conţin în special limfocite B mature
naive (limfocite B mature, dar care nu au venit niciodată în contact cu antigenul pentru care exprimă
receptor), care aparent nu au fost stimulate antigenic. Centrii germinali se formează în urma stimulării
antigenice a limfocitelor B şi sunt zone de proliferare celulară intensă, de selecţie a plasmocitelor ce
secretă anticorpi de mare afinitate şi de generare a limfocitelor B de memorie.
Aria paracorticală, numită si zona T-dependentă, este populată de limfocite T si de celule
specializate, numite celule dendritice interdigitate. Majoritatea limfocitelor T sunt Ly T CD4+,
amestecate cu putine Ly T CD8+. Limfocitele T naive patrund in ganglion fie prin limfaticele aferente,
ce se deschid in sinusul subcapsular, fie pe la nivelul venulelor tapetate cu celule endoteliale cuboidale
_ venule cu endoteliu inalt (HEV-high endothelial venules). Celulele dendritice functioneaza ca APC-
uri, preluand din limfa ce traverseaza ganglionul antigene proteice si prezentandu-le limfocitelor T
CD4+, ce se vor activa.
Limfocitele T si B circulante patrund in tesuturile limfoide secundare pe o cale comuna, dar apoi sunt
directionate catre compartimentele lor cu ajutorul unor chemokine distincte, care sunt produse atat de
catre celulele stromale, cat si de celule cu origine in maduva hematopoietica. Localizarea celulelor T
depinde de CCL19 si CCL21 care se leaga la CCR7 exprimat de limfocitele T. Celulele dendritice
exprima si ele CCR7, ceea ce arata ca zona T e organizata mai intai prin atragerea celulelor dendritice.
Limfocitele B exprima de asemenea CCR7, dar si CXCRS si sunt atrase catre foliculi prin intermediul
acestui receptor cu ajutorul ligandului CXCR13. Sursa cea mai importanta de CXCR13 este EDC.
Faptul ca celulele B reprezinta cea mai importanta sursa de LT necesara pentru dezvoltarea FDC
ilustreaza dependenta reciproca a celulelor B si FDC.

Scanned with CamScanner

Subsetul de limfocite Th denumit T follicular helper (Try) exprima de asemenea CXCR5 consecutiv
activarii lor, ceea ce le permite sa intre in foliculii B pentru a participa la formarea centrilor germinali.
In medulară, sc găsesc plasmocite, macrofage si celule dendritice, organizate sub formă de cordoane
printre sinusoidele limfatice si vasculare. Desi limfocitele se găsesc în apropiata vecinătate a altor
tipuri celulare, ele nu formează jonctiuni intercelulare cu acestea, mentinându-si capacitatea de a migra
si recircula între limfă, sânge si tesuturi, fenomen numit trafic limfocitar.

pina, follicte
(mostiy B celis)
medullary cords
(mac

senescent
germinal center
marginal sinus

Splina este un organ de aproximativ 150 de grame, situat în hipocondrul stâng, specializat în
colectarea antigenelor din circulatia sanguină. Artera splenică, ce asigură aportul sanguin al splinei,
pătrunde în organ la nivelul hilului si se divide în ramuri din ce în ce mai mici. Arteriolele sunt
înconjurate de “mansoane” de tesut limfoid, numite teci limfatice periarteriolare, care contin limfocite
T. La nivelul acestora, majoritatea sunt Ly T CD4+(2/3). In jurul tecilor sunt dispuse limfocitele B,
organizate, ca si în ganglioni, în foliculi limfatici primari sau secundari, cu centru germinal.

Artery
Periarteriolar
lurnphoid sheath s [Lee

zone

Rep pulp

Structura splinei

Tecile periarteriolare si foliculii sunt inconjurate de o coroană de limfocite B, LyT CD4+ si

macrofage, ce formează zona marginală. Tesutul limfatic splenic formează pulpa albă, ce se găseste
răspândită în pulpa rosie. Aceasta formează majoritatea tesutului splenic si reprezintă sediul de
colectare si distrugere a eritrocitelor senescente.

Scanned with CamScanner

 perifollicular.
zone
|___, periarteriolar Ai]

|-—— central arteriole —

red pulp

Limfocitele si antigenele patrund in splina prin sinusoidele vasculare. In splina nu exista venule cu
endoteliu inalt (HEV). Activarea limfocitelor B se produce initial in zona marginala, in apropierea
limfocitelor T CD4+, dupa care Ly B activate migreaza la nivelul foliculilor, unde vor forma centrul
germinal.
Tesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) este situat la nivelul mucoaselor tracturilor respiratorii
(BALT -— bronchial-associated lymphoid tissue) si gastro-intestinal (GALT — gut-associated lymphoid
tissues), fiind format din agregate de limfocite si celule accesorii. GALT include amigdalele (inelul
lui Waldayer), apendicele si plăcile Payer de la nivelul intestinului subtire. Plăcile Payer sunt cele
mai bine organizate, limfocitele B formează foliculi, iar limfocitele T ocupă ariile dintre acestea.
Colectarea antigenelor de la nivelul epiteliului intestinal este realizată de niste celule epiteliale
specializate, numite celule M.

„. Scattered Iymphoid cells | -- Organized lymphoidtissues <

Sistemul imun cutanat cuprinde limfocitele si celulele accesorii de la nivelul dermului si al

epidermului.
Desi diferite în aparentă, organele si tesuturile limfoide secundare prezintă în comun acecasi
arhitectură de bază de organizare si functionează în scopul captării si colectării antigenelor de la

Scanned with CamScanner

nivelul focarelor de infectie si prezentării lor limfocitelor ce circulă continuu la acest nivel, ceca ce are
drept rezultat montarea de răspunsuri imune specifice.

Inducţia şi dezvoltarea răspunsurilor imune umorale

Activarea si diferentierea limfocitelor B apare in situsuri anatomice bine definite. Structura acestora va
impune anumite restrictii dpdv al interactiunilor celulare care pot avea loc.
Daca antigenele patrund in organism prin sange, atunci vor fi transportate catre splina. Daca insa
antigenele penetreaza prin piele sau mucoase, atunci vor fi transportate, prin intermediul limfaticelor
aferente, catre ganglionii limfatici regionali. Altfel spus, acestia reprezinta localizarea uzuala unde
limfocitele si antigenele se intalnesc.

După ce antigenele intră în organism, unele vor fi preluate de către celulele dendritice şi vor fi
transportate (si concentrate) către cei mai apropiaţi ganglioni limfatici. Un ganglion limfatic reprezinta
un filtru foarte eficient, capabil sa prinda in „capcana” peste 90% dintre antigenele patrunse prin
limfaticele aferente. In structura ganglionului, antigenul va intalni unul dintre cele 3 tipuri de celule
prezentatoare de antigen: celule dendritice interdigitate (in paracortex), macrofage (distribuite in intreg
ganglionul) si celulele foliculare dendritice (prezente la nivelul foliculilor limfatici).
Un antigen poate patrunde in ganglion (Singur sau preluat de catre celule dendritice) fie prin
limfaticele aferente fie prin peretele vascular al venulelor postcapilare (HEV).
Aici, prin sinusurile subcapsulare, vor ajunge în ariile T-dependente (zona paracorticală), unde se
gasesc din abundenta limfocite T, macrofage si celule dendritice. Acestea din urma prezinta un nivel
foarte crescut de MHC II si au prelungiri foarte lungi, care pot lua contact cu cca. 200 de limfocite Tu.
In aproximativ 1-2 zile, antigenul va fi prezentat în mod corespunzător în MHC II de catre macrofage
si celulele dendritice limfocitelor Tu şi se produce activarea si proliferarea acestora in paracorticala.
Limfocitele B_ naive din regiunea corticala migreaza catre zona paracorticala. Limfocitele B care au
legat antigenul cu ajutorul Ig-nelor de suprafata il vor internaliza si prezenta in MHC II. La intrarea in
zona T, limfocitele B care prezinta antigenul pot interactiona cu limfocite Tu specifice si forma un
conjugat B-T. Limfocite Tu activate vor furniza ulterior semnalele necesare pentru activarea
limfocitelor B, care vor conduce la aparitia unor focare de proliferare /a marginea zonei T
(extrafoliculare). Maximum este atins la 3-4 zile de la momentul contactului cu antigenul. Unele
limfocite B vor pleca direct în medulară, unde se vor diferenţia în plasmocite cu viaţă scurtă. Aceste
celule sunt responsabile pentru secreția de IgM din timpul RI primar. Majoritatea anticorpilor produsi
in cadrul unui RI primar sunt secretati de catre plasmocite care provin din aceste focare.
La fel se intampla si in splina; activarea limfocitelor B are loc in zonele periarteriolare bogate in
limfocite T — PALS (periarterial lymphatic sheath).
La cateva zile dupa formarea acestor focare de proliferare, unele limfocite B activate migrează
spre cortexul extern, în ariile B-dependente, in foliculii limfoizi primari, împreună cu Tyresponsabile
pentru activarea lor (Tr). Unele antigene vor ajunge şi ele aici, fiind capturate pe suprafaţa celulelor
foliculare dendritice (FDCO), fie într-o formă nativă, fie complexate cu anticorpi. Foliculii organelor
limfoide secundare sunt singurele localizari unde pot fi intalnite FDC, celule stromale a caror origine
hematopoietica ramane in continuare controversata. FDC sunt celule prezentatoare de Ag speciale: au
prelungiri foarte lungi, nu procesează antigenul şi nu au MHC II pe suprafaţă, dar în schimb au FcR şi
receptori pentru complement (CRS) si pot retine antigenul/complexele antigen-anticorp chiar luni de
zile. Mecanismul care permite prezentarea antigenului fara ca acesta sa se degradeze sau sa fie
internalizat nu este pe deplin inteles. FDC contribuie atat la organizarea structurala a foliculilor
primari, cat si la supravietuirea si activarea limfocitelor B in periferie. Limfocitele B care recunosc
antigenul prezentat de catre FDC vor fi induse sa exprime moleculele de adeziune LFA-I si VLA-4,
ceea ce face ca doar limfocitele B stimulate sa fie retinute pe suprafata FDC, prin interactiunea cu
ICAM-I si, respectiv, VCAM-I. Celulele foliculare dendritice elibereaza mici particule derivate din

& ER5 (CD21) reprezinta receptorul major pentru capturarea antigenului opsonizat cu fragmente ale
complementului si anticorpi. In afara acestui rol, CD21 ar putea juca si rolul unei molecule de adeziune prin
legarea la CD23 (Fe.RII) de pe suprafata limfocitului B.

Scanned with CamScanner

 membrana lor, cu un diametru de — 0,3 — 0,4 yu, aparent desprinse din prelungirile dendritice.
Aceste
particule sunt acoperite cu complexe imune si sunt numite „icosomi” (immune complex
coating) pe
care limfocitele B specifice le pot lega si endocita, functionand ca un APC. Antigenul endocitat
este
procesat si prezentat limfocitelor Tuactivate. Odata ce limfocitul B a primit semnalul activator
1,
urmatoarele evenimente depind de subtipul de limfocit Th pe care il intalneste. Expresia
moleculei co-
stimulatorii CD40L este indusa pe suprafata limfocitului Th2, in timp ce pe suprafata limfocitulu
i Thl
va fi indusa expresia FasL. Astfel, daca limfocitul B se intalneste cu un limfocit Th1 si se produce
legarea FasL-Fas, atunci este indusa apoptoza limfocitelor B si raspunsul imun umoral este
inhibat.
Daca insa limfocitul B se intalneste cu un Th2 activat de antigen, atunci legarea CD40-CD4
0L
determina activarea limfocitelor B. Chiar daca limfocitul B va ajunge sa exprime Fas (ca
urmare a
activarii), limfocitele Th2 nu exprima FasL si nu pot ucide limfocitele B. Balanta semnalelor Th1/Th2
functioneaza pentru a controla activarea excesiva a limfocitelor B.
Formarea conjugatelor T-B va determina insa proliferarea ambelor tipuri de celule. Odata
receptionat
semnalul co-activator prin intermediul moleculei CD40, limfocitele B incep sa exprime noi
receptori
pentru citokine si astfel devin receptive la IL-4 secretata de Th? in cantitati semnificative. In aceasta
maniera, limfocitele B primesc si al 3-lea semnal activator,
La cca. 4 zile de la contactul cu antigenul, atat limfocitele B cat si limfocitele Th activate incep
sa
exprime CXCRS, un receptor care le confera posibilitatea de a raspunde fata de o chemokina denumita
BLC (B lymphocyte chemoattractant). Astfel, limfocitele B si T migreaza catre foliculii
primari din
cortexul extern, unde exista cantitati semnificative de BLC. Aici, limfocitele B vor
avea o soarta sau
alta: activare sau apoptoza.
Celulele B activate (destinate formarii de plasmocite cu viata lunga) încep să prolifereze
în interiorul
foliculilor limfoizi primari. Proliferarea este foarte rapida, timpul necesar pentru parcurgere
a ciclului
celular fiind redus la —6 ore. Procesul necesita prezenta continua a antigenului,
contactul CD40-
CDA40L si a citokinelor Th2.
Limfocitele B care proliferează formează in 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul aşa
numitul “centru
germinal”, iar foliculul primar se va transforma astfel într-un folicul secundar.
Formarea centrului
germinal depinde de interactiunea precedenta a limfocitelor B din focarele de proliferare
cu limfocitele
T, activate si necesita interactiunea CD40-CD40L.
Deoarece acest proces se desfăşoară în centrul foliculului, limfocitele B
care iau parte la RI se vor
numi “centroblaşti”, celule cu talie mare, citoplasma abundenta, cromatina difuza si care nu au Ig pe
suprafata. Aceste celule vor disloca celulele B care nu participa la RI si le vor impinge catre periferia
foliculului, comprimandu-le si generand astfel „mantaua foliculara”, La cca. 9-12 zile de la contactul
cu antigenul, centroblastii se vor deplasa catre o margine a foliculului si vor forma “zona întunecată”
a foliculului. Aici are loc fenomenul de „maturatie de afinitate” prin hipermutatia
somatica (denumit
ca atare ca urmare a frecventei foarte mari cu care apar aceste mutatii). In cadrul
acestui proces, la
nivelul regiunii variabile se produc mutatii punctiforme, ca urmare a actiunii unei
enzime care se
numeste Activation-Induced cytidine Deaminase (AID). Aceasta enzima este exprimata doar de
catre limfocitele B activate, astfel ca acest proces de diferentiere apare
doar la nivelul limfocitelor B
activate de catre limfocitele Th. AID actioneaza in tandem cu alte enzime precum
polimerazele ADN
si proteinele care repara missmatch-urile, initiind caile de „missmatch repair”
si „base excision repair”
Ja nivelul ADN-ului regiunilor variabile in cursul procesului de transcriptie.
Centroblastii aglomerati in zona intunecata se divid pentru ca apoi sa dea nastere
unor celule care nu
se mai divid şi se maturizează. Aceste celule vor fi mai mici decât blaştii, prezinta
Ie pe suprafata şi se
vor dispune la periferia foliculului, în jurul zonei întunecate şi vor forma “zona
clară”. Limfocitele B
din zona clară sunt denumite “centrocite”, Aceste limfocite B vin în contact cu FDC si cu antigenul;
de asemenea, în această zonă se vor găsi și limfocitele Tu care au migrat în folicul. Zona clara a
centrului germinal este zona in care celulele care au suferit aceste hipermutatii sunt selectate pozitiv
sau negativ (pentru stabilirea tolerantei B periferice) si unde are
loc comutarea de clasa.

Scanned with CamScanner

 O Recireuletion

Centrocitele care leaga Ag-nul prezentat de FDC-uri in zona clara, se vor diferentia aici in celule B cu
memorie (celule mici) si plasmablasti (celule mari). Plasmablastii parasesc centrul germinal si
migreaza catre medulara; aici se transforma in plasmocite si secreta anticorpi.
Unele celule cu memorie raman in apropierea centrului germinal, altele pleaca din ganglion prin vasele
limfatice eferente luând parte în mod activ la traficul limfocitar.
Majoritatea centrocitelor nu pot lega antigenul sau au Ig cu o afinitate mai mică pentru Ag: acestea vor
muri prin apoptoză in zona bazala a zonei clare. Aceste celule vor fi fagocitate de catre macrofage
numite corpi-tingibili.
Din contra, celulele care au suferit maturatie de afinitate vor fi selectate si vor părăsi centrul germinal
şi vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară. Aici, unele dintre ele se
diferenţiază în plasmocite, secretând anticorpi cu un alt isotip decât IgM.
Activitatea proliferativa de la nivelul centrului germinal persista timp de aproximativ 21 de zile de la
contactul cu antigenul, dupa care numarul si marimea centrului germinal incep sa descreasca.
În RI secundar, formarea centrului germinal este mult accelerata, deoarece vor fi implicate limfocite B
cu memorie care au posibilitatea unui „homing” mult mai rapid. In plus, plasmocitele derivă din
limfocite B cu memorie care deja au suferit comutări de clasă şi vor secreta mai degrabă IgG, fiind
responsabile pentru declanșarea rapidă a secreției noului isotip.

Day 0 (priming) Antigen-loaded DCs migrate to the T cell zone ot a secondary tymphoid organ and activate naive T cells. Antigen that has been
conveyed here in the circulation activates resident naive B cel.

Days 1-4 Activated Th and 8 celis migrate to the borders of primary follices containing naive B celis and enter the primary toltictes.

Days 4-6 Activated B celis expand to form the secondary follice.

Days 54 Nave B cetis in the secondany follide are pushed to its edges to form the mantie.

Days 9-12 The secondary follicle polarizes into dark and light zones and becomes a germinal center. Somatic înypermutation takes place in
erating centroblasts în the dark zone. Selection for sunvival and affinity maturation followed by isotype switching subsequenthy
Pop a e a i » sh

Days 12-21 SurvivingB celis difierentiate

into memory and plasma celis. The majority
leave the germinal center to enter the circulation, but some
are retained.
Day 2 The germinal center slovây regresses and returns to the primany follicle stage.

Scanned with CamScanner

 Imunitatea anti-patogen

Patogenii sunt microorganisme capabile sa determine afectarea organismului, prin leziuni la nivelul
celulelor, al tesuturilor sau al organelor. Cand importanta leziunilor atinge un anumit nivel, apare boala
manifesta clinic. In cazul in care nivelul leziunilor este foarte mare, se poate ajunge la moartea
organismului. Leziunile pot fi determinate nu numai de patogenul insusi, ci si de gazda, dupa cum exista
situatii în care ambele pot contribui.
Patogenicitatea este capacitatea microorganismului de a produce leziuni la nivelul gazdei. Virulenta este
definita drept capacitatea relativa de a determina leziuni ale gazdei.
Apararea organismului impotriva patogenilor se caracterizeaza prin diferite tipuri de strategii, adaptate
tipurilor acestora, in care se manifesta, de multe ori, redundanta si suprapunerea mai multor nivele de
aparare. Eliminarea patogenului este situatia cand acesta nu se poate stabili in organism. Infectia in
schimb reprezinta situatia cand patogenul se instaleaza in organism!. In functie de nivelul de leziuni induse
organismului, consecintele infectiei pot fi:
- eliminarea
- comensalizarea
- colonizarea
- persistenta (latenta)
- boala
Eliminarea poate surveni ca urmare, fie a actiunii mecanismelor de aparare, fie a interventiei terapeutice.
Colonizarea si comensalizarea conduc rareori la o afectiune simptomatica. Atunci cand nu apar leziuni la
nivelul gazdei, intre acestea doua nu se poate face practic o distinctie. Colonizarea este un termen utilizat,
in general, pentru patogeni cu un potential patogenic ridicat, care se instaleaza la nivelul gazdei fara sa
determine simptome. Urmarile colonizarii pot fi eliminarea, persistenta sau boala, in functie de
imunocompetenta gazdei si de virulenta patogenului. In cazul declansarii unui raspuns care genereaza
memorie imunologica, o infectie ulterioara devine mult mai usor de combatut.
Persistenta sau latenta reprezinta situatia in care patogenii se instaleaza in organism, dar, spre deosebire
de colonizare, nu pot fi eradicati in ciuda faptului ca ei induc leziuni la nivelul gazdei. M,. tuberculosis
determina leziuni tisulare, dar si modificari ale tesuturilor normale prin formarea de granuloame, dar astfel
de leziuni/modificari nu determina si o boala manifesta clinic, infectia fiind mentinuta la nivelul
granulomului. Doar la unii indivizi starea de persistenta poate progresa la nivel de boala.
Patogenicitatea si virulenta sunt caracteristici care tin nu doar de patogenul respectiv, ci si de statusul SI.
Daca organismul poseda un sistem imunocompetent, infectia (instalarea patogenului in organism) este
posibila doar daca patogenul este suficient de virulent. In organismele imunocompromise, infectia poate
apare si ca urmare a actiunii unor patogeni cu virulenta scazuta, cunoscuti sub numele de oportunisti.
Microorganismele comensale nu sunt, in conditii de normalitate, patogene. Din contra, acestea au functii
importante pentru organism, unul dintre cele mai citate exemple fiind productia de K de catre comensalii de
la nivelul tubului digestiv. Cand mecanismele de aparare ale organismului sunt depasite, comensalii pot
deveni patogeni.
Exista 6 tipuri de patogeni:
- bacterii extracelulare
- bacterii intracelulare
- virusuri
- paraziti
- fungi
- prioni

Imunitatea fata de bacterii extracelulare

Apararea impotriva acestor patogeni implica, pe langa imunitatea innascuta, mecanismele umorale si
celulare ale imunitatii specifice, Bacteriile incearca sa se acumuleze in tesutul conjunctiv, in lumenul
tracturilor respirator, urogenital si gastrointestinal, precum si in sange. Potentialul lor de a secreta produsi
care au capacitatea de a penetra sau de a cliva glicocalix-ul epiteliului mucos le permite sa acceada in

1 . . sia zi .
Termenul de infectie este adesea utilizat in mod eronat, facandu-se confuzia cu boala.

Scanned with CamScanner

tesuturile subjacente. Unele bacterii extracelulare patrund activ in interiorul celulelor M de la nivelul
placilor Peyer.
Patogenicitatea bacteriilor este determinata de toxine, exotoxine (secretate de bacteriile Gram-negative si
de cele Gram +) sau endotoxine (componente lipidice ale LPS din peretii bacteriilor Gram-negative).
In 1884, Hans Christian Gram a pus la punct o procedura de colorare a bacteriilor care a permis clasificarea
acestora in doua grupe: Gram pozitive si Gram negative.
Bacteriile Gram-pozitive prezinta un perete relativ gros format din mai multe straturi de peptidoglicani
(murcina), intretesute cu acid teichoic si lipoteichoic. Datorita acestei structuri, bacteriile nu numai ca se
coloreaza in prima ctapa, dar si retin colorantul de culoare mov inchis, in etapa ulterioara de decolorare.
Ultima etapa, de contracolorare cu safranin (rosu), nu va altera culoarea mov inchis.

Techoic acid Lipotechoic

? ic acid

Bacteriile Gram-negative au un perete subtire, format dintr-un strat fin de peptidoglicani, si o membrana
externa formata din lipopolizaharide (LPS) precum Lipidul A — prezent la toate bacteriile Gram-negative -
si O-PS (O-linked polysaccharide) — prezent doar la unele specii. În timpul procesului de colorare, stratul
de peptidoglican isi pierde integritatea. Ca urmare, in etapa de decolorare, colorantul mov inchis este
eliberat si bacteriile se coloreaza in rosu cu safranin.

(979 20 | oaormaninara
O Age — m TEL 50/— Peptidoalycan

Majoritatea afectiunilor sunt produse de cocci Gram-pozitivi (Staphylococcus, Streptococcus), cocci Gram-
negativi (Meningococcus — Neisseria meningitidis), bacili Gram-pozitivi (Corynebacterium, Clostridium),
bacili Gram-negativi (Escherichia) si spirochete Gram-negative.

Bacilli Cocci

Mycobacterium tuberculosis Diplococcus Teponema

P 3 D 93 n.

Clostridium tetani Streptococcus Leptospira

cz9 022999 Pai
Salmonellia typhi Staphylococaus

NAD
Comma forms
Pseudomonas Vibrio

te a

Scanned with CamScanner

Staphylococcus aureus:
- infectii minore ale piclii si ale mucoaselor;
- toxiinfectii alimentare
- sindrom de soc toxic
- *singur sau impreuna cu Srreprococcus A — fasciita necrozanta (se poate ajunge la amputare)
Streptococcus pneumoniae (pneumococcus):
- pneumonie
Streptococcus grup A:
- infectii la nivelul epiteliului faringelului si al laringelui
Clostridium botulinum (bacterie anaeroba, rezistenta in pamant, apa, praf, alimente): - produce o
ncurotoxina
- afectarea vederii (diplopie sau vedere in ceata) si a pronuntiei
- dificultati de deglutitie si de respiratie
- slabiciune musculara
- moarte (cca 8% din cazuri).
Neisseria meningitidis:
- toxinele determina inflamatie la nivelul meningelui si cefalee severa
- rash si fotofobie
- pierderea cunostintei si coma
Escherichia coli — se gaseste in intestin si contamineaza carnea animalelor sacrificate. Secreta o toxina
care ataca celulele endoteliale ale vaselor mici, ceea ce permite ca sangele sa ajunga in intestin:
- colita hemoragica
- voma, crampe si diaree sanguinolenta
- febra
Afectarea vaselor mici de la nivelul glomerulului — insuficienta renala — dializa. 5% din sindroamele
uremice hemoragice sunt fatale.
Spirochete: Borrelia, Leptospira, Treponema.
Borrelia burgdorferi — boala Lyme — transmisa prin capuse
- rash
- artrita acuta
- cardita
Leplospira — leptospiroza — urina animalelor infectate
- febra
- insuficienta hepatica si renala
Treponema pallidum — sifilis — transmitere genitala, penetrarea in mucoasele genitale
- afectarea aortei
- afectarea SNC si leziuni oculare
Bacillus anthracis — sporii pot fi inhalati (genereaza forma cea mai severa de boala), pot fi ingerati sau
pot patrunde prin piele (forma cea mai frecventa)
- leziuni dermice in 12 zile — necroza
- febra si adenopatie
- diaree sanguinolenta si voma
- insuficienta respiratorie
- meningita; soc; moartea survine in 75% din cazuri, chiar in prezenta antibioterapiei adecvate.

Mecanisme de aparare

A. Imunitate specifica (imaginea de mai jos)

A-1 RI umoral
1,2) Bacteriile extracelulare prezinta atat Ag T-dependente cat si T-independente, ceea ce se reflecta si
în clasele de Ac care vor fi secretate.
Pilii bacterieni se leaga la glicoproteinele membranare intr-o maniera lectin-like, proces important prin
care patogenii evita astfel sa fie indepartati. Dat fiind faptul ca pilii difera de la o specie bacteriana la
alta, se intelege astfel de ce tipuri diferite de bacterii se pot lega la tipuri diferite de celule si de ce in
functie de tipul de pili poate fi colonizat un tesut sau altul. 3) Anticorpii se pot lega la pili si pot actiona

Scanned with CamScanner

 blocand fizic aceste componente ale bacterii, ceca ce conduce astfel la impiedicarea atasarii
microbilor
la celulele organismului.
5) Anticorpii pot lega, bloca si indeparta exotoxinele — sunt denumiti ca atare antitoxine. Exotoxinel
e
difera de la specie la specie, astfel incat o a doua infectie, cu o specic diferita, necesita
productia de
antitoxine cu specificitate diferita.
4) O functie importanta a Ac-ilor este aceea de opsonina, data fiind prezenta receptorilo
r FcR pe
suprafata fagocitelor. Tocmai pentru ca sunt bacterii extracelulare, ele nu fac fata,
in conditii de
normalitate, conditiilor din interiorul fagocitelor.
A.2 Raspunsul imun celular — limfocite Th
8) Odata activate, limfocitele Th se diferentiaza in Thl sau Th2. Limfocitele Thl sunt considerat
e pro-
inflamatorii, favorizand activarea in continuare a unor celule precum macrofagele si limfocitele
Te.
Infectia cu Yersinia enterocolitica este asociata cu un raspuns Thl1. Majoritatea bacteriilor extracelulare
induc raspunsuri de tip Th2, care favorizeaza in continuare activarea limfocitelor B. Exista
insa si
bacterii care induc o combinatie de raspuns Th1/Th2, asa cum e cazul Spirochetelor, ceea ce conduce
atat la un RI umoral cat si la unul celular. Astfel de patogeni sunt insa greu de eliminat, iar
un RI
anamnestic eficient va apare cu mare intarziere.

L-a
TNE
IL-12

Cinssical

ZID Am Cocptcaiară clio MAC pie,

MASP-1 ci | gain
MAp-19 SE Lect
MASP-2 J

te
GZ 7 Sa ALA, 1.
Dying bacteria qi

1-2, IFNy, INF

1) Polizaharidele de la nivelul acestor bacterii pot actiona ca Ag T-independente si pot

activa limfocitele B, care
vor produce Ac de tip IgM. 2) Alti compusi bacterieni pot actiona ca Ag T-dependente
si vor activa alte limfocite
B, care vor ajunge sa secrete Ac de clasa M si G. 3) Ac-ii neutralizanti care leaga
pilii bacterieni blocheaza
accesul acestor bacterii la glicoproteinele celulelor gazda, 4) Ac-ii neutralizanti legati
de bacterii sau de
componentele lor sunt recunoscuti de FcR de pe macrofage si neutrofile. Odata activate,
aceste celule initiaza
procesul de endocitoza a patogenului si productia de citokine pro-Inflamatorii. 5) Un limfocit B care
recunoaste o
toxina bacteriana va produce Ac neutralizanti pentru toxina respectiva si o va impiedica astfel sa degradeze
suprafata celulara. 6) Ac-ii care s-au legat de bacterii pot activa sistemul complement (care se poate activa
si pe
cale alternativa sau lectin-like). 7) Mastocitele activate prin intalnirea cu bacterii ce exprima FimH elibereaza

Scanned with CamScanner

 histamina si citokine pro-inflamatorii, care conduc la recrutarea neutrofilelor. 8) Compusii bacterieni capturati de
DC sunt procesati si prezentati celulelor Th, care se vor diferentia in Th2, care, la randul lor, vor sustine
productia de Ac.

B. Aparare nespecifica
B.1 Sistemul complement
6) Activarea complementului, pe oricare cale, pana la formarea MAC, ar trebui sa conduca la
distrugerea bacteriilor. Calea alternativa este activata de catre peptidoglicani (G+) sau LPS (G-),
bacteriile G- fiind mai sensibile la actiunea complementului. O mentiune speciala trebuie facuta insa
pentru Aeisserii, bacterii fata de care, desi sunt Gram-negative, actiunea complementului este esentiala.
Se cunoaste din patologie ca pacientii deficienti in componente ale caii post-C3 a complementului pot
supravietui unei varietati mari de bacterii extracelulare, dar nu si infectiilor cu Neisseria.
B.2 Mastocite
7) Joaca un rol preponderent impotriva bacteriilor care exprima molecula de adeziune FimH
(enterobacterii). Mastocitele din MALT pot chiar sa si fagociteze, dar, in primul rand, elibere9aza
mediatori ai inflamatiei (histamina, IL-6, TNFo, LTB4). In plus, IL-8 si LTR4 sunt factori chemotactici
puternici pentru neutrofile, iar TNF amplifica potentialul microbicid al acestora.

Mecanisme de evaziune

Mecanism imun tintit Mecanism utilizat

Anticorpi Alterarea expresiei de molecule de suprafata
Secretia de proteaza anti-lg
Fagocitoza Blocarea legarii PRR si a receptorilor pentru SC la capsula bacteriana
Insertia de proteine bacteriene si internalizare in celule non-fagocite
Proteine bacteriene care altereaza functia fagocitelor
Complement Absenta proteinelor la care sa se poata lega C3b
Emiterea unor lanturi lipopolizaharidice lungi
Degradarea C3b; Blocarea formarii convertazei C3 a caii alternative
Blocarea caii post-C3
Eliminarea de pe suprafata a CI sau a MAC partial format
Capturarea pe suprafata de proteine reglatorii ale complementului
Alterarea expresiei proteinelor reglatorii ale SC si a R pentru complement
Expresia de molecule care mimeaza componente ale proteinelor reglatorii
Inactivarea anafilatoxinelor
Inducerea formarii de anticorpi care sunt slabi activatori ai sistemului
complement, sau Ac care blocheaza legarea C3b
APC Blocheaza maturarea si migrarea DC

Imunitatea fata de bacterii intracelulare

Bacteriile intracelulare scapa atacului Ac-ilor, al sistemului complement si al fagocitelor ascunzandu-se,

asa cum le spune si numele, in interiorul celulelor organismului gazda, inclusiv in celule ale sistemului
imun nespecific, precum macrofagele. Unele dintre aceste bacterii nici nu pot supravietui in afara unei
celule gazda.
Listeria € particulara prin aceea ca se poate reproduce si la temperaturi mici si poate supravietui in camea
refrigerata. Patrunsa in organism, traverseaza bariera intestinala, ajunge in ficat si splina si trece prin
bariera hemato-encefalica, aceeasi bacterie fiind responsabila de oprirea in evolutie a sarcinii si avort.
Brucella — transmisa de la animale. Bruceloza e caracterizata prin febra foarte mare.
Ricketisia ricketisii- transmisa prin capuse. Patrunde in celulele endoteliale si celulele musculare netede.
Legionella pneumophila — boala legionarului. Infecteaza macrofagele.
Mycobacterium — nu produc toxine. Genereaza un proces inflamator modest atunci cand nu au invadat
celulele organismului. SI indeparteaza cu greutate acesti patogeni, care vor actiona ca un stimul persistent.
M. tuberculosis — bacil aerob, cu replicare lenta (12 h), se cantoneaza cu predilectie in plamani. Raspunsul
imun de tip celular implica activarea Ly T si a macrofagelor, care devin hiperactivate si secreta o cantitate
excesiva de citokine pro-inflamatorii si factori care distrug celulele tesutului din vecinatate. Macrofagele se
aglomereaza si formeaza astfel granuloame, care, datorita aspectului de tubercul, dau numele bolii —

Scanned with CamScanner

tuberculoza. Daca bariera creata de granulom se rupe, atunci patogenul eliberat poate infecta mai departe
alte celule. Daca organismul este imunodeficient, bacilii se pot replica si in afara macrofagelor.
- M_ leprae se replica si mai lent decat M. tuberculosis (12 zile fata de 12 h). Temperatura optima de
replicare este 30*C, motiv pentru care bacteria prefera sa se instaleze sub piele si afecteaza nervii periferici.
In functie de tipul si intensitatea RI, lepra poate imbraca o forma mai blanda — lepra tuberculoida
sau
neurala — in care leziunile de tip granulomatos sunt continute la nivelul pielii. Daca predomina RI umoral
si
RI celular este slab, apare forma severa denumita lepra lepromatoasa, caracterizata prin aparitia de leziuni
severe la nivelul pielii, al cartilajului si al osului.

Mecanisme de aparare:
Raspuns imun celular:

IFNy, TNF, IL-1

IL-12, IL-18

+ Rois.No
|
NK activation,
Th1
difierentation

——> Thilike and CTL-iike effectors

î— NK-like and Th-like effectors

1) Fagocitoza bacteriilor de catre neutrofile declanseaza uciderea fagozomala

via puseu respirator si secretie
de citokine, 2) Fagocitoza de catre macrofage initiaza uciderea fagozomala
si secretia de citokine care
mentin inflamatia, activeaza celulele NK si promoveaza diferentierea
Th1. Endocitoza mediata de TIR
declanseaza de asemenea secretia de citokine. 3) Celulele NK activate de catre
IL-12 ucid celula gazda prin
citotoxicitate naturala si secreta IFNy, care activeaza macrofagele si sustine
diferentierea Th1, 4) Metabolitii
fosforilati eliberati de catre bacterii activeaza celulele Ty5, care genereaza
celule T efector. 5) Celulele DC
infectate prezinta componente bacteriene asociate cu CD1 limfocitelor
T yă si celulelor NKT, Odata activate,
aceste celule genereaza efectori citotoxici si Th-like. 6) CTL care recunosc
peptide bacteriene prezentate de
catre MHC 1 pe suprafata celulelor infectate vor ucide aceste celule prin citototoxic
itate mediata de pertorine
si granzime, CTL vor secreta de asemenea granulolizina (molecula
anti-microbiana) si citokine pro-
inflamatorii, 7) Subseturi de CTL neconventionale (Uncon - unconventional)
componente bacteriene prezentate de catre CD1 de catre DC infectate. Un
sunt
de catre activate
astfel de subset ucide celulele
infectate ale gazdei prin intermediul Fas, In timp ce altele se bazeaza
pe citotoxicitatea dependenta de
perforine. 8) Macrofagele infectate prezinta peptide bacteriene asociate cu MHC
II limfocitelor T CD4+. In
prezenta IL-27, I1L-12 si 1L-18, se diferentiaza efectori Thi si furnizeaza
citokine care sustin atat

Scanned with CamScanner

 de
raspunsurile CTL cat si macrofagele hiperactivate. Macrofagele hiperactivate produc niveluri crescute
citokine pro-inflamatorii si ROI care amplifica uciderea. Formarea granuloamelor apare daca aceste masuri
care
sunt insuficiente. 9) Componentele bacteriene eliberate dintr-o celula Infectata pot activa limfocitele B,
vor produce Ac neutralizanti. Acesti Ac Intercepteaza orice bacterie ce tranziteaza temporar micromediul
extracelular.

- 1) Neutrofile: celulele infectate secreta factori chemotactici care atrag PMN. Bacteriile eliberate
din celulele infectate sunt fagocitate de catre neutrofilele care au intrat in tesutul respectiv prin diapedeza.
De asemenea, celulele carora bacteriile le-au indus apoptoza sunt fragmentate in corpi apoptotici care vor
putea fi fagocitati.
- 2) Macrofage: in general, aceste celule intra in actiune cand neutrofilele nu au reusit sa faca fata cu
succes invaziei bacteriene. Internalizarea patogenilor se face prin fagocitoza sau prin endocitoza, iar
stimularea receptorilor TLR conduce la activarea NF-kB, ceea ce determina in continuare activarea
mecanismelor oxigen-dependente de ucidere intracelulara, cu sinteza de produsi activi ai oxigenului si oxid
nitric. In plus, macrofagele activate incep sa produca IL-12, care va fi decisiva pentru diferentierea
si
limfocitelor Thl. Acestea secreta IENy, care reprezinta un stimul foarte important pentru macrofage
conduce astfel la hiperactivarea lor, fenomen care le permite sa capete puteri microbicide.
si
- 3) Celulele NK: macrofagele activate secreta IL-12, care activeaza nu doar limfocitele Th, ci
celulele NK.. Acestea secreta IENy, care determina hiperactivarea macrofagelor si diferentierea Thl.
de gene
s 4, 5) Limfocite T 75, celule NKT: celulele din aceste subseturi folosesc un set restrans
sau
ike lipide, moleculele pe
pentru generarea TCR-ului si recunosc un numar mic de molecule pirofosfat-l
care unele bacterii intracelulare (mai ales micobacteriile) le elibereaza in incercarea de colonizare.
care
- 6) Limfocite Te: Daca bacteriile se replica in citosol, atunci vor urma calea de procesare
conduce la prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC 1 si vor fi recunoscute de catre limfocitele
Te. In unele cazuri, produse rezultate din degradarea endosomala sau produsi secretati de catre bacterie
ajung de asemenea in citosol si apoi in MHC I, fenomen denumit cross-prezentare. Celulele care prezinta
peptide antigenice asociate moleculelor MHC 1 devin tinte pentru atacul limfocitelor Te, in organele
limfoide secundare sau in periferie. Uciderea tintelor nu pare sa depinda de perforine sau de sistemul Fas-
FasL, ci mai degraba de secretia de granulolizina (molecula cu efect anti-bacterian direct) si de citokine
pro-inflamatorii cum ar fi IFNy si TNF-a. Acesti factori solubili atrag celule efectorii, dar au si un efect
anti-bacterian direct.
- 7) Limfocite T citotoxice neconventionale: unele bacterii intracelulare sunt procesate in peptide
care contin N-formil-metionina, peptide care ajung sa fie prezentate in asociere cu molecule MHC I non
clasice. Celulele dendritice infectate cu M. tuberculosis prezinta glicolipide in cupa CDlb. Astfel de celule
sunt ucise de 2 subseturi de CTL: unul foloseste Fas pentru uciderea celulei infectate, celalalt foloseste
perforine cu ajutorul carora ucide simultan celula infectata si bacteria.
- 8) Limfocite Th: sunt esentiale pentru activarea celorlalti efectori celulari. Prin intermediul IL-2,
sustin diferentierea Ly Te si duc la hiperactivarea macrofagelor. Activarea Th se face de catre APC-uri care
preiau antigene bacteriene (secretate de catre bacterii sau eliberate din celulele infectate necrotice). Celulele
NK activate precoce secreta IFNy, care stimuleaza diferentierea in Th]. La randul lor, Thl secreta IFNy si
TNF, care conduc la hiperactivarea macrofagelor, eventual la aparitia de granuloame. Macrofagele activate
secreta IL-12 si IL-18, care actioneaza sinergic pentru a sustine raspunsul eficient al Thl impotriva
bacteriilor intracelulare. IL-27 este necesar pentru initierea (dar nu si sustinerea) raspunsurilor Thl.

Formarea de granuloame. In cazul patogenilor care nu pot fi ucisi si indepartati se incearca izolarea lor.
Macrofagele hiperactivate fuzioneaza si formeaza celule gigant. Printre acestea, la interior, se gasesc Ly T
CD4+, in timp ce la nivelul stratului extern se gasesc Ly T CD8+. Uncori, stratul extern al granulomului
poate deveni fibrotic sau chiar se poate calcifica, in timp ce celulele din interior pot muri prin necroza, ceea
ce poate antrena si moartea patogenilor, Alteori, patogenii pot supravietui in stare dormanta.
Citokinele de tip Th1 sunt esentiale pentru formarea granulomului. IFNy mentine starea de hiperactivare a
macrofagelor, iar acestea secreta si ele TNF, care are rol in recrutarea de noi celule, precum si in agregarea
Jor. Citokinele de tip Th2 (IL-4, IL-10) joaca un rol in rezolutia granulomului.
Persistenta granulomului atesta cronicizarea infectiei. Daca peretii acestei formatiuni sunt distrusi, este
posibila eliberarea patogenilor dormanti, care pot ajunge inclusiv in torentul sanguin, pentru ca astfel sa
infecteze noi organe, unde isi vor relua ciclul de replicare.

Scanned with CamScanner

 Raspunsul imun umoral
Exista situatii in care anticorpii pot bloca accesu
l bacteriilor intracelulare la receptorii de pe
celulelor tinta, sau pot fi opsonizate, pentru ca astfel suprafata
sa devina tinta atacului sistemului complement.
In unele situatii, anticorpii pot actiona inclusiv in
interiorul celulei. Exista date care atesta ca anticorpii
monoclonali anti-listeriolizina - o molecula utiliza
ta de £, Monocylogenes pentru evadarea din fagozo
citosol - blocheaza acest proces si contribuie astfel m în
in mod esential la apararea impotriva acestei bacteri
i.
Mecanisme de evaziune:
Evitarea distrugerii intracelulare
Bacteriile intracelulare pot penetra in celule non-fagocitice,
asa cum este cazul M leprae care infecteaza
celule Schwann, prin legarea la o proteina de suprafata
denumita a-distroglican. Listeria monocytogenes
exprima internalina care se leaga la E-cadherina, ceea ce
permite penetrarea in non-fagocite.
O alta strategic este cea prin care bacteria incearca sa evite distrugerea
in interiorul fagolizozomului.
- ÎL. monocytogenes poate intra in fagocite prin intermediul receptorilor Fc
complement, sau a receptorilor
pentru
dar secreta listeriolizina O (LLO), care formeaza pori in
permitand bacteriei sa evadeze in citosol.
membrana fagolizozomului,
- M tuberculosis dezvolta o serie de strategii:
a. recruteaza proteina TACO (tryptophane aspartate containing coat
protein) care tapeteaza fata externa a
fagozomului si care previne astfel fuziunea fagozomului cu lizozomii.
b. prin productia de NH,* este reversata acidifierea fagolizozomului
si este promovata fuziunea cu
endozomi nelitici.
c. infectarea macrofagelor interfera cu calea STAT-I de semnalizare
a IFNy si sunt astfel blocate genele si
productia de proteine microbicide si cu rol in hiperactivarea
macrofagelor.
- M. leprae poseda un glicolipid fenolic care neutralizeaza produsii
activi ai oxigenului
O serie de bacterii produc superoxid dismutaza si catalaze care distrug
produsii activi ai oxigenului si apa
oxigenata.
- Salmonella typhi si S. typhimurium intra in organism prin intermediul celulelor
M din placile Peyer, dupa
care sunt preluate de catre macrofage prin macropinocitoza. Bacteriile
secreta proteina SpiC, care
blocheaza fuziunea fagozomilor cu lizozomii.
Evitarea limfocitelor T
- L monocytogenes secreta LLO care induce anergia de durata a limfocitelor T CD4+.
- M. tuberculosis infecteaza APC-uri si determina scaderea expresiei de CDI si de
MHC 1 si II, ceea
ce conduce la scaderea dramatica a capacitatii de prezentare si astfel de activare a
limfocitelor T.
Evitarea Ac-ilor
Bacteriile intracelulare au dezvoltat strategii de a penetra in noi celule gazde fara
sa se expuna actiunii
anticorpilor.

L. monocytogenes induce formarea de pseudopode care sunt invaginate la nivelul celulelor din vecinatate,
dupa care foloseste LLO si fosfolipaze pentru a penetra in aceasta noua celula. Pe parcursul procesului,
bacteria este permanent inconjurata de membrana si nu este expusa Ac-ilor.

Imunitatea anti-virala

Virusurile sunt patogeni intracelulari, care se pot reproduce doar in celulele pe care le infecteaza. Unele
virusuri sunt citopatice (chiar citolitice) si produc leziuni celulei pe care o infecteaza, altele sunt ne-

Scanned with CamScanner

citopatice. In mod aparent paradoxal, virusurile mai putin virulente, care nu isi ucid gazda, nu sunt mai usor
de indepartat din organism.
Genomul viral (care poate fi format din ADN sau ARN) este mult mai mic decat al altor clase de patogeni.
Dimensiunea ADN-ului depinde de complexitatea organismului. De exemplu, papilomavirusul uman
contine in genom 8x10: bp (8 kbp), dar cele mai mici virusuri au doar 4 gene. Pentru comparatie, £. coli
contine 4x10“ bp (4Mbp), în timp ce genomul haploid uman este foarte mare, continand 3x10” bp (3000
Mbp). Genomul uman contine aproximativ 23000 de gene, distribuite pe 23 de perechi de cromosomi, ceea
ce reprezinta aproximativ 1% din cantitatea totala de ADN genomic. Astfel, 99% din ADN-ul uman este
ne-codant. Organisme cu genomuri mult mai mici contin cantitati mai mici de ADN necondant. Unele
genomuri virale, de exemplu, contin gene care se suprapun (overlapping genes), gene in care aceeasi
secventa de baze azotate codeaza pentru mai mult decat o singura proteina.
Multe dintre genele virale sunt dedicate unor proteine necesare pentru replicarea virala, dar mult mai multe
gene sunt dedicate unor produsi care au ca rol subminarea raspunsului imun al gazdei sau reglarea
procesului apoptotic. Virusurile sunt recunoscute ca fiind microorganismele care au dezvoltat cele mai
sofisticate mecanisme de evaziune a raspunsului imun, de infectare celulara si de replicare. Cu cat un virus
este mai mare si cu cat astfel replicarea este mai lenta, cu atat mecanismele de blocare a raspunsului imun
(care sa ofere timp suficient pentru replicare) sunt mai complexe.
Virusurile pot persista o perioada indelungata in organism in stare latenta, cu alte cuvinte nu sunt replicate.
In conditiile alterarii imunocompetentei gazdei, ele se se pot reactiva si pot genera infectia, manifestata
printr-o simptomatologie caracteristica acesteia. O categorie speciala de virusuri latente sunt
oncovirusurile: HPV — human papillomavirus, EBV — Epstein-Barr virus, HepB — hepatita B, din categoria
virusurilor ADN; HTLV — human T leukemia virus — din categoria virusurilor ARN. HIV — human
immunodeficiency virus, este de asemenea un virus ARN care poate conduce la malignitati, dar in mod
indirect, prin afectarea limfocitelor Th si astfel a raspunsului imun.
Date fiind diversitatea si heterogenicitatea comportamentala a virusurilor, maniera de lupta a sistemului
imun impotriva acestora este si ea una diferentiata, adaptata. Mecanismele descrise mai jos nu sunt
universale, ele difera in functie de tipul de virus si, nu in ultimul rand, de tipul de celula infectata. Rolul
proeminent revine insa limfocitelor Te si celulelor NK.
Apararea gazdei vizeaza, in primul rand, incetinirea replicarii virale si apoi eradicarea infectiei.
Un element precoce al mecanismelor de aparare este reprezentat de interferoni (IFN), in primul rand de
interferonii de tip a (produsi in special de leucocite) si B (produsi de o gama larga de celule) si apoi de tip y
(produsi de limfocite T si NK), al caror efect antiviral este unul indirect. Interferonii sunt proteine produse
ca raspuns la infectia virala si care interfera cu replicarea virala in celulele invecinate celei infectate, atat la
nivelul procesului de transcriptie, cat si la nivelul procesului de translatie. IFNa si IFN induc sinteza
enzimei PKR (Protein Kinase RNA-activated), cunoscuta si ca - interferon-induced, double-stranded RNA-
activated protein kinase-. Este activata de dsARN (ARN dublu catenar). Consecinta a activarii, se
autofosforileaza, apoi fosforileaza EIF2A (Eukaryotic translation initiation factor 2A), un factor necesar
pentru transcriptia si translatia proteinelor virale. De asemenea, interferonii amplifica expresia moleculelor
MHC 1 si a celor care compun proteazomul imun, ceea ce conduce la cresterea capacitatii de procesare si
prezentare a peptidelor virale catre limfocitele Tc. IFNo si IENB joaca un rol in stimularea celulelor NK.
Celulele NK sunt capabile sa ucida celule infectate viral (cu anumite virusuri) si celule tumorale (anumite
celule tumorale) fara o sensibilizare prealabila. In situatia cand patogenul este opsonizat cu Ac, eliminarea
acestuia se poate realiza prin fenomenul ADCC -— citotoxicitate dependenta de Ac. La randul lor, celulele
NK pot secreta IFNy, care actioneaza asupra macrofagelor si a limfocitelor T, stimulandu-le.
Un alt element al apararii nespecifice este reprezentat de sistemul complement. Chiar daca activitatea anti-
virala a acestuia este limitata, sunt descrise situatii in care proteinele sistemului complement pot produce
leziuni ale anvelopei anumitor virusuri.
Daca sistemul imun nespecific este depasit - in foarte multe dintre cazuri - actiunea acestuia fiind capabila
doar sa incetineasca progresia infectiei virale sau sa o limiteze, intra in functiune sistemul imun specific.
In apararea anti-virala intervin, de asemenea, celule care exprima receptori ai apararii nespecifice, in
special de tipul TLR. TLR3 leaga ARN dublu catenar viral, TLR 7 si TLR8 leaga ARN viral monocatenar
bogat in GU, TLR 9 leaga ADN viral care contine CpG (citozina-phosphat-guanina). Celule precum
macrofagele si celulele dendritice, stimulate prin intermediul receptorilor TLR secreta IFNa, IL-6, IL-12 si
TNF, citokine care stimuleaza capacitatea de a lupta impotriva acestor microorganisme.
Imunitatea umorala joaca un rol relativ redus. Unii Ac sunt denumiti „ncutralizanti”, deoarece odata ce se
leaga la virusuri le impiedica sa penetreze în celulele tinta sau pot lega si bloca enzime virale. Prin legarea

Scanned with CamScanner

Ac-ilor se poate ajunge la aglutinarea particulelor virale si apoi la activarea complementului. Opsonizarea
virusurilor cu Ac le face susceptibile actiunii celulelor NK (ADCC), dar si actiunii fagocitelor (macrofage,
PMN-uri). Ac-ii se leaga si de celulele infectate viral, celule care sc incadreaza in categoria self-ului alterat,
conducand la distrugerea acestora.
Diferitele tipuri de virusuri vor induce formarea unor isotipuri diferite de anticorpi. Daca virusul gripal, de
exemplu, infecteaza celulele epiteliale ale tractului respirator, acestea vor fi cele responsabile in continuare
de productia virusului si de infectarea celulelor vecine. Ca urmare, un raspuns imun umoral la acest nivel
va necesita, in primul rand, actiunea anticorpilor de clasa A si, doar secundar, anticorpi de clasa G sau M.
In alte cazuri, virusul infecteaza un tip celular, dar este raspandit in organism pe cale hematogena catre alte
tesuturi. Un astfel de virus va necesita atat Ac de clasa A, care sa protejeze celulele epiteliale ale
mucoaselor, cat si Ac circulanti.
Raspunsurile imune umorale nu sunt insa capabile sa eradicheze infectia virala, deoarece acesti patogeni
penetreaza inauntrul celulelor, acolo unde nu mai sunt accesibili anticorpilor. Singurele raspunsuri imune
specifice antivirale sunt cele celulare, cu implicarea limfocitelor Th si Tc. Uciderea efectiva a celulelor
infectate cu un virus este realizata de catre limfocitele T CD8+, diferentiate in stadiul de efectori (CTL —
cytotoxic T lymphocytes). Aceste limfocite apar precoce, inaintea Ac-ilor neutralizanti. Dat fiind faptul ca
CTL recunosc complexe MHC I/peptid antigenic, iar moleculele MHC 1 sunt exprimate pe majoritatea
celulelor din organism, este evident de ce acesti efectori sunt capabili sa elimine majoritatea celulelor
infectate viral. Activarea si diferentierea limfocitelor Te depinde insa de limfocitele Th, care sunt esentiale
pentru furnizarea de semnale critice de activare. In plus, limfocitele T CD4+ reprezinta o sursa majora de
citokine, unele cu actiune antivirala (Chiar daca indirecta, precum IFNy) sau necesare pentru raspunsul de
tip anti-inflamator care, in ultima instanta, conduce la activarea macrofagelor. Nu in ultimul rand,
limfocitele T CD4+ sunt acelea care vor eficientiza si raspunsurile imune umorale, prin inducerea unei
comutari de clasa adecvate si a maturatiei de afinitate.

10

Scanned with CamScanner

 infectate induc rezistenta anti-virala in celulele din vecinatate (2) IFNa/f
(1) IFNa/B secretati de catre celulele
de catre
determina activarea macrofagelor si secretia de citokine pro-inflamatorii si oxid nitric. (3) IL-12 produsa (care nu
NK, care, pe langa capacitatea lor intrinseca de a ucide celule infectate viral
macrofage activeaza celulele
peptide virale
mai exprima nivele adecvate de MHC 1), secreta de asemenea cltokine (4) APC-urile infectate prezinta
Activarea
limfocitelor T CD4+. Acestea exprima CD40L, necesar pentru activarea in continuarea a APC-urilor.
Th conduce la diferentierea lor in Th1, care vor secreta citokine necesare pentru activarea limfocitelor Tc
limfocitelor
iar CTL-urile anti-
si B. Anticorpii anti-virali neutralizanti vor bloca In continuare diseminarea virusului in organism,
Fas/FasL
virale secreta molecule citotoxice, care ucid celulele infectate prin perforine/granzime sau prin intermediul
in
(5) Celulele denaritice infectate de virusuri puternice isi amplifica expresia de molecule co-stimulatorii, chiar
de pe
absenta legarii CD40 si pot activa limfocitele Tc, chiar in absenta Th (6) Anticorpii legati de un antigen viral
antrena ulterior legarea receptorilor Fc de pe suprafata celulelor NK sau a
suprafata unei celule infectate vor
prin
neutrofilelor si vor declansa ADCC sau fagocitoza, ca urmare a opsonizarii acestor celule. De asemenea,
activarea sistemului complement se poate ajunge la generarea MAC, dar si la opsonine ale sistemului complement,
care vor fi recunoscute de catre receptori ai sistemului complement (7) Complementul poate fi activat, de asemenea,
de catre legarea de opsonine sau MBL chiar la virus.

Mecanisme de evaziune:

Virusurile sunt microorganismele cele mai inventive din punct de vedere al mecanismelor de evaziune a
raspunsurilor imune. In plus, un singur virus poate pune in miscare diferite astfel de mecanisme.
Latenta. Aceasta stare ii permite virusului sa supravietuiasca si sa scape atacului imun, in asteptarea unui
moment prielnic, cum ar fi starea de imunodeficienta indusa de boala, varsta sau medicamente. Latenta se
realizeaza prin inactivarea transcriptiei genelor virale si expresia de LAT (latency-associated transcripts).
Virusurile pot ajunge la starea de latenta prin diferite modalitati. FHerpesvirusurile se stabilesc in cca. 0,01%
din neuroni, celule care practic nu exprima MHC 1. Genomul viral formeaza un complex cu proteinele
nucleosomale, complex care blocheaza transcriptia de gene ale infectiei productive. Citomegalovirusul —
CMV (cu tropism pentru leucocite si celule endoteliale) produce LAT si, se pare, nu isi integreaza genomul
in genomul gazdei. EBV (virusul Epstein Barr) si KSHV (Kaposi sarcoma herpesvirus) nu isi integreaza
genomul in genomul gazdei si este amplificata productia de LAT. In cazul EBV, este inhibata productia de
EBNA-3?.
Variatia antigenica. Modificarile rapide, aleatorii si de mica amploare, sunt cunoscute sub numele de
„drift” antigenic. In cazul virusului gripal, se realizeaza prin mutatii, cu o frecventa de 1 din 10€ virioni,
care afecteaza hemaglutinina si neuraminidaza, deci molecule proteice de suprafata, care reprezinta tinta
Ac-ilor neutralizanti. Ca urmare, virusurile mutate ajung sa fie replicate preferential. HIV sufera drift-uri
foarte rapide deoarece revers transcriptaza sa genereaza astfel de erori, care permit virusului sa sufere
multiple modificari chiar in aceeasi gazda.
Modificarile de mai mare anvergura sunt cunoscute sub numele de „shift” antigenic. Frecventa cu care apar
acestea este mult mai mica, dar, tocmai prin amploare, sunt mult mai radicale. In cazul virusului gripal,
exista 8 segmente distincte de ARN monocatenar, fiecare dintre acestea fiind implicat in codarea unor
proteine cu functii distincte. Cand o anumita celula ajunge sa fie infectata de doua specii diferite de virus
gripal, acestea pot suferi un fenomen de „reasortare”.
Shift-ul antigenic este favorizat in cazul virusurilor care au capacitatea de a infecta o gazda intermediara
inainte sa infecteze organismul uman.

2 EBNA-I — EBV nuclear antigen 1 este o proteina

i considerata
j j
esentiala pentru latenta virala, care blocheaza
prezentarea in cupa MHC II. In schimb, familia de gene si proteine EBNA-3 este cea care genereaza peptidele
imunodominante pentru recunoasterea de catre CTL,

ll

Scanned with CamScanner

 cel! lryer

A Genomic ANA Bă Hemaggiutinin Neuraminidase . proteine]

AA_seaments TB protains (41, H2) (proteine (N1,N2) e (M1.M2)

Interferenta cu prezentarea in cupa MHC I

Unele virusuri infecteaza celule care exprima cantitati foarte scazute de MHC 1 (de ex., CMV infecteaza
celule mezenchimale), astfel incat o cantitate foarte mica si o varietate foarte redusa de antigene virale
ajunge sa fie prezentate.
Alte virusuri incearca sa sintetizeze proteine care sa nu poata fi procesate. De ex., EBV produce EBNA-I,
care contine cca 200 de perechi Gly-Ala care se repeta. CMV produce kinaza pp65 care fosforileaza un
factor de transcriptie virala care nu poate fi procesat.
O alta modalitate de evaziune este blocarea sintezei moleculei MHC 1. Adenovirusurile sintetizeaza
proteina E19 care contine un motiv structural bogat in lizina, capabil sa retina MHC I in RE. CMV
determina deglicozilarea lantului a al MHC I proaspat sintetizat si directionarea acestuia catre proteazom.
Herpesvirusurile exprima proteine mici care interfera cu legarea peptidelor la partea citosolica a TAP.
CMV murin sintetizeaza o proteina care se asociaza pe suprafata celulei cu complexul MHC Vpeptid si
altereaza interactiunea cu TCR-ul si co-receptorul. Proteina multifunctionala Nef produsa de HIV
interactioneaza cu anumite molecule MHC 1 clasice (dar nu si non-clasice) si cu clathrina si forteaza
internalizarea, apoi degradarea moleculei MHC 1.
HIV produce proteine care actioneaza ca antagonisti ai TCR, ceea ce conduce la blocarea activarii CTL.
Evaziunea atacului celulelor NK
CMV, poxvirusurile si herpesvirusurile sintetizeaza structuri MHC-I like, care se leaga la receptorii
inhibitori ai celulei NK. De asemenea, faptul ca expresia moleculelor HLA-E si HLA-F nu este afectata de
proteina Nef a HIV face ca aceste HLA-uri sa se poata lega la receptorii inhibitori ai NK. Mai mult decat
atat, CMV sintetizeaza proteina ULA0 care amplifica expresia de HLA-E pe suprafata celulelor infectate.
Alte virusuri (ex West Nile) determina cresterea expresiei MHC I clasice.
Interferenta cu prezentarea in cupa MHC II
Unele virusuri, precum cel al rabiei, au o rata de replicare (si de liza a celulelor gazda) atat de mica incat
sunt greu preluate de catre APC-uri.
CMV sintetizeaza proteina IE/E care blocheaza semnalizarea declansata de catre IENy, citokina
responsabila pentru amplificarea expresiei MHC II. Molecula US2 se leaga la lanturile MHC II proaspat
sintetizate si le deturneaza catre proteazom. De asemenea, aceasta molecula competitioneaza cu lantul Ii.
Herpes virusul simplex (HSV-1) sintetizeaza gB care impiedica patrunderea MHC II in sistemul endocitic.
Papiloma virusurile sintetizeaza E5 care impiedica acidifierea compartimentului endocitic. Proteina Nef a
HIV se asociaza cu pompa de protoni si o impiedica sa acidifieze endosomii. In plus, Nef se asociaza si cu
moleculele MHC II de suprafata si determina internalizarea acestora.
EBV sintetizeaza glicoproteina BZLF2 care interactioneaza cu MHC II intracelular si extracelular.
Interferenta cu celulele dendritice
HTLV-1, HSV-l (Herpex Simplex Virus-l) si vaccinia infecteaza precursorii DC si impiedica diferentierea
acestora in DC mature, Alte virusuri infecteaza DC si le ucid. Virusul rujeolei determina DC sa formeze
agregate numite sincitii, in care replicarea virala are loc nestanjenita.

12

Scanned with CamScanner

Infectarea DC de catre CMV conduce la blocarea expresiei de molecule co-stimul
atorii ceea ce conduce la
anergizarea si nu la activarea limfocitelor T. Pe de alta parte, celulele infectate
ajung sa exprime FasL si
determina apoptoza celulelor T care exprima Fas.
Evitarea Ac-ilor
Nucleoproteina (NP) virusului varicelei interfereaza cu receptorul inhibitor FCyRIIB
al limfocitelor B.
HSV-l induce expresia de receptori Fey pe suprafata celulelor infectate. Acesti
receptori vor intercepta
complexele virus-Ac si, ca urmare, fragmentul Fc al Ac-ilor nu va mai fi disponibil
pentru ADCC sau
activarea complementului pe cale clasica.
Evitarea sistemului complement
Unele virusuri pot exprima proteine similare celor implicate in reglarea sistemului complement sau
pot
altera expresia acestor molecule. Alte virusuri pot „inmuguri” (budding) la nivelul membranei celulei
infectate, imprumutand fenotipul acesteia, inclusiv din punct de vedere al moleculelor reglatoare ale
complementului, utilizate de celula pentru a se apara de actiunea sistemului complement.
Contracararea statusului anti-viral
EBV exprima gena BARFI care codeaza pentru o varianta solubila a receptorului pentru M-CSF.
Ca
urmare sunt inhibate proliferarea si secretia de IFNa. HSV reverseaza blocarea procesului transcriptional
prin productia de fosfataze care defosforileaza EIF2. De asemenea, produce proteine care blocheaza
activarea ARN-azelor. Virusul hepatitei C produce proteine care competitioneaza cu PKR pentru situsurile
de fosforilare. EBV si adenovirusurile exprima ARN care se leaga la PKR, dar care inhiba enzima. KSHV
(Kaposi sarcoma associated herpes virus) produce proteine care se leaga la situsurile de legare IRF si
blocheaza transcriptia de gene ale gazdei.
Inactivarea celulelor CD4+
Proteina Vpu a virusului HIV conduce la degradarea moleculelor CD4 nou sintetizate la nivelul
proteasomului. Proteina Nef determina distrugerea CD4 prin internalizarea acesteia.
Influentarea apoptozei celulelor gazda
Pentru un virus e important ca celula gazda sa nu moara prin apoptoza, inainte sa se poata replica complet.
Adenovirusul produce o serie de proteine E3 care se combina si formeaza RID (receptor internalization and
degradation). RID inlatura de pe suprafata celulei gazda moleculele Fas si TNFR, le directioneaza catre
endozomi, unde sunt degradate. Poxvirusurile exprima omologi ai TNFR. Proteina E1B a adenovirusului
blocheaza oligomerizarea FADD necesara pentru activarea caii caspazelor. In faza productiva, EBV
produce un omolog al bcl-2, care blocheaza apoptoza. In faza de latenta, EBV produce LMP-l care
seamana cu molecula CD40, molecula cu actiune anti-apoptotica?.
Manipularea ciclului celular
Proteina p53 duce la stoparea progresiei in ciclul celular si apoptoza. Proteina Rb blocheaza diviziunea
celulelor cu anormalitati genetice. Aceste doua proteine sunt tinte ale atacului viral. Proteina ELA a
adenovirusului se leaga atat la p53, cat si la proteina Rb si determina apoptoza. Proteina E2 a HPV
determina insa oprirea in ciclul celular nu si apoptoza.
Interferenta cu citokinele
Sunt tintite citokinele responsabile pentru recrutarea si activarea celulelor cu rol in raspunsul imun anti-
viral, in principal interferonii, IL-1, IL-12 si o serie de chemokine. Poxvirusurile blocheaza maturarea
precursorului IL-1B. CMV altereaza transcriptia genelor pentru chemokine. Herpesvirusurile inhiba
expresia CXCR4 pe suprafata limfocitelor T CD4+. EBV altereaza diferentierea in Thl prin productia IL-
12p40, care se leaga la IL-12p35 a celulei gazda si inhiba astfel productia de IL-12. EBV sintetizeaza un
omolog al IL-10 (BCRF1), care inhiba secretia de IL-12 de catre macrofage. Poxvirusurile sintetizeaza un
omolog de chemokina CC care se leaga la receptorul CCR8 si blocheaza afluxul de limfocite, macrofage si
neutrofile.

Imunitatea anti-paraziti

Parazitii sunt patogeni complecsi. Unii sunt monocelulari (protozoarele), cu un comportament destul de
asemanator celui bacterian sau viral, altii sunt multicelulari (helminti). Datorita diversitatii parazitilor, a
existentei unor cicluri de viata multi-stadiala, ce implica localizari celulare diferite si variatie antigenica,

? Stimularea prin LMP-1 conduce la proliferarea limfocitelor B si la supravietuirea anormala a acestora, responsabila
pentru procesul de malignizare.

13

Scanned with CamScanner

 este foarte greu de clasificat mecanismele de aparare anti-parazitara. Sunt implicate atat imunitatea
innascuta cat si cea adaptativa.
Protozoarele pot exista in forma metabolic activa, numita trofozoit, sau in forma dormanta, numita chist.
Printre protozoare mentionam ameoba, Plasmodium falciparum (malarie), Leishmania major
(leishmanioza), Tripanosoma brucei (boala somnului), Toxoplasma gondi (toxoplasmoza).
Activarea sistemului complement si fagocitoza sunt principalele arme ale apararii nespecifice impotriva
protozoarelor. Impotriva unor protozoare precum amocba, Plasmodium, Trypanosoma sunt formati
anticorpi. Raspunsul imun celular este mai important insa in cazul Leishmania si Toxoplasma.
Helminitii, ca urmare a dimensiunilor lor mari (intre 1 si 10 m), necesita un raspuns complex. Ca urmare a
infectiilor cronice pe care le genereaza, raspunsurile fata de cantitatea mare de antigene parazitare pot fi
puternice. Celulele efector implicate sunt, in general, eozinofilele si mastocitele. Se crede ca anticorpii IgE
pot media raspunsuri de tip ADCC ale cozinofilelor.

Imunitate anti-helminti (imaginea de mai jos): 1) Celulele dendritice care au internalizat un antigen
helmintic activeaza Ly T CD4+ si induc diferentierea Th2. Acestea determina comutarea de clasa catre IgE
2) IL-5 determina activarea eozinofilelor, care se leaga la parazit si prin intermediul receptorilor Fce.
Urmeaza degranularea eozinofilelor si deteriorarea membranei patogenului. De asemenea, activarea
mastocitelor determina degranularea lor. 3) Mastocitele tapetate cu IgE anti-parazit elibereaza histamina,
care determina (printre altele) spasm al intestinului si al cailor aeriene, pentru ca parazitul sa fie expulzat.
In plus, o serie de factori mastocitari au o actiune toxica directa asupra helmintilor 4) IL-5 produs de Th2
determina comutare de clasa la IgA la nivelul limfocitelor B cu rol in apararea mucoaselor. IgA secretor
incearca sa blocheze accesul viermilor in mucoasa.

O. pa
PRR

CER

1) DC care au capturat un antigen al unui vierme activeaza limfocitele T CD4+, care sufera o diferentiere Th2.
Efectorii Th2 produc citokine care induc comutarea de clasa catre IgE la nivelul limfocitelor B activate. 2) Th2
produce IL-5 care activeaza eozinofilele; acestea se leaga la parazitul opsonizat cu IgE prin intermediul FceR.
Granulele citotoxice ale eozinofilelor contin molecule care pot leza in mod direct suprafata parazitului și stimuleaza
degranularea mastocitelor, 3) Mastocitele tapetate cu IgE sunt activate de catre antigenele parazitare si elibereaza
histamina care induce spasm la nivelul cailor digestive si aeriene, menit sa ejecteze parazitul. Mastocitele elibereaza
proteine care sunt in mod direct toxice fata de parazit. 4) Th2 produc IL-5 care determina comutare de clasa la IgA,
util pentru apararea anti-parazitara la nivelul mucoaselor, IgA secretorie (SigA) blocheaza accesul parazitului in
suprafata mucoasa,

14

Scanned with CamScanner

Mecanisme de evaziune

Mecanism imun tintit Mecanism parazit

Specificitatea limfocitelor Dezvoltare multi-stadiala, ciclu de viata care implica mai multe gazde. Liza
limfocitelor
Anticorpi Achizitia de molecule de suprafata care blocheaza legarea anticorpilor anti-
paraziti. Descuamarea de membrana care poarta complexele antigen-anticorp.
Penetrarea in macrofage. Variatie antigenica
Distrugerea fagolizozomului Blocheaza fuziunca fagozomului cu lizozomul. Evadarea din fagozom in
citoplasma. Rezistenta fata de enzime lizozomale. Diminuarea arderilor
respiratorii. Liza pranulocitelor si a Mg aflate in repaus
Complement Modificarea membranei celulare astfel incat nu se mai realizeaza activarea
caii alternative. Expresia de molecule reglatoare. Degradarea componentelor
complementului atasate si eliberarea MAC. Activarea continua a
complementului pana la epuizarea sa
Limfocite T Inducerea apoptozei accelerate a limfocitelor T cu memorie. Secretia de
peptide imunosupresoare
APC Interferenta cu maturarea DC si activarea macrofagelor. Activarea secretiei de
IL-10 de catre limfocitele T si inhibarea expresiei de MHC II. Scaderea
productiei de IL-12 si astfel a diferentierii Th1.

Imunitatea anti-fungi

Fungii sunt fie microorganisme unicelulare (Candida), fie multicelulare si filamentoase (Aspergillus).
Peretii nu contin peptidoglicani, acid teichoic si lipopolizaharide; contin ergosterol, dar nu si cholesterol.
Pot determina leziuni tisulare prin eliberarea de enzime proteolitice, care induc raspunsuri inflamatorii.
Probabil ca cel mai intalnit fung este Candida albicans, care, in conditiile unei imunitati normale, se
comporta ca un comensal, dar care devine agresiv atunci cand imunitatea gazdei este afectata, mai ales cand
este vorba de neutropenie sau producerea unor solutii de continuitate. Unii fungi, precum Histoplasma
capsulatum supravietuiesc in interiorul macrofagelor si se comporta ca patogeni intracelulari. Se crede ca
limfocitele Th17 joaca un rol important in apararea impotriva acestora.
Infectiile cauzate de fungi sunt denumite „micoze”.
Mecanismele de lupta impotriva fungilor sunt (imaginea de mai jos);
1. Neutrofilele activate de catre PRR fagociteaza si secreta citokine; 2. Macrofagele fagociteaza, iar daca
sunt hiperactivate pot forma granuloame care sa izoleze fungii rezistenti; 3) Celulele NK pot ucide fungii
mai degraba prin intermediul secretiei de citokine decat prin citotoxicitate extracelulara; 4) Liganzii TLR ai
fungilor precum GXM (glucuronooxylomannan) activeaza DCI, care vor induce diferentierea Thl. Aceste
limfocite vor determina hiperactivarea macrofagelor si activarea NK; S) Macrofagele infectate
interactioneaza cu Thl activate prin perechea de molecule CD40-CD40L si vor secreta cantitati importante
de IL-1 si TNF, cu efect citotoxic direct asupra fungilor; 6) Limfocitele Ty5 din mucoase, activate de catre
fungi, vor secreta citokine care vor activa limfocitele B; 7) Fungii opsonizati cu Ac sau C3b vor fi
fagocitati de catre macrofage si neutrofile. *Fungii au structura care le permite sa reziste la actiunea MAC.

Mecanisme de evaziune

Mecanism imun tintit Mecanism parazit

Recunoasterea PRR Nu prezinta LPS sau peptidoglicani la nivelul peretelui
Specificitatea limfocitelor T si B Prezinta un ciclu de viata multi-stadial
Complement Blocarea accesului prin intermediul peretelui celular
| Fagocitoza Blocheaza fagocitoza prin intermediul capsulei polizaharidice
Functia limfocitelor B si T Induc devierea catre Th2
Blocheaza activarea NF-kB
Cresc productia de NO pentru a scade proliferarea limfocitara
Inhiba migrarea neutrofilelor
Scad sinteza de IL-12 si expresia de B7 de catre monocite
Activeaza Ly T reglatorii prin intermediul polizaharidelor capsulare
Produc melanina pentru a inhiba raspunsurile Th! si Th2
Blocheaza productia de TNF

15

Scanned with CamScanner

 1L-1 Ne
Te
Fungai
cell Kling

si secreta citokine. 2) Macrofagele

1) Neutrofilele activate de catre PRR care recunosc PAMP fungici fagociteaza
asemenea aceste functii; in plus, pot ajunge in stadiul de hiperactiva re si formeaza granuloame care
efectueaza de
NK activate ucid fungii prin secretia de citokine citotoxice (mai degraba
sa inconjure fungii rezistenti. 3) Celulele
GXM (glucuron ooxyloman an) activeaza DC, care, la
decat prin citotoxicitate naturala). 4) Liganzii TLR fungici precum
activarea celulelor T si diferentier ea in efectori Thi. Aceste celule produc citokine care stimuleaza
randul lor initiaza
e infectate care stabilesc contacte CD40-CD40L
macrofagele hiperactivate si determina activarea NK. 5) Macrofagel
TNEF care sunt in mod direct citotoxice pentru celulele fungice.
cu celulele Th1 activate produc cantitati mari de IL-1 si
activate de catre produsii fungici genereaza efectori care secreta citokine aditionale, sustinand
6) Celule T y5
fie cu Ac anti-fungici sau cu C3b vor fi internalizat i de catre macrofage si neutrofile.
limfocitele B. 7) Fungii opsonizati MAC.
incat rezista atacului
*Structura peretelui fungic este de asa natura

16

Scanned with CamScanner

Hipersensibilitati (HS)

Reactiile de hipersensibilitate reprezinta raspunsuri imune exagerate sau inadecvate,

care se insotesc de inflamatie asociata frecvent cu leziuni locale sau sistemice ale tesuturilor
self. Coombs si Gell au clasificat reactiile de hipersensibilitate in functie de mecanismul lor
patogenic in 4 tipuri:

Antigen
uk pe Ata Immune o. ”
Goa ) complex < >

Allemen Fe receptor Ci ? VU A a; : Sensitized TDTH | x

for IBE Pa Aalosae
- Fe receptor OIOIOXIC | Complement
allergen_ 4 Surface CEl activation
paie N Tagri antigen
: ce
N Complement |
dă activation E e (CE
Ea $ 3 Immune Neutrophil
FE complex
Degranulation *, A FIST O Activated macrophage
Type Type N Type Il Type IV
IgE-Mediated Hypersensiuvity |igG-Mediated Cytotoxic Immune Compicx-Mediated |Cel-Mediated Hypersensativity
Hypersensitivity Hypersensitivity
Ag induces crosslinking of |Ab directed against cell surface | Ag-Ab complexes deposited | Sensitized TDTH cells release
IBE bound to mast celisand |antigens meditates cell in various ussues induce cytokines that activate
basophils with release of destruction via complement | complement activation and macrophages or TC cells which
vasoactive mediators activation or ADCC an ensuing inilammatony mediate direct cellular damage
response mediated by massive
infiltration of ncutrophils
Typical manifestations include| Typical manifestations include Typical manifestations include |Typical manifestations include
systemic anaphylaxis and blood transfusion reactions. localized Arthus reaction and |Contact dermatitis, tubercular
localized anaphylaxis such as |erythroblastosis fetalis, and generalized reactions such lesions and praft rejection
hay fever. asthma, hives, food |autoimmunc hemolytic as scrum sickness, nccrotizing
alicrgics, and cczema anemia vasculitis, glomerulncphritis,
rheumatoid arthritis, and
systemic lupus erythematosus

Hipersensibilitatea (HS) de tip I (imediata sau anafilactica);

Hipersensibilitatea (HS) de tip II (hipersensibilitate citotoxica mediata de anticorpi);
Hipersensibilitatea (HS) de tip III (mediata de complexe imune);
Hipersensibilitatea (HS) de tip IV (de tip intarziat).
Primele trei tipuri de HS sunt mediate de anticorpi, HS de tip IV este mediata de celule
(limfocite T si macrofage). Reactiile sunt declansate de antigene variate, care difera de la
individ la individ si nu se manifesta la primul contact cu antigenul (primul contact induce
secretia anticorpilor specifici sau generarea de limfocite T specifice), ci apare la contacte
ulterioare cu acelasi antigen.
Hipersensibilitatea de tip I (imediata sau anafilactica). Este cunoscuta si sub denumirea de
alergie (termenul alergie semnifica reactivitate modificata a organismului gazda la contactul
ulterior cu acelasi antigen (antigenele poarta numele de alergene).

Scanned with CamScanner

 (a) FceRI: (b) FceRII (CD23):
High-affinity IgE receptor Low-affinity igE receptor

N Soluble $
C CD23 s-s :
ia i
Ilie -7 COOH
domains Sp adi H2N

lar p Y NH2 ProteolyticIA

cleavage
Extracellular
space L sl, e SS]
= E E E 3 E E Plasma =
E > E EX 3 E membrane =

Cytoplasm Tr
LITAM NH2
COOH COOH
NH2

COOH COOH

HS 1 este mediata de IgE. Contactul initial cu alergenul duce la producerea de IgE. Se pare
ca modul de prezentare a acestor tipuri de antigene stimuleaza generarea de efectori T de tip
Th2, care secreta IL-4, sub influenta careia, limfocitele B, diferentiate in plasmocite, vor
secreta IgE. Una din particularitatile IgE este capacitatea de a se fixa pe suprafata mastocitelor
si a bazofilelor prin interactiunea cu receptorii de mare afinitate FceRI (sunt anticorpi
homocitotropici, adica au tropism pentru celulele gazdei in care au fost secretati). In felul
acesta, desi semiviata plasmatica a IgE libere este de cateva zile, mastocitele sensibilizate cu
IgE pot persista in organism luni de zile.

(a)
Allergen

IgE

ti
Fc receptor I8E

Mast cell

Contactul ulterior cu acelasi antigen este urmat de interactiunea sa cu IgE fixate pe

mastocite, ceea ce va determina activarea acestora. Imediat se produce degranularea
mastocitelor care duce la eliberarea unor mediatori preformati (cel mai important este
histamina) si la sinteza de noi mediatori derivati din acidul arahidonic (prostaglandine,
leukotriene) care au efecte asupra tesuturilor: induc vasodilatatie si cresterea permeabilitatii
vasculare, contractia musculaturii netede bronhice si intestinale, chemotactism pentru
leucocite. In plus, mastocitele activate sintetizeaza o larga varietate de citokine: IL-1, IL-2,
IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, GM-CSF, TNF.
A.Reactii la alergene inhalate:
|. rinita si conjunctivita alergica (febra fanului) este indusa de activarea mastocitelor
din submucoasa epiteliului nazal.
2. astmul bronsic:
- extrinsec (asociat cu atopia=predispozitia genetica pentru sinteza unor nivele
crescute de IgE specifice pentru alergene din mediul extern)
- intrinsec (non-atopic)
- ocupational

Scanned with CamScanner

 Fenomenul caracteristic in astmul bronsic este obstructia reversibila a cailor aeriene,
asociata cu hiperreactivitate bronsica nespecifica (la iritanti diferiti). Raspunsul imediat din
astmul bronsic alergic este urmat de o reactie intarziata (la 6-12 ore), ce se datoreaza
inflamatiei cronice. Infiltratul celular este reprezentat de limfocite T, macrofage si mai ales
ecozinofile.
B. Reactii la alergene alimentare: alergene alimentare (proteine din ou, lapte, carne, aditivi
alimentari) induc reactii locale, care determina greata si varsaturi. Datorita cresterii
permeabilitatii mucoasei intestinale, alergenul patrunde in circulatie, de unde poate fi
transportat in tot organismul, de exemplu la piele, ceea ce explica urticaria sau in pulmon,
ceea ce explica atacurile astmatice declansate de ingestia unor alimente.
C. Reactii determinate de administrarea alergenului pe cale sistemica: reactia anafilactica
(socul anafilactic) este rapid fatala; apare la patrunderea alergenului direct in circulatie:
administrarea de medicamente la care organismul este sensibilizat, muscaturi de insecte.
Manifestarile clinice constau in vasodilatatie generalizata (datorita activarii mastocitelor din
tesutul conjunctiv asociat vaselor), hipotensiune, constrictia cailor aeriene, edem epiglotic,
urticarie.

Hipersensibilitatea (HS) de tip II (hipersensibilitate citotoxica mediata de

anticorpi). HS II este mediata de anticorpi IgG si IgM produsi fata de antigene de pe
suprafete celulare sau din matricea extracelulara. Anticorpii generati interactioneaza cu aceste
antigene si pot activa sistemul complement. Consecintele acestei activari sunt:
. generarea de anafilatoxine, C3a si C5a, care recruteaza macrofagele si neutrofilele la
sediul activarii si, care, de asemenea, stimuleaza producerea din mastocite si bazofile a unor
molecule chemoatractante pentru alte tipuri de celule efector;
. depunerea de molecule C3b, iC3b, C3dg pe membranele celulelor tinta (opsonizare);
e formarea complexelor de atac membranar (MAC) si liza tintelor celulare.
Celulele efector (macrofage, neutrofile, eozinofile) interactioneaza cu celulele opsonizate,
ceea ce va stimula producerea de prostaglandine si leucotriene, mediatori ai reactiei
inflamatorii. Opsoninele induc nu numai capacitatea fagocitelor de a distruge patogenii, dar si
posibilitatea lor de a produce distructii tisulare (datorita producerii de metaboliti intermediari
ai oxigenului si a cresterii activitatii lizozomale in aceste celule).
Exemple:
1. Reactii fata de eritrocite: apar in cazul transfuziilor de sange incompatibil, bolii hemolitice
a noului-nascut si anemiilor hemolitice autoimune;

DEVELOPMENT OF ERYTHROBLASTOSIS FETALIS (WITHOUT RHOGAM) PREVENTION (WITH RHOGAM)

Pacea Mother Da ” Mother

irculatio (ereated vvith Rhogam)
OY Bcc
să
gt 18M Rhogam
mo Rh Rh-speciSine a cell pă
Delivery far cell
ară Preunancy |
Pi
Pi Prevenis
a ă Bell activatioa
274 and memory cell
formation

I8G anti-Rh Ab crosses placenta

unt) attacks fetal RBCs cauing
eryihroblastoals fetal»

2. Reactii fata de neutrofile si limfocite: autoanticorpii fata de neutrofile si limfocite au fost

evidentiati in lupusul eritematos sistemic;

Scanned with CamScanner

3. Reactii fata de trombocite: autoanticorpi fata de plachete sunt prezenti la cazurile cu
purpura trombocitopenica idiopatica si duc la distrugerea accelerata a trombocitelor de catre
macrofagele splenice.
4. Reactii fata de antigene tisulare (exemple):
BLOCKING AUTO-ANTIBODIES (Myasthenia gravis)

Nerve

.. .. e. cetvici e
990. ss? ..
L] e
eee ae d eg

Auto-antibody
to AChR
N Muscle cell 7

Muscle activation Muscle activation inhibited

fata de receptorii pentru
a). Miastenia gravis se caracterizeaza prin prezenta anticorpilor
anticorpi blocheaza legarea
acetilcolina de la nivelul placii neuromusculare. Acesti
lui nervos la muschi.
acetilcolinei la receptorul ei, impiedicand transmiterea impulsu
re.
Manifestarea clinica consta in scaderea extrema a fortei contractiei muscula
STIMULATING AUTO-ANTIBODIES (Graves! disease)

Autoantibody —
Pituitary gland to receptor
Ci o TSH
SS N /
4
Negative | TSH receptor N /a
feedback 4
control
Stimulates Stimulates
hormone hormone
y esis synthesis

Thyroid cell
.
LV .. .. =
. e. . ....
Regulated production of Unregulated overproduction
thvroid hormones of thvroid hormones

u TSH.
este indusa de autoanticorpi anti-receptor pentr
b). Boala Graves (Graves- Basedow) stimu leaza produ ctia in
i pentru TSH de pe celulele tiroidiene
Legarea anticorpilor la receptori si se dezvo lta o
hormonilor tiroidieni; i nhibitia
prin feedback nu mai functioneaza
exces a
stare de hipertiroidie.

Hipersensibilitatea de tip III

lor
medi ata de prod ucer ea de anti corpi fata de antigene solubile si de aparitia complexe
Este formeaza sunt eliminate eficient de siste
mul
imune. In mod normal, complexele imune care se n in diferite
comp lexe persista si, eventual, se depu
fagocitelor, dar in anumite situatii aceste va dermina aparitia unei reactii
a sistemul complement, ceea c e
organe si tesuturi, activeaz
inflamatorii insotita de distructii tisulare.

Scanned with CamScanner

 Skin
—pP
lic șe Antigen
e A
enzymes N 4C3b Immune
G cab 8 ef complex
Neutrophil pa că .
CEPE Cab
Lyue NS CRI
enzymes Complement
| activation

C3a
o E C3a C4a C5a
| CSb67
: O
?

j Fă - Mast cell
Neutrophil si

f Histamine
receptor

G) 5 3 7 SII SI
E a =

Au fost descrise trei situatii in care complexele imune se produc in exces si nu pot fi eliminate
eficient:
i, boli determinate de infectii persistente — duc la formare cronica de CI;
2. boli autoimune; HS III este frecvent o complicatie a bolilor autoimune, in care
producerea continua de autoanticorpi fata de antigene self genereaza continuu CI (lupus
eritematos sistemic, artrita reumatoida);
3. afectiuni determinate de antigene inhalate. CI se pot forma in urma expunerii cronice
la antigene extrinseci (ex. boala crescatorilor de pasari, plamanul fermierului).
Mecanismele HS III:
Complexele imune pot declansa reactia inflamatorie in mai multe moduri:
. interactioneaza cu sistemul complement si duc la generarea de anafilatoxine, C3a si
C5a; acestea stimuleaza eliberarea aminelor vasoactive (histamina) si a factorilor chemotactici
din mastocite si bazofile.
. stimuleaza macrofagele sa elibereze citokine, in special TNF-o si IL-l, cu rol
important in medierea reactiilor inflamatorii.
. interactioneaza direct cu bazofilele si plachetele (prin intermediul receptorilor Fe) si
declanseaza eliberarea mediatorilor inflamatiei.
Exemple:
1.Reactii intrapulmonare la antigene extrinseci inhalate:
a). plamanul fermierului. Reactia apare la 6-8 ore de la expunerea la antigene din Actinomyces
termophilae prin inhalarea sporilor bacterieni prezenti in fan.
b). in boala crescatorilor de pasari, reactia este declansata de proteine din dejectiile uscate ale
pasarilor.
€). boala serului poate fi indusa prin administrarea unor cantitati mari de antigen si reprezinta
o complicatie a seroterapiei, in care se administreaza doze mari de anticorpi produsi de alte
specii. Unii indivizi tratati astfel dezvolta anticorpi fata de imunoglobulinele administrate, se
formeaza complexe imune circulante care se depun in peretii vaselor si in tesuturi si
determina o reactie inflamatorie.

Scanned with CamScanner

Alti factori care pot determina persistenta CI:
. defecte ale receptorilor pentru C3b (CR1) de pe eritrocite;
. deficiente ale sistemului complement;
. dimensiunile CI: CI mari sunt rapid indepartate de macrofage; cele cu dimensiuni mici
sunt indepartate mai greu;
. defecte ale sistemului fagocitic mononuclear.
Depunerea CI in tesuturi este influentata de:
. cresterea permeabilitatii vasculare;
. presiunea sanguina ridicata;
. sedii in care curentul sanguin este turbulent;
. afinitatea unor antigene pentru anumite tesuturi;
că dimensiunea CI.

Hipersenbilitatea IV (intarziata, mediata celular — DTH delayed type hypersensitivity)

Hipersensibilitatea de tip intarziat necesita peste 12 ore pentru a deveni evidenta clinic. Este o
reactie inflamatorie localizata, mediata de limfocite Tu, caracterizata printr-un influx
important de celule, printre care se remarca macrofagele. Prima reactie de acest tip descrisa a
fost cea impotriva Mycobacterium tuberculosis, descrisa de Robert Koch. Reactia a aparut ca
urmare a injectarii unui filtrat din cultura de bacili si a fost numita reactie la tuberculina.
DTH nu este intotdeauna o reactie patologica. Acest tip de raspuns joaca un rol important in
apararea impotriva patogenilor (virusuri, bacterii, fungi), antigenelor tumorale, antigenelor
provenind din celule straine, sau antigenelor de contact. Poate insa deveni o reactie
patologica, conducand la autoimunitati sau la reactii dermice cunoscute ca “dermatite
alergice”.
Spre deosebire de Hipersensibilitatea de tip I, imediata, Hipersensibilitatea de tip IV implica
activarea, proliferarea si mobilizarea limfocitelor T antigen-specifice. Dezvoltarea DTH
necesita, ca si in cazul celorlalte trei tipuri de hipersensibilitati, o etapa initiala de
sensibilizare, care poate dura 1-2 saptamani de la contactul cu antigenul. Limfocitele Tu sunt
activate de catre diverse APC-uri si se diferentiaza preponderent in limfocite Tau! si Th. La
a doua intalnire cu acelasi antigen, apare faza efectorie, la circa 48-72 de ore de la contact, in
care limfocitele secreta o gama larga de citokine, intr-o cantitate neadecvata; acestea conduc
la recrutarea si activarea de macrofage si alte celule inflamatorii. Raspunsul este denumit de
Ctip_întarziat”_
c4:
datorita timpului necesar ca_citokinele sa recruteze celule ale apararii
nespecifice.
Monocitele sunt aduse la locul inflamatiei; odata ajunse in tesut se transforma in macrofage
care sunt activate si devin fagocite foarte puternice. Vor exprima nivele crescute de MHC [| si
de molecule de adeziune si vor deveni astfel foarte bune APC-uri. Monocitele care intra in
tesut sunt atrase de MCAF (Monocyte Chemotactic and Activating Factor). Un alt factor, MIF
(Migration Inhibition Factor) face ca macrofagele sa nu paraseasca locul inflamatiei.
Macrofagele activate prin IFNy si TNF-B devin APC-uri mai eficiente, care vor activa
noi
limfocite Tu, iar acestea vor secreta mai multe citokine, care vor aduce si activa noi
macrofage. Se produce astfel un raspuns auto-amplificat.

Daca antigenul persista insa, raspunsul de tip DTH se transforma intr-unul patogenic
.

Se descriu 3 tipuri de DTH;

' In unele cazuri, reactia poate fi mediata si de limfocite

Te.

Scanned with CamScanner

1.Hipersensibilitatea de contact (dermatita de contact) consta in aparitia unei reactii
eczematoase la locul de contact cu un antigen (alergen). Frecvent este indusa de metale ca
nichel, crom, etc. Antigenele se comporta ca haptene, penetreaza epidermul si se cupleaza cu
proteine proprii organismului, ce vor functiona ca si carrieri. Principalele APC-uri implicate
in HS de contact sunt celulele Langerhans din piele. Dermatita de contact se dezvolta in doua
faze:
a. Faza de sensibilizare necesita 10-14 zile; haptena patrunde in organism prin piele, se
cupleaza cu proteine; complexul haptena-carrier este preluat de celulele Langerhans, care
migreaza din epiderm, sub forma de “celule cu val”, prin limfaticele aferente si patrund in aria
paracorticala a ganglionilor limfatici regionali, unde antigenele sunt prezentate MHC-
restrictat LyT CD4+ specifice. Acestea se vor activa, vor prolifera si vor genera celule efector
si o populatie de celule T de memorie.

Poison oak
(Toxicodendron radicans)

Pentadecacatechol
*
.
e
d

Self-protein
Sensitized TDTH

8 IEN-Y

oo

Langerhans cell (APC) MIE

enzymes
î Tissue macrophage

“(SA
o

e
Tissuc macrophage

b. Faza de stimulare se declanseaza la contactul ulterior cu acelasi antigen; haptena, patrunsa

in epiderm, se cupleaza cu carrieri, se formeaza conjugatul haptena-carrier; acesta este preluat
de celulele Langerhans, care il transporta din epiderm in derm, unde il prezinta LyT CD4+
de memorie. Activarea acestora duce la secretie de citokine, dintre care IFN-y induce
expresia ICAM-Il si MHC II la nivelul keratinocitelor si al celulelor endoteliale din
capilarele dermice. Keratinocitele se activeaza si elibereaza citokine pro-inflamatorii (IL-l,
IL-6, GM-CSE) care duc la recrutarea locala de noi celule T CD4+ si macrofage.
Diagnosticul este confirmat prin testare dermica (patch-test — aplicarea antigenului suspectat
cu ajutorul unui pansament ocluziv).

2. Intradermoreactia la tuberculina (reactia Mantoux).

Testarea intradermica cu tuberculina (derivata din Mycobacterium tuberculosis) a unui individ
sensibilizat (care poseda celule T de memorie, generate la un contact anterior cu antigenul)
determina activarea Ly T-specifice. Aceste celule activate secreta citokine (ex. TNF-o si
TNF-B) care, la randul lor, vor induce activarea endoteliului si stimularea expresiei unor

Scanned with CamScanner

 reactiei. Initial (4 ore)
molecule de adeziune, implicate in recrutarea de leucocite la sediul
sunt inlocuite la 12
infiltratul celular de la locul reactiei este dominat de neutrofile. Acestea
maximum Si va dispare
ore de monocite (80-90%) si Ly T. La 48 de ore, reactia atinge un
dupa 5-7 zile.
Un test pozitiv indica faptul ca individul pre zinta o populatie
de limfocite Tu sensibilizate fata
ntiaza prin injectarea de PPD
de acel antigen. Astfel, expunerea la M. tuberculosis se evide
rosie, indurata,
(Purified Peptide Derivative). Daca dupa 48-72 de ore apare o zona
, fie la vaccin.
edematiata, inseamna ca individul a mai fost expus la antigen, fie la bacterie
patologica si
Daca DTH conduce la leziuni tisulare extinse, atunci reactia este catalogata drept
macrofagele activate
reflecta desfasurarea fenomenelor din alte tesuturi. In tuberculoza de ex.,
conducand la
care se acumuleaza secreta enzime care distrug tesutul pulmonar sanatos,
si patogeni are un
aparitia unor leziuni identificabile radiologic. Amestecul de tesut necrozat
aspect albicios, de unde si denumirea de caseum.

3. Hipersensibilitatea granulomatoasa
unor
Reprezinta cea mai importanta forma clinica de HS IV. Este determinata de persistenta
structuri pe care
microorganisme intracelulare sau a unor particule in interiorul macrofagelor,
celulele nu le pot distruge. Exemple de antigene ce pot induce HS granulomatoasa:
Mycobacterium tuberculosis, Mycobacterium leprae, zirconiul, beriliul.
Rezultatul il reprezinta formarea unui granulom cu celule epitelioide si celule gigante
multinucleate caracteristice. Celulele epitelioide sunt celule mari, derivate din macrofage
lor,
activate, sub efectul stimularii cronice cu citokine (TNF). Aceste celule sunt, la randul
prin
sursa importanta de TNEF, mediator important al inflamatiei. Celulele gigante apar
fuziunea celulelor epitelioide, au sute de nuclei distribuiti la periferie si se mai numesc celule
Langhans.
de
Un granulom tipic prezinta in centru celule gigante si, caracteristic tuberculozei, o zona
inconjur ate de o coroana de
necroza. Urmeaza celulele epitelioide si macrofagele activate,
limfocite dispuse la periferie. In unele cazuri, la periferie poate exista si o zona de fibroza.
Reactia are rolul de a izola agentul patogen, impiedicand imprastierea acestuia.

Citokine implicate in DTH

IFNy Activeaza macrofagele si determina eliberarea de mediatori ai
inflamatiei
Chemokine Recruteaza macrofage si monocite la situsul inflamatiei
MCP-1
RANTES
MIP-1a
MIP-18
TNFa Determina leziuni tisulare locale
TNFB Determina cresterea expresiei moleculelor de adeziune pe suprafata
celulelor endoteliale

Rejetul allogrefelor
Ca urmare a diferentelor genetice dintre indivizii aceleiasi specii, va apare respingerea grefei,
consecinta a unui raspuns imun mediat de limfocitele T, cu o durata si o intensitate
proportionale cu gradul de incompatibilitate dintre cei doi indivizi (primitor si donator). Dupa
vascularizarea grefei apare o invazie tisulara initiala cu un amestec de monocite si limfocite T
antigen-specifice (care traverseaza bariera endoteliala). Aceasta reactie inflamatorie va
conduce la distrugerea vaselor, urmata de necroza tisulara si respingerea grefei.

Scanned with CamScanner