Curs 1 (introductiv)

Termenul imunologie a aparut in Index Medicus in 1910. Imunologia este stiinta care se ocupa cu studiul Sistemului
Imun.
Numele deriva din termenii latini Immunis, Immunitas - care defineau conceptul legal de scutire (de serviciul militar,
de taxe).
Tucidide (Atena, 430 i.e.n - Descrierea unei boli) pare sa fie primul care definete conceptul de imunitate la boala,
descriind cum cei care fuseser bolnavi si supravietuisera, ii ngrijeau pe ceilali fara frica de a mai dezvolta forma
fatala a afeciunii. In context medical, termenul immunes este folosit de Marcus Annaeus Lucanus in poemul
Pharsalia definind rezistenta unui trib din nordul Africii la muctur de arpe. In secolul XIV, un englez (Colle) scrie
Equibus Dei gratia ego Immunitas evasi, descriind norocul de a supravieui unei epidemii de ciuma.
Astfel, ideea de memorie imunologica exista de fapt din vechime. Din Evul Mediu se tia ca cei care au supravieuit
unui atac de variola deveneau rezisteni (imuni) in fata celui de-al doilea atac. Inocularea deliberata a unei persoane
susceptibile cu material obtinut dintr-o pustula provenita de la un caz puin grav (procedeu denumit variolare) era deja
practicata in Orientul Mijlociu inainte ca Lady Mary Wortley Montagu, soia ambasadorului britanic in Turcia, sa aplice
metoda propriilor ei copii si sa o comunice in 1718 in Europa Occidentala. Dup alii, rolul lui Lady Mary a fost
exagerat de ctre Voltaire, in ale sale Lettres sur Ies Anglais, asa ca mai multa crezare ar trebui dat Experimentului
Regal, condus intre anii 1721-1722. Acest experiment a nsemnat de fapt primul trial clinic cunoscut in istoria
medicinii, eficacitatea inoculrii fiind testata pe un grup de deinui si apoi pe un grup de orfani, astfel incat prinul si
prinesa de Wales sa primeasc toate asigurrile si sa isi poata inocula proprii copii. Acest lucru s-a si intamplat de altfel
in anul 1722, consecina a succesului acestui trial clinic.
Termenul a fost folosit intermitent pana in secolul al XlX-lea, atunci cnd Edward Jenner (un medic de tara) introduce
vaccinarea, 80 de ani mai trziu. El este cel care inoculeaz puroi de la Sarah Nelmes (afectata de cowpox - vaccina)
unui baiat perfect sntos de 8 ani, James Phipps. Peste 6 saptamani, Jenner injecteaz baiatul cu puroi provenit de la o
persoana suferinda de variola, fara ca boala sa se mai declaneze. Astfel, a aparut noiunea de vaccinare (vacca = vaca
in limba latina). Comunicarea lui Jenner, revoluionara din punct de vedere al practicii, nu coninea nici o interpretare,
explicaie sau speculaie asupra fenomenului.
Prima imunizare, realizata de Edward Jenner Smallpox (variola)

Astfel ca lumea medicala a trebuit sa il atepte pe Pasteur (caruia i se datoreaza termenul de vaccinare) cu teoria sa
asupra etiologiei afeciunilor infectioase si demonstraia din 1880 asupra imunitii dobndite in cazul unei infecii
(holera ginilor), al crei agent cauzator era foarte bine definit. Mai mult, succesul vaccinrii antirabice, in care a
utilizat material derivat din tesutul nervos al irei spinrii, a fost foarte important pentru dezvoltarea ideii ca rspunsul
imun poate fi declanat si de componente ale microorganismului respectiv, care nu sunt vii.
In 1888, Roux si Yersin reusesc izolarea primului antigen (toxina difterica), iar la scurta vreme dup aceea, Nuttal
demonstreaz existenta primului anticorp seric mpotriva acestei toxine.
Dar prima teorie cu adevarat acceptabila asupra imunitii a fost introdusa de Paul Ehrlich.
Paul Ehrlich (14 martie 1854-20 august 1915). Teza de bacalaureat: Das Leben ein Traum (Viata e un vis) - viata se
bazeaza pe o oxidare normala. Visele sunt o activitate a creierului, iar aciunile creierului sunt tot oxidari...visele sunt
un soi de rezonanta a activitatii creierului.
Studiaz medicina, dar adevarata sa pasiune ramanc chimia. ncepe la Drcslau, dar apoi se transfera la Strasbourg, la
Freiburg si termina facultatea la Leipzig. Se ocupa cu colorarea unor seciuni recoltate de la un cadavru cu colorani de
anilina (Contribuii la teoria si la practica coloraiilor histologice). Cu ajutorul coloranilor descoper ceea ce

Scanned by
CamScanner
numim astazi bariera hemato-encefalica. demonstrand ca doar unii colorani ajung la creier. Tot cu ajutorul
coloranilor, Ehrlich a elaborat conceptul de afinitate intre substanele chimice si organe vii.
Dup ce in 1882, Robert Koch face cunoscuta descoperirea agentului etiologic al tuberculozei. Ehrlich isi aduce
aminte ca. experimentnd diferii colorani pe organe si pe expectoratia bolnavilor cu tuberculoza, identificase nite
bastonase.
Emil von Behring (premiul Nobel in 1901) si Shibasaburo Kitasato sunt considerai cei care au pus bazele
seroterapiei, tratnd difteria cu antitoxina. Dar tot Ehrlich este acela care pune Ia punct metoda de dozare exacta in
unitati a antitoxinei, metoda fara de care Behring nu ar fi putut sa aplice in medicina descoperirea sa.
I se atribuie premiul Nobel in 1908, premiu pe care il mparte mpreuna cu Ilia Metchnikov (o alta mare personalitate
si personaj in acelai timp, atat de diferit de Ehrlich, insa). Ehrlich a fost propus pentru premiu in anul 1901, dar nu
este desemnat ctigtor. In 1902 ramane pe lista pentru evaluare si apoi este propus iarasi si iarasi. an de an. In 1906,
directorul institutului Karolinska. KA Momer il susine cu un raport de nu mai puin de 69 de pagini. In 1907 scrie un
altul, dedicat din nou exclusiv lui Ehrlich, de 32 de pagini. La acest raport se adauga unul de 9 pagini al lui JE
Johannson, dar care mai redacteaz unul de 26 de pagini, in care ii propunea mpreuna pe Ehrlich si Metchnikov, In
sfarsit, in 1908, ce doi sunt desemnai ctigtori, dar, in acelai an. comitetului Nobel ii mai fuseser propuse doua
evaluri: una dedicata din nou exclusiv lui Ehrlich (21 de pagini) si una de 9 pagini in care erau propui Pfeiffer,
Bordet, Metchnikov si Ehrlich. A fost probabil una dintre cele mai palpitante curse pentru castigarea prestigiosului
premiu. Apoi, in anii 1912 si 1913, Ehrlich este nominalizat din nou, pentru descoperirile sale din domeniul
chimioterapiei.

Teoria catenelor laterale

Imunologia nu exista practic ca stiinta Ia vremea respectiva. Descoperirea in 1890 a activitii antitoxice a serului a
deschis drumul ctre tratamentul sau prevenirea unor afeciuni prin transferul pasiv al serului. Mai mult dect atat. au
fost puse la punct teste serologice, cum ar fi aglutinarea, reacia de precipitare, fixarea complementului. A nceput o
btlie intre cei care susineau ca mai degrab factorii umorali dect mecanismele celulare erau cei care puteau sa
explice mecanismele imunitii naturale si dobndite. Cele doua tabere se dovedeau a fi extrem de intransigente,
fiecare dintre ele numarand adepi care reprezentau adevrate personaliti ale istoriei medicinii. De altminteri, un bun
exemplu al acestei situaii il reprezint chiar Metchnikov si Ehrlich, primul descoperind fagocitele si tagocitoza.
Teoria elaborata de Ehrlich a fost numita a catenelor laterale 4 (predilecia ctre chimie a acestuia nu s-a dezminit), o
sinteza logica a teoriilor imunitii naturale si dobndite existente. In 1897 publica o lucrare in care descrie cum
interactioneaza toxina difterica si antitoxina si cum poate fi msurat aceasta interaciune. Astfel, postuleaz practic
faptul ca specificitatea imunologica se datoreaza unei relaii stereochimice unice dintre situsurile active ale
antigenului si anticorpului si introduce conceptele de afinitate si situs funcional ale moleculei de anticorp. Ehrlich
este cel care introduce de asemenea noiunea de receptor:Corpora non agunt nisi fixata" - corpurile (substanele) nu
actioneaza daca nu se fixeaza, idee cu atat mai revoluionara cu cat metodele de evideniere a moleculelor reprezint
apanajul unor tehnologii ale sfritului de secol XX. La acest studiu. Paul Ehrlich adauga insa ulterior o teorie care,
din multe puncte de vedere, s-a dovedit inaintea timpului sau.
Teoria catenelor laterale prezint toate elementele necesare pentru ncadrarea in categoria conceptului de selecie
naturala. Receptorii erau constituienti naturali, formai odata cu celula, pe suprafaa acesteia, fiind prezeni dinainte
de a lua contact cu liganzii sai. Ei posedau de la nceput configuraia structurala care le determina specificitatea pentru
un anumit antigen. In viziunea Iui Ehrlich, astfel de celule prezentau pe suprafaa lor nu un singur tip de receptor, ci
toate catenele laterale necesare pentru toate antigenele. Scopul antigenului este acela de a selecta dintre toate catenele
laterale pe care celula le pune la dispoziie doar pe aceea cu care este capabil sa interactioneze specific. Ulterior,
celula este astfel stimulata, incepe sa prolifereze si renuna la toate catenele laterale neselectionate, producnd in
exces doar catena aleasa. Mai mult dect atat, celula incepe sa secrete aceste molecule specifice, exportandu-le in
snge.
Desigur, in anul 1897, Ehrlich nu era foarte preocupat de problema ridicata mai trziu de numrul imens de
specificiti diferite ale anticorpilor. Mai mult dect atat, sugestia sa era aceea ca lanurile laterale erau rezultatul
fragmentarii unei imense molecule protoplasmatice. In schimb, ideea lui conform carcia baza specificitii
imunologice rezida in configuraia tridimensionala unica a moleculei de anticorp s-a dovedit o predictie geniala, care
a fost demonstrata experimental mult mai trziu. Un alt element care merita subliniat este sugestia ca formarea
anticorpilor reprezint de fapt rspunsul celular la interaciunea cu antigenul prin intermediul receptorilor de
suprafaa.
Din multe puncte de vedere, teoria catenelor laterale este geniala, mult inaintea timpului sau si prezint clemente care
au fost ulterior dovedite experimental. O astfel de teorie ar fi trebuit sa marcheze nceputurile imunologiei celulare.
Dar n-a fost asa.
Ehrlich insusi era destul de rigid in ceea ce privete teoria sa si insista ca lanurile laterale erau importante din punct de vedere fiziologic
pentru celula respectiva, fiind utilizate pentru achiziionarea nutrientilor.
Cnd Landsteiner a aratat ca anticorpii pot fi produi si mpotriva unor substane chimice nou sintetizate, teoria lui Ehrlich si studiul celulelor
au fost pur si simplu abandonate. Printre cei care au atacat teoria catenclor laterale s-a numarat Jules Bordet (care a evideniat reacia de
precipitare si a fost unul dintre pionierii studiului sistemului complement), care neacordand nici cea mai mica atentie asupra modalitii de
formare a anticorpilor, a considerat teoria prea complicata si complet eronata din punct de vedere al modului cum anticorpii funcioneaz.
Ali cercettori au atacat chiar fundamentul teoriei. In 1897, anul cnd teoria a fost formulata, repertoriul anticorpilor cunoscui era foarte
limitat; tabloul s-a schimbat complet in cattva ani, cnd au nceput sa fie descoperii anticorpi formai impotriva eritrocitelor isologe si
heterologe, precum si mpotriva unei game largi de proteine. Aceste descoperiri au pus atunci in discuie (si la ndoiala) necesitatea unor
astfel de receptori si au ridicat in mod explicit ndoiala ca teoria Iui Ehrlich ar fi valabila, innd cont de creterea remarcabila a repertoriului
de anticorpi cunoscui. Daca informaia pentru un repertoriu atat de larg nu este posibil sa apara din interiorul organismului, atunci, cu
sigurana, trebuie adusa din afara. Astfel a sugerat cineva pentru prima oara ca anticorpii sunt nite substane complet noi.

Teorii instructive
A urmat perioada serologiei. Landsteiner, Kabat, Heidelberger s-au numarat printre personajele principale ale acestei epoci.
In 1930 se intelesese deja ca anticorpii sunt proteine globulare, cumva alctuite dintr-un aranjament Ia intamplare de cca 20 de aminoacizi
ciudai. Nu era foarte clar insa daca era vreo secvena regulata sau daca exista reproductibilitate in secvena aminoacizilor dintr-un lan
polipeptidc, sau unde si cum informaia pentru o anumita secvena este stocata si de unde poate fi gsit si recuperata. Bazata pe
presupunerea, corecta de altminteri in principiu, ca nu este posibil ca informaia pentru atat de multe structuri diferite sa fie incorporata in
genomul vertebratelor, a aparut un val de teorii numite instructive: Bail si Tsuda (1914), Thiele si Embleton (1914), Ostromuislenski
(1915), Haurowitz si Brenl, Topley, Mudd si Alexander (1930-1932).
Forma definitiva a fost elaborata de Haurowitz si Breinl si a fost denumita teoria tiparului (template theory). Conform acesteia, antigenul
era purtat in organism ctre situsul de formare al proteinelor, unde urma sa serveasc drept model (template), pe care moleculele de anticorp
nascente vor fi construite (mulate). De vreme ce moleculele de anticorp urmau sa fie sintetizate pe suprafaa antigenului, a aparut perfect
rezonabila propunerea unui mecanism in care structura stereochimica a situsului antigenic ar determina o secvena de aminoacizi distincta,
unica, a anticorpului, responsabila pentru complementaritatea perfecta dintre anticorp si antigen. Implicit, in aceasta teorie se presupunea ca
antigenul ar persista in organism pe tot parcursul procesului de sinteza al anticorpului.
Aceasta teorie s-a bucurat de mult succes in imunologia mult orientata spre latura chimica din aceea perioada.
Totui, pe msur ce ncepeau sa apara tot mai multe informaii despre maniera de sinteza a proteinelor, era tot mai clar ca o structura
tridimensionala, cum este antigenul, nu poate sa ofere un model pentru sinteza anticorpilor. Karush a aratat ca orice template care
determina sinteza unei secvene primare de aminocizi trebuie sa fie liniara. Teoria forelor interatomice si intermoleculare, care i-a adus lui
Linus Pauling primul sau premiu Nobel, a avut implicaii puternice pentru nelegerea specificitii multor interaciuni biologice. Chiar
Pauling este cel care a aplicat aceste concepte interaciunii antigen-anticorp, interes care i-a fost stimulat de ctre Landsteiner, si a aratat ca
interaciunea dintre anticorp si haptena se datoreaza interaciunii unor configuraii tridimensionale a atomilor (asa cum sugerase cu multa
vreme in urma Paul Ehrlich). Energia legrii putea fi foarte bine explicata printr-o combinaie de interaciuni de hidrogen, van der Waals si
ionice. Astfel, Pauling a prezentat o teorie instructiva simplificata si mai uor de justificat din punct de vedere chimic: antigenul va servi
drept template doar pentru faza finala a procesului de sinteza a proteinei, in care are loc rsucirea in spaiu a lanului polipeptidc.
In ceea ce il privete pe Landsteiner, el este cel caruia i se datoreaza rentoarcerea la studiile de imunologie celulara, demonstrnd mpreuna
cu Chase in 1942 ca hipersensibilitatea intarziata poate fi transferata de la individul bolnav la cel sntos doar prin celule. Astfel, cel care
practic inmomnantase abordarea lui Ehrlich a imunitii celulare a fost cel care a jucat un rol hotrtor in renaterea ei.
In 1941, teoria lui Pauling este atacata de ctre MacFarlane Bumet, cercettor care era de formaie biolog si nu chimist si care atrage atentia
asupra a 3 aspecte:
1. Teoriile instructive nu tin cont de importanta enzimelor in mecanismele de sinteza si metabolism intracelular.
2. Toate teoriile instructive implicau persistenta ndelungata a antigenului dc-a lungul procesului de formare a anticorpului, aspect
care nu a fost nicicnd demonstrat.

Scanned by
CamScanner
 3. Producia de anticorpi este o funcie care nu reprezint apanajul exclusiv al celulelor stimulate iniial, dar si a descendenilor
acestora (observaie cruciala).

Descoperirea structurii si funciei genelor, rejetul alogrefelor, a tolerantei imunologice si a imunodeficicntelor au condus la un interes tot mai
crescut ctre imunobiologie in defavoarea imunochimiei.
Una dintre primele observaii care au condus la conceptul de imunitate mediata umoral a fost existenta in sngele si serul normal de
substane antibacteriene specifice, a cror prezenta nu putea fi pusa pe seama unei expuneri la antigenele cu care reacionau. Acetia au fost
numii anticorpi naturali, spre deosebire de cei care erau dobndii ca o consecina a unei infecii sau imunizri. In 1955, Niels Jeme este
cel care readuce in atentie conceptul lui Ehrlich conform caruia anticorpi cu foarte multe specificiti posibile sunt sintetizai in mod normal
de ctre vertebrate si sunt eliberai in cantitat mici in snge. Antigenele care intra in circulaie, vor interactiona cu aceti anticorpi, deja
prezeni si specifici pentru determinanii antigenici. Odata ce interaciunea antigen-anticorp este completa, rolul antigenului ar fi acela de a
transporta anticorpul ctre celulele specializate capabile sa reproduc acest anticorp. Odata ce antigenul si-a ndeplinit aceasta sarcina de
carrier selectiv al anticorpului, nu mai joaca nici un alt rol si mecanismul intern al celulei productoare de anticorp este rspunztor pentru
sinteza globulinelor selectate, iniiind sinteza de molecule identice cu cele introduse. Acest lucru se poate face fie prin iniierea sintezei de
ARN specific sau prin modificarea unui ARN pre-existent.
Aceasta teorie a fost denumita a seleciei naturale; cu toate ca ea a marcat ntoarcerea Ia teoriile selective, nu face referire la selecia
celulelor si, dei atat de aproape de teoria lui Ehrlich, nu face nici o referire la ea.

Teoria seleciei clonale

Emisa pentru prima oara in termeni oarecum vagi de ctre Talmage si Bumet si apoi publicata cu mai multa claritate in 1959 de ctre
| CLONAL EXPANSI DIFFE
SELECTION ON RENTI
ATION

Plasma
cel

Anfi-X specific plasma and fnefnory

Bcelb

Bumet, Talmage si Lederberg, reprezint teoria pe care imunologia moderna se bazeaza si astazi. Fiecare dintre cei trei a avut contribuii
hotaratoare la elaborarea ei.

Scanned by
CamScanner
 Bumet ia in consideraie observaia lui Jeme legata de anticorpii naturali si sugereaz ca (asa cum fcuse Ehrlich naintea lui) acetia s-ar
gsi pe suprafaa celulelor limfoide, avand o dispoziie restrns fenotipic la nivelul unei clone, dedicata aceleiai funcii. Interaciunea cu
antigenul va declana (printr-un mecanism necunoscut) semnalul pentru proliferarea celulara care sa conduc Ia o clona de celule posednd
receptori identici si capacitatea de difereniere celulara in vederea sintezei de anticorpi. Antigenul va servi astfel pentru selecia si activarea
specifica aprecursorului celular potrivit, dintr-o populaie celulara mult mai larga, astfel incat sa poata fi explicata atat continuarea
produciei de anticorpi cat si rspunsurile secundare amplificate si schimbrile in calitatea anticorpilor (prin mutatii somatice minore).
Pentru a explica absenta rspunsurilor imune mpotriva structurilor seif, Burnet postula ca celulele precursoare ar putea fi in mod particular
susceptibile la aciunea letala a antigenelor lor devreme in ontogenie, interaciunea dintre cele doua elemente conducnd la deletarea acelor
clone care ar putea ataca organismul.
Talmage in schimb a acordat atentie chestiunii specificitii si mrimii repertoriului anticorpilor si a sugerat ca in genomul uman ar fi
stocate aproximativ 5 000 de variante, dar ca prin combinaii se poate ajunge la milioane de specificiti distincte.
Lederberg a sugerat existenta Ia nivelul precursorilor celulari a unei rate crescute de mutatii spontane si intamplatoare ale ADN-ului
genelor imunoglobulinelor. Astfel de mutatii ar putea continua intreaga viata si nu ar fi restrnse doar la viata fetala, asa cum sugera Bumet.

Imunitatea nnscut se refera la toate elementele pe care organismul le poseda inca de Ia natere si care trebuie sa reprezinte prima linie
de aparare impotriva antigenelor. Este un sistem de aparare format din componente umorale si celulare extrem de diverse. Aceste elemente
includ componente externe si interne incepand de Ia piele (si secreiile acide ale glandelor sudoripare si sebacee), epiteliul mucoaselor (si
mucusul care le acopera), reflexul de tuse si strnut, secreia lacrimala, micarea cililor, temperatura corporala, oxigenarea de la nivelul
plmnilor, lizinele eliberate de ctre microorganismele comensale si pana la proteine serice capabile sa se lege la structuri moleculare
caracteristice patogenilor. Nici una dintre acestea nu tine cont de tipul antigenului (de specificitatea sa) si intra in aciune rapid, intr-un timp
remarcabil de scurt.
Sunt descrise in general trei componente majore:
- celule care fagociteaza: celule care elimina microorganismele prin ingestie urmata de degradarea acestora in interiorul celulei;
- proteine plasmatice solubile si glicoproteine care leaga microorganismele si le transforma astfel in tinte pentru fagocite (proces
denumit opsonizare) sau pentru atacul sistemului complement. In final, se ajunge la moarte microbiana prin citoliza;
- celule natural-ucigase (NK-natural killer), considerate un subset de limfocite T primitive, dar care sunt cruciale pentru distrugerea
mediata celular a celulelor tumorale si a celulelor infectate viral.

Imunitatea adaptativa (specifica, dobnditaI) reprezint apanajul exclusiv al vertebratelor si se bazeaza pe existenta limfocitelor.
Rspunsul acestor celule este mai lent si este dobndit doar prin contactul cu antigenul; in plus, rspunsul este caracteristic, specific doar
acelui antigen. Acest lucru este posibil datorita unui fenomen extraordinar care inzestreaza limfocitele cu receptori pentru antiaene.

Table 2-1 Gomparison of Innateand Adaptive Immune Broad range of pathogens recognized by an almost infinite number of
Responses extremely diverse and adaptive receptors
i
Innate Adaptive Patliogen remembered by memory oelts

Preexist'ng and induced Defense is more vigorous and more finely tuned with repeated exposure
AII mechanisms induced
mechanisms

Broad range of pathogens recognized by a small number of recognition

structura of limited diversity

No memoiy of pathogens

Defense is the same \vfth repeated exposure to pathogens

I Acest termen, istoric, poate induce o serie de confuzii. Componentele sistemului imun dobndit sunt, de asemenea, prezente de Ia natere.

Scanned by
CamScanner
Componentele imunitii nnscute recunosc ceea ce astazi denumim PAMP (pathogen-associated molecular pattem). Conceptul de ..pattem
de recunoatere" este unul relativ nou. PAMP pot cuprinde diverse molecule cum ar fi lipopolizaharide (LPS) ale bacteriilor Gram-negative,
peptidoglicani, acidul lipoteichoic al bacteriilor Gram- pozitive, manani ai bacteriilor sau fungilor. De partea cealalta, structurile destinate
recunoaterii PAMP, receptorii pentru acestea, denumii PRR (PAMP recognition receptors) sunt cel puin la fel de diveri.
Astfel, lectina care leaga mananul (MBL-manan binding lectin) este o proteina serica multimerica (cu 6 domenii de recunoatere si care leaga
mananul cu aviditate crescut). Legarea MBL la suprafaa unui patogen poate activa cascada sistemului complement (pe calea lectinelor),
conducnd atat la opsonizarea (si astfel la facilitarea prelurii de ctre fagocite), cat si la liza prin intermediul complexului de atac
membranar. Receptorul pentru manan este o forma mebranara de MBL exprimata pe suprafaa macrofagelor mamiferelor. Legarea acestui
receptor initiaza in mod direct fagocitoza patogenului urmata de eliberarea de mediatori chimici ai inflamatiei.
O alta clasa de PRR sunt asa numiii receptori toll-Iike (TLR); au fost descrii iniial la Drosophila melanogaster, dar s-a constatat ca sunt
conservai de-a lungul evoluiei. Acest sistem complex de receptori rspunde fata de un set distinct de liganzi (11 descrii la om pana in
prezent). TLR sunt gsii pe suprafaa fagocitelor mamiferelor si a celulelor accesorii cum ar fi celulele dendritice. Aceti receptori pot lega
produi polipeptidici care rezulta din cascade enzimatice proteolitice (cum ar fi cea a kininelor), adesea activate in cursul infeciei bacteriene.
In plus, TLR pot fi activai de ctre receptori denumii secundari. Astfel, TLR4 poate fi activat indirect de ctre LPS-ul bacterian dup ce
acesta s-a legat la molecula CD 14. Activarea TLR4 declaneaz ulterior activarea si translocarea factorului nuclear kB (NF-kB) din
citoplasm in nucleu, ceea ce va conduce Ia sinteza de citokine inflamatorii cum ar fi factorul de necroza tumorala a (TNFu) si interleukina-1
(IL-1).

Sistemul imun ar putea fi descris prin prisma funciilor sale: supraveghere (distincia self/non-self), aparare (declanarea unui rspuns,
natural sau dobndit, in scopul eliminrii sau neutralizrii antigenului), reglare (controlul rspunsurilor imune prin mecanisme reglatorii in
scopul meninerii homeostaziei sau prevenirii distrugerilor tisulare), memorie imunologica (capacitatea de a rspunde optimizat la un nou
contact cu acelai antigen) si toleranta (inducerea unei stri de neresponsivitate fata de anumite antigene). Odata declanat un rspuns fata
de un antigen (rspuns imun), vor fi implicate atat imunitatea specifica, cat si cea nespecifica, ca un sistem integrat.
Limfocitele deriva din celulele stern limfoide. In funcie de locul unde se vor maturiza in continuare (timus sau mduv osoasa - organe
limfoide primare) vor rezulta limfocite T, respectiv limfocite B. nainte de a parai timusul, limfocitele T sufer o difereniere suplimentara in
limfocite T helper si limfocite T citotoxice. Chiar daca maniera lor de aciune, precum si consecinele sunt foarte diferite, activarea
limfocitelor T va conduce la un rspuns imun denumit celular". Activarea limfocitelor B va conduce la diferenierea lor in plasmocite;
aceste celule secreta anticorpi, molecule capabile sa recunoasc antigenele. Acest tip de rspuns imun este denumit umoral. Dei fiecare tip
de rspuns prezint caracteristici distincte, intre ele exista o stransa interdependenta.
Odata maturizate, limfocitele se vor ndrepta ctre organele limfoide secundare, acolo unde este asigurat micromedul ideal pentru apariia
rspunsurilor imune.
Noiunea de receptor implica practic automat noiunea de specificitate: legarea dintre receptor si ligandul sau nu poate fi dect una specifica,
ldeea unei astfel de interaciuni a aparut inca din 1897, odata cu studiile Iui Ehrlich cu privire la legarea dintre toxina difterica si antitoxina
difterica. Paul Ehrlich, cel care avanseaza Teoria catenelor laterale", postuleaz genial nu numai existenta receptorilor (catene laterale)
pentru antigen dar si caracterul pre- format (receptori produi inca de dinaintea ptrunderii antigenului in organism).
Specificitatea implica faptul ca fiecare receptor isi leaga ligandul sau, sau altfel spus, un receptor nu poate fi utilizat dect de un singur
ligand. Numrul extrem de mare de structuri care se pot constitui in antigene implica faptul ca in interiorul organismului ar trebui sa existe un
numr corespunztor de receptori pentru aceste antigene. Astfel, numrul de antigene existente in natura (cifra teoretica avansata se ridica la
circa IO9'15) si deci al receptorilor pentru antigen care trebuie sa existe in mod corespunztor, depete numrul total al genelor existente in
genom. Aceasta constatare se afla in totala contradicie cu dogma geneticii care postula o gena - o proteina.
Sistemul imun poate declana un rspuns care sa fie benefic pentru organism si sa asigure integritatea acestuia, dar poate produce si un
rspuns neadecvat, care sa conduc la boala.

SI nespecific: rspuns rapid, fara specificitate unica, fara memorie, poate aciona oriunde in organism.
SI specific: nalta specificitate, memorie imunologica, producie de molecule efector, recunoaterea unor epitopi.

Bon-A. tobei Prfio winnm In T 7W

cUAL
- of
1901 Emil von Behring, for his discovery 1951
scrum anticoxins (antibodies) and scrum
therapy, and its application to 1957 the
treatment of diphtheria.
1905 Robert Koch, for his invatigations and 1960
discoveries in regard to tuberculosis.
Koch developed tuberculin reactivity tests
ivhich later were important in the 1972
development of our current understanding of
cdlular immunity.
1909 Elfe Metchnikoff, for his discovery
of phagocytosis, and Paul Ehrlich,1977
for his work on fundamental
immunology.
19IJ Charles Robert Rlchet, for the
discovery of anaphylaxis. 1960
1919 lules Bordel, for his studia in
regard to immunology, particulari/
complement-mediate-d lysis.
1950 Karl Landstelner, for his discovery
of the human blood groups.
Max Theiier, for his development of
vaccina against yellow fever.
Daniel Bovet, for his development of
antihistamines in the treatment of
allergy. frank MacFarlane Burnet and
Peler Brian Medawar, for the discovery
of acquired immunological tolerance.
Ceratd Maurice Edelman and Rodney
Robert Porter, for their discoveries
concern rng the Chemical structure of
antibodia.
Rosalyn Yalow (shared wkh Roger
Cuillemin and Andrew Scita lly), for
the development of radioimmuno-
assays for peptde hormones. lean
DausseC George Da vis Snetl, and
Baruj Benacerraf, for their discoveria
of the histoeompatibility antigens on
human and animal cells and their role
in tissue and blood transplantation
rejection
(Dausset and Snell), and for
v.ork on the genetic control of
immune responses
(Benacerraf).
1984 Georges 1 F. KiShler and C&ar
Milstein, for their development of
ceU hybridization as a technique
to produce monodonal antibodia,
and Nieb K. Jerrte, for his many
fundamental contributions to
theoretical immunology.
1987 SusumuTonegaw^, for his
work on the immunoglobulin gena
and the mechanism of generating
antibody diversity.
1990 Joseph L Murrayand L Donnall
Thomas, for their work on organ
and bone marrosv transplantation.
I99C Peter C Doherty and
Roii M. Zlnkcrnagel for their
discovery of the MHC restriction of
T cefl responses.
 Scanned by CamS
ilij'iiS fttSSiltlIIlHlfililuliiiiifiii!
M II I 1 Ii I I I I II I I I * li l

Uliii 11 i! li iii
L iill
iilfj
,! 1,1,1 ii li; { I
t I mit I 1 i i i H i 1 H I I II I ii I ,,
iiiiiiillijiullilliiiii
l!
li iiiiiii i i i i i |

M\i ii ii) j Uliii !

i: 1
i ii i i I i i i i I I i i I i I I I
i i I li i i i i i Uit ii
 Curs 1 - Antigcnc

Rspunsul imun (RI) apare ca un rezultat al expunerii la stimuli strini = structuri non-self.
Termenul de antigen (Ag) este unul istoric. A fost folosit in 1899 pentru a descrie o structura strin recunoscuta de
organism, capabila sa declaneze rspunsuri. Noiunea de sistem imun (SI) nu era inca definita cu claritate (componentele
celulare si moleculare).
Astzi este utilizata noiunea de imunogen. Distincia dintre antigen si imunogen este una funcionala. Imunogenul este o
structura care, recunoscuta ca strin de ctre SI, este capabila sa declaneze reacii imune specifice si sa reacioneze cu
produsii acestor reacii (anticorpi) - antibody generating.
Limfocit B + imunogen => limfocite B efector (limfocite B cu memorie si plasmocite).
Limfocit T + imunogen limfocite T efector (T helper/T citotoxice si limfocite T cu memorie).
Antigenul poate fi orice agent capabil sa se lege specific la componente ale sistemului imun.
Distincia dintre termeni se dovedete necesara, deoarece exista structuri care sunt incapabile sa induc RI, dar sunt
capabile sa reacioneze cu componente ale SI, care nu au fost induse in mod specific mpotriva lor.
Antigenicitatea e mai degraba proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori si produi finali ai RI, in timp
ce imunogenicitatea reprezint atat capacitatea de inducere a RI, cat si aceea de a reaciona cu produsii finali ai RI.
Din acest punct de vedere, un imunogen este automat si un Ag, in schimb, nu orice Ag este neaparat un imunogen.
Un antigen poate declana o serie de efecte:
poate activa (monoclonal sau policlonal) limfocitele => imunogen.
poate conduce la sinteza anticorpilor specifici (consecina a procesului de mai sus)
poate conduce uneori la reacii exagerate (hipersensibiliti).
poate conduce Ia toleranta imunologica - absenta RI, dar care pastreaza caracteristicile de specificitate si memorie ale unui
RI propriu-zis.
Capacitatea unui Ag de a se comporta ca un imunogen depinde de o serie de caracteristici. Obinerea unui RI nu depinde
insa numai de Ag ci si de SI, care trebuie sa fie capabil sa rspund acestui stimul. Factorii care condiioneaz
declanarea unui RI pot fi sistematizai astfel:
I. Factori care depind de Ag.
II. Factori care depind de organism (starea SI).
III. Factori care depind de calea de ptrundere a Ag-ului in organism.
Imunogenicitatea nu este doar o caracteristica intrinseca a antigenului, ci depinde si de proprietile sistemului biologic in
care se desfasoara rspunsul fata de acesta.

Factori care depind de antigen

Caracterul de strin (non-self)
In mod normal, SI nu rspunde la seif. Daca, de ex., un iepure este injectat cu propria albumina serica, nu va apare un RI.
Daca insa va fi injectat cu albumina serica bovina (BSA), atunci aceasta (dei tot albumina) va fi recunoscuta ca strin si
va apare un RI fata de acest compus. In general, cu cat compusul provine de la o specie filogenetic mai indepartata, cu atat
diferentele structurale (deci si antigenice) sunt mai mari.
Exista insa si excepii de la regula. Unele macromolecule (colagen, citocrom c) s-au conservat de-a lungul evoluiei si, ca
urmare, prezint o imunogenicitate foarte redusa in cadrul a diverse specii.
Antigenele pot fi insa aproape orice. Pot fi de natura patologica (virusuri, bacterii, parazii, fungi) sau nepatologica (o serie
de alergene). Pot fi de origine vegetala, animala sau anorganica, pot fi molecule, celule, esuturi,
Excepie: moleculele/materialele inerte utilizate in proteze, implanturi, stomatologie.
Este foarte important ca SI sa poata face distincia intre seif si non-self, tocmai pentru ca integritatea organismului sa fie
pastrata. Aceasta distincie este efectuata inclusiv de ctre SI nespecific si ia in

Scanned by
CamScanner
 consieratie atat infeciile, cat si leziunile care genereaz ..semnale de pericol. Capacitatea de a rspunde fata de
non-self trebuie sa fie dublata de toleranta fata de seif. Exista insa si excepii (nefericite) de la regula, ajungandu-se
la afeciuni numite generic autoimunitati, adica la RI direcionale impotriva unor structuri seif.
Pe de alta parte, in organism exista asa numite sanctuare imunologice - immune privileged sites (de ex, tesutul
comeal). care sunt separate efectiv de SI. astfel incat pentru SI reprezint nite necunoscute, nite structuri non-self
(seif sechestrat). Daca se produce un traumatism ocular, care rupe aceste bariere naturale, va apare un RI care
conduce la o afeciune autoimuna. Mai mult dect atat. anticorpii care rezulta in urma acestui RI vor ajunge si la
ochiul controlateral si pot produce asa numita uveita simpatetica, afeciune severa ce poate conduce la orbireI.
Organismul poate deveni tolerant si fata de unele structuri non-self, asa cum se intampla in cazul infeciilor intrn-
uterine.
Toleranta, lipsa de RI fata de anumite Ag. nu trebuie confundata cu imunosupresia sau munodepresia, care
reprezint incapacitatea globala a SI de a face fata antigenelor.
In definirea provenienei antigenelor. ne folosim cel mai adesea de terminologia de transplant.
Ag autologe - de la acelai individ
Ag singeneice de la indivizi identici genetic (gemeni monozigoti sau linii de animale inbred)
Ag alogeneice - de la indivizi diferii apartinand aceleiai specii
Ag xenogeneice - de Ia indivizi apartinand unor specii diferite.
2. Greutatea moleculara
Receptorii pentru antigen se leaga Ia poriuni extrem de limitate ale antigenului, denumite determinani antigenici
sau epitopi". Totui, in general, se observa o toane buna corelaie intre dimensiunea macromoleculei si capacitatea
ei de a se compona ca un imunogen. Compuii care au mai puin de 1 kDa nu sunt imunogenici. Bune imunogene
sunt structurile cu peste 40 kDa.
Exista insa si excepii de la aceasta regula.
Insulina si ACTH-ul pot fi imunogenice (GM cuprinsa intre 1 si 6 kDa).
Dextranul si gelatina (polimeri), cu greutati de peste 40 kDa, nu sunt bune imunogene.
Haptenele sunt substane cu greutate moleculara toane mica si cu o structura chimica extrem de simpla. Ca urmare,
haptenele sunt antigene nemunogene. Karl Landsteiner a efectuat in anii 1920 un set de experimente cu astfel de
substane, pe care Ie-a cuplat apoi chimic cu proteine mari, numite carrier. In aceasta maniera, a putut fi obinui
atat un rspuns imun fata de carrier, cat si fata de haptena (eventual si fata de epitopii noi. formai din combinaia
haptena-carrier).
In ceea ce privete medicamentele, ele sunt concepute de asa natura incat sa nu se comporte ca imunogene, deci 3u
GM sub 1 kDa (penicilina, progesteron, aspirina). Exista, insa, situaii patologice in care aceste substane (haptene)
devin Ia rndul lor imunogene prin cuplarea cu proteine seif (care vor juca rol de carrier), iar aceste complexe
haptena-carrier vor deveni tinta unui RI si pot conduce la distructii
tisulare.. . . . .
Dimensiunea moleculei influeneaz imunogenicitatea prin creterea numrului si diversitii epitopilor. Excepie:
glucidele (homopolimeri) la care, odata cu creterea mrimii moleculei creste numrul de epitopi .jnonoton-
repetitivi. _ _
Pe de alta parte, creterea excesiva a dimensiunii moleculelor nu va conduce la creterea imunogenicitatii. Aceste
Ag trebuie sa poata fi aduse nuntrul unor celule specializate, unde vor fi prelucrate de o maniera speciala si,
ulterior, prezentate limfocitelor T. Daca antigenele sunt excesiv de mari, depind practic dimensiunile acestor
celule, atunci procesul nu mai poate avea loc.
De asemenea, daca nu vor putea fi prelucrate (procesate), rezultatul va fi acelai.
3. Natura chimica si complexitatea moleculara Imunogenicitatea necesita
un anumit nivel de complexitate chimica.

I Mecanismul de aparare al corneei este mai complex insa, ca si cel de inducere al uveitei, implicnd apoptoza celulara

Scanned by
CamScanner
Dpdv al structurii, majoritatea imunogenelor sunt proteine. Proteinele au o varietate structurala deosebita si, ca
urmare, prezint un numr mare de epitopi diferii.
Fiecare din cele 4 niveluri de organizare (primara, secundara, teriara, cuatemara) a proteinei contribuie la gradul ei

\
de imunogenicitate.

LysAlaHisGly LysLysValLeu
Am ini) acid scqucncc of polyjxrpiide
chain fi pteiiwl shert
helix
PR1MARY STRUCTURE SE(X)NDARY STRUCT11RE

Monomcric polypcplidc molecule Dimcric pro:cin molecule

TERTIARY STRUCTURE OI TATERNARY STR1K TURE

RI dobndit recunoate multe aspecte structurale si proprieti chimice ale produsului. De ex., anticorpii pot
recunoate diferite aspecte structurale ale proteinei cum ar fi structura primara (secvena de aa), structura secundara
(structura de baza - backbone - a lanului polipeptidic, cum ar fi de exemplu, a-helix- ul sau foaia P-pliata) si
structura teriara (formata din configuraia tridimensionala a proteinei, conferita de plierea - folding-ul - lanurilor
polipeptidice si legaturile disulfidice, de hidrogen, hidrofobe etc, care contribuie la meninerea acestui folding). De
asemenea, anticorpii recunosc structura cuatemara (formata din juxtapozitia unor parti separate ale moleculei, in
cazul cnd aceasta este formata din mai multe subuniti proteice).
Studiile asupra imunogenicitii proteinelor au demonstrat c, de fapt, nu toat molecula este imunogen, n
sensul c nu este recunoscut n totalitate de receptorii pentru antigen ai limfocitelor, ci anumite fragmente ale sale,
care au fost numite determinani antigenici sau epitopi.
Epitopii reprezint situsuri de pe suprafaa sau din interiorul unui antigen, cu care receptorii pentru antigen ai
PROTEIN AWT1GEN PROTEIN AHTIGEN

limfocitelor i, respectiv, anticorpii interacioneaz specific. Ei au dimensiuni extrem de mici, fiind formai din 4 - 6
aminoacizi sau 6-8 uniti monozaharidice. Numrul epitopilor variaz de la antigen la antigen i, n general, este cu
att mai mare cu ct molecula antigenic este mai mare i mai

Scanned by
CamScanner
 complex. Numrul epitopilor diferii de la nivelul unui antigen confer valena antigenului. In general, antigenele.
mai ales, proteinele, sunt multivalente.
In funcie de poziia aminoacizilor care particip la formarea lor, epitopii se clasific n:
- epitopi liniari (continui sau secveniali) - reprezentai de succesiunea aminoacizilor n structura primar a proteinei;
- epitopi informaionali (discontinui); la formarea acestui tip de epitopi particip aminoacizi care, n structura
primar a proteinei, sunt plasai la distan unul de altul, dar devin adiaceni spaial (vecini n spaiu), n structura
teriar/cuatemar. Acest tip de epitopi exist numai n structura tridimensional, denaturarea proteinelor (reducerea
la structura primar) ducnd la dispariia lor.
Epitopii pot fi situai la suprafaa moleculei de antigen, fiind direct accesibili limfocitelor cu receptori
specifici (epitopi externi sau topografici), sau pot fi situai n interiorul moleculei antigenice (interni), devenind
accesibili celulelor imunocompetente, numai dup procesarea (degradarea) antigenului.
Epitopii determin specificitatea moleculei de antigen i sunt imunoreactivi, adic sunt capabili s
reacioneze cu anticorpii specifici. Imunopotena reprezint capacitatea unei regiuni din molecula de antigen de a
servi drept determinant antigenic, inducnd rspuns imun specific. Din acest punct de vedere, epitopii nu sunt la fel
i ntre ei exist o competiie antigenic, fiind clasificai n:
- epitopi dominani
- epitopi subdominani i
- epitopi criptici sau tcui.
Moleculelor le poate fi modificat antigenicitatea prin alterarea epitopilor. Variaia antigenic reprezint
procesul prin care microorganismele (virusuri, bacterii, parazii) ncearc s se sustrag rspunsurilor imune ale
gazdei, prin modificri mai mici sau mai importante la nivelul unor molecule imunogenice de suprafa. In acest fel,
se explic persistena n organism a multor parazii, cum sunt Tripanosoma, Plasmodium, Giardia, a unor bacterii
sau a unor virusuri (HIV).
RI fata de o proteina este dat de suma anticorpilor (sau a receptorilor pentru antigen) indreptati mpotriva tuturor
epitopilor (determinanilor antigenici) pe care antigenul ii pune la dispoziie.
Nu toate proteinele sunt neaparat imunogene. Astfel, diferii homopolimeri de aa, cum ar fi un polimer de lizina cu
o GM de 30 kDa, sunt rar imunogene. Similar, un homopolimer de poli-y-D-acid glutamic (gsit in capsula Iui
Bacillus antracis), cu o GM de 50 kDa, nu este imunogenic. Absenta imunogenicitatii in aceste cazuri nu se
datoreaza greutii moleculare, ci insuficientei complexiti chimice.
Daca complexitatea moleculei este amplificata prin adaugarea unor grupri, cum ar fi DNP (di nitro phenol), sau
alte grupri cu greutate moleculara sczut si care nu sunt imunogenice prin ele insele, la gruparea amino s a
polilizinei, ntreaga molecula devine imunogenica, RI este ndreptat si mpotriva componentelor cu greutate
moleculara mica, ataate, si impotriva homopolimerului cu greutate moleculara mare.
In general, o cretere a complexitii chimice a unui compus este insotita de o amplificare a imunogenicitatii. Astfel,
co-polimerii mai multor aa, cum ar fi poli-glutamic, alanina si lizina (poli GAT) tind sa fie inalt imunogenici, cu
condiia sa depaseasca o anumita GM. De asemenea, adaugarea de aa aromatici, cum ar fi tirozina sau phenil-
alanina, amplifica imunogenicitatea. Astfel, un co-polimer sintetic de acid glutamic si lizina necesita o greutate
moleculara minima de 30-40 kDa, iar adaugarea atat de tirozina, cat si de phenil-alanina scade pragul minim la 4
kDa.
Combinaiile chimice in care proteinele sunt prezente (glico-proteine, lipo-proteine) tind sa fie inalt imunogene.
RI este directionat atat impotriva componentului proteic, cat si impotriva celui lipidic sau glucidic.
ipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene. Exista insa si excepii notabile, provenind din lumea
patogenilor.
Majoritatea glucidelor sufer tocmai din cauza ca sunt polimeri omogeni si nu sunt suficient de complexe. La
aceasta se adauga faptul ca polizaharidele sunt in general rapid degradate si, ca atare, nu iau contact cu SI pentru o
perioada de timp suficient de lunga pentru a induce un RI.
Trebuie menionate insa structuri ca LPS (lipopolizaharid -> prezent in membrana bacteriilor Gram- negative) sau
polizaharidul pneumococic care sunt antigene imunogene ce reusesc sa stimuleze limfocitele B In mod direct,
suntand limfocitele T (Ag T-independente); acestea reprezint antigene cu o mare importanta n patologie.
De asemenea, dintre antigenele glucidice trebuie menionate antigenele din grupul sanguin ABO. In ceea ce privete
lipidele, ele beneficiaz de un sistem particular de prezentare (molecula CD1) si, ca urmare, unele lipide, in anumite
situaii, se pot dovedi imunogenice. Utilizarea unui sistem lipide-proteine pentru imunizare conduce si la un rspuns
anti-lipide (si, deci, la apariia de anticorpi anti-lipide). Un astfel de sistem de imunizare este cu atat mai important
cu cat este extrem de utila producerea de Ac mpotriva unor lipide ca sterozii, derivai de acizi grai (cum sunt cei
obinui prin metabolizarea acidului arahidonic) sau vitamine solubile in lipide (Vit. E); anticorpii, obinui, astfel,
prin imunizarea unor animale de laborator, vor putea fi utilizai in diferite tehnici de dozare a moleculelor

Scanned by
CamScanner
 menionate.
Acizii nucleici sunt considerai ne-imunogenici. Cu atat mai importante sunt excepiile de la regula, cnd acetia se
combina cu proteine determinnd apariia unor RI care conduc la autoimunitati (ex. LED Lupus Eritematos
Diseminat).
4. Stabilitatea structurala: rigiditatea vs mobilitatea segmentala
Pentru a fi un bun imimogen, o structura trebuie sa aiba un anumit grad de rigiditate, care sa ii permit meninerea
unei anumite configuraii tridimensionale, pe care limfocitele B sa o poata recunoate. Astfel, gelatina, dei are o
GM suficienta, datorita coninutului excesiv in glicina, prezint o mobilitate exagerata si. ca urmare, e slab
imunogena. Daca glicina este nlocuita cu tirozina sau phenil-alanina, molecula devine stabila si imunogena.
Mobilitatea segmentala a fost relevata ca importanta pentru imunogenicitate ca urmare a unui experiment efectuat
cu ajutorul virusului mozaicului tutunului. Au tost identificai 7 epitopi, fiecare format din 7-10 aa. S-a demonstrat
ca 6 din cei 7 epitopi prezint mobilitate segmentala (factor de temperatura inalt) -> se pot mica cu aproximativ 1
de la poziia de baza (backbone) si ca aceti epitopi se dovedesc mai
imunogenici. _
Experimente ulterioare au dovedit ca nu numai epitopi sunt capabili sa se mite ci si paratopii, mobilitatea
segmentala fiind un element foarte important pentru o mai buna potrivire in spaiu a celor doua elemente: epitopul
si paratopul.
5. Degradabilitatea ... .
Pentru a putea declana un RI, in majoritatea cazurilor este necesara o interaciune intre Ly T si o categorie de
celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC). Acestea trebuie mai intai sa degradeze antigenul printr-un
proces denumit procesare (degradare enzimatica controlata) si apoi sa expun pe suprafaa lor determinani
antigenici care sa poata fi recunoscui de ctre limfocitele T.
In ceea ce privete susceptibilitatea la degradarea enzimatica, pe de o parte, substana trebuie sa fie suficient de
stabila pentru a ajunge la situsul de interaciune cu limfocitul (T sau B); pe de alta parte, substana trebuie sa fie
susceptibila la degradarea enzimatica pariala care are loc in timpul procesrii. Moleculele care nu sunt
biodegradabile (de ex. particule de polistiren, azbest) nu sunt imunogenice. Astfel de antigene se pot constitui in
stimuli persisteni, care sa conduc la reacii cronice. _
Peptidee compuse din D-aminoacizi, care sunt rezistente la degradarea enzimatica, nu sunt imunogenice, in timp ce
izomerii L sunt susceptibili la degradare si, ca urmare, imunogenici. _
Carbohidratii nu sunt procesai si nu sunt prezentai, in consecina, nu pot activa Ly T (pot activa Ly B).
In general, macromoleculele mari, insolubile, sunt mai imunogenice dect moleculele mici, solubile, tocmai pentru
ca pot fi mai uor fagocitate si procesate. Cross-linking-ul chimic intermolecular, inducerea agregrii prin incalzire
sau ataarea la matrici insolubile sunt utilizate in mod curent pentru creterea insolubilitii macromoleculelor,
facilitandu-se fagocitoza si creterea imunogenicitatii.

II. Factori care depind de organism

Chiar daca o molecula ndeplinete cu brio toate cerinele pentru a ti un bun imunogen, capacitatea de a induce un
RI va depinde de o serie de proprieti ale sistemului biologic pe care Ag-ul il ntlnete.

<
1. Varsta si maturitatea funcionala a SI. Vrstele extreme influeneaz desfasurarea RI. La vrste avansate,
predomina o anumita componenta de supresie a sistemului. In perioada neonatala, sistemul imun adaptativ este
incomplet dezvoltat funcional. De acest aspect se tine cont atunci cnd este stabilit orarul administrrii diferitelor
vaccinuri.
2. Condiii fiziologice sau patologice ale organismului
- Sarcina este o situaie fiziologica particulara; meninerea ftului - un organism strin, dar care nu trebuie rejetat - se
realizeaz printr-un proces initiat la nivelul interfeei matemo-fetale, care, in mod remarcabil, va induce instalarea
unei tolerante a crei durata va fi limitata strict la perioada de sarcina.
- Situaii patologice: Imunodeficiente congenitala care afecteaza imunitatea specifica (LyT si/sau LyB), dar si pe
cea nespecifica, sau afecteaza capacitatea de procesare si prezentare a Ag-ului.
Imunodeficiente dobndite, adesea consecina a altor afeciuni, cum ar fi neoplaziile
sau tratamentele imunosupresoare - afectare globala a sistemului imun.

Scanned by
CamScanner
- Gcnotipul individual: influeneaz tipul de RI, gradul (intensitatea) rspunsului si chiar apariia sau nu a
rspunsului.
Controlul genetic al responsivitatii imune este in cea mai mare parte sub influenta unor gene care se gsesc in
cadrul unui grup genic numit complex major de histocompatibilitate - MHC. Experimental s-a demonstrat ca 2
linii diferite de oareci inbred rspundeau foarte diferit fata de un polipeptid imunogen sintetic. Una producea o
cantitate foarte mare de anticorpi, iar cealalta o cantitate foarte mica de anticorpi (Ac). Cnd cele doua linii au fost
ncruciate, generaia FI a demonstrat un nivel intermediar de rspuns. Rspunsul imun este de asemenea influenat
de genele care codeaza specificitatea receptorilor LyB si LyT (daca un individ nu poseda o anumita particulara
clona de limfocite, purtnd exact acel receptor specific pentru antigenul respectiv, RI nu va avea loc). La aceasta se
mai adauga genele care codeaza pentru diferite proteine ale mecanismelor imune reglatoare.
Variabilitatea genetica a tuturor acestor gene afecteaza imunogenicitatea unei anumite macromolecule in diferite
organisme.

III.Condiii care depind de calea de administrare a Ag-ului si doza administrata

Calea de administrare. In general, se afirma ca orice cale de administrare care tinde sa sunteze celulele
prezentatoare de antigen nu este recomandata pentru imunizare.
Imunogenele experimentale sunt, in cele mai multe cazuri, administrate parenteral (para = alaturi, enteric =
intestinal), adica orice alta cale de administrare dect cea orala (per os): i.v., i.d., s.c., i.m., i.p. > cele mai
comune.
Administrarea antigenului pe cale s.c sau i.m. este optima pentru substanele solubile; injectarea i.p. este utilizata
pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene. Calea i.v. este de cele mai multe ori
evitata.
Calea de administrare influeneaz in mod decisiv care organe imune si care populaii celulare vor fi amplificate in
rspuns. Antigenul administrat i.v. va fi transportat intai la splina, in timp ce antigenul administrat s.c. ajunge intai
la ganglionii limfatici proximali. Diferentele dintre celulele limfoide care populeaz aceste organe se vor reflecta in
modalitatea de evoluie a RI.
Cantitatea administrata. Fiecare imunogen experimental prezint o relaie doza-raspuns caracteristica, masurata
prin evaluarea RI la doze variate de Ag (si la diferite cai de administrare). Anumite combinaii ale dozei (optime) si
a unei anumite cai de administrare vor induce un RI maximal la anumite organisme.
O doza insuficienta de antigen nu va putea stimula un RI deoarece nu va putea activa un numr suficient de
limfocite sau pentru ca o astfel de doza va face ca limfocitele sa devin non-responsive. Acest ultim fenomen se
numete toleranta (lipsa a RI, dar caracterizata prin specificitate si memorie -> atribuite Rl).
La polul opus, o doza de antigen excesiv de marc nu va induce, de asemenea, un R! ci toleranta, limfocitele intrnd
intr-o stare ne-responsiva. Astfel, 0,5 mg de polizaharid pneumococic (Ag capsular) nu va induce activarea
limfocitelor de oarece, in timp ce o doza de 1 000 x mai mica (5xl0~* mg) induce un RI umoral.
]n afara de nevoia de a administra o doza de antigen peste prag (doza imunogena), deznodmntul RI este
influenat de numrul de doze administrate. Majoritatea imunogenelor experimentale nu vor induce, dup o prima
doza, un RI puternic. Mai degraba, administrri repetate la intervale de saptamani vor fi necesare pentru
stimularea unui RI puternic. Astfel de administrri ulterioare sunt denumite boosters sau
rapelles. ... . . . . . . . .
Toate aspectele descrise pana acum, care intervin in definirea imunogenicitatn, prezint o importanta
covritoare in construirea vaccinurilor incepand de la substana propriu-zisa care trebuie inoculata, pana Ia
doza de administrare, calea de administrare, schema de administrare etc.
Asocierea cu adjuvanti: Imunogenicitatea unei anumite substane poate fi chiar amplificata cu ajutorul unor
anumii adjuvanti (in latina: adjuvare=a ajuta).
Este importanta distincia intre adjuvant si carrier, deoarece adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate unei
substane ne-imunogene (haptena), ci doar amplifica RI mpotriva unor imunogene.
Adjuvantii sunt adesea utilizai pentru a intensifica RI atunci cnd Ag-ul are o imunogenicitate sczut sau cnd
sunt disponibile doar cantitati sczute de Ag.
Adjuvantii au intrat in practica curenta de peste 70 de ani. Mecanismele lor de aciune includ:
- prelungirea persistentei antigenului;
- amplificarea semnalelor co-stimulatoare;

Scanned by
CamScanner
- inducerea formarii de granuloame;
- stimularea nespecifica a proliferrii limfocitare.
Interesul fata de adjuvanti este din ce in ce mai mare, deoarece multe noi vaccinuri nu poseda o imunogenicitate
suficienta.
Pentru sisteme experimentale care utilizeaz animale de laborator au fost pui la punct mai muli astfel de adjuvanti;
in schimb, pentru uz uman, FDA (Food and Drug Administration) a aprobat pana in prezent doar unul - sulfat
potasic de aluminiu (alum). Acesta creste imunogenicitatea antigenelor facandu-le sa precipite. Atunci cnd este
injectat, antigenul precipitat este eliberat mult mai lent de la locul injectrii, astfel incat timpul efectiv al expunerii
la antigen creste de la cateva zile fara adjuvant la cateva saptamani cu adjuvant. Precipitatul de alum creste, de
asemenea, dimensiunea antigenului, crescnd astfel sansa ca acesta sa fie fagocitat.
In ceea ce privete adjuvantii de uz animal, cel mai utilizat ramane, in continuare, adjuvantul Freund. Adjuvantul
Freund incomplet conine antigenul in soluie apoasa, ulei mineral (ulei de parafina) si un emulgator (lanolina) -
care disperseaz uleiul in mici picaturi ce inconjoara antigenul. Ca urmare, antigenul este eliberat foarte incet de la
locul injeciei.
Adjuvantul Freund complet conine in plus Mycobacterium tuberculosis sau Mycobacterium butiricum omori
prin cldur. Muramil-dipeptidul, un component al peretelui acestor bacterii, activeaza macrofagele, facand
adjuvantul complet mult mai potent dect cel incomplet. Macrofagele activate au o capacitate de fagocitoza mult
mai mare dect cele neactivate, exprima niveluri mai mari de MHC II si de molecule B7 si secreta cantitati mai
mari de citokine cum ar fi IL-1. Att B7, cat si IL-1 sunt foarte importante in funcia de co-stimulare a limfocitelor
T.
Alumul si adjuvantul Freund stimuleaz, de asemenea, o reacie inflamatorie cronica locala, care atrage atat
fagocite, cat si limfocite. Acest infiltrat de celule la locul de injectare duce la formarea unei mase dense de celule,
numita granulom. Deoarece macrofagele din granulom sunt activate, acest mecanism amplifica, de asemenea,
activarea limfocitelor Th.
Datorita efectelor secundare importante, utilizarea adjuvantului Freund complet este permisa doar pentru prima
administrare a antigenului, pentru administrrile ulterioare se va folosi exclusiv adjuvant incomplet. Alte
microorganisme utilizate ca adjuvanti sunt: bacilul Calmete-Guerin (BCG - o forma atenuata de yco acerium),
Corynebacterium parvum, Bordetella pertusis. Despre aceti adjuvanti se presupune ca, in mo simi ar M.
tuberculosis, stimuleaz macrofagele sa preia, sa proceseze si sa prezinte antigenele nmtocielor T si stimuleaz
expresia de molecule co-stimulatorii. t. adjuvant! utilizai sunt endotoxinele bacteriene constnd din
lipopolizaharide (LPS), sau cei care in muramy peptid sintetic (N-acetil muramil - L - alanil - D - isoglutamina =
MDP). La oarece,

Scanned by
CamScanner
 LPS amplifica rspunsurile in anticorpi prin stimularea limfocitelor B, in timp ce constituienti ai peretelui
micobacteriilor stimuleaz macrofagele si limfociteie T.

Epitopi recunoscui de limfocite B versus epitopi recunoscui de limfocite T

Epitopii recunoscui de limfocite B:
1. Capacitatea de a funciona ca un epitop pentru limfociteie B este determinata de natura situsului de legare al Ig-
nelor (Ac-ilor). Legaturile sunt ne-covalente, ca urmare, reacia este reversibila. Cele doua componente trebuie
sa se afle foarte aproape una de cealalta. Marimea epitopului nu poate fi mai mare dect a paratopului.
2. Epitopii pentru limfociteie B de pe proteinele native sunt in general compui din aa hidrofilici de pe suprafaa
proteinei, accesibili din punct de vedere spaial.
3. Epitopii pentru limfociteie B pot fi compui din aa secveniali sau non-secventiali.

4. Epitopii pentru limfociteie B tind sa fie localizai in regiuni flexibile ale imunogenului si au o anumita
mobilitate.
5. Proteinele complexe conin epitopi multipli, dintre care unii sunt imunodominanti.

Epitopi recunoscui de limfociteie T:

! Peptidele antigenice recunoscute de limfociteie T formeaz complexe tri-moleculare cu moleculele
MHCsiTCR. ~
2. Cupa de legare a MHC interactioneaza cu diferite peptide oligomerice care funcioneaz ca epitopi T.
3. Procesarea antigenului este necesara pentru generarea peptidelor care interactioneaza specific cu moleculele
MHC.
4. Epitopii pentru limfociteie T sunt cel mai adesea interni.
5. Epitopii T-dominanti sunt determinai, in parte, de setul de molecule MHC exprimate de un individ.

Scanned by
CamScanner