CURS I.

INTRODUCERE ÎN BIOLOGIA CELULARĂ ȘI

MOLECULARĂ. ORGANIZAREA GENERALĂ A CELULELOR

I.1 Definiţia şi obiectul de studiu al Biologiei celulare şi moleculare

I.2. Repere istorice
I.3. Celula, originea şi evoluţia ei în lumea vie
I. 3.1. Definiţie. Evoluţia celulelor de la procariote la eucariote.
I. 3.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.
I.3.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote
I.3.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote

I.1 Definiţia şi obiectul de studiu al Biologiei celulare şi moleculare

Etimologie: bios gr.= viaţă; logos gr.= vorbire, ştiinţă; cella lat.= cameră, compartiment;
cellula lat.= cămăruţă, diminutiv de la cella.
Biologia celulară este o ramură a ştiinţelor biologice care are ca obiect de studiu celula,
fiind o ştiinţă modernă, într-un progres continuu. Această disciplină s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine
stătătoare în ultimii ani datorită descoperirilor tehnico-ştiinţifice contemporane, dar şi ca urmare a
integrării a două ramuri biologice clasice: citologia şi citofiziologia. Pe lângă cunoaşterea
structurilor celulare intime, la ora actuală, biologia celulară studiază interrelaţiile dintre organitele
celulare, mecanismele de reglare a proceselor metabolice, creşterea, diferenţierea şi moartea
celulară.
Biologia moleculară, o disciplina relativ nouă, are ca obiect de studiu cunoașterea
fenomenelor, mecanismelor (replicare, mutație și expresie a genelor) în cadrul celulei, pe baze
moleculare. Warren Weaver, apoi directorul secției de Științe Naturale a Fundației Rockefeller, a
introdus in anul 1938 termenul „biologie moleculară”.

Page 1 of 52
I.2. Repere istorice
În anul 1665 a fost inventat primul microscop optic, de către savantul englez ROBERT
HOOKE, cu ajutorul căruia a fost studiată o felie subţire dintr-o rădăcină de plută. Concluziile
observațiilor întreprinse (a observat nişte cavităţi mici, pe care le-a denumit celule, dispuse ca într-
un fagure de miere), au fost prezentate în 112 comunicate ştiinţifice la Royal Society of London
(Societatea Regală din Londra). Termenul de celulă provine de la ,,cellula“-diminutivul
substantivului latin cella care semnifică ,,compartiment“ sau ,,căsuţă “.
NEHEMIA GREW (1671) şi MARCELLO MALPIGHI (1675) au denumit celulele
vegetale ca fiind nişte cavităti separate de pereti membranosi.
ANTONIE VAN LEEUWENHOEK, în anul 1674, a perfecţionat microscopul lui R.
HOOKE, ameliorându-i puterea de mărire de circa 300 de ori. Cu ajutorul acestuia a identificat și
alte tipuri de celule libere, de origine animală (denumite microorganisme-de ex. protozoare,
bacterii, hematii nucleate de peşte, spermatozoizi etc).
Savantul CASPAR F. WOLFF (1759) a constatat că embrionul plantei, dar şi cel al
animalului este format din „mici sfere” sau „vezicule”, reprezentând celule.
FELICE FONTANA (1781) a observat în celulele epidermice prezenta unui „corp oviform
(nucleul) prevăzut central, cu o pată (nucleolul).
Multă vreme, informaţiile despre celule au vizat simple observaţii, fără a pătrunde în
structura intimă a acestora.
În anul 1880 G. B. AMICI perfecționează microscopul, prin inventarea obiectivului cu
imersie apocromată prevăzut cu un obiectiv care corectează aberaţiile cromatice ale culorilor: roşu,
galben şi violet. În același an, ERNEST ABBE şi KARL ZEISS, introduc condensatorul şi
obiectivul cu imersie cu ulei de cedru. KARL ZEISS, în anul 1888, a realizat microscopul optic
luminescent (sau fotonic) modern.
Utilizând tehnica microscopiei optice au fost continuate cercetările asupra structurii lumii
vii, de asemenea au fost perfecționate metodele de fixare şi colorare a secţiunilor histologice
examinate la microscop. De ex. în 1831- R. BROWN şi 1840- I.E. PURKINJE au descris un
component intracelular denumit nucleu-în celule vegetale şi animale. În 1832, WAGNER şi în
1836 VALENTIN, descriu un organit celular intranuclear denumit nucleol. Se poate afirma că,
rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale acestor biologi au fost sintetizate de către MATHIAS
SCHLEIDEN (1838) şi THEODOR SCHWANN (1839) într-o teorie denumită Teoria Celulară.

Page 2 of 52
 ALBERT VON KÖLLIKER (1848), denumește conținutul celulei – citoplasmă.
KARL W. VON NÄGELI şi CASPAR CRAMER (1855) definesc noțiunea de membrană
celulară ca fiind „structura de frontieră ce înconjoară protoplastul celulei”.
WALTHER FLEMMING (1882) a descoperit în citoplasma celulei mitocondriile care au
fost descrise ulterior de Robert Altmann (1890), acestea fiind confirmate de Karl Benda (1897) în
spermatozoizi.
Teoria celulară, Teoria evoluției prin selecție naturală (CHARLES DARWIN 1859),
împreună cu Legile transmiterii ereditare a caracterelor ale lui Gregor Mendel (1866) au jucat un
rol esențial în dezvoltarea gândirii științifice și a bilogiei celulare.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au pus bazele citologiei ca ştiinţă (din grecescul
,,citos“-,cămăruţă şi ,,logos“-ştiinţă, vorbire). De asemenea, s-au realizat importante observaţii
despre diviziunea directă- de către REMAK şi diviziunea inirectă-de către FLEMMING în 1880;
formarea şi comportamentul spermatozoizilor în timpul mitozei de către WALDEYER-1890 şi au
fost descrise primele organite celulare (centrul celular, mitocondriile-de VAN BENEDEN,
BOVERI, ALTMAN şi BENDA; aparatul reticular intern (sau ap. GOLGI) - de CAMILLO
GOLGI)) etc. Începând cu secolul al XX-lea, s-au evidențiat progrese în studiul celulei, spre
exemplu: tehnica culturilor de ţesuturi in vitro– HARISON (1909); tehnica culturilor de celule in
vitro- ALEXIS CARREL (1911); microchirurgia- KITE (1911); tehnica difracţiei razelor ,,X“ -
MAX VON LAUE (1912); inventarea microscopului cu contrast de fază-ZERNIKE (1934); T.H.
MONTGOMERY (1904) a definit cromozomul X, heterocromozomii şi autozomii, EDMUND B.
WILSON (1905) identifica cromozomul Y de sex la Drosophila melanogaster sp.; THOMAS
HUNT MORGAN (1910) descoperă, tot la Drosophila, caracterele legate de sex, și introduce
termenii de determinanți sau gene; WILLIAM BATESON (1906) explica fenomenul de
crossingover; ROBERT FEULGEN (1914) a demonstrat localizarea ADN-ului în cromozomi;
JEAN L.A. BRACHET utilizând colorația specifică a demonstrat prezența ARN-ului în celulă;
HENRIC E. CHATTON (1925) a introdus termenii de celule procariote şi celule eucariote.
Concomitent cu dezvoltarea biologiei celulare au apărut şi s-au dezvoltat biochimia şi
biofizica. Astfel, s-au elaborat tehnici noi de fracţionare a celulei prin centrifugare diferenţiată
(BENSLEY şi HOERR, ALBERT CLAUDE- 1934); cromatografie, electroforeză, polarografie,
citofotometrie (THEODOR CASPESSON- 1924), rezonanţă magnetică nucleară, criofracturarea
celulară, rezonanţa electronică de spin, spectro-fluorometria etc.

Page 3 of 52
 În anul 1937 H. BUSCH şi RUSKA au inventat microscopului electronic, iar tehnicile
specifice acestuia au condus la descoperirea unor importante noțiuni, fiind identificate structuri
cu dimensiuni între 10 Å şi 2000 Å în numeroase organite, unele dintre ele deja identificate.
Evoluția tehnico-stiintifică a condus la apariția biologiei moleculare prin care s-au studiat
o serie de macromolecule elementare din celule -acizi nucleici, proteine, enzime. Utilizarea
tehnicilor cristalografice, prin spectrele de difractie a razelor X, au permis identificarea structurii
proteinelor fibrilare (LINUS K. PAULING SI ROBERT COREY, 1951), a moleculei de ADN şi
a mecanismului ei de replicare (JAMES D. WATSON, FRANCIS CRICK şi MAURICE
WILKINS, 1953), a hemoglobinei (MAX PETRUTZ, 1960). MARIANNE GRUNBERG-
MANAGO şi SEVERO OCHOA (1955) au reuşit sinteza de ARN cu ajutorul enzimei ARN-
polimeraza. CHRISTIAN DE DUVE (1957) a descoperit lizozomii, iar în 1966 a confirmat
prezența peroxizomilor în celule. Clonarea a fost realizata pentru prima data pe celulele
embrionare de broască ROBERT BRIGS SI THOMAS KING (1952), iar in anul 1962 s-a efectuat
prima clonare de celule diferentiate la broască. În 1981 s-a obtinut primul şoarece transgenic, în
anul 2000, după zece ani, s-a încheiat cu descifrarea genomului uman.

Studiul celulei – contribuții la nivel national

Întemeietorii Şcolii Româneşti de biologie şi medicină au contribuit, în mod semnificativ,

la cunoaşterea structurilor histologice şi citologice de studiu aprofundat al biologiei celulare şi
moleculare.
Contribuţii importante la afirmarea şi dezvoltarea citologiei, a histologiei, ca ştiinţe, în
România, au fost aduse de N. CREŢULESCU (1900), fondatorul Şcolii medicale româneşti, care
a creat Şcoala de microscopie din Bucureşti, unde au activat şi nume mari ale medicinei românești:
Ludovic F., Polizu G., Obederanu M., Petrini Galatz M. şi mulţi alţii.
În țara noastră, un rol important la dezvoltarea acestei ştiinţe îi este atribuit lui GEORGE
EMIL PALADE (1912-2008), savant american de origine română, laureat al Premiului Nobel în
anul 1974, fiind considerat cel mai mare biolog al secolului XX. Principalele realizări ale
savantului G.E. Palade: a perfecţionat metodologia de preparare a probei biologice, pentru
examinarea în microscopia electronică; a realizat "fixatorul Palade", compus din tetraoxid de
osmiu 1%, în soluţie tampon, cu pH 7; a introdus tehnica de separare a organitelor citoplasmatice,

Page 4 of 52
prin ultracentrifugare, în gradientul de densitate, folosind sucroza; a descris ultrastructura fină a
mitocondriei, a reticulului endoplasmatic rugos şi a ribozomilor (denumiţi şi "granulele sau
corpusculii lui Palade"); a urmărit fazele sintezei proteinelor pe timpul secreţiei celulare (sinteza,
segregarea, transportul vectorial intracanaiicular, concentrarea, depozitarea în citoplasmă şi
secreţia lor); a descoperit celulele fagocite din nefron şi a descris joncţiunile intercelulare; a
descoperit fenomenul de transcitoză, care a fost elucidat ulterior, în colaborare cu soţii Maya şi
Nicolae Simionescu; a creat Şcola Mondială şi Naţională de Biologie Celulară şi Moleculară.

NICOLAE SIMIONESCU (1926-1995), savant român, cu o prestigioasă activitate în

domeniul biologiei normale, patologice şi a sistemului cardiovascular. Prof. Univ. N. Simionescu
a descoperit canalele transendoteliale, elucidând totodată, fenomenul de transcitoză; a descoperit
noi structuri la nivelul endoteliului cardiovascular şi pulmonar; a elucidat principiul transportului
macromoleculelor de feritină, prin veziculele plasmalcmale, în stratul endotelial al vaselor; a pus
bazele biologiei celulare şi moleculare moderne în România, introducând-o ca materie de studiu
în învăţământul universitar biologic, medical şi agricol. Activitatea și preocupările savantului N.
Simionescu au fost continuate de Academician Prof. Univ. Dr. Maya Simionescu, director al
Institutului de Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti.
Au fost aduse importante contribuții la cunoaşterea structurilor citologice şi histologice de
către: şcoala de microscopie de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (care s-a impus
prin studiile lui Nicolae CRETZULESCU (1839), Gh. POLIZU, M. OBEDENARU, Gh.
MARINESCU, V. BABEŞ, şi I. CANTACUZINO; şcoala de Citologie de la Facultatea de Știinţe
Naturale din Bucureşti reprezentată de Dimitrie VOINOV, Th. DORNESCU, iar cea de la Cluj-
Napoca de I. SCRIBAN. Aceşti cercetători s-au remarcat prin descoperiri care au vizat biologia
componentelor celulare intracitoplasmatice.
Primele cursuri şi lucrări practice de Biologie celulară au fost inițiate de M. IONESCU-
VARO în cadrul Facultății de Biologie din Bucureşti care a publicat şi primul manual de profil din
ţară. De asemenea, în anul 1971, I. DICULESCU a publicat prima monografie de Biologie celulară
din literatura română de specialitate. Contribuţii semnificative au fost aduse de către Laboratoarele
de Microscopie electronică şi Biologie celulară de la Universitatea Babeş Bolyiai din Cluj-Napoca,
Institutele I. CANTACUZINO, V. BABEŞ, L. PASTEUR, N. SIMIONESCU, BIOLOGIE Şi
PATOLOGIE CELULARĂ Şi ONCOLOGIC din Bucureşti, Laboratoarele de Biologie celulară,

Page 5 of 52
Histologie şi Morfo-patologie de pe lângă Facultăţile de Medicină a Omului, Farmacie şi Medicină
Veterinară din Iaşi, Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara.

I.3. Celula, originea şi evoluţia ei în lumea vie

I. 3.1. Definiţie. Evoluţia celulelor de la procariote la eucariote.
Celula, primul nivel de organizare al materiei vii, recepţionează, acumulează, prelucrează
şi transmite diferite semnale şi funcţionează după un model cibernetic complex, reprezentat de
codul genetic.
Au fost atribuite o multitudine de definiţii celulei, una dintre ele fiind cea propusă de
DICULESCU (l981): "Celula reprezintă unitatea elementară a lumii vii, cu organizare complexă
şi diversă, dar, cu interdependenţă de dezvoltare, creştere şi reproducere". Celula stă la baza
alcătuirii ţesuturilor, organelor, sistemelor şi a organismului în ansamblu.
Se considera, conform Teoriei endosimbiotice completată în 1966 de Lynn Margulis, că
apariția eucariotelor ar fi fost rezultatul unor simbioze succesive, în care celulele procariote au
fost încorporate şi păstrate într-o celulă anaerobă ancestrală (celulă proto-eucariotă).

I.3.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.

Unitatea structurală, morfologică de nivel celular diferenţiază următoarele categorii
celulare:
l. Micoplasmcle (considerate a fi existat înaintea celulelor procaryote)
2. Procaryotele (în limba greacă: pro=înainte, caryon=nucleu). Acestea au apărut acum
aproximativ 3,5 miliarde de ani si cuprind: bacteriile şi algele verzi-albastre.
3. Celulele eucaryote (în limba greacă eu=adevărat, caryon=nucleu, celule cu nucleu adevarat).
Au apărut acum 1,5 miliarde de ani fiind specifice atât organismelor pluricelulare, cât şi
organismelor unicelulare de tipul protozoarelor, drojdiilor, diatomeelor.
Celulele procariote au dimensiuni de circa 10x mai mici față de celulele eucariote. Nu au
nucleu distinct, citoplasma necompartimentată, nu posedă organite celulare, ci numai ribozomi
liberi, înmultire prin diviziune simplă: amitoză sau diviziune directa, locomoție cu ajutorul
flagelior. Celulele eucariote prezintă membrane ce acoperă suprafata celulară, nucleu distinct,
mărginit de un înveliş nuclear ce contine cromatină, unul sau mai mulți nucleoli şi carioplasmă.
Citoplasma conține o serie de organite, înmulțirea se realizează prin mitoză sau diviziune indirectă.

Page 6 of 52
 1.3.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote
Proprietăţile fizice
"Substanţa vie" din celulă, protoplastul, reprezintă totalitatea constituenţilor vii ai celulei.
Noțiunea a fost introdusă în botanică de către HANSTEIN, în 1880, și este identică, cu noţiunea
de protoplasmă care reprezintă substratul material al fenomenelor vitale. Starea fizică a
protoplasmei este de sistem coloidal care are ca mediu de dispersie apa, un lichid vâscos (creşte
pe măsura îmbătrânirii celulei), transparent şi incolor.

Proprietăţile chimice - moleculare

A. Substanţe anorganice: apă şi săruri minerale
Celula, în funcţie de tip, provenienţă, vârstă, specie, rol etc. conţine în medie 60 - 70 % apă.
În organism apa se găseşte în două compartimente:
a. Apă celulară – care reprezintă aprox. 50% din greutatea corpului
b. Apă extracelulară – care reprezintă aprox. 20% din greutatea organismului. Aceasta
ocupă 2 sectoare:
1. Sectorul intercelular sau interstiţial (15%)
2. Sectorul vascular – plasma sanguină (5%)

Elementele minerale – se găsesc sub 4 forme, dintre care 3 sunt mai importante:
- Elemente de constituţie (bioelemente cu rol plastic) – reprezintă 96,63% din greutatea
corporala şi sunt reprezentate de: oxigen, carbon, azot, hidrogen.
- Elemente majore metalice: calciu, potasiu, sodiu, magneziu.
- Elemente majore nemetalice: fosforul, sulful, clorul.
Elementele minerale:
- iau parte la procesele de tamponare a conţinutului celulelor vii (menţinerea constantă a
pH-ului).
- îndeplinesc rol de catalizare a unor reacţii biochimice.
- participă la o multitudine de procese metabolice şi de stabilizare a structurilor
tridimensionale.

Page 7 of 52
B. Substanţe organice: - care intră în compoziţia celulelor, cele mai importante sunt: glucidele
(glucoza, fructoza, au rol nutritiv şi energetic), acizii nucleici (AND-acidul dezoxiribonucleic
şi ARN -acidul ribonucleic, care au rol în sinteza moleculelor proteice şi în stocarea şi
transmiterea caracterelor ereditare), lipidele - cea mai importantă sursă de energie, rol
plastic şi în transmiterea de informaţii ; proteinele - în celulele animale ocupă al doilea loc,
după apă, și se clasifică în:
- structurale – colagen, elastină, proteine membranare
- de rezervă – feritina care favorizează depunerea fierului în splină
- contractile – actina, miozina
- de transport – hemoglobina
- cu acţiune hormonală şi enzimatică – hormonii hipofizei anterioare etc
- de protecţie – anticorpi, imunoglobuline
Pe langa acesti produsi, in celula coexista: vitamine, enzime, hormoni.

I.3.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote

Forma celulelor şi funcţiile pe care acestea le îndeplinesc sunt în strânsă interdependenţă.
Celulele vertebratelor au dimensiuni microscopice, în organismul uman, dimensiunea celulelor
variaza in raport de tipul celular. Celulele din stratul granular al scoarţei cerebeloase, capul
spermatozoidului si limfocitele sunt celule mici, 5-10 µm. Marea majoritate a celulelor unui
organism (hepatocite, enterocite, celule musculare etc) au dimensiuni medii, cuprinse intre 10-30
µm.
Ovulul, era considerat până mai recent, cea mai mare celulă din organismul uman,
ajungând la 150-250 µm diametru, la ora actuală cea mai mare celulă din organism este telocitul,
(din greaca telo, telos = capăt, distanță + kytos = celulă). Telocitele sunt celule cu corp mic, dar
cu prelungiri extrem de lungi (asemănătoare prelungirilor neuronilor) numite telopode, prezente
în aproape toate organele corpului, în afară de creier. Corpul telocitelor poate fi vizualizat la
microscopul obișnuit, dar telopodele lungi și subțiri pot fi vizualizate doar la microscopul
electronic special. Telocitele au fost descoperite în anul 2005 de Academicianul Laurențiu Mircea
Popescu, împreună cu echipa sa de cercetători de la Institutul Național Victor Babeș.
„E ca şi cum corpul celulei ar fi de dimensiunile unui cap de om şi acel om ar avea mâini
şi picioare care ar putea ieşi din cameră să vadă ce se întâmplă împrejur. Prelungirile acestor

Page 8 of 52
celule imense ca lungime şi foarte subţiri încât nu pot fi văzute cu un microscop obişnuit, oferă şi
preiau informaţii de la distanţă, informaţii pe care le prelucrează. Probabil că aceste celule
vehiculează nişte substanţe al căror transport prin mediul din afara celulelor ar fi altfel fie
imposibil, fie prea lung”. "Dacă vom reuşi să izolăm telocitele, să le multiplicăm, împreună cu
celulele stem le vom putea utiliza eficient pentru tratarea infarctului miocardic", susţinea
academicianul Laurenţiu Popescu.
În cadrul aceluiaşi tip celular, în general, talia şi volumul sunt constante. Dimensiunile
celulelor pot fi modificate de următorii factori:
1. vârsta (celulele îmbătrânite au dimensiuni mai reduse)
2. starea funcţională –aprciată prin cunoaşterea raportului nucleo-plasmatic şi a raportului
metabolismului celular (raportul dintre anabolism şi catabolism).
În ceea ce privește forma celulelor, aceasta este destul de variată datorită funcţiilor şi
raporturilor diferite dintre ele, precum şi caracterelor fizico-chimice în care îşi desfăşoară
activitatea.
La om, numărul de celule la naştere este estimate ca fiind de circa 1012 celule, iar la adult
circa 1015 celule, în aproximativ 200 de tipuri diferite.

Într-un organism pluricelular există:

1. Celulele cu forme schimbătoare –celulele care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu
lichid (spre ex. celulele sanguine). În acest mediu celulele au formă sferică sau ovalară.
2. Celule cu formă fixă –marea majoritate a celulelor dintr-un organism. Forma lor
definitivă variază în funcţie de natura celulelor, a funcţiilor specifice şi a influenţelor mecanice
exercitate de elementele vecine.
A - CELULE SFERICE:
1 - celulă sferică cu nucleu sferic - ovocit;
2 - celulă sferică cu nucleu lenticular - adipocitul fibrocitar (celula grasă fibrocitară);
3 - celulă sferică cu nucleu sferic şi nucleoli - limfocitul mare;
4 - celulă sferică cu nucleul polilobat - polimorfonuclearul neutrofil;
5 - celulă sferică cu nucleul sferic - limfocitul mic;
6 - celulă sferică cu granulaţii şi nucleu bilobat - polimorfonuclearul acidofil;
7 - elemente sferice anucleate (eritrocite).

Page 9 of 52
 B. CELULE POLIEDRICE:
1 - celulă prismatică cu plăcuţă striată - enterocitul;
2 - celulă prismatică cu cili şi celula caliciformă - epiteliul mucoasei respiratorii;
3 - celulă poligonală (ficat) cu 1 sau 2 nuclei - hepatocitul;
4 - celulă poliedrică cu granulaţii specifice - mastocitul;
5 - celulă pavimentoasă cu nucleu turtit - mezoteliul seroaselor;
6 - celulă piramidală cu nucleu sferic, ergastoplasmă şi granulaţii de secreţie - acinul pancreatic;
7 - celulă cubică cu nucleu sferic - epiteliul canaliculelor Boll.
C. CELULE CU RAMIFICAŢII:
1 - celula multiramificată cu nucleu oval şi picior vascular- glia protoplasmatică;
2 - celulă cu ramificaţii, nucleu cu pseudonucleol şi corpi tigroizi - neuronul multipolar stelat
din coarnele anterioare ale măduvei;
3 - celulă multiramificată cu nucleu sferic - microglia.
D. ALTE FORME CELULARE:
1 - sinciţiu - fibra musculara striată;
2 - celulă fusiformă -miocitul neted;
3 - celulă elipsoidală cu nucleu oval - eritrocitul de pasăre.
E. CELULE CU FORME SPECIALE
- (disc biconcav – hematia adultă, piriforme – celula Purkinje din cerebel, umbreliforme şi în
rachetă de tenis de la nivelul uroteliilor, cupă de şampanie – celula caliciformă, în inel cu pecete
- adipocitul).
După funcţiile pe care le îndeplinesc celulele pot fi grupate în:
1. Celule epiteliale, de acoperire sau glandulare - sunt înalte, aproape cilindrice şi au numeroase
mitocondrii, un sistem Golgi foarte dezvoltat, precum şi numeroase granulaţii.
2. Celulele endoteliale sunt turtite şi cu puţine granulaţii.
3. Celulele musculare (contractile) sunt alungite şi conţin numeroase organite contractile, un
număr mare de mitocondrii şi un reticul endoplasmatic cu o dispoziţie particulară.
4. Celule nervoase au numeroase prelungiri (dendrite şi axoni), care asigură transmiterea
excitaţiilor în tot organismul.
5. Celulele glandulare (secretoare) sunt sediul unor sinteze specific intense.

Page 10 of 52
6. Celulele ososase sunt capabile să depună matricea de oseină şi să asigure mineralizarea
acesteia, datorită unui metabolism particular.
7. Celulele sexuale sunt foarte mari, totuşi activitatea lor metabolic este foarte activă. Ovulul,
spre exemplu conţine nutrienţi pentru dezvoltarea embrionului. Când ovulul este fertilizat abia
atunci începe adevărata activitate metabolică, prin diviziunea nucleară şi diviziunea celulară.

Întrebări recapitulative
1. Când și cine a inventat microscopul optic?
2. Care sunt caracteristicile celulelor eucariote?
3. Care sunt proprietățile chimice ale celulelor eucariote?
4. Cine a descoperit telocitele?
5. Cum se clasifică celulele eucariote în funcție de formă?

Page 11 of 52
 CURS II. MATRICEA EXTRACELULARĂ. MEMBRANA CELULARĂ

II.1. Matricea extracelulară. Definiţie, organizare moleculară, rol

II.2. Particularităţile învelişului celular (periferia celulară)
II.2.1. Plasmalema – structură morfologică, moleculară, funcţii, specializări
II.2.2. Glicocalixul - structură morfologică, moleculară, funcţii
II.2.3. Citoscheletul membranar - organizare moleculară, funcţii

II.1. Matricea extracelulară. Definiţie, organizare moleculară, rol

Spațiul extracelular localizat între celulele unui ţesut care conţine o reţea complexă de
macromolecule constituie matricea extracelulară. Aceasta constiuie mediul interstiţial în care
îşi desfăşoară activitatea diferite tipuri de celule. Matricea extracelulară are rol în organizarea
celulelor sub forma de ţesuturi şi în distribuirea acestora în mod specific în diferite organe.
În microscopie optică aceasta apare amorfă, având afinitate pentru anumiți coloranți, precum
(albastru alcian).
Structura moleculară a matricei extracelulare se constituie dintr-o varietate de polizaharide
şi proteine secretate, într-o reţea foarte bine ordonată. În componența matricei extracelulare
întâlnim: colagen, elastină, acid hialuronic, glicoproteine (fibronectina), molecule de adeziune
celulară, proteoglicani, glicozaminoglicani.
Glicozaminoglicanii (condroitin-sulfaţii, keratan-sulfatul, heparan-sulfatul, heparina şi
acidul hialuronic) constituie 10% din masa matricei, denumiți mucopolizaharide acide, sunt
macromolecule poliglucidice liniare, neramificate, formate prin polimerizarea unui diglucid.
O macromoleculă de proteoglican este constituită dintr-un lanţ polipeptidic, de care se
ataşează lanţuri laterale de glicozaminoglicani (keratan-sulfatul şi condroitin-sulfatul).
În matricea extracelulară, proteoglicanii se pot asocia între ei sau se pot ataşa de alte
molecule precum fibronectina, colagenul, elastina, dar mai ales de acidul hialuronic. Cei mai des
întâlniți sunt proteoglicanii din cartilagiile articulare, agrecanul, decorinul, biglicanul şi
fibromodulina. Proteoglicanii şi glicozaminoglicanii se constituie ca un gel puternic hidratat care
umple spaţiile interfibrilare ale matricei extracelulare, la creşterea vâscozităţii matricei

Page 12 of 52
extracelulare, influenţând permeabilitatea şi transportul osmotic prin matricea extracelulară.
Proteoglicanii sunt sintetizaţi de celule, precum: fibroblaste, condroblaste, osteoblaste, celule
sinoviale, fibre musculare netede.
Colagenul este o scleroproteină, iar sub aspect chimic este o glicoproteină și constituie 25-
30% din totalul proteinelor organismului. Se prezintă sub formă de fibre celuleare și membrane
bazale. Poate avea o dispunere laxă (ţesuturile conjunctive), sau densă (ţesutul tendinos, ţesutul
fibros) sau pot fi mineralizate (ţesutul osos, dentină). Colagenul extracelular este de 3 tipuri: tipul
I (oase, dinți, tendoane, piele fiind secretat de fibroblaste și osteoblaste etc), tipul II (cartilajul
hialin – secretat de condroblaste), tipul III (majoritatea interstițiilor organelor – secretat de
fibroblaste, fibre musculare netede din pereții organelor cavitare. Fibrele de colagen prezintă
afinitate pentru coloranți, precum: eozină, albastru de metil.
Fibrele elastice sunt foarte extensibile, cromofobe, prezintă afinitate pentru coloranți,
precum orceina și sunt constituite dintr-o proteină numită elastină. Aceasta este secretată de
celulele fibroblaste şi de fibrele musculare netede.
Dintre proteinele de adeziune ale matricei, de importanță majoră sunt fibronectina
(sintetizată de fibroblaste şi de alte celule de natură conjunctivă, cu rol în adeziunea dintre
plasmalemă şi matricea extracelulară, dar și în menţinerea formei celulare, în procesul de migrare
şi de diferenţiere celulară.), și laminina (glicoproteină a membranelor bazale cu rol de a media
aderenţa dintre suprafaţa celulară şi membrana bazală).
Membrana bazală, greu identificabilă în microscopie optică, este o structură specializată a
matricei extracelulare, situată la baza diferitelor epitelii, pe care le separă de ţesutul conjunctiv
subiacent. În microscopie electronică apare constituită din 3 țesuturi: lamina lucida, lamina densa,
lamina reticularis.
Matricea extracelulară este specializată pentru anumite funcţii, precum: de rezistență
(tendoane) de filtrare (în glomerulii renali), de adeziune (pereţii arteriali), dar intervine și în
controlul mediului în care celulele se dezvoltă, le influenţează dezvoltarea, migrarea, proliferarea,
forma şi funcţiile metabolice.

Page 13 of 52
 II.2. Particularităţile învelişului celular (periferia celulară)
Membrana celulară este o structura vitala pentru oricare celula, împreună cu unele
formaţiuni complexe, între care s-au stabilit relaţii structurale şi funcţionale, separă conţinutul
celular de cel extracelular, formează o structura numita "înveliş celular".

Particularităţile învelişului celular

Periferia sau învelişul celular are în componenţa sa:
a. Plasmalema (membrana plasmatica sau membrană celulară)
b. Glicocalixul
c. Citoscheletul membranar

II.2.1. Plasmalema – structură morfologică, moleculară, funcţii, specializări

a. MEMBRANA PLASMATICĂ - descrisă pentru prima dată de BOWMAN (1840) şi
REMAK (1852). OVERTON a demonstrat permeabilitatea ei selectivă, GORTER şi GRENDEL
(1925) au stabilit natura lipidică a acesteia În anul 1950, utilizând microscopia electronică, s-a
putut vizualiza structura morfologică a membranei celulare ca fiind o structură trilamelară de 75
Å grosime, cu o grosime care variază între 75 - 100Å.
Structura moleculară – lipide, proteine, si o cantitate redusa de glucide. Lipidele se
prezinta sub forma de strat bimolecular, (fosfolipide 70-75%, colesterol 20-25%, glicolipidele 1-
10%). Au dimensiuni mici, mobilitate mare, sunt insolubile în medii apoase si posibilitate de
asociere spontană.

Modelul în mozaic fluid lipo-proteic al plasmalemelor propus 1972 de către S.J.SINGER

şi G.L.NICHOLSON "The fluid mosaic model of the structure of cell membranes" ne indica ca
membranele biologice sunt formate din:

1. Bistratul lipidic sau stratul bimolecular în care fiecare din cele două foiţe cuprinde:
a.grupările polare - hidrofile - îndreptate spre periferia bistratului;
b.grupările nepolare - hidrofobe - orientate către mijlocul bistratului.
2. Proteinele membranare – care se regasesc în pătura lipidică bistratificată: proteine intrinseci
sau integrale - reprezintă 70% din totalul proteinelor membranare și proteine extrinseci sau
periferice (30%), ocupă o parte din grosimea bistratului lipidic (faţa externă sau internă).

Page 14 of 52
Funcţiile plasmalemei
- de frontieră între mediul extra şi intracelular (transferul de substanţe între cele două
compartimente, transferul de informaţii)
Transportul prin membrană se realizează în două moduri:

 transport pasiv, fără consum de energie, în care se disting procese de difuzie simplă și
procese de difuzie facilitată.
 transportul activ se realizează cu consum de energie, împotriva unui gradient de
concentraţie, cu un consum de energie furnizată de metabolismul celular, prin prezenţa unor zone
receptoare membranare.

II.2.2. Glicocalixul - structură morfologică, moleculară, funcţii

b. GLICOCALIXUL - structură glicoproteică localizata la suprafaţa externă a meabranei
plasmatice, reprezinta învelişul glucidic al celulelor, constituit din structuri oligozaharidice
inserate pe lipide sau proteine.

Structura morfologică

În microscopie electronică, glicocalixul se prezinta sub forma de filamente fibrilare, cu

dispozitie radiara, circa 25-50 Ǻ şi o lungime de 0,1-0,5 µm. Acesta este mai gros la suprafata
celulelor epiteliale intestinale, a pancreasului exocrin şi a tubilor renali în zona microvililor şi mai
subtire în jurul celulelor conjunctive, a celulelor sanguine şi a celulelor din glandele endocrine.
Structura moleculară - din punct de vedere chimic, glicocalixul este constituit din glucide
legate fie de lipide sau de proteine.
Rolul glicocalixului – permeabilitate, de protectie, de absorbtie si adezivitate celulara.
Plasmalema vine în raport cu mediul intracelular, iar glicocalixul cu mediul extracelular,
legătura dintre cele două componente fiind foarte strânsă.

II.2.3. Citoscheletul membranar - organizare moleculară, funcţii

c.CITOSCHELETUL MEMBRANAR – este a treia componentă a membranelor
plasmatice cu rol de a menţine, spre exemplu, forma hematiilor de disc biconcav şi de a le asigura
flexibilitatea.

Page 15 of 52
 Învelişul celular prezintă la suprafaţă o serie de diferenţieri, numite joncţiuni celulare,
care au un rol important în realizarea adeziunii intercelulare.
Funcţiile învelişului celular: permeabilitate, barieră fizică, transport activ, endocitoză,
recepţie a informaţiilor, apărare a celulei, adezivitate.

Specializările plasmalemei

Specializarea reprezinta o transformare morfologică complexă care conferă celulei o

funcţie particulară. Diferenţierile suprafeţei celulare sunt de două feluri: tranzitorii și permanente.
Specializările plasmalemei polului apical sunt reprezentate prin: microvilozităţi izolate
sau răspândite uniform pe suprafaţa polului apical (platou striat, marginea în perie); cilii vibratili.
Jonctiunile celulare - descrise pentru prima dată de către George Emil Palade, împreună
cu Marilyn Farquhar şi Steve Wissing (1959) - (structuri specializate care impiedică schimburile
celulare și mediază contactele celulare) sunt: joncţiunile strânse sau etanşe (tight junctions);
joncţiunile cu goluri (gap); desmozomii şi hemidesmozomii; joncţiunile intermediate.
Complementar acestor joncțiuni, mai există complexe joncționale care cuprind joncțiuni etanșe,
cu goluri și dezmozomii care unesc două cellule vecine, sinapsele și discurile intercalare.
1. joncţiunile strânse sau etanşe (tight junctions sau zona occludens): reprezintă regiuni
specializate prin care foițele externe ale celor două plasmaleme stabilesc un contact strâns, care
obturează complet spațiul intercelular.
2. joncţiunile cu goluri (gap), (macule comunicante): apropierea dintre plasmalemele a
două celule vecine care îngustează foarte mult spațiul intercelular. Aceste joncțiuni asigură
schimbul de mesageri chimici sau fizici de la o celulă la alta.
3. desmozomii (macule adherens): reprezintă sistemele de cuplaj cele mai complexe și
puternice, foarte diferentiate și distribuite la interval mai mult sau mai puțin egale în lungul
limitelor celulare. Se întâlnesc sub două forme: dezmozom difuz și macular, acesta din urmă
reprezentând forma cea mai răspândită.
4. hemidesmozomii: diferențieri morfologice care asigură aderența celulelor la membrana
bazală.
5. joncţiunile intermediate (focale): reprezintă zone de atașare celulară în care
plasmalemele a două cellule vecine sunt unite prin septuri care traversează spațiul intercelular.

Page 16 of 52
 Joncțiunile celulare asigură:

- transferul de la o celulă la alta a ionilor și moleculelor organice

- trecerea curentului electric, cazul sinapselor
- transferal de informații intercelulare prin intermediul mesagerilor chimici.

Întrebări recapitulative
1. Care este rolul matricei extracelulare?
2. Din ce este constituit învelișul celular?
3. Care este structura moleculară a membranei plasmatice?
4. Care este rolul glicocalixului?

Page 17 of 52
 CURS III. MOTILITATEA CELULARĂ

III.1. Endocitoza
III.2. Exocitoza
III.3. Transcitoza
III.4. Mişcările de agitare
III.5. Mişcările de locomoţie
III.6. Matricea citoplasmatică (citosolul). Curenţii citoplasmatici
III.7. Citoscheletul
III.7.1. Definiţie şi organizare
III.7.2. Sistemul microtrabecular
III.7.2.1. Filamentele proteice din structura citoscheletului

III.1. Endocitoza
Mişcarea este atributul esenţial al materiei, o parte dintre mișcări se desfasoara la nivel
molecular sau atomic, fiind practic invizibile, dar pot fi identificate prin folosirea izotopilor
radioaotivi. Alte tipuri de mişcare se pot identifica microscopic, la nivel celular. Mișcările sunt
reprezentate prin: mişcările interne ale celulei, mişcarea unor formaţiuni particulare (cili, flageli),
deplasările celulare.
În celulele animale, mişcările interne vizează nucleul, nucleolul, substanţa fundamentală
din citoplasmă, granulele de secreţie, migrarea cromozomilor în mitoză, a mitocondriilor, a
granulelor de secreţie etc. În cazul vertebratelor adulte, majoritatea celulelor se deplasează puţin
sau sunt imobile precum: osteocitele, condrocitele etc. Opus, celulele epiteliale din epiteliile
pluristratificate, se mişcă progresiv din zona de regenerare către zona de descuamare, leucocitele
prezinta o mobilitate foarte mare.
1. Mişcări ale plasmalemei fără deplasare celulară;
2. Mişcări ale plasmalemei care determină deplasarea lor.

I. Endocitoza - reprezinta trsnsportul particulelor solide şi lichide în citoplasmă, prin

invaginarea plasmalemei.

Page 18 of 52
 Rol în diferite procese fiziologice: nutriţia celulei, purificarea mediului extracelular,
procesele de apărare ale organismului etc.
Functie de natura substanţelor înglobate, endocitoza se clasifică în: pinocitoză si
fagocitoză.
A. Pinocitoza (endocitoza în fază fluidă)
Pinocitoza (pinein = a bea) - descrisă în 1929 de biologul H. Lewis WARREN şi constă în
înglobarea de picături microscopice de lichid extracelular care conţin în suspensie particule
coloidale sau macromoleculare. Înglobarea particulelor lichide se poate realiza prin două
mecanisme: pinocitoza fără receptori și pinocitoza cu receptori.
Pinocitoza joacă un rol important în permeabilitatea totală a celulei şi se clasifică, în funcție
de mărimea picăturilor înglobate în: macropinocitoză, micropinocitoză.

Fagocitoza (endocitoză fără fluid)

Fagocitoză (phagein = a mânca) – consta in captarea şi înglobarea de către celulă a unor
particule solide (virusuri, bacterii, resturi celulare, macromolecule alterate).
Studiile de dată recentă relevă faptul că fagocitoza este un fenomen foarte general, fiind
caracteristică unui mare număr de tipuri celulare, acestea fiind reprezentate de: microfage,
macrofage, macrofage fixe
Atât fagocitoza cât şi pinocitoza reprezintă un fenomen activ care necesită un consum mare
de energie.
Fagocitarea bacteriilor de către granulocite presupune următoarele etape:
 Pătrunderea bacteriilor în organism cu declanşarea de anticorpi (opsonine), se fixează
pe suprafaţa acestora.
 Chimiotactismul - migrarea granulocitelor către focarul de infecţie.
 Adezivitatea – receptorii plasmalemei granulocitelor sunt capabili să fixeze cationii
bivalenţi de calciu şi fracţiuni de imunoglobuline prin intermediul cărora bacteriile acoperite de
opsonine sunt fixate de receptorii membranari.
 Faza reologică sau de înglobare a bacteriei constă prin emiterea de pseudopode care
acoperă bacteriile opsonizate: pseudopodele se unesc, fuzionează şi formează vezicule de fagocitoză
sau fagozomi care conţin in interior bacterii.

Page 19 of 52
  Etapa digestivă - unirea lizozomilor primari din citoplasmă cu un bogat conţinut
enzimatic – de tipul hidrolazelor acide cu fagozomii din care rezultă un fagolizozom.
La finalul digestiei, substanţele utile trec în citoplasmă, iar cele nefolositoare sunt eliminate
prin fenomenul de defecaţie celulară.
Prin endocitoză, membrana plasmatică pierde zone mai mult sau mai puţin întinse din
suprafaţa sa deoarece pinozomii şi fagozomii sunt delimitaţi de plasmalemă.

III.2. Exocitoza
Membrana plasmatică intervine şi în procesele de excreţie, adică eliminarea în mediul
extracelular a produşilor elaboraţi de celulă ca: hormoni, enzime, lipoproteine, neurotransmiţă tori,
componente ale glicocalixului, precum şi unii produşi terminali, nefolositori celulei.
Cel mai adesea exocitoza este un fenomen discontinuu, dar în unele situaţii ea poate deveni
continuă.
Prin exocitoză, plasmalema îşi reface pierderile suferite în endocitoză.

III.3. Transcitoza
Reprezintă transportul extracelular de material solubil de la un pol spre polul opus,
traversând întreaga grosime a celulei. Mecanismul de transport cuplează exocitoza cu
endocitoza şi se produce vectorial în zona plasmalemelor lipsită de joncţiuni. Moleculele
înglobate sub formă de vezicule traversează citoplasma fără a lua con tact cu lizozomii.
Este posibil ca veziculele să fuzioneze între ele, formând astfel canale transcelulare .
III.4. Mişcările de agitare
- se identifică în timpul diviziunii mitotice sau la unele celule modificate.

III.5. Mişcările de locomoţie

- sunt mişcările care antrenează deplasarea celulelor și se realizează prin intermediul
membranelor ondulante şi a pseudopodelor.
III.6. Matricea citoplasmatică (citosolul). Curenţii citoplasmatici
Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulară și nucleu, unde
coexistă și își desfășoară activitatea organitele intracitoplasmatice comune (mitocondriiie,
reticulul endoplasmatic, ribozomii, aparatul Golgi, peroxizomii etc.), cât și cele specifice

Page 20 of 52
(centrozomul (centrul celular), cili, flageli, incluziuni ergastice etc) şi unde se petrec toate
procesele metabolismului intermediar.
Citoplasma este alcătuită din: citoplasmă fundamentală (hialoplasmă, citosol) și citoplasmă
diferențiată în organite celulare comune și specifice (granuloplasma).
În citoplasmă se află, în stare coloidală, mai multe substanţe: macromolecule, molecule
mici şi ioni. Citosolul conţine mai conține: proteine, glucide, lipide, electroliţi.
Citoplasma asigură
 vehicularea (intracelulară) internă a biomoleculelor şi ionilor constituenţi;
 desfăşurarea continuă a reacţiilor ana- şi catabolice de la nivelul celular;
 continuitatea interacţiunilor biochimice diverse;
 interacţiile fiziologice dintre diverse formaţiuni intracelulare;
 participarea celulei la schimbul de energie şi informaţie cu mediul extern.

Citoplasma se clasifică în:

- citoplasma organizată (în microscopia optică cu aspect de granule, bastonaşe, vacuole), iar
în microscopia electronică apare în sisteme complexe polimorfe, de membrane sau granule.
Toate aceste formaţiuni, reprezintă organitele citoplasmatice.
- citoplasmă neorganizată (matrixul celulei sau hialoplasma) are asepect omogen, este
elastică şi contractilă fiind situată între organitele citoplasmatice pe care le înglobează.
Citosolul se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizico-chimice: indicele de refracţie
(1,35-1,5), densitate (1-1,04 g/l), pH (7,0), vâscozitate şi elasticitate. Citosolul reprezintă
aproximativ 55 - 57 % din volumul celular, conţinând foarte multe enzime care catalizează,
conducând spre: glicoliza, gluconeogeneza şi biosinteza glucidelor, a acizilor graşi, a
aminoacizilor, a nucleotidelor.

III.7. Citoscheletul
III.7.1. Definiţie şi organizare
Citoscheletul – reprezintă, sub raport ultrastructural, o reţea fibroasă, formată prin
policondensarea proteinelor, fiind așadar alcătuit din proteinele existente în citosol, care au
proprietatea de a forma prin autoasamblare, structuri macromoleculare fibrilare.

Page 21 of 52
 În funcţie de dimensiunea lor, celulele eucariote conţin trei clase majore de fibre
citoscheletale: microtubuli (cu diametrul de 24 nm); filamente intermediare (cu diametrul de 10
nm); microfilamente de actină (cu diametrul de 7 nm).
Prin polimerizare (asamblare) şi depolimerizare (dezasamblare), filamentele de actină şi
microtubulii sunt elementele structurale cele mai dinamice ale citoscheletului.

Citoscheletul este implicat în mobilitatea celulară, modificarea formei, mitoză, transportul

intracelular al macromoleculelor etc.
Mişcarea este proprietatea celulelor, prin care se înţelege nu numai deplasarea celulei în
spaţiu, ci şi mişcările structurilor subcelulare. După moarte celulei, mişcările subcelulare dispar,
dar rămâne, ca fenomen fizic, mişcarea brawniană. Mişcările de la nivel celular sunt reprezentate
de două sisteme mobile de bază: sistemul actină - miozină; sistemul tubulină - dineină.
Unele formaţiuni ale citoscheletului sunt asociate membranelor plasmatice şi pot interveni
în transferul informaţiei de la celulă la celulă. În procesele de carcinogeneză se produce o
modificare a citoscheletului.

III.7.2. Sistemul microtrabecular

Sistemul microtrabecular a fost pusă în evidenţă prin studii electrono-microscopice ale
matricei celulare.
Prezente în matricea citoplasmatică (în hialoplasmă), componentele citoscheletului
formează un suport pentru celulă, asemănător grinzilor de oţel care susţin o construcţie. Totuşi,
spre deosebire de scheletul unei construcţii, citoscheletul este o structură dinamică, în continuă
reorganizare.
Citoscheletul formează, aşadar o reţea de elemente proteice, fibrilare, care formează
sistemul microtrabecular.

III.7.2.1. Filamentele proteice din structura citoscheletului

Filamentele proteice care alcătuiesc structura citoscheletului:
1. - filamentele de actină (FA) - sunt formaţiuni cilindrice, alungite, formate dintr-un lanţ de
monomeri care se succed helicoidal. FA sunt abundente, în special, sub membrana plasmatică și

Page 22 of 52
intervin în creştere, morfogeneză şi în mişcările celulare. Actina a fost izolată pentru prima dată în
1942 din celulele musculare.
2. - filamentele intermediare (FI) - sunt alcătuite dintr-o varietate de proteine fibroase, formează
fibre cu aspect de frânghie au diametrul de 10 nm. FI au rol de susţinere mecanică a celulelor
(epiteliale), care conectate prin desmozomi, formează o reţea continuă prin tot ţesutul. FI intră în
componenţa structurilor prin care se realizează adezivitatea intercelulară şi cea dintre celulă şi
matrice, formând proteinele structurale majore ale pielii şi părului.
3. - microtubulii (Mt). - structuri tubulare, lungi, rectilinii, cavilare, cu lungime variabilă, dar
structură identică, cu diametrul de 20-25 nm, prezenţi în citoplasma celulei, fiind constituiţi dintr-
o singură proteină globulară, numită tubulina. Rolul microtubulilor este de a determina forma
celulei, de a participa la o mare varietate de mişcări celulare (mişcarea cromozomilor în timpul
diviziunii, mişcarea cililor şi flagelilor), transportul în citoplasmă a veziculelor învelite în
membrană, menținerea structuii citoscheletice și de protecție a celulei în lipsă de apă, stau la baza
organizării unor structuri subcelulare (centriolii, fusul mitotic).

Întrebări recapitulative
1. Cum se manifestă motilitatea celulară?
2. Care sunt proprietățile fizico-chimice ale citosolului?
3. Din ce este constituit citoscheletul?

Page 23 of 52
 CURS IV. NUCLEUL – CENTRUL COORDONATOR AL ACTIVITĂŢII
CELULARE

IV.1. Caractere generale – formă, poziţie, număr, dimensiuni, compoziţie chimică, funcții
IV.2. Structura nucleului
IV.2.1. Învelişul nuclear – alcătuire, rol
IV.2.2. Matricea nucleară (carioplasma) – structură, rol
IV.2.3. Nucleolul – ultrastructură, rol
IV.3. Nucleul în interfază şi în timpul diviziunii celulare

IV.1. Caractere generale – formă, poziţie, număr, dimensiuni, compoziţie chimică, funcții

Celula eucariotă (eu=adevărat, carion=nucleu), deci care conține nucleu adevărat, împarte
spaţiul intracelular în două zone distincte: nucleul (conţine genomul şi structurile implicate în
transcripţie) și citoplasma (conţine aparatul de translaţie, organitele şi alte particule).
Nucleul (latină nucleus, elenă karion = miez, sâmbure, esenţă) a fost descris în interfază de
către Robert Brown și Charles F. Brisseau de Mirbel în anul 1831, fiind considerat organitul
indispensabil şi constant al celulelor eucariote. Walther Flemming şi Edouard Strasburger în anul
1882 au descris nucleul în timpul diviziunii celulare, în 1910 Thomas Hunt Morgan a evidențiat rolul
genetic al nucleului, în 1953 James Watson şi Francis Crick au propus structura moleculei de ADN
nuclear, iar în 1965 Jacques Monod, Francis Jacob şi Andre Lwoff au primit premiul Nobel pentru
elucidarea rolului genei la Escherichia coli sp..
Nucleul repezintă unitatea structurală şi funcţională a celulelor eucariote care îndeplineşte
funcţia de centru de comandă şi control al tuturor activităţilor celulare, locul de stocare şi de
transmitere a informației genetice.
Nucleul tuturor celulelor eucariote (excepţia celor nervoase) prezintă două stări
funcţionale: starea metabolică și starea mitotică. Acesta este prezent în toate celulele organismului
uman cu excepția hematiei adulte şi a trombocitelor, acestea fiind incapabile de a sintetiza proteine.
Forma nucleului depinde de: tipul celulei, vârsta şi starea funcţională a acesteia.
Forma nucleului
În general forma nucleului ia forma celulei în care se găseşte.

Page 24 of 52
 1. în celulele izodiametrice şi tinere nucleul este rotund,
2. în celulele anizodiametrice nucleul este oval,
3. în celulele cilindrice sau prismatice este fusiform sau în formă de bastonaş,
4. în celulele endoteliale secretoare sau adipoase este turtit.
5. fome neregulate sau bilobate se întâlnesc în celulele maligne.

Alte forme:
1. nucleu excentric - adipocite.
2. nucleu segmentat - granulocite neutrofile
3. nucleu sferic – în celule sferice (ovocit), cubice (tireocit)
4. nucleu bilobat - granulocite eozinofile
5. nucleu reniform – monocite
6. nucleu ovalar - în celule prismatice ale (epiteliului intestinal, fibre musculare netede)
7. nucleu lenticular - celule endoteliale
8. nucleu poliedric) – hepatocit
Poziţia nucleului în celulă – cel mai adesea este poziționat central, dar, în funcție de
anumiți factori, poziţia sa poate fi modificată: nucleu dispus bazal - în celulele glandulare cu
secreţie exocrină (acumularea de granule de secreţie); nucleu împins la periferia celulei, excentric,
sub formă de disc - în adipocit (acumularea de substanţe de rezervă); nucleul cu poziţie bazală –
în celulele caliciforme ale epiteliului intestinal (celulele care secretă mucus).
În general, celulele din organismul uman sunt mononucleate, dar se mai pot întâlni: celule
anucleate (hematiile adulte), celule binucleate – în cazul celulelor cu activitate metabolică intensă,
(hepatocitele), dar există și celule cu mai mulţi nuclei – multinucleate (celula musculară striată poaţe
conţine sute de nuclei), (sincițiul – care se formează prin fuziunea mai multor celule mononucleate a
căror plasmaleme intercelulare dispar), (plasmodiui –se formează dintr-o celulă mononucleară în care
au loc diviziuni nucleare repetate (cariokineză) neînsoţite însă şi de diviziuni ale citoplasmei
(citodiereză). De asemenea, și în cazuri patologice apar celule multinucleate.
Dimensiunile nucleului – variază de la un tip celular la altul, ținând cont de: vârstă, faza
ciclului celular, activitatea sa funcțională. La specia umană, dimensiunile nucleului variază între:
3-25µ. Spre exemplu, în celulele granulare din scoarţa cerebeloasă diametrul nucleului nu

Page 25 of 52
 depăşeşte 2-3µ, ovulul are un nucleu de 20-25 µ, în megacariocitele bazofile din măduva osoasă
hematogenă nucleii au dimensiuni foarte mari.
Din punct de vedere a compoziției chimice nucleul conține: A.D.N. - 14% , A.R.N. - 12% ,
proteine bazice sau histone - 22,5%, proteine nehistone - 51,5%.
Funcţiile principale ale nucleului sunt:
 de a sintetiza proteine
 morfogeneză şi regenerare
 diviziune celulară
 transmiterea informaţiei genetice.
Între volumul nucleului şi cel al citoplasmei se stabilește un raport, denumit raport
nucleo-citoplasmatic, care e variază între 1:3 până la 1:20. În funcție de acest raport nucleo-
citoplasmatic, poate fi identificată vârsta celulei, dar si diagnosticul de celule tumorale, știut fiind
faptul că în cazul celulelor tinere, volumul nucleului este mai mare faţă de cel al citoplasmei, de
asemenea, celulele tumorale sunt considerate celule foarte tinere, au nuclei cu morfologie variată,
meganuclei.

IV.2. Structura nucleului

4.2.1. Învelişul nuclear – alcătuire, rol
4.2.2. Matricea nucleară (carioplasma) – structură, rol
4.2.3. Nucleolul – ultrastructură, rol

Microscopia optică cât şi cea electronică arată că nucleul este alcătuit din: învelişul
nuclear, matricea nucleară (carioplasma), nucleolul. În cazul celulelor vii, eucariote, se
evidențiază mișcări de deplasare ale nucleului în celulă datorate curenților citoplasmatici sau
membranelor ondulante, mișcări de rotație, funcție de mișcările citoplasmei, mișcări de expulzare
din celulă (nuclei degenerați). Comparativ cu citoplasma, din punct de vedere a proprietăților
fizico-chimice, nucleul este mai dens decat citoplasma, dar cu o vâscozitate mai redusă și un pH
de 7.6.
Învelişul nuclear – este o structură lipoproteică complexă, cu rol de a separa conţinutul nuclear
de citoplasmă în interfază, dar și de a asigura schimburile dintre cele două structuri. În anul 1876
HERTWIG a descris, pe secţiunile transversale făcute prin structurile acromatice ale membranelor
nucleare, unele întreruperi fine, relatând că ele ar reprezinta ca fiind pori. Mai târziu, în anul 1882

Page 26 of 52
FLEMMING relatează că membrana nucleară se găseşte sub-forma unor "straturi exterioare acromatice"
iar în interior "straturi întrerupte de cromatină periferică".

Învelişul nuclear, a cărui grosime variază între 25-30 nm este constituit din următoarele
componente:
a. membrană externă
b. membrană internă
c. cisternă perinucleară
d. porii nucleari.
Membranele nucleare (externă şi internă), în microscopie electronică, apar sub forma a
două foiţe subțiri, cu o grosime de 5-7,5 nm şi separate de un spaţiu perinuclear (cisterna
perinucleară care comunică cu reticulul endoplsmatic rugos). Spaţiul perinuclear conține:
proteine, enzime, calciu. În locurile unde foiţa internă continuă cu cea externă se formează porii
nucleari. Membranele nucleare au o componentă lipidică relativ scăzută (30%), aprox. 60-80 %
din lipide sunt fosfolipide, modelul lipidic seamănă cu cel al membranelor reticului endoplasmatic,
proteinele reprezintă cca. 70 % din masa membranei nucleare.
Porii nucleari reprezintă 10% din învelişul nuclear, numărul acestora este proporţional cu
activitatea celulei. Complexul porului se compune din porul propriu-zis, de formă octogonală,
înconjurat de un inel (annulus) format din opt granule proteice. În centrul porului nuclear apare un
canal „apos” prin care moleculele solubile pot circula în ambele sensuri.

Porii nucleari joacă rol în: permeabilitate (proteinele nucleare care sunt sintetizate în
citoplasmă - histone şi nehistone-ajung în nucleu prin pori), în reglarea transferului de informaţii
(ARN-ul mesager sintetizat în nucleu, trece prin pori în citoplasmă), în geneza unor organite
celulare (prin înmugurirea membranei externe a învelişului nuclear se pot forma elementele
membranare ale reticululul endoplasmatic sau complexului Golgi).

Rolul învelişului nuclear: de frontieră între citoplasmă şi conţinutul nuclear, în reglarea

transferului de informaţii, în schimburile nucleo-plasmatice, rolul porilor în permeabilitate, în
geneza unor organite celulare.

Page 27 of 52
 IV.2.2. Matricea nucleară (carioplasma) – structură, rol
Această componentă nucleară de natură proteică, evidențiată în anul 1987 de către Peter
Lawrence, (în urma tratării nucleilor cu nucleaze, detergenți și săruri) conține nucleolul şi
cromatina nucleară, reprezentată prin eucromatină şi heterocromatină.
Biochimic, conține cca. 10% din totalul proteinelor nucleare, 30% din ARN-ul nuclear, 1-
3% din ADN-ul total şi 3% din fosfolipidele nucleare.
În microscopie electronica, matricea nucleară se prezintă sub formă de particule (granule
matriceale cu diametrul de 15-20 nm) pe aria nucleului şi pachete dense de fibrile (cu diametrul
de cca. 5 nm), numite fibrile matriceale. Această rețea matriceală se află în relații de continuitate
cu lamina densa interna şi cu complexul porului aflate pe fața nucleară a membranei interne a
învelişului nuclear.
Rolul: menţine forma nucleului şi stabilitatea sa în interfază, modulează fluiditatea
membranei nucleare, poate modifica structura cromatinei, fenomen important pentru realizarea
replicării ADN, transcripţiei ARN (activarea sau inactivarea genelor). În diviziunea mitotică 95%
din proteinele matricei nucleare sunt distribuite în citoplasmă.

IV.2.3. Nucleolul – ultrastructură, rol

Nucleolii reprezintă organite nucleare corpusculare responsabile de biogeneza acizilor
ribonucleici ribozomali, fiind sediul unui important trafic molecular intracelular, de transcripție a
ARNr, şi de asamblare a subunităților ribozomale, se găsesc în toate celulele eucariote, cu excepția
celulelor embrionare, şi numai în interfază. Dimensiunile nucleolilor variază în funcţie de tipul
celular. Diametrul lor variază între 1 şi 2 microni. În celulele în care au loc intense procese de
sinteză proteică, ca de exemplu în celulele embrionare pe cale de diferenţiere, celulele nervoase
etc., dimensiunile lor sunt mari. Numărul nucleolilor - nucleii celulelor conţin câte un nucleol
pentru fiecare set cromozoml. De exemplu nucleii celulelor somatice, care au un echipament
cromozomial diploid, vor avea doi nucleoli, celulele hepatice binucleate deci tetraploide, conţin
patru nucleoli. Forma nucleolilor, în general, este rotundă – ovalară, iar pe măsură ce celula
îmbătrâneşte capătă un contur neregulat. Nucleolii ocupă poziţii foarte diferite: centrală,
paracentrală sau pot stabili raporturi de contiguitate cu învelişul nuclear.

Page 28 of 52
 În microscopia cu contrast de fază, nucleolul este un corpuscul foerte refrigent cu un
contur neregulat şi conţinut heterogen. Impregnarea argenică pune în evidenţă 2 componente în
structura nucleolului: cromatina perinucleară, pars amorfa (corpul nucleolar)
În microscopia electronică, se identifică 3 zone ale nucleolului: zona granulară – particule
de 15-20 nm diametru, reprezentând precursorii ribozomilor; zona fibrilară – fibre de AND, pe
care se sintetizează ARN ribosomal; zona amorfă-suc nuclear care umple spaţiul dintre zone.
În raport de structură, nucleolii se clasifică astfel (H.BUSCH de la Universitatea Baylor
din Huston, 1970): nucleolii reticulaţi; nucleolii compacţi; nucleolii inelari.
Structura biochimică a nucleolilor: ADN - 3%; ARN - 7%; proteine - 90%, în cantităţi
mici se mai gasesc: lipide, magneziu, calciu, zinc etc.
Nucleolul reprezintă cca. 3% din volumul nucleului, în cazul celulelor cu activitate mai
intensă în sinteza de proteine, procentul este mai mare. Acest raport nucleol-nucleu reprezintă un
criteriu important în identificarea vârstei celulei şi în confirmarea stării de malignitate. Celulele
tinere conțin un nucleul mare, eucromatic, cu 1-2 nucleoli mari şi citoplasmă redusă, ușor bazofilă,
în cazul celulelor adulte, nucleul se reduce, cu nucleoli mici și citoplasmă abundentă. Doar în
anumite situații, în stări patologice (celule maligne), nucleolii sunt mari, hipertrofiaţi, hipertrofia
nucleului fiind proporţională cu gradul de malignitate al tumorii.
Biogeneza nucleolilor. Nucleolul este vizibil în interfază, dispare în profază şi reapare în
telofază. Ipotezele cu privire la biogeneza nucleolului: ipoteza continuității – nucleolul ar exista și
în timpul mitozei, sub formă de granule, care atașate de cromozomi se distribuie celulelor fiice;
ipoteza formării de novo - materialul nucleolar se dezintegrează în timpul mitozei, nefiind prezent
în noii nucleoli. În completarea acestor ipoteze clasice, ipoteza actuală susține că ADNr este
necesar să se transmită de la o generație celulară la alta, dar restul componentelor moleculare
(fibrilară, granulară, amorfă) nu necesită transmiterea, întrucât oricând pot fi sintetizate pe baza
informației conținute în ADN, în faza G1 a ciclului celular.
Rolul nucleolilor: în sinteza ARNr; în biogeneza ribozomilor, de transfer spre citoplsmă
ARN-ului şi ADN-ului, rol în pregătirea mitozei.

Page 29 of 52
IV.3. Nucleul în interfază şi în timpul diviziunii celulare
Dintre toate procesele care permit existența și perpetuarea vieții, poate cel mai important,
este reprezentat de capacitatea celulelor de a dubla cu exactitate și apoi de a-și separa fidel
cromozomii la fiecare diviziune celulară.
Studiul ciclului celular este de o imprtanță majoră în biologia celulară și moleculară, de
asemenea are rol important în prevenirea și tratamentul cancerelor, boală provocată de perturbarea
capacității celulei de a-și regla propria diviziune.
Ciclul celular – se derulează printr-o succesiune ordonată de etape și reprezintă totalitatea
evenimentelor biochimice morfologice şi funcționale care se desfășoară în viaţa unei celule, din
momentul formării şi până la sfârşitul diviziunii sale. Ciclul celular se desfășoară, în condiții
normale fără întreruperi, dar dacă asupra celulei intervin diferiți agenți genotoxici, ciclul celular
poate fi oprit temporar sau definitiv. În acest caz, perioadele de întreruperi permit celulei să-și
repare defectele survenite înainte de a progresa în etapa următoare. În anumite condiții, de
deteriorare prea severe și ireparabile, celula trece în apoptoză. Parcurgerea etapelor ciclului celular
este controlată de mecanisme reglatoare la nivel molceular, denumite puncte de control care pot
fi: puncte de restricție sau puncte start, în etapa următoare.
Ciclul celular cuprinde două mari perioade: interfaza și diviziunea.
Interfaza sau perioada metabolică a celulei– reprezintă perioada cuprinsă între două
diviziuni succesive, în care se desfăşoară toate activităţile specifice unei celule. Cel mai important
moment al interfazei este reprezentat de sinteza de ADN (replicare, prin care se dublează cantitatea
de material genetic) care se desfășoară într-o perioadă limitată a interfazei, denumită faza S (de
sinteză). Durata interfazei este cea mai mare din întreg ciclul celular.
Biochimic, în interfază, se desfășoară o intensă activitate metabolică, reprezentată prin
autoreplicarea și transcripția genomului, biosinteze proteice etc., reacții care permit celulei să se
pregătească de multiplicare.
Interfaza poate fi subdivizată în 3 etape succesive:
a. Faza G1 (presintetică) –sunt sintetizate intens substanţe (ARN şi proteine) necesare creşterii
şi funcţionării celulei, durează cca. 10 h, 2C molecule de ADN sub forma a 2n (46) cromozomi
despiralizaţi, monocromatidieni. Dacă există variații de durată a acestei etape, acestea conduc
la variații de durată a fazelor următoare.

Page 30 of 52
b. Faza S (de sinteză) – se caracterizează prin sinteză de ADN şi sinteză de histone când se
produce o duplicare a cantităţii de material genetic (4C), condiţie obligatorie pentru
desfăşurarea diviziunii celulare. Numărul de cromozomi rămâne 46, dar fiecare cromozom va
fi bicromatidian, durează 9 h.
c. Faza G2 (postsintetică sau premitotică) – se caracterizează prin sinteza unor protein specifice
şi a unor mici cantităţi de ADN. Fiecare cromozom este bicromatidian (4C), dar despiralizat,
durează 4 h.

Organismele eucariote posedă informația genetică în cromozomi care sunt încorporați în

nucleul celular.
Cromatidele, în nucleul interfazic sunt în marea lor majoritate despiralate, astfel încât
apar ca o reţea de cromoneme şi cromocentre, părţile rămase spiralate din cromozomi. Cromatina
nucleară se asamblează şi se organizează formând structuri condensate caracteristice
cromozomilor, acestea fiind de fapt două forme ale aceluiaşi component: ADN şi histone.
Aspectul nucleului se schimbă în timpul diviziunii celulare, apărând sub forma unor
fragmente de cromatină - cromozomii, care după replicare (reduplicare), în interfaza ce separă
ciclurile mitotice, se reunesc formând câte un nou nucleu. În microscopie electronică, nucleul
interfazic se prezintă astfel: la exterior, membrana nucleară îl delimitează de citoplasmă, iar la
interior, în mediul optic omogen - sucul nuclear (nucleoplasma) - se disting mai multe mase dense,
puternic refringente şi anume, nucleolii şi o reţea de cromatină, fragmente sau granule.
În interfaza, cromatina este forma relaxată (dispersată în sucul nuclear), cromozomii fiind
practic invizibili în microscopie optică, ea are la bză nucleozomii, fiecare fiind constituit dintr-un
complex de 8 molecule de histone, înconjurat de un segment de ADN format din 147 pb. În celulele
umane există cca. 3x107 nucleozomi. Începând cu a 10-90 pb de ADN un nucleozom se leagă de
cel următor, fiecare regiune de legare fiind reprezentată de o singură moleculă de histonă H1.
Nucleozomii sunt legați în structuri compacte, spiralizate, cu diametrul de 250-300 Å, numite fibre
groase care conțin cca. 45.000 pb. Fibrele, urmare a studiilor fizico-chimice, se compun dintr-o
împachetare continuă a nucleozomilor pentru a forma un solenoid. Fiecare solenoid este un helix
de 6 până la 9 nucleozomi care conțin cca. 1.200 pb de ADN, structură în care gradul de
împachetare creşte foarte mult pentru a se realiza starea de condensare a cromozomilor din
metafază.

Page 31 of 52
 În cursul divitiunii, toată suprafaţa cromatică se concentrează în cromozomi (care se
constituie în timpul diviziunii celulare). Cromatina conține ADN, ARN, proteine nehistonice și
histonice, astfel încât, din punct de vedere chimic, poate fi considerată o nuleoproteină.
În interfază cromatina se prezintă sub două forme: eucromatina (activă, permisivă), care
este o reţea fin granulată sau filamente fine slab colorate, activă metabolic, deținând gene
responsabile de transcripția ARN și heterocromatina (constitutivă, facultativă – autosomală,
gonozomală – corpuscul Barr, cromatina x, cromatina y), care se colorează intens, este
condensată, având adesori aspect de corpusculi-cromocentri, este inactivă metabolic.
Cromatina poate fi evidențiată prin colorații bazice, precum: hematoxilină, albastru de
trypan).

Diviziunea celulară – sau faza M (mitotică) este alcătuită dintr-o serie de procese
secvenţiale prin care materialul genetic (ADN) replicat în interfază se distribuie egal şi total
(segregare cromatidiană) formând 2 nuclei distincţi, iar celula se împarte în două celule fiice
(citokineză) identice genetic cu celula din care provin.
Faza M – corespunde mitozei şi durează 1 h, debutează cu diviziunea nucleului şi se
termină cu diviziunea citoplasmei. Materialul genetic dublat în interfază segregă, în sensul că se
distribuie în mod egal şi total celulelor fiice care vor fi identice cu celula mamă.
În timpul diviziunii celulare, la sfârşitul profazei, învelişul nuclear se dezintegrază, iar
conţinutul nucleului se amestecă cu cel al citoplasmei. Învelişul nuclear se reface în celulele fiice,
în perioada telofazei. Fazele diviziunii celulare sunt: profaza, prometafaza, metafaza, anafaza,
telofaza.
1. Profaza (lb.gr. pro=înainte, phasis=fază), durează 25-30 min, se individualizează prin:
membrana nucleară se dezintegrează, filamentele de cromatină se condensează, se îngroașă,
cromozomii se delimitează tot mai clar, conțin 2 molecule de AND, nucleolii devin din ce în ce
mai puțin vizibili, centriolii în citoplasmă se îndepărtează unul de celălalt.
2. Prometafaza, este o etapă intermediara între profază și metafază, se individualizează prin:
membrane nucleară și nucleoli dispar complet, cromozomii sunt bine individualizați, constituiți
din două cromatide surori unite prin centromer, la nivelul cărorar se atașează structuri proteice
reprezentate prin kinetocori, cu ajutorul cărora cromozomii se vor atașa de filamentele fusului de
diviziune și se vor deplasa în zona ecuatorială.

Page 32 of 52
 3. Metafaza (lb.gr. meta= în mijloc), se individualizează prin: cromozomii se îngroașă, se
scurtează și sunt dispuși la ecuatorul celulei, formând placa metafazică. Datorită acestor
caracteristici ei pot fi vizualuzați la microscop și pot fi descriși ca: număr, formă, dimensiuni etc).
4. Anafaza (lb.gr. anna= în urma), se individualizează prin: migrarea cromatidelor, separate
prin clivarea centromerului, spre polii fusului de diviziune, kinetocorii se desagregă.
5. Telofaza (lb.gr. telos= sfârșit), se individualizează prin faptul că cromozomii suferă
procese inverse celor din profază: se despiralizează, apar nucleolii și învelișul nuclear.
Diviziunea mitotică se finalizează cu diviziunea citoplasmei, și formarea celor două celule
fiice care conțin material genetic identic cu cel al celulei mamă.
În anul 1848 Wilhem Hoffmeister descrie pentru prima data cromozomii, în lumea
vegetală, iar în 1882 Walther Flemming a observat că în timpul diviziunii celulare cromatina se
condensează sub formă de bastonaşe, care clivează ulterior, în sens longitudinal. Mai târziu, în
anul 1888, Heinrich Wilhelm von Waldeyer-Hartz este cel care denumește cromozomii, dar rolul
esential al acestora, în transmiterea caracterelor ereditare, cât și structura moleculei de AND, au
fost demonstrate în secolul XX (1910, Thomas Hunt Morgan; 1953, James Watson şi Francis
Crick).
Cromozomii (greacă chromo - „culoare” și soma - „corp” = corpusculi colorați) deținătorii
informației genetice, au rol în stocarea, transmiterea și exprimarea informației genetice. Dacă în
interfază cromozomii nu sunt vizibili în microscopie optică, în debutul diviziunii celulare, aceștia
apar sub formă unor filamente subțiri, în metafază acestea se îngroașă, se spiralează, formând două
cromatide. Acestea devin mai condensate datorită filamentelor nucleoproteice spiralate, numite
cromoneme. Cele două cromatide surori sunt unite prin intermediul centromerului, care conține
doi kinetocori, cu care cromozomii se atașează de filamentele fusului de diviziune. Capătul
cromatidei poartă denumirea de telomer, care conferă individualitate cromozomilor. Studiile de
data recentă reliefează faptul că scurtarea telomerelor poate fi un indicator al procesului de
îmătrânire. Se pare că în celulele canceroase, telomerele se alungesc, se activează o enzimă, numită
telomerază, care adaugă o cantitate de ADN la telomer cu fiecare diviziune, cee ce explică mitozele
succesive, necontrolate. Cromozomii se pot clasifica după mai multe criterii, precum: poziția
centromerului, lungime, modalitate de bandare.
Numărul cromozomilor este identic în cadrul aceleeași specii, dar diferă de la o specie la
alta, la om se identifică 46 de cromozomi, constituiți în 23 de prechi. Reprezentarea diagramatică

Page 33 of 52
a acestor cromozomi constituie cariotipul uman normal, care reprezintă totalitatea caracterelor
morfologice dintr-un set cromozomal, caracteristic pentru fiecare specie în parte. Apariția unor
mutații, de număr sau de structură a cromozomilor, conduce la depistarea unor boli ereditare sau
dobândite.

Întrebări recapitulative
1. Care este structura nucleului?
2. Care este poziția nucleului în celulă?
3. Care sunt etapele interfazei?
4. În care fază are loc replicarea ADN-ului?
5. Cum caracterizați fazele diviziunii mitotice?

Page 34 of 52
 CURS V. ORGANITELE SINTEZEI ŞI SECREŢIEI CELULARE

V.1. Ribozomii
V.1.1.Definiție. Structura morfologică și moleculară
V.1.2.Localizare, număr și origine
V.1.3. Funcțiile ribozomilor
V.2 Reticul endoplasmatic
V.2.1. Definiție.Structura şi ultrastructura
V.2.2. Funcţiile reticulului endoplasmic
V.2.3. Consideraţii asupra biogenezei membranelor
V.3. Aparatul Golgi
V.5.1. Definiție. Structură și ultrastructură
V.5.2. Funcţiile aparatului Golgi

V.1.1.Definiție. Structura morfologică și moleculară

Ribozomii (gr.ribos=granulă, riboproteine, soma=corp-corpi granuloşi, corpi purtători de
riboproteine) sunt organite intracitoplasmatice, submicroscopice, corpusculare, nedelimitate de
membrane, formate din ribonucleoproteine (ARN şi proteine) cu rol în procesele de sinteză a
proteinelor. Ribozomii sunt prezenţi în citoplasma tuturor celulelor, fiind responsabili pentru
aspectul granular al citoplasmei celulelor, cu excepţia eritrocitelor și pot fi de două tipuri: ribozomi
liberi în citoplasmă – izolați sau grupați în poliribozomi și ribozomi atașati de membranele
reticulului endoplasmatic și de fața citoplasmatică a învelișului nuclear.
Diametrul variază între 15-30 nm, au fost descoperiţi de George Emil Palade în anul 1953,
la microscopul electronic, fiind denumiți și corpusculii (granulele lui Palade în anul 1961).
Ribozomii sunt alcătuiţi din 2 subunităţi: o subunitate mare și o subunitate mica, care diferă
prin constanta de sedimentare, numărul de molecule de ARN și proteine. Subunitatea mare conține
3 molecule de ARNr și 49 de proteine – constanta de sedimentare 60S, iar subunitatea mica conține
1 moleculă de ARNr și 33 proteine, constanta de sedimenatre 40S. Aceste două subunități se
prezintă, la nivelul citoplasmei fie disociat, fie ansamblat, cel mai adesea.

Page 35 of 52
 Ribozomii pot fi observați doar în microscopie electronică, datorită dimensiunilor foarte
reduse, se prezintă sub formă de granule ovalare sau elipsoidale nedelimitate de endomembrane.
Structura chimică a ribozomilor: ARN, din care 75-80% este ARNr (ribozomal), 5-10%
ARNm (mesager), iar restul este ARNt (de transport), proteine ribozomale.

V.1.2.Localizare, număr și origine

Localizarea ribozomilor: liberi - se găsesc cel mai frecvent grupaţi de-a lungul unei
molecule de ARNm, formând poliribozomi = polizomi sau ataşaţi reticulului endoplasmic – tot
sub formă de polizomi. Ribozomii liberi se găsesc în citoplasmă (citosol), pot fi singuri sau grupaţi
sub formă de polizomi, fiind mai numeroşi în celulele implicate în sinteza proteinelor proprii –
solubile în citoplasmă sau care formează structuri citoplasmatice importante.
Numărul ribozomilor: este în funcție de tipul de celulă, de vârstă, de activitate
funcțională, fiind mai mare (cca. 5 milioane) în celulele glandulare, implicate în sinteza unor
produşi proteici. Diametrul ribozomilor este relativ constant, de 20-30 nm la eucariote.
Numărul ribozomilor este în funcţie de tipul celular (cel. secretorii au un nr. mare de
ribozomi) și de starea funcţională a celulei (cel. secretorie din glanda mamară în perioada de
lactaţie are un nr. mai mare de ribozomi decât cea aflată în repaos).
Originea ribozomilor - în nucleol la nivelul unui ADN extracromozomial, care face parte
în mod normal din structura nucleolului care a fost transcris pe genele unor anumiți cromozomi,
(organizatori nucleolari), iar pe el va avea loc transcrierea moleculelor de ARNr, care prin asociere
cu anumite proteine din citoplasmă vor forma precursorii ribozomali sau particulele ribozomale
proteice. Acestea trec în citoplasmă, prin intermediul porilor nucleari, unde se identificată ca
subunități ribozomale neasamblate. Asamblarea are loc în atunci când devin funcționali în procesul
sintezei de proteine. Existența ribozomilor este relativ scurtă, întrucât la sfârșitul procesului de
sinteză proteică cele două subunități ribozomale se separă în citoplasmă, unde sunt metabolizate
şi dispar.

V.1.3. Funcțiile ribozomilor

Ribozomii participă la sinteza de proteine în celule. Aceștia, împreună cu ARNr alături de
ARNm, ARNt şi o serie de proteine, realizează traducerea codului genetic pentru asamblarea
aminoacizilor în lanţuri polipeptidice, pe care le eliberează în matricea citoplasmatică.

Page 36 of 52
Poliribozomii ataşaţi reticulului endoplasmatic sintetizează proteine destinate compartimentului
extracelular, numite proteine „de export”, precum enzimele din lizozomi sau proteinele din
structura citomembranelor. Proteinele sintetizate de poliribozomii liberi sunt eliberate direct în
matricea citoplasmatică.

V.2 Reticul endoplasmatic

V.2.1.Definiție. Structura şi ultrastructura
Reticulul endoplasmic (RE) (lat. reticullum =reţea mica) - organit delimitat de
endomembrane, structurat sub forma unor cisterne şi/sau tubuli, cu numeroase anastomoze, a căror
faţă citoplasmatică prezintă, sau nu, rugozităţi şi a cărui funcţie de bază este aceea de a produce
molecule şi macromolecule esenţiale organizării şi funcţionării celulelor.
Organitul a fot evidenţiat de Claude şi Fullaman (1954), iar Palade şi Porter – au evidenţiat
în celulele mamiferelor, plantelor şi la unele bacterii prezenţa unei reţele de canalicule mai mult
sau mai puţin dezvoltate în raport cu gradul de diferenţiere şi activitate celulară (1954).
Denumirea de reticul endoplasmic are la bază caracteristicile morfologice evidenţiate de
citologi: aspectul de reţea (reticul) și ocalizarea preferenţială în profunzimea citoplasmei (în
endoplasmă) şi nu în ectoplasmă, către periferia celulelor.
Stuctură morfologică și ultrastructură: este constituit din cavități polimorfe, cu diametrul
de circa 250-3.000 Å, aspect de tubuli, vezicule sau cisterne.
Din punct de vedere ultrastructural, se disting 2 tipuri – Reticul endoplasmatic neted și
reticul endoplasmatic rugos. Spatiul din interiorul membranelor este denumit lumen - (diametru)
de 30-60 nm - este continuu între cisterne și tubuli, iar la nivelul cisternelor se realizează
anastomoze și cu anvelopa nucleară.
Zonele structurate sub forma de cisterne prezintă ribosomi atașați pe fața citoplasmatică a
membranei organitului, care dau aspectul rugos acestor - reticul endoplasmic rugos (RER). Zonele
structurate sub formă de tubuli, care sunt ca nişte prelungiri ale cisternelor RER, nu prezintă
rugozităţi - reticul endoplasmic neted (REN).
Compoziția chimică. conține - apă, substanţe minerale şi substanţe organice, în special
lipidele şi proteinele.

Page 37 of 52
 Originea RE: una din ipoteze cu privire la originea organitului indică că acesta provine din
componenţii tubulari sau vacuolari ai citoplasmei, o altă ipoteză susține originea în membrana
celulară, sau organitul ar fi considerat un sistem autonom, capabil să se reproducă în timpul
diviziunii celulare.
Reticulul endoplasmatic neted (agranular) – fără ribozomi atașați pe fața externă a
membrane, fiind constituit din tubuli în celulele care sintetizează şi depozitează lipide şi în celule
ce elaborează hormoni steroizi (adipocite, hepatocite, celule pigmentare, celule musculare striate,
celule leydig).

Reticulul endoplasmatic granular (rugos), prezintă pe fața externă a membranei ribozomi

atașați, sub formă de politibozomi, a fost observat la microscopul optic de catre Solger în 1897, pe
care l-a denumit ergastoplasmă. În funcție de tipul celular, REr are următoarele denumiri: în
neuroni, prin coloraţia Nissl, au fost descrise structuri granulare bazofile - corpi Nissl (corpi
tigroizi); în hepatocite a fost descris ca o structuă bazofilă cu aspec reticulo-granular - corpusculi
Berg; în celulele acinare pancreatice, prezenţa RE se evidenţiază în coloraţia hemalaun-eozină ca
o zonă puternic bazofilă în treimea bazală a celulei, având uneori capacitatea de a estompa desenul
nucleului; - ergastoplasmă. Este bine evidențiat în celulele care secretă proteine de export
(neuroni, fibroblaste, celule glandulare, celule caliciforme).

V.2.2. Funcţiile reticulului endoplasmic: asigură schimburi permanente de substanţe între celule
şi mediul extracelular, fiind considerat un adevărat “aparat circulator intracitoplasmatic”;
compartimentează citoplasma; asigură şi reglează circulaţia hidrică în celulă; REr are rol în sinteza
proteinelor de export, iar REn în sinteza lipidelor hormonilor steroizi, în metabolismul
carbohidraților şi în stocarea calciului; are rol în difuzarea intracelulară a influxului nervos;
generează membranele lizozomilor.

V.2.3. Consideraţii asupra biogenezei membranelor

Principalul rol al RE este acela de a biosintetiza molecule şi macromolecule esențiale
pentru organizarea şi funcționarea celulei. RE biosintetizează lipide membranare şi are
mecanismele de a le asambla într-un bistrat asimetric şi eterogen. La nivelul RE se pun bazele
organizării unor noi suprafețe de membrană. Nu la toate componentele noilor membrane a căror
biogeneză este astfel inițiată, componentele sunt definitivate (integral maturate) la nivelul RE.
Maturarea continuă în aparatul Golgi, astfel încât traficul dintre RE şi complexul Golgi este parte

Page 38 of 52
componentă din procesul de biogeneză a membranelor. Suprafețe de membrană trebuie să ajungă
acolo unde sunt menite să funcționeze, adică la diversele organite sau în membrana celulară,
acestea fiind ulterior controlate de către celulă.
Așadar, prin biogeneza membranelor trebuie să înțelegem totalitatea proceselor de
biosinteză şi maturare a componentelor acestora, de asamblare corectă a lor în noua structură şi de
transportare a lor în locurile corespunzătoare din celulă.

V.3. Aparatul Golgi

V.5.1. Definiție. Structură și ultrastructură
Aparatul Golgi (Complexul Golgi) a fost descris de către Camilo Golgi (1897) ca un
aparat reticular intern în citoplasma neuronilor din ganglionul hipoglos de pisică, prin impregnare
argenică. Studiile realizate cu ajutorul microscopiei electronice, în 1954, de către Dalton şi Felix,
au confirmat existenţa organitului şi i-au dat numele de Aparat Golgi. Este prezent în toate celulele
vertebratelor şi nevertebratelor, plante, alge, fungi, bacterii, şi om, cu excepția hematiei adulte.
Este localizat în citoplasmă, prezintând poziţie variată (în funcţie de activitatea şi forma
celulei): perinucleară (în celulele sferice, izodiametrice), juxtanucleară (în celulele prismatice),
apicală (în celulele piramidale), bazală (în celulele caliciforme).

Page 39 of 52
 Structura şi ultrastructura: în microscopie optică, prin impregnare argentică, organitul
manifestă o mare plasticitate cu aspect de reţea de canalicule în celulele nervoase sau aspect
de dictiozomi în celulele embrionare, celulele vegetale, celulele seminale şi celulele unor
nevertebrate.
În microscopie electronică, organitul are aspect de cavităţi cu diametrul de 60-90 Å şi
conţinut bogat în hidrolaze, ce pot lua diferite forme: de tubuli sau saci golgieni suprapuşi, paraleli,
uneori plani sau uşori încurbaţi cu o anumită polaritate, prezentând o față concavă (trans) și o față
convexă (cis); de microvezicule sau vezicule de transfer cu aspect de cavităţi sferoidale, eliptice,
aflate în citoplasma dintre reticulul endoplasmatic granular şi sacii golgieni; de macrovezicule de
secreţie cu aspect de cavităţi sferoidale sau ovoide , ce se desprind din partea periferică rotunjită
a ultimilor saci golgieni.
Aparatul Golgi își are originea fie din membranele reticulului endoplasmatic, fie din
plasmalemă sau învelișul nuclear.
Din punct de vedere chimic este constituit din: glucide, proteine, fosfolipide, protein-
enzime, substanţe minerale, apă. În zona trans s-au pus în evidenţă acid ascorbic, lipoproteine,
mucoproteine, iar la nivelul membranei sacilor golgieni glicozil-tranferaze.

V.5.2. Funcţiile aparatului Golgi

Funcţiile Aparatului Golgi: de condensare şi agregare a proteinelor; de formare a unor
produşi de secreţie; de sinteză şi secreţie celulară; de neurosecreţie; de biogeneză a lizozomilor;
asigură traficul de membrană.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt funcțiile ribozomilor?
2. Cum se prezintă ultrastructural RE?
3. Care sunt funcțiile commune ale REn și REr?
4. Ce reprezintă corpusculii Berg?
5. În ce tip celular este absent Aparatul Golgi?

Page 40 of 52
 CURS VI. MITOCONDRIILE - ORGANITELE GENERATOARE DE ENERGIE.
ORGANITELE DIGESTIEI CELULARE

VI.1. Mitocondriile
VI.1.1. Consideraţii generale. Repere istorice, aspecte morfologice şi ultrastructurale,
origine
VI.1.2. Funcţiile mitocondriei
VI.1.2.1. Funcţiile membranei mitocondriale externe
VI.1.2.2. Funcţiile compartimentului intermembranar
VI.1.2.3. Funcţiile matricei mitocondriale
VI.1.2.4. Funcţiile membranei mitocondriale interne
VI.1.3. Mitocondria şi apoptoza
VI.1.4. Maladii mitocondriale – Distonia, Sindromul Leigh

VI.2. Organitele digestiei celulare

VI.2.1. Lizozomii
VI.2.2. Peroxizomii

VI.1. Mitocondriile
VI.1.1. Consideraţii generale. Repere istorice, aspecte morfologice şi ultrastructurale,
origine
Mitocondria este un organit celular (mitos=fir, aţă; chondrion= granulă) delimitat de un
sistem de două membrane având ca funcţie de bază producerea de ATP, fiind considerate
devărate “centrale energetice”. Organitul a fost descris pentru prima dată în anul 1890 de Robert
Altmann şi Albert von Kolliker prin coloraţie specifică vitală cu verde Janus. Altman a semnalat
prezenţa mitocondriei în limfocite, sub forma unor structuri fuxinofilice, poziţionate lângă nucleu.
Mai târziu, în anul 1897, Karl Benda confirmă existența acestui organit prin coloraţie specifică
cu hematoxilină ferică. Această colorație pune în evidență mitocondria ca având aspectul unor fire
de ață, scame. Utilizarea colorantului vital verde Janus B (care colorează mitochondria în verde
smarald), au condus la evidențierea plasticității morfologice a mitocondriei. Mitocondriile se
identifică în toate celulele eucariote, excepție face hematia adultă.

Page 41 of 52
 Localizarea mitocondriilor în celulă este în funcție de necesarul de ATP.
Morfologia și ultrastructura mitocondriei
În microscopie optică mitocondriile apar sub formă de granule şi filamente. Utilizarea
microscopiei electronice, după anul 1950, a stabilit ultrastructura mitocondriilor. Mitocondriile au
putut fi studiate după ce au fost izolate, prin tehnica de ultracentrifugare diferențiată, realizată de
Hogeboom, Schneider şi Palade în anul 1948. Ultrastructura mitocondriei a fost descrisă în anul
1952 de Palade şi Sjöstrand, independent unul de celălalt, pe secțiuni de ficat.
Dimensiunile mitocondriilor variază între 0,3-5 µm , în funcție de procesele metabolice
petrecute în celulă, dar în stări patologice prezintă dimensiuni uriașe, megamitocondrii. Numărul
mitocondriilor diferă de la un tip celular la altul, în funcție de gradul de diferențiere celulară şi de
intensitate metabolică (nr./cel. de la 5x105). Forma mitocondriilor este foarte variată, ele fiind,
datorită plasticităţii, în general alungite, dar pot avea şi forme sferice, cu volum relativ: 5% - uzual,
20% - hepatocite, 30% - miocardocite.
Ultrastructura mitocondriei, în microscopie electronică, apare sub forma unor
cavităţi ovoidale sau sferice, constituită dintr-o membrană externă cu grosimea de 60 Å, netedă şi
continuă, care se poate deforma prin invaginare datorită curenţilor citoplasmatici. Membrana
externă conţine enzime care uşurează trecerea aminoacizilor şi a acizilor graşi din citosol spre
mitocondrie. Membrana internă a mitocondriei urmăreşte conturul membranei externe, prezintă
din loc în loc pliuri, falduri de forme variate, numite criste mitocondriale, cu aspect de lame sau
de tubuli. Membrana internă mitocondrială prezintă pe toată lungimea ei, inclusiv pe criste,
subunităţi implicate în reacţiile enzimatice funcţionale specifice, numite particule
elementare sau oxizomi.
Între cele două membrane ale mitocondriei se află un spaţiu numit spaţiu
perimitocondrial sau inter-membranar de circa 60-80 Å, electrono-transparent, ce se prelungeşte
şi în cristele mitocondriale. Forma cristelor, de falduri, orientate perpendicular pe axul lung al
organitului, dar pot avea și aspect tubular (cu secţiunea circulară, sau triunghiulară), cazul celulelor
secretoare de hormoni steroidici, dar există și criste orientate paralel cu axul lung al organitului.
De asemenea, și microscopia de fluorescență a pus în evidență plasticitatea mitocondriilor,
în sensul capacității acestora de a-şi schimba forma, de a fuziona, fiind evidenţiată mobilitatea
intracelulară a mitocondriilor.

Page 42 of 52
 În timpul diviziunii mitotice, mitocondria se fragmentează la cele două celule-fiice, iar în
momentul reconstituirii învelişului nuclear fragmentele se reunesc şi mitocondria îşi reia aspectul
normal.
Compoziția chimică – cca. 70% proteine, 20% lipide, 0,5% acizi nucleici, ioni, vitamine
şi apă. Membrana externă conține cca. 60% proteine şi 40% lipide din care predomină colesterolul,
iar cea internă 80% proteine şi 20% lipide fără colesterol, dar conține cardiolipin în concentrație
mai mare față de membrana externă. Matricea mitocondrială conține proteine, acizi nucleici, apă,
ioni de calciu, magneziu, potasiu, clor şi nişte granule osmiofilice, numite ribozomi mitocondriali.
Moleculele de ADN din matricea mitocondrială, ca şi proteinele ribozomale din granule sunt
diferite structural de cele aflate în nucleu.
Mitocondria stabileşte raporturi cu nucleul celulei prin puncte de contact, când au loc
schimburi de substanțe la acest nivel, cu reticulul endoplasmatic neted ai cărui tubuli înconjoară
mitocondriile, cu centrozomul şi cu plasmalema.
Ipoteze cu privire la originea mitocondriei: mitocondria ar prezenta o autonomie genetică
parțială datorită acizilor nucleici din matricea ei, astfel că ea se poate autoregenera fie prin formare
de mitocondrii noi, fie prin clivaj sau înmugurire din mitocondrii deja existente, fie prin formare
din alte citomembrane (înveliş nuclear, membranele complexului Golgi, plasmalemă).

VI.1.2. Funcţiile mitocondriei

Fncțiile membranei mitocondriale externe
1. permeabilitate controlată (porine)
2. preluarea de acizi graşi din citosol şi esterificarea lor la acil-coa sintaza
3. acil-coa este translocată pe versantul intermembranar unde este transformată sub acţiunea
carnitin-acil-transferazei în acilcarnitină, care, ulterior, este preluată de membrana mitocondrială
internă, pentru a o transloca în matricea mitocondrială.
4. inactivarea aminelor biogene prin acţiunea monoaminoxidazei.
Funcţiile compartimentului intermembranar
1. compartiment tampon între citosol şi mioplast (microclimat adecvat funcţionării mitocondriei)
2. la nivelul acestui compartiment există enzime care pregătesc o serie de metaboliţi energetici
esenţiali funcţionării mitocondriei, importantă este prezenţa adenilat kinazei.

Page 43 of 52
3. prezenţa nucleozid fosfokinazei - care transformă nucleozidele în nucleotide, creând premizele
obţinerii unei diversităţi de compuşi mocroergici.
Funcţiile matricei mitocondriale
1. conține componentele necesare replicării, transcrierii și transmiterii informației din ADN-ul
propriu
Funcţiile membranei mitocondriale interne
1. transportul de metaboliţi
2. lanţul transportor de electroni (lanţul respirator)
3. producerea de ATP
4. cooperarea dintre lanţul respirator şi ATP sintază.
Mitocondria musculară se schimbă la vârstnici, la adulții tineri, sănătoși se adaptează și
crește rapid cerintele de energie, deci răspunde diferit la cerința de energie decât la cei mai în
vârstă, la aceștia se reduce numărul de mitocondrii pentru a produce energie. Mitocondriile
multiple produc mai mult adenozin-trifosfat (ATP) pentru energie. Prin tehnici de inginerie
genetică, s-a constatat că genele mitocondriale se moștenesc doar de la mamă, cu importanță în
diagnosticarea timpurie a unor boli genetice.

VI.1.3. Mitocondria şi apoptoza

Implicarea organitului mitocondrial în apoptoză se evidențiază prin intermediul cascadei
caspazelor, care sunt principalii efectori proteici în acest proces. Modificarea morfologică cea mai
relevantă a mitocondriei în apoptoză se referă la reducerea în dimensiune, cu sporirea densității
matricei, această modificare fiind denumită picnoză mitocondrială, care poate fi reversibilă. De
asemenea, în apoptoză, comparativ cu celulele normale, în care mitocondriile sunt dispersate în
toată celula, acestea se aglomerează perinuclear. De asemenea, modificări apar și la nivel
biochimic și molecular, precum dezintegrarea membranelor mitocondriale prin eliberarea în
citosol a componentelor intramitocondriale, precum citocromul c. Existența acestuia în citosol
indică o evoluție apoptotică a celulei. Dezintegrarea membranelor mitocondriale și eliberarea de
citocrom c se datorează modificării echilibrului dintre factorii pro și antiapoptotici, specifici
proteinelor Blc-2.
Permeabilizarea membranei mitocondriale, sub acțiunea factorilor pro-apoptotici se
realizează fie prin capacitatea acestora de a oligomeriza, fie prin alterarea bistratelor fosfolipidice,

Page 44 of 52
fie prin modificarea permeabilității porinelor de la nivelul membranei mitocondriale externe. O
altă teorie vizează ruperea, fragmentarea, membranei externe datorită umflării mitocondriei, cu
destinderea membranei interne, în urma șocului hipoosmotic.

VI.1.4. Maladii mitocondriale – Distonia, Sindromul Leigh

Disfuncţii mitocondriale au fost semnalate în unele maladii degenerative, în diferite forme
de cancer și în procesul de senescență celulară.
Distonia - afecţiune ereditară determinată de o mutaţie punctiformă în structura genei MT-
ND 6 – procent ridicat de copii mutante. Simptomele se manifestă încă de la vârste timpurii,
persoanele afectate prezentând - tulburări ale mişcărilor, dificultăţi de vorbire, retardare mintală,
statură mică, degenerarea ganglionilor bazali ai creierului.
Sindromul Leight – este cauzat de o mutaţie punctiformă în structura genei ATP 6, în cazul
în care procentul de copii mutante este mai mic de 75% apar tulburări musculare și pigmentare
retiniană, iar dacă este mai mare de 95% boala poartă numele de sindrom Leight – se instalează
timpuriu, determină întârzierea dezvoltării, atrofie optică, oftalmoplegie frecvent letală.

VI.2. Organitele digestiei celulare

VI.2.1. Lizozomii
VI.2.2. Peroxizomii

Digestia celulară reprezintă totalitatea fenomenelor care conduc la

degradarea moleculelor pătrunse în citoplasmă prin endocitoză,
degradarea organitelor celulare uzate sau a unor macromolecule celulare. La acest proces participă
lizozomii şi peroxizomii.
Lizozomii (grecescul: lysis- a liza şi soma- corp = corpi litici) sunt organite ale digestiei
intracelulare, prezintă echipament enzimatic complex, sunt prezenţi în toate celulele eucariote, cu
excepţia hematiei adulte, termenul fiind introdus de către Champy în anul 1913, dar descoperirea
efectivă îi aparține lui Christian DeDuve și colaboratori în anul 1957. Au formă sferică sau
ovoidală, diametru 0,25-8µ, localizați în citoplasmă, fiind în număr foarte mare în hepatocite şi
macrofage. Într-o singură celulă pot exista câteva sute de lizozomi, ocupând aproximativ 0,5 –5%
din volumul celular.

Page 45 of 52
 Structural, lizozomii prezintă membrană lizozomală, la exterior, asemănătoare
endomembranelor, iar la interior o matrice lizozomală. Membrana acestor organite cu o grosime
de 6-8nm, asigură o barieră de protecţie între enzimele digestive conţinute în lizozomi şi citosol.
Matricea lizozomală conţine peste 50 de tipuri de enzime și poate avea aspect diferit (omogen, fin
granular, heterogen). Lizozomii pot degrada şi descompune toţi constituienţii celulari şi tisulari:
proteine, peptide, acizi nucleici, lipide, glucide simple şi complexe (glucoaminoglicani), etc. până
la acizi graşi, aminoacizi sau monozaharide.
În celula eucariotă se întâlnesc două tipuri de lizozomi: primary şi secundari. Lizozomii
primari (tineri), au diametrul de 200-400 nm, o durată de viaţă scurtă (24-48ore), se formează în
Aparatul Golgi după sintetiza enzimelor conţinute la nivelul RER. Lizozomii secundari sunt
heterogeni, au mărimi mai mari (diametrul între 500-800 nm), durata de viaţă variază de la câteva
zile la câteva săptămâni și se formează prin fuzionarea lizozomilor primari cu diferite vezicule
rezultate din procesul de fagocitoză sau pinocitoză (fagozomi, pinozomi, receptozomi).
Tipuri de lizozomii secundari: heterofagolizozomi, autofagolizozomi,
crinofagolizozomi şi corpii veziculari reziduali. În functie de natura şi provenienţa materialului
"digerat" se diferențiază trei tipuri de digestie lizozomală heterofagia, autofagia şi crinofagia. Pe
lângă funcția de digestive celulară, lizozomii au funcții de apărare, de reinoire celulară, controlul
activității de secreție celulară; reglarea metabolismului celular al colesterolului.
Bolile lizozomale sunt determinate de deficite enzimatice, caracterizate prin acumularea de
polizaharide sau lipide în țesuturile hepatice, musculare sau splenice: Sindromul Hurler - absența
enzimelor în aparatul Golgi; boala incluziilor celulare - enzime neetichetate în aparatul Golgi ;
boala Pompe –absența enzimelor a-glucozidaza; boala Niemann-Pick – absența sfingomielinazei;
boala Gaucher – absența b-glucozidazei.

Peroxizomii, descopriti de Johannes Rhodin - 1954 si denumiti "microbodies", Christian

DeDuve 1965 - peroxizomi - "peroxide metabolizing organelles", se întâlnesc constant în toate
celulele, se caracterizează printr-un conţinut bogat de peroxidaze.
Numărul acestora în celule variază în funcţie de tipul celular
şi de activitatea celulei, în hepatocit numărul peroxizomilor fiind mai
mare decât al lizozomilor deoarece aceste organite sunt implicate şi în
procesele de detoxificare a organismului.

Page 46 of 52
 Prezintă formă sferică sau ovoidală (uneori şi forme neregulate), cu diametrul de 100-1500
nm. în funcţie de mărime peroxizomii se împart în microperoxizomi (cu diametrul de 100–400
nm), şi macroperoxizomi (cu diametrul de 500–1500 nm). La exterior prezintă o membrană groasă
de 6,5–8,0 nm, de natură lipo-proteică cu structură trilaminară de tip mozaic fluid, iar la interior,
au o matrice cu aspect fin granular, care în unele celule exconţine un cristaloid. Din punct de vedere
chimic peroxizomii conţin proteine astructurale, lipide şi enzime speciale. Catalaza este enzima
marker a peroxizomilor şi reprezintă cca 33% din totalitatea enzimelor peroxizomale.
Funcţiile peroxizomilor: principal funcție este cea respiratorie, realizată prin intermediul
oxidazelor. O altă funcţie importantă este cea de intervenţie în metabolismul acizilor nucleici, prin
intermediul uratoxidazei putând descompune bazele purinice ca adenina şi guanina. Peroxizomii
intervin împreună cu mitocondriile în procesul de beta-oxidare a acizilor graşi- sub acţiunea primei
enzime, acetil-Co-A-oxidaza, rezultând peroxidul de hidrogen (H2O2). O altă funcţie importantă
a peroxizomilor este cea de detoxificare a celulei şi implicit a organismului- funcţie se concretizată
prin posibilitatea acestor organite de a neutraliza o serie de molecule toxice precum alcoolul,
fenolii, acidul formic, formaldehidatele. peroxizomii produc acetil-Co-A şi reduc NAD+ la
NADH. Peroxizomii au rol şi în procesul de termogeneză (producerea de căldură), în celulele
adipoase din ţesutul adipos de tip brun, existând un număr mai mare de peroxizomi, comparativ
cu alte celule.
Bolile peroxizomale sunt produse prin absenta unei singure enzime sau a unor peroxizomi
malformați: Sindrom Zellweger (cerebro-hepato-renal)- absența peroxizomilor- acumulare de
lipide în creier, hepatomegalie, chiste renale; Adrenoleucodistrofia - Lorenzo's oil imposibilitatea
de a metaboliza corespunzător acizii grași, ducând la degradarea tecii de mielinăa neuronilor -
maladie X linkată; acatalasemia – absența catalazei din peroxizomi.

Întrebări recapitulative
1. Care este ultrastructura mitocondriei?
2. Care sunt funcţiile membranei mitocondriale?
3. Cum variază numărul şi forma mitocondriilor în celulă?
4. Care sunt modificările morfologice ale mitocondriei în apoptoză?
5. care sunt funcțiile lizozomilor și peroxizomilor?

Page 47 of 52
 CURS VII. CULTURI CELULARE, TESTAREA VIABILITATII CELULARE,
PROLIFERARE, SENESCENTA, APOPTOZA. CELULA CANCEROASA

Culturile de celule reprezintă totalitatea tehnicilor de menţinere şi multiplicare in vitro a

celulelor provenite dintr-un fragment de țesut, dispersate, care intră în contact direct cu mediul de
cultură. Marea majoritate a tipurilor celulare pot supraviețui în afara organismului, într-un vas de
cultură (flasc de celule) dacă se asigură condiții corespunzătoare.
Tehnica culturilor de celule permite observarea comportamentului celulelor în condiții
strict definite și a caracterelor morfologice, realizarea de studii calitative și cantitative, prin
determinarea viabilității celulare și stabilirea gradului de citotoxicitate în cazul punerii în contact
a culturii de celule cu diferite materiale de testat.
Culturile de celule se clasifică în: culturi de celule primare și secundare (linii celulare).
Comparativ cu cele primare, care au un timp de viață limitat, liniile celulare sunt relativ uşor de
menţinut, iar celulele aderente sunt uşor de manipulat și permit realizarea de pasage multiple.
Istoria acestei tehnici datează încă din anul 1885 când Roux a reușit mentinerea în mediul
de cultură salin a celulelor din embrion de pasare. În anul 1897, Loeb a demonstrat capacitatea
celulelor sanguine de a supravietui în ser sau plasma prin metoda in vitro.
Tehnica de lucru pe culturi celulare a fost introdusă cu succes în știință în anul 1907 de
Harrison prin realizarea unui experiment care a vizat soluționarea unor controverse în neurologie,
doctrina neuronală. Astfel, la acea dată, se considera că fiecare fibră nervoasă provine dintr-o
singură celulă nervoasă, nefiind produsul fuzionării mai multor celule. Această doctrină neuronală
a fost confirmată și au fost puse bazele tehnicii de lucru pe culturi celulare. Harrison a cultivat
fragmente de măduvă spinală de amfibian pe cheag limfatic şi a demonstrat că extensiile neuronale
se dezvoltă pornind de la corpul neuronal şi invadează suportul nutritiv.
Ulterior, în anul 1913 Carrel a demonstrat că unele celule se pot multiplica un anumit timp
în cultură dacă sunt menținute într-un mediu corespunzător și aseptic, iar în anul 1923 au fost
identificate și primele flacoane (flasc-uri) destinate special culturilor de celule. În anul 1948 Earle
a izolat fibroblaste de șoarece care în mediul de cultură au format clone pornind de la o singură
celulă. În anul 1952 Gey şi colab. stabilizează prima linie celulară din carcinomul cervical uman,
care astăzi poartă denumirea de HeLa de la pacienta Henrietta Lach). Hayflick şi Moorehead au

Page 48 of 52
demonstrate că celulele fibroblaste mor după un număr determinat de diviziuni celulare în mediul
de cultură. Ham în anul 1965 a introdus pentru prima data un mediu de cultură fără ser, capabil să
susțină creșterea unor tipuri de celule in vitro. În anul 1970, Sato identifică bazele obținerii unor
medii de cultură lipsite de ser din cocktailuri de hormoni și factori de creștere.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor de lucru pe culturi celulare și punerea la punct a tehnicilor
de hibridare a celulelor a fost deschisă era manipulării genetice.
Testul de citotoxicitate reprezintă unul dintre testele de evaluare biologică care utilizează
celulele tisulare, in vitro, pentru a determina efectele produse, după ce materialele au fost puse în
contact cu celulele. Materialul supus testării este considerat a fi citotoxic dacă interferează cu
atașamentul celular, producând modificări semnificative la nivel celular care pot cauza chiar
moartea celulelor.
Testele de citotoxicitate s-au dezvoltat treptat, pornind de la evaluarea calitativă la cea
cantitativă, așa cum sunt precizate în SR EN ISO 10993-5:2009: teste de extracție, contact direct
și contact indirect.
În vederea realizării optime a testelor de citotoxicitate in vitro în faza iniţială, trebuie
stabilit și evaluat protocolul experimental.
Asepsia este una din condiţiile esenţiale în relizarea şi finalizarea cu succes a procedurilor
de lucru în cadrul laboratorului de culturi celulare. Aceasta prevede acces limitat la camera de
culturi celulare, asigurarea unui trafic de aer redus, suprafeţele de lucru se decontaminează înainte
şi după utilizare, sterilizarea controlată a spaţiului de luru folosind lampa UV-C, manipularea
probelor biologice se face numai cu instrumentar steril, eventual de unică utilizare.
Anterior testelor de citotoxicitate o etapă importantă o constituie parcurgerea etapei de
sterilizate a materialelor supuse testării în funcţie de caracteristicile chimice ale fiecărui material
(sterilizare UV-C, cu alcool etilic 70% etc).
În experimentul de citotoxicitate se utilizeaza atat culturi celulare primare, cat si linii de
celule, precum şi consumabile achiziționate de la firme specializate. Mediul de cultură și
subsatnțele adiacente sunt păstrate conform instrucțiunilor furnizorilor (la frigider sau la
congelator). Toate materialele utilizate în testare sunt sterile.
Liniile celulare achiziționate sunt depozitate în azot lichid, la temperatura de – 196o C.
Manipularea azotului și a criotuburilor cu celule se realizează conform instrucțiunilor de siguranță,
utilizand costumația adecvată (ochelari, mănuși, șorț).

Page 49 of 52
 Protocolul de lucru vizează următoarele etape: prepararea mediului nutritiv; dezgheţarea
liniei celulare și cultivarea celulelor; schimbarea mediului nutritiv; pasajul celulelor; punerea în
contact a materialelor de testat în culturile de celule; analiza microscopică, numărarea celulelor și
determinarea procentului de viabilitate.
Celulele crioconservate se cultivă în mediu de creștere specific, suplimentat, in functie de
tipul celular, cu FBS (Fetal Bovine Serum), un cocktail de antibiotice, aminoacizi neesențiali.
Mediul de cultură complet este pregătit la hota cu flux laminar.
Procedura de dezghețare a liniei celulare este stresantă pentru celulele înghețate, dar
folosind o tehnică bună și o funcționare rapidă, se asigură o proporție mare de celule viabile.
Imediat celulele dezghețate sunt intoduse într-un tub de centrifugă în care s-a plasat deja mediu de
creştere. Tubul astfel pregătit se centrifughează timp de 5 minute/1000 rotații pe minut. După
centrifugare se aspiră supernatantul, iar sedimentul rămas se resuspendă în mediul de cultură, se
omogenizează, iar conținutul este distribuit în flacoane de cultură, care conțin o cantitate adecvată
de mediu de creștere, în funcție de tipul de flacon și volumul de lucru. Flacoanele, conţinând
cultura şi mediul de creştere, se analizează la microscopul inversat și, ulterior, se introduc la
incubator.
După 24 de ore de incubare flacoanele, conţinând cultura, sunt verificate la microscop, se
analizează şi vizual pentru a constata culoarea mediului de creştere. Dacă se observă o uşoară
modificare de culoare a acestuia, se procedează la schimbarea mediului.
Se verifică zilnic gradul de multiplicare al celulelor, iar atunci când celulele, precum
celulele aderente ocupă tot substratul disponibil din flacon, proliferând exponenţial (confluenţă
peste 80%), se realizează pasajul celulelor pentru a menține creșterea optimă și a stimula în
continuare proliferarea. Pasajul culturilor aderante debutează cu aspirarea mediului din flaconul
de cultură şi spălarea celulelor cu soluție PBS (Dulbeccoˈs Phosphate Buffere Saline). Ulterior se
adaugă agentul de disociere, tripsină EDTA 0,05% preîncălzită în baia de apă la temperatura de
37 °C. Cantitatea de tripsină se stabileşte în funcţie de suprafaţa flaconului de cultură pentru
acoperirea stratului de celulele. Imediat flaconul în care s-a adăugat tripsină se incubează, timpul
de incubare variază în funcţie de tipul celular utilizat. După incubare, se verifică la microscop dacă
celulele s-au detaşat. După detaşarea celulelor, în flaconul de cultură, se adaugă mediu de cultură,
încălzit la temperatura de 37 °C. Conţinutul flaconului de cultură se transferă într-un tub de
centrifugă şi se centrifughează 5 minte/1000 rotaţii/minut. După centrifugare se elimină

Page 50 of 52
supernatantul, iar sedimentul este resuspendat înt-un volum de mediu de cultură încălzit în funcţie
de proporţia dorită, conform volumului de lucru al flaconului de cultură. Flacoanele de cultură
astfel pregătite se analizează la microscop, se notează data, pasajul şi se incubează.
Materialele de testat, după etapa de sterilizare, se introduc în flacoanele de cultură,
continand celulele. Probele se realizează şi se analizează în triplicat. Concomitent, pentru fiecare
probă se realizează: probă martor, unde este cazul control pozitiv şi control negativ, conform SR
EN, ISO 10993-5.
Probele sunt verificate la diferite ore după incubare. Determinarea procentului de
viabilitate se realizează prin mai multe metode precum: metoda MTT [bromură de3-(4,5-
dimetiltiazol-2-il)-2,5 difeniltetrazoliu], testul de excludere cu albastru trypan.
În funcţie de procentul de viabilitate celulară obţinut, materialele sunt încadrate în categoria
noncitotoxice, uşor citotoxice, moderat citotoxice, sever citotoxice.
Celulele au un rol major in repararea și regenerarea unui țesut, datorită capacitaţii lor de
proliferare şi diferențiere, semnalizare celulă-celulă și formarea de matrice extracelulară.
Cultivarea celulelor se realizeaza în medii de cultura pentru îmbunataţirea capacitaţii de
proliferare şi a viabilitaţii celulare. Daca nu sunt respectate toate conditiile de lucru, celulele pot
trece in apoptoza.
Cancerul- reprezinta consecinta unei proliferari celulare necontrolate; este rezultatul
selectiei unor celule somatice, in care a fost pierdut controlul apoptotic. Acesta afecteaza cca. 1/3
din populatia adulta si contribuie in prop. de 20-25% la mortalitatea generala si poate fi considerat
o maladie multifactorilala, presupunand interventia seriata a mai multor modificari genetice.
Proliferarea celulară necontrolată are ca rezultat formarea unei mase celulare numite tumoră
sau neoplasm (gr. neo = nou, plasein = a forma). Procesul de formare a unei tumori este denumit
tumorigeneză.
Celulele care formează o tumoră au originea într-o singură celulă precursoare, care se
multiplică activ şi formează o clonă.
Celulele din clona neoplazică în formare acumulează o serie de modificări genetice care
conduc la schimbări în activitatea unor gene şi, datorită acestora, la modificări fenotipice.
Celulele sunt supuse selecţiei şi, în final, o populaţie a celulelor clonale acumulează suficiente
modificări fenotipice pentru ca acel teritoriu să devină un cancer. Aceste trăsături sunt:
autosuficienţa factorilor de creştere; insensibilitatea la semnalele care blochează creşterea;

Page 51 of 52
capacitatea de proliferare necontrolată; sustragerea de sub controlul mecanismelor apoptotice;
capacitatea de invazie; metastazare şi angiogeneza susţinută.
Din punct de vedere morfologic, celula canceroasă se caracterizează prin nucleu mare, cu
talie şi formă neregulate, cu nucleoli proeminenţi, citoplasma este puţin abundentă şi colorată
intens sau, din contră, este slab colorată. Mitozele sunt tipice celulelor canceroase, numărul
acestora fiind mult crescut, apar forme atipice de mitoze cu defecte în conformaţia fusului de
diviziune. De asemenea, modificari apar si la nivelul organitelor intracitoplasmatice.

Întrebări recapitulative
1. Cum se clasifica culturile de cellule?
2. Care sunt etapele de lucru pe culture celulare?
3. Care sunt caracteristicile celulelor canceroase?

Bibliografie selectivă:
 Cadar Mirela-Emilia, 2016 - Biologie celulară, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.
 Canţăr Liliana şi colab., 2002 - Citologie şi Biologie celulară, Ed. Univ. “Aurel Vlaicu” Arad,
271 pp.
 Chaitanya, K.V., 2013 - CELL and MOLECULAR BIOLOGY A Lab Manual, Ed. Delhi: PHI
Learning Private Limited, 144 pp.
 Cotrutz, C., 1985 - Curs de biologie celulară. - Iasi: I.M.F., 148 pp.
 Cotrutz Carmen Elena și colab., 2011 – Biologie celulara si moleculara, Ed. Sedcom Libris,
Iasi, 342pp
 Cotrutz C., Cotrutz Carmen Elena și colab., 2009 - Bazele celulare si moleculare ale
embriogenezei, Ed. Sedcom Libris, 142 pp.
 Olinici C. D., 2010 – Biologia celulara a cancerului, Ed. Medicala, Bucuresti.
 https://www.scribd.com/document/398474285/10-Mitocondria

Page 52 of 52