Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bausic
Termenul de ţesut conjunctiv este atribuit unui ţesut de bază de origine mezodermală cu rol
de suport şi metabolic pentru alte ţesuturi şi organe din organism.Ţesutul conjunctiveste cel mai
bine reprezentat tesut din organism, format din celule,fibre conjunctive si substanta
fundamentala. Substanta fundamentala si fibrele conjunctive formeaza matricea conjunctiva
extracelulară.
Din punct de vedere etimologic, termenul de conjunctiv provine de la cuvântul latinesc
“conjunctivus” care se traduce “care uneşte , care leagă.
Histogeneza
Ţesuturile conjunctive propriu-zise şi cele cu funcţii speciale derivă din mezodermul
embrionar iar.ţesuturile conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice derivă din mezoectoderm.
Funcţiile ţesutului conjunctiv
Printre cele mai impotante funcţii se pot enumera:
1.- funcţia de suport.
Ţesutul de suport apare sub diferite forme cu diverse proprietăţi fizice. În marea majoritate
a organelor, ţesutul conjunctiv lax acţionează ca un ţesut de legătură între celule şi alte ţesuturi cu
funcţii mai speciale.Ţesutul conjunctiv dens este un ţesut de suport pentru dermul pielii, formează
capsula conjunctivă a unor organe cum sunt ficatul şi splina şi asigură rezistenţa la întindere în
ligamente şi tendoane. Cartilajul şi osul sunt forme specializate de tesut conjunctiv de susţinere.
2.-funcţia de nutriţie este asigurată de prezenţa vaselor de sânge în structura ţesutului care
mediază schimburile de nutrienţi, metaboliţi şi produşi de metabolism dintre ţesuturi şi sistemul
circulator.
3. -rolul metabolic- stocajul de lipide pentru tesutul adipos alb, apa şi electroliţi în toate
varietăţile de ţesut conjunctiv, şi reglarea temperaturii corpului la noul născut pentru tesutul
adipos brun.
4.-rol în procesele de aparare ale organismului prin celule conjunctive mobile provenite din
sânge- celule imunocompetente- care realizează imunitatea celulară şi umorală
5..-procesul de reparaţie tisulară şi cicatrizare
1
conjunctiv fibros din dermul pielii, tendon, ţesut osos, discurile intervertebrale, dinţii, lamina
bazală.
Cele mai multe dacă nu toate componentele matricei extracelulare apar să interacţioneze cu
celulele conjunctive, fie indirect prin proteinele fibroase(fibronectina),fie prin receptorii de
suprafaţă.
2
Tipul IV apare stabilizat de legături covalente încrucişate între reziduurilede lizină precum şi
de punţi disulfidice intermoleculare , ceea ce îl face greu de extras din membranele bazale,unde
formează structuri reticulare bidimensionale, fiind componentul principal al laminei bazale.
O moleculă de colegan are o greutate moleculară de 28.500 daltoni, o lungime de 3oo nm şi
un diametru de 1,5 nm şi este alcatuită din trei lanturi polipeptidice alfa împletite în triplu helix
Fiecare lanţ alfa este format din 1050 de reziduuri de amninoacizi.Un lanţ alfa conţine câte 3
reziduuri de aminoacizi per fiecare tur de spiră,din care tot al treilea este glicina. Fiecare lanţ alfa
este spiralizat în jurul unui ax propriu, după care cele 3 lanţuri alfa se spiralizeaza unul în raport cu
celalalt.Triplul helix este stabilizat prin legaturi de hidrogen şi punţi disulfidice.
Molecula de colagen în ansamblu are două domenii: un domeniu central , helicoidal-triplu
helix , şi două domenii terminale spiralizate doar in jurul axului propriu.
Un lanţ alfa are următoarea structură: -(Y-gly-X)n - unde:
-Y= hidroxiprolina
-X=Prolina şi hidroxilizina
-Glycina reprezinta 33% din greutatea moleculei de colagen,
Prolina=12%,
Hidroxiprolina=12%,
Hidroxilizina=10%
Asociate moleculelor de colagen există grupări glucidice ce însoţesc reziduurile de
hidroxilizină.Colagenul este considerat o glicoproteină . Colagenul tip III din fibrele de reticulină
are mai multe grupări glucidice,de aceea aceste fibre au reacţie PAS +.
O moleculă de colagen este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice numite lanţuri alfa, aranjate
în triplu helix.Lanţurile alfa nu sunt toate la fel şi în concordanţă cu diferenţa între lanţurile alfa, s-
au descris 25 tipuri diferite de colagen, din care primele cinci tipuri sunt prezentate mai jos:
-Colagenul tip I-[α1(I)]2α2(I)] reprezintă 90% din cantitatea totală de colagen din organism.Este
localizat în piele, tendoane,os, dentină, stroma conjunctivă a organelor parenchimatoase.
Promovează rezistenţa la tensiune.
-Colagenul de tip II –[α1(II)]3- Este localizat în structura cartilajului, corpului vitros.
Promovează rezistenţa la presiune.
-Colagenul de tip III-[α1(III)]3 –Formeaza fibrele de reticulină din structura pielii,
muschiului,vaselor de sânge, şi se asociază frecvent cu colagenul de tip I.Rol structural şi
elasticitate.
-Colagenul Tip IV- [α1(VII)]2α1(IV) Este localizat în structura membranelor bazale.Rol de suport
al structurilor delicate, filtrare.
-Colagenul tip V [α1(V)]3 Este localizat în structura ţesuturilor fetale, pielii, osului, placentei
.Promovează rezistenţa la tensiune.
Sinteza de colagen implică mai multe etape: unele dintre ele se desfăşoară în interiorul
celulei-FAZA INTRACELULARĂ-, iar altele se desfăşoară în exteriorul celulei-FAZA
EXTRACELULARĂ-
SINTEZA DE COLAGEN Dr. V. Bausic
A. Etapa intracelulară presupune:
-procurarea de aminoacizi esenţiali –prolină si lizină
-transcripţia şi traducerea
-hidroxilarea reziduurilor specifice de prolină şi lizină
-glicozilarea reziduurilor de hidroxilizină
-spiralizarea lanţurilor polipeptidice.
-formarea legăturilor bisufidice, ansamblarea lanţurilor polipep-
3
tidice cu formarea triplului helix
-exocitarea(secreţia)în mediul extracelular
B. Etapa extracelulară
-convertirea procolagenului în tropocolagen(colagen)
-polimerizarea moleculelor şi realizarea fibrelor de colagen
A. Etapa intracelulară
Sinteza se face în special în fibroblaste, la nivelul ribozomilor ataşaţi RER
1.In prima etapa celula îşi procură aminoacizii esenţiali din spaţiul extracelular(cei mai importanţi
sunt prolina şi lizina).
2.Transcripţia şi traducerea
Genele pentru lanţul alfa 1 sunt localizate pe cromozomul 17, iar pentru lanţul alfa 2
pe cromozomul 7. Informatia este copiată în ARN m pentru fiecare lanţ pro-alfa alfa 1 şi
pro-alfa2.Lanţurile polipeptidice sunt produse de către poliribozomii ataşaţi reticulului
endoplasmatic rugos,pe baza informaţiei adusă de ARN-ul mesager şi sunt trecute simultan în
cisternele RER.. Aceste lanţuri pro-alfa sunt mai mari decât lanţurile de colagen alfa, deoarece
prezintă la capetele amino şi carboxil peptidele de extensie (peptide –semnal la capătul amino-
150 aminoacizi şi secvenţe de aminoacizi “extra”250 aminoacizi la capătul carboxil).
Rolulpeptidelor de extensie ,cunoscute sub denumirea de propeptide, este de a iniţia asocierea
lanturilor pro -alfa de a dirija asocierea lor în triplu helix. Asamblarea este iniţiată la nivelul
capătului C- terminal al propeptidelor , între care se stabilesc legături disulfidice. Astfel,lanţurile
pro-alfa conţin o regiune centrală colagenică (x-gly-y), şi regiuni propeptidice necolagene
terminale la ambele capete.Greutatea moleculară a fiecărui lanţ pro-alfa este de aproximativ
154.000 daltoni.
3.Modificări posttranslaţionale
În cisternele RER şi ale complexului Golgi au loc modificări posttranslaţionale în lanţurile
polipeptidice;
A.Scindarea peptidei semnal Imediat ce capătul terminal amino-al lanţului alfa ajunge în lumenul
reticulului endoplasmatic rugos, este atacat de proteaze care îndepărtează secvenţa semnal,
permiţând în continuare.
B.Hidroxilarea . Hidroxilarea prolinei şi lizinei începe după ce lanţul peptidic a atins o anumită
lungime şi este înca legat de ribozomi. Procesul se realizează în lumenul RER,fiind catalizat de
două enzime: peptidilprolin-hidroxilaza care transformă prolina în 4-hidroxiprolină sau 3-
hidroxiprolină şi peptidillizin-hidroxilaza care transformă lizina în
4-hidroxilizina . 4-hidroxilizina, este necesară formării de legături transversale ce stabilizează
molecula de colagen în fibrile.Reacţia de hidroxilare decurge în prezenţa vitaminei C, a ionilor de
fier, alfa-cetoglutaratului şi oxigenului.care sunt co-factori. Vitamina C este absolut necesară
etapei posttranslaţionale. În lipsa ei ,hidroxilarea este insuficientă,ceea ce duce la formarea
unui triplu helix instabil,neformare de fibrile şi fibre de colagen, colagenul se va degrada
intracelular, ceea ce va determina creşterea fragilităţii vasculare, a tendoanelor şi a pielii-
scorbutul, şi deficienţe în vindecarea plăgilor.In post operatorul imediat pentru a stimula
vindecarea plagii este indicat administrarea de fier si vitamina C pentru formarea unui colagen
de calitate.
C.Glicozilarea hidroxilizinei, se desfăşoară în cisternele RER,la nivelul lanţurilor pro-alfa numai
în forma lor nehelicoidală.Ea este catalizată de două enzime : galactoziltransferaza şi glucozil-
transferaza.Prin glicozilare se transferă hidroxilizinei, galactoză şi glicozilgalactoză.
4
D.Spiralizarea cu formarea punţilor disulfidice , în interiorul lanţurilor alfa,sau între lanţurile alfa,
este esenţială pentru formarea triplului helix.La capete, lanţurile alfa rămân răsucite doar în jurul
axului propriu.Procesul este initiat la capătul COOH-terminal la nivelul peptidei de extensie de la
acest nivel.Aceste punţi disulfidice,vor influenţa formarea moleculei şi vor stabiliza interacţiunea
între lanţurile polipeptidice.În urma acestei etape se va forma PROCOLAGENUL.
E.Secretia Procolagenul nou format este exocitat în exterior prin formare de granule de secreţie .
Microtubulii , precum si microfilamentele de actina sunt implicaţi în transportul granulelor de
secreţie din regiunea complexului Golgi către suprafaţa celulară.Dacă microtubulii sunt
dezagregaţi cu colchicină sau vinblastină,granulele de secreţie se acumulează în regiunea nucleului.
B.Faza extracelulară.
a. După ce protocolagenul este secretat în spaţiul extracelular, se realizează clivajul enzimatic
(procolagen-peptidazele) a cea mai mare parte a porţiunii terminale neincolăcite care conţine
reziduuri de aminoacizi ducând la formarea tropocolagenului.
b.Moleculele de colagen rezultate din clivajul procolagenului, se asamblează în fibrile nu
înainte de a avea loc dezaminarea oxidativă a gruparilor amino-, ale lizinei şi hidroxilizinei prin
acţiunea lizil-oxidazei, rezultind aldehide reactive. Între aceste grupări aldehidice se pot forma
crosslikeri transversale intramololeculare,care stabilizează molecula. În colagenul de tip I, II, III
fibrilele se agregă spontan:la acest proces contribuie şi proteoglicanii.Se formează astfel subunităţi
microfibrilare ,care prin asociere cu altele ,realizează fibrilele. Între ele se stabilesc punţi de
hidrogen şi legături hidrofobe care menţin stabilitatea fibrilelor. Ulterior stabilitatea creşte şi prin
formarea de punţi covalente.
În ţesuturile tinere fibrilele de colagen pot avea diametrul de 15-20 nm,în timp ce în unele
varietăţi de ţesut conjunctiv matur pot atinge 2oo nm. Observate la microscopul electronic fibrilele
de colagen prezinta striaţii transversale care se repetă la 68nm, de-alungul fibrilei.Bandarea este o
reflectare a aranjamentului moleculelor de colagen în structura fibrilei.Aceste molecule cu lungime
de 300nm şi diametrul 1,5nm.Ele sunt aşezate în rânduri paralele şi echidistante.Într-un rând
moleculele sunt dispuse la o distanţă de 35 nm.(gap). Mărimea gap-ului este astfel aranjată incât
se repetă la 5 rânduri.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit şi realizează fibrele de colagen ,cu grosimi
diferite,între 1-20 microni. Fibrele de reticulină sunt formate din colagenul III şi sunt fibre subţiri
de 1 μm diametru, se ramifică şi se anastomozează, şi din cauza cantităţii mari de glucide ataşate
colagenului nu se colorează în coloraţia uzuală Hemalaun-eozină. Fibrele de reticulină se
evidenţiază prin impregnări argentice şi au o reacţie PAS pozitivă
Fibrele de colagen sunt lungi,sinuoase, cilindrice, cu capete care pierd în matricea
extracelulară. Ele sunt acidofile,se colorează în roz în coloraţia hemalaun-eozină , brun roşcat în
coloraţia Van Gieson, albastru în coloraţia AZAN, şi Mallory, şi verde în coloraţia Masson.Fibrele
de colagen nu se anastomozează , între ele,dar pot alcătui benzi ,sau panglici, în care fibrele de
colagen se dispun paralel între ele.Ele poartă denumirea de fibre albe, sunt foarte rezistente şi apar
birefringente , la microscopul cu polarizaţie.
Fibrele de colagen pot fi degradate de colagenaze ,enzime eliberate de fibroblaste,
leucocitele polimorfonucleare, macrofage , unele celule epiteliale ale pielii,celulele epiteliale
sinoviale.
Celulele producătoare de colagen sunt:
-fibroblastele
-celulele mezenchimale
-celulele perineurale
-cementoblastele
5
-odontoblastele
-celulele cartilaginoase
-unele celule musculare netede
-celulele epiteliale
-adipocitele
-celulele Schwann, şi celulele gliale în general
APLICATII MEDICALE
Mutaţii genetice ale lanţurilor α1 si α2 conduc la osteogeneza imperfectă. Keloidul este o cauza
locala cauzata de producţia excesivă de colagen.Lipsa vitaminei C din alimentaţie duce la boala
scorbut, caracterizată printr-un colagen de proastă calitate care duce al degenerarea ţesutului
conjuctiv .,deasemenea la epistaxis şi vindecarea deficitară a plagilor postoperatorii , mai ales că
post operator bolnavul poate fi anemic prin pierderea de sânge intraopertaor.
O transcripţie sau o translaţie deficitară a colagenului tip III duce la apariţia sindromului Ehlers-
Danlos tip IV care se caracterizează prin rupturi aortice sau intestinale.Deficit de hidroxilare a
lizinei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VI-afectarea elasticitaţii pielii sau ruptura globului
ocular.Scăderea activitatii procolagenpeptidazei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VII –
cresterea mobilitătii articulare sau luxaţii.
ACIDUL HIALURONIC(HIALURONANUL)
Proteoglicanii sunt formaţi din lanţuri de GAG legate colavalent de un miez proteic
Proteoglicanii sunt macromolecule existente în toate ţesuturile conjunctive .Aceste molecule
sunt formate dintr-un miez proteic,la care se ataşează covalent una sau mai multe molecule de
glicozaminoglicani ,de acelaşi tip sau de tip diferit. Ca şi în cazul celorlalte glicoproteine ,lanţul
polipeptidic,sau miezul proteic al proteoglicanilor este sintetizat pe ribozomii de pe membranele
RER şi introdus în lumenul acestuia. Lanţurile polizaharidice sunt ansamblate pe acest miez proteic,
mai ales în aparatul Golgi: în primul rind la radicalii serinici ai polipeptidului se ataşează un
trizaharid de legătură care serveşte ca primer pentru creşterea polizaharidului;aceasta reactie se
7
produce in lumenul RER ulterior , prin intervenţia unei glicozil-transferaze,se adaugă succesiv una
sau mai multe molecule de GAG de acelaşi tip sau de tipuri diferite, reacţii care au loc în complexul
Golgi.
În decursul alungirii lanţului polizaharidic în aparatul Golgi,o parte a glucidelor
polimerizate sunt modificate covalent prin reacţii de sulfatare şi de epimerizare care modifică
configuraţia monomerilor .Sulfatarea creşte foarte mult încărcătura negativă a proteoglicanilor. Se
cunosc următoarele tipuri de proteoglicani:
A.-Proteoglicanii din matricea cartilaginoasă-Agrecanul-sunt cele mai mari agregate
moleculare cunoscute.O singură molecula poate fi mai lungă de 4 microni.Asemenea proteoglicani
conferă cartilajului:consistenţă asemănătoare unui gel şi rezistenţă la deformare. Componenta
centrală a agregatelor de proteoglicani ,o formează o moleculă foarte lungă de acid hialuronic.La el
se leagă strâns ,dar nu covalent,la intervale de 4o nm, proteinele miez ale proteoglicanilor de
condroitin-sulfat şi cheratan sulfat. Legarea proteoglicanilor la acidul hialuronic este asigurată de
o proteină linker.
B-“Proteoglicani simpli” care se află în laminele bazale.Aceştia sunt formţi dintr-un miez
proteic cu greutate moleculară de 20000-40000 dal,la care se ataşează lanţuri de heparan sulfat.
C-Proteoglicani neagregati care sunt conţinuţi în toate ţesuturile conjunctive inclusiv în
tesutul cartilaginos, conţin un miez proteic cu unul sau trei lanţuri covalent likate de condroitin-
sulfat,dermatan-sulfat, keratan-sulfat. Au greutate mica, 4oooo dal, iar funcţia lor nu este clară,dar
moleculele lor apar asociate cu fibrilele ordonate de colagen.
D.-Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară-syndecan, este prezent pe multe tipuri de celule
, particular pe celulele epiteliale. Prezintă un miez proteic inserat în bistratul lipidic membranar,
care fixează moleculele polizaharidice de GAG doar pe suprafaţa extracelulară .Sunt întâlniţi pe
suprafaţa celulelor endoteliale, vasculare.La miezul proteic se asociază pe suprafaţa extracelulara 3-
8 molecule de heparan sulfat.Aceşti proteoglicani sunt capabili să lege colagenul tip I, III, IV, V
,dar nu şi tipul II. Deasemenea au abilitatea de a lega fibronectina şi a moleculelor de adezivitate,
mediind adezivitatea celulă-celulă. Controlează coagularea, metabolismul lipoproteinelor creşterea
muşchiului neted, formarea neuriţilor,permeabilitatea membranelor bazale.
IMPLICATII MEDICALE
Proteoglicanii sunt degradaţi de enzime lizozomale ale unor celule Afectarea degradarii
glicozaminoglicanilor prin deficienţe ale enzimelor lizozomale duce la acumularea acestora în ţesut.
Datorită vâscozităţii ei, substanţa fundamentală acţionează ca o barieră pentru penetrarea bacteriilor
şi a altor microorganisme. Bacteriile produc hyaluronidaza ,acest lucru poate determina scăderea
vâscozităţii matricei conjunctive, datorită digerarii acidului hialuronic, ceea ce ar facilita invazia
bacteriană.
LICHIDUL INTERSTITIAL
În ţesutul conjunctiv, în paralel cu substanţa fundamentală puternic hidratată există o mică
cantitate de lichid liber numit lichid interstiţial,ce este similar cu plasma în ceea ce priveşte
conţinutul în ioni şi substanţe difuzibile.Lichidul interstitial conţine aproximativ 1/3 din proteinele
plasmatice ce trec prin peretele capilar ca urmare a presiunii coloid-osmotice a săngelui .
Permeabilitate peretelui capilar poate fi crescută în anumite condiţii: ex histamina , hormonal, ceea
ce va duce la aparitia edemului. Alteori prin scăderea presiunii coloid osmotice(regimurile
hipoproteice),obstrucţia venoasă şi limfatică,se poate acumula apa în interstiţii
9
LAMININA Este o glicoproteină cu GM=900000dal , izolată iniţial din matricea
extracelulară a tumorilor.În ţesuturile normale este glicoproteina majoră non-colagenică din
membra-nele bazale şi este localizată în lamina rara.Are o lungime de 70nm.
Laminina este alcătuită din 2 subunităti likate prin punţi disulfidice
a.-subunitatea A cu GM=440000
b.-2 subunităţi B cu GM=205000-230000
Molecula de laminină are aspectul unei “cruci” cu 1 braţ lung şi trei braţe scurte.Pe fiecare
braţ scurt apar două domenii globulare la capete, iar la capătul braţului lung apare un singur
domeniu globular.
Subunitatea A intră în structura unui braţ scurt, a capetelor globulare ale moleculei
indiferent de localizare şi partea terminală a braţului lung
Subunitatea B formeaza restul bratului lung, şi doua braţe scurte.
Intră în structura laminelor bazale care conţin un set comun de proteine şi
glicozaminoglicani:colagen de tip IV, heparan-sulfat, entactina , precum şi laminină.
Lamina bazală mai este denumită şi matrix de tip IV,datorită tipului de colagen care îl
contine. Celulele , în general, nu se pot lega direct de colagenul de tip IV sau de
proteoglicani.Laminina însă, asigură ancorarea suprafeţei celulare la membranele bazale. Diferitele
celule care sunt mărginite de lamine bazale, cum ar fi celulele adipoase, celulele musculare netede
şi striate, pot utiliza pentru aceasta diferiţi receptori de suprafaţă.Laminina posedă cel puţin două
regiuni de care se pot lega asemenea receptori.Acesti receptori sunt reprezentati de integrine.
Integrinele sunt proteine transmembranare ce leaga pe de-o parte proteinele matriciale si pe de alta
parte citoscheletul celular prin intermediul talinei si vinculinei.
IMPLICATII MEDICALE
Fibronectina si laminina intervin in dezvoltarea embrionara si cresterea abilitatii celulelor
canceroase de a invada alte tesuturi.Inactivarea genelor pentru fibronectina la soarecii de experienta
duce la moartea acestora in embriogeneza timpurie.
TENASCEINA Este un hexamer alcătuit din 6 subunităti dispuse radiar în jurul unui miez
proteic.Fiecare subunitate are aspectul unui “băţ de toboşar” cu o porţiune liniară şi una
globulară.Din punct de vedere al rolului îndeplinit, tenasceina se fixează pe membrana celulară
prin intermediul unui proteoglican, neavând receptor de membrană, deci va interveni alături de
alte proteine structurale ale matricei celulare în organizarea matricei şi în proliferarea celulară.
ENTACTINA Glicoproteina cu greutate moleculară mică, are aspectul unui “băţ de toboşar”.Se
leagă de laminină la porţiunea neramificată.
TROMBOSPONDININA Glicoproteină cu GM=420000dal identificată iniţial în plachetele
umane.Ulterior s-a arătat a fi secretată de fibroblaste, celulele endoteliale, şi înglobată în matricea
extracelulară.O serie de cercetări recente au arătat că trombospondinina are locusuri specifice de
legare ale:fibrinogenului,fibrinectinei, lamininei , heparinei,colagenului de tip V.
CONDRONECTINA Glicoproteină izolată iniţial din ser, şi mediază practic ataşarea
condrocitelor în matricea cartilaginoasă.Se leagă specific de : colagenul tip II, fibronectină,
laminină, agrecan.
CELULELE CONJUNCTIVE
Celulele conjunctive nu prezintă polaritate ,ele intervin în producerea matricei
extracelulare, prin secreţia de macromolecule pe toata suprafaţa celulară în comparaţie cu celulele
epiteliale care secretă numai la polul apical.Intervin deci în organizarea matricei extracelulare, care
este foarte importantă, pentru migrarea celulară, diviziunea proliferarea, diferenţierea,
10
determinismul formei şi funcţiei celulare( este absolut indispensabilă în fazele finale ale
morfogenezei ) .
Concomitent cu producerea matricei extracelulare, celulele conjunctive intervin şi în
distrucţia ei, prin secreţia de protein-enzime care degradează macromoleculele matriciale.În
condiţii fiziologice există un echilibru dinamic între producerea şi distrugerea matricei.
Celulele conjunctive rămân ataşate de moleculele matriciale prin intermediul unor receptori
de tip integrine, receptori integrin-like şi receptori non-integrine. Integrinele sunt receptori
alcătuiţi din două subunităţi:alfa şi beta.Subunităţile alfa există în şase variante alfa 1-alfa - 6, care
asigură adezivitatea celulelor conjunctive la macromeolecule matriciale, prin contacte focale , în
cadrul joncţiuni-lor focale.
Integrinele beta2 sunt exprimate pe suprafaţa celulelor migrate în ţesutul conjunctiv
(limfocite mari cu conţinut granular, leucocite polimorfonucleare). Acestea conferă adezivitate de
tip celulă- matrice şi de tip celulă – celulă.Integrinele B3 sunt prezente pe megacariocite şi pe
membrana plachetelor sanguine. Asigură adezivitatea de fibrinogenul plasmatic, şi de factorul
Wilebrand subendotelial.
Celulele conjunctive se pot găsi în două forme: activă şi inactivă(relaxată). Cele care se
găsesc în formă activă conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin contactele focale pe care le
stabilesc.Cele inactive relaxate sunt detaşate de matrice, au mare capacitate de proliferare şi migare
celulară
Celulele conjunctive por fi clasificate după mai multe criterii:
CELULE MOBILE
-Leucocitele granulare
-Limfocitele B-Plasmocite
-Limfocitele T circulante
-Monocitele-macrofage
-Mastocitul
-Celula pigmentară(melanocitul)
Celule fixe se mai numesc şi celule propriu-zise ale ţesutului conjunctiv. Ele participă la
secreţia macromoleculelor componente ale matricei extracelulare. Ele conferă stabilitate ţesutului
conjunctiv prin joncţiunile focale pe care le stabilesc cu matricea. Aceste celule prezintă
proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală şi pe verticală.De exemplu fibroblastul devine
fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma în condroblast, osteoblast sau adipocit.
Celulele mobile, leucocitele granulare, limfocitele B, limfocitele T şi monocitele trec prin
diapedeza la nivelul peretelui capilar sau al venulei postcapilare, iar la nivelul ţesutului conjunctiv
intervin în procesele imune de aparare locală. Se pot găsi în ţesutul conjunctiv ,polimorfonucleare
neutrofile, acidofile şi bazofile. Limfocitele T , macrofagele şi limfocitele B coopereaza în procesul
11
imun mediat umoral. Monocitele după ce ajung prin diapedeză în ţesutul conjunctiv devin
macrofage, şi devin celule imune efectorii intervenind în procesul de fagocitoză sau pinocitoză.
Alteori cooperează cu limfocitele T , în scopul activării limfocitelor B pentru secreţia de
imunoglobuline.Totalitatea macrofagelor din organism formează sistemul fagocitar mononuclear-
populaţie heterogenă de celule cu largă localizare având ca funcţie comună -fagocitoza-.
Celula pigmentară sau melanocitul, derivă din crestele neurale, de unde migrează în ţesutul
conjunctiv din stroma conjunctivă a irisului, în dermul pielii şi la nivelul epidermului printre
keratinocite.
Legat de originea mastocitelor sunt două teorii. Una dintre ele susţine originea în bazofilele
sanguine, care după ce ajung prin diapedeză în interstiţiu, devin mastocite. Această teorie se
bazează pe aspecte marfologice şi funcţionale asemănatoare între cele două celule. Cea de-a doua
teorie mult mai acceptată susţine originea mastocitului în celula stem pluripotentă din măduva roşie
hematogenă, celulă care va da naştere mastoblastului-promastocitului- mastocitului.
-
2. Criteriul funcţional
CELULA MEZENCHIMALĂ
Poate proveni din mezoderm ( în majoritatea varietăţilor de ţesut) sau din mezoectoderm
(celulele conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice). Celulele mezenchimale alcătuiesc ţesutul
conjunctiv embrionar. Este o celulă de formă neregulată cu numeroase prelungiri, dimensiuni de
3o microni. Se caracterizează printr-un raport nucleo-plasmatic supraunitar. Are un nucleu mare
veziculos, identat sau rotund, palid colorat, bogat în eucromatină cu nucleol evident.Citoplasma
redusă este bazofilă, săracă în organite. Microscopul electronic evidenţiază grupări
poliribozomale libere.Celulele mezenchimale vin în contact prin jonctiuni Gap. Sunt implicate în
producerea matricei extracelulare, lipsită de componentă fibrilară,bogată în acid hialuronic.Sunt
celule pluripotente.Din ea derivă marea majoritate a celulelor conjunctive.Celula mezenchimală
se întâlneşte şi în ţesuturile conjunctive adulte, în număr limitat în jurul capilarelor , venulelor
postcapilare.Ea induce deferenţierea epiteliului cu care vine în contact.
FIBROBLASTUL Dr V. Bausic
Reprezintă forma activă din punct de vedere funcţional. El poate deveni inactiv şi se
numeşte fibrocit este cel mai răspândit tip celular din ţesutul conjunctiv, şi cea mai activă
celulă.Originea lui este in celula mezenchimală embrionară.
Este o celulă alungită, ce emite numeroase prelungiri la capete.Are cca 20 microni.
Celulele pot stabili între ele contacte de tip joncţiuni Gap.Are un nucleu mare oval situat central,
palid colorat cu nucleoli evidenţi. Citoplasma este abundenta bazofilă.
La microscopul electronic, nucleul apare încărcat cu eucromatină, prezintă sau nu identaţii.
In citoplasmă se găseşte un reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat, grupări poliribozomale
libere, un aparat Golgi bine reprezentat, granule de secreţie cu conţinut granular sau filamentos,
mitocondrii numeroase, centrozom, un citoschelet foarte bine reprezentat( microtubuli,
microfilamente, filamente intermediare de desmină şi vimentină.Nucleul este dispus central,
prezintă foarte multe indentaţii , are hetereocromatină dispusă la periferie în apropierea
13
membranei interne nucleare iar eucromatina dispusă central.În citoplasmă se remarcă numeroase
organite celulare.
Rol:- sintetizează şi secretă toate moleculele precursoare ce intră în alcătuirea fibrelor şi
substanţei fundamentale, exemplu: proelastina, procolagenul, glicoproteinele-fibrilina-,
glicozaminoglicanii nesulfataţi sau sulfataţi, proteinele cu rol în adezivitate(fibronectina,
tenasceina, laminina, entactina, etc.)
-secretă exoenzime de origine lizozomală cu acţiune extracelulară , ex:colagenaze,
proteaze(catepsina)
-secretă factorul de creştere fibroblastic cu rol în proliferarea capilarelor sanguine
-poate secreta interferon gamma cu acţiune antivirală, mai puternică decât interferonul
secretat de macrofage.
Fibroblastele au două proprietăţi fundamentale:
1. modulaţia
2. nonechivalenţa
1.Modulaţia, reprezintă proprietatea fibroblastelor de interconvertibilitate cu alte celule de origine
mezenchimală. Se poate tranforma în fibrocit, sau în miofibroblast, dar poate deveni condroblast,
osteoblast sau adipocit.
Fibrocitul este o celulă cu dimensiuni mai mici decât fibroblastul, are formă alungită
bifurcat sau trifurcat la capete, citoplasmă puţină, acidofilă, nucleul alungit, tahicromatic. La
microscopul electronic, aparatul de sinteză proteic este foarte slab dezvoltat, în schimb aparatul
lizozomal este mai dezvoltat. La nivelul membranei celulare s-au evidenţiat receptori pentru
lipoproteinele cu densitate joasă, deci pot îngloba aceste molecule prin proces de pinocitoză,
având deci rol în metabolismul colesterolului.
Miofibroblastul. Se aseamănă structural la microscopul electronic cu fibroblastul dar are
în citoplasmă un aparat contractil reprezentat de miofilamente groase de miozină şi subţiri de
actină. Funcţia lui este în primul rând contractilă. Apare în ţesutul conjunctiv de reparaţie din
jurul plăgilor, în axul conjunctiv al vilozităţilor intestinale, în capsula şi trabeculele splenice, în
albugineea testicolului, în teaca externă a foliculilor ovarieni. Un tip particular de miofibroblast
este pericitul lui Rouget prezent în dedublarea laminei bazale de la nivelul capilarelor sanguine.
2.Non-echivalenţa.Este exprimată în perioada de organogeneză. Fibroblastele din diferite
varietăţi de ţesutul conjunctiv, şi chiar din aceeaşi varietate de ţesut conjunctiv dar din diferite
localizări au particularităţi structurale şi funcţionale diferite. Fibroblastele, ca şi celulele
mezenchimale din care provin , controlează diferenţierea epiteliului din apropiere. De exemplu,
fibroblastele din dermul palmei determină dezvoltatarea stratului lucidum, şi creşterea în grosime
a corpului cornos al epidermului.Dacă se transplantează fibroblate din pielea din palmă în pielea
trunchiului,la locul de transplant pielea trunchiului care în mod normal nu prezintă strat lucidum,
va dezvolta acest tip de strat.Fibroblastele din endometru,ca si cele din corticala ovarului, suferă
modificări sub influenţa hormonilor ovarieni, devin celule deciduale (predeciduale), căpătând şi
proprietăţi endocrine
Pericitele (celule adventiţiale/perivasculare; celule Rouget) sunt întâlnite în ariile din jurul
capilarelor şi venulelor.Unii cercetatori sustin ca sunt miofibroblate cuprinse în lamina bazală a
capilarelor sanguine. Interpretarea conform căreia pericitele vasculare sunt celule stem
mezenchimale este sprijinită de o serie de observaţii. Studii experimentale au arătat că pericitele
produc o multitudine de proteine (similare cu cele ale celulelor stem din măduva osoasă), ca
14
răspuns la stimuli externi. Pericitele sunt înconjurate de lamină bazală, care se continuă cu lamina
bazală a endoteliului capilar; prin urmare, acestea nu sunt localizate cu adevărat în compartimentul
de ţesut conjunctiv. De obicei, pericitul este înfăşurat, cel puţin parţial, în jurul capilarului, cu
prelungiri citoplasmice ramificate, nucleul său, bogat în heterocromatină, luând o formă similară
cu cea a celulelor endoteliale (turtit, dar curbat pentru a se conforma structurii tubulare a vasului).
Studiile efectuate cu ajutorul microscopului electronic de transmisie au demonstrat că
pericitele care înconjoară cele mai mici venule prezintă caracteristici citoplasmice aproape identice
cu cele ale celulelor endoteliale ale aceluiaşi vas. Pericitele asociate cu venule mai mari prezintă
caracteristicile fibrelor musculare netede din tunica medie a venelor mici. În secţiuni realizate
paralel cu axul lung al venulelor, se observă faptul că porţiunea distală şi cea proximală a aceluiaşi
pericit prezintă caracteristici de celule endoteliale şi, respectiv, de fibre musculare netede. Astfel,
în timpul dezvoltării embrionale sau angiogenezei (ex: vindecarea rănilor), pericitele au capacitatea
de a se diferenţia şi în celule endoteliale, dar şi în fibre musculare netede ale peretelui vasului.
Rolul pericitelor în calitate de celule stem mezenchimale a fost confirmat experimental prin studii
în care pericite din capilare retinale au fost capabile să se diferenţieze într-o varietate de celule,
printre care osteoblaste, adipocite, condrocite şi fibroblaşti.
Pericitele prezintă proprietăţi contractile şi se află sub controlul monoxidului de azot produs
de celulele endoteliale. Ele asigură suportul şi stabilitatea capilarelor şi venulelor postcapilare
Pericitele sunt implicate direct în patogeneza bolilor vasculare (retinopatie diabetică şi
angiogeneză tumorală). Pe lângă acestea, diviziunile necontrolate ale pericitelor duc la formarea
hemangiopericitomului, o formă de tumoră vasculară rară care poate apărea oriunde există capilare
în corp.
Este de origine mieloidă, provine din diferenţierea unor celule stem unipotente din măduva
roşie hematogenă, ce se diferenţiază în promastocit , ce migrează din sânge în ţesut unde se
transformă în mastocit. S-a documentat si ipoteza că mastocitele se diferenţiaza din celulele
mezenchimale, la embrion şi la făt, iar la adult din celule mezenchimale perivasculare.Alţi autori
sustin că mastocitele diferenţiate îşi păstrează capacitatea de proliferare prin self-replicare,
asigurând linia celulară mastocitară.Mastocitele sunt celule mobile întâlnite la nivelul mucoaselor
respiratorii, căilor respiratorii, digestive, genitale feminine, în ţesutul conjunctiv lax subcutanat.Pot
fi izolate sau în cuiburi, în apropierea vaselor de sânge.Mastocitele au o viaţă lungă cu o mare
capacitate de proliferare în ţesuturi. Mastocitul este o celulă rotundă sau ovalară,cu diametrul de
2o-3oμm. Nucleul celular este mic heterocromatic, dispus central, adeseori mascat de granulele
mastocitare, iar citoplasma este slab acidofilă şi prezintă granulaţii mici inegale cu diametrul de
0,3-2 μm, care la microscopul optic se evidenţiază cu albastru de toluidină sau cu tionină, fiind
metacromatice, şi colorându-se în roşu violet.Ele sunt PAS-,datorită conţinutului în
mucopolizaharide acide.Puţine granule sunt ortocromatice PAS+. La microscopul electronic, se
poate evidenţia că citoplasma mastocitului este săracă în organite celulare, are însă un citoschelet
mai dezvoltat subplasmalemal. Granule mastocitare inegale, dense la fluxul de electroni apar
delimitate de endomembrane . Astfel, granulele din mastocite au fost impartite in trei categorii: tip
I ,electronodense,omogene, conţin mediatori preformaţi, inactiv tip II ,mai slab electronodense
decât tipul I, şi conţin o matrice fin granulară şi tip III - mult mai mari şi mult mai puţin
electronodense comparativ cu tipul II. Sunt formate dintr-o reţea de filamente fine, în ochiurile
căreia se observă mici granule electronodense.Granulele mastocitare contin urmatorii mediatori:-
15
histamina,heparina(GAG)/condroitin sulfat,proteaze acide,factorul chemotactic al eozinofilelor si
neutrofilelelor.
Implicatii Medicale
17
- Macrofagul fix-histiocitul-celulă de talie mică 10-15μm, cu nucleu mic heterocromatic, mic,
central, cu citoplasmă puţină acidofilă.
- Macrofagul mobil-histiomacrofagul-au talie mai mare 30μm, au citoplasmă mai abundentă,
acidofilă, fin granulată/vacuolată la microscopul optic, nucleul este excentric, palid colorat cu
nucleol vizibil.
La microscopul electronic, se remarcă, nucleul reniform,excentric, bogat în eucromatină cu
nucleol evident, citoplasma prezintă organite comune, reticul endoplasmatic, mitocondrii, complex
Golgi, elemente de citoschelet mai bine reprezentate în pseudopodele emise de membrana celulară.
Compartimentul lizozomal este foarte bine reprezentat, se observă lizozomi secundari
(fagolizozomi şi pinolizozomi), corpi reziduali şi vezicule clare(pinozomi) sau opace(fagozomi),
în funcţie de tipul antigenului (lichid sau solid). Aceştia din urmă sunt responsabili de aspectul
granular sau vacuolat al citoplasmei la microscopul optic.Are mai multe functii
1. Este o celulă mobilă care emite prelungiri numite pseudopode, sunt atrase prin
chemotactism pozitiv, şi se deplasează amoeboidal.
2. Sunt dotate cu o intensă activitate de fagocitoză.
Fagocitoza, proprietate fundamentală a macrofagelor, este declanşată de impactul suprafeţei
celulare cu un antigen de natură diferită. Fagocitoza poate fi specifică şi nespecifică. Pentru
realizarea fagocitozei specifice este important faptul că macrofagele recunosc particulele, pe care
urmează să le înglobeze, proces denumit recunoaştere fagocitară. Prin recunoaştere fagocitară,
macrofagul diferenţiază microorganismele sau resturile tisulare, de materialele endogene normale.
Recunoaştera fagocitară se realizează la două niveluri: la nivel tisular, cu ajutorul opsoninelor, şi
la nivel celular , prin receptori de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot fi neimunospecifice ca fibronectina şi imunospecifice ca anticorpii de tipul
IgG, IgM , precum şi cea de a treia fracţiune a complementului. Ele învelesc (opsonizează)
antigenul, care apoi urmează să fie recunoscut de receptori din membrana macrofagului.
Fagocitoza specifică neimunologică sau neimunospecifică este mediată de receptori pentru
fibronectină.Opsonizarea se realizează cu fibronectină, care apoi va fi recunoscută de receptori de
pe suprafaţa macrofagelor.În ţesutul conjunctiv fibronectina mediază fagocitarea de colagen
denaturat, fibrină, fibrinogen, trombocite.
Fagocitoza specifică imunologică sau imunospecifică, este mediată de receptori pentru IgG,
IgM şi fracţiunea C3 a complementului. Opsonizarea se face cu aceste molecule care apoi vor fi
recunoscute de receptorii de la suprafaţa macrofagelor. Receptorii interacţionează cu o anumită
porţiune din IgG, şi anume cu fragmentul Fc , de aici derivă denumirea de receptor Fc pentru
categoria de receptori care ataşează complexele antigen- anticorp. Fagocitoza mediată de receptori
apare numai la macrofagele tisulare denumire " de profesie". Ea trebuie deosebită de fagocitoza
nespecifică sau nemediată de receptori, în care unele materiale inerte sau chiar bacterii pot fi
înglobate în absenţa factorilor de recunoaştere. În aceste cazuri apar interacţiuni nespecifice
electrostatice sau hidrofobe, între aceste particule şi suprafaţa externă a macrofagelor. Un astfel de
exemplu în reprezintă macrofagele alveolare (celule prăfoase) care înglobează din aerul inspirat
unele particule inerte: cărbunele , siliciul, azbestul, etc.
Fagocitoza se realizează în mai multe etape:
A. ataşarea particulei antigenice de membrana macrofagului.
B. internalizarea particulei cu ajutorul pseudopodelor emise de membrana macrofagului şi
formarea unui fagozom sau pinozom în funcţie de consistenţa antigenului, care se deplasează în
citoplasmă cu ajutorul microfilamentelor. Fagozomul fuzionează apoi cu lizozomii primari
formând lizozomi secundari de tipul fagolizozomilor. La nivelul acestora, particulele sunt
degradate cu ajutorul hidrolazelor acide lizozomale. Ceea ce nu poate fi digerat, rămâne depozitat
18
în lizozomii terţiari, care capătă denumirea de corpi denşi şi care sunt exocitaţi. Limfokinele
secretate de către limfocitul T, cresc activitatea macrofagelor. Macrofagele sub acţiunea
limfokinelor, activate sunt capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără recunoaştere
imunologică.
3. Este dotat cu o puternică activitate secretorie. Secretă:
- proteaze (proenzime lizozomale) implicate în degradarea macromoleculelor matriciale:
urokinaze activatoare de plasminogen, catepsine, glucuronidaze, elastaze, colagenaze, urochinaze,
hialuronidaze
- molecule solubile cu rol de a modula activitatea altor celule-citochine (ex: interleuchina 1,
care va induce stimularea limfocitelorTH (helper) şi mai departe a celulelor T citotox, a limfocitelor
B, a limfocitelor NK
- interferonii α ,β ,γ.Interferonul γ este cel mai important, având acţiune antitumorală şi
antivirală
- factori de creştere a fibroblastelor, stimulând formarea fibroblastelor şi inducând fibroza
Tesutul conjunctiv mucoid. Este prezent în cordonul ombilical şi se numeşte gelatina lui
Wharton. Este alcătuit, predominant din substanţă fundamentală bogată în acid hialuronic, având
o consistentă de gel poros puternic hidratat. Are puţine celule cu caractere embrionare, fibroblaste
şi celule mezenchimale şi puţine fibre de colagen .
Ţesutul elastic Se găseşte în structura ligamentelor elastice, ligamente reduse la om,
prezente la animale în regiunea cervicală.( ligamentele galbene), în ligamentele fibroase ce
solidarizează articulaţiile şi în ligamentul suspensor al penisului. În structura acestui ţesut se găsesc
predominant fibre elastice, puţină substanţă fundamentală, şi celule de tip fibroblaste.
Ţesutul reticulat Se găseşte în structura măduvei roşii hematogene formând ţesutul
mieloid ca şi în structura organelor limfoide formând ţesutul limfoid. Ţesutul are în structura lui
un dublu reticul, format din celule conjunctive (citoreticul) dublat de o reţea formată din fibre de
reticulină(fibroreticul). Celulele conjunctive ce participă la formarea reţelei sunt de mai multe
tipuri:
-celule reticulare fibroblastoide
-celule reticulare histioide
-celule reticulare interdigitate
-celule reticulare dendritice foliculare
Celulele reticulare fibroblastoide sunt fibroblastele din ţesutul conjunctiv propriu-zis. Se
deosebesc prin faptul , că au prelungiri desprinse uniform de pe suprafaţa celulară, prelungiri care
se dispun în toate direcţiile şi stabilesc contacte joncţionale de tip Gap între celule. Citoplasma
celulară este redusă cantitativ, usor acidofila, nucleul este veziculos, nucleolat, eucromatic. Aceste
celule au aceeaşi origine ca şi fibroblastele, se diferenţiază local din celula embrionară
mezenchimală. Au rol în producerea matricei care are în principal fibre de reticulina.
23
Celule reticulare de tip histioid sunt macrofagele tesutului reticulat. Sunt localizate de-alungul
formaţiunilor vasculare care traversează parenchimul organelor limfoide. Fac parte din sistemul
fagocitar mononuclear.
Celulele reticulare interdigitate au originea în celulele stem pluripotente şi sunt localizate
doar în ariile timodependente ale organelor limfoide periferice sau arii ocupate preferenţial de
limfocitele T.
Celulele reticulare dendritice foliculare se găsesc în ariile timoindependente ale organelor
limfoide secundare, zonele ocupate predominant de limfocitele B şi în număr redus de limfocitele
TH.
Ultimele două tipuri de celule reticulare sunt greu de evidenţiat la microscopul optic, ele se
pun în evidenţă prin teste de imunofluorescentă şi la microscopul electronic.Celulele interdigitate
au un nucleu mare eucromatic, identat cu formă neregulată, citoplasma abundentă, clară la
microscopul optic, iar la cel electronic , prezintă organite celulare reduse şi numeroase granule de
secreţie. Celulele dendritice foliculare trimit prelungiri mai mari decât celulele interdigitate, ocupă
centrul foliculilor limfatici. La microscopul electronic , în citoplasmă se evidenţiază granule de
secretie. Stabilesc joncţiuni de tip desmozom cu prelungirile invecinate. Membrana plasmatică are
o activitate enzimatică ATP-azică.
Din punct de vedere funcţional ultimele două categorii de celule reticulare sunt celule
prezentatoare de antigen. Ele recunosc antigenul prin receptori F c, pe care îl înglobează sub formă
de endozom prin endocitoză. Antigenul scapă din endozom şi la nivelul citoplasmei se leagă de
nişte molecule de clasa a II a . Complexul antigen-clasa II a este exocitat pe suprafaţa celulelor şi
este recepţionat de limfocitele TH care stimulează limfocitele B sau celulele Tcitotoxice.Sunt
considerate celule imune accesorii, fiind implicate în calea aferentă a răspunsului imun mediat
umoral.
1. Consideratii functionale
Ţesutul adipos prezintă o funcţie principală de depozitare a trigliceridelor( până vor fi
necesare pentru a produce energie într-o anumită locaţie din organism), şi a apei. Alte funcţii
ale acestui ţesut sunt de izolant termic, limitând dispersia căldurii prin suprafaţa corpului,
precum şi de amortizor mecanic.
2. Implicaţii clinice
A. Obezitatea
Creştere difuză a cantităţii de grăsime în ţesutul adipos care comportă o creştere anormală
a greutăţii corporale. Se observă în general la adulţi, după 40 de ani; este mai frecventă la femei,
afectate cu o frecvenţă aproape dublă faţă de bărbaţi. Există şi cazuri de obezitate infantilă, care
apoi se menţin în timpul vârstei adulte. Asocierea cu stări de diabet, hipertensiune, cardiopatie
presupune risc vital şi boli invalidante la subiecţii obezi.
Se disting obezităţi esenţiale/constituţionale şi obezităţi secundare/simptomatice:
a) Obezitate secundară: simptomul unei boli de natură variată, mai ales endocrină, în
hipotiroidism, în sindrom şi boală Cushing, în leziuni ale nucleilor nervoşi ai hipotalamusului;
şi insulinomul şi unele sindroame cu debut hipotalamic se pot corela cu obezitatea.
26
b) Obezitate esenţială: se manifestă independent de leziuni nervoase sau endocrine.În sens
general apare o obezitate când aportul de calorii exogen alimentar este superior nevoilor
organismului. Această excesivă introducere de calorii este legată de o alterare a mecanismelor
care echilibrează ingerarea de alimente cu consumul.
Obezitatea predispune la numeroase boli, printre care ateroscleroză, hipertensiune arterială,
diabet, sindrom de hipoventilaţie sau boala Pickwick, gută, artroză, litiază renală si hepatică,
decompensare cardiacă.
B. Lipomul
Tumoră benignă a ţesutului adipos. Este printre cele mai frecvente şi afectează mai ales
femeile adulte.Se poate localiza oriunde în organism, mai adesea în ţesutul subcutanat (cu
precădere pe ceafă, antebraţe, axile, spate, perete toracic). Lipoamele au fost observate nu
numai în ţesuturile moi extrascheletice, ci şi în organe: stomac, ficat, colon.
De obicei lipomul este o masă de dimensiuni variabile (de la un nodul mic la un volum
enorm) cu consistenţă destul de moale. Lipoamele care se dezvoltă la nivelul capsulelor
articulaţiilor cresc dând ramificaţii în membrana sinovială (lipom arborescens).
Diagnosticul este clinic, ecografic şi prin examen histologic. La examen macroscopic are o
culoare galbenă asemenea ţesutului adipos normal şi, de obicei, apare circumscris de o capsulă
subţire de ţesut fibros. La microscop se observă ca ţesut adipos tipic; uneori acesta este compact
şi abundent amestecat cu ţesut conjunctiv fibros (fibrolipom), care îl întăreşte.
Lipomul este îndepărtat chirurgical cu rezecţie amplă fiindcă tinde să recidiveze.
În lume, sunt peste 300 milioane de obezi, adulţi şi copii, care prezintă risc de boli cardiace
şi respiratorii şi de moarte precoce.
Proporţia de hipertensiune cauzată de obezitate a fost estimată în jurul a 30-65%; pentru orice
creştere de 10 kg, presiunea creşte cu 2-3 mmHg.
Circa 30-35% din populaţia Australiei (1999), Angliei (2003), Mexicului (2000) şi SUA
(2002) au reprezentat cazuri de obezitate.
BIBLIOGRAFIE
Alberts B, Johnson A, Lewis J, Raff M, Roberts K, Walter P. Molecular Biology of the Cell.
6th ed. New York- London: Garland Science; 2014.
27
Mesher A. Junqueira's Basic Histology: Text & Atlas.14 th ed. New York: Mc Graw Hill; 2016.
Young B, O'Dowd G, Woodford P. Wheater's Functional Histology: A Text and Colour Atlas,
6th ed. Edinburgh: Elsevier/ Churchill Livingstone; 2014.
Ross, M. and Pawlina, W. Histology. Wolters Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health,
Philadelphia, 2011.
Bulumete, M., Boşca-Mălin, O., Cerbone, E., Firţa, A., Gebăilă, A. Dicţionar medical ilustrat.
Litera, Bucureşti, 2014.
29