1

X
Dr. Bausic Vasilica

TESUTUL CONJUNCTIV 2020

Definitie
Ţesut conjunctiv este un ţesut de de origine mezodermală cu rol de suport şi trofic pentru alte ţesuturi
şi organe din organism.Ţesutul conjunctiveste cel mai bine reprezentat ţesut din organism format din
celule,fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Substanţa fundamentală şi fibrele conjunctive
formează matricea conjunctivă.
Histogeneza
Ţesuturile conjunctive propriu-zise şi cele cu funcţii speciale derivă din mezodermul embrionar iar
ţesuturile conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice derivă din mezoectoderm.

Funcţiile ţesutului conjunctiv

Printre cele mai impotante funcţii enumeram:
- funcţia de suport.
Ţesutul de suport apare sub diferite forme cu diverse proprietăţi fizice. În marea majoritate a
organelor, ţesutul conjunctiv lax acţionează ca un ţesut de legătură între celule şi alte ţesuturi cu funcţii
mai speciale.Ţesutul conjunctiv dens este un ţesut de suport pentru dermul pielii, formează capsula
conjunctivă a unor organe cum sunt ficatul şi splina şi asigură rezistenţa la întindere în ligamente şi
tendoane. Cartilajul şi osul sunt forme specializate de ţesut conjunctiv de susţinere.
-funcţia de nutriţie asigurată de prezenţa vaselor de sânge în structura ţesutului care mediază
schimburile de nutrienţi, metaboliţi şi produşi de metabolism dintre ţesuturi şi sistemul circulator.
-rolul metabolic- stocarea de lipide pentru ţesutul adipos alb, apa şi electroliţi în toate varietătile de
ţesut conjunctiv, şi reglarea temperaturii corpului la noul născut pentru ţesutul adipos brun.
-rol în procesele de apărare ale organismului prin celulele conjunctive mobile provenite din sânge-
celule imunocompetente- care realizează imunitatea celulară şi umorală
.-rol în procesul de reparaţie tisulară şi cicatrizare

MATRICEA EXTRACELULARĂ

O parte substanţială a volumului tesuturilor conjunctive este ocupată de spaţiul extracelular care
conţine o reţea complexă de macromolecule, constituind matricea extracelulară.Această matrice
cuprinde o mare varietate de polizaharide şi proteine care sunt secretate şi asamblate local într-o reţea
organizată.
Până nu demult s-a crezut că matricea extracelulară din ţesuturile vertebratelor alcătuieşte o masă
inertă cu rolul de a stabiliza structura fizică a ţesutului.Astăzi însă,este clar că matricea are rol mult mai
activ şi mai complex: controlează mediul în care se află celulele influenţând dezvoltarea lor, migrarea,
proliferarea,forma şi funcţiile metabolice.Componentele matrixului pot lega factori de creştere şi
hormoni,asigurând astfel permanent o abundenţă de semnale pentru celulele care se află aici.Celulele au
nevoie de componente specifice ale matricei pentru a se diferenţia. Morfogeneza,ultimul stadiu pentru
dobândirea formei celulare , este stâns dependentă de moleculele matricei.În dezvoltare, moleculele
matricei sunt în mod constant înlocuite,degradate şi resintetizate,în cazul leziunilor chiar şi într-un
ţesut adult.(turn-over de reînoire).
Cele mai multe dacă nu toate componentele matricei extracelulare apar să interacţioneze cu
celulele conjunctive, fie indirect prin proteinele fibroase(fibronectina),fie prin receptorii de suprafaţă.
COMPOZIŢIA ŞI DIVERSITATEA STRUCTURALĂ A MATRICEI CONJUCTIVE
EXTRACELULARE

Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate local de către celulele

existente,mai puţin de celulele sanguine mature.
 2

Compoziţia moleculară a matricei secretate depinde de: tipul de celulă implicată în

secreţie,stadiul ei de diferenţiere,precum şi statusul ei metabolic.
Componentele de bază ale matricei extracelulare sunt:
-Glicozaaminoglicanii(GAG), care sunt molecule polizaharidice şi care,legate de
proteine,formează proteoglicanii care asigura rezistenta la compresiune
-Proteinele fibroase, de două tipuri funcţionale, un tip cu rol structural, colagenul şi elastina,
iar celălalt cu rol de adezivitate (Ex:fibronectina şi laminina).Asigura rezistenta la tractiune
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii formează o masă gelatinoasă puternic hidratată,în care se
află incluse proteinele fibroase .Faza apoasă a acestui gel permite difuzia moleculelor nutritive, a
metaboliţilor şi a hormonilor,dintre sânge şi celulele tisulare.Fibrele de colagen măresc rezistenţa şi
contribuie la organizarea matrixului, iar fibrele de elastină îi asigură flexibilibilitatea. Proteinele de
adezivitate ajută celulele să se ataşeze la componentele matricei, de exemplu fibronectina asigură
ataşarea fibroblastelor la matricea conjunctiva, iar laminina facilitează ataşarea celulelor epiteliale de
lamina bazală.

PROTEINELE FIBROASE MULTIFUNCŢIONALE ALE MATRICEI EXTRACELULARE:

COLAGENUL

Colagenul formează o clasă majoră de proteine fibroase din matricea extracelulară.Este proteina
cel mai bine reprezentată in organismul animal.(30% din proteinele structurale, şi 6% din greutatea
corporeală).Se cunosc 29 tipuri de colagen, din care până in prezent s-au descris 15 tipuri de colagen,
din care cinci sunt cele mai comune (I,II,III,IV,V).
O moleculă de colagen - ex tipul I are o greutate moleculară de 28.500 daltoni, o lungime de
3oo nm şi un diametru de 1,5 nm şi este alcatuită din trei lanţuri polipeptidice alfa împletite în helix
Fiecare lanţ alfa este format din 1050 de amninoacizi.Un lanţ alfa conţine câte 3 aminoacizi per fiecare
tur de helix,din care tot al treilea este glicina. Fiecare lanţ alfa este spiralizat în jurul unui ax propriu,
după care cele 3 lanţuri alfa se spiralizează unul în raport cu celalalt.Triplul helix este stabilizat prin
legaturi de hidrogen şi punţi disulfidice.
Molecula de colagen în ansamblu are două domenii: un domeniu central , helicoidal-triplu helix
, şi două domenii terminale spiralizate doar în jurul axului propriu.
Un lanţ alfa are următoarea structură: -(Y-gly-X)n - unde:
-Y= hidroxiprolina
-X=Prolina şi hidroxilizina
Glycina reprezintă 33% din greutatea moleculei de colagen,
Prolina=12%,
Hidroxiprolina=12%,
Hidroxilizina=10%
Lanţurile alfa sunt codificate pe gene de pe cromozomii 17, pentru lanţurile alfa1 si 7 pentru lanţurile
alfa2. Colagenul este considerat o glicoproteină,deoarece la reziduurile de hidroxilizină se asociază
fragmente oligozaharidice.
Grupările glucidice, nu sunt suficient de numeroase , pentru a da o reacţie PAS pozitivă.Colagenul din
fibrele reticulare are mai multe grupări glucidice,de aceea aceste fibre au reacţie PAS +.Având multe
grupări ologozaharidice nu se va colora în Hemalaun-eozină.
Colagenul se poate clasifica în funcţie de comportamentul faţă de matricea extracelulară în:
1.Colagen fibrilar-cel care se agregă în fibrile şi fibre .,include colagenul I,II.III.V şi XI format din
secvenţe repetitive neântrerupte de glycină-prolină-hidroxiprolină ce formeaza fibrile cu o bandare
repetitivă de 68 nm.
2.Colagen afibrilar-care nu se agregă în fibrile, deoarece prezintă atât la capătul aminoterminal cât și
la cel carboxi terminal domenii globulare .
-Colagenul asociat fibrilelor cu triplu helix întrerupt(FACITs) au triplul helix întrerupt ceea
ce promovează o anume flexibilitate a moleculelor.Acestea se găsesc pe suprafaţa fibrilelor de
colagen tip IX, XII, XIV, XVI, XIX,XX, XXI şi XXII.De exemplu, moleculele de colagen tip IX se
leagă şi interactionează cu colagenul tip II, în cartilaj la intersecţia fibrilelor.Serveşte la stabilizarea
acestui ţesut prin legarea la fibrilele de colagen tip II , de proteoglicani din MEC.
 3

Colagenul ce formează reţele hexagonale sunt reprezentate de colagenul de tip VIII si X.

Colagenul transmembranar este reprezentat de tipul XIII ( găsit în joncţiunile focale), XVII( în
hemidesmozomi), XXIII( găsit în celulele neoplazice metastatice) şi XXV(colagenul specific
creierului).
Multiplexinele(colagenul cu multiple domenii triplu helix şi multiple întreruperi),tipurile XV şi XVIII
ce rezidă în anumite zone ale membranelor bazale.
Colagenul membranelor bazale include colagenul de tip IV, responsabil de formarea membranelor
bazale ale celulelor epiteliale tipul VI ce formează filamente ca nişte mărgele; tipul VII, formează
fibrile ce ancorează membrana bazală la MEC.

SINTEZA DE COLAGEN SI FIBRILOGENEZA

A. Etapa intracelulară
-Sinteza se face în special în fibroblaste, la nivelul ribozomilor ataşaţi RER Vezi slide curs ,
celulele implicate in sinteza de colagen
1.Transcripţia şi traducerea
Lanţurile polipeptidice sunt produse de către poliribozomii ataşaţi reticulului endoplasmatic rugos,pe
baza informaţiei adusă de ARN-ul mesager şi sunt trecute simultan în cisternele RER. Genele pentru
lanţul alfa I sunt localizate pe cromozomul 17, iar pentru lanţul alfa II pe cromozomul 7. Informaţia este
copiată în ARNm pentru fiecare lanţ pro-alfa. Aceste lanţuri pro-alfa sunt mai mari decât lanţurile de
colagen alfa, deoarece prezintă la capetele amino şi carboxil peptidele de extensie(peptide –semnal la
capătul amino-150 aminoacizi şi secvenţe de aminoacizi “extra”250 aminoacizi la capătul carboxil).
Rolul peptidelor de extensie ,cunoscute sub denumirea de propeptide, este de a iniţia asocierea
prolanţurilor alfa şi de a dirija asocierea lor în triplu helix. Asamblarea este iniţiată la nivelul capătului
C-terminal al propeptide- lor, între care se stabilesc legături disulfidice. Astfel,lanţurile pro-alfa conţin
o regiune centrală colagenă (x-gly-y), şi regiuni propeptidice necolagene terminale la ambele
capete.Greutatea moleculară a fiecărui lanţ pro-alfa este de aproximativ 154.000 daltoni.
2.Modificări posttranslaţionale
În cisternele RER şi ale complexului Golgi au loc modificări posttranslaţionale în lanţurile polipeptidice:
A.Imediat ce capătul terminal amino-al lanţului alfa ajunge în lumenul reticulului endoplasmatic rugos,
este atacat de proteaze care îndepărtează secvenţa semnal de la capătul amino-terminal permiţând în
continuare.
B.Desfăşurarea procesului de hidroxilare a prolinei şi lizinei, în timp ce lanţurile polipeptidice nu au
conformaţie helicoidală. Hidroxilarea prolinei şi lizinei începe după ce lanţul peptidic a atins o anumită
lungime şi este legat de ribozomi. Procesul se continuă şi se desăvârşeşte în lumenul RER,fiind catalizat
de două enzime: peptidilprolin-hidroxilaza care transformă prolina în 4-hidroxiprolină sau 3-
hidroxiprolină şi peptidillizin-hidroxilaza care transformă lizina în hidroxilizină.În molecula de colagen
se găseşte în special 4-hidroxilizină, necesară formării de legături transversale ce stabilizează molecula
de colagen în fibrile.Reacţia de hidroxilare decurge în prezenţa vitaminei C, a ionilor de fier, alfa-
cetoglutaratului şi oxigenului. Vitamina C este absolut necesară etapei posttranslaţionale. În lipsa ei
,hidroxilarea este insuficientă,ceea ce duce la formarea unui triplu helix instabil,neformare de fibrile
şi fibre de colagen, colagenul se va degrada intracelular, ceea ce va determina creşterea fragilităţii
vasculare, a tendoanelor şi a pielii- scorbutul, şi deficienţe în vindecarea plăgilor.In post operatorul
imediat pentru a stimula vindecarea plagii este indicat administrarea de fier si vitamina C pentru
formarea unui colagen de calitate.(având în vedere că pacienţii postoperator cel mai adesea sunt
anemici)
C.Glicozilarea hidroxilizinei, se desfăşoară în cisternele RER,la nivelul lanţurilor pro-alfa numai în
forma lor nehelicoidală.Ea este catalizată de două enzime : galactoziltransferaza şi glucozil-
transferaza.Prin glicozilare se transferă hidroxilizinei, galactoză şi glicozilgalactoză.
D.Formarea punţilor disulfidice , în interiorul lanţurilor alfa,sau între lanţurile alfa, este esenţială
pentru formarea triplului helix.La capete, lanţurile alfa rămân răsucite doar în jurul axului
propriu.Aceste punţi disulfidice,vor influenţa formarea moleculei şi vor stabiliza interacţiunea
între lanţurile polipeptidice.În urma acestei etape se va forma PROCOLAGENUL. -Structurile
 4

globulare sunt formate la capetele carboxiterminale, care sunt stabilizate prin punţi disulfidice.
Formarea acestora asigură alinierea corectă a celor trei lanţuri α în timpul formării triplului helix.
-Un triplu helix (începând de la capătul carboxiterminal) este format din cele trei lanţuri α,în partea
centrală a moleculei, capetele rămânând răsucite doar în jurul axului propriu.
-În interiorul lanţurilor şi între lanţuri se formează punţi disulfidice şi legături de hidrogen ce vor
influenţa forma moleculară finală.
Triplul helix este stabilizat prin legarea proteinei chaperon hsp47, care previne agregarea prematură a
trimerilor în celulă.
Rezultatul tuturor reacţiilor de mai sus este formarea moleculei de procolagen.
Moleculele de procolagen traversează aparatul Glogi şi încep să se asocieze în mici bandelete.Această
asociere se realizează prin ataşarea capetelor neâncolăcite ale moleculelor de procolagen.Molecule
libere şi mici agregate sunt împachetate în vezicule secretorii şi transportate către suprafaţa celulară.
Formarea fibrilelor de colagen( fibrilogeneza) implică evenimente extracelulare

-Pe masură ce procolagenul este secretat din celulă , el este transformat în colagen matur -
tropocolagen de către procolagenpeptidază asociată cu membrana celulară ce clivează capetele
neîncolăcite ale procolagenului
-Agregatele de molecule de colagen se aliniază împreună pentru a forma fibrilele finale de colagen
într-un proces numit fibrilogeneză.Celula controlează aranjamentul ordonat al noilor fibrile formate ,
direcţionând veziculele secretorii către un site pe suprafaţa celulară.Celula creează simultan situsuri
speciale de asamblare ale colagenului numite caveole. Aceste invaginări ale suprafeţei celulare permit
moleculelor să se acumuleze şi să se asambleze.În caveole, moleculele de colagen se aliniază în şiruri
paralele,într-un patern cap-coadă.Deasemenea se agregă lateral printr-un defazaj de-68 nm.
Moleculele de colagen sunt legate prin legaturi încrucişate prin punţi covalente, ce se formează între
grupările aldehidice ale lizinei şi hidroxilizinei.Liziloxidaza enzima ce actionează extracelular,
dezaminează oxidativ reziduurile de lizină și hidroxilizină și formează aldehide reactive între care se
stabilesc crosslikari Fibrilele se asociază între ele pentru a forma fibrele de colagen ,ce au o rezistenţă
la întindere comparabilă cu a oţelului.De exemplu fibra de colagen de tip I de 1 mm diametru poate
susţine greutăţi de la 10-40 kg înainte de a se rupe.

Fibrilele de colagen adesea conţin mai multe tipuri de colagen

În mod uzual colagenul fibrilar se asamblează în fibrile alcătuite din mai mult decât un tip de colagen.
De exemple fibrilele de colagen tip I adesea conţin cantităţi mici de colagen tip II, III, V, si
XI.Studiile curente arată că asamblarea fibrilelor de colagen tip I este precedată de formarea unui
miez fibrilar de colagen tipV şi XI.Moleculele de colagen tip I urmând să fie depozitate şi polimerizate
pe suprafaţa miezului menţionat În adiţie, mici cantităţi de colagen tip II şi III sunt încorporate în
fibrilele de colagen tip I.Colagenul de tip V şi XI sunt importanţi reglatori ai fibrilogenezei. Ele
controlează grosimea fibrilelor de colagen I prin limitarea depozitării de molecule de colagen, dupa ce
fibrila a ajuns la diametrul cerut.
Fibrele de colagen mature sunt uzual asociate cu familia de molecule de colagen FACIT ce rezidă pe
suprafaţa lor.De exemplu fibrilele de tip I sunt asociate cu tipurile XII şi XIV de colagen.Aceste tipuri
de colagen sunt responsabile de organizarea tridimensională a fibrelor în MEC.Fibrilele de colagen tip
II ce sunt abundente în cartilaj sunt mai subţiri decât fibrilele de colagen I. Oricum şi aceste fibrile
sunt asociate cu tipul IX de colagen( un alt membru al grupului FACIT).Colagenul de tip IX rezidă pe
suprafaţa fibrilelor de tip II şi le ancorează pe acestea la proteoglicani şi la alte componente ale
matricei cartilaginoase.
Fibrele de colagen sunt degradate prin enzime proteolitice sau prin fagocitoză
Toate proteinele din organism sunt continuu degradate şi resintetizate. Aceste procese permite
ţesuturilor să crească şi să se remodeleze.Fibrilele de colagen au deasemenea şi ele un turn over lent.
-Degradarea proteolitica apare înafara celulei prin activitatea unor enzime numite metaloproteinaze
matriciale(MMPs) .Aceste enzime sunt sintetizate şi secretăte în MEC de către o varietate de celule
conjunctive(fibroblaste,condrocite,monocite,neutrofile şi macrofage), câteva celule epiteliale(
keratinocitele din epiderm), şi celulele neoplazice. MMPs includ colagenazele ( care degradează
colagenul de tip I, II, III, şi X), gelatinazele( ce degradează cele mai multe tipuri de colagen denaturat,
 5

laminina, fibronectina şi elastina),stromelizina ( care degradează proteoglicanii, fibronectina, şi

colagenul denaturat), matrilizina (care degradează colagenul tip IV şi proteoglicanii), tipul
membranar de MMPs (care este produsă de către celulele canceroase şi care are activitate
fibrinolitică pericelulară), şi metaloelastazele macrofagelor ( care degradează elastina, tipul IV de
colagen şi laminina).
-Degradarea prin fagocitoză apare intracelular şi implică macrofagele care intervin în reânoirea
componentelor MEC. Fibroblastele sunt deasemenea capabile de fagocitoză şi degradare a moleculelor
de colagen cu ajutorul lizozomilor celulari.
În ţesuturile tinere fibrilele de colagen pot avea diametrul de 15-20 nm,în timp ce în unele
varietăţi de ţesut conjunctiv matur pot atinge 2oo nm. Observate la microscopul electronic fibrilele de
colagen prezintă striaţii transversale care se repetă la 68nm, de-alungul fibrilei.Bandarea este o
reflectare a aranjamentului moleculelor de colagen în structura fibrilei.Aceste molecule cu lungime de
300nm şi diametrul 1,5nm.Ele sunt aşezate în rânduri paralele şi echidistante.Într-un rind moleculele
sunt dispuse la o distanţă de 35 nm.(gap). Mărimea gap-ului este astfel aranjată incât se repetă la 5
rinduri.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit şi realizează fibrele de colagen ,cu grosimi
diferite,între 1-20 microni. Fibrele de colagen sunt unite între ele prin carbohidraţi reprezentaţi în
principal de hexoze, care dau reacţia PAS pozitivă fibrelor de colagen. Ele sunt mai numeroase în fibrele
de colagen subţiri(reticulare).Fibrele reticulare sunt formate din colagenul III şi sunt fibre subţiri de 1
μm diametru, se ramifică şi se anastomozează, şi din cauza cantităţii mari de glucide ataşate colagenului
nu se colorează în coloraţia uzuală Hemalaun-eozină. Fibrele de reticulină se evidenţiază prin impregnări
argentice.
Fibrele de colagen sunt lungi,sinuoase, cilindrice, cu capete care pierd în matricea extracelulară.
Ele sunt acidofile,se colorează în roz în coloraţia hemalaun-eozină , brun roşcat în coloraţia Van Gieson,
albastru în coloraţia AZAN, şi Mallory, şi verde în coloraţia Masson.Fibrele de colagen nu se
anastomozează , între ele,dar pot alcătui benzi ,sau panglici, în care fibrele de colagen se dispun paralel
între ele.Ele poartă denumirea de fibre albe, sunt foarte rezistente şi apar birefringente , la microscopul
de polarizaţie.

ELASTINA şi FIBRELE ELASTICE

Elastina este întâlnită în special în ţesutul conjunctiv în strânsă conexiune cu colagenul. Nivele
crescute de elastină sunt prezente în ligamente, pereţii vaselor (în special artere), în ţesutul pulmonar,
piele tendoane, etc.Ea este de regulă secretată de aceleaşi celule ca şi colagenul .
Molecula de elastina este o glicoproteină, are o greutate moleculară= 72000 daltoni, iar
compozitia ei în aminoacizi este:
-33% glycină
- 10-13%prolină -
- 60% reziduuri de aminoacizi nepolari,ceea ce face ca molecula de elastină să fie hodrofobă
(desmozina şi izodesmozina)
- 1% lizina.
Sinteza ei începe la nivelul fibroblastului.Etapa intracelulară se suprapune ca timpi peste etapa
intracelulară a sintezei de colagen.În urma etapei intracelulare se obţine tropoelastina, care se prezintă
sub formă de moleculă incolăcită. Exocitată în spaţiul extracelular, între molecule se formează cross-
linkeri intermoleculare catalizate de liziloxidaza. De regulă cam 28-34 de reziduuri de lizina pot fi
implicate în cross-linkeri ceea ce determină polimerizarea elastinei în spaţiul extracelular .Elastina este
foarte rezistentă la fierbere,la extracţia cu acizi şi baze diluate, la acţiunea tripsinei.Este hidrolizată de
elastaza secretată de pancreas. Moleculele de elastină ,sinuoase şi de forme diferite,sunt legate între ele
prin punti necovalente slabe, ca şi prin punţi covalente distanţate,care permit reţelei elastice să se întindă
şi să se stringă, întocmai ca o gumă.Aspectul elastinei la microscopul electronic este amorf, deşi în cele
mai multe cazuri se asociază la colagenul fibrilar.(în special la colagenul VI) Formarea fibrilelor de
colagen VI asociate la elastină se face foarte aproape de suprafaţa celulară,ceea ce permite celulei să
controleze orientarea acestor fibre.Este menţionat că asocierea proteinelor fibrilare pare să joace un rol
important in organizarea moleculelor de elastină. Atracţia hidrofobă între moleculele de elastină ,pare
să joace un rol important în procesul de răsucire şi încolacire. Asocirea fibrilelor de colagen pare să
limiteze întinderea.La microscopul electronic polimerul de elastina este amorf , dens la fluxul de
 6

electroni și formează in partea centrală a fibrei elastice un miez cu contur policiclic. În jurul acestuia se
vor dispune fibrile de fibrilină și Emilină 1 care sunt deasemenea sintetizate în celulele conjunctive , și
exocitate extracelular unde vor polimeriza .
Sistemul de fibre elastice este compus din trei tipuri de fibre: fibrele de oxitalan, fibrele de
elaunină şi fibrele elastice.Sistemul se dezvolta în trei etape succesive si pot fi observate atât în ţesuturile
embrionare cât şi în ţesuturile adulte.
În stadiul iniţial, fibrele sunt alcătuite din benzi de fibrile subţiri de fibrilina si Emilina 1,. fibrele
oxitalanice pot fi găsite în zonula lui Zinn şi in ligamentul alveolodentar În stadiul următor de
dezvoltare, apare o dispoziţie neregulată a moleculelor de elastină printre fibrilele de fibrilină si emilină
1, formând fibrele de elaunină(grec.elaunem=a conduce).Aceste fibre sunt întîlnite în jurul glandelor
sudoripare la nivelul dermului. În timpul celui de-al treilea stadiu de dezvoltare, elastina se acumulează
până ocupă partea centrală a unei benzi de fibre, fiind înconjurată de un strat subţire de fibrile
glicoproteice de fibrilina si Emilina 1.Acestea sunt fibrele elastice, componentul majoritar al sistemului
elastic.
În timp ce fibrele oxitalanice sunt rezistente la tensiune, fibrele elastice se întind ca răspuns la
tensiune . Fibrele elastice sunt denumite şi fibrele galbene, au un diametru de 5 microni.Ele se ramifică
şi se anastomozează realizând reţele neregulate.Se colorează inconstant cu eozina, în roz pal.Se pot
colora electiv, cu orceină în roşu –brun întunecat, cu rezorcin-fuxina Weigert în roşu aprins, cu aldehid-
fuxina(Gomori) în negru.

GLICOZAMINOGLICANII

Reprezintă o componentă importantă a matricei extracelulare. Încărcarea negativă de pe aceste

polizaharide ,dată de prezenţa grupărilor sulfat şi carboxil asigură legarea unei cantităţi mari de apă şi
cationi.Oricum cu excepţia hialuronanului, glicozaminoglicanii nu sunt găsiţi ca lanţuri libere de
polizaharide , ci sunt sintetizaţi direct pe un miez proteic.GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate,
foarte lungi, formate din unităţi dizaharidice repetitive.Se numesc glicozaminoglicani, deoarece unul
dintre glucidele care formează dizaharidul repetitiv este întotdeauna un glucid aminat, N acetil-
glucozamina sau N-acetilgalac-tozamina.În majoritatea cazurilor acest glucid aminat este sulfatat.Al
doilea glucid al dizaharidului repetitiv este acidul uronic.Din cauza grupărilor sulfat şi carboxil,GAG
sunt puternic încărcaţi negativ.În funcţie de componentele glucidice ,de tipurile de legaturi chimice
dintre acestea şi de numărul şi de localizarea grupărilor sulfat,GAG au fost împărtiţi în patru grupe:
-Dermatansulfatul alcatuit din acid L-iduronic sau D-glucuronic si D-galactozamina
-Chondroitinsulfatul acatuit din acid D-glucuronic si D-galactozamina
-Keratansulfatul alcatuit din D-galactoza si D-galactozamina
-Heparansulfatul alcatuit din acid D-glucuronic sau L-iduronic si D-galactozamina
Lanţurile polizaharidice sunt atît de inflexibile încât nu se pot împacheta în structuri globulare
compacte, cum o pot face lanţurile polipeptidice.De aceea aceste molecule sunt foarte hidrofile.Astfel
,GAG au tendinţa de a adopta o conformaţie foarte extinsă,care ocupă un volum foarte mare în raport cu
masa lor,formind mase gelatinoase chiar şi cind se află in concentraţii foarte mici. Marea densitate a
sarcinilor lor negative, determină atracţia şi legarea cationilor, de exemplu a Na+,cationi care sunt
osmotic activi,ceea ce determină sucţiunea în matrice a unei mari cantităţi de apă.Aceasta creează o
presiune de turgescenţă(turgor),ceea ce asigură o rezistenţă la forţele de compresiune(în contrast cu
fibrele de colagen care asigură rezistenţă la forţele de tracţiune).
Cantitatea de GAG din ţesuturile conjunctive este de obicei mai mică de 10% din greutatea totală
a proteinelor fibroase.Din cauză că formează un gel poros,puternic hidratat,GAG ocupă totuşi cea mai
mare parte a spaţiului extracelular ,asigurând un suport mecanic pentru ţesuturi şi permiţând difuzia
rapidă a moleculelor hidrosolubile precum şi migrarea celulelor.

ACIDUL HIALURONIC(HIALURONANUL)

Impropriu denumit proteoglican ,deoarece lanţurile polizaharidice nu sunt legate covalent de un miez
proteic, cu toate că formează legături non-covalente cu aceste miezuri proteice Este o componentă majoră
a matrixului extracelular care înconjoară celulele proliferative şi migratoare ,în particular din ţesuturile
 7

embrionare .Acesta este deasemenea ,componentul structural major al proteoglicanilor care se găsesc în
matrixul extracelular al cartilajelor.
O moleculă de acid hialuronic este formată din aproximativ 50.000 de unităţi repetitive ale unui
dizaharid format din acid glucuronic şi N-acetilglucozamină.Din cauza legăturilor de tip beta dintre
monozaharide, precum şi din cauza existenţei legăturilor de hidrogen din interiorul moleculei, acidul
hialuronic are aspectul unui bastonas lung şi rigid.Repulsia mutuală dintre grupările carboxil încărcate
negativ,care se află dispuse la intervale regulate,contribuie de asemenea ,la stabilizarea structurii rigide.O
singură moleculă poate astfel atinge lungimea de 2o microni.
Acidul hialuronic este unic printre glicozaminoglicani pentru câteva motive:
-Are greutatea moleculară cea mai mare dintre toţi glicozaminoglicanii
-Nu este sulfatat şi nu se epimerizează în timpul sintezei
-Nu este legat covalent de miezul proteic
-Nu este sintetizat în complexul Golgi,ca şi ceilalţi glicozaminoglicani
Acidul hialuronic este sintetizat direct prin membrana plasmatică, iar elongarea lanţurilor sale se
face prin addiţie de grupări glucidice la capetele reduse.
Prin comparaţie cu acidul hialuronic,toţi ceilalţi GAG :
-Prezintă zaharuri sulfatate
-Conţin unităţi dizaharidice diferite, aranjate în secvenţe mult mai complexe
-Sunt formaţi din lanţuri mult mai scurte,cu mai puţin de 3oo unităţi glucidice
-Sunt legaţi covalent la proteine
-Sunt sintetizați in Complexul Golgi
-Se epimerizează în timpul sintezei
Hialuronanul este prezent în ţesut pe suprafaţa celulară.Datorită încărcăturii sale negative şi
legăturilor de hidrogen dintre reziduurile glucidice adiacente, există o rigiditate inerentă în cadrul
moleculei rezultind o structură îcolăcită expandată cu greutatea moleculară mare.
Oricum la concentraţii mai mari, lanţurile de acid hialuronic se pot încolaci şi pot da naştere unor
structuri dublu sau triplu helicoidale, fomând o reţea continuă,ce fixează în ochiuri, molecule de apă.
Abilitatea ,chiar şi la concentraţii mici de a forma o reţea continuă este dependentă de greutatea
moleculară mare a polizaharidului. Din cauza structurii sale hidratate, naturii “poroase”, învelişul celular
acoperit cu acid hialuronic, “ţine la distanţă “ celulele, una faţă de cealaltă ,asigurând liberta-
tea lor de mişcare şi de proliferare.
Suprimarea mişcării celulare şi iniţierea ataşării intercelulare,este frecvent corelată cu scăderea
concentratiei de acid hialuronic. Când migrarea celulară este oprită,moleculele de acid hialuronic, sunt
degradate de catre enzima hialuronidază.

Proteoglicanii sunt formaţi din lanţuri de GAG legate colavalent de un miez proteic
Proteoglicanii sunt macromolecule existente în toate ţesuturile conjunctive .Aceste molecule sunt
formate dintr-un miez proteic,la care se ataşează covalent una sau mai multe molecule de glicozaminogli-
cani ,de acelaşi tip sau de tip diferit. Ca şi în cazul celorlalte glicoproteine ,lanţul polipeptidic,sau miezul
proteic al proteoglicanilor este sintetizat pe ribozomii de pe membranele RER şi introdus în lumenul
acestuia. Lanţurile polizaharidice sunt ansamblate pe acest miez proteic, mai ales în aparatul Golgi. În
RE primul rind la radicalii serinici ai polipeptidului se ataşează un trizaharid de legătură care serveşte ca
primer pentru creşterea polizaharidului; ulterior , in complexul Golgi prin intervenţia unei glicozil
transferaze,se adaugă succesiv radicalii glucidici.
În decursul alungirii lanţului polizaharidic în aparatul Golgi,o parte a glucidelor polimerizate
sunt modificate covalent prin reacţii de sulfatare şi de epimerizare care modifică configuraţia
monomerilor .Sulfatarea creşte foarte mult incărcătura negativă a proteoglicanilor. Proteoglicanii prezintă
o remarcabilă diversitate.Se cunosc următoarele tipuri de proteoglicani:
A.-Proteoglicanii din matricea cartilaginoasă-Agrecanul-sunt cele mai mari agregate
moleculare cunoscute.O singură molecula poate fi mai lungă de 4 microni.Asemenea proteoglicani con-
fera cartilajului proprităţile sale caracteristica :consistenţă asemănătoare unui gel şi rezistenţă la
deformare. Componenta centrală a agregatelor de proteoglicani ,o formează o moleculă foarte lungă de
acid hialuronic.La el se leagă strâns ,dar nu covalent,la intervale de 4o nm, proteinele miez ale
 8

proteoglicanilor de condroitin-sulfat şi cheratan sulfat. Legarea proteoglicanilor la acidul hialuronic este

asigurată de o proteină linker.
B-“Proteoglicani simpli” care se află în laminele bazale.Aceştia sunt formţi dintr-un miez proteic
cu greutate moleculară de 20000-40000,la care se ataşează lanţuri de heparan sulfat.
C-Proteoglicani neagregati care sunt conţinuţi în toate ţesuturile conjunctive inclusiv în tesutul
cartilaginos, conţin un miez proteic cu unul sau trei lanţuri covalent likate de condroitin-sulfat,dermatan-
sulfat, keratan-sulfat. Au greutate mica, 4oooo, iar funcţia lor nu este clară,dar moleculele lor apar
asociate cu fibrilele ordonate de colagen.
D.-Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară-syndecan, este prezentpe multe tipuri de celule ,
particular pe celulele epiteliale. Prezinta un miez proteic inserat în bistratul lipidic membranar, care
fixează moleculele polizaharidice de GAG doar pe suprafaţa extracelulară .Sunt întâlniţi pe suprafaţa
celulelor endoteliale, vasculare.La miezul proteic se asociază pe suprafaţa extracelulara 3-8 molecule de
heparan sulfat.Aceşti proteoglicani sunt capabili să lege colagenul tip I, III, IV, V ,dar nu şi tipul II.
Deasemenea au abilitatea de a lega fibronectina şi a moleculelor de adezivitate, mediind adezivitatea
celulă-celulă.Controlează coagularea, metabolismul lipoproteinelor cresterea muşchiului neted, formarea
neuriţilor,permeabilitatea membranelor bazale.
LICHIDUL INTERSTITIAL
In tesutul conjunctiv, in paralel cu substanta fundamentala puternic hidratata exista o mica cantitate de
lichid liber numit lichid interstitial,ce este similar cu plasma in ceea ce priveste continutul in ioni si
substante difuzibile.Lichidul interstitial contine un mic procent de proteine cu greutate molecular mica
ce trec prin peretele capilar ca urmare a presiunii hidrostatice a singelui.Se apreciaza ca cca o treime din
proteinele plasmatice sunt stocate in tesutul conjunctiv.
IMPLICATII MEDICALE
Edemul este datorat acumularii de apa in spatiile extracelulare. Apa provine din singe si trece prin peretele
capilar.Edemeul poate fi generat de obstructia venoasa sau limfatica sau din descresterea fluxului venos.
Deficienta proteica generata de inanitie duce la scaderea presiunii coloid-osmotice iar apa se va acumula
in interstitiu.O alta posibilitate cauzatoare de edem,este crestrea permeabilitatii endoteliului capilar
generata de o serie de substante chimice , cum ar fi histamina

GLICOPROTEINELE STRUCTURALE DE ADEZIVITATE

Sunt reprezentate de:- FIBRONECTINĂ

LAMININĂ
ENTACTINĂ
TENASCEINĂ
TROMBOSPONDININĂ
CONDRONECTINĂ
Cele mai bine cunoscute din punct de vedere structural şi funcţional sunt fibronectina şi
laminina.

FIBRONECTINA
Fibronectinele sunt o clasa mare de glicoproteine cu GM= 450 000, sunt prezente în toate
ţesuturile conjunctive.Sunt descoperite în 1970, ca o proteină celulară de suprafaţă prezentă numai la
fibroblastele normale , nu şi tumorale, care promovează ataşarea celulară.
Molecula este alcatuită din două subunităţi cu GM=220000, şi respectiv 250000 linkate în
dimeri prin punţi disufidice. Lanţurile polipeptidice sunt alcătuite din 3 tipuri de unităti repetitive: I, II,
III.
Tipul I conţine 45-50 reziduuri de aminoacizi menţinuţi prin punţi disulfidice.
Tipul II are 60 reziduuri de aminoacizi.
Tipul III are 90 reziduri de amninoacizi.
2 subunitati tip II interacţionează cu 9 subunităti tip I, la capetele aminoterminale ale moleculei
de fibronectină pentru a forma domeniile de fixare ale colagenului.Restul moleculei, în partea centrală
 9

este formată din 15-27 subunităţi tip III. În acestă portiune pot exista 2 grupări sulhidril libere ,care sunt
implicate în formarea de multimeri cu greutăţi moleculare mari.
Fibronectina poate există în două forme:
1.Forma dimerică solubilă secretată de hepatocite, celule endoteliale, gasită în plasmă
2.Forma multimerică, secretată de marea majoritate a celulelor conjunctive, este depozitată
uzual în matricea extracelulară sub formă de fibrile lungi insolubile.

FUNCŢII
Fibronectina are următoarele domenii de legare:
a.-domenii ce interacţionează cu suprafeţele celulare şi cu câteva componente ale
matricei(fibrinogen, heparina, stafilococ, gelatina )
b.-2 situsuri pentru corss-likeri la alte proteine, catalizate de transglutaminază
c.-situsuri pentru asociere proprie
Tipurile II , leagă gelatina şi colagenul , iar Tipurile III are situsuri de legare la suprafaţa
celulara, pentru glicozaminoglicanii sulfataţi(heparan- sulfatul,dermatansulfatul, condroitin –
sulfatul).Fibronectina poate interactiona cu receptorii celulari de suprafaţă,prin intermediul domenii-
lor de ataşare şi deasemenea prin intermediul proteoglicanilor.Această abilitate de a se cupla cu
proteoglicanii sau cu suprafeţele celulare poate juca un rol semnificant în ordonarea matricei
extracelulare.

TENASCEINA

Este un hexamer alcătuit din 6 subunităti dispuse radiar în jurul unui miez proteic.Fiecare
subunitate are aspectul unui “băţ de toboşar” cu o porţiune liniară şi una globulară.Din punct de vedere
al rolului îndeplinit, tenasceina se fixează pe membrana celulară prin intermediul unui proteoglican,
neavând receptor de membrană, deci va interveni alături de alte proteine structurale ale matricei celulare
în organizarea matricei şi în proliferarea celulară.

ENTACTINA

Glicoproteina cu greutate moleculară mică, are aspectul unui “băţ de toboşar”.Se leagă de laminină la
porţiunea neramificată.

TROMBOSPONDININA

Glicoproteină cu GM=420000 identificată iniţial în plachetele umane.Ulterior s-a arătat a fi

secretată de fibroblaste, celulele endoteliale, si înglobată în matricea extracelulară.O serie de cercetări
recente au arătat că trombospondini-na are locusuri specifice de legare a:fibrinogenului,fibrinectinei,
lami-
ninei , heparinei,colagenului de tip V.

CONDRONECTINA

Glicoproteina izolată iniţial din ser, şi mediază practic ataşarea condrocitelor în matricea cartila-
ginoasa.Se leagă specific de : colagenul tip II, fibronectină, laminină, agrecan.
 1
Note de curs tesut conjunctiv 2
CELULELE CONJUNCTIVE

Tesutul conjunctiv face legătura între alte tipuri de ţesuturi.Este un ţesut heterogen,
fiind alcătuit din celule, fibre şi substanţă fundamentală.Substanţa fundamentală şi fibrele
conjunctive alcătuiesc matricea conjunctivă extracelulară, se află in spaţiile
intercelulare.Ţesutul conjunctiv este bogat inervat şi conţine terminaţii nervoase libere şi
incapsulate.
Celulele conjunctive nu prezintă polaritate ,ele intervin în producerea matricei
extracelulare, prin secreţia de macromolecule pe toata suprafaţa celulară în comparaţie cu
celulele epiteliale care secretă numai la polul apical.Intervin deci în organizarea matricei
extracelulare, care este foarte importanta, pentru migrarea celulara, diviziunea proliferarea,
diferenţierea, determinismul formei şi funcţiei celulare( este absolut indispensabilă în fazele
finale ale morfogenezei ) .
Concomitent cu producerea matricei extracelulare, celulele conjunctive intervin şi în
distrucţia ei, prin secreţia de protein-enzime care degradează macromoleculele matriciale.În
condiţii fiziologice există un echilibru dinamic între producerea şi distrugerea matricei.
Celulele conjunctive rămân ataşate de moleculele matriciale prin intermediul unor
receptori de tip integrine, receptori integrin-like şi receptori non-integrine. Integrinele
sunt receptori alcătuiţi din două subunităţi:alfa şi beta.Subunităţile alfa există în şase variante
alfa 1-alfa 6, care asigura adezivitatea celulelor conjunctive la macromeolecule matriciale, prin
contacte focale , în cadrul joncţiuni-lor focale.
Integrinele beta2 sunt exprimate pe suprafaţa celulelor migrate în ţesutul conjunctiv
(limfocite mari cu conţinut granular, leucocite polimorfonucleare). Acestea conferă adezivitate
de tip celula- matrice şi de tip celulă – celulă.Integrinele B3 sunt prezente pe megacariocite şi
pe membrana plachetelor sanguine. Asigură adezivitatea de fibrinogenul plasmatic, şi de
factorul Wilebrand subendotelial.
Celulele conjunctive se pot găsi in două forme: activă şi inactivă(relaxată). Cele care se
găsesc în formă activă conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin contactele focale pe care le
stabilesc.Cele inactive relaxate sunt detaşate de matrice, au mare capacitate de proliferare şi
migare celulară
Celulele conjunctive por fi clasificate după mai multe criterii:

CLASIFICAREA CELULELOR CONJUNCTIVE

I.Din punct de vedere al rezindenței:

CELULE rezidente
-Fibroblastul-fibrocitul-miofibroblast
-Condroblastul-condrocit
-Osteoblastul-osteocitul
-Adipocitul
-Mastocite
-celule stem adulte( celule mezenchimale adulte)
-Macrofage
CELULE nerezidente
-Leucocitele granulare
-Limfocitele B-Plasmocite
-Limfocitele T circulante
-Monocitele
Celulele rezidente se mai numesc şi celule propriu-zise
ale ţesutului conjunctiv. Ele participă la secreţia macromoleculelor componente ale matricei
 2
Note de curs tesut conjunctiv 2
extracelulare. Ele conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin joncţiunile focale pe care le
stabilesc cu matricea. Aceste celule prezintă proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală
şi pe verticală.De exemplu fibroblastul devine fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma
în condroblast, osteoblast sau adipocit.
Celulele mobile, leucocitele granulare, limfocitele B, limfocitele T şi monocitele trec
prin diapedeza la nivelul peretelui capilar sau al venulei postcapilare, iar la nivelul ţesutului
conjunctiv intervin în procesele imune de aparare locală. Se pot găsi în ţesutul conjunctiv
polimorfonucleare neutrofile, acidofile şi bazofile. Limfocitele T , macrofagele şi limfocitele B
coopereaza în procesul imun mediat umoral. Monocitele după ce ajung prin diapedeză în ţesutul
conjunctiv devin macrofage, şi devin celule imune efectorii intervenind în procesul de
fagocitoză sau pinocitoză. Alteori cooperează cu limfocitele T , în scopul activării limfocitelor
B pentru secreţia de imunoglobuline.Totalitatea macrofagelor din organism formează sistemul
fagocitar mononuclear- populaţie heterogenă de celule cu largă localizare având ca funcţie
comună -fagocitoza-.
Legat de originea mastocitelor sunt două teorii. Una dintre ele susţine originea în
bazofilele sanguine, care după ce ajung prin diapedeză în interstiţiu, devin mastocite. Această
teorie se bazează pe aspecte marfologice şi funcţionale asemănatoare între cele două celule. Cea
de-a doua teorie mult mai acceptată susţine originea mastocitului în celula stem pluripotentă
din măduva roşie hematogenă, celulă care va da naştere mastoblastului-promastocitului-
mastocitului.
-
II. Criteriul funcţional

a.-CELULE CONJUNCTIVE IMPLICATE IN PRODUCŢIA ŞI DISTRUGEREA

MOLECULELOR MATRICIALE:exemplu: fibroblastul condroblastul, osteoblastul,
miofibroblastul, macrofagul, etc
b.CELULE CONJUNCTIVE CU FUNCŢIE PREDOMINANT METABOLICĂ:
-adipocitul brun are funcţie predominat termogenetică
-adipocitul alb are rol în metabolismul intermediar al lipidelor
-adipocitul hepatic( celula lui ITO) are rol în sinteza şi depozitarea vitaminei A
c.CELULE CU FUNCŢIE PREDOMINANTĂ ÎN REACŢIILE IMUNE LOCALE:
1. Celule efectorii
a.ꞏ Celula implicată în fagocitoză
ꞏ de tip microfag – implicată în fagocitoza particulelor mici (bacterii, virusuri) = PMN
neutrofil şi eozinofil
ꞏ de tip macrofag – fagocitează particule mari . Totalitatea celulelor care fagociteaza
particulele mari formeaza sistemului fagocitar mononuclear
ꞏb Celule implicate în răspunsul imun mediat umoral
– limfocitul B care se transforma in plasmocit
c.ꞏ Limfocitul T de tip citotoxic – subpopulaţie de limfocite T care intervin în citotoxicitatea
specifică prin secreţia unor perforine care
distrug celula în care pătrund
d.ꞏ Limfocitele NK(natural killer)– se aseamănă cu limfocitele, au origine în celula stem
pluripotentă şi dimensiuni asemănătoare cu leucocitele granulare. Circulă în sânge o scurtă
perioadă de timp după care trec prin diapedeză în ţesutul conjunctiv, unde vor interveni în
imunitatea celulară de tip citotoxic nespecifică.
e.Limfocitele K – subpopulaţie de LT ce
intervin în imunitatea celulară mediată de Ac
(distrug celulele care au pe suprafaţă Ac)
2. Celule imune accesorii
 3
Note de curs tesut conjunctiv 2
ꞏ Macrofage
ꞏ Celule prezentatoare de antigen = APC –
colaborează cu limfocitele B în blastizarea lor.
La contactul cu Ag îl vor endocita, crescându-i
antigenitatea. Ag activat este exocitat pe
suprafaţa celulei şi este prezentat limfocitelor
ORIGINEA CELULELOR CONJUNCTIVE
Din celula mezenchimala deriva:
-Fibroblastele
-Adipocitele
-Condroblastele-condrocite
-Osteoblaste-osteocite
-Celule mezoteliale
-Celule endoteliale
Din celula stem hematopoetica deriva:
-Mastocitele
-macrofage
-Plasmocite
-Mastocite
-Neutrofile
-Eozinofile
-Bazofile
-Megacariocite
-Limfocitele
-Hematii

CELULA MEZENCHIMALĂ

Poate proveni din mezoderm ( în majoritatea varietăţilor de ţesut) sau din

mezoectoderm (celulele conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice). Celulele
mezenchimale alcătuiesc ţesutul conjunctiv embrionar.
Este o celulă de formă neregulată cu numeroase prelungiri, dimensiuni de 3o microni.
Se caracterizează printr-un raport nucleo-plasmatic supraunitar. Are un nucleu mare
veziculos, identat sau rotund, palid colorat, bogat în eucromatină cu nucleol
evident.Citoplasma redusă este bazofilă, săracă în organite. Microscopul electronic
evidenţiază grupări poliribozomale libere dar si un aparat de sinteză proteică .Celulele
mezenchimale vin în contact prin jonctiuni Gap. Sunt implicate în producerea matricei
extracelulare, cu componenta fibrilară redusa .Sunt celule pluripotente.Din ea derivă marea
majoritate a celulelor conjunctive.Celula mezenchimală se întâlneşte şi în ţesuturile
conjunctive adulte, în număr limitat în jurul capilarelor , venulelor postcapilare.Ea induce
deferenţierea epiteliului cu care vine în contact.

FIBROBLAST-FIBROCIT-MIOFIBROBLAST
Fibroblastul reprezintă forma activă din punct de vedere funcţional. El poate deveni inactiv
şi se numeşte fibrocit este cel mai răspândit tip celular din ţesutul conjunctiv, şi cea mai activă
celulă.Originea lui este in celula mezenchimala embrionara.
Structural are o lungime de 15-2o microni. Este o celulă alungită, ce emite numeroase
prelungiri la capete. Celulele pot stabili între ele contacte de tip joncţiuni Gap.Are un nucleu
mare oval situat central, palid colorat cu nucleoli evidenţi. Citoplasma este
abundenta.Raportul nucleoplasmatic =1
 4
Note de curs tesut conjunctiv 2
La microscopul electronic, nucleul apare încărcat cu eucromatină, prezintă sau nu identaţii. In
citoplasmă se găseşte un reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat, grupări poliribozomale
libere, un aparat Golgi bine reprezentat, granule de secreţie cu conţinut granular sau
filamentos, mitocondrii numeroase, centrozom, un citoschelet foarte bine reprezentat(
microtubuli, microfilamente, filamente intermediare de desmină şi vimentina. Înafara celulei,
se remarcă mănunchiuri de fibrile de colagen surprinse atit în secţiune longitudinală cât şi în
secţiune transversala
Rol:- sintetizează şi secretă toate moleculele precursoare ce intră în alcătuirea fibrelor
şi substanţei fundamentale, exemplu: tropoelastina,fibrilina ,emilina 1, procolagenul,
glicozaminoglicanii nesulfataţi sau sulfataţi, proteinele cu rol în adezivitate(fibronectina,
tenasceina, laminina, entactina, etc.)
-secretă exoenzime de origine lizozomală cu acţiune extracelulară , ex:colagenaze,
proteaze(catepsina) stromelizina, matrilizina, numite generic Metaloproteinaze
-secretă factorul de creştere fibroblastic cu rol în angiogeneză(formarea de
capilarelor sanguine)
-poate secreta interferon gamma cu acţiune antivirală, mai puternică decât
interferonul secretat de macrofage.
- induc diferențierea epiteliilor în apropierea cărora se găsesc
Fibroblastele au două proprietăţi fundamentale:
1. modulaţia
2. nonechivalenţa
1.Modulaţia, reprezintă proprietatea fibroblastelor de interconvertibilitate cu alte celule de
origine mezenchimală. Se poate tranforma in fibrocit, sau în miofibroblast, dar poate deveni
condroblast, osteoblast sau adipocit.
Fibrocitul este o celulă cu dimensiuni mai mici decât fibroblastul, are formă alungită
bifurcat sau trifurcat la capete, citoplasmă puţină, acidofilă, nuclul alungit, tahicromatic. La
microscopul electronic, aparatul de sinteză proteic este foarte slab dezvoltat, în schimb
aparatul lizozomal este bine reprezentat. La nivelul membranei celulare s-au evidenţiat
receptori pentru lipoproteinele cu densitate joasă, deci pot îngloba aceste molecule prin proces
de pinocitoză, având deci rol în metabolismul colesterolului.
Miofibroblastul. Se aseamănă structural la microscopul electronic cu fibroblastul dar
are în citoplasmă un aparat contractil reprezentat de miofilamente groase de miozină şi subţiri
de actină. Funcţia lui este în primul rând contractila. Apare în ţesutul conjunctiv de reparaţie
din jurul plăgilor, în axul conjunctiv al vilozităţilor intestinale, în capsula şi trabeculele
splenice, în albugineea testicolului, în teaca externă a foliculilor ovarieni. Un tip particular de
miofibroblast este pericitul lui Rouget prezent în dedublarea laminei bazale de la nivelul
capilarelor sanguine.
2. Non-echivalenţa.Este exprimată în perioada de organogeneză. Fibroblastele din diferite
varietăţi de ţesutul conjunctiv, şi chiar din aceeaşi varietate de ţesut conjunctiv dar din diferite
localizări au particularităţi structurale şi funcţionale diferite. Fibroblaste, ca şi celulele
mezenchimale din care provin , controlează diferenţierea epiteliului din apropiere. De
exemplu, fibroblastele din dermul palmei determină dezvolatarea stratului lucidum, şi
creşterea în grosime a corpului cornos al epidermului. Fibroblastele din endometru, suferă
modificări sub influenţa hormonilor ovarieni, devin celule deciduale (predeciduale), căpătând
şi proprietăţi endocrine.

IMPLICATII MEDICALE
Capacitatea regenerativa a tesutului conjunctiv este clar oservata atunci cind tesutul este
distrus prin inflamatie sau traumatic.In aceste conditii , spatiile libere ramase dupa injurie,sunt
 5
Note de curs tesut conjunctiv 2
umplute de tesut conjunctiv care formeaza o cicatrice.Repararea plagii chirurgicale este
dependenta de capacitatea reparatorie a tesutului conjunctiv.

MASTOCITUL

Este de origine mieloidă, provine din diferenţierea unor celule stem unipotente din
măduva roşie hematogenă, ce se diferenţiază în promastocit , ce migrează din sânge în ţesut
unde se transformă în mastocit.
Mastocitele sunt celule mobile întâlnite la nivelul mucoaselor respiratorii, căilor
respiratorii, digestive, genitale feminine,în dermul pielii,în submucoasa tubului digestiv ,în
ţesutul conjunctiv lax subcutanat.Pot fi izolate sau în cuiburi, în apropierea vaselor de
sânge.Mastocitele au o viaţă lungă cu o mare capacitate de proliferare în ţesuturi.
Mastocitul este o celulă rotundă sau ovalară,cu diametrul de 2o-3oμm. Nucleul celular
este mic excentric palid coloat, adeseori mascat de granulele mastocitare, iar citoplasma este
slab acidofilă şi prezintă granulaţii mici inegale(orto si metacromatice) cu diametrul de 0,3-2
μm, care la microscopul optic se evidenţiază cu albastru de toluidină, cu tionină, fiind colorate
in albastru( cele ortocromatice) si rosu violet( cele metacromatice).Metacromazia este
proprietatea de a se colora în altă culoare decât cea a colorantului și este dată de conținutul
mare în GAG.
La microscopul electronic, se poate evidenţia că citoplasma mastocitului este săracă în
organite celulare, are însă un citoschelet mai dezvoltat subplasmalemal, membrana
mastocitului emițând pseudopode. Granule mastocitare inegale, dense la fluxul de electroni
apar delimitate de endomembrane . Contin: histamina, chondroitin sulfat sau heparină, factor
chemotactic al eozinofilelor si neutrofilelor, serin- protease acide( triptaza si
chimaza).Mastocitele se clasifica in doua mari categorii in functie de mediatorii
continuti(GAG si cele doua serin-proteaze) : Mastocite mucoase sau heparinocite conțin ca
GAG heparina iar dintre cele doua serin-proteaze conțin triptaza,) si mastocite tesutului
conjunctiv cu condroitinsulfat în locul heparinei , dar conțin și ambele serin protease -
respectiv triptaza și chimaza .
Membrana celulară conţine receptori specifici pentru IGE(reagine). În timpul reacţiilor
de sensibilizare imediată mastocitele pot sintetiza în membrana celulară leucotriene din
fosfolipidele membanare şi sunt eliberate în spaţiul extracelular odată cu conţinutul granulelor
mastocitare. Înafara de leucotrine în timpul reacțiilor de hipersensibilizare imediată ,
mastocitele mai sintetizeză factorul de necroză tumorală , interleukine(3,4,5,6 si 8),factori de
creștere și prostaglandine.
Mastocitele intervin în reactiile de hipersensibilizare imediată de tipul alergiilor,
urticariilor , sau şocului anafilactic( cel mai de temut dintre toate). Aceste celule au
proprietate de degranulare, când prin exocitoză conţinutul granulelor mastocitare este eliberat
în matricea conjunctivă.
Degranularea poate fi spontană, indusă de factori mecanici, termici, factori
chimici(cofeina, morfina), care duce la moartea celulei , poate fi o degranulare
imunospecifică , mediată de anticorpi realizându-se o degranulare parcelară a celulei şi poate
fi o degranulare lentă, în care conţinutul granulelor este eliberat prin exocitoză fără a fi
afectată celula .
Degranularea se face prin legarea antigenelor de anticorpii( IGE), fixați , pe receptorii
specifici la suprafata mastocitului. Anticorpii -IGE-reagine , produşi în organism de către
plasmocite, ca urmare a pătrunderii unui antigen-alergen. Ori de câte ori, organismul vine în
contact cu alergenul rspectiv, acesta se leagă de anticorpii de pe suprafaţa mastocitelor ,
formându-se complexe antigen -anticorp declanşând mecanismul de mesager secund, prin
activarea adenilatciclazei cu creşterea AMPc, cu stimularea unor proteinkinaze, urmată de
 6
Note de curs tesut conjunctiv 2
fosforilarea proteinelor specifice, şi creşterea influxului de calciu.Aceasta duce la tendinţa de
fuzionare a granulelor cu membrana plasmatică urmată de ruperea membranei şi eliberarea
conţinutului granular în spaţiul extracelular.
Complexele antigen- anticorp activează sistemul de fosfolipaze membranare, cu
producerea de acid arahidonic şi apoi leucotriene ca urmare a activităţii lipooxigenazei.
Histamina eliberată din granulele mastocitare creşte permeabilitatea capilarelor, se
realizează o dilataţie a venulelor postcapilare , urmată de filtrare masivă de plasmă şi
diapedeză de leucocite accentuată, în special eozinofile atrase prin factorul chemotactic al
eozinofilelor. Deasemena histamina realizează contracţia muşchilor netezi bronhiolari(
bronhospasm). Eozinofilele atrase în ţesut încorporează o parte din histamina eliberată , pe
care o distruge prin prezenţa histaminoxidazei. Celelalte PMN-uri atrase în ţesut pot induce o
mastocitoliză violentă.
Leucotrienele eliberate din membrana celulară determina si ele contracţia muşchiului
neted mai lentă și de lungă durată.
Mastocitele , sunt în strânsă corelaţie cu fibroblastele , pentru că diferenţierea
mastocitelor este controlată de factorul de creştere sintetizat de fibroblaste. Mastocitele care
eliberează substanţe active care acţionează local sunt incluse în categoria celulelor paracrine.
Înafară de rolul menţionat , mastocitele intervin în metabolismul intermediar al
lipidelor prin secreţia unei protein-enzime cu rol de cofactor al lipoproteinlipazei.

PLASMOCITUL

Celulă mobilă a ţesutului conjunctiv, este prezentă în mucoasele respiratorii, mucoasa

tubului digestiv, căile genitale feminine, în ţesutul conjunctiv lax subcutanat.
Din punct de vedere al originii, este o celulă conjunctivă maturată pe seama unui
limfocit B , care trece prin diapedeză din sânge în ţesutul conjunctiv lax, sau reticulat, la
nivelul venulelor postcapilare.
Forma celulei, de regulă este ovala, cu diametrul 2o-3o μm, având un nucleu mare voluminos
, excentric, cu aspect, particular "în spiţe de roată". Citoplasma abundentă , bazofilă , prezintă
un halou perinuclear , care nu se colorează. Bazofilia citoplasmei este corelată cu prezenţa
unui reticul endoplasmatic rugos bogat reprezentat( ergastoplasma). În haloul perinuclear nu
se mai evidenţiază ergastoplasmă ci doar complex Golgi bogat reprezentat şi centrozom. Din
când în când , îm zonele de citoplasmă acidofilă se pot evidenţia mici formaţiuni acidofile ,
denumite corpusculii lui Russel care au substrat , lanţurile polipeptidice, aflate în tranzit prin
reticulul endoplasmatic rugos.
La microscopul electronic, se remarca, poziţia nucleului, excentric, cu heterocromatina
alternând cu eucromatina, dând aspectul caracteristic, de "cadran de ceas" sau " spiţe de
roată".Citoplasma în mare parte este încărcată cu un reticul endoplasmatic bogat reprezentat,
în ale cărui canalicule se vad polipeptidele aflate în tranzit de la ribozomi la complexul Golgi.
În haloul perinuclear, se observa lipsa reticulului, si prezenţa unui complex Golgi,
mitocondrii, centru celular, elemente de citoschelet.
Rolul plasmocitelor este în răspunsul imun mediat umoral.Ele produc anticorpi.
Anticorpii sunt globuline specifice produse ca răspuns la penetrarea organismului de către
antigene. Fiecare anticorp este specific unui antigen, dar poate avea reacţii încrucişate cu
antigene nespecifice, care au însă conformaţie moleculară similară.
-Imunoglobuline G, se întâlnesc atât în umori, sînge, limfă, lichid interstiţial legate de
diverse particule, având rol de opsonine.
-Imunoglobulinele M sunt secretate întotdeauna în primele faze ale unui proces
inflamator.Aceste imunoglobuline împreună cu imunoglobulinele G pot fi receptori specifici
pentru antigene pe suprafaţa limfocitelor B.
 7
Note de curs tesut conjunctiv 2
-Imunoglobulinele A sunt secretate sub formă de monomeri , sau dimeri, şi apoi sunt
transferate la suprafaţa epiteliului de înveliş unde asigură imunitatea de membrană a tuturor
epiteliilor de înveliş.
-Imunoglobulinele D sunt receptori antigenici specifici pe suprafaţa limfocitelor B.
-Imunoglobulinele E, sunt secretate la contactul organismului cu antigenul, şi au
receptori în membrana mastocitului şi a bazofilelor.
În răspunsul imun mediat umoral, primar, deci la primul contact al limfocitelor cu
antigenul, mai întâi intervin macrofagele care au o proteină pe suprafaţa lor cunoscută sub
denumirea de complex major de histocompatibilitate II(CMH II),molecule ce le permite
să interacţioneze cu limfocitele T ajutătoare CD4+. Când macrofagele vin în contact cu o
celulă străină,polipeptidul scurt antigenic( format din 7-10 amninoacizi) din celula străină
ajunge în contact cu CMH II de pe suprafaţa macrofagelor. Dacă limfocitele CD4+ recunosc
antigenul se activează şi vor reprezenta triggerul răspunsului imun care va activa limfocitele
B.Deoarece macrofagele „prezintă” antigenul limfocitelor CD4+ sunt denumite celule
prezentatoare de antigen(CPA).
Limfocitele B se blastizează, adică se transformă în limfoblaste sau imunoblaste pentru a
sintetiza imunoglobuline. În cadrul acestei transformări, limfocitul creşte în volum, atinge
diametrul de 10μm.Nucleul creşte în volum devine palid se încarcă cu eucromatină şi are 2-4
nucleoli evidenţi. Citoplasma devine abundentă, bazofilă, la nivelul ei dezvoltându-se
organitele celulare în special cele de sinteză. După activare limfocitele B se divid prin mitoze
repetate şi dau naştere la clone celulare B. Din acestea , unele imunoblaste se diferenţiază îm
plasmocite, celule secretoare de imunoglobuline. Alte imunoblaste se întorc la forma de
limfocit circulant, devenind celulă cu memorie. Aceasta reţine în memoria ei( în acizii
nucleici) primul contact cu antigenele.
În răspunsul imun secundar. Deci la un al doilea contact cu antigenul , nu mai este nevoie de
cooperarea Limfocite T helper, macrofage, limfocite B pentru blastizarea limfocitelor B ,
deoarece există o populaţie de limfocite cu memorie care recunosc antigenul şi se blastizează
imediat , şi se tranformă în imunoblaste mult mai rapid.. Clonele care iau naştere formează în
mod diferenţiat , pe de o parte plasmocite secretoate de imunoglobuline , şi pe de altă parte,
celule cu memorie care să asigure linia limfocitară memorizantă , gata de intervenţie pentru
un nou răspuns imun. După stimulare imunoblastele trec în căile limfatice , apoi în sânge , pe
care-l părăsesc spre a se localiza în apropierea focarului antigenic. De exemplu, imunoblastele
ganglionilor mezenterici migrează preferenţial în corionul mucoasei intestinale, în timp ce
imunoblastele splinei rămân în pulpa roşie sau migrează în măduva osoasă după imunizarea
secundară.

MACROFAGELE

Apar ca o populaţie de celule heterogene, cu aspect structural şi funcţional particular

fiecărei regiuni în parte. Ceea ce este comun este capacitatea de fagocitoză şi originea lor din
monocitele circulante. Ansamblul de macrofage din organism formează sistemul fagocitar
mononuclear sau sitemul reticulohistiocitar.
Sitemului fagocitar mononuclear i se descriu 3 compartimente:
1. Compartimentul medular
2. Compartimentul sanguin
3. Compartimentul tisular.
Între aceste trei compartimente există un echilibru dinamic..
Compartimentul medular include toate celulele implicate în diferenţierea monocitelor
sanguine. Ele alcătuiesc seria monocitară-linia monocitopoetică. La nivelul măduvei există:
 8
Note de curs tesut conjunctiv 2
celula stem pluripotentă care se difernţiază pe linie monocitară. Prima celulă pe care o putem
sesiza este monoblastul, apoi promonocitul, iar apoi monocitul care va trece în
compartimentul tisular.
Monoblastul are raportul nucleoplasmatic supraunitar, nucleul veziculos , bogat în
eucromatină, cu nucleoli evidenţi(3-4). Citoplasma redusă, cantitativ, slab bazofilă, organite
celulare reduse. Suferă două, trei diviziuni mitotice consecutive şi dă naştere promonocitului.
Promonocitul , este o celulă la care se găsesc în citoplasma slab bazofilă, granule
primare, azurofile, mieloperoxidazo specifice. Nucleul va prezenta o identaţie, heterocro-
matina se ordonează –nucleolii dispar. Promonocitul se divide mitotic consecutiv de 2 ori şi
trece în monocit.
Monocitul este ovalar, are un diametru de 20μm, citoplasma abundenta bazofilă, cu
granulaţii azurofile dispuse în identaţia nucleară.La nivelul nucleului heterocromatina se
dispune alternativ cu eucromatina dând aspect de " tablă de sah " , Nucleolii nu mai sunt
vizibili. Monocitele circulante prec prin diapedeză prin venulele postcapilare , ajung în ţesutul
conjunctiv lax şi reticulat unde se transformă în macrofag.La nivelul ţesutului conjunctiv
macrofagele sunt surprinse sub două aspecte reversibile:
-Macrofagul fix-histiocitul-celulă de talie mică 10-15μm, cu nucleu mic
heterocromatic, mic, central, cu citoplasmă puţină acidofilă.
-Macrofagul mobil-histiomacrofagul-au talie mai mare 3oμm, au citoplasmă mai
abundentă, acidofilă, fin granulată la microscopul optic, nucleul este excentric, palid colorat
cu nucleol vizibil. La microscopul elctronic, se remarcă , nucleul excentric, bogat în
eucromatină cu nucleol evident, citoplasma prezintă organite comune, reticul endoplasmatic,
mitocondrii, complex Golgi elemente de citoschelet mai bine reprezentate în pseudopodele
emise de membrana celulară. Compartimentul lizozomal este foarte bine reprezentat, se
observă atât lizozomi secundari, corpi reziduali, fagozomi sau pinozomi. Aceştia din urmă
fiind responsabili de aspectul granular sau vacuolat al citoplasmei la microscopul optic.
Se caracterizează prin mai multe proprietăţi:
1.Este o celulă mobilă care emite prelungiri numite pseudopode, sunt atrase prin
chemotactism pozitiv, şi se deplasează amoeboidal.
2.Sunt dotate cu o intensă activitate de fagocitoză.
Fagocitoza , proprietate fundamentală a macrofagelor, este declanşată de impactul suprafeţei
celulare cu un antigen de natură diferită. Fagocitoza poate fi specifică şi nespecifică. Pentru
realizarea fagocitozei specifice este important faptul că macrofagele recunosc particulele, pe
care urmează să le înglobeze, proces denumit recunoaştere fagocitară.. Prin recunoaştere
fagocitară , macrofagul diferenţiază microorganismele sau resturile tisulare, de materialele
endogene normale. Recunoaştera fagocitară se realizează la două niveluri: la nivel tisular, cu
ajutorul opsoninelor, şi la nivel celular , prin receptori de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot neimunospecifice ca fibronectina şi imunospecifice ca anticorpii de
tipul IgG, IgM , precum şi cea de a treia fracţiune a complementului.Ele
învelesc(opsonizează) antigenul , care apoi urmează să fie recunoscut de receptori din
membrana macrofagului.
Fagocitoza specifică neimunologică sau neimunospecifica este mediată de receptori
,precun receptorul pentru fibronectină.Opsonizarea se realizează cu fibronectină, care apoi va
fi recunoscută de receptori de pe suprafaţa macrofagelor.În ţesutul conjunctiv fibronectina
mediază fagocitarea de colagen denaturat, fibrină, fibrinogen, trombocite.
Fagocitoza specifică imunologică sau imunospecifică, este mediată de receptori pentru
IgG, IgM şi fracţiunea C3 a complementului. Opsonizarea se face cu aceste molecule care
apoi vor fi recunoscute de receptorii de la suprafaţa macrofagelor. Receptorii interacţionează
cu o anumită porţiune din IgG, şi anume cu fragmentul Fc , de aici derivă denumirea de
receptor Fc pentru categoria de receptori care ataşează complexele antigen- anticorp.
 9
Note de curs tesut conjunctiv 2
Fagocitoza mediată de receptori apare numai la macrofagele tisulare denumire " de profesie".
Ea trebuie deosebită de fagocitoza nespecifică sau nemediată de receptori, în care unele
materiale inerte sau chiar bacterii pot fi înglobate în absenţa factorilor de recunoaştere. În
aceste cazuri apar interacţiuni nespecifice electrostatice sau hidrofobe , între aceste particule
şi suprafaţa externă a macrofagelor. Un astfel de exemplu în reprezintă macrofagele alveolare
(celule prăfoase) care înglobează din aerul inspirat unele particule inerte: cărbunele
,siliciul,azbestul, etc.
Fagocitoza se realizează în mai multe etape: A. ataşarea particulei antigenice de
membrana macrofagului. B. internalizarea particulei cu ajutorul pseudopodelor emise de
membrana macrofagului şi formarea unui fagozom sau pinozom în funcţie de consistenţa
antigenului, care se deplasează în citoplasmă cu ajutorul microfilamentelor. Fagozomul
fuzionează apoi cu lizozomii primari formând lizozomi secundari de tipul fagolizozomilor.La
nivelul acestora particulele sunt degradate cu ajutorul hidrolazelor acide lizozomale. Ceea ce
nu poate fi digerat, rămâne depozitat în lizozomii secundari , care capătă denumirea de corpi
denşi şi care sunt exocitaţi .. Prin limfokinele secretate de către limfocitul T , activitatea
macrofagelor este crescută. Macrofagele sub acţiunea limfokinelor , activate sunt capabile să
înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără recunoaştere imunologică .
Macrofagele sunt dotate cu o puternică activitate secretorie. Secretă:
-proteaze implicate în degradarea macromoleculelor matriciale: urokinaze activatoare
de plasminogen,catepsine, glucuronidaze, elastaze, colagenaze, .
-molecule solubile cu rol de a modula activitatea altor celule-citochine, ex
interleuchina 1, care va induce stimularea limfocitelorTH şi mai departe a celulelor Tcitotox, a
limfocitelor B, a limfocitelor NK .
-interferonii α ,β ,γ.Interferonul γ are acţiune antitumorală şi antivirală
-factori de creştere a fibroblastelor, stimulând formarea fibroblastelor şi inducând
fibroza
-Factorul vascular de crestere endoteliala ce intervine in angiogeneza
Macrofagele sunt celule prezentatoare de antigen şi au un rol important în răspunsul
imun
Cu toate ca funcţia principală este de fagocitoză ( ex., fagocitoza bacteriilor) sau în procesele
de vindecare a plăgilor operatorii( ex.,fagociteaza ţesuturile sau celulele debridate),
macrofagele intervin în reacţiile răspunsului imun.
Macrofagele au o proteină pe suprafaţa lor cunoscută sub denumirea de complex major de
histocompatibilitate II(CMH II),molecule ce le permite să interacţioneze cu limfocitele T
ajutătoare CD4+. Când macrofagele vin în contact cu o celulă străină,polipeptidul scurt
antigenic( format din 7-10 amninoacizi) din celula străină ajunge în contact cu CMH II de pe
suprafaţa macrofagelor. Dacă limfocitele CD4+ recunosc antigenul se activează şi vor
reprezenta triggerul răspunsului imun( vezi capitolul 14). Deoarece macrofagele „prezintă”
antigenul limfocitelor CD4+ sunt denumite celule prezentatoare de antigen(CPA).
Într-un ţesut injuriat, primele celule care ajung sunt neutrofilele.Ele sunt primele care
recunosc, microorganismele străine şi agenţii infecţioşi şi iniţiază distrucţia , fie prin
intermediari ai oxigenului reactiv, fie prin mecanisme de distrugere independente de oxigen(
vezi pag 281-282).În timpul acestui proces , la locul afectat, sunt eliberate cantităţi mari de
produşi de secreţie şi debridate celulare. După 24 de ore , monocitele circulante , intră din
vasele de sânge , la locul afectat şi se transformă în macrofage, unde rămân pană se rezolvă
reacţia inflamatorie. Iniţial, obiectivul macrofagelor este de a distruge microorganismele care
au supravieţuit atacului neutrofilelor. Simultan macrofagele sunt activate prin interacţiunea cu
moleculele produse de către neutrofile şi invadează microorganismele. În timpul acestui
proces, macrofagele suferă modificări morfologice, funcţionale şi biochimice, generate de
activarea unor gene.
 10
Note de curs tesut conjunctiv 2

Macrofagele clasic activate( M1),promovează inflamaţia, distrugerea MEC şi apoptoza

Activarea de către interferonul gamma( IFN-gamma), factorul de necroză tumorală α (TNF-

α), sau de către limfopolizaharidele bacteriene(LPS) realizează activarea clasică a
macrofagelor sau macrofage M1. Aceste macrofage au capacitatea de a produce oxid nitric(
ON) şi alţi intermediari care distrug microorganismele la poarta de intrare.Ele deasemenea
secretă interleukine( Il)-12, care activează limfocitele T ajutătoare CD4+. La rândul lor
acestea secretă Il -2 care stimulează limfocitele de tip citotoxic CD8+ care ajung la locul
inflamaţiei. În concluzie macrofagele M1 necesită inflamaţie cronică şi afectare tisulară.
Când macrofagele vin în contact cu corpi străini mari, ele pot fuziona pentru a forma o celulă
gigantă cu 100 de nuclei ce poate încorpora particula straină. Această celulă multinucleată
este numită celulă gigantă de corp străin ( celula Langhans).
Când stimulul inflamator este îndepărtat din ţesutul injuriat, organismul începe să lucreze în
sens reparator ceea ce presupune refacerea celulelor debridate, sinteza de componente noi ale
MEC şi revascularizaţia ţesutului. În timpul acestei perioade , macrofagele sunt activate de
citokine, de tipul IL-4-5-10 sau 13. Aceste celule sunt denumite macrofage activate M2 şi au
rol antiinflamator.Ele secretă IL-4 ce promovează diferenţierea limfocitelor B în plasmocite,
deasemenea factorul de creştere al endoteliului vascular(VEGF) care stimulează angiogeneza.
Macrofagele M2 secretă componentele MEC (ex., fibronectina şi alte glicoproteine de
multiadezivitate) şi reduc inflamaţia. Promovează reparaţia tisulară datorită activităţii
antiinflamtorii, proliferative şi angiogenetice. Macrofagele M2 au deasemenea activitate
antiparazitară (ex., schistosomiază). În plus au activităţi benefice în patogeneza reacţiilor
alergice şi astm.

SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR

-Macrofagele libere diseminate în ţesutul conjunctiv lax (histiocitele şi histiomacrofagele)
-Macrofagele seroaselor peritoneale şi pleurale
-Macrofagele alveolare-celulele prăfoase din alveolele pulmonare
-Macrofagele din organele limfo şi hematoformatoare
-Macrofagele din SNC-microglia
-Macrofagele fixe din ficat- celulele Kupffer
-Macrofagele din piele -celulele Langherhans.
-Macrofagele din ţesutul osos –osteoclastele
 1
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic

Note de curs -3 –
VARIETĂŢI DE ŢESUT CONJUNCTIV

Clasificarea morfofuncţională a ţesuturilor

1.Ţesuturi conjunctive propriu-zise
1.Ţesuturi conjunctive laxe-----propriu-zise
speciale:- areolar
-spinocelular
2.Ţesuturi conjunctive dense (fibroase)-semiordonate
-ordonate
2.Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale
1.Ţesutul conjunctiv reticular- -ţesut mieloid
-ţesut limfoid
2.Tesutul conjunctiv elastic
3.Ţesut conjunctiv adipos
4.Ţesut mucoid
5.Sângele
6.Ţeusuturi conjunctive schetale
a.Ţesutul cartilaginos -cartilaj hialin
-cartilaj elastic
-fibrocartilajul
b.Ţesutul osos
-lamelar haversian
-lamelar trabecular
c. Articulaţiile

Ţesutul conjunctiv lax

Este cea mai răspândită variatate de ţesut conjunctiv. Intră în alcătuirea mucoasei
organelor cavitare, însoţind epiteliul de înveliş al mucoasei respective. Formează axul
conjunctivo-vascular al seroaselor, fiind tapetat de jur împrejur de celule mezoteliale. Formează
deasemenea stroma conjunctivă a organelor parenchimatoase, care face legătura între diferitele
componente parenchimatoase ale organelor. Intră în alcătuirea pereţilor vasculari( adventicea
vasculară), precum şi în partea superficială a dermului pielii denumită derm papilar,in structura
endonervului,endomisiumului, endotendineumului,etc.
Ţesutul conjunctiv lax este alcătuit în proporţii relativ egale din celule conjunctive, fibre
şi substanţă fundamentală.
Celulele conjuntive sunt reprezentate atât de celule rezidente cât şi de celule
nerezidente.Celulele rezidente sunt reprezentate de fibrocite, fibroblaste, chiar şi
miofibroblaste, mastocite, macrofage. Celule nerezidente sunt reprezentate de plasmocite,
precum şi alte tipuri de celule reactive imune, şi anume limfocite T,celule de tip citotoxic,
limfocite NK. Celulele rezidente sunt implicate în producerea şi distrugerea matricei
conjunctive, iar celule mobile sunt implicate în reacţiile imune locale.Ţesutul conjunctiv lax
este implicat şi în procesele de regenerare tisulară locală.
Fibrele conjunctive sunt de colagen, reticulare şi elastice. Fibrele de colagen dispuse în
panglici se asociază cu fibrele elastice, şi în ansamblu se dispun sub formă de reţele care se
întretaie sub diferite unghiuri deschise. Fibrele reticulare concură şi ele la formarea reţelei, dar
în general ele nu se văd pe preparatele colorate în hemalaun eozină, datorită conţinutului mare
 2
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic
în fragmente oligozaharidice ataşate colagenului tip III din care sunt formate.Substanţa
fundamentală conţine glicoproteine de adezivitate de tipul fibronectinei, lamininei, entactinei,
şi tenasceinei, deasemenea şi glicozaminoglicani(GAG) şi proteoglicani.
Ţesutul conjunctiv lax este foarte bine vascularizat, sunt în general prezente atât vase
de calibru mare cât şi vase de calibru mic: arteriole, capilare şi venule postcapilare. Este şi
foarte bine inervat, conţine fibre nervoase vasomotorii şi fibre nervoase senzitive ce se
termină sub formă de terminaţii libere sau incapsulate, alcătuind extero-proprio- şi
visceroceptorii.
Unii histologi vorbesc de varietăţi de ţesut conjunctiv lax. Şi anume ar fi vorba de :
-ţesut conjunctiv areolar( fenestrat), formează epiploonul; fibrele de colagen organizează
areole sau cavităţi cu diametru şi contur variabil.
-ţesut conjunctiv spinocelular, prezent în corticala ovarului în jurul foliculilor ovarieni, şi
în structura endometrului în jurul glandelor uterine. Este alcătuit predominant celular cu
caractere embrionare, cu un evident potenţial de diferenţiere în alte celule.Celulele se dispun in
vartejuri in jurul foliculilor ovarieni, sau in jurul glandelor uterine Au o capacitate deosebită ,
ca sub acţiunea hormonilor ovarieni să se transforme în celule secretoare de hormoni androgeni,
sau se pot transforma în celule predeciduale(deciduale), intrând mai departe în structura plăcii
bazale din placentă.Există deasemenea o cantitate redusă de substanţă fundamentală, şi un
număr mic de fibre conjunctive reprezentate de fibrele reticulare.

TESUTURI CONJUNCTIVE DENSE(FIBROASE)

La nivelul lor predomină componenta fibrilară în detrimentul celulelor şi a substanţei

fundamentale. Foarte bine reprezentate sunt fibrele de colagen si elastice.
a.Tesuturi semiordonate
Intră în alcătuirea capsulei organelor parenchimatoase, durei mater, scleroticii şi corneii.
Formează deasemenea partea profundă a dermului pielii- dermul reticular,submucoasa
organelor cavitare,epinervul, epimisiumul,epitendineumul,etc
Este alcătuit predominant din fibre de colagen și elastice,fibrele de colagen se
organizează în mănunchiuri, fascicule. În cadrul fasciculelor, fibrele sunt aşezate paralel şi au
un traseu ondulat. Fasciculele de colagen şi fibrele elastice se dispun sub forma unei "pâsle".
Între fibrele de colagen se găsec celulele conjunctive, reprezentate de celule rezidente
(fibroblaste şi fibrocite, mastocite, macrofage) şi celule nerezidente (plasmocite, limfocite NK,
limfocite T ,PMN). Substanţa fundamentală , puţină cantitativ, conţine toate tipurile de
molecule caracteristice unui ţesut conjunctiv.Ţesutul conjunctiv dens semiordonat este bine
vascularizat şi inervat, fibrele nervoase fiind reprezentate de terminaţii nervoase vasomotorii,
ca şi de fibre senzitive libere sau incapsulate cu rol de extero-proprio-şi visceroceptori.
Acest ţesut conferă protecţie mecanică, de suport, are grad mare de flexibilitate şi
extensibilitate (capsulele).
b. Ţesuturi conjunctive dense ordonate Sunt reprezentate de aponevroză şi tendon
Aponevroza. Este o formaţiune inextensibilă care asigură inserţia muşchilor laţi pe os.Este
formată din una sau mai multe lamele conjunctive în funcţie de tipul de aponevroză.
Aponevroza poate fi: simplă(1-2 lamele conjunctive) şi compusă( 3-5 lamele conjunctive)
O lamelă conjunctivă este formată din fibre de colagen groase dispuse paralel între ele,
dar care se dispun perpendicular pe fibrele de colagen din lamela supra şi subiacentă. Între
fibrele de colagen apare o cantitate redusă de substanţă fundamentală şi fibroblaste care înbracă
forme foarte diferite în raport cu spaţiul ocupat. Planurile conjunctive se întretaie sub diferite
unghiuri, cel mai adesea în unghi drept.
Aponevroza este avasculară, se hrăneşte prin difuziune, în schimb are numeroase
terminaţii senzitive.
 3
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic

Tendonul

Este o formaţiune inextensibilă, care asigură fixarea muşchilor lungi pe schelet.

Tendonul este format din:
-tendoane primare ,
-tendoane secundare
-tendoane tertiare
Un tendon primar este invelit de endotenon(endotendineum)-tesut conjunctiv lax ,care se
prelungeste si in jurul tendoanelor secundare si tertiare, iar la suprafata tendonului se continua
cu epitenonul( epitendineum) alcatuit din tesut conjunctiv dens semiordonat.
Un tendon primar este alcătuit dintr-un ansamblu de fibre de colagen care creează între
ele spaţii înguste,în care se găsesc celulele conjunctive, substanţă fundamentală. Fibrele de
colagen sunt paralele între ele , sunt groase şi formează fascicule de grosimi diferite. Între
fascicule celule conjunctive reprezentate de fibroblaste , care au fost denumite şi tenocite se
aşează într-un mod caracteristic, de monom bigeminat( celulele formează siraguri care la rândul
lor se dispun paralel cu fibrele de colagen. Sunt două câte două, deoarece în urma diviziunii,
datorită spaţiilor mici nu se pot despărţi).În secţiune longitudinala ele apar extrem de aplatizate,
făcînd corp comun cu fibrele de colagen. În secţiune transversală celule apar de formă
poligonală, deoarece din corpul lor pornesc nişte prelungiri, ca nişte aripioare, formând un
unghi ce cuprinde fibra de colagen adiacentă,de aceea aceste celule au fost denumite şi "celule
aliforme".Tendoanele primare au forme şi mărimi diferite, de regulă tendoanele mai mici se
aşează spre partea centrală a tendonului compus, iar cele mai mari spre periferie. Un tendon
primar este învelit la periferie de o atmosferă de ţesut conjunctiv lax foarte slab reprezentat
denumit endotenon (endotendineum).
Tendonul secundar este un ansamblu de tendoane primare. Are diametru mai mare şi
este acoperit de un ţesut conjunctiv lax bine reprezentat, bogat vascularizat şi inervat(corpusculi
Pacini) , denumit endotenon
Un tendon compus(terţiar) este format dintr-un număr variabil de tendoane secundare.
Acesta este acoperit la suprafaţă de endotenon, care se continua la suprafata tendonului, de un
tesut conjunctviv dens semiordonat cu rol de capsulă, care se numeşte epitenon
(epitendineum), care separă tendonul de restul structurilor adiacente şi este dublat de o teacă-
un strat de celule mezoteliale. Între celulele mezoteliale şi epitenon există un spaţiu redus ,
ocupat de ţesut conjunctiv lax. Celulele mezoteliale împreună cu ţesutul conjunctiv lax
formează teaca sinovială.Bursa sinovială provine din dedublarea tecii mezoteliale. Aici se
delimitează un spaţiu ocupat de o cantitate redusă de lichid sinovial bogat în apă proteine, ioni
şi GAG.
Tendonul este un ţesut avascular, care se hrăneşte prin difuziune pe seama vaselor din
endotenon. Regenerarea tendonului se face deasemenea pe seama endotenonului.
Joncţiunea osteotendinoasă. Tendonul se inseră la nivelul diafizei oaselor lungi prin
intermediul fibrelor de colagen care străbat periostul diafizei şi pătrund în corticala diafizei.
Aceste fibre se numesc fibrele Sharpey, modul de inserţie al tendonului la nivelul
diafizei.Inserţia pe epifize (apofize) se face prin ţesut conjunctiv de alunecare denumit ţesut
conjunctiv fibros hialin care este un ţesut conjunctiv intermediar între ţesutul conjunctiv dens
ordonat şi ţesutul cartilaginos hialin. Acest ţesut este alcătuit din fibre de colagen grupate în
fascicule. Între fascicule există substanţă fundamentală calcificată şi celule cartilaginoase,
mari,globuloase cu nucleu excentric.Aspectul diferit de inserţie al tendonului pe diafiză, sau
epifiză e legat de modul diferit de formare a diafizei şi epifizei. Joncţiunea osteotendionoasă
este o zonă activă de creştere a tendonului şi osului.
 4
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic
Joncţiunea miotendinoasă
La acest nivel epitenonul se continuă cu epimisiumul, şi endotenonul cu
endomisiumul,și perimisiumul. Fibra musculară striată la acest nivel se termină sub forma unor
prelungiri digitiforme.Pe versantul intern al membranei plasmatice se inseră miofilamentele
subţiri ale ultimului sarcomer. Versantul extern este dublat de lamină externă ,care împreună
cu membrana plasmatică formează sarcolema.Fibrele de colagen ce provin de la tendon se
inseră şi pătrund în identaţiile sarcolemei şi se leagă aderent la lamina externa prin intermediul
fibronectinei şi lamininei prezente în cantitate mare la nivelul joncţiunii. La acest nivel apar şi
fibre de reticulină care încercuiesc prelungirile digitiforme ale fibrei musculare, dispunându-se
ca nişte inele în jurul joncţiunii. Este o zonă de maximă funcţionalitate.

ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI CU FUNCTII SPECIALE

Tesutul conjunctiv mucoid. Este prezent în cordonul ombilical. Este alcătuit,

predominant din substanţă fundamentală bogată în acid hialuronic, având o consistentă de gel
poros puternic hidratat numită și gelatina lui Wharton. Are puţine celule cu caractere
embrionare, fibroblaste şi celule mezenchimale şi puţine fibre de colagen .
Ţesutul elastic Se găseşte în structura ligamentelor elastice, ligamente reduse la om,
prezente la animale în regiunea cervicală.( ligamentele galbene), în ligamentele fibroase ce
solidarizează articulaţiile şi în ligamentul suspensor al penisului. În structura acestui ţesut se
găsesc predominant fibre elastice, puţină substanţă fundamentală, şi celule de tip fibroblaste.
Ţesutul reticular Se găseşte în structura măduvei roşii hematogene formând ţesutul
mieloid ca şi în structura organelor limfoide formând ţesutul limfoid. Ţesutul are în structura
lui un dublu reticul, format din celule conjunctive (citoreticul) dublat de o reţea formată din
fibre reticulare (fibroreticul). Celulele conjunctive ce participă la formarea reţelei sunt de mai
multe tipuri:
-celule reticulare fibroblastoide
-celule reticulare histioide
-celule reticulare interdigitate
-celule reticulare dendritice foliculare
Celulele reticulare fibroblastoide sunt fibroblastele din ţesutul conjunctiv propriu-zis.
Se deosebesc prin faptul , că au prelungiri desprinse uniform de pe suprafaţa celulară, prelungiri
care se dispun în toate direcţiile şi stabilesc contacte joncţionale de tip Gap între celule.
Citoplasma celulară este redusă cantitativ, slab bazofilă, nucleul este veziculos, adesea
nucleolat, eucromatic. Aceste celule au aceeaşi origine ca şi fibroblastele, se diferenţiază local
din celula embrionară mezenchimală. Au rol în producerea matricei care are în principal fibre
de reticulina.Celule reticulare de tip histioid sunt macrofagele tesutului reticulat. Sunt localizate
de-alungul formaţiunilor vasculare care traversează parenchimul organelor limfoide.se mai
numesc macrofage marginale. Fac parte din sistemul fagocitar mononuclear.
Celulele reticulare interdigitate au originea în celulele stem pluripotente şi sunt
localizate doar în ariile timodependente ale organelor limfoide periferice sau arii ocupate
preferenţial de limfocitele T.
Celulele reticulare dendritice foliculare se găsesc în ariile timoindependente ale
organelor limfoide secundare, zonele ocupate predominant de limfocitele B şi în număr redus
de limfocitele TH.
Ultimele două tipuri de celule reticulare sunt greu de evidenţiat la microscopul optic,
ele se pun în evidenţă prin teste de imunofluorescentă şi la microscopul electronic.Celulele
interdigitate au un nucleu mare eucromatic, identat cu formă neregulată, citoplasma abundentă,
clară la microscopul optic, iar la cel electronic , prezintă organite celulare reduse şi numeroase
 5
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic
granule de secreţie. Celulele dendritice foliculare trimit prelungiri mai mari decât celulele
interdigitate, ocupă centrul foliculilor limfatici. La microscopul electronic , în citoplasmă se
evidenţiază granule de secretie. Stabilesc joncţiuni de tip desmozom cu prelungirile invecinate.
Membrana plasmatică are o activitate enzimatică ATP-azică.
Din punct de vedere funcţional ultimele două categorii de celule reticulare sunt celule
prezentatoare de antigen. Ele recunosc antigenul prin receptori Fc, pe care îl înglobează sub
formă de endozom prin endocitoză. Antigenul scapă din endozom şi la nivelul citoplasmei se
leagă de nişte molecule de clasa a II a . Complexul antigen-clasa II a este exocitat pe suprafaţa
celulelor şi este recepţionat de limfocitele TH care stimulează limfocitele B sau celulele
Tcitotoxice.Sunt considerate celule imune accesorii, fiind implicate în calea aferentă a răspunsului
imun mediat umoral.
ŢESUTUL ADIPOS
Ţesutul adipos sau gras este alcătuit predominant din celule grase(adipocite sau
lipocite), celule care se organizează în lobuli sau paniculi adipoşi, separaţi între ei de septuri de
ţesut conjunctiv lax sau tesut conjunctiv dens semiordonat. La nivelul septurilor apar formaţiuni
vasculare şi fibre nervoase. Alături de celule în ţesutul adipos există puţină substanţă
fundamentală şi puţine fibre reticulare.
Originea celulei adipoase o reprezintă celula embrionară mezenchimală derivată din
mezodermul embrionar, cu numeroase prelungiri şi care din săptămâna a 5a de viaţă intrauterină
se transformă în adipoblast care are un nucleu central veziculos, prelungiri puţine şi numeroase
picături lipidice în citoplasmă, reticul endoplasmatic rugos, mitocondrii, şi foarte bine
reprezentată activitatea enzimatică -α naftilacetatesteraza. Adipoblastul se transformă în
preadipocit care va matura apoi la adipocit alb, brun ,adipocit hepatic( celula lui ITO) care se
va localiza în spaţiile dintre hepatocite şi sinusurile intralobulare. Celula lui ITO are rol în
sinteza şi stocarea vitaminei A. De menţionat că adipocitele brune nu vor da naştere adipocitelor
albe, prin involuţie.
Numărul celulelor adipoase creşte la nou născut ,până la 2 ani de viată, cind procesul de
creştere şi diferenţiere este controlat de hormonii de creştere:STH, hormonii tiroidieni, insulina,
citochine, factori de creştere de tip insulinic. O altă creştere a numărului de adipocite se constată
la pubertate, proces controlat de hormonii sexuali, estrogenii şi androgenii. Cantitatea de ţesut
adipos ca şi distribuţia grăsimilor este diferită la sexul masculin faţă de sexul feminin. Se
vorbeşte chiar de un adipocit ginoid(sexul feminin) şi un adipocit android(sexul masculin).La
sexul masculin ţesutul adipos reprezintă până la pubertate cca 15% din greutatea corpului, iar
la pubertate 25%. La sexul feminin ,până la pubertate, ţesutul adipos reprezintă 25%, iar la
pubertate 40%. Celulele adipoase prin rolul pe care îl au participă la conversia androgenilor în
estrogeni la sexul feminin. Femeile cu un ţesut adipos mai bine reprezentat, au un exces de
estrogeni, (hiperfoliculinie), şi au o predispozitie către neoplasmul mamar, sau endometrial.O
creştere exagerată a numărului de adipocite este prezentă în obezitatea hiperplastică.Dar există
şi o obezitate hipertrofică, în care creşterea în greutate se face prin hipertrofierea celulelor
adipoase. Obezitatea hiperplastică are cauză genetică, iar cea hipertrofică este indusă de aport
caloric exagerat.
În caz de inaniţie ( post prelungit), adipocitele pot suferi o transformare seroasă
reversibilă. Celulele adipoase îşi pierd incluziunile lipidice, capătă prelungiri asemănându-se
cu fibroblastele.

Ţesutul adipos alb(unilocular)

Ţesut foarte bine reprezentat la adult, la nivelul hipodermului, în jurul organelor, la
nivelul mezenterului. Este alcătuit din adipocite albe, organizate în paniculi adipoşi separaţi de
septuri conjunctive, care aduc cu ele în ţesut vase de sânge, şi terminaţii colinergice şi
 6
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic
adrenergice. Vascularizatia este foarte bogată, se apreciază ca există un capilar pentru fiecare
adipocit.Adipocitele albe au dimensiuni între 5o-12o microni,uneori pot atinge si 250 microni,
formă rotundă(izolat) sau poligonală (în ţesut prin compresiune reciprocă), nucleul turtit palid
colorat, dispus periferic, înconjurat de puţină citoplasmă dispusă şi ea periferic. Toată celula
este ocupată de o picătură lipidică (adipocit unilocular) unică care se dizolvă pe parcursul etapei
de clarificare a preparatului microscopic permanent în hidrocarburile benzenice, astfel încât
celula apare ca lipsită de conţinut- imagine de "inel cu pecete".
Picătura lipidică se poate evidenţia prin coloraţii pentru lipide neutre nespecifice , în roşu
portocaliu cu Sudan III, sau în roşu aprins cu Sudan Scharlach.
La microscopul electronic, în celulă se remarcă numeroase organite implicate în sinteza
de lipide:mitocondrii cu criste tubulare, REN, ;incluziunea lipidică unica nu este delimitată de
endomembrană , este mare şi poate fi înconjurată de alte mici incluziuni periferice. Celula
adipoasă prezintă deasemenea un citoschelet cortical foarte bine reprezentat. Membrana
plasmatică a adipocitului unilocular este dublată de o lamină externa si una una fibroreticulara
comune pentru mai multe adipocite. În strânsă legătură cu laminei externe se găsesc capilare
sanguine pentru fiecare adipocit. Terminaţiile nervoase atât colinergice cât şi adrenergice se
opresc la nivelul laminei externe, mediatorul ajungând la adipocit prin difuziune, iar efectul se
va exercita prin intermediul receptorilor membranari şi nucleari.
Celula adipoasă este implicată în special în metabolismul lipidic. Celula adipoasă prin
micropinocitoză înglobează acizi graşi proveniţi din sângele capilar, acizi care legati de
albumine difuzează prin endoteliul capilar, membrana bazală a capilarului, membrana bazala a
adipocitului şi prin endocitoză sunt înglobaţi în adipocit. La nivelul respectiv, acizii graşi se
separă de albumine, după care 3 molecule de acizi graşi se condensează cu o moleculă de
glicerolformând triacilglicerolul(TG) care este inglobat în incluziune.
Acizii graşi provin din 2 surse majore: exogenă (alimentaţie)şi endogenă ( proveniţi din
ficat).
Acizii graşi din sursă exogenă se absorb în intestin, sub formă de chilomicroni care se
formează la nivelul enterocitului. Chilomicronii sunt molecule mari de 3 microni diametru cu
o zonă centrală formată din TG şi colesterol esterificat şi o zonă periferică formată din
apoproteine, FL, colesterol liber. Pătrund în vilozitate la nivelul chiliferului central, ajungând
în circulaţia limfatică ,apoi în circulaţia sanguină , iar la nivelul capilarelor chilomicronii sunt
scindaţi de o lipoproteinlipază secretată de celula endotelială. Acizii graşi eliberati , rămân
legaţi de albumine şi în acest mod ajung prin difuziune în celula hepatică
. Dacă sursa de acizi graşi este ficatul, atunci acizii graşi sunt descărcaţi de ficat sub formă
de lipoproteine cu densitate mică ,care sunt scindate de lipoproteinlipază cu eliberarea acizilor
graşi legaţi de albumine.
Celula adipoasă poate să-şi sintetizeze de novo acizi graşi utilizând glucoza, funcţia
lipogenetică depinzând de insulină, insulină care creşte permeabilitatea celulei adipoase pentru
glucoză şi stimulează lipoproteinlipaza.
Lipidele sub formă de incluziuni sunt depozitate pentru un timp variabil, de la câteva
ore până la 3o zile, după care sunt mobilizate prin acţiunea hormonilor lipolitici. Scindarea TG
cu eliberarea de acizi graşi reprezintă funcţia lipolitică dependentă de o lipază hormonosen-
sibila la neurotransmiţători.
Ţesutul adipos brun(multilocular)
Este prezent la făt şi nou născut în primele două luni de viaţă.Reprezintă 2-5% din
greutatea corporeală. Este dispus subcutanat în regiunea cervicală, inghinală, retrosimfizar şi la
nivelul mediastinului .
Ţesutul adipos brun are macroscopic acestă culoare , acesta fiind motivul denumirii lui.
Această culoare particulară este datorată în primul rând unui pigment lipocrom existent în
citoplasma celulelor adipoase, unei vascularizaţii mai bogate decât în cazul ţesutului adipos
 7
Note de curs tesut conjunctiv 3 Dr V. Bausic
alb(cca 2-3 capilare per adipocit)şi citocromului c prezent pe cristele unor mitocondrii mult mai
numeroase decât în cealaltă varietate de ţesut adipos.
Tesutul adipos brun este alcătuit din adipocite brune, care formează paniculi adipoşi
separaţi prin septuri conjunctive, care conţin vase de sânge şi terminaţii nervoase adrenergice.
Dispoziţia celulelor are un aspect epitelioid. Înafară de celule , ţesutul mai conţine substanţă
fundamentală puţină şi fibre reticulare.
Adipocitul brun este o celulă de talie medie , 30 microni, poligonală, cu nucleul dispus
central şi cu o citoplasmă care la microscopul optic apare intens vacuolată, spongioasă, motiv
pentru care acestor celule li se spune şi spongiocite.Acest aspect este datorat, incluziunilor
lipidice multiple, care s-au dizolvat pe parcursul etapelor de obtinere al preparatului
microscopic permanent inclus la parafină.
La microscopul electronic adipocitul prezintă în citoplasmă mitocondrii cu criste tubulare şi
septate, REN şi numeroase picături lipidice nedelimitate de endomembrane. Membrana
celulară este dublată de o lamină externă si fibroreticulară proprie fiecărui adipocit.
Terminatiile nervoase adrenergice vin în contact direct cu membrana adipocitului,
străpungând lamina externa, eliberand mediatorul in contact cu membrana celulară.
Funcţia acestui ţesut este predominant termogenetică. Când temperatura organismului
scade, din terminaţia adrenergică se descarcă norepinefrina, care se leagă imediat de receptorul
ei β adrenergic stimulând apoi adenilatciclaza. Aceasta va duce la formarea AMPc, care la
rândul lui stimulează proteinkinazele cu activarea lipazei. Lipaza va determina ca acizii graşi
desfăcuţi din forma de depozit , să fie arşi în ciclul Krebs.
În acelaşi timp la nivelul ribozomilor este blocată sinteza de ATP sintetază, iar la nivel
mitocondrial este decuplată oxidarea de fosforilare. În acest fel nu se mai formează ATP, şi
întreaga energie este disipată sub formă de căldură.
IMPLICATII MEDICALE

Celulele adipoase secreta leptine ,citochine precum si alti factori cu activitate autocrina si
paracrina, ce includ citochine proinflamatorii. Nu este clar daca aceste substante sunt produse
de adipocite sau de catre alte celule ale tesutului conjunctiv macrofage si fibroblaste.
Obezitatea se caracterizeaza printr-o stare de inflamatie cronica usoara. Citochinele si alti
factori eliberati de catre grasimea viscerala ar avea legatura cu fenomenele inflamatorii
asociate cu obezitatea si bolile cardiace.Tesutul adipos unilocular poate genera tumori
benigne numite lipoame.Tumorile maligne liposarcoamele sunt destul de rare la om.
 ŢESUTURILE DE SUSŢINERE (DE SUPORT)

L
Țesutul cartilaginos și țesutul osos

NA
I. ŢESUTUL CARTILAGINOS

IO
Țesutul cartilaginos este un țesut conjunctiv semirigid și semidur al organismului, care iși
dobândește caracteristicile structurale sub influența unor factori mecanici care acționează

AȚ
asupra lui în anumite condiții.
- se formează din țesutul mezenchimal, prin diferențierea celulelor mezenchimale și a
condroblastelor;

UC
- inițial se formează un precartilaj, în care condroblastele încep să sintetizeze și să secrete
matrice în spațiul extracelular;
- matricea cartilaginoasă este foarte bine reprezentată (95% din volumul țesutului), fiind
flexibilă și oferind țesutului rezistență mecanică;
ED
- din mezenchimul înconjurător al precartilajului se formează pericondrul (o membrană
conjunctivo-vasculară);
- cartilajul este avascular (nu conține vase sangvine și limfatice); nutriția cartilajului se
realizează prin difuziune de la nivelul vaselor de sânge ale pericondrului; viteza de difuziune
P

depinde de organizarea proteoglicanilor și de distribuția și concentrația substanțelor solvite

din matricea cartilaginoasă
O

- variații ale calității și cantității elementelor constitutive ale cartilajului creează trei tipuri:
hialin, elastic și fibros.
SC

CARTILAJUL HIALIN

Localizare: este cel mai frecvent tip de cartilaj întâlnit în organism, localizat în diferite
ÎN

structuri temporare sau definitive: scheletul primitiv embrionar (înlocuit treptat cu țesut osos),
cartilajul articular (acoperă suprafața articulară a oaselor), unele componente ale sistemului
respirator (sept nazal, laringe, trahee, bronhii mari), cartilajele costale, cartilajele de creștere
AR

(între epifizele și diafiza oaselor lungi, până la vârsta de aproximativ 25 de ani).

Structură:
- este semitransparent, având o nuanță de albastru-cenușiu; matricea cartilaginoasă are un
aspect sticlos în cartilajul viabil (gr. hyalos, sticlos);
DO

- este format din celule și matrice cartilaginoasă

 1. celulele cartilajului hialin - condrocite (celule adulte) și condroblaste (celule tinere care

L
posedă activitate de sinteză și secretorie intensă) localizate în lacune prezente în matrice

NA
(condroplaste), cu dispunere izolată sau în grupuri izogene. Grupurile izogene sunt alcătuite
dintr-un număr par de celule cartilaginoase localizate în proximitate spațială și ele atestă
diviziunea recentă a celulelor cartilaginoase, la nivelul unui grup izogen găsindu-se „celule-
fiică” derivate din aceeași „celulă-mamă”. Din punct de vedere structural, grupurile izogene

IO
pot fi:
a) axiale, cu un singur ax (în cartilajele care se osifică);
b) coronare, cu mai multe axe radiare (în cartilajele costale).

AȚ
Condrocitele
- au forme și dimensiuni variate: rotunjită/ ovalară, când condrocitul este izolat și fațetat,

UC
unghiular, când se află în grup izogen (prin compresiune reciprocă);
- sunt celule uninucleate, cu nucleu rotund (în preparatele histologice apare frecvent la
periferie), cu nucleol proeminent, excentric și citoplasmă bazofilă
- în microscopie electronică se observă: reticul endoplasmatic rugos bine reprezentat, aparat
ED
Golgi bine dezvoltat, lizozomi, poliribozomi, numeroase mitocondrii alungite, numeroase
microfilamente, incluziuni de glicogen și picături lipidice mari;
- organitele celulare sunt mai bine reprezentate în celula mai activă metabolic:
- condrocitele tinere (condroblastele) sunt celule aplatizate, cu dimensiuni mai mici decât
P

celulele adulte, care se pot divide

Condrocitele sunt implicate în sinteza și secreția componentelor moleculare ale matricei
O

cartilaginoase hialine (proteine colagenice și non-colagenice).

SC

Matricea cartilaginoasă:
- este PAS pozitivă
- este metacromatică datorită prezenței grupărilor sulfat
- conține trei clase majore de molecule: molecule de colagen, proteoglicani și glicozamino-
ÎN

glicani (acid hialuronic, condroitin sulfat și keratan sulfat)

1. Moleculele de colagen (principalele proteine ale matricei, 15% din volumul matricei
cartilaginoase) sunt organizate în fibre de colagen fine dispuse sub formă de evantai în
matricea extracelulară propriu-zisă și fibre de colagen dispuse sub formă de rețea în jurul
AR

condrocitelor/grupurilor izogene; majoritatea sunt fibre de colagen tip II; ele sunt strâns
ancorate de membrana celulară a condrocitelor prin intermediul proteinelor asociate
condrocitelor (condronectina, ancorina), influențând activitatea acestora și responsabile de
DO

rezistenta mecanică și de forma cartilajului; în matricea cartilajului au mai fost identificate și

alte tipuri de colagen: colagen X (doar în jurul condrocitelor, organizează fibrilele de colagen
 de tip II într-o rețea tridimensională hexagonală), colagen VI (contribuie la atașarea

L
condrocitelor la matricea cartilaginoasă), colagen IX (facilitează interacțiunea fibrilelor cu

NA
proteoglicanii) și colagen XI (reglează dimensiunea fibrilelor)
2. Proteoglicanii se găsesc sub formă de monomeri de proteoglicani, alcătuiți dintr-un miez
proteic și molecule de condroitin sulfat si cheratan sulfat legate de miezul proteic; cel mai
important monomer de proteoglican din cartilajul hialin este agrecanul, o moleculă hidrofilă

IO
și cu sarcină negativă mare (datorită prezenței grupării sulfat).
O moleculă de agrecan conține aproximativ 100 lanțuri de condroitin sulfat și aproximativ 60
molecule de cheratan sulfat. Monomerii de proteoglicani sunt dispuși la intervale regulate de

AȚ
25-85 nm pe molecula de acid hialuronic și sunt legați la acidul hialuronic prin proteine de
legătură la capătul N-terminal. Un agregat de proteoglicani este alcătuit dintr-o moleculă acid
hialuronic și aproximativ 300 molecule de agrecan. Proteoglicanii contribuie la homeostazia

UC
și proprietățile mecanice ale cartilajului. Proteoglicanii prezintă legături mai strânse cu fibrele
de colagen în matricea teritorială Hidrofilia proteoglicanilor menține rigiditatea țesutului
cartilaginos hialin, oferindu-i în același timp și un grad de flexibilitate.
3. Glicoproteinele multiadezive (glicoproteine nelegate de proteoglicani) favorizează
ED
interacțiunile condrocite – matrice. Acestea reprezintă markeri ai regenerări/degenerării
cartilaginoase.
În funcție de concentrația proteoglicanilor sulfatați matricea cartilaginoasă are trei regiuni
diferite:
P

a) matricea capsulară (pericelulară) – zonă de matrice intens colorată dispusă în jurul

condrocitelor; conține proteoglicani intens sulfatați, colagen de tip VI și colagen de timp IX
O

în concentrație mare.
b) matricea teritorială – zona de matrice mai puțin colorată, dispusă în afara matricei
SC

capsulare și alcătuită dintr-o rețea de colagen II și colagen IX

c) matricea interteritorială – mai slab colorată, dispusă între grupurile izogene, diiferită
structural față de matricea teritorială și capsulară
ÎN

Cartilajul hialin este o structură tisulară hidratată, apa matriceală reprezentând 60-80% din
greutatea acestuia. Apa, majoritar legată de agregatele de proteoglicani, oferă o presiune
osmotică ridicată, dar și rezistență mecanică cartilajului. Suplimentar, apa permite difuzia de
AR

metaboliți înspre și dinspre condrocite.

Creșterea cartilajului (condrogeneza)

Geneza cartilajului este inițiată de agregarea celulelor mezenchimale condroprogenitoare
DO

pentru a forma un centru condrogen ale cărui celule, sub influența factorului de transcripție
SOX-9 (SRY-Box Transcription Factor 9) se diferențiază în condroblaste. Acestea vor începe
 să sintetizeze matricea cartilaginoasă, iar când vor fi complet înconjurate de aceasta vor

L
deveni condrocite. Țesutul mezenchimal din vecinătatea centrului condrogen va forma

NA
pericondrul.
- creșterea cartilajului se realizează prin două mecanisme independente, dar care se pot
desfășura simultan:
1. creșterea apozițională: adăugarea de noi starturi de matrice cartilaginoasă la suprafața

IO
unei piese cartilaginoase deja existente; la acest tip de creștere contribuie celulele din stratul
intern celular al pericondrului;
2. creșterea interstițială: prin diviziunea mitotică a condrocitelor existente (caracterizează în

AȚ
special cartilajele tinere)
Creșterea cartilajului este influențată de:
- Vitamine

UC
Vitamina A - crește activitatea mitotică a condrocitelor
Vitamina B - stimulează maturarea fibrelor de colagen
Vitamina C - stimulează sinteza substanței fundamentale
- Hormoni
ED
Stimulatori: STH, testosteronul, estrogenii
Inhibitori: hidrocortizonul, cortizolul

CARTILAJUL ARTICULAR
P

- este cartilajul hialin care acoperă suprafețele osoase care se articulează

O

- nu prezintă pericondru
- are o grosime de 2-5 mm și prezintă 4 zone histologice:
SC

1. zona superficială (tangențială) - rezistentă la presiune, cu condrocite alungite și fibre de

colagen condensate, dispuse în fascicule
2. zona intermediară (de tranziție) – cu condrocite rotunde, și fibre de colagen mai puțin
organizate, dispuse oblic pe suprafață
3. zona profundă (radială) - cordoane de condrocite mici, rotunde, fibre de colagen în axul
ÎN

osului
4. zona calcificată - matrice calcificată, condrocite mici; linia de demarcație – line ondulată,
netedă, puternic calcificată
AR

Senescența cartilaginoasă
- scăderea activități de sinteză a condrocitelor conduce la degenerescență cartilaginoasă
- cartilajul senescent poate căpăta un aspect fibros-pestriț similar plăcilor de azbest și se
DO

poate asocia cu calcificare tisulară ocazională (degenerescență azbestică); dacă în zonele

 degenerate se asociază suport vascular, apare osificarea cartilaginoasă; unele condrocite

L
pot degenera până la dispariție.

NA
Capacitatea regenerativă
- regenerarea cartilajului este redusă la adult; de regulă, țesutul cartilaginos este înlocuit cu
țesut conjunctiv dens

IO
- are la bază integritatea și funcționalitatea pericondrului, acesta putând reface cartilajul pe
suprafețe mici, focale

AȚ
CARTILAJUL ELASTIC
Localizare: epiglota, unele cartilaje laringiene, ureche externă (pavilion și conduct auditiv
extern), trompa lui Eustachio

UC
Structura: prin comparație cu cartilajul hialin, conține un număr mai mare de condrocite,
dispuse în lacune aflate la distanțe mai mici unele față de altele. Matricea extracelulară este
bogată în fibre elastice dispuse izolat sau sub formă de mănunchiuri printre grupurile izogene
(fibrele elastice pot fi identificate în colorații histologice speciale precum orceină, fuxina
ED
acidă, rezorcin-fuxină)
Nu se calcifică în timpul procesului de senescență

CARTILAJUL FIBROS (FIBROCARTILAJUL)

P

Localizare: discurile intervertebrale (cu dispoziție lamine adiacente ortogonale), simfiza

O

pubiană, în asocierea cartilajului hialin la nivelul articulației genunchiului (uneori în

continuarea directă a acestuia), menisc (fibrocartilaj intra-articular), tendonul mușchiului tibial
SC

posterior (fibrocartilaj stratiform), labrum acetabular și glenoid (fibrocartilaj circumferential)

Structură: este o combinație între țesut conjunctiv dens ordonat și cartilajul hialin
- celule; condrocite izolate sau în șiruri/ grupuri izogene , aflate în lacune și fibroblaste
- matricea extracelulară: conține fibre de colagen de tip I și II, dispuse paralel între ele și
organizate în benzi cu dispunere oblică una față de cealaltă, oferind un aspect penat al
ÎN

structurii. substanța fundamentală cu proteine non-colagenice este redusă;

- proporția celor două tipuri de molecule de colagen variază în funcție de localizarea
cartilajului fibros și se modifică cu vârsta (la bătrâni predomină colagenul de tip II)
AR

- conține cantitate mare de versican (proteoglican secretat de fibroblaste)

- este foarte rezistent la forțe presionale mari datorită orientării fibrelor de colagen

Pericondrul prezent la suprafața pieselor cartilaginoase, este alcătuit din țesut conjunctiv
DO

dens semiordonat; lipsește la nivelul cartilajului articular si de la nivelul cartilajului fibros. Din
 punct de vedere structural, pericondrul prezintă subdiviziune în 2 substraturi, mai evidente la

L
nivelul pieselor cartilaginoase în creștere apozițională:

NA
1. substrat intern (celular) – bogat în celule (reprezintă zona condrogenică), în care iau
naștere noi celule cartilaginoase prin mitoze al celulelor pericondrului și diferențiere a
acestora.
2. strat extern (fibros) – mai bogat în fibre de colagen, și vase sanguine, și mai puține

IO
fibroblaste

AȚ
UC
ED
O P
SC
ÎN
AR
DO
 II. ŢESUTUL OSOS

L
GENERALITĂȚI:

NA
- este un tip de țesut conjunctiv dur, care prezintă compartiment celular și matrice
extracelulară mineralizată și durificată prin prezența cristalelor de hidroxiapatită
[Ca10(PO4)6(OH)2]
- conține o matrice care oferă osului duritate, făcând posibil rolul acestuia de susținere și

IO
protecție
- oasele sunt organele sistemului scheletal. Un os este alcătuit din țesut osos și alte țesuturi

AȚ
conjunctive, țesut hematopoietic, țesut adipos, vase de sânge și nervi. La nivelul articulațiilor
(în articulațiile libere) prezintă cartilaj hialin (articulație sinovială).
Matricea osoasă:
- din punct de vedere biochimic, prezintă într-o proporție mare colagenul tip I, iar în

UC
proporții mai mici și colagen de tip V, și foarte mici cantități de colagen tip III, XI și XIII
- alături de proteinele colagenice, în matricea osoasă întâlnim și numeroase proteine non-
colagenice care intră în structura substanței fundamentale și care reprezintă mai puțin sub
ED
10% din greutatea componentei proteice a matricei.
- categoriile de proteine non-colagenice sunt:
a. Proteoglicanii:
- structuri alcătuite dintr-un miez proteic care are atașat la el, prin legături covalente, un
număr variabil de glicozaminoglicani (acid hialuronic, condroitin sulfat, keratan sulfat).
P

- rolurile proteoglicanilor sunt:

O

- conferă rezistența osului la compresie;

- leagă factori de creștere;
SC

- inhibă procesul de mineralizare osoasă.

b. Glicoproteinele de adezivitate atașează celulele osoase cu fibrele de colagen și
substanța fundamentală mineralizată. Cele mai importante glicoproteine de adezivitate sunt:
- osteonectina - care leagă colagenul de cristalele de hidroxiapatită;
- podoplanina – care este produsă de către osteocite ca răspuns la stresul mecanic;
ÎN

- sialoproteine:
a) osteopontina – care facilitează adeziunea celulelor la matricea osoasă;
b) BSP-2 - care mediază adeziunea celulară, inițiază formarea fosfatului de
AR

calciu în timpul procesului de mineralizare.

c. Proteine specifice vitamina K–dependente:
- osteocalcina - preia calciul din circulație și stimulează remodelarea osoasă
DO

- proteina S - îndepărtarea celulelor apoptotice.

 d. Factori de creștere și citokine:

L
- factorii de creștere de tip insulinic

NA
- factorul de necroză tumorală α
- factorul transformator de creștere β
- factorii de creștere derivați din plachete
- proteinele morfogenetice osoase

IO
- interleukinele IL-1, IL-6
- din punct de vedre structural, în matricea osoasă se găsesc lacune osoase, fiecare
lacună conținând un osteocit (celule cu prelungiri celulare). Lacunele emit canalicule de pe

AȚ
suprafața lor, care la rândul lor se anastomozează cu canaliculele emise din lacunele
învecinate, realizând în acest mod o rețea canaliculară tridimensională dispusă în interiorul
matricei

UC
- alături de osteocite, la nivelul osului se descriu și alte tipuri celulare:
1. Celulele osteoprogenitoare (derivă din celulele stem mezenchimale)
2. Osteoblaștii (celule secretoare de matrice extracelulară osoasă)
3. Celulele osoase de suprafață (la suprafața osului)
ED
4. Osteoclastele (specializate în resorbție osoasă)
Celulele osteoprogenitoare și osteoblastele sunt precursori ai osteocitelor. Osteoclastele, în
schimb, sunt celule fagocitare, derivate din progenitorii hematopoietici, care dau naștere
liniilor granulocitară neutrofilică și monocitară.
P

Tipuri de țesut osos. Tipuri de oase

O

Din punct de vedere structural, în secțiunile histologice se pot distinge 2 modalități de

organizare a țesutului osos:
SC

- osul spongios, care este format din trabecule (spiculi), de calibru variat, cu o dispunere
spațială tridimensională, și care se anastomozează între ei pentru a determina o structură
poroasă. În ochiurile acestei rețele se găsesc numeroase elemente vasculare și măduva
osoasă (roșie sau albă).
ÎN

- osul compact este, în schimb, cea mai răspândită formă de organizare a țesutului osos,
fiind găsit în periferia diafizelor oaselor lungi sau în corticala oaselor scurte, în această zonă
periferică fiind organizat sub forma unor tăblii osoase cu grosimi variabile.
AR

Osul compact și osul spongios au distribuție diferită în diverse tipuri de oase, astfel încât
oasele se pot clasifica în:
- Oase lungi, care au lungimea mai mare decât diametrul (ex. tibia, femurul). Au un segment
central lung și două extremități. Segmentul central – diafiza – este delimitat la exterior de os
DO

compact, și conține la interior cavitatea medulară cu măduvă osoasă. La nivelul diafizei,

acest os compact periferic se poate continua în apropierea cavității medulare cu mici regiuni
 de os spongios. La nivelul extremităților – epifize - cantitatea de os spongios este

L
preponderentă, la acest nivel osul compact este mai subțire. Suprafața articulară este

NA
acoperită de cartilaj hialin. Metafiza reprezintă zona de tranziție între diafiză și epifiză.
Suprafața oaselor lungi este acoperită de periost în mare ei majoritate cu excepția zonelor
implicate în articulațiile la care oasele lungi participă.
- Oasele scurte sunt acelea în care lungimea și diametrul sunt aproape egale (ex. oasele

IO
carpiene). Osul compact este dispus la exterior, iar în interior există o zonă de țesut
spongios în ale cărui areole (delimitate de trabecule osoase) se găsește măduvă osoasă
hematogenă. Oasele scurte sunt în general implicate în articulații mobile cu oasele

AȚ
învecinate.
- Oasele plate - subțiri, sub formă de placă (ex. osul parietal, occipital). Conțin periferic două
tăblii de os compact, între care se găsește un strat de os spongios.

UC
- Oasele neregulate – oase fără un tipar particular de distribuție de țesut osos, și a căror
formă nu se încadrează în niciuna din categoriile anterioare. Pot avea forma complexă (ex.
vertebrele).
ED
Periostul reprezintă un înveliș fibros al osului, similar unei capsule, alcătuit din țesut
conjunctiv dens, care conține celule osteoprogenitoare. Acest înveliș fibros este absent la
nivelul articulațiilor. Periostul este subdivizat în două straturi cu structuri microscopice
diferite: un strat fibros extern (similar țesutului conjunctiv dens) și un strat intern, mai bogat în
P

celule, unde se găsesc celulele osteoprogenitoare. Fibrele de colagen ale periostului au o

dispoziție paralelă cu suprafața osului. În condițiile de repaus al proceselor de creștere sau
O

neoformație osoasă, predomină componenta fibroasă externă în detrimentul stratului intern,

celular. La nivelul inserției ligamentelor si a tendoanelor, fibrele de colagen ale acestor
SC

structuri (denumite fibre perforante sau fibre Sharpey) sunt distribuite în unghi drept (sau
ascuțit) fată de axul lung al osului, și se continuă în os cu fibrele de colagen ale matricei
osoase, doar până la nivelul lamelelor circumferențiale externe și a lamelelor interstițiale.
ÎN

Cavitățile endosoase sunt tapetate de endost, o structură alcătuită dintr-un monostrat de

celule conjunctive presărate cu celule osteoprogenitoare, care poartă denumirea de celule
endosteale (sau celule ale endostului). Celulele osteoprogenitoare sunt similare structural cu
AR

celulele osoase de suprafață: profil celular aplatizat, cu nuclei lenticulari și capete celulare
efilate.
Cavitățile endosteale și cavitatea medulară conțin măduva osoasă.
Măduva osoasă poate fi de 2 tipuri:
DO

- măduva roșie este alcătuită dintr-o stroma conjunctivă reticulară în ochiurile căreia se
găsesc elemente figurate sanguine ale tuturor liniilor celulare sanguine, care se află în
 diverse stadii de dezvoltare. Stroma medulară este formata dintr-o rețea tridimensională de

L
fibre de colagen tip III (fibre de reticulină) interpusă cu rețeaua alcătuită din celule reticulare

NA
(care sintetizează aceste fibre).
- măduva galbenă – din punct de vedere structural reprezintă un status al măduvei roșii, în
care datorită diminuării producerii de celule sanguine proporția țesutului medular normal este
redusă, având loc înlocuirea acestuia cu țesut adipos alb. În anumite statusuri (ex.

IO
posthemoragice) măduva galbenă se poate reconverti în măduvă roșie.

Varietăți de țesut osos

AȚ
Osul imatur formează scheletul fătului. Osul imatur prezintă următoarele caracteristici:
- nu prezintă organizare lamelară a matricei osoase, datorită modului de dispunere a fibrelor
de colagen, osul imatur este identificat ca os nelamelar sau os fibros.

UC
- conține mai multe celule pe unitate osoasă în comparație cu osul matur.
- celulele au o dispoziție aleatorie (diferit față de osul matur unde celulele osoase au o
dispoziție ordonată în axul lung al osului, pe direcția lamelelor osoase)
- matricea conține mai multă substanță fundamentală care se colorează mai intens cu
ED
hematoxilină, în timp ce matricea osului matur se colorează mai intens cu eozină.
Osul matur compact este alcătuit din osteoane (sisteme Haversiene). Un osteon este
alcătuit din matrice osoasă organizată în lamele concentrice dispuse în jurul unui canal
central - canalul osteonal Havers. În canalul Havers se găsesc vasele și nervii care
P

deservesc osteonul. Între osteoane se găsesc lamele interstițiale, care reprezintă resturi ale
lamelelor concentrice ale osteoanelor precedente, care au fost remaniate. Un osteon este
O

orientat cu axul lung în paralel cu axul lung al osului. În cadrul unei lamele concentrice fibrele
de colagen sunt dispuse paralel între ele, dar în direcții diferite față de fibrele conjunctive ale
SC

lamelelor adiacente. Este un mod de a asigura rezistența mecanică a osteonului. Osul

lamelar creează lamele circumferențiale interne și externe, care delimitează marginile internă
și externă a osului compact. Canalele perforante (Volkmann) au rolul de a interconecta
canalele osteonale adiacente. Canalele Volkmann sunt perpendiculare pe axul lung al
ÎN

osteoanelor și nu sunt înconjurate de lamele concentrice, ceea ce ajută suplimentar la

identificarea histologică.
Osul matur spongios este organizat în trabecule (spiculi), cu numeroase spații areolare
AR

interconectate, de dimensiuni diferite și care conțin măduvă osoasă.

Vascularizația osului este centrifugă, sângele curgând dinspre cavitatea medulară către
osul compact și apoi în exteriorul osului prin vasele periosteale. Pasajul vaselor nutritive
DO

osoase se realizează prin orificiile nutritive. Arterele nutritive iau naștere ca vase principale
din mugurii periosteali. Arterele metafizare, se dezvoltă din vasele periosteale. Venele
 părăsesc cavitatea medulară tot prin orificiile nutritive și se continuă pe periost. Canalele

L
Volkmann reprezintă principala rută de tranzit a vaselor prin osul compact. Vasele limfatice

NA
lipsesc os, drenajul limfatic are loc doar de la nivelul periostului.

CELULELE ȚESUTULUI OSOS

IO
La nivelul țesutului osos rezidă 5 tipuri distincte de celule: celulele osteoprogenitoare,
osteoblastele, osteocitele, celulele osoase de suprafață și osteoclastele. Diferit față de
primele 4 tipuri de celule menționate, osteoclastul își are originea într-o linie celulară

AȚ
distinctă. Osteoclastele sunt implicate în procesele de remaniere și remodelare osoasă.

1. Celule osteoprogenitoare

UC
Localizare. Celulele osteoprogenitoare se găsesc pe suprafețele externă și internă ale
oaselor, dar și în microvascularizația ce deservește osul. Morfologic sunt similare celulelor
periosteale și celulelor endostului.
Origine. Celulele osteoprogenitoare derivă din celulele stem mezenchimale din măduva
ED
osoasă
Roluri. Celulele osteoprogenitoare reprezintă o populație de celule precursoare a
osteoblastelor. Celulele osteoporgenitoare au capacitate de regenerare și se pot transforma
în celule formatoare de os (osteoblaste), ca răspuns la anumiți stimuli moleculari, dar se pot
P

diferenția în diverse alte tipuri celulare precum fibroblaste, adipocite, condrocite, celule
musculare.
O

Structură / ultrastructură: aplatizată / pavimentoasă, nuclei alungiți / ovoidali, palid colorați,

citoplasmă discret acidofilă / ușor bazofilă. În citoplasmă reticul endoplasmic rugos și
SC

ribozomi liberi sunt bine reprezentați, aparatul Golgi și mitocondriile fiind mai rare.

2. Osteoblaste
Localizare. Localizate în monostrat în apoziția osului în formare, părând că sunt separate de
ÎN

os printr-o bandă clară (osteoidul), care se colorează mai palid

Roluri. Sunt celule osoase omoloage fibroblastelor sau condroblastelor din alte țesuturi
conjunctive / cartilaginoase. Sunt celule cu rol sintetic, dar și cu abilitatea de a se divide,
AR

Sintetizează colagen de tip I (90% din totalul proteinelor osoase), proteine matriceale osoase
(osteocalcina, osteonectina, sialoproteine, osteopontina, proteoglicani), care formează
osteoidul (osul nemineralizat). În perioadele de sinteză matricială secretă vezicule matriceale
(50-250 nm) în matricea osoasă nemineralizată (bogate în fosfataza alcalină) cu rol de
DO

inițiere a calcificării. Osteoblastul produce o cantitate mare de matrice extracelulară (de

aproximativ 3 ori decât propriul său volum celular) cu care se înconjoară.
 - mediază modificări de creștere și remodelare osoasă ca răspuns la stimuli mecanici

L
- nu toate osteoblastele sunt programate să devină osteocite

NA
Structura / Ultrastructură. Osteoblastele au formă cubică / poligonală, citoplasma este
bazofilă, cu regiune perinucleară clară (datorită prezenței unui aparat Golgi voluminos),
granule PAS-pozitive, numeroase vezicule cu un conținut heterogen, numeroase mitocondrii,
în formă de bastonaș, corpi denși, lizozomi

IO
- prezintă prelungiri citoplasmatice subțiri care pătrund prin canaliculele care străbat
osteoidul și vin în contact cu prelungirile intercanaliculare ale osteocitelor învecinate, cu care
joncționează prin intermediul joncțiunilor gap (comunicare celulară în țesutul osos)

AȚ
3. Osteocitele
Localizare. Se găsesc în lacune din care emerg numeroase canalicule dispuse

UC
tridimensional în matrice. Reprezintă foste osteoblaste care prin activitate sintetică s-au
înconjurat complet de osteoid și/sau matrice osoasă.
Structură / Ultrastrcutură. Corpul celular este mic, cu citoplasma perinucleară redusă, mai
puțin bazofilă comparativ cu osteoblastele. În preparatele histologice corpurile celulare apar
ED
frecvent deformate din cauza retracției
- formează procese celulare lungi (in medie 50/celulă) dispuse radiar în jurul corpului celular.
Procesele citoplasmatice ale osteocitelor sunt conținute de canalicule din matrice și
comunică prin joncțiuni gap cu procesele osteocitelor învecinate, dar și cu cele ale celulelor
P

osoase de suprafață.
s-au identificat mai multe stări funcționale ale osteocitelor în timpul remodelării osoase:
O

a. Osteocitele dormante:
- putin rER și aparat Golgi.
SC

- lamină osmiofilică (matrice matură, calcifiată) - în apoziție cu membrana celulară.

b. Osteocitele formatoare:
- morfologic similar osteoblastului - rER și aparatul Golgi
- osteoidul – pericelular, la nivelul lacunei
ÎN

- abilitate sintetică cu depunere de matrice

c. Osteocitele de resorbție:
- similare osteocitelor formatoare
AR

- conțin rER și aparat Golgi abundente, lizozomi numeroși

Roluri. Procesele celulare sunt implicate și comunicarea moleculară (prin NO, transportori
de glutamat) cu obsteoblaste, cu celule endoteliale si pericitele peretelui vascular.
Osteocitele comunică și cu matricea extracelulară prin semicanalele (conexoni nealiniați)
DO

conținute la nivelul membranei procesele celulare. Semicanalele sunt implicate în

mecanotransducție (răspund la forțele mecanice aplicate asupra osului). Stresul mecanic
 determină mișcarea lichidului prin sistemul canalicular care generează potențial electric

L
tranzitoriu al membranei osteocitelor. Potențialul electric deschide ulterior canalele de calciu

NA
voltaj-dependente ale membranei. Mișcarea fluidului interstițial produce deschiderea
semicanalelor proceselor celulare, ceea ce produce eliberarea moleculelor acumulate
intracelular în spațiul extracelular (canalicular).
- stimulează conversia celulelor osteoprogenitoare în osteoblaști

IO
- secretă metaloproteinaze prin care participă la diminuarea stresului mecanic
- sunt responsabile pentru remodelare osoasă reversibilă pericanaliculară și perilacunară =
remodelare osteocitară

AȚ
- moartea celulară apare prin apoptoză, degenerare/necroză, senescență, remodelare (de
către osteoclaste).

UC
4. Celulele osoase de suprafață
Origine: derivă din osteoblaste
Localizare: în zona de remodelare osoasă, pe suprafața osului (celule periosteale) sau
acoperă suprafețele interne (celule endosteale)
ED
Structură: celule turtite, cu citoplasmă puțină și puține organite în afara regiunii perinucleare.
Procesele celulelor de suprafață se extind prin canaliculele țesutului osos adiacent, către
procesele osteocitelor periferice, cu care comunică în canalicule prin intermediul joncțiunilor
gap. Sunt distribuite în monostrat
P

Roluri: hrănirea osteocitelor din matricea osoasă subiacentă; controlul circulației calciului și
fosfatului din și înspre os.
O

5. Osteoclastele
SC

Origine. Osteoclastele provin prin fuziunea celulelor hematopoietice progenitoare

mononucleare (sub influența a mai multe tipuri de citokine).
Localizare. Sunt situate direct pe osul unde realizează resorbție, în regiunile de os unde se
produce remaniere osoasă. Creează concavități subiacente (înspre osul pe care il
ÎN

remaniază) - lacună de resorbție (lacună Howship).

Structură / Ultrastructură: Osteoclastele sunt celule mari, multinucleate, cu un număr mare
de lizozomi, cu acidofilie marcată, celula intens polarizată cu 3 regiuni specializate:
AR

1. Marginea faldurată:
- se găsește în contact direct cu osul. Prezintă numeroase invaginări (falduri) ale membranei
plasmatice (similare microvililor), care cresc suprafața disponibilă pentru procesele de
exocitoză a enzimelor hidrolitice. Intracelular, în citoplasma adiacentă marginii faldurate se
DO

găsesc mitocondrii și lizozomi. Printre invaginări se observă cristale de hidroxiapatită.

- reacție histochimică puternică la fosfataza acidă
 - nucleul - caracteristic localizat departe de suprafața osului, alături de reticulul endoplasmic

L
rugos, stive de aparat Golgi și multe vezicule.

NA
2. Zona clară. Perimetru citoplasmic circumferențial marginii faldurate (delimitează zona de
os aflată în proces de resorbție).
- conține numeroase filamente de actină dispuse sub forma de inel înconjurat de proteine
care se leagă de actină, precum vinculina și talina. Nu are alte organite.

IO
- asigură etanșeitatea dintre membrana plasmatică și matricea osoasă mineralizată.
3. Regiunea bazo-laterală are rol în exocitoza materialului digerat.
- situsul unde fuzionează veziculele care transportă produșii de degradare ai țesutului osos

AȚ
- conținutul este eliberat în spațiul extracelular.
Funcția osteoclastelor este controlată de factori multipli: Parathormonul (secretat de celulele
principale ale glandelor paratiroide) și Calcitonina (secretată de celulele parafoliculare ale

UC
glandei tiroide)

Osificarea reprezintă procesul de dezvoltare a unui os, și se referă doar la mecanismul prin
care este format un os inițial. Osificarea este clasificată în osificare encondrală (un model
ED
cartilaginos servește ca precursor al osului; ex. oasele lungi, vertebrele) sau osificare de
membrană (fără intervenția unui precursor cartilaginos; ex. oasele plate ale craniului, feței,
mandibula).
P

A. Osificarea de membrană (desmală, intramembranoasă) apare la nivelul

mezenchimului (țesutul conjunctiv embrionar) în jurul săptămânii 8 de viață intrauterină.
O

Unele celule mezenchimale migrează și se agregă în anumite zone care vor forma centre de
osificare. Aceste celule mezenchimale se vor alungi si diferenția în celule osteoprogenitoare.
SC

Aceste celule osteoprogenitoare vor exprima și gene necesare osificărilor de membrană dar
și encondrală. Citoplasma celulelor osteoprogenitoare va deveni bazofilă, cu o zonă palidă
corespunzătoare prezentei aparatului Golgi. Apare osteoblastul diferențiat, care va sintetiza
matrice osoasă. Osteoblastele se acumulează la periferia centrului de osificare și continuă
ÎN

să secrete oseină în centrul nodulului. Oseina se mineralizează progresiv, iar osteoblastele

captive devin osteocite, care treptat se vor separa prin matricea produsă, dar care vor
rămâne atașate între ele prin prelungiri citoplasmatice subțiri. În timp, matricea devine
AR

mineralizată, celulele vor fi dispuse în mici cavități (lacunele) iar prelungirile citoplasmice
interconectate ale osteocitelor sunt cuprinse în canaliculele osoase (care emerg de la
suprafața acestor lacune).
Inițial matricea osoasă alcătuită din mici spiculi și trabecule de formă neregulată, similar
DO

osului spongios. Osteoblaste de pe suprafața acestor spiculi sintetizează și adaugă matrice

peste cea existentă - creștere prin apoziţie. Osteoblastele sunt astfel responsabile de
 creșterea unui os fibros, care prezintă intern spații comunicante ocupate de țesutul

L
conjunctiv și de vase de sânge.

NA
B. Osificarea encondrală
La locul formarii viitorului os, celulele mezenchimale proliferează și se agregă, și se
diferențiază în condroblaste (sub influența FGF şi BMP). Acest model cartilaginos, (care are
forma viitorului os) va suferi procese de creștere interstițială (în lungime) și apozițională (în

IO
grosime).
Primul semn al osificării este apariția unui manșon osos în jurul modelului cartilaginos.
Acesta se poate clasifica ca os periosteal (sau ca os de membrană prin modul de

AȚ
dezvoltare). Condrocitele situate în mijlocul modelului cartilaginos se hipertrofiază prin
înglobare de matrice cartilaginoasă, si formează plăci subțiri de cartilaj. Celulele hipertrofice
sintetizează fosfataza alcalină, iar matricea începe și se calcifică. Calcificarea matricială

UC
inhibă difuzia substanțelor nutritive, care produce moartea condrocitelor din modelul
cartilaginos cu distrugerea matricială secundară și confluarea lacunelor adiacente, apărând o
cavitate mare.
Concomitent, prin gulerașul osos pătrund mai multe vase de sânge care vor fi responsabile
ED
de irigarea vasculară a cavității , și cu acestea și celulele stem mezenchimale care se vor
diferenția ulterior în celule osteoprogenitoare în cavitatea medulară. Celule stem
hematopoietice formează măduva osoasă cu toate liniile celulare hematopoietice. Cartilajul
hialin va fi îndepărtat parțial și rămân spiculi neregulați acoperiți de osteoblaste (derivate din
P

celulele osteoprogenitoare), care încep să depună oseină. Locul inițial unde se formează
osul (la nivelul diafizei) este centrul primar de osificare.
O

Osul se depune pe spiculii calcificați și produce un os primar spongios, supus unui

permanent proces de adaptare la stres mecanic și creștere. După naștere, în epifiza
SC

proximală apare un centru secundar de osificare, în care celulele cartilaginoase

degenerează și apare invazie vasculară și de celule osteogeneratoare. Mai târziu, la capătul
distal al osului se formează un centru de osificare epifizar similar. Dezvoltarea ulterioară a
centrelor de osificare secundară determină păstrarea doar a unui disc transversal de cartilaj
ÎN

hialin între cavitățile medulare epifizare de cea diafizară - placă de creştere epifizară.
Creșterea oaselor în lungime
- apare din săptămâna a 12-a viață intrauterină
AR

- depinde de prezenta cartilajului epifizar. În esență presupune înlocuirea cartilajul avascular

cu țesut osos vascularizat, proces care este inițiat de VEGF (Vascular Endothelial Growth
Factor), și care este însoțit de expresia genelor responsabile pentru producerea de colagen
de tip X și de metaloproteaze matriceale.
DO

- din punct de vedere histologic sunt descrise următoarele zone:

1. Zona cartilajului de rezervă care prezintă caracteristicile unui cartilaj hialin matur
 2. Zona proliferativă se găsește în imediata vecinătate a precedentei și reprezintă o regiune

L
histologică caracterizată de diviziuni numeroase ale celulelor cartilaginoase, celulele

NA
devenind mai mari în dimensiuni își dispunându-se în coloane distincte. Aceste celulele au o
rată sintetică crescută în comparație cu celulele zonei cartilajului de rezervă.
3. Zona de hipertrofie este alcătuită din celule cartilaginoase de mari dimensiuni, cu
citoplasma clară și nucleu eucromatic, dispuse în colonete mărginite de matrice

IO
cartilaginoasă condensată. Aceste celule sunt active metabolic secretând proteine
colagenice (colagen II), dar și proteine non-colagenice (VEGF, care inițiază invazia
vasculară).

AȚ
4. Zona de cartilaj calcificat reprezintă locul în care celulele hipertrofice degenerează, iar
matricea cartilajului începe un proces de calcificare, acesta reprezentând ulterior suportul pe
care se va depune os nou.

UC
5. Zona de resorbție este în proximitatea diafizei și a cavității medulare. La acest nivel se
găsesc vase mici și celule osteoprogenitoare care penetrează ,,în vârf de lance", lăsând
spiculi longitudinali în locul cartilajului calcificat. Celule osteoprogenitoare vor ajunge la acest
nivel pe calea vaselor de sânge, după care se vor diferenția în osteoblaste.
ED
Dezvoltarea osteonului
- osul compact se formează din osul spongios fetal prin depunerea continuă de osului pe
spiculii osoşi
P

- osteoanele se dezvoltă în oasele compacte preexistente.

- remodelarea internă a oaselor reprezintă procesul de formare de osteoane noi.
O

- inițial, prin activitatea osteoclastelor se realizează cavitatea de resorbție - un spațiu similar

unui tunel – cu dimensiuni comparabile cu ale noului osteon. Aceasta structura va conține
SC

vase sangvine și țesut conjunctiv înconjurător, iar odată ocupat acest lumen se va începe
aproape imediat o nouă depunere osoasă de către osteoblaste. Aceste două procese de liză
și sinteză de os caracterizează o structura denumită unitate de remodelare osoasă, care
morfologic este alcătuită din două părți distincte: un con de tăiere situat înainte (numit și
ÎN

canal de resorbție) și un con de închidere. La nivelul aceste structuri se găsesc numeroase

celule în diviziune. Osteoclastele formează un canal cu un diametru de aproximativ 200 µm,
care va stabili diametrul viitorului sistem Haversian, pe pereții acestui canal osteoblastele vor
AR

depune concentric matricea osoasă (oseină) care se va mineraliza ulterior.

- osul compact adult conține sisteme Haversiene de vârste şi dimensiuni variate
DO
UMF „Carol Davila”
Disciplina Biologie celulară, moleculară și histologie

Sângele periferic
- Suport de curs -

Cristina Niculițe

Note: toate figurile sunt într-un fișier separat, astfel încât textul să poată fi printat alb-negru separat
(pentru cei care vor să sublinieze diferite informații pe foi când învață). Pe lângă bibliografia
clasică (atlase de histologie), am adăugat ca referințe articole de specialitate și diverse filme
ajutătoare. Articolele sunt notate cu numere în textul suportului de curs, iar filmele cu litere. Nu
este obligatoriu să consultați articolele de specialitate pentru examenul final, ele sunt menționate
pentru cei care sunt interesați să citească mai mult; sau dacă informațiile din suportul de curs nu
sunt prezentate suficient de clar, să puteți consulta sursa inițială ca să vă lămuriți. Spor la învățat!
May the Force be with you!
 Sângele este un țesut conjunctiv, format din celule și o matrice extracelulară fluidă, plasma
sanguină. Componenta celulară este reprezentată de elementele figurate care circulă în plasmă și
cuprinde:
• eritrocitele (hematiile sau globulele roşii) În engleză, se folosește termenul „formed
• leucocitele (globulele albe) elements” pentru elementele figurate și se
• trombocitele (plachetele sanguine) referă la elementele delimitate de o
membrană plasmatică și care au o structură
Volumul total de sânge la un adult obișnuit definită. În română, nu am găsit o explicație
este de aproximativ 6l. Componentele sângelui pot clară pentru denumire. În Dex, la cuvântul
fi separate prin centrifugare pe anticoagulant „figurat”, apare sensul de celule din sânge în
sintagma „elemente figurate” și atât, fără o
(heparină sau citrat; citratul este chelator de Ca, iar explicație suplimentară.
Ca este implicat în cascada coagulării). Materialul
sedimentat este compus din eritrocite, se numește
hematocrit și reprezintă aproximativ 45% din volumul total sanguin. Supernatantul (aproximativ
55% din volumul total) este plasma sanguină. Plasma fără factori de coagulare se numește ser.
Între hematocrit și plasmă se află un strat subțire (aproximativ 1% din volumul total), translucid,
format din leucocite și trombocite (Fig. 1).
Sângele circulă în sistemul cardiovascular, transportând O2, CO2, nutrienți, metaboliți,
hormoni și alte molecule reglatoare către diferite celule din organism. El participă, de asemenea,
la termoreglare și menținerea echilibrului acido-bazic și osmotic. Prin intermediul leucocitelor,
sângele este implicat în răspunsul imun al organismului la contactul cu agenți patogeni sau celule
proprii transformate (ex., celule tumorale).

Plasma
Plasma conține 91-92% apă și 9-10% substanță uscată, ce cuprinde proteine, electroliți,
gaze respiratorii, nutrienți, metaboliți, hormoni etc.
Cele mai importante proteine plasmatice sunt albuminele, globulinele și fibrinogenul.
Albuminele sunt cele mai abundente proteine plasmatice; sinteza lor este realizată la nivelul
ficatului. Sunt implicate în reglarea volumului sanguin prin menținerea presiunii coloid osmotice
vasculare. De asemenea, ele leagă și transportă o varietate de molecule cu caracter hidrofob,
endogene sau exogene (acizi grași, bilirubină, hormoni, medicamente etc.).
α și β-globulinele sunt sintetizate în ficat și transportă diverși ioni metalici, lipide, hormoni
etc. γ-globulinele (imunoglobulinele sau anticorpii) sunt sintetizate de plasmocite și participă la
răspunsul imun umoral.
Fibrinogenul este, de asemenea, sintetizat în ficat. Participă împreună cu alți factori la
cascada coagulării, în urma căreia fibrinogenul solubil este convertit în fibrină insolubilă.
Pe lângă aceste trei clase de proteine, plasma mai conține și enzime, hormoni și proteine
din sistemul complement (despre care se va discuta mai târziu).
Elementele figurate
Celulele sanguine sunt examinate la microscopul optic (MO) pe un preparat special, frotiul
sanguin. Acesta este obținut prin întinderea unei picături de sânge pe o lamă, fixarea prin uscare
și colorarea cu un amestec de coloranți bazici (albastru de metilen, azur de metilen) și acizi
(eozină). Colorațiile May-Grünwald Giemsa (MGG) și Wright au rezultate similare și permit
realizarea diagnosticului diferențial între tipurile de leucocite.
Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente figurate din sânge (4,3 – 5,7 x 1012 celule/l
la bărbați, respectiv 3,9 – 5 x 1012 celule/l la femei), urmate de trombocite (150 – 450 x 109 celule/l)
și leucocite (3,5 – 10,5 x 109 celule/l).

Eritrocitele
Eritrocitele sunt celule anucleate, cu formă de disc biconcav, ce transportă O2 de la plămâni
către țesuturi și CO2 de la țesuturi către plămâni. Au diametrul cuprins între 7 și 8 µm (Fig. 2), iar
datorită formei specifice, este mărită suprafața de schimb pentru gaze.
La MO, eritrocitele apar acidofile, atât în colorație hemalaun-eozină, cât și în colorațiile
speciale pentru frotiul sanguin (se colorează în ambele cazuri cu eozină) (Fig. 3). Deoarece au
forma biconcavă, porțiunea centrală, mai îngustă, va apărea colorată mai palid, atunci când
eritrocitele sunt văzute din față. Datorită dimensiunilor și aspectului relativ constante pe frotiu,
eritrocitele pot fi folosite ca standard de mărime și culoare în diagnosticul diferențial între tipurile
de leucocite.
La microscopul electronic de transmisie (TEM, transmission electron microscope),
eritrocitele au aspect electronodens uniform (Fig. 4A), dat de prezența hemoglobinei în citoplasmă.
La microscopul electronic de scanning (SEM, scanning electron microscope) se poate observa
forma caracteristică de disc biconcav (Fig. 4B, C).
Eritrocitele sunt celule diferențiate terminal, care și-au pierdut în cursul procesului de
formare (eritropoieză – vezi cursul de hematopoieză) organitele, inclusiv nucleul și citoscheletul
transcelular [1], și sunt adaptate funcției lor principale, de transport al gazelor respiratorii.
Membrana plasmatică are o organizare ce permite deformarea celulei în cursul deplasării prin vase
de sânge cu diametru mic (capilare), iar citoplasma este ocupată în principal de molecule de
hemoglobină, ce leagă reversibil O2 și CO2.
Membrana plasmatică eritrocitară are structura clasică de bistrat lipidic cu proteine și
glicocalix. O parte din proteine sunt implicate în menținerea formei celulei și a elasticității acesteia,
ce permite deformarea reversibilă în cursul deplasării prin capilare.
• Pe versantul citoplasmatic al membranei este organizat citoscheletul asociat
membranei, o rețea hexagonală formată din proteine membranare periferice (Fig.
5), dintre care cea mai importantă este spectrina. Monomeri de α- și β-spectrină se
asociază în heterodimeri antiparaleli prin legături laterale; dimerii se leagă apoi cap
la cap, formând tetrameri, iar prin asocierea tetramerilor cu filamente de actină
rezultă rețeaua hexagonală a citoscheletului membranar. Acesta este ancorat la
 membrană prin intermediul unor complexe proteice care interacționează cu proteine
membranare integrale (glicoforina C și proteina benzii 3);
• Complexul proteinei benzii 4.1 conține banda 4.1,
actina, tropomiozina, tropomodulina, adducina și Denumirile acestor proteine
(banda 3, banda 4.1, banda 4.2)
dematina și interacționează cu glicoforina C. provin de la mobilitatea lor
Complexul ankirinei conține ankirina și banda 4.2 electroforetică, fiind identificate în
și realizează ancorarea rețelei de spectrină la urma separării drept anumite benzi
banda 3. Legăturile dintre aceste molecule sunt proteice pe un gel de
flexibile și se pot desface și reface, pe măsură ce poliacrilamidă.
eritrocitul se deplasează de-a lungul vaselor de sânge și suferă deformări.
• Mutațiile care afectează expresia genelor ce codifică aceste proteine din
citoscheletul membranar pot duce la modificarea formei eritrocitelor.
o De exemplu, sferocitoza ereditară este cauzată de mutații dominante
autozomale la nivelul spectrinei, ankirinei, benzii 4.2 sau benzii 3 [2].
Punctele de ancorare ale rețelei de spectrină la membrana plasmatică prin
intermediul complexului ankirinei nu mai sunt stabile, astfel încât
eritrocitele se deformează, devenind sferice (Fig. 6A).
o Eliptocitoza ereditară este la rândul ei cauzată de mutații dominante
autozomale, în cazul acesta fiind afectate legăturile laterale dintre
moleculele de spectrină și legăturile spectrinei cu complexele proteice ale
ankirinei și benzii 4.1 [2]. Membrana plasmatică se deformează progresiv,
alungindu-se și căpătând formă eliptică (Fig. 6C).
o Alte forme patologice ale eritrocitelor includ: acantocitele (au proiecții
neregulate, variabile ca formă, număr și dimensiuni), echinocitele (prezintă
contur crenelat, proiecții scurte, egal distanțate), codocitele (în engleză
„target cells” – descrie aspectul similar unei ținte de tragere) [3],
dacriocitele (în formă de lacrimă) [4] (Fig. 6B, D-F).
La nivelul domeniilor extracelulare ale glicoforinelor și proteinelor benzii 3 sunt atașate
grupările oligozaharidice cu rol antigenic ce stau la baza sistemului de grupe sanguine AB0.
• Toți indivizii prezintă un precursor antigenic comun, care rămâne nemodificat în
cazul grupei 0 (Fig. 7). Indivizii cu grupe A și B sintetizează glicozil transferaze ce
adaugă un monozaharid diferit la precursorul antigenic comun: N-acetil-
galactozamină la grupa A, respectiv galactoză la grupa B. În cazul grupei AB, sunt
sintetizate ambele enzime, deci indivizii vor prezenta ambele antigene pe suprafața
eritrocitelor. Genele responsabile de grupele AB0 sunt situate pe cromozomul 9,
alela 0 fiind recesivă, iar alelele A și B codominante. Antigenele AB0 sunt detectate
de anticorpi specifici prezenți în ser (Tabelul 1);
• În cazul unei transfuzii de sânge de la o grupă incompatibilă, anticorpii din serul
primitorului vor ataca antigenele de pe suprafața eritrocitelor donatorului, ducând
la hemoliză sau aglutinare. Pentru a se evita aceste reacții, este verificată
compatibilitatea înainte de transfuzie prin combinarea unei mostre din sângele
donatorului cu o mostră din sângele primitorului. Sângele integral este folosit foarte
rar pentru tratamentul pierderilor de sânge, de obicei pacientul primind fracțiunea
de sânge care îi lipsește cel mai mult (masă eritrocitară, plasmă, factori de coagulare
etc).
 Tabelul 1 – Sistemul de grupe sanguine AB0
Grupa de Antigene Anticorpi Poate dona Poate primi
sânge eritrocitare serici sânge grupelor sânge de la
grupele
A A Anti-B A, AB A, 0
B B Anti-A B, AB B, 0
AB A, B Niciunul AB A, B, AB, 0
0 Niciunul Anti-A, anti-B A, B, AB, 0 0

Un alt sistem antigenic sanguin important este sistemul Rh, bazat pe prezența antigenului
Rh (Rhesus, similar cu antigenele de la maimuțele rhesus). Sistemul Rh cuprinde mai multe
antigene, dintre care cel mai important este antigenul D, care induce răspunsurile imune cele mai
grave în cazul transfuziilor. Un individ Rh pozitiv prezintă antigenul Rh pe suprafața eritrocitelor,
iar unul Rh negativ, nu.
Pe lângă incompatibilitatea Rh din cadrul transfuziilor, o altă problemă care poate apărea
este în cazul sarcinii, la o mamă Rh negativă care are făt Rh pozitiv. În mod normal, la prima
sarcină nu există anticorpi anti-Rh în sângele mamei, dacă nu a fost expusă anterior la sânge Rh
pozitiv (în urma unei transfuzii). În timpul nașterii însă, se produc rupturi placentare, în sângele
mamei pătrunzând hematii fetale, care vor stimula producția de anticorpi anti-Rh. La o sarcină
ulterioară, anticorpii materni vor traversa bariera placentară și vor ajunge în circulația fetală,
determinând hemoliza sau aglutinarea hematiilor fetale. Această afecțiune se numește
eritroblastoză fetală. Ea poate fi prevenită prin administrarea de anticorpi anti-Rh mamei în timpul
sarcinii și după naștere; anticorpii injectați vor aglutina eritrocitele fetale pătrunse în circulația
mamei, înainte ca aceasta să sintetizeze proprii anticorpi anti-Rh.
Citoplasma eritrocitelor este ocupată în principal de molecule de hemoglobină, care
transportă O2 de la plămâni spre țesuturi și CO2 de la țesuturi spre plămâni. Fiecare moleculă de
hemoglobină conține patru subunități, formate la rândul lor dintr-un lanț polipeptidic de globină și
o grupare hem ce conține fier. Fiecare grupare hem poate lega o moleculă de oxigen, deci o
moleculă de hemoglobină poate transporta până la patru molecule de oxigen. Combinațiile
hemoglobinei cu O2 (oxihemoglobina) și cu CO2 (carbaminohemoglobina) sunt reversibile. În
schimb, CO formează un complex mai stabil cu hemoglobina (carboxihemoglobina), având
afinitate mai mare decât O2 pentru aceasta. De aceea, în intoxicația cu CO, foarte puțin O2 poate
fi transportat în organism, expunerea prelungită putând duce la moarte.
Există patru tipuri diferite de lanțuri polipeptidice de globină: α, β, γ, δ. În funcție de
lanțurile de globină sintetizate în cursul perioadelor prenatală și postnatală, pot apărea diferite
tipuri de hemoglobină:
- HbA, hemoglobina adultă, reprezintă aproximativ 96% din totalul hemoglobinei la adulți
și este un tetramer α2β2 (Fig. 8);
- HbA2 reprezintă aproximativ 1,5-3% din totalul hemoglobinei la adulți și este un tetramer
α2δ2;
- HbF, hemoglobina fetală, este întâlnită în cantitate mică la adulți (sub 1% din totalul
hemoglobinei), însă este principala formă de hemoglobină sintetizată în perioada fetală; este un
tetramer α2γ2.
 Mutații la nivelul genelor ce codifică lanțurile de globină pot afecta producția de
hemoglobină. Alfa- și beta-talasemiile sunt boli genetice care implică mutații la nivelul lanțurilor
α, respectiv β. O altă boală genetică caracterizată printr-o mutație la nivelul lanțului β este anemia
falciformă (drepanocitoza sau siclemia). Este cauzată de o mutație punctiformă ce duce la
înlocuirea acidului glutamic (aminoacid cu caracter acid) cu valină (aminoacid hidrofob). În
condiții de presiune scăzută a oxigenului, valina din deoxihemoglobină vine în contact cu un
buzunar hidrofob al unei molecule adiacente de hemoglobină, formând un dimer [5]. Aceasta duce
la agregarea și polimerizarea moleculelor de hemoglobină, deformând celula. Eritrocitele devin
mai alungite și capătă formă de seceră („sickle cells”) (Fig. 9). Eritrocitele deformate (drepanocite)
sunt mai rigide și pot rămâne blocate în vase de sânge mai mici, împiedicând oxigenarea adecvată
a unor țesuturi [a].
Pe lângă aceste boli genetice, o altă variație cu relevanță în patologie a hemoglobinei apare
la pacienții cu diabet. Unul din subtipurile de HbA poate lega ireversibil glucoza, forma fiind
denumită hemoglobină glicată. Deoarece nu poate fi eliminată decât prin distrugerea eritrocitelor,
nivelul acesteia se corelează cu cel al glicemiei din ultimele 2-3 luni. La indivizii cu diabet,
hemoglobina glicată reprezintă mai mult de 7% din totalul hemoglobinei din sânge.
În afară de hemoglobină, eritrocitele mai prezintă în citoplasmă și alte proteine, de exemplu
enzimele necesare glicolizei anaerobe.
Eritrocitele se formează în măduva osoasă hematogenă prin eritropoieză, ajung apoi în
sânge, unde circulă timp de aproximativ 120 zile. Hematiile îmbătrânite sunt recunoscute de
macrofagele din splină, ficat și măduva osoasă și eliminate din circulație prin fagocitoză. Un
procent mai mic din eritrocitele îmbătrânite sunt lizate intravascular.
Hemograma este un test de bază în practica medicală, fiind primul pas în diagnosticul
diverselor afecțiuni hematologice (și a unor afecțiuni nehematologice). În cadrul hemogramei se
măsoară o serie de parametri eritrocitari:
- numărul eritrocitelor – poate suferi variații fiziologice sau patologice; creșterea numărului
de eritrocite poartă denumirea de eritrocitoză sau policitemie și se întâlnește în condiții fiziologice
(ex., la indivizii care trăiesc la altitudini ridicate, ca adaptare la cantitatea scăzută a oxigenului în
atmosferă) și patologice (ex., în boli genetice, precum policitemia vera sau prin creșterea sintezei
de eritropoietină, hormon ce stimulează producția de eritrocite); numărul scăzut de eritrocite
(anemia) se poate datora pierderilor de sânge, producției insuficiente de eritrocite, deficiențelor de
fier sau vitamina B12 sau unor boli genetice;
- hematocritul – măsoară raportul dintre volumul ocupat de eritrocite și volumul sanguin
total;
- indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu, hemoglobina eritrocitară medie, concentrația
medie de hemoglobină și lărgimea distribuției eritrocitare (cuantifică heterogenitatea volumului
celular).
Trombocitele
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare anucleate, derivate din
megacariocitele măduvei osoase hematogene și sunt implicate în hemostază.
Megacariocitele sunt celule mari, poliploide – au mai multe seturi de cromozomi, rezultate
în urma endomitozei (diviziune care nu este urmată de cariokineză și citokineză – împărțirea
nucleului, respectiv a citoplasmei). De la nivelul membranei plasmatice pornesc invaginări care
vor forma canale de demarcație plachetare (Fig. 10). Acestea se extind în toată citoplasma
megacariocitului și prin fuziune, împart citoplasma în mai multe fragmente care se desprind sub
formă de trombocite și migrează în spațiul vascular [b, c]. Trombocitele circulante au o durată de
viață de aproximativ 10 zile.
Trombocitele au dimensiuni mici, 2 – 3 µm și formă discoidă. Pe frotiu (MO), prezintă o
zonă periferică mai palidă, hialomerul, și o zonă centrală mai intens colorată, denumită granulomer
(Fig. 11).
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), trombocitele sunt organizate în patru zone (Fig.
12):
- zona periferică, reprezentată de plasmalema acoperită de glicocalix; glicoproteinele
transmembranare sunt receptori importanți pentru funcția trombocitelor;
- zona structurală, situată imediat sub zona periferică; este formată dintr-o serie de elemente
de citoschelet care mențin forma celulei: microtubuli, filamente de actină și proteine asociate
actinei, miozină;
- zona organitelor este situată în centrul celulei și corespunde granulomerului vizibil în MO;
conține mitocondrii, peroxizomi, incluziuni de glicogen și o serie de granule cu conținut diferit;
o granulele α sunt cele mai numeroase, au diametrul cel mai mare și un aspect
moderat electronodens; ele conțin fibrinogen, factori de coagulare, plasminogen,
inhibitorul activării plasminogenului și PDGF (factor de creștere derivat din
plachete, platelet derived growth factor);
o granulele δ sunt mai electronodense și mai mici și conțin ADP, ATP, serotonină și
histamină;
o granulele λ sunt similare lizozomilor și conțin enzime hidrolitice;
- zona membranei conține două sisteme membranare; sistemul canalicular deschis este
format din invaginări ale membranei plasmatice, resturi ale canalelor de demarcație plachetare care
nu au dus la formarea trombocitelor; acest sistem facilitează preluarea diferiților factori din plasmă
necesari în procesul de coagulare; al doilea sistem membranar este sistemul tubular dens, derivat
din reticulul endoplasmatic al megacariocitului, ce depozitează ioni de calciu.
Trombocitele sunt implicate în mai multe etape ale hemostazei (oprirea sângerării la
nivelul vaselor mici de sânge) (Fig. 13) [6][d]:
- hemostaza primară constă în aderarea, activarea și agregarea trombocitelor, pentru a forma
dopul plachetar la locul leziunii;
o în momentul în care un vas de sânge este lezat, trombocitele sunt recrutate la locul
leziunii prin interacțiunea cu molecule expuse ale țesutului conjunctiv din peretele
vasului, precum colagenul și factorul von Willebrand;
 o trombocitele prezintă receptori membranari specifici pentru factorul von
Willebrand, care mediază legarea plachetelor la colagenul subendotelial; aceasta
determină activarea (trombocitele capătă formă dendritică) și degranularea
plachetelor, cu eliberarea conținutului acestora;
o serotonina din granulele δ produce vasoconstricție, reducând fluxul de sânge la
locul leziunii; ADP-ul și tromboxanul produc agregarea plachetelor și promovează
recrutarea altor trombocite la locul leziunii, care se vor activa la rândul lor și vor
agrega; se formează astfel dopul plachetar;
- hemostaza secundară implică activarea cascadei coagulării [e] cu formarea cheagului de
sânge; cascada coagulării cuprinde calea extrinsecă, inițiată de factorul tisular (TF – tissue factor)
și calea intrinsecă, ce se întâlnesc ulterior pentru a forma calea comună, al cărei rezultat final este
activarea protrombinei, care este clivată la trombină; aceasta va cataliza transformarea
fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă; rețeaua de fibrină în care sunt prinse hematiile și
trombocitele formează cheagul de sânge;
- fibrinoliza și degradarea cheagului; inițial, are loc retracția cheagului, datorită contracției
filamentelor de actină și miozină de la nivelul trombocitelor; odată ce peretele vasului a fost
reparat, cheagul va fi lizat de către plasmină, enzimă fibrinolitică ce circulă în plasmă în forma
inactivă de plasminogen; acesta va fi activat cu ajutorul unor factori eliberați de celulele
endoteliale; enzimele hidrolitice din granulele λ ale plachetelor sunt, de asemenea, implicate în
resorbția cheagului.
În afară de rolul în hemostază, trombocitele intervin și în repararea altor țesuturi, prin
intermediul PDGF eliberat de granulele α, care stimulează diviziunea celulelor musculare netede
și a fibroblastelor.
În cadrul hemogramei, parametrii trombocitari analizați sunt numărul de trombocite și
volumul trombocitar mediu. Creșterea numărului de trombocite (trombocitoză sau trombocitemie)
poate fi cauzată de boli mieloproliferative, boli inflamatorii, splenectomie etc. și poate avea drept
consecință tromboza – formarea de cheaguri sanguine care obstrucționează vasele de calibru mic.
Scăderea numărului de trombocite (trombocitopenie) duce la sângerări excesive; poate apărea din
cauza producției scăzute (în boli ereditare, leucemii, infecții) sau distrucției accelerate (în urma
unor procese imunologice sau non-imunologice).

Leucocitele
Leucocitele sunt celule sanguine nucleate, care părăsesc spațiul vascular și pătrund în
țesuturi, unde îndeplinesc diverse funcții legate de imunitate. Leucocitele se pot clasifica în funcție
de două criterii: prezența/absența granulelor specifice în citoplasmă (granulocite și agranulocite),
respectiv aspectul nucleului (polimorfonucleare – cu nucleu segmentat, multilobat și
mononucleare – cu nucleu nesegmentat). Rezultatele celor două clasificări se suprapun; astfel,
granulocitele sunt polimorfonucleare, iar agranulocitele sunt mononucleare. O altă diferență
importantă între cele două categorii de leucocite este dată
de faptul că granulocitele sunt celule diferențiate terminal, Termenul „azurofil” se referă la
pe când agranulocitele, nu. Toate leucocitele prezintă în afinitatea pentru coloranții azur; în cazul
citoplasmă granule nespecifice, azurofile, colorate în roșu- colorației MGG, pentru azur de metilen.
purpuriu pe frotiu.
 Tabelul 2 – Clasificarea leucocitelor și distribuția lor procentuală
Tipul celular
Granulocite/polimorfonucleare Agranulocite/mononucleare
Neutrofile Eozinofile Bazofile Monocite Limfocite
% 47-67% 1-4% < 0,5% 3-9% 26-28%

În funcție de tipul de granule specifice prezente în citoplasmă, granulocitele se clasifică în:

neutrofile, eozinofile și bazofile. Agranulocitele se împart, la rândul lor, în două categorii:
monocite și limfocite (Tabelul 2).
Creșterea numărului de leucocite (leucocitoza) se datorează de obicei creșterii numărului
de neutrofile sau limfocite, cauza principală fiind infecțiile sau alte răspunsuri inflamatorii.
Scăderea numărului de leucocite (leucopenia) poate fi cauzată de infecții virale sau bacteriene, boli
medulare, boli autoimune etc.
Formula leucocitară constă în diferențierea numărului total de leucocite în cele cinci tipuri
principale, exprimate procentual și în număr absolut. Variațiile numerice ale distribuției tipurilor
de leucocite oferă informații despre starea funcțională a sistemului imunitar.
N.B. La fiecare tip de leucocit vor fi indicate exemple de variații patologice ale numărului, însă
lista nu va fi exhaustivă (același lucru este valabil și pentru celelalte elemente figurate). Patologiile
asociate acestor variații fac obiectul specialității Hematologie.

Neutrofilele
Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite și au diametrul de 10-12 µm. La MO, se
observă aspectul caracteristic al nucleului, format din 2-4 lobi, uniți prin punți fine de cromatină
(Fig. 14). La sexul feminin, se poate observa la nivelul nucleului un apendice în formă de băț de
tobă, reprezentat de corpusculul Barr (unul din cromozomii X, inactivat) (Fig. 14C). Pe frotiu, mai
pot fi observate neutrofile tinere, cu nucleu nesegmentat (mai sunt numite și neutrofile în bandă)
(Fig. 14D). Citoplasma neutrofilelor este acidofilă și conține granule primare nespecifice, azurofile
și granule secundare specifice, de dimensiuni mici, roz-violet.
Pe lângă lobii nucleului, în imaginile TEM se poate observa dispunerea caracteristică a
cromatinei, cu heterocromatina la periferie, în contact cu anvelopa nucleară, iar eucromatina spre
centrul nucleului (Fig. 15). Aparatul Golgi este situat central, iar alte organite (reticul
endoplasmatic, mitocondrii) sunt în număr mic. În citoplasmă sunt vizibile mai multe tipuri de
granule:
- granule primare (azurofile în MO) cu aspect electronodens, reprezentate de lizozomi; sunt
mai mari și mai puțin numeroase decât cele secundare; conțin mieloperoxidază, hidrolaze acide și
o serie de proteine antibacteriene, precum lizozimul și defensinele;
- granule secundare (specifice), cu aspect mai electronoclar, sunt mai numeroase și de
dimensiuni mai mici; conțin o varietate de enzime (colagenaze, gelatinaze, fosfolipaze), activatori
ai sistemului complement și alte peptide antibacteriene (lizozim, lactoferină);
 - granule terțiare, de dimensiuni mici; conțin fie fosfataze, fie metaloproteaze care
degradează matricea extracelulară, facilitând migrarea neutrofilelor prin țesutul conjunctiv.
Funcția principală a neutrofilelor este apărarea antibacteriană. Ele sunt de obicei primele
leucocite care ajung la locul infecției și elimină bacteriile prin fagocitoză. Toate leucocitele
părăsesc spațiul vascular printr-un proces numit diapedeză (Fig. 16) [f].
• Chemokinele (citokine ce induc chemotaxie – migrare celulară ca răspuns la un
stimul chimic) eliberate de celulele sistemului imunitar sau de microorganisme
determină activarea neutrofilelor, care vor exprima pe suprafața lor molecule de
adezivitate ce vor interacționa cu parteneri specifici de pe suprafața celulelor
endoteliale de la nivelul venulelor postcapilare;
• În prima etapă, grupările oligozaharidice sialice Lewisx de pe suprafața
neutrofilelor se leagă reversibil de selectinele P și E de pe suprafața celulelor
endoteliale, ceea ce duce la încetinirea deplasării neutrofilelor în vasul de sânge și
rostogolirea acestora pe suprafața endoteliului;
• Ulterior, chemokinele eliberate de celulele endoteliale determină exprimarea unor
integrine pe suprafața neutrofilelor, care interacționează stabil cu molecule de
adezivitate din superfamilia imunoglobulinelor de pe suprafața celulelor
endoteliale, (ex., ICAM-1 – molecula de adeziune intercelulară 1, intercellular cell
adhesion molecule 1). Neutrofilul aderă la suprafața endoteliului și extinde
pseudopode către joncțiunile intercelulare care au fost desfăcute de histamina și
heparina eliberate de mastocite la locul leziunii.
• Migrarea neutrofilului este facilitată de proteazele care degradează membrana
bazală endotelială și este direcționată în continuare de chemokine către situsul
inflamației/infecției.
Odată ajunse la locul infecției, neutrofilele Sistemul complement este reprezentat de o
omoară microorganismele prin fagocitoză (Fig. 17). serie de proteine plasmatice implicate în
Pentru a putea recunoaște microorganismele ce răspunsul imun, care au acțiune
urmează a fi fagocitate, neutrofilele posedă o serie de „complementară” celei a anticorpilor și
celulelor fagocitare.
receptori pe suprafața membranei care
interacționează cu antigenele bacteriene. Legarea se
poate face direct, însă în unele cazuri, particulele străine trebuie opsonizate pentru a putea fi
recunoscute și marcate pentru eliminare prin fagocitoză. Opsonizarea constă în acoperirea
particulei străine cu anticorpi IgG sau cu fracțiunea C3b a complementului. Neutrofilele prezintă
următoarele tipuri de receptori:
• receptori Fc, care se leagă la regiunile Fc ale anticorpilor IgG ce au opsonizat
bacterii;
• receptori pentru complement, care recunosc complexele imune opsonizate de C3b;
• receptori scavenger, ce recunosc forme modificate de LDL (lipoproteine cu
densitate mică) întâlnite frecvent pe suprafața bacteriilor Gram pozitive și negative;
• receptori Toll-like, ce recunosc molecule patogene exprimate pe suprafața
bacteriilor și a altor microorganisme: endotoxine, lipopolizaharide, peptidoglicani
etc.
 Odată ce antigenul a fost recunoscut, el va fi înglobat de pseudopodele emise de neutrofil
și internalizat la nivelul unui fagozom. Granulele specifice și nespecifice fuzionează cu fagozomul,
formând un fagolizozom, care va digera microorganismul.
În cursul fagocitozei, microorganismele pot fi omorâte prin mecanisme intracelulare care
depind sau nu de oxigen.
- mecanismele bactericide dependente de oxigen se bazează pe formarea unor specii
reactive de oxigen (SRO); acestea reprezintă radicali liberi și molecule reactive derivate din
oxigen, care posedă electroni neîmperecheați, responsabili de reactivitatea ridicată; SRO pot oxida
lipide, proteine și acizi nucleici; la nivelul neutrofilului, există două căi principale în care sunt
implicate SRO: cea a complexului NADPH (nicotinamid adenin dinucleotid fosfat) oxidazei din
membrana fagolizozomului și cea a mieloperoxidazei lizozomale (Fig. 18);
o complexul NADPH oxidazei transportă electroni prin membrana fagolizozomului,
pe care îi donează oxigenului molecular (O2), formându-se astfel anionul superoxid
(O2-), ce poate fi convertit de superoxid dismutază în oxigen singlet (1O2) sau
peroxid de hidrogen (H2O2), care, la rândul lui, poate reacționa cu anionii
superoxid, formând radicali hidroxil (OH-);
o în urma fuziunii lizozomilor cu fagozomul, mieloperoxidaza lizozomală produce
acid hipocloros (HOCl) din peroxid de hidrogen și un anion de Cl-; acesta este
metabolizat apoi la hipoclorit (OCl-) și clor (Cl2); toate aceste SRO au efect
bactericid;
o o serie de boli genetice afectează genele ce codifică proteine din complexul
NADPH oxidazei; ca urmare, neutrofilele nu mai pot produce SRO; aceste afecțiuni
poartă denumirea de boala granulomatoasă cronică [7]; indivizii cu această boală
au susceptibilitate crescută la infecții bacteriene și fungice;
- mecanismele bactericide independente de oxigen cuprind o serie de enzime
bacteriolitice (digeră proteine bacteriene), peptide cationice antimicrobiene (defensine) și lizozim,
care degradează peretele celular bacterian, lactoferina (chelează ionii de fier, un element important
în nutriția bacteriană) și capcanele extracelulare ale neutrofilelor (NET, neutrophil extracellular
traps) [8][g]; NET iau naștere prin dezorganizarea anvelopei nucleare, decondensarea cromatinei,
care se amestecă în citoplasmă cu componente de la nivelul granulelor neutrofilului, precum
mieloperoxidaza, elastaza și defensinele, și formarea unor rețele care sunt expulzate în afara
celulei; dacă un microorganism este imobilizat într-o astfel de „plasă”, va fi omorât; după ce și-au
îndeplinit funcția, NET trebuie distruse; cromatina este degradată de nucleaze, iar restul
componentelor sunt eliminate de către macrofage; NET au fost identificate atât la nivel tisular, cât
și în sângele periferic [8].
După ce microorganismele au fost omorâte, ele sunt digerate de enzimele lizozomale.
Materialul digerat este exocitat sau depozitat în corpi reziduali. Bacteriile și neutrofilele moarte,
alături de materialul nedigerat formează puroiul. Neutrofilele au o durată de viață destul de scurtă;
ele circulă aproximativ 6-8 ore în sânge, iar în țesutul conjunctiv supraviețuiesc timp de 1-4 zile,
după care mor prin apoptoză în cursul proceselor de apărare.
Creșterea numărului de neutrofile peste valorile de referință se numește neutrofilie și poate
fi întâlnită în condiții fiziologice (efort fizic intens, stres, menstruație) sau patologice: în infecții
bacteriene acute, infecții fungice, boli inflamatorii cronice, în unele carcinoame (ca urmare a
reacției inflamatorii) și boli mieloproliferative cronice. Neutropenia reprezintă scăderea
numărului de neutrofile sub valorile de referință și poate fi rezultatul unor infecții bacteriene
severe, poate fi produsă de diferite medicamente, chimioterapie, boli hematopoietice etc.

Eozinofilele
Eozinofilele sunt mai puțin numeroase decât neutrofilele și au diametru similar cu acestea.
La MO se observă nucleul de regulă bilobat, citoplasma acidofilă și granulele specifice intens
acidofile, roșu-portocalii, de dimensiuni egale și mai mari decât ale neutrofilelor (Fig. 19).
La TEM sunt vizibile puține organite (câteva mitocondrii și câțiva lizozomi), nucleul
bilobat, cu heterocromatina la periferie și eucromatina situată central. Lizozomii sunt granulele
primare azurofile, ce conțin hidrolaze acide lizozomale. Granulele specifice au formă ovală și
prezintă un miez cristalin electronodens (Fig. 20). La nivelul acestuia este localizată o proteină
bogată în arginină, proteina bazică principală (MBP, major basic protein), responsabilă de aspectul
intens acidofil al granulelor pe frotiu. Granulele secundare mai conțin proteina cationică a
eozinofilelor, peroxidaza eozinofilelor, neurotoxina derivată din eozinofile, histaminaze,
arilsulfataze, colagenaze și catepsine.
Eozinofilele sunt implicate în apărarea organismului împotriva infecțiilor cu paraziți
unicelulari (protozoare) și multicelulari (ex., viermi paraziți – helminți) [9]. Paraziții induc un
răspuns imun cu anticorpi IgE (Fig. 21). Limfocitele T helper detectează celulele parazitare străine
și secretă citokine precum IL-4 (interleukina-4), IL-5, care determină proliferarea eozinofilelor și
creșterea producției de IgE. Anticorpii se leagă de parazit și cu un alt domeniu se atașează la
receptorii specifici de pe suprafața eozinofilelor; aceasta duce la activarea și degranularea
celulelor. MBP, proteina cationică a eozinofilelor și peroxidaza eozinofilelor au efect citotoxic
asupra paraziților, iar neurotoxina derivată din eozinofile provoacă disfuncția sistemului nervos al
parazitului.
Eozinofilele au rol și în reacțiile alergice și inflamatorii, prin eliberarea de arilsulfataze
și histaminaze, care neutralizează efectul histaminei și leucotrienelor eliberate de mastocite și
bazofile. De asemenea, eozinofilele fagocitează complexe antigen-anticorp.
Creșterea numărului de eozinofile (eozinofilia) apare în boli alergice, infecții parazitare,
boli neoplazice etc. Eozinopenia (scăderea numărului de eozinofile) se întâlnește în general ca
urmare a producției ridicate de steroizi, în condiții de stres sau ca rezultat al unor infecții acute și
în sindromul Cushing.

Bazofilele
Bazofilele sunt cele mai puțin numeroase leucocite și au diametrul similar cu al celorlalte
granulocite, 10-12 µm. La MO (Fig. 22) se observă în citoplasmă granulele specifice, de
dimensiuni diferite, intens bazofile (albastru-violet spre negru); restul citoplasmei este acidofil.
Nucleul este de obicei bilobat, însă conturul lui este frecvent mascat de granulațiile specifice.
Aspectul nucleului poate fi însă vizualizat cu ajutorul TEM (Fig. 23). Cromatina are
dispunerea caracteristică: heterocromatina la periferie, eucromatina central. Bazofilele prezintă
granule primare cu enzime hidrolazice, similare celor din alte leucocite și granule secundare mari,
electronodense, ce conțin mediatori preformați: heparină și alti glicozaminoglicani sulfatați
(responsabili de bazofilia din MO), histamină, serin proteaze. De asemenea, bazofilele sintetizează
și alți mediatori în urma activării: leucotriene, factorul chemotactic al eozinofilelor și interleukine.
Bazofilele și mastocitele participă la reacții alergice (Fig. 24) și inflamatorii, alături de
eozinofile. La primul contact cu un alergen, limfocitele B se diferențiază în plasmocite, ce
sintetizează anticorpi IgE specifici, care se vor lega la receptorii Fc de pe suprafața bazofilelor și
mastocitelor. La contactul ulterior cu același alergen, are loc activarea și degranularea mastocitelor
și bazofilelor, cu eliberarea histaminei și heparan sulfatului, agenți vasoactivi care produc
vasodilatație, și a leucotrienelor, ce provoacă bronhoconstricție. Aceste substanțe sunt
responsabile de reacțiile de hipersensibilitate și anafilaxie.
Cele două tipuri celulare au origine comună, fiind derivate din aceeași celulă progenitoare
pentru bazofile și mastocite (BMCP – basophil-mast cell progenitor). În funcție de factorul de
transcripție exprimat de acest progenitor, el va urma calea diferențierii spre bazofile (C/EBPα –
CCAAT/enhancer binding protein α) sau mastocite (MITF – microphtalmia-associated
transcription factor) [10].
Bazofilia (creșterea numărului de bazofile) apare în boli alergice, unele leucemii etc.
Scăderea numărului de bazofile (bazopenia) este întâlnită în faza acută a infecțiilor, în reacții de
stres, după chimioterapie sau iradiere.

Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite de pe frotiu (au diametrul cuprins între 15 și 20
µm). Nu sunt celule diferențiate terminal, ele migrând din spațiul vascular către țesuturi, unde se
diferențiază în celule macrofage ale sistemului fagocitar mononuclear: histiomacrofage în
țesutul conjunctiv, macrofage alveolare (celule prăfoase) în plămâni, osteoclaste în țesutul osos,
microglii în sistemul nervos, celule Kupffer în ficat, celule Langerhans în piele.
Vizualizate la MO, monocitele au o citoplasmă palid bazofilă, ce poate prezenta granulații
azurofile. Nucleul este indentat sau reniform și relativ eucromatic (Fig. 25).
La TEM se poate observa aparatul Golgi în indentația nucleului; de asemenea, sunt vizibile
mitocondrii, lizozomi, reticul endoplasmatic rugos și câțiva ribozomi liberi (Fig. 26). Nucleul
prezintă heterocromatina la periferie și eucromatina dispusă central.
Monocitele se diferențiază în MHC reprezintă un set de proteine de pe suprafața
macrofage după ce părăsesc spațiul vascular celulelor care ajută sistemul imunitar să distingă
și fagocitează bacterii, alte celule și resturi moleculele self (proprii) de cele nonself (străine).
celulare. Ele au rol de celule prezentatoare Rolul lor este de a lega fragmente antigenice
derivate din agenți patogeni și a le expune pe
de antigen [h], implicate în răspunsul imun
suprafața celulelor pentru a fi recunoscute de
(Fig. 27). Antigenele fagocitate de macrofage limfocitele T adecvate. Există două clase de
sunt fragmentate în interiorul lizozomilor în molecule MHC: MHC I și MHC II. Moleculele
peptide. Aceste fragmente rezultate sunt MHC I se găsesc pe suprafața tuturor celulelor
legate de molecule proteice ale complexului nucleate, inclusiv cele implicate în răspunsul imun,
însă moleculele MHC II se întâlnesc numai la
major de histocompatibilitate (MHC – major
celulele prezentatoare de antigen.
histocompatibility complex) clasa II, expuse la suprafața celulei și prezentate limfocitelor T helper
pentru recunoaștere.
Monocitoza (creșterea numărului de monocite) se întâlnește în infecții bacteriene (ex.,
tuberculoză), în unele leucemii și carcinoame etc. Monocitopenia (scăderea numărului de
monocite) este rară și poate apărea în unele infecții severe care determină și neutropenie, în anemia
aplastică etc.

Limfocitele
Limfocitele sunt cele mai numeroase agranulocite. Ele prezintă o serie de caracteristici care
le diferențiază de granulocite și/sau monocite. Limfocitele recirculă între compartimentul vascular
și cel tisular, durata lor de viață variind de la câteva zile până la câțiva ani. Ca și monocitele, ele
nu sunt celule diferențiate terminal, putând să se dividă și să se diferențieze în alte celule efectoare.
În plus, deși au originea în măduva osoasă hematopoietică, la fel ca celelalte leucocite, dezvoltarea
lor poate continua în alte țesuturi.
În funcție de dimensiune, limfocitele sunt împărțite în trei categorii: mici, intermediare și
mari (Fig. 28). Diametrul lor poate varia între 6 și 30 µm, deși majoritatea se încadrează între
limitele 6-15 µm. Cele mai frecvente sunt limfocitele mici, iar limfocitele mari sunt de regulă
limfocite activate sau limfocite natural killer (NK). La MO, se observă raportul nucleu:citoplasmă
supraunitar; în cazul limfocitelor mici, nucleul este rotund, intens heterocromatic și ocupă aproape
întreaga celulă, citoplasma formând un inel subțire, palid bazofil, la periferie. La limfocitele
intermediare și mari, citoplasma este mai abundentă și poate prezenta granule azurofile (la
limfocitele granulare mari). Nucleul este mai puțin heterocromatic, comparativ cu cel al
limfocitelor mici și ușor mai indentat.
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), citoplasma limfocitelor conține puține
organite: câteva mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi liberi și lizozomi ocazionali (granulele
azurofile vizibile în MO) (Fig. 29). Nucleul are heterocromatina dispusă la periferie și eucromatina
dispusă central.
Limfocitele sunt clasificate din punct de vedere funcțional în trei categorii: limfocite B,
limfocite T și limfocite (celule) NK. Ele nu pot fi diferențiate morfologic pe frotiu, identificarea
lor fiind realizată pe baza unor proteine specifice exprimate pe suprafață, denumite markeri CD
(cluster of differentiation), care pot fi deosebite cu ajutorul anticorpilor prin imunocitochimie sau
citometrie în flux.
Limfocitele B sunt denumite astfel, deoarece au fost studiate inițial ca populație separată
de limfocite în bursa lui Fabricius la păsări sau organe echivalente bursei la mamifere (măduva
osoasă). Ele reprezintă aproximativ 20-30% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în
sinteza și secreția anticorpilor [h]. Pe lângă eliberarea de anticorpi în circulație, limfocitele B
exprimă IgM sau IgD și ca markeri de suprafață, sub denumirea de BCR (B cell receptor –
receptorul celulelor B). De asemenea, ele exprimă și molecule MHC II pe suprafață. Markerii lor
CD sunt CD9, CD19, CD20 și CD24.
Limfocitele B mediază răspunsul imun umoral (Fig. 30). La primul contact cu un antigen,
este inițiat răspunsul imun primar de către limfocitele B care exprimă pe suprafață Ig cu
specificitate pentru antigenul în cauză. Acestea se activează și proliferează, o parte se diferențiază
în plasmocite care vor sintetiza și secreta anticorpi specifici pentru antigenul recunoscut, iar un
număr mai mic de limfocite B rămân în circulație ca celule cu memorie. La contactul ulterior cu
același antigen, răspunsul imun va fi mai rapid și mai puternic, datorită prezenței limfocitelor B cu
memorie programate să răspundă la antigen.
Limfocitele T poartă această denumire, deoarece maturarea lor continuă în timus.
Reprezintă aproximativ 60-80% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în imunitatea
mediată celular [h]. Exprimă pe suprafața lor TCR (T cell receptor – receptorul celulelor T) și o
serie de markeri CD: CD2, CD3, CD5, CD7. CD4 și CD8 sunt exprimați numai de anumite
subpopulații de limfocite T. Au fost identificate patru categorii distincte de limfocite T, cu funcții
diferite:
- limfocitele T helper CD4+ recunosc și leagă antigene străine, dar numai dacă sunt cuplate
cu molecule MHC II expuse de celule prezentatoare de antigen (Fig. 31); această legare determină
activarea limfocitului, care secretă IL-2 ce va acționa autocrin, stimulând proliferarea și
diferențierea mai multor limfocite T helper, precum și paracrin, asupra altor celule efectoare din
vecinătate: limfocite B, limfocite T și celule NK;
- limfocitele T citotoxice CD8+ recunosc și leagă antigene expuse pe suprafața celulelor
infectate viral sau neoplazice ale organismului gazdă; această interacțiune are loc numai dacă
fragmentele antigenice sunt cuplate cu molecule MHC I (Fig. 32); în urma legării TCR de aceste
complexe, limfocitele T citotoxice eliberează limfokine și perforine care formează canale în
membrana celulei infectate viral sau transformate, ducând la liza acesteia;
- limfocitele T reglatoare/supresoare reprezintă o populație de limfocite cu fenotipuri
diferite, care modulează răspunsul imun la antigenele self și nonself, influențând activitatea altor
celule ale sistemului imunitar; mecanismele prin care acționează cuprind: eliberarea de citokine
inhibitorii, citoliză prin secreția de granzime, inducerea unor dereglări metabolice (ex., prin
deprivarea de citokine) și inhibarea maturării și funcției celulelor dendritice [11];
- limfocitele T gamma/delta (γδ) reprezintă o populație mică de limfocite T care exprimă alt
tip de TCR pe suprafață (celelalte trei tipuri exprimă dimeri αβ); ele se dezvoltă în timus, ca toate
limfocitele T, însă ulterior migrează către diferite epitelii (tegumentar, al mucoasei orale,
intestinal, vaginal) pe care le colonizează, devenind limfocite intraepiteliale; ele nu mai recirculă
între sânge și organele limfatice; localizarea la nivelul interfeței între mediul extern și cel intern le
permite să funcționeze în prima linie de apărare împotriva organismelor patogene.
Celulele NK au abilitatea de a ucide anumite celule infectate viral și tumorale; reprezintă
aproximativ 5-10% din totalul limfocitelor circulante și sunt mai mari decât limfocitele B și T,
fiind denumite și limfocite granulare mari, datorită granulelor azurofile vizibile în citoplasmă.
Markerii lor CD includ CD16, CD56, CD94. Modul lor de acțiune asupra celulelor țintă este
similar cu al limfocitelor T citotoxice. După recunoașterea celulelor transformate, celulele NK
eliberează perforine și granzime, care creează canale în membrana plasmatică a celulei țintă și
induc fragmentarea ADN-ului, evenimente ce duc la apoptoza sau liza celulei țintă. Spre deosebire
de limfocitele T citotoxice însă, recunoașterea celulelor țintă nu implică TCR, ci absența
moleculelor MHC I; astfel, celulele transformate, care nu mai exprimă MHC I pe suprafața lor vor
declanșa mecanismele citotoxice ale celulelor NK.
Limfocitoza (creșterea numărului de limfocite) se întâlnește în infecții virale și alte tipuri
de infecții, precum și în anumite tipuri de leucemii care pot afecta limfocitele B sau T. Limfopenia
(scăderea numărului de limfocite) apare în infecția HIV (scădere selectivă a limfocitelor T CD4+),
post-chimioterapie și radioterapie, în imunodeficiențe congenitale etc.
Bibliografie
- Ross Histologie – Tratat și Atlas: Corelații din biologia moleculară și celulară, ediția a șaptea;
2020.
- Junqueira’s Basic Histology: Text and Atlas, 14th edition. Anthony L. Mescher; 2016.
Pentru variațiile patologice ale parametrilor din hemogramă, există o bibliografie stufoasă pe site-
ul synevo, care include mai multe tratate de hematologie: https://www.synevo.ro/hemograma-cu-
formula-leucocitara-cu-hb-ht-si-indici/
1) Fowler VM. (2013) The human erythrocyte plasma membrane: a Rosetta Stone for decoding
membrane-cytoskeleton structure. Curr Top Membr. 72:39-88.
2) Da Costa L, Galimand J, Fenneteau O, Mohandas N. (2013) Hereditary spherocytosis,
elliptocytosis, and other red cell membrane disorders. Blood Rev. 27(4):167-78.
3) https://www.uptodate.com/contents/causes-of-spiculated-cells-echinocytes-and-acanthocytes-
and-target-cells
4) Robier C, Klescher D, Reicht G, Amouzadeh-Ghadikolai O, Quehenberger F, Neubauer M.
(2015) Dacryocytes are a common morphologic feature of autoimmune and microangiopathic
haemolytic anaemia. Clin Chem Lab Med. 53(7):1073-6.
5) Ilesanmi OO. (2010) Pathological basis of symptoms and crises in sickle cell disorder:
implications for counseling and psychotherapy. Hematol Rep. 2(1):e2.
6) Bonar RA, Lippi G, Favaloro EJ. (2017) Overview of hemostasis and thrombosis and
contribution of laboratory testing to diagnosis and management of hemostasis and thrombosis
disorders. Methods Mol Biol. 1646:3-27.
7) Stasia MJ, Li XJ. (2008) Genetics and immunopathology of chronic granulomatous disease.
Semin Immunopathol. 30(3):209-35.
8) Papayannopoulos V. (2018) Neutrophil extracellular traps in immunity and disease. Nat Rev
Immunol. 18(2):134-147.
9) Fitzsimmons CM, Falcone FH, Dunne DW. (2014) Helminth allergens, parasite-specific IgE,
and its protective role in human immunity. Front Immunol. 5:61.
10) Qi X, Hong J, Chaves L, Zhuang Y, Chen Y, Wang D, Chabon J, Graham B, Ohmori K,
Li Y, Huang H. (2013) Antagonistic regulation by the transcription factors C/EBPα and MITF
specifies basophil and mast cell fates. Immunity. 39(1):97-110.
11) Vignali DA, Collison LW, Workman CJ. (2008) How regulatory T cells work. Nat Rev
Immunol. 8(7):523-32.
a) https://www.dnalc.org/view/15532-Sickle-cell-anemia-3D-animation-with-narration.html
b) https://www.youtube.com/watch?v=GTZCCyHljCk
c) https://www.youtube.com/watch?v=A7msxMuw6FQ
d) https://www.youtube.com/watch?v=R8JMfbYW2p4
e) https://www.youtube.com/watch?v=cy3a__OOa2M
f) https://www.youtube.com/watch?v=B9Qi7we0Ynk
g) https://www.youtube.com/watch?v=TIFmtnSdolM
h) https://www.youtube.com/watch?v=31zZiL45740
UMF „Carol Davila”
Disciplina Biologie celulară, moleculară și histologie

Sângele periferic
- Figuri -

Cristina Niculițe
Fig. 1 Componentele sângelui, separate prin centrifugare: plasmă (~55%), hematocrit (~45%), supernatant
leuco-trombocitar (~1%). (https://www.studyblue.com/notes/note/n/exam-2/deck/20695259)

Fig. 2 Forma și dimensiunile eritrocitelor.

(Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

Fig. 3 Imagini de microscopie optică ale eritrocitelor: A – frotiu sanguin în colorație MGG
(http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-erythrocyte-rbc-morphology-on.html), B – secțiu-
ne histologică în colorație hemalaun-eozină.

2
Fig. 4 Imagini de ME ale eritrocitelor: A – TEM (http://www.anatomybox.com/erythrocytes-and-platelets/),
B – SEM (http://www.anatomybox.com/wp-content/uploads/2011/07/SEM-erythrocytes.jpg), C – SEM
colorizată (https://www.sciencephoto.com/media/797564/view/red-blood-cells-in-isotonic-solution-sem).

3
Fig. 5 Organizarea membranei eritrocitare și a citoscheletului asociat acesteia. (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

4
Fig. 6 Forme patologice ale eritrocitelor (frotiuri sanguine): A – sferocite, B – echinocite, C – eliptocite,
D – codocite, E – acantocite, F – dacriocite. (http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-
erythrocyte-rbc-morphology-on.html)

5
 Fig. 7 Antigenele de grup sanguin ABO de pe suprafața eritrocitelor
(http://cbm.msoe.edu/crest/ePosters/16GTABloodType1lzi.html).

Fig. 8 Organizarea moleculei de hemoglobină A (α2β2). (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

6
 Fig. 9 Morfologia eritrocitelor în anemia falciformă: A – frotiu sanguin
(https://www.pathologystudent.com/sickle-cell-anemia/), B – SEM.

Fig. 10 Megacariocitul trombocitogen – TEM; insert stânga – MO. M – mitocondrii, săgeți – canale de
demarcație plachetare, linie punctată – marginea megacariocitului. (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

7
 Fig. 11 Imagine de microscopie optică a trombocitelor (săgeți) pe frotiu sanguin.

Fig. 12 Structura trombocitelor: a – imagine TEM, b – schemă. (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

8
Fig. 13 Etapele hemostazei. vWF – factorul von Willebrand (https://www.slideshare.net/djorgenmorris/hemostatic-agents-project).

9
Fig. 14 Imagini de microscopie optică ale neutrofilelor pe frotiuri sanguine: A, B – neutrofile segmentate
(https://www.labce.com/spg28963_a_normally_segmented_neutrophil.aspx), C – neutrofile segmentate cu
corpuscul Barr vizibil (săgeți) (https://www.123rf.com/photo_43886002), D – neutrofil nesegmentat (tânăr)
(https://www.labce.com/spg538115_appearance_of_a_band_neutrophil.aspx).

10
Fig. 15 Imagini TEM ale neutrofilelor. A – capătul de săgeată indică un corpuscul Barr (J Cell Biol (2012) 198, 773-783), B – sunt vizibile granulele
primare și secundare și aparatul Golgi.

11
Fig. 16 Diapedeza neutrofilelor: a – neutrofilele exprimă pe suprafață molecule de adeziune ce vor interacționa cu liganzi de pe suprafața celulelor endoteliale; b –
interacțiunea moleculelor s-Lex cu selectinele de pe suprafața celulelor endoteliale duce la încetinirea înaintării neutrofilelor în vasul de sânge – mișcare de rostogolire (c); d
– interacțiunea integrinelor de pe suprafața neutrofilelor cu moleculele ICAM-1 ale celulelor endoteliale determină aderarea neutrofilelor la endoteliu; e – neutrofilul extinde
pseuodopode la nivelul joncțiunilor intercelulare desfăcute de histamina și heparina eliberate anterior de mastocitele din țesutul conjunctiv; f – neutrofilul migrează printre
celulele endoteliale și pătrunde în țesutul conjunctiv, unde se va deplasa ghidat de chemokine. (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

12
Fig. 17 Fagocitoza realizată de neutrofile: a – antigenele bacteriene sunt recunoscute de receptori specifici de pe suprafața neutrofilului; b – neutrofilul emite pseudopode
care înglobează antigenul opsonizat cu anticorpi Fc; c – antigenul este internalizat; d – se formează un fagozom; e – granulele specifice și nespecifice fuzionează cu fagozomul,
formându-se un fagolizozom; f – are loc digestia microorganismului; g – materialul digerat este exocitat sau depozitat în corpi reziduali. (Ross Histologie Tratat și Atlas,
ediția 7.)

13
Fig. 18 Mecanisme bactericide dependente de oxigen din fagolizozomii neutrofilului. (Ross Histologie Tratat și Atlas, ediția 7.)

14
Fig. 19 Imagini de MO ale eozinofilelor pe frotiuri sanguine (http://microanatomy.net/blood/eosinophils.htm).

Fig. 20 Imagine TEM a unui eozinofil (https://fineartamerica.com/featured/4-eosinophil-white-blood-cell-

tem-science-photo-library.html).

15
Fig. 21 Rolul eozinofilelor în răspunsul imun împotriva infecțiilor parazitare.

Fig. 22 Imagini de MO ale bazofilelor pe frotiuri sanguine

(https://www.easynotecards.com/notecard_set/90536,
http://www.anatomybox.com/basophil/).

16
 Fig. 23 Imagine TEM a unui bazofil.

Fig. 24 Reacție anafilactică mediată de bazofile/mastocite

(https://learn.canvas.net/courses/394/pages/managing-anaphylaxis-advanced).

17
 Fig. 25 Imagini de microscopie optică ale monocitelor pe frotiuri sanguine
(https://library.med.utah.edu/WebPath/HEMEHTML/HEME003.html).

Fig. 26 Imagine TEM a unui monocit. M – mitocondrii, G – aparat Golgi, R – ribozomi, A – granule
azurofile.

18
Fig. 27 Funcția de celulă prezentatoare de antigen a macrofagelor. TCR – receptorul celulelor T (T cell receptor), TH – limfocit T helper
(http://www.macmillanhighered.com/BrainHoney/Resource/6716/digital_first_content/trunk/test/hillis2e/asset/img_ch39/c39_fig12.html).

19
Fig. 28 Imagini de microscopie optică ale limfocitelor pe frotiuri sanguine: A, B – limfocite mici
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/87/Small_lymphocyte-3.JPG), C – limfocit intermediar
(http://darwin.wcupa.edu/beneski/biocomputing/Main/Slideshow-mini), D – limfocit mare granular
(https://imagebank.hematology.org/image/3586/large-granular-lymphocytes--2?type=upload).

20
Fig. 29 Imagine TEM a unui limfocit intermediar. N – nucleu, Nu – nucleol, M – mitocondrii.

21
Fig. 30 Rolul limfocitelor B în imunitatea mediată umoral.

22
Fig. 31 Interacțiunile limfocitelor T helper cu alte celule efectoare imune.

23
Fig. 32 Mecanismul de acțiune al limfocitelor T citotoxice.

24
Hematopoieza – noțiuni generale și localizare în funcție de vârstă

Hematopoieza (hemopoieza) include eritropoieza, leucopoieza (dezvoltarea eritrocitelor,

respectiv a leucocitelor) și trombocitopoieza (dezvoltarea trombocitelor). Elementele figurate
sanguine au o durată de viață limitată (eritrocitele 120 zile, trombocitele 10 zile), fiind produse
și distruse fără întrerupere. Scopul hematopoiezei este de a menține niveluri constante ale
acestora în circulație. La adult, eritrocitele, granulocitele, monocitele și trombocitele se
formează în măduva osoasă hematogenă (roșie); limfocitele se formează în măduva osoasă
hematogenă și în țesutul limfoid.

În timpul vieții intrauterine, eritrocitele și leucocitele se formează în alte organe înainte ca

diferențierea lor să se producă la nivelul măduvei osoase hematogene. Prima fază a
hematopoiezei, denumita etapa vitelină, începe în a treia saptămână de gestație și este
caracterizată de formarea unor „insule sanguine“ în pereții sacului vitelin al embrionului. În cea
de-a doua etapă, etapa hepatică, apar centrii de hematopoieză la nivelul ficatului. În aceste
localizări extramedulare, hematopoieza constă majoritar în formarea de eritrocite, deși există și
un grad redus de leucopoieză în ficatul fetal; de altfel, ficatul este principalul organ
hematopoietic al fătului în al doilea trimestru de sarcină. Cea de-a treia etapă a hematopoiezei
fetale poartă denumirea de etapă medulară și se desfășoară la nivelul măduvei osoase (și al
unor organe limfoide) începând cu al doilea trimestru de viață intrauterină. După naștere și apoi
pe întreg parcursul vieții, hematopoieza este găzduită numai la nivelul măduvei osoase și al
unor organe limfoide (Figura 1).

Figura 1

1
MĂDUVA OSOASĂ

Măduva osoasă (MO) conține capilare specializate, denumite sinusoide, și o rețea

spongiformă de celule hematopoietice. Sinusoidele formează bariera dintre compartimentul
hematopoietic și circulația periferică. Pe secțiuni, celulele din MO apar aranjate în cordoane
dispuse printre sinusoide, sau între sinusoide și os. Sinusoidul din MO este o unitate vasculară
unică, ocupând poziția pe care o au în mod normal capilarele – interpuse între artere și vene. Se
presupune că este derivat din vasele care hrănesc corticala oaselor, luând naștere la nivelul
joncțiunii cortico-medulare. Peretele sinusoidelor este format din endoteliu, o membrană bazală
discontinuă și un strat extern incomplet, format din celule ale adventicei. Celulele reticulare
(celule adventiciale), trimit prelungiri în interiorul cordoanelor de celule hematopoietice,
asigurând susținerea mecanică a celulelor aflate în dezvoltare. În plus, celulele reticulare produc
fibre reticulare și joacă un rol în stimularea diferențierii celulelor progenitoare prin secreția unor
citokine (ex. CSF, IL-5, IL-7). Atunci când formarea și trecerea celulelor sanguine mature în
sinusoide sunt în desfășurare, celulele reticulare și lamina bazală sunt deplasate de celulele
sanguine în drumul lor către endoteliu, ceea ce permite pătrunderea acestora în sinusoide,
dinspre cavitățile osoase în care se găsește MO (Figura 2).

Pe măsură ce o celulă sanguină în curs de maturare sau o prelungire a megacariocitului presează

celula endotelială, plasmalema acesteia dinspre lamina bazală este împinsă către plasmalema
luminală până când acestea fuzionează, rezultând o deschidere (apertură) tranzitorie. Celula sau
prelungirea megacariocitului străpunge astfel celula endotelială, procesul de migrare prin
endoteliul sinusoidului fiind un proces transcelular și nu unul intercelular. Toate celulele
sanguine trebuie să se strecoare printr-un astfel de orificiu pentru a ajunge în lumenul vascular.
Apertura este delimitată de plasmalemă, menținând astfel integritatea celulei endoteliale în
timpul trecerii celulelor nou formate în sânge. La sfârșitul acestui proces, celula endotelială „se
repară singură“ și apertura dispare.

În MO roșie activă, cordoanele hematopoietice conțin predominant celule sanguine în curs de

dezvoltare și megacariocite, precum și macrofage, mastocite și puține celule adipoase. Deși
aparent cordoanele de țesut hematopoietic sunt neorganizate, diferitele tipuri de celule sanguine
se dezvoltă în grupuri (cuiburi sau insule). Fiecare insulă de eritropoieză conține un macrofag
și este localizată în apropierea sinusoidelor. Megacariocitele sunt și ele localizate în vecinătatea
peretelui sinusoidelor și eliberează trombocite direct în lumenul acestora, străbătând aperturile
celulelor endoteliale. Granulocitele se dezvoltă în cuiburi la distanță mai mare față de capilare,
iar atunci când sunt suficient de mature migrează spre sinusoide și intră în curentul circulator.

2
MO inactivă din punct de vedere hematopoietic, unde MO roșie a fost înlocuită cu țesut adipos,
poartă numele de MO galbenă (grasă). Aceasta este principala formă de măduvă care se
găsește în cavitățile oaselor adulte, care nu mai găzduiesc procesul de formare a elementelor
figurate sanguine, cum sunt oasele lungi și falangele membrelor superioare și inferioare. Chiar
și în oasele active hematopoietic ale adultului – coaste, vertebre, pelvis și stern – aprox. jumătate
din spațiile medulare sunt ocupate de MO galbenă, iar restul de MO roșie. MO grasă păstrează
însă potențial hematopoietic, iar atunci când este necesar (de ex. după pierderi importante de
sânge), se poate transforma în MO roșie, atât prin extinderea țesutului hematopoietic din
vecinătate, cât și prin repopulare cu celule stem circulante.

Examinarea aspiratului de MO și a biopsiilor osteomedulare (BOM) sunt esențiale pentru

diagnosticul afecțiunilor medulare. Cele două proceduri sunt complementare și permit o
evaluare detaliată a măduvei. Examinarea MO este, de exemplu, recomandată în anemia de
cauză necunoscută, morfologia anormală a frotiului de sânge periferic, diagnosticul și
stadializarea bolilor hematologice (ex. leucemia) sau suspiciunea de metastaze medulare.
Diagnosticul final se bazează de obicei pe o combinație a semnelor clinice, rezultatelor
diferitelor proceduri de diagnostic (incluzând examinarea sângelui periferic, a aspiratului și
BOM) și pe alte teste specifice, cum sunt imunofenotiparea sau testele de diagnostic molecular.

Pentru obținerea aspiratului medular se inseră un ac special în os (la adult – în creasta iliacă
sau stern), apoi se extrage o cantitate mică de lichid (suc medular), cu ajutorul unei seringi
atașate acului. Aspiratul este apoi preparat sub formă de frotiu și examinat microscopic pentru
studiul morfologiei celulelor individuale. În BOM se obține măduvă, inclusiv secțiunea de os
care o conține. Acul (mai gros comparativ cu cel pentru aspirat) este introdus în os (la adult
doar în creasta iliacă) printr-o mișcare de rotație (înșurubare), apoi este scos având în interiorul
lui o bucată mică, solidă, de țesut osos. Proba biologică este scoasă din ac și utilizată pentru
obținerea de preparate microscopice incluse în parafină, care sunt apoi secționate și colorate
H&E. Aceste preparate permit examinarea arhitecturii MO (Figura 3).

3
 Figura 2

Figura 3

4
Teoria monofiletică a hematopoiezei și factorii implicați în controlul diferențierii

Conform teoriei monofiletice a hematopoiezei, toate elementele figurate sanguine iau naștere
dintr-o celulă stem comună. Dovada decisivă pentru această teorie a fost adusă de izolarea și
demonstrarea caracteristicilor celulei stem hematopoietice (HSC). Celula stem
hematopoietică este capabilă să se diferențieze în toate liniile celulare ale sângelui, dar și să se
auto-reînnoiască sau, altfel spus, populația de celule stem hematopoietice este capabilă să se
autoîntrețină. HSC umane au fost izolate din sângele cordonului ombilical, din ficatul fetal și
din măduva osoasă a adultului. Se consideră în prezent că HSC umane au fenotipul Lin-,
CD34+, CD90+ și CD38-. Din cauză că nu sunt morfologic distincte de alți progenitori, HSC
nu pot fi identificate pe preparatele microscopice de rutină, dar pot fi puse în evidență și izolate
folosind metode de imunomarcare (de ex. imunohistochimie, citometrie în flux, FACS).

Celulele descendente din HSC dau naștere, în măduva osoasă, la două colonii principale de
celule progenitoare multipotente: celule progenitoare mieloide comune (CMP) și celule
progenitoare limfoide comune (CLP) – Figura 4.

Celulele progenitoare mieloide comune (CMP), denumite și unități formatoare de colonii de

granulocite, eritrocite, monocite și megacariocite (în eng. CFU-GEMM - colony-forming units
– granulocyte, erythrocyte, monocyte, megakaryocyte), se diferențiază în celule progenitoare
specifice, ale unei singure linii de diferențiere. Aceste celule progenitoare includ:

 Celule progenitoare ale megacariocitelor/eritrocitelor (MEP): sunt celule bipotente ce

dau naștere celulelor unipotente progenitoare ale megacariocitelor (MKP sau CFU-Meg)
și, respectiv, celulelor progenitoare ale eritrocitelor (ErP sau CFU-E) ce sunt angajate
în diferențierea pe linie eritrocitară.
 Celule progenitoare ale granulocitelor/monocitelor (GMP sau CFU-GM) dau naștere
progenitorilor neutrofilelor (NoP sau CFU-G), care se diferențiază pe linia neutrofilelor;
progenitorilor eozinofilelor (EoP sau CFU-Eo), celule care formează apoi eozinofile;
progenitorilor bazofilelor/mastocitelor (BMCP) care se diferențiază fie în celule
progenitoare ale bazofilelor (BaP sau CFU-Ba) în măduva osoasă, fie în celule
progenitoare ale mastocitelor (MCP) în mucoasa gastrointestinală; și progenitorilor
monocitelor (MoP sau CFU-M) care se diferențiază pe linia monocitară. În afara de
progenitorii specifici diferitelor linii de diferențiere, GMP pot da naștere și celulelor
dendritice (DC), celule prezentatoare de antigen.

5
Celulele progenitoare limfoide comune (CLP) sunt capabile să se diferențieze în limfocite T,
limfocite B și celule natural-ucigașe (NK, natural-killer). CLP sunt celule multipotente
denumite și unități formatoare de colonii limfoide (CFU-L, colony-forming units-lymphoid).
Celulele NK sunt considerate prototipul limfocitelor T, deoarece au posibilități similare de a
distruge alte celule. Unele tipuri de celule dendritice se pot diferenția și din CLP.

Figura 4

6
Interacțiunile intime dintre HSC și nișa lor din măduva osoasă pot redefini identitatea și căile
de diferențiere ale celulelor multipotente. Molecule de semnalizare, cu originea în diferite tipuri
de celule medulare, acționează asupra unor receptori de pe suprafața celulelor progenitoare și
declanșează căi de semnalizare intracelulară, ce au ca țintă finală un grup de proteine denumite
factori de transcriere. Aceștia se leagă specific de regiuni promoter sau enhancer ale ADN-
ului din celula implicată și, controlând transcrierea genelor asociate, declanșează schimbări
genetice, care determină în ultimă instanță calea de diferențiere a celulei stem.

Moleculele de semnalizare care declanșează aceste căi includ glicoproteine care acționează
atât ca hormoni, cât și ca mediatori locali ce reglează desfașurarea hematopoiezei și rata de
diferențiere a altor tipuri celulare (Tabel 1). Hormonii specifici, cum sunt eritropoietina (EPO,
sintetizată predominant renal) și trombopoietina (TPO, sintetizată predominant de hepatocite),
reglează formarea eritrocitelor, respectiv a trombocitelor. Alți factori solubili, denumiți generic
factori de stimulare a coloniilor (CSF, eng. colony-stimulating factors), sunt clasificați în
funcție de linia hematopoietică asupra căreia acționează specific. Interleukinele (un grup de
citokine) produse predominant de limfocite T și macrofage, acționează asupra liniilor
hematopoietice (predominant tot limfocite B, T și NK și progenitorii acestora), influențând
diviziunea celulară, diferențierea și funcțiile celulelor. Izolarea, caracterizarea, producerea și
testarea clinică a acestor factori sunt preocupări majore în biotehnologie. Unele se pot sintetiza
deja prin tehnologia ADN-ului recombinant și sunt utilizate în clinică (EPO recombinantă, G-
CSF, GM-CSF și IL-3), altele sunt în dezvoltare. De exemplu, GM-CSF (Filgrastim) este
utilizat clinic pentru a stimula producerea de leucocite după chimioterapie și transplant medular.

Tabel 1
7
Dezvoltarea eritrocitelor (eritropoieza)

Dezvoltarea eritrocitelor începe din celule CMP care, sub influența EPO, IL-3 și IL-4, se
diferențiază în celule MEP, care se transformă în celule progenitoare ale eritrocitelor (ErP
sau CFU-E), sensibile la EPO care, la rândul lor, dau naștere proeritroblaștilor.

8
Proeritroblastul este o celulă mare, cu diametrul de 12-20 µm. Are un nucleu mare, sferic, cu
unul sau doi nucleoli vizibili. Citoplasma este moderat bazofilă datorită prezenței ribozomilor
liberi. Proeritroblastul nu este ușor de identificat în frotiurile MO de rutină.

Nucleul eritroblastului bazofil este mai mic și devine mai heterocromatic cu fiecare mitoză
prin care trece. Citoplasma este intens bazofilă din cauza numărului mare de ribozomi liberi
(poliribozomi) ce sintetizează hemoglobină (HGB). Acumularea de HGB schimbă treptat
tinctorialitatea citoplasmei, astfel încât începe să se coloreze cu eozină.

Eritroblastului policromatofil are citoplasmă cu tinctorialitate acidofilă din cauza HGB și

bazofilă din cauza prezenței ribozomilor, ceea ce îi dă o culoare de ansamblu gri/lila, cu regiuni
distincte roz (acidofile) și violet (bazofile). Nucleul este mai mic decât cel al eritroblastului
bazofil, iar dispoziția în tablă de șah a heterocromatinei ajută la recunoașterea celulei.

Următorul stadiu de dezvoltare a eritrocitelor poartă denumirea de eritroblast ortocromatofil

(normoblast). Această celulă are un nucleu mic, compact, intens colorat. Citoplasma sa este
eozinofilă datorită unei cantități crescute de HGB. Este puțin mai mare decât un eritrocit matur
și, în acest stadiu, celula nu mai este capabilă să se dividă.

Eritroblastul ortocromatofil își pierde nucleul prin extruziunea acestuia din celulă; după acest
eveniment, poate trece în capilarele sinusoide ale MO hematopoietice. Unii dintre poliribozomi,
ce pot încă sintetiza HGB, sunt reținuți în celulă, conferind un ușor caracter bazofil citoplasmei
majoritar eozinofile. Din acest motiv, celulele sunt numite eritrocite policromatofile.
Poliribozomii pot fi puși în evidență prin colorații speciale (albastru cresil) care îi agregă și duc
la formarea unei rețele în interiorul celulei, de unde și denumirea de reticulocite. În condiții
normale, reticulocitele reprezintă 1-2% din numărul total de eritrocite din sânge. Procentul
poate crește, de ex. în cazul eritropoiezei crescute pentru a compensa pierderea de sânge.

Cinetica eritropoiezei

Mitozele se produc în stadiile de proeritroblast, eritroblast bazofil și eritroblast policromatofil,

stadii în care eritroblastele se divid de câteva ori. Durează aproximativ o săptămână până când
celulele descendente dintr-un eritroblast bazofil nou format ajung în circulație. Aproape toate
eritrocitele sunt eliberate în circulație îndată ce se formează; MO nu este un compartiment de
stocare pentru eritrocite. Formarea și eliberarea eritrocitelor sunt reglate de EPO, un hormon
glicoproteic sintetizat și secretat de rinichi (și în cantitate mică de ficat), ca răspuns la scăderea
concentrației de oxigen din sânge. EPO acționează asupra receptorilor specifici exprimați pe

9
suprafața ErP. Atunci când eritrocitele ating vârsta de 4 luni (~120 zile), devin senescente.
Sistemul macrofagelor din splină, MO și ficat fagocitează și degradează eritrocitele îmbătrânite.
Hemul se disociază de globină, iar globina este hidrolizată până la nivel de aminoacizi care
reintră în circuitul metabolic. Fierul din hem este eliberat, intră în compartimentul de stocare
din splină sub formă de hemosiderină sau feritină, fiind stocat în vederea reutilizării pentru
sinteza HGB. Restul grupării hem din molecula de HGB este degradat parțial în bilirubină,
legat de albumină, eliberat în circulație și apoi transportat la ficat, unde este conjugat și excretat
în bilă sub formă de glucuronid de bilirubină.

Dezvoltarea trombocitelor (trombocitopoieza)

Trombocitele sunt produse în MO hematopoietică pornind de la aceeași celulă progenitoare

mieloidă comună (CMP) ca și seriile eritroidă și mieloidă. Sub influența factorului de
stimulare a coloniilor de granulocite/macrofage (GM-CSF, granulocyte-macrophage colony-
stimulating factor) și a IL-3, CMP se diferențiază într-o celulă bipotentă, progenitoare a
megacariocitelor/eritrocitelor (MEP). În continuare, diferențierea se realizează către o celulă
progenitoare angajată pe linia de diferențiere megacariocitară (MKP), unipotentă,
denumită și CFU-Meg, din care se dezvoltă apoi megacarioblastul.

Megacarioblastul este o celulă mare (diametrul de aprox. 30 µm), cu nucleu fără lobi, ce nu
prezintă semne ale formării de trombocite. La nivelul megacarioblastului au loc endomitoze
succesive (replicarea cromozomilor) fără cariokineză sau citokineză. Sub acțiunea stimulantă a
TPO, un hormon glicoproteic produs în ficat și rinichi, gradul de ploidie crește de la 8n la 64n
înainte ca replicarea cromozomilor să înceteze. Celula devine apoi un megacariocit producător
de trombocite (trombocitogen) cu diametrul de 50-70 µm, un nucleu complex cu mulți lobuli și
granule azurofile răspândite în citoplasmă. Atât dimensiunile nucleului, cât și ale celulei cresc
proporțional cu ploidia. În TEM se pot observa în citoplasmă centrioli multipli și mai multe
cisterne ale aparatului Golgi. Pe frotiul medular, citoplasma periferică a megacariocitului
conține câmpuri de plachete; în TEM, aceasta pare compartimentată de invaginări ale
plasmalemei, care reprezintă de fapt canalele de demarcație ale trombocitelor.

Trombocitopenia (scăderea numărului de trombocite sanguine) este o problemă în îngrijirea

pacienților onco-hematologici (de ex. cu leucemie), și poate apărea atât din cauza incapacității
MO bolnave de a produce suficiente trombocite, cât și din cauza efectului citotoxic al
chimioterapiei (care reduce suplimentar numărul lor). Trombocitopenia crește riscul hemoragic.

10
Dezvoltarea granulocitelor (granulocitopoieza)

Granulocitele au originea în precursorul mieloid comun (CMP) multipotent, care se

diferențiază în celule progenitoare ale granulocitelor/monocitelor (GMP) sub influența unor
citokine cum sunt GM-CSF și IL3. GM-CSF este secretat de către celulele endoteliale, limfocite
T, macrofage, mastocite și fibroblaste și stimulează GMP să producă granulocite (neutrofile,
eozinofile și bazofile) și monocite. Progenitorul neutrofilelor (NoP) trece, în cursul
procesului său de diferențiere, prin șase stadii identificabile morfologic: mieloblast,
promielocit, mielocit, metamielocit, granulocit neutrofil nesegmentat (imatur) și neutrofil
matur. Eozinofilele și bazofilele prezintă o maturație morfologică similară cu cea a
neutrofilelor. Celulele GMP se diferențiază în progenitori ai eozinofilelor (EoP) și apoi în
eozinofile sub acțiunea GM-CSF, IL-3 și IL-5. Absența IL-5 induce diferențierea GMP în
progenitori ai bazofilelor (BaP), ce dau naștere bazofilelor. La microscopul optic, precursorii
bazofilelor sau ai eozinofilelor nu pot fi diferențiați morfologic de cei ai neutrofilelor, până nu
ajung în stadiul de mielocite, atunci când apar granulațiile specifice.

Mieloblastul este cel mai timpuriu precursor al neutrofilelor ce poate fi recunoscut microscopic
în MO hematopoietică. Are un diametru de 14-20 μm și raport nucleu/citoplasmă mare.
Citoplasma este agranulară și intens bazofilă, frecvent cu o zonă necolorată în care se găsește
aparatul Golgi. Nucleul este mare, eucromatic, sferic, cu 3-5 nucleoli

Promielocitul are un nucleu mare, sferic și granulații azurofile (primare) în citoplasmă.

Granulațiile azurofile sunt produse numai în promielocite, iar celulele aflate în stadiile
ulterioare de maturație nu mai produc astfel de organite. Astfel, numărul de granule azurofile
scade cu fiecare diviziune celulară a promielocitelor și a descendenților acestora. Recunoașterea
celor trei tipuri de granulocite este posibilă numai în stadiul următor de maturație – mielocitul
– atunci când încep să se formeze granulațiile specifice (secundare) și cele terțiare.

Mielocitele au la început un nucleu sferic; acesta devine din ce în ce mai heterocromatic și

capătă o indentație pe parcursul diviziunilor celulare ulterioare. Granulele specifice încep să se
formeze din fața convexă a aparatului Golgi, pe când cele azurofile sunt prezente în vecinatatea
feței concave, fără ca semnificația acestei separări să fie e clară. Mielocitele continuă să se
dividă și dau naștere metamielocitelor.

În citoplasma fiecărui metamielocit se găsesc câteva sute de granule, cele specifice fiind mai
numeroase decât cele azurofile, ceea ce permite identificarea cu ușurință a tipului de granulocit
în care celula urmează să se diferențieze. În cazul neutrofilelor, raportul dintre granulațiile

11
specifice și cele azurofile este de aproximativ 2:1. Nucleul devine mai heterocromatic, iar
indentația acestuia se adâncește, dându-i aspect reniform. Teoretic, stadiul de metamielocit este
urmat de stadiile de granulocit nesegmentat, apoi segmentat. Aceste etape de maturare sunt
evidente în cazul neutrofilelor, dar sunt observate foarte rar sau niciodată pentru eozinofile și
bazofile. Nucleul celulei nesegmentate este alungit și cu grosime aprope constantă, având un
aspect de potcoavă. Ulterior, apar și se accentuează stricturi nucleare, până când acestea vor
delimita un număr de 2-4 lobi nucleari; celula este considerată în acest stadiu un neutrofil
matur, denumit și neutrofil polimorfonuclear sau neutrofil segmentat. Deși procentul de
neutrofile nesegmentate din circulație este 0-3%, acesta poate crește în inflamații și infecții.

Cinetica granulocitopoiezei

Faza mitotică (proliferativă) a granulocitopoiezei durează aproximativ o săptămână și se

oprește la stadiul de mielocit. Faza postmitotică este caracterizată de diferențiere celulară – de
la metamielocit la granulocit matur – și durează tot aproximativ o săptămână. Timpul necesar
pentru ca jumătate din neutrofilele segmentate să părăsească circulația este de 6-8 ore.
Neutrofilele părăsesc sângele periferic în mod aleator – adică o celulă poate circula numai
câteva minute sau până la 16 ore înainte de a intra în țesutul conjunctiv perivascular (valoarea
măsurată a timpului de înjumătățire a neutrofilelor umane circulante este de numai 8-12 ore).
Neutrofilele trăiesc 1-2 zile în țesutul conjunctiv, apoi sunt distruse prin apoptoză și ulterior
fagocitate de macrofage. Multe neutrofile sunt pierdute prin migrare în lumenul tractului
gastrointestinal, de unde sunt eliminate prin fecale.

Numărul de neutrofile mature și aproape mature din MO este de 5-30x mai mare decât cel al
celor circulante. Acest compartiment medular de rezervă eliberează continuu neutrofile în
circulație și este alimentat de celulele în curs de maturare. Neutrofilele din compartimentul de
rezervă pot fi eliberate foarte rapid în circulație ca răspuns la inflamație, infecții sau efort fizic
intens. Un alt rezervor de neutrofile se găsește în compartimentul vascular. Această rezervă
constă într-o populație circulantă, liberă, și o populație marginalizată, prezentă în vasele de
sânge de diametru mic. Neutrofilele aderă la endoteliu, la fel cum o fac înainte de a părăsi
sistemul circulator în zonele cu leziuni sau infecții, însă populația de celule marginalizate aderă
slab la endoteliu (prin acțiunea selectinelor) și poate fi recrutată foarte rapid. Neutrofilele din
cele două compartimente – circulant și marginal – se află în echilibru dinamic și sunt
aproximativ egale numeric.

12
13
Dezvoltarea monocitelor

Monocitele sunt produse în măduva osoasă hematogenă dintr-o celulă progenitoare a

granulocitelor/monocitelor (GMP), care se poate diferenția în monocite sau într-unul din cele
trei tipuri de granulocite. GMP provine din progenitorul mieloid comun (CMP), sub influența
IL-3. Diferențierea ulterioară către precursorul monocitelor (MoP) este stimulată de IL-3 și
GM-CSF. Ultimul controlează și diferențierea ulterioară în celule mature, ce vor fi apoi
eliberate în circulație. Transformarea MoP în monocite durează aproximativ 55 ore, iar
monocitele rămân în circulație numai aproximativ 16 ore, după care migrează în țesuturi unde
se vor diferenția în macrofage tisulare sub acțiunea GM-CSF și G-CSF. Perioada ulterioară de
viață a acestor celule nu este încă deplin înțeleasă.

14
 ȚESUTURILE MUSCULARE

L
NA
Reprezintă o categorie distinctă de țesuturi, în a căror alcătuire se regăsesc celule specializate
în contracție (diminuare dimensiunii celulare). În funcție de gradul și modul de reducere a
dimensiunilor celulare, celulele musculare au căpătat caracteristici morfologice și s-au

IO
dezvoltat în 3 tipuri diferite de țesut muscular, dar îndeplinind în final aceeași sarcină
funcțională – contracția. Fenomenul contractil din fibrele musculare se datorează interacțiunii

AȚ
miofilamentelor groase și subțiri. Având în vedere specializarea funcțională a acestui țesut,
putem deduce faptul că volumul citoplasmatic este ocupat în mare măsură de aceste
miofilamente. Morfologia structurală și ultrastructurală a fibrelor musculare diferă în funcție de
felul țesutului muscular caracteristicile (ultra)strucutrale ale acestor filamente fiind diferite

UC
pentru fiecare specie de țesut muscular. Considerând cele enunțate, putem vorbi despre:
- țesutul muscular striat:
- scheletic
ED
- cardiac
- țesutul muscular neted

ȚESUTUL MUSCULAR STRIAT

O P

Toate țesuturile musculare striate împărtășesc unele caracteristici structurale și

ultrastructurale (striații transversale - alternanță de benzi clare și benzi întunecate), dar evident
SC

există diferențe structurale și ultrastructurale.

Țesutul muscular striat se poate clasifica în:
- țesut muscular striat scheletic – caracterizat prin inserție a acestui mușchi pe o structură
osoasă
ÎN

- țesut muscular striat visceral – se găsește la nivelul unor organe și țesuturi moi; este similar
structural mușchiului striat scheletic
- țesutul muscular striat cardiac – se găsește la nivelul miocardului și/sau la nivelul
manșoanelor miocardice ale venelor pulmonare.
AR

Țesuturile musculare striate formează organe individualizate (mușchii scheletici, inima).

DO

1
 I. ȚESUTUL MUSCULAR STRIAT SCHELETIC

L
NA
Celula musculară striată scheletică poartă denumirea de fibra musculară (NB: fibrele
musculare nu trebuie confundate în nici un fel cu fibrele țesutului conjunctiv). Fibrele musculare
striate scheletice sunt localizate în mușchii scheletici somatici, în tubul digestiv (cavitate
bucală, faringe, jumătatea superioară a esofagului, sau la nivelul sfincterului anal extern), în

IO
aparatul respirator (laringe), în aparatul urinar (sfincter uretral / vezical extern), în mușchii din
urechea medie, sau realizează mușchii extrinseci ai globilor oculari.

AȚ
Fibra musculară striată scheletică are o forma cilindrică, fiind foarte lungă (comparativ
cu diametrul), cu o disproporție marcantă a raportului lungime/diametru, mult supraunitar.
Majoritatea mușchilor scheletici au în componența lor fibre musculare a căror lungime este
mai mică decât cea a mușchiului din care fac parte. Lungimea fibrelor musculare scheletice

UC
poate varia de la câțiva milimetri (mușchiul stapedius) până la zeci de centimetri (mușchiul
sartorius).
Grosimea fibrelor musculare striate scheletice este incomparabil mai mică decât cea a
ED
lungimii acestora. Este general acceptat faptul că grosimea fibrelor musculare striate
scheletice este cuprinsă între 10-100 m. În acest interval, la individul adult, grosimile fibrelor
musculare striate pot varia atât în cadrul aceluiași mușchi, dar și de la un mușchi la altul. Acest
lucru este diferit față de uniformitatea grosimii fibrelor musculare la naștere (aproximativ 7 m).
Ulterior, asupra fibrelor musculare, în timpul vieții acționează două mecanisme antagonice
P

care determină volumul fibrelor musculare: hipertrofia de utilizare și atrofia de repaus.

O

HISTOGENEZA FIBRELOR MUSCULARE STRIATE SCHELETICE

SC

Originea mușchilor scheletici este în mezodermul embrionar, unde la nivelul somitelor există
premioblaste situate în zone bine individualizate denumite miotoame. Numărul de fibre
musculare scheletice este desăvârșit în timpul vieții intrauterine. Dezvoltarea musculară
ulterioară se face prin hipertrofia fibrelor musculare. Creșterea în lungime a fibrelor musculare
ÎN

netede se realizează prin adăugarea de noi sarcomere la capetele miofibrilelor, în proximitatea

joncțiuni miotendinoase. Creșterea în grosime se realizează prin suplimentarea laterală cu
miofilamente.
AR

STRUCTURA MUȘCHIULUI STRIAT SCHELETIC

În interiorul unui mușchi scheletic fibrele musculare striate scheletice sunt dispuse paralel, pe
direcția mișcării, și menținute în arhitectura musculară prin intermediul țesutului conjunctiv care
DO

realizează stroma conjunctivă (sau interstițiul muscular). Stroma musculară este realizată de
câteva varietăți de țesut conjunctiv, fiecare cu dispunere particulară, și care prezintă roluri

2
 particulare pentru mușchiul scheletic, participând la homeostazia musculară și având implicații

L
majore în apariția și progresia fenomenelor patologice musculare. Țesutul muscular realizează

NA
parenchimul mușchiului scheletic, și este implicat în definitivarea fiziologiei contracției,
realizând integrarea și reglarea funcției contractile musculare. Țesutul conjunctiv reprezintă,
cu aproximație, 10% din volumul organului, proporția acestuia fiind în legătură directă cu
activitatea contractilă musculară pe care o exercită tipul de mușchi din care face parte.

IO
Pe secțiuni transversale prin mușchi putem evidenția prezența țesutului conjunctiv care
este distribuit sub forma a trei tipuri de structuri septale continue: endomisiumul, perimisiumul
și epimisiumul.

AȚ
Endomisiumul este reprezentat de fine travee conjunctive alcătuite din țesut
conjunctiv lax, în care predomină fibrele de colagen și reticulină. Endomisiumul acoperă
fiecare fibră musculară individual, prin intermediul acestor septuri conjunctive fiind distribuite

UC
vase de sânge (≈ 2000/cm2) dar și filete nervoase subțiri. Celularitatea endomisiumului este
reprezentată în principal de fibroblaste, dar și macrofage. Endomisiumul nu conține capilare
limfatice.
Perimisiumul este reprezentat de o lamă mai groasă de țesut conjunctiv care
ED
înconjoară mai multe fibre musculare, fiecare învelită de endomisium, organizând astfel
grupurile de fibre musculare în fascicule (primar, secundar, terțiar). Țesutul conjunctiv al
perimisiumului conține la rândul său vase sanguine și filete nervoase.
Epimisiumul este reprezentat de un strat mai gros de țesut conjunctiv dens
P

semiordonat care învelește mai multe fascicule de fibre musculare. Conține în structura sa
fibre de colagen și fibre elastice, dar și vase de sânge de calibru mare, limfatice și filete
O

nervoase, care pătrund în interiorul mușchiului pe calea perimisiumului. Epimisiumul conferă

individualitate mușchiului ca organ, având rol în transmiterea mișcărilor contractile laterale.
SC

Epimisiumul se va continua cu aponevroza sau tendonul și/sau va ancora mușchiul la fascie.

STRUCTURA FIBRELOR MUSCULARE STRIATE SCHELETICE

Fibrele musculare striate scheletice sunt celule cărora din punct de vedere (ultra)structural,
ÎN

similar altor celule. Astfel, li se poate descrie o membrană celulară, o citoplasmă care conține
organite comune cu ale altor celule, dar și organite specifice.
AR

Învelișul celular (Sarcolema)

Sarcolema reprezintă învelișul celular al fibrei musculare striate scheletice. Învelișul celular
este format din sarcolema propriu-zisă (formată din plasmalemă și glicocalix) și lamina
externă (alcătuită din lama bazală și lama reticulată).
DO

Din punct de vedere biochimic și al organizării moleculare, sarcolema propriu-zisă

respectă modelul de mozaic fluid lipoproteic întâlnit și în cazul membranelor altor celule.

3
 Electronomicroscopic apare ca o structură trilaminată. Conține proteine

L
transmembranare care au rol de canale ionice (Na+) sau pompe ionice (Na +, Ca2+). Lama

NA
externă prezintă la rândul său alte două substraturi: lamina rara - electronotransparentă (2-5
nm, deasupra glicocalixului) și lamina densă - electronodensă (10 nm, colagen V).
Pe versantul extern al sarcolemei se găsesc proteine cu rol enzimatic. Sunt cunoscute
și ca ectoenzime sarcolemale. Exemple ce asemenea enzime sunt: ecto-ATPaza (reglează

IO
concentrația extracelulară de ATP și/sau controlează vasoconstricția, agregarea parchetară),
adenilat kinaza, 5’-nucleotidaza.

AȚ
Specializări ale sarcolemei
Sistemul tubilor T. Reprezintă invaginații ale sarcolemei propriu-zise, înspre interiorul fibrei
musculare, al căror segment inițial este perpendicular pe suprafața internă a sarcolemei. Tubii

UC
T continuă spațiul extracelular în interiorul fibrei musculare striate scheletice, lumenul acestor
tubi comunicând liber cu exteriorul celulei prin intermediul ostiurilor de deschidere. La om,
emergența tubilor T se realizează la nivelul joncțiunii dintre banda întunecată A și banda clară
I. În interiorul fibrei musculare striate scheletice tubii T realizează o amplă rețea
ED
tridimensională. Tubii T au un rol în mecanismul cuplării excitației cu contracția, ei conducând
potențialul de acțiune către joncțiunea cu cisternele joncționale ale reticulului sarcoplasmatic
(care în repaus muscular înmagazinează Ca2+).
Caveolele reprezintă invaginații sferoidale ale sarcolemei vizibile în microscopie electronică
P

de transmisie cu un diametru mediu măsurat de aproximativ 100 nm. Pe imaginile de

microscopie electronică au forma literei grecești omega (Ω), și apar fie izolate sau grupate în
O

șiruri. Prezintă similitudini morfologice cu caveolele celulelor endoteliale sau cu cele prezente
la nivelul fibrelor musculare netede.
SC

Citoplasma (Sarcoplasma)
Învelișul celular delimitează mediul celular ocupat de sarcoplasma (echivalentul muscular al
citoplasmei) și nucleii fibrei musculare striate scheletice. La nivelul sarcoplasmei sunt prezente
ÎN

organite și/sau (ultra)structuri celulare comune și specifice.

Organitele specifice sunt reprezentate de miofibrile și reticulul sarcoplasmatic.
Organitele comune sunt reprezentate de mitocondrii, aparat Golgi, reticul sarcoplasmatic
AR

rugos (în proporție foarte mică), granule de glicogen (cu un diametru aproximativ de 20 nm;
mai frecvent la nivelul benzii I), incluziuni lipidice. Sectorul mitocondrial este bine reprezentat
(mitocondriile reprezintă sursa de ATP) și are locusuri particulare de dispunere:
subsarcolemal, intermiofibrilar, și/sau în citoplasma localizată la nivelul polilor nucleari.
DO

4
 Organitele specifice

L
A. Miofibrilele. Într-o fibră musculară striată scheletică, al cărei rol principal este

NA
contracția, evident că miofibrilele reprezintă marea majoritate a volumului celular (aproximativ
80%). În microscopie optică, în secțiune transversală, o fibră musculară striată scheletică (care
apare delimitată de sarcoplasma și cu nucleii celulari dispuși subsarcoplasmatic) va prezenta
în interiorul circumferinței arii citoplasmatice fin punctate, delimitate de fisuri sarcoplasmatice.

IO
Aceste arii se numesc câmpuri Cohnheim și sunt corespondente colonetelor Leydig, vizibile
numai în secțiunea longitudinală a acelorași fibre musculare.
În lungimea sa, fiecare miofibrilă este alcătuită dintr-o alternanță de benzi clare și benzi

AȚ
întunecate, așa cum poate fi obiectivat în diferite tehnici de microscopie optică și electronică.
Benzile întunecate sunt benzile A (Anizotrope în lumină polarizată), iar benzile clare sunt
benzile I (Izotrope în lumină polarizată). Evident, în colorațiile histologice uzuale gradul de

UC
colorare cu eozină este corespunzător, astfel încât benzile I sunt mai palid colorate decât
benzile A. Din punct de vedere morfometric, în mușchiul în repaus, lățimea benzilor A (1,5 m)
este aproape dublă decât lățimea benzilor I (0,8 m).
Sarcomerul reprezintă unitatea morfologică și funcțională a miofibrilei, cu o lățime de
ED
2-3 m (măsurată la mușchiul în repaus) între limitele sale – două linii Z adiacente. Aceasta
dimensiune a sarcomerului poate varia în funcție de starea de contracție sau de întindere a
mușchiului, în intervalul 1-4 m. Din punct de vedere ultrastructural, din alcătuirea unui
sarcomer fac parte o bandă A completă (dispusă central) flancată de două jumătăți de benzi
P

clare (care se întind de la joncțiunea banda A-banda I pana la linia Z – limita sarcomerului).
O

Banda A (întunecată) conține central banda H (Hell – ușor; cu densitate scăzută la fluxul de
electroni). La rândul ei, banda H este bisectată de linia M (Mittelline; densitate crescută la
SC

fluxul de electroni). Banda I (clară) este bisectată de linia Z (Zwischenscheibe; limita

sarcomerului). În apropierea liniei Z a fost descrisă ultrastructural banda N.
Din punct de vedere ultrastructural, structura acestor benzi este filamentoasă, fiind
reprezentată de miofilamente (groase și subțiri) cu dispunere longitudinală. Compoziția
miofilamentară a celor două benzi (A și I) este diferită, astfel încât banda A conține central
ÎN

numai filamente groase ( - 11 nm; l - 1,5 m), iar în exteriorul benzii H conține filamente
groase și subțiri ( - 6 nm; l - 2 m). Banda I conține numai filamente subțiri, ale căror capete
se ancorează unul pe linia Z (și nu o traversează), iar capătul opus pătrunde în banda A până
AR

la nivelul benzii H. La nivelul benzii A, unui filament gros îi corespund 6 filamente subțiri
dispuse hexagonal, iar unui filament subțire îi corespund 3 filamente groase.
Din punct de vedere biochimic, filamentele groase reprezintă polimeri de miozină II,
DO

o moleculă a cărei asimetrie structurală conferă proprietatea de anizotropie (de birefringență

a luminii polarizate) a benzii A. Are forma unui bastonaș cu o lungime de 160 nm și un diametru

5
 de 2 nm, care prezintă un capăt globulos. Polipeptidic, meromiozina este alcătuită din 2 lanțuri

L
grele (care se întind pe toată lungimea moleculei de miozină) dispuse în dublu helix, și din 2-

NA
4 lanțuri ușoare (prezente numai la nivelul capătului globulos al moleculei de miozină). Aceasta
moleculă este alcătuită din două meromiozine (H-meromiozina și L-meromiozina) care sunt
angulate printr-o zonă de absență de helix, participând astfel la crearea asimetriei structurale.
Numărul și lungimea lanțurilor ușoare vor crea speciile de miozine, atât musculare cât și

IO
nemusculare. În vederea formării filamentului de miozină (gros) câteva sute de molecule de
miozină se dispun antiparalel, în maniera în care axul miofilamentului de miozină va fi realizat
din L-meromiozinele moleculelor participante, iar punțile transversale vor fi alcătuite din H-

AȚ
meromiozine (capetele globuloase). Această dispunere a moleculelor de miozină permite
absența punților transversale din mijlocul filamentului gros (regiune corespunzătoare liniei M).
Punțile transversale realizate din capetele globulare ale moleculelor de miozină se găsesc în

UC
zonele laterale ale benzilor H. Filamentul de miozină este o structură polară.
Filamentele subțiri sunt alcătuite din F-actină (polimer de G-actină care realizează
axul filamentului subțire, o structură dublu-helix tipică), tropomiozină (molecula proteică în
formă de bastonaș cu o lungime de 40 nm atașată F-actinei) și troponină (proteină globulară
ED
atașată axului format de F-actină, la intervale de 40 nm). Filamentul subțire este o structură
polară.
Din punct de vedere biochimic, G-actina (42 kDa) este o moleculă sferoidală ( - 5,5
nm) alcătuită dintr-un lanț polipeptidic intens plicaturat. Tropomiozina (64 kDa) este o
P

moleculă sub formă de bastonaș, alcătuită din două lanțuri polipeptidice, fiind dispusă în
șanțurile dublului helix al F-actinei. Raportul tropomiozină : G-actină este 1 : 7.
O

La rândul sau, troponina reprezintă un complex proteic alcătuit din 3 componente:

a. troponina C (18 kDa) – leagă specific ionii de Ca 2+, cu un rol important în declanșarea
SC

contracției;
b. troponina T (30 kDa) – ancorează complexul troponinelor de tropomiozină;
c. troponina I (30 kDa) – inhibă interacțiunea actină-miozină
Acest complex proteic, prin compoziția și proprietățile proteinelor constitutive
ÎN

îndeplinește un rol esențial în interacțiunea moleculară dintre actină și miozina. Conformația

spațială a troponinei este modificată prin atașarea ionilor de Ca2+ la troponina C, care va
produce deplasarea tropomioziei cu aproximativ 1 nm, producând interacțiunea actină-
AR

miozină.
Linia M reprezintă un element de ultrastructură sarcomerică, inconstant vizibil în
microscopie optică. Studiile au afirmat că linia M are un rol mai mult structural decât funcțional
(contractil). În funcție de tipul fibrei musculare striate scheletice (albe, intermediare, roșii), linia
DO

M conține un număr variabil de substriații majore și substriații minore. Din punct de vedere
ultrastructural, la nivelul liniei M se găsesc punți M dispuse transversal (câte 6 pentru fiecare

6
 filament de miozină) și cate un filament filament M pe punte (situate la mijlocul punților M),

L
toate dispuse paralel cu filamentele groase. Din punct de vedere biochimic, banda M

NA
reprezintă o structură proteică, în a cărei compoziție menționăm: proteine M, miozina, creati-
kinaza.
Liniile Z sunt structuri proteice care ancorează filamentele de actină din două
sarcomere adiacente. Principala proteină care se găsește la nivelul liniilor Z este -actinina,

IO
alături de filamina, amorfina, eu-actinina, etc. Au atât un rol structural, organizatoric pentru
miofilamente, dar și ancorează elemente ale citoscheletului exo- și endo-sarcomeric.
Citoscheletul exosarcomeric (dispus în afara sarcomerelor, si implicit a miofibrilelor)

AȚ
este alcătuit din filamente intermediare (care conțin desmina, vimentina), care înconjoară
sarcomerul la exterior, similar unui cadru. Dispunerea filamentelor intermediare se realizează
fie în lungul sarcomerului, unind cele două benzi Z adiacente ale aceluiași sarcomer și

UC
înconjurând sarcomerul, fie între două miofibrile adiacente, unind benzile Z omoloage. La
nivelul miofibrilelor periferice, filamentele intermediare ale exoscheletului exosarcomeric le
ancorează la versantul intern al sarcolemei prin intermediul unor structuri proteice denumite
costamere. Costamerele sunt complexe proteice sub-sarcolemale (alcătuite din vinculină,
ED
talină, integrină) dispuse circumferențial pe versantul intern sarcoplasmatic la intervale
regulate similare cu cele ale liniilor Z, pe care le și aliniază.
Citoscheletul endosarcomeric este alcătuit din titină (o proteină filamentoasă diferită de
actină și miozină), cu o grosime de 2-6 nm, dispusă în interiorul sarcomerului, longitudinal,
P

printre miofilamente. Aceste proteine traversează linia M (filamentele M), iar la nivelul benzilor
I vor participa la formarea liniei N1 și a liniei N2.
O

Atât citoscheletul endosarcomeric cât și cel exosarcomeric îndeplinesc roluri

SC

histogenetice, reglatorii, structurale, mecanice, metabolice.

B. Reticulul sarcoplasmatic reprezintă un reticul endoplasmatic cu specializare
funcțională. Este alcătuit dintr-o rețea tubulară tridimensională intracitoplasmatică, care în
funcție de raporturile spațiale joncționale cu tubii T poate fi divizat în reticul sarcoplasmatic
joncțional și reticul sarcoplasmatic liber.
ÎN

Din punct de vedere ultrastructural, reticulul sarcoplasmatic joncțional este alcătuit din
cisterne terminale. În fibra musculară striată scheletică, un tub T este flancat de două astfel de
cisterne terminale. În acest mod se creează un grup de tripartit (2 cisterne terminale de reticul
AR

sarcoplasmatic + 1 tub T) care poarta denumirea de triadă (un element ultrastructural

definitoriu pentru fibra musculară striată scheletică). Contactele dintre cisternele terminale și
tubii T sunt reprezentate de proteine dependente de voltaj și funcționează asemenea unor
conectori electrici. Cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmatic joncțional stochează
DO

Ca2+ la o concentrație de 105 ori mai mare față de concentrația sarcoplasmatică, prin legarea
Ca2+ de calsechestrină (glicoproteină cu mare afinitate pentru Ca 2+). Influxul

7
 intrasarcoplasmatic al Ca2+ se realizează prin intermediul unei pompe de Ca2+ (o proteină

L
transmembranară din membrana reticulului sarcoplasmatic).

NA
Reticulului sarcoplasmatic liber este alcătuit din tubi (cu dispunere majoritar
longitudinală), care nu sunt implicați în stabilirea de joncțiuni cu tubii T, dar care pot joncționa
cu caveolele. De asemenea, și reticulului sarcoplasmatic liber stochează Ca2+.

IO
Organitele comune
Nuclei. O fibră musculară striată scheletică adultă are un număr de 20-40 nuclei/cm
de lungime. În total acești nuclei ocupă un volum total mai mic de 1% din volumul celular.

AȚ
Prezența mai multor nuclei oferă celulei un caracter sincițial. Nucleii sunt ovoidali, alungiți (cu
axul lung dispus în axul lung al celulei), cu dimensiuni de aproximativ 10 m, dispuși
subsarcolemal. Distribuția nucleilor este neuniformă, existând zone ale fibrei musculare striate

UC
scheletice unde aceștia sunt mai frecvenți (joncțiunea miotendinoasă, placa neuromusculară).
Pot prezenta 1-2 nucleoli vizibili. În cazul fibrei musculare striate scheletice adulte, nucleii sunt
blocați în faza G1 a ciclului celular si nu vor ajunge în faza S (sintetică) a ciclului celular.
Alături de nuclei, în sarcoplasmă se găsesc mitocondrii (dispuse în șiruri
ED
discontinue), complexe Golgi mici, lizozomi (juxtanucleari), cantități neglijabile de reticul
endoplasmatic rugos, granule de glicogen și granule lipidice.

Cuplarea excitație - contracție reprezintă fenomenul care însumează toate procesele care
P

decurg din momentul depolarizării sarcolemei până în momentul contracției. Substratul

O

ultrastructural ale acestor procese este reprezentat de sarcolema, tubii T, contactele proteice
dintre tubii T și cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmatic joncțional, cisternele
SC

terminale ale reticulului sarcoplasmatic liber, miofibrilele cu miofilamente contractile. Prin

depolarizarea membranei postsinaptice se declanșează unda de depolarizare. Unda de
depolarizare va fi transmisă prin intermediul tubilor T în interiorul fibrei musculare până la
cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmatic, prin intermediul contactelor proteice. Ca2+
depozitat în interiorul cisternelor terminale se va elibera în sarcoplasmă prin intermediul unor
ÎN

canale de Ca2+, concentrația Ca2+ sarcoplasmatic crescând până la 10-5 M. Se declanșează

astfel contracția datorita legării Ca2+ de către troponina C.
Prin scăderea concentrației Ca2+ sarcoplasmatic (prin reintroducerea Ca 2+ în reticulul
AR

sarcoplasmatic) se produce detașarea Ca2+ de troponina C, cu revenirea ulterioară a acesteia

la conformația inițială, producându-se detașarea punților transverse și relaxarea fibrei
musculare.
Succesiunea fenomenelor enumerate anterior produce o glisare a filamentelor de
DO

actină printre filamentele de miozină. Această glisare stă la baza teoriei punților transverse,
care susține atașarea si detașarea ciclică a punților transversale ale filamentelor de miozină

8
 de pe filamentele de actină. În acest mod, la nivelul unui hemi-sarcomer, filamentele de actină

L
alunecă printre filamentele de miozină cu o lungime maxima echivalentă cu diametrul unei

NA
molecule de actină (5,5 nm). Se va produce o scurtare a sarcomerului, în ansamblu, cu
aproximativ 5-10 nm. Prin analogie, deducem că gradul de scurtare a unei fibre musculare
este proporțională cu lungimea ei.

IO
HETEROGENITATEA FIBRELOR MUSCULARE STRIATE SCHELETICE
Este general acceptat că, în secțiune transversală, fibrele musculare striate scheletice diferă
în dimensiuni și culoare. De exemplu, acest lucru poate fi demonstrat folosind reacții histo-

AȚ
enzimologice pentru succinat dehidrogenază (SDH). În funcție de intensitatea reacției la SDH
au fost obiectivate câteva tipuri de fibre musculare striate scheletale:
- Fibrele roșii (tip I) – lent oxidative (intens marcate de reacția la SDH)

UC
- Fibre intermediare (tip IIa) – rapid oxidativ glicolitice (marcate intermediar de reacția la SDH)
- Fibre albe (tip IIb) – rapid glicolitice (slab marcate de reacția la SDH)
O unitate neuromusculară conține în alcătuirea un singur tip de fibre musculare. Aceste
fenotipuri ale fibrelor musculare striate scheletice sunt interconvertibile, factorii neurotrofici
ED
fiind implicați în această interconvertibilitate.
În altă ordine de idei, fiecare dintre aceste fibre musculare este caracterizată atât de
profil metabolic cât și de viteza de contracție diferite.
Fibrele musculare roșii (tip I) – sunt de dimensiuni mai mici, bogat vascularizate și sunt
P

adaptate pentru funcționare îndelungată. Au o rezistență crescută la oboseală, dar generează

mai puțină forță. Sistemul tubular transvers este mai puțin dezvoltat, iar reticulul
O

sarcoplasmatic este redus cantitativ. Conțin numeroase mitocondrii cu nivele crescute de

complexe citocrom și o cantitate mare de mioglobină. Această asociere compozițională
SC

determină o culoare închisă intensă a acestor fibre. Mioglobina (similară unei subunități de
hemoglobină), care are o afinitate crescută pentru O2 (chiar și la concentrații scăzute ale
acestuia), constituind astfel o rezervă temporară de oxigen în timpul contracțiilor îndelungate.
Fibrele musculare roșii își produc energia prin oxidarea acizilor grași la nivelul mitocondriilor.
ÎN

Sunt mai numeroase la mușchii posturii.

Fibrele musculare intermediare (tip IIa) – sunt de dimensiuni mai mari decât fibrele
musculare tip I. Conțin cantități mai mari de glicogen (alături de numeroase mitocondrii și
AR

mioglobină). Sunt capabile de glicoliza aerobă și pot genera nivele înalte de tensiune
contractilă.
Fibrele musculare albe (tip IIb) - sunt de dimensiuni mari și prezintă o proporție
scăzută de mitocondrii și o cantitate mică de mioglobină și sunt slab vascularizate. Sunt
DO

implicate în special în contracții scurte și rapide. Au rezistență scăzută la oboseală, și datorită

activității enzimatice anaerobe produc acid lactic.

9
 În determinismul și plasticitatea acestor fibre musculare striate scheletice un rol major

L
îl are influența nervoasă, dar și factorii neurotrofici specifici.

NA
JONCȚIUNEA MIOTENDINOASĂ.
Mușchii striați scheletici se atașează de oase prin intermediul tendoanelor (structuri
conjunctive inextensibile). Joncțiunea mușchiului cu tendonul comportă câteva modificări

IO
structurale ale fibrelor musculare participante:
- fibrozarea suplimentară a epi-, peri-, endomisiumului,
- efilarea fibrei musculare în apropierea joncțiunii miotendinoase

AȚ
- numeroase expansiuni digitiforme ale suprafeței sarcolemei, mărindu-se astfel de 20-
30 de ori suprafața de contact dintre fibra musculară și tendon)
- ancorarea filamentelor de actină la sarcolema participanta la joncțiune

UC
- sarcomerul terminal este mai scurt
- concentrația mitocondrială este mai mare
- reticulul sarcoplasmatic este mai slab reprezentat
ED
INERVAȚIA MOTORIE A FIBRELOR MUSCULARE SCHELETICE
O unitate motorie reprezintă asocierea dintre un neuron motor și fibrele musculare deservite
nervos de către acesta. Într-o unitate motorie, numărul de fibre musculare striate scheletale
poate varia.
P

Placa motorie este prototipul unei sinapse chimice excitatorii colinergice de tipul
neuron-efector, și este alcătuită din segment presinaptic, fanta sinaptică și segmentul
O

postsinaptic.
Segmentul presinaptic. În proximitatea fibrelor musculare, neuronii pierd teaca de mielină,
SC

se ramifică, fiecare ramificație terminându-se cu un buton terminal, o structură dilatată care

conține numeroase mitocondrii și vezicule sinaptice (aproximativ 1000/m3, cu un diametru de
40-50 nm) care conțin acetilcolină. Întregul segment presinaptic are o ultrastructură diferită de
cea a segmentului postsinaptic, realizându-se astfel asimetria morfologică a plăcii motorii.
ÎN

Butonul terminal este situat la nivelul unei depresiuni superficiale de pe suprafața fibrei –
depresiunea sinaptică.
Segmentul postsinaptic este un microdomeniu al sarcolemei care are numeroase invaginări
AR

care cresc suprafața receptoare postsinaptică. Se creează astfel o ultrastructură care poartă
denumirea de fantă sinaptică secundară. La acest nivel receptorii pentru acetilcolina au o
densitate de 15000-20000/m3. În sarcoplasmă, adiacent faldurilor joncționale se găsesc
mitocondrii, reticul endoplasmic rugos, ribozomi liberi și poliribozomi. Nuclei sunt mai numeroși
DO

la acest nivel.

10
 Inervația senzitivă a fibrelor musculare scheletice. Este reprezentată de numeroase

L
terminații nervoase senzitive amielinice (epilemale) sau de structuri mai complexe – fusurile

NA
neuromusculare.
Fusul neuromuscular transmite informații asupra gradului de întindere a mușchiului
în care se găsește. Numărul de fusuri neuromusculare variază în funcție de mușchi, iar într-un
mușchi sunt mai frecvente în proximitatea joncțiunii musculotendinoase. Fusul neuromuscular

IO
este o structură alungită, cu o lungime cuprinsă de 1-3 mm. Este alcătuit din câteva fibre
musculare striate scheletice modificate, care sunt înconjurate la exterior de o capsulă
conjunctivă. Fibre musculare striate scheletice intrafusale sunt conectate la terminații

AȚ
nervoase motorii și senzitive. Spațiile intrafusale dintre capsula fusului și fibrele musculare
poartă denumirea de spatii periaxiale.
Fibrele musculare striate scheletice modificate din interiorul fusului nu sunt cilindrice,

UC
ci au o zonă ecuatorială, mai dilatată, si segmentele polare care se efilează spre capetele
fibrelor. Tiparul de dispunere a nucleilor în fibrele musculare striate modificate va împărți
aceste fibre în fibre musculare intrafusale cu sac nuclear (aglomerare de aproximativ 150
nuclei dispuși ecuatorial și care vor dilata local fibra) sau fibre musculare intrafusale cu lanț
ED
nuclear (în care nucleii sunt dispuși înșiruiți în regiunea ecuatoriala a axului fibrei).
Terminațiile nervoase din fusul neuromuscular sunt:
a) Terminații senzitive primare (Ia) - anulospirale, care provin din ganglionul spinal, și care se
termină inelat sau spiralat în regiunea ecuatorială a fibrelor musculare intrafusale. Au rol în
P

reflexele monosinaptice
b) Terminații senzitive secundare - „în buchet” – se termină la nivelul regiunii ecuatoriale ale
O

fibrelor musculare cu sac nuclear. Au rol în reflexele polisinaptice

c) Terminații nervoase motorii – la nivelul segmentelor polare ale fibrelor musculare intrafusale.
SC

Au rol în reglarea sensibilității la întindere.

REGENERAREA FIBRELOR MUSCULARE STRIATE SCHELETICE

Celulele satelite sunt celule progenitoare care se găsesc în strânsă corelație cu fibrele
ÎN

musculare striate scheletice. Sunt slab diferențiate și sunt capabile de diviziune. Rolul lor este
regenerant pentru mușchiul scheletic. Celulele satelite sunt fusiforme, au o lungime de
aproximativ 25 m, cu axul lung orientat în axul lung al fibrei musculare striate scheletice.
AR

Densitatea celulelor satelite este de aproximativ 1-2/mm lungime de mușchi. Numărul de

celule satelite este influențat de vârsta, gradul și tipul de activitate al fibrei musculare, starea
patologică a mușchiului respectiv.
La nivelul mușchiului scheletic sunt dispuse în nișe care sunt delimitate pe de-o parte
DO

de sarcolema propriu-zisă a fibrei musculare striate scheletice, cealaltă limita fiind

11
 reprezentată de lamina externă a fibrei musculare striate scheletice. În nișă, celula satelită se

L
găsește delimitată de un spațiu de aproximativ 20 nm de peretele nișei.

NA
Sunt descrise două morfotipuri pentru celulele satelite: celula satelită activă și celula
satelită în repaus. Diferențele ultrastructurale între aceste două morfotipuri rezidă în special în
dimensiunile celulare (crescute în morfotipul activ), raportul eucromatină/heterocomatină
nucleară (supraunitar în cazul celulei active), proporția de reprezentare și volumul aparatului

IO
de sinteză proteică în raport cu volumul citoplasmatic (net proeminente în cazul morfotipului
celular activ).

AȚ
II. ȚESUTUL MUSCULAR STRIAT CARDIAC

UC
Inima este un organ muscular în care interstițiul cardiac este surprinzător de bine reprezentat.
Celulele musculare cardiace sunt:
- Cardiomiocitele lucrătoare
ED
- Cardiomiocitele sistemului excitoconductor (sinonime: cardionector, nodal)

CARDIOMIOCITELE LUCRATOARE
P

Se împart în cardiomiocite (CM) lucrătoare atriale și CM lucrătoare ventriculare. Între cele

O

două tipuri de celule musculare striate cardiace există mici diferențe ultrastructurale. În
microscopie optică aspectul mușchiului striat cardiac este caracteristic plexiform. CM prezintă
SC

același tipar caracteristic de dispunere a miofilamentelor contractile. Tot in microscopie optică

au fost descrise structuri liniare care se întind pe toata lungimea fibrelor musculare striate
cardiace, și care sunt dispuse la intervale neregulate – striile scalariforme (Eberth). Aceste
discuri intercalare sunt de fapt regiuni de atașare a CM, înalt specializate ultrastructural.
ÎN

Structural, CM sunt celule aproximativ cilindrice ramificate, cu dimensiuni mai mici

decât ale fibrelor musculare striate scheletice (lungime aproximativă -100 m / lățimea
aproximativă -15 m). Un CM se poate atașa prin ramificațiile sale la două sau mai multe CM
(prin intermediul discurilor intercalare).
AR

Ultrastructural, unui CM i se poate descrie un înveliș celular reprezentat de:

- Plasmalema propriu-zisă (aspect trilaminat tipic)
- Lamina externa – alcătuită dintr-o lamina rara (în imediata vecinătate a plasmalemei)
DO

și o lamina densa situată deasupra laminei rara

- Lamina reticulara – se continuă cu spațiul extracelular propriu-zis

12
 Din punct de vedere al dispunerii, plasmalema se poate împărți în:

L
a) Plasmalema periferică – are suprafață neregulată, care, obiectivată din exterior,

NA
prezintă concavități și adâncituri în dreptul liniilor Z, și regiuni convexe datorită prezenței
mitocondriilor subsarcolemale. Prezintă caveole (invaginări sarcoplasmatice în forma literei
grecești omega - Ω).
La nivelul locului de atașare cu un alt CM, sarcolema prezintă discurile intercalare. La

IO
nivelul discului intercalar sarcolema prezintă numeroase invaginări „în deget de mănușă”,
crescându-se în acest mod suprafața de interacțiune dintre CM joncționate. Raportat la axul
longitudinal al CM joncționate, un disc intercalar prezintă segmente transversale și segmente

AȚ
longitudinale, fiecare din cele două tipuri de segmente având o semnificație joncțională diferită.
Segmentele transversale, sunt dispuse perpendicular pe axul longitudinal al CM și, sunt din
punct de vedere fizic mult expuse forțelor mecanice din timpul contracției CM, vor realiza

UC
solidarizarea mecanică a CM participante. Joncțiunile situate la nivelul acestor segmente sunt
macula adherens (desmozomi) și fascia adherens (joncțiunile intermediare). Astfel de joncțiuni
sunt ranforsate (prin vinculina) de filamente de actină, la nivelul zonelor electronodense de pe
versanții citoplasmatici.
ED
Segmentele longitudinale, datorită dispunerii sunt mai puțin supuse forțelor mecanice care
acționează in timpul contracției, și ele sunt cele care găzduiesc joncțiuni gap (nexus),
responsabile pentru cuplarea funcțională a celor două CM participante la formarea discului
intercalar. Din punct de vedere electric, joncțiunile gap sunt zone cu rezistență electrică
P

scăzută. La acest nivel se realizează cuplarea electrică și ionică dintre CM și permit fibrelor
musculare cardiace să se comporte asemănător unui sincițiu (funcțional).
O

b) Plasmalema internă – este cea care participă la formarea sistemului tubilor T. Tubii
T repetă caracteristici ultrastructurale întâlnite la nivelul fibrei musculare striate scheletice cu
SC

următoarele diferențe față de acestea:

- se deschid înspre interiorul CM la nivelul liniilor Z;
- orificiile de deschidere sunt de 4-10 ori mai mari (aproximativ 200 nm) în comparație cu cele
ale tubilor T din fibrele musculare striate scheletice;
ÎN

- plasmalema tubilor T poate conține caveole vizibile (cel puțin în segmentul inițial al acestora).
CM sunt uninucleate (uneori binucleate), nucleul fiind ovoidal, dispus central, cu axul
lung in axul lung al CM. Nucleii au dimensiuni de aproximativ 8,5 m, pot avea nucleol
AR

proeminent și pot prezenta indentații adânci, vizibile în microscopia optică.

Compartimentul mitocondrial este generos reprezentat (aproximativ 35% din volumul
celular), CM ventricular fiind celula cea mai bogată în mitocondrii din organism. Mitocondriile
sunt lungi (se pot întinde chiar pe lungimea câtorva sarcomere), au criste lungi, strâns
DO

compactate, însoțite de granule de glicogen (-30-40 nm) sunt dispuse printre miofibrile,
oferind suportul energetic de proximitate pentru elementele contractile. Au fost descrise

13
 contacte spațiale strânse între mitocondrii și elemente ale reticulului sarcoplasmatic. Există o

L
relație între numărul mare de mitocondrii, activitatea contractilă neobosită a CM și faptul că

NA
celula utilizează substraturi variate pentru obținerea de energie, fiind foarte sensibilă la hipoxie,
și neputând face datorie de oxigen.
În regiunile suprapolare nucleare se poate vedea sarcoplasma CM lipsită de striații, iar
în aceasta regiune sunt prezente organite celulare (ex. mitocondrii, aparat Golgi), dar și

IO
granule de lipofuscină (de natură lipoproteică, denumit și „pigment de uzură”). În CM atriale
(diferit față de CM ventriculare) în regiunile polare juxtanucleare se găsesc și granule atriale
(-300-400 nm), care conțin factorul natriuretic atrial (responsabil pentru diureza, natriureza,

AȚ
kaliureza, scăderea tensiunii arteriale) și factorul natriuretic al creierului (care influențează
excreția urinară se sodiu).
Alte organite prezente în CM sunt: peroxizomi și componente de citoschelet.

UC
Reticulul sarcoplasmatic este analog celui din fibra musculara striată scheletică, fiind
organizat sub forma unei rețele perisarcomerice. În funcție de raporturile spațiale pe care le
are cu tubii T poate fi împărțit în reticul sarcoplasmatic jonctional și reticul sarcoplasmatic liber.
O cisterna a reticulului sarcoplasmatic joncțional poate înconjoară parțial sau total un tub T,
ED
formând cu acesta o structura caracteristica CM – diada (care deosebit de fibra musculară
striată scheletică, se găsește la nivelul unei benzi Z).
Miofilamentele contractile, actină și miozină, reprezintă aproximativ 50% din volumul
unui CM și au o dispoziție diferită față de acestea. În secțiune transversală, apare dispoziția
P

tipică a miofilamentelor, geometric neregulată (Felderstruktur). Proprietățile și ultrastructura

O

acestor proteine sunt similare cu cele ale fibrei musculare striate scheletice.

CUPLAREA EXCITAȚIE – CONTRACȚIE

SC

Depolarizarea sarcolemei și crearea potențialului de acțiune atrage după sine crearea

curentului lent de Ca2+ (pătrunderea pasivă a Ca2+ din spațiul extracelular, prin canale de Ca2+,
în mioplasma CM). Cantitatea de Ca2+ astfel pătrunsă nu generează contracția CM, ci doar
eliberarea suplimentara de Ca2+ din reticulul sarcoplasmatic, care este cel care se va lega de
ÎN

troponina și va genera în final contracția CM. Încetarea curentului lent de Ca2+ va conduce la
desprinderea Ca2+ de la nivelul troponinei și implicit relaxarea fibrei musculare. Scăderea Ca2+
din miosol se realizează prin pompe situate la nivelul sarcolemei (Ca2+ ATP-aza), a membranei
AR

reticulului sarcoplasmatic (pompa ATP-aza pentru Ca2+). Suprasolicitarea acestor mecanisme

de scădere a Ca2+ de la nivelul miosolului va declanșa un mecanism de captare a Ca 2+ de către
mitocondrii.
DO

14
 CARDIOMIOCITELE SISTEMULUI EXCITOCONDUCTOR

L
Sunt de 3 tipuri:

NA
1. celulele P – celule cu funcție pace-maker – sunt celule ovoidale cu citoplasma clară cu un
nucleu central, mare în raport cu diametrul celular. Nefiind caracterizate de contracție nu au
un sistem tubular T, iar aparatul contractil (prezența miofilamentelor) este slab reprezentat,
dispersat neordonat în periferie. Conțin puține mitocondrii mici, iar reticulul sarcoplasmatic este

IO
slab dezvoltat. Joncționează cu celule P (desmozomi) sau cu celule T (joncțiuni de tip disc
intercalar).
2. celulele T – sunt celule care preiau și conduc impulsul de la celulele P, și care blochează

AȚ
impulsurile ectopice premature structural seamănă cu celulele P, dar conțin mai multe
miofibrile și mitocondrii decât acestea. Sunt implicate în joncțiuni de tip disc intercalar cu
celulele P.

UC
3. celulele Purkinje – sunt celule care conduc unda de depolarizare. Au talie mai mare decât
CM, având citoplasma clară și miofibrile dispuse periferic, cu orientare paralelă cu axul lung al
celulei. Numeroase mitocondrii dispuse neordonat, precum și o mare cantitate de granule de
glicogen. Nu prezinta tubi T. Prezinta joncțiuni de comunicare (gap) cu alte celule Purkinje
ED
Aceste 3 tipuri de celule sunt organizate la nivelul inimii sub forma sistemului de conducere
alcătuit din nodulul sinoatrial (celule P – central; celule T – periferic), nodulul atrioventricular
(celule P – central; celule T – periferic), fasciculul His și ramurile sale (celule Purkinje).
P

Sistemul excitoconductor este acoperit la periferie de o lamă fină de țesut conjunctiv.

O

INTERSTIȚIUL CARDIAC este bine reprezentat la nivelul inimii, fiind alcătuit din țesut
conjunctiv care prezintă toate prerogativele structurale ale acestuia: celule și matrice în care
SC

se pot găsi vase sanguine, nervi. Interstițiul cardiac este o componentă esențială pentru
homeostazia miocardului, arhitectura și funcționalitatea sa normală, având participare directă
și la procesele patologice care implică miocardul (ex. infarctul miocardic, insuficiența cardiacă,
etc). Fibroblastul este cea mai frecventă celulă interstițială din țesutul conjunctiv, dar trebuie
ÎN

precizat ca în comparație cu țesutul conjunctiv cu alte localizări, fibroblstele sunt mai puține si
iar activitatea sintetică constă în sinteza fibrelor de colagen subțire, a fibrelor elastice și a
macromoleculelor substanței fundamentale. Fasciculele de fibrele de colagen sunt ancorate
AR

atât de lamina externă a CM, dar și de suprafețele ab luminale ale vaselor de sânge. Acest
tipar de inserare și dispunere a fibrelor de colagen explică prezența fluxul capilar în sistola
ventriculară.
Fibrele nervoase sunt mielinice si amielinice, fiind mai frecvente în proximitatea
DO

elementelor țesutului nodal. Sunt de natură colinergică sau adrenergică (ambele mai frecvente
în proximitatea nodului sinusal), terminațiile colinergice fiind predominante în proximitatea

15
 nodului atrioventricular, iar cele adrenergice fiind predominante la nivelul ventriculilor. Rețelei

L
nervoase cardiace îi aparțin și receptorii senzoriali și baroreceptorii distribuiți în grosimea

NA
miocardului (cu preponderență subepicardică).

IO
III. TESUTUL MUSCULAR NETED

AȚ
Intră în alcătuirea unor organe care aparțin tubului digestiv, aparatului respirator, aparatului
genito-urinar, tunica medie a vaselor sanguine. Alte exemple de mușchi netezi sunt mușchii
erectori ai firului de păr, mușchii netezi intraoculari (corpul ciliar), etc.
În funcție de interacțiunea cu sistemul nervos țesutul muscular neted poate fi:

UC
Țesut muscular neted visceral - rețea de celule conectate prin joncțiuni GAP – este inervată
unitar și se contractă sincron. Alcătuiește straturi musculare în peretele unor organe cavitare,
fiind caracterizat de contracții ritmice în absența stimulării nervoase.
ED
Țesut muscular neted multiunitar – în care fiecare fibră este inervată și se contractă individual
(ex. fibre din peretele vascular, al căilor aeriene, mușchiul erector al firului de păr, irisul).

STRUCTURA FIBRELOR MUSCULARE NETEDE

Forma fibrelor musculare netede poate fi fusiformă (la nivelul organelor cavitare) sau
P

neregulat-ramificate (tunica medie vasculară). Dimensiunile medii ale unei fibre musculare
O

netede sunt: 50-100 m / 4-6 m, dar în anumite cazuri (fibrele musculare netede uterine, etc),
lungimea lor poate depăși 0,5 mm. Celulele (fibrele) musculare netede sunt organizate în
SC

fascicule, straturi (in pereții organelor cavitare) sau mase de fibre musculare netede
(miometru). Fasciculele sunt alcătuite din câteva zeci (sute) de astfel de fibre musculare
fusiforme, elongate, toate cu aceeași orientare. Considerând că aspectului fusiform al fibrei
musculare netede îi poate fi descris un segment ecuatorial (dilatat) și două extremități efilate,
este de menționat că, în context tisular, fibrele musculare netede sunt dispuse de așa natură
ÎN

astfel încât segmentului dilatat al unei fibre musculare corespunde extremităților efilate ale
fibrelor musculare netede adiacente.
AR

SARCOLEMA
Din punct de vedere structural, fibrele musculare netede sunt delimitate de o sarcolema, care
conține sarcoplasma în care nucleul unic este dispus central. Sarcolema alături de lamina
DO

externa realizează învelișul celular. Sarcolema nu prezintă tubi T, dar prezintă câteva
specializări: caveolele, ariile dense și joncțiunile intercelulare.

16
 Caveolele reprezintă specializări ale sarcolemei (dar nu și ale laminei externe, care le

L
acoperă fără a pătrunde în interiorul lor). Dimensiunile caveolelor sunt de 70/120 nm, iar

NA
cavitatea lor comunică cu spațiul extracelular printr-un orificiu de comunicare de aproximativ
35 nm (mai mare decât în cazul fibrelor musculare striate scheletice). Numărul lor este variabil
pe suprafața fibrei musculare netede, fiind de ordinul sutelor de mii de caveole, totalitatea lor
reușind să crească suprafața fibrei musculare netede cu aproximativ 70%. Având în vedere

IO
forma fusiformă a celulelor musculare netede, caveolele sunt dispuse la nivelul sarcoplasmei
în benzi asemănătoare unor meridiane care se desfășoară în axul longitudinal al fibrei
musculare netede.

AȚ
Între aceste benzi, tot cu dispunere longitudinală se găsesc ariile dense. Caveolele par
a fi implicate în homeostazia Ca2+, un rol prezumtiv atribuit în trecut (in prezent de ordin istoric)
este cel de senzori de întindere.

UC
Ariile dense reprezintă zone electronodense situate pe versantul intern al sarcolemei
care se găsesc între grupurile de caveole. Se găsesc distribuite pe toată suprafața internă a
sarcolemei, dar ele sunt mai numeroase la nivelul extremităților efilate ale fibrei musculare
netede. Rolul lor este de a atașa filamentele de actină (a căror incidență la nivelul ariilor dense
ED
este în unghi ascuțit). Din punct de vedere biochimic, ariile dense au o compoziție proteică ce
include vinculina, metavinculina și talina.
Joncțiunile intercelulare sunt reprezentate de:
- Joncțiunile intermediare (fascia adherens). Realizează solidarizarea mecanica a
P

fibrelor musculare netede. În acest mod mușchiul neted de contractă ca un întreg.

- Joncțiunile comunicante (joncțiuni gap). Sunt similare ultrastructural joncțiunilor gap cu
O

alte localizări. Sunt structuri dinamice din punct de vedere a numărului lor, care
realizează cuplarea funcțională (electrică și metabolică; sunt zone de minimă rezistență
SC

electrică a membranei celulare și permit trecerea moleculelor mici și/sau a ionilor)

dintre fibrele musculare netede. În acest mod, mușchiul neted poate funcționa ca un
sincițiu.
- Apoziții prin proiecții digitiforme. Sunt evaginări și invaginări ale unei membrane
ÎN

celulare de fibra musculara netedă, care sunt sincronizate din punct de vedere
structural cu evaginarile și invaginările membranei celulare ale celeilalte fibre
musculare netede participante. Dispoziția finală este asemănătoare unui angrenaj de
AR

roți dințate.

SARCOPLASMA
Citoplasma fibrei musculare netede conține alături de nuclei și organite comune și organite
DO

specifice fibrei musculare netede.

17
 Organite comune

L
Nucleul are o forma ovoidală, cu o lungime de aproximativ 10 m. În majoritatea cazurilor este

NA
un nucleu eucromatic, cu un conținut scăzut de heterocromatina (în special atașată învelișului
nuclear), și care prezintă cel puțin un nucleol vizibil (frecvent doi nucleoli).
Printre alte organitele celulare comune prezente în fibra musculara netedă, se regăsesc:
Aparatul Golgi. Localizat în imediata vecinătate a nucleului. Este mult mai bine reprezentat

IO
in fenotipul contractil al fibrei musculare netede.
Mitocondrii. Sunt similare din punct de vedere ultrastructural mitocondriilor din alte celule.
Frecvent au o forma alungită, cu axul lung dispus în axul lung al celulei. Situsuri frecvente de

AȚ
localizare intrasarcoplasmatică a mitocondriilor sunt: perinuclear (la polii nucleului), în axul
sarcoplasmatic, subsarcolemal. Localizarea mitocondriilor la aceste nivele este sub influența
nevoilor energetice intercelulare. Ultrastructural, pot prezenta granule electronoopace

UC
(acumulări de Ca2+ la nivelul matricei mitocondriale).
Lizozomii sunt relativ rari în fibrele musculare netede.
Incluziuni de glicogen. Apar sub forma de granule intrasarcoplasmatice cu dimensiuni de
aproximativ 25 nm. În imagini de microscopie electronică pot apărea fie izolate fie grupate.
ED
Incluziuni lipidice.

Organitele specifice sunt reprezentate de filamentele subțiri (actină), filamentele groase

(miozină), corpii denși. ÎN FIBRA MUSCULARĂ NETEDĂ NU EXISTĂ SARCOMERE (!).
P

Filamentele subțiri de actina sunt asemănătoare celor din mușchiul striat, variind numai
lungimea acestora. Suplimentar față de -actina (care se găsește în fibra musculară striată),
O

în fibra musculară netedă găsim și -actina. Cele două tipuri de actină diferă între ele prin 3
SC

aminoacizi, -actina și -actina fibrelor musculare netede diferă față de -actina mușchiului
striat prin 8 respectiv 6 aminoacizi. -actina este caracteristică mușchiului neted vascular. -
actina mușchiului neted intestinal. Miometrul conține atât -actina cât și -actina.
În ceea ce privește proteinele contractile accesorii, tropomiozina are aceeași greutate
ÎN

moleculară cu cea din mușchiul striat, diferă față de aceasta prin câțiva aminoacizi.
Caldesmona este proteina analog pentru complexul troponinic.
FIBRELE MUSCULARE NETEDE NU CONȚIN TROPONINĂ. Caldesmona are
același rol ca și troponina T și troponina I. Calmodulina este proteina care, în mușchiul neted,
AR

are rol similar troponinei C. La concentrații de 10 -6 M ale Ca2+ din miosolul fibrei musculare
netede leagă Ca2+, se activează și se leagă de caldesmona, produce modificarea
conformațională a filamentelor subțiri și interacțiunea secundară dintre actină și miozină.
DO

Filamentele groase de miozina sunt alcătuite din molecule de miozină. Acestea sunt
asemănătoare (dar nu identice) cu miozina din fibra musculară stricta scheletică. Miozina din

18
 fibra musculară netedă diferă de cea striată scheletică din punct de vedere al grosimii, al

L
lungimii și a agregării moleculelor în cadrul filamentului de miozină (filament cu polaritate

NA
laterală care nu prezintă zonă liberă centrală.
Corpii denși (leiozomii) reprezintă analogi intracelulari ai liniilor Z (ale sarcomerelor) și apar
formați din aglomerări de filamente subțiri de actină dispuse în matrice amorfă. Pe imaginile
de microscopie electronică apar neregulați, izolați, electronodenși.

IO
Mecanismele care determină contracția mușchiului neted sunt impulsurile mecanice,
depolarizările electrice (care deschid canalele de calciu dependente de voltaj), stimulii chimici
care utilizează căi de semnalizare cu mesageri secunzi. Căile de activare a miozinei sunt

AȚ
dependente și independente de actină.
În absența unui sistem T, caveolele împreună cu veziculele citoplasmatice și
elementele reticulului sarcoplasmatic funcționează ca un sistem T implicat în gestiunea și

UC
traficul intrasarcoplasmatic al Ca2+. Depolarizarea membranară celulară determină
deschiderea canalelor de Ca2+ dependente de voltaj care introduc Ca2+ în celulă (la niveluri
insuficiente pentru a produce contracția), dar care determină eliberare ulterioară de Ca2+ din
reticulul sarcoplasmatic, care se va lega de calmodulina și inițiază contracția activând kinaza
ED
lanțului ușor de miozina.
Relaxarea reprezintă încetarea stimulării. Poate fi inițiată prin inhibitori ai contracției
(ex. factorul natriuretic atrial - vasodilatator). Relaxarea are loc prin îndepărtarea Ca2+ din
citosol și stimularea miozin fosfatazei.
P

Contracția mușchiului neted este reglată de neuronii post-sinaptici care aparțin

sistemului nervos autonom (nervi simpatici și parasimpatici). La nivelul tractului
O

gastrointestinal există și diviziunea enterică a sistemului nervos autonom.

Fenotipul secretor al celulelor musculare netede se manifestă prin implicarea în sinteza
SC

de componente ale matricei țesutului conjunctiv. Cu ajutorul aparatului de sinteză proteică

deținut, fibrele musculare netede sintetizează colagen IV, colagen III, elastina, proteoglicani,
elemente ale laminei externe.
Regenerarea mușchiului neted se realizează prin mitoze ale celulelor musculare
ÎN

netede ca răspuns la leziuni ale acestui țesut. Unele populații celulare se pot replica în mod
regulat.
Celulele musculare netede nou apărute apar prin diferențierea celulelor musculare
AR

netede progenitoare, fenomen reglat prin stimuli intracelulari. Celulele musculare netede pot
apărea prin diviziunea și diferențierea celulelor endoteliale sau a pericitelor.
DO

19