Curs Biologie Celulara Si Moleculară

Profesor: CONF DR ONIȘOR CRISTIAN
Biologie celulară și moleculară
Curs 2. Membrana celulară

Învelișurile celulare sunt membrane biologice selective care acoperă și
delimitează la exterior compartimentul citoplasmatic conferindu-i
individualitate,alcătuite din proteine și lipide și care constituie structuri
bidimensionale continui.
La microscopul optic(MO), apare ca interfață între celulă sj mediul exterior
,având o grosime de 7-9 nm, iar la microscopul electronic(ME) apare ca linie
unică electronodensă,având o structură filamentoasă formată din 2 benzi dense
la fluxul de electroni ,fiecare cu o grosime de aproximativ 2.5 nm ,separata de o
bandă clară cu o grosime de 3 nm.
Din punct de vedere biochimic,membrana celulară are ca principală
componentă structurală cu Bistrița de molecule lipidice polare alc din
fosfolipide(70%),glicolipide(5%) și colesterol(25%).
Ea conține și proteine; unele sunt inserate în bistratul lipidic pe care-l
transverseaza (proteine transmembranare), altele sunt asociate la periferia
acestuia(proteine membranare periferice sau extriseci). Această ultimă
categoria de proteine asociate cu versantul citoplasmatic al bistratului lipidic ce
corespunde ectoplasmei,este dispusa sub formă de rețelele fibrilare cu rolul de
a stabiliza infrastructuraembranei. Proteinele membranele periferice au fost
denumite și CITOSCHELETUL membranei fiind reprezentate de actină,spectrina
și ankirină-proteine implicate în mișcările .... ale suprafetei celulare.
Bistratul lipidic asociat cu proteinele transmembranare și periferice formează
partea centrală a membranei celulare numita PLASMALEMĂ.
Bandă luminoasa din membrana celulară corespunde radicalilor de acizi grași
din fosfolipidele bistratului ,iar cele 2 benzi dense reprezintă grupările polare
hidrofor ale fosfolipidelor și parțial proteinelor asociate membranei .
Toate proteinele transmembranare poarta pe ectodomeniul lor(la fel ca și
partea hidrofilă a unora din lipidele stratului extern) lanțuri oligozaharidice
(glicoproteine,glicolipide) formând un înveliș al suprafetei celulare cu aspect
pufos numit GLICOCALIX.
FUNCTIILE GLICOCALIXULUI: intervine in adezivitatea celulară; depozit de

cationi (Ca2+) ;conferă identitate celulei(ex: antigenele de grup sangvin);
intervine în recunoasterea și semnalizarea celulară; are rol în imunitate.
# Nu există o limită de demarcație intre glicocalix si matricea extracelulară care
contine proteoglicani si glicoproteine .
Compoziția chimica a membranei celulare-LIPIDELE
Fosfolipidele sunt de 2 categorii:
1. Fosfogliceridele au la bază molecula de glicerol ,cu 3 grupări hidroxid, la
care sunt esterificate de 2 acizi grași și un rest fosfat cuplat cu diferite
grupări polare (colină,serină, etanolamină ș.a.); principalele fosfogliceride
sunt reprezentate de fosfatidilcolina,fosfatidilserina ,fosfatdilitanolamină
și fosfatidilinozitol.
2. Sfingolipidele au la bază sfingozina-un aminoalcool cu lanț lung de atomi
de carbon .Cea mai reprezentativă sfingolipida este sfingomielina.
Glicolipidele au la bază tot structura sfingomielinei, dar prezintă in locul grupării
polare resturi glucidice. Cele mai simple glicolipide sunt cerebrozidele.
Galactocerebrozida este componenta majoră a mielinel. Cele mai complexe
glicolipide sunt gangliozidele, care conțin resturi de acid sialic, ce le conferă
sarcină electrică negativă (în plasmalema neuronului, gangliozidele reprezintă
6% din totalul lipidelor). Glicolipidele se găsesc dispuse în membrane
intotdeauna în monostratul ce se află pe partea membranei opusă citoplasmei.
Colesterolul - proporția de colesterol este mai mare în plasmalemă și în mielină
(și alte membrane speciale), membrane in care predomină funcția de barieră.
O proprietate comună a lipidelor de membrană este structura lor amfipatică,
având un cap hidrofil și o coadă hidrofobă, ceea ce face ca ele să se
autoasambleze în formă stabilă de dublu strat lipidic.
Bistratul lipidic este fluid la temperatura corpului, când temperatura
înconjurătoare scade, celulele îl mențin fluid. Această însușire face posibilă
expansiunea și fuziunea membranelor fără pierderea controlului fluidității.
Compoziția chimică a membranei celulare - PROTEINELE
Spre deosebire de lipide, care asigură funcția de barieră a membranelor,
proteinele conferă funcționalitatea membranei: intervin în transport, au funcții
enzimatice sau de receptori.
Există două categorii de proteine de membrană: proteine periferice (extrinseci),

atașate la exteriorul stratului dublu lipidic, interacționând cu grupările polare
ale lipidelor și proteine integrale (intrinseci).
Marea majoritate a proteinelor integrale străbat stratul dublu lipidic (sunt
transmembranare). Aceste proteine sunt amfipatice (ca și fosfolipidele) având o
porțiune hidrofilă și una hidrofobă. Partea hidrofilă proemină în afara
membranei, fiind în contact cu mediul apos și cu grupările polare ale
fosfolipidelor; partea hidrofobă este în interiorul membranei, interacționând
lateral cu lanțurile de acizi grași din moleculele fosfolipidelor.
Unele proteine membranare au funcție specifică de receptori (proteine cu rol în
semnalizarea celulară).
RECEPTORII
-se găsesc în membrană, dar și în citosol și în nucleu. La nivelul membranei
celulare ei sunt reprezentați de molecule receptoare specifice ce reacționează
la suprafața sa externă cu alte molecule care se leagă de acestea în mod
fiziologic, numite liganzi.
În urma legării liganzilor de receptori are loc un răspuns celular care poate
consta în: activarea unor enzime din plasmalemă și/sau modificarea de
permeabilitate a acesteia..
Liganzii pot fi:
-endogeni, ca mediatorii chimici locali, hormonii și neurotransmițătorii, sau
-exogeni precum virușii, bacteriile, toxinele, medicamentele.
Curs 3. ADEZIVITATEA SI RECUNOASTEREA INTERCELULARĂ
1.Adezivitatea este o proprietate a suprafetei tuturor celulelor. Fiecare tip de

adezivitate este mediat de moleculele denumite ,,molecule de adezivitate,,
2.Fenomenul de adezivitate implica ,,recunoasterea ,, adica interactiunea intre
molecule apartinand suprafețelor celulare adiacente ,sau suprafeței celulare și
matricei extracwlulare corespunzătoare.
Adezivitatea directa între suprafețele celulelor este mediata de un grup de

moleculele integrale (sialoglicoproteine) ale membranelor celor 2 celu9lelor
adiacente. Adezivitatea celulelor la matricea extracelulara este mediata de un
grup de molecule matriciale cărora le corespund molecule-receptor alea
suprafeței celulare .
3. Molecule care mediază adezivitatea intercelulara aparțin unor diferențieri
locale ale plasmalemei și ale matricei extracelulare care dau o anumita
configurație locului de joncțiune, formând dispozitive speciale ,jonctionale .
Aceste dispozitive se găsesc în toate țesuturile, dar în special la nivelul
țesuturilor epiteliale (unde ajuta celulele epiteliale sa poată controla traficul
extracelular prin epiteliu.
JONCTIUNILE CELULARE
Jonctiunile celulare se clasifica în 3 categorii: joncțiuni de adezivitate
(desmozomii); joncțiuni impermeabile (joncțiuni stranse); joncțiuni de
comunicare (joncțiunile permeabile și sinapsele )
Dispozitivele jonctionale de adezivitate (desmozomii) asigura aderarea
mecanica a celulelor, le ,,ancorata,, între ele ,astfel încât ele devin capabilr sa
acționeze ca o unitate structurala . Se prezintă sub 3 forme : desmozomi
în,,centura,,(zonula adherens); desmozomi ,,în spot ,,(macula adherens) ;
hemidesmozomi
Desmozomii în centură (zonula adherens) formeaza o banda continua și în jurul
polului apical al fiecărei celule adiacente. În spațiul intercelular dintre cele 2
celule adiacente se găsește un material de aspect filamentos care leagă
membranele adiacente ale celulelor limitrofe(alaturate)
Desmozomii ,,în spot,, sau ,,în pată ,, (macula adherens). Organizarea lor
reprezinta prototipul de organizare al unui desmozom,cu următoarele
componente:
-membranele plasmatice adiacente ale celor 2 celule ,așezate paralel la o
distanta constanta de 20-30 nm.
-un material intercelular de aspect filamentos ,dens la fluxul de electroni ,cu o
densitate centrala bogata în glucide și calciu (nodulul Bizzozero ,evidențiabil cu
colorantul carmin Best).
-densificari sub formă de disc (placa) pe frontul citoplasmatic al plasmalemelor

celor 2 celule adiacente ,situate la același nivel în cele 2 celule si care sunt alc
din proteine numite desmoplachine(cu o greutate moleculara de 205 kDa.
-elementele citoscheletice reprezentate de filamentele de citokeratina
(tonofilamente) sau filamente de actină care se ancoreaza la nivelul
densificarilor în forma de disc.
-dispozitive de legătură reprezentate de microfilamente scurte care fac legătura
între tonofibrile și materialul fibrilar intercelular ,traversând discurile dense de
pe frontul citoplasmatic si membrana plasmatică. De asemenea, s-au identificat
3 glicoproteine (desmocolinele I,II și III) din care ultimele 2 se afla pe suprafața
membranelor plasmatice cu rol în adezivitate la nivelul desmozomului.
Hemidesmozomii au numan jumatate din structura desmozomului in pata
deoarece unesc suprafata bazala a celuleu epiteliale cu lamina bazală(structura
specializată a matricei extracelulare)
Desmozomii si hemidesmozomii dintre celulele epiteliale ,pe care le
leagă,realizeaza distribuirea fortelor mecanice in întregul epiteliu si la țesutul
conjuctiv subiacent.
Joncțiunile impermeabile(joncțiuni strânse sau zonula occludens)

-fac posibil transportul selectiv transeptial, prin 2 mecanisme. Aceste joncțiuni
impart membrana celulara in 2 domenii distincte si împiedică deplasarea
proteinelor de pe domeniul apical pe cel latero-bazal si invers; al doilea
mecanism consta innformarea de dispozitive de etanșare, limitând difuzarea
substanțelor in spațiul intercelular.
-zonula occludens reprezintă componenta paracelulară a barierei
transepiteliale. Ea joaca un rol principal in împărțirea în domenii a suprafețelor
celulare . La microscopul electronic zonula occludens apare constituită din șiruri
de proteine specifice din membranele plasmatice ale celulelor adiacente; ele
transverseaza spatiul intercelular si alcatuiesc legături ,,în fermoar,,.Pe frontul
citoplasmatic șirurile de proteine sunt ancorate de citoscheletul celular . În
formarea joncțiunilor strânse ,un rol important îl au proteinele integrale
transmembranare ,participând la menținerea stabilității jonctiunilor.
Joncțiunile stranse mențin funcția de bariera selectiva a epiteliilor. Acest
transport selectiv se face prin celulele epiteliului și depinde de 2 seturi diferite
de proteine specializate: unul este situat la suprafața apicala a celulei și

pompează selectiv molecule din lumen în interiorul celulei, celalalt set de
proteine este plasat în plasmalema bazală și laterală (suprafața bazo-laterală a
celulei) și pompează substanțele din citoplasma celulei în afara celulei, în
lichidul extracelular ,spre vasele de sânge din țesutul conjuctiv subiacent .
Jonctiunile de cumpărare(gata,nexus,macula comunicans)
-permit moleculelor mici ,solubile în apă (glucide simple
,aminoacizi,nucleotide,vitamine) ,sa treacă direct din citoplasma unei celule în
citoplasma altei celule învecinate. Ele sunt ,în același timp ,zone de minima
rezistență electrica. De ex ,în fazele timpurii ale embriogenezei (embrion în
stadiul de 8 celule ) ,majoritatea celulelor sunt cuplate electric. În aceasta
etapă,cuplarea metabolica reprezintă o importanță cale pt distribuirea
substanțelor trofice,înainte ca sistemul circulator sa se dezvolte.
Prin jonctiunole gap moleculele mici pot trece ,de la o regiune a unui țesut ,la o
alta refiune in care concentraria lor este mai mică.
Joncțiunile gap sunt alc din proteine comune celor 2 membrane plasmatice
adiacente,numite conexoni. Fiecare particulă,de aprox 9 nm diametru ,apare
formata din 2 subunități care înconjură un canal central cu diametru de aprox 2
nm.
Conexonii formeaza ,în acest fel ,canale intercelulare prin care ionii și
moleculele mici pot difuza direct, de la o celulă la alta . Permeabilitatea
canalelor din joncțiunile comunicante se realizează printr-un mecanism ce ii
asigură selectivitatea ,închide și deschide canalul în funcție de concentrația
ionilor de calciu , diferențele de potențiale transmembranare ,fosforilarea
proteinelor sau a calmodulinei,pH-ul intracelular .
Nexusul reprezinta zona de minima rezistență metabolică și electrică(de ex la
fibra miocardiă, de aprox 2000 de ori mai mică decât în restul sarcolemei).
Distrugerea nexusului cu soluții hipertone abolește cuplarea electrică.
Curs 4. Funcțiile membranei celulare. Transportul prin membrană.

La nivelul membranei celulare se pot identifica mai multe tipuri de transport
care se pot clasifica după mai multe criterii:
-După natura substanțelor transportate; după acest criteriu transportul poate fi:
transport de ioni, transport de molecule mici, transport de macromolecule.
-După consumul de energie: transportul pasiv (fără consum de energie) și
transportul activ (cu consum de energie).
-După locul din membrană pe unde trec substanțele: transport prin stratul
dublu lipidic și transport mediat de peptide sau proteine de transport.
Transportul pasiv
Bistratul lipidic funcționează ca o barieră de difuziune pentru apa și moleculele
hidrofile, însă, datorită prezenței moleculelor proteice inserate in membrana
celulară, capătă selectivitate. Proteinele pot realiza canale sau pori (pentru
diferiți ioni) prin care are loc difuziunea pasivă (facilitată) în sensul gradientului
de concentrație.
Transportul pasiv se face fără consum de energie, în sensul gradientului de
concentrație. El este de două feluri: - simplu (substanțe nepolare, prin grosimea
stratului lipidic); - facilitat (prin moleculele proteice transportoare - apa și ionii).
Substanțele fără sarcină electrică trec de la o concentrație mare la o
concentrație mică, iar cele cu sarcină electrică trec în sensul gradientului
electrochimic, substanțele fiind atrase pe acea față a membranei cu sarcini
electrice de semn contrar.
Proteinele canal pot fi de două feluri: deschise permanent sau deschise
tranzitoriu.
Transportul activ
Se face cu consum de energie obținută prin scindarea unei molecule
macroergice (hidroliza moleculei de ATP);
Transportul este efectuat de proteine transportoare din membrană, contrar
gradientului electrochimic.
Pentru transportul transmembranar al ionilor sunt folosite pompele ionice.
Pompele cele mai utilizate sunt pompa de sodiu și potasiu (ATP-aza Na+/K+) și
pompele de calciu.
Pompa de sodiu si potasiu se află în plasmalema tuturor celulelor animale.
-Este responsabila de menținerea potențialului de membrană și folosește

energia rezultată din hidroliza unei molecule de ATP pentru a expulza trei ioni
de sodiu din celulă și a introduce doi ioni de potasiu în celulă.
-Există două proteine care joacă rol fundamental in generarea și menținerea
potențialului de membrană: pompa de Na+ și K+ pe de o parte, și canalul de
pierdere a K+, pe de altă parte. Concentratia K+ intracelular este de 100 mM,
față de cea extracelulară care este de 5 mM. Pentru Na+, concentratia
intracelulară este de 10-20 mM, iar cea extracelulară de 150 mM, deci invers
decât pentru potasiu.
-Pompa ATP-ază Na+/K+ contribuie la reglarea volumului celular. Volumul
celular este determinat de echilibrul dintre presiunea osmotică (determinată în
principal de proteine și de lonii de K+) și cea a mediului extracelular (lichid
interstitial, plasmă etc). In lichidul interstitial, presiunea osmotică este
determinată în principal de ionii de Na+ și Cl-. Pompa de Na+/K+ menține
interiorul celulei negativ prin pomparea la exterior a Na+ și prin gradientul de
concentrație al Cl- împiedică creșterea volumului celulei. Pompa de Na+/K+
întreține transportul activ al aminoacizilor și glucidelor, care se face pe baza
gradientului de Na+.
Transportul macromolecular
~Macromoleculele pot fi trecute prin membrană direct sau pe calea
microveziculelor.
~Transportul direct este reprezentat de transportul prin porul de fuziune (de
exemplu la secreția celulară).
~Transportul prin vezicule care se realizează prin: exocitoză, endocitoză și
transcitoză (transportul transcelular).
EXOCITOZA
Reprezintă eliminarea în afara celulei a materialului inclus în vezicule.
Macromoleculele, ambalate în vezicule de secreție în interiorul celulei, sunt
transportate spre plasmalemă cu ajutorul citoscheletului (de-a lungul
microtubulilor).
Ajunse la nivelul plasmalemei, veziculele fuzionează cu aceasta, membrana
veziculei se integrează în plasmalemă, iar conținutul veziculei este vărsat în
afara celulei (exemplu: evacuarea neurotransmițătorilor în spațiul sinaptic,
evacuarea enzimelor lisosomale în condiții fiziologice).
ENDOCITOZA
Este transportul de materiale de la exterior spre interiorul celulei. După natura
substanțelor ce pătrund in celulă, endocitoza este de două feluri:fagocitoza și
pinocitoza.
Prin fagocitoză pătrund substanțe solide in celulă, pe când prin pinocitoză
pătrund macromolecule in soluție.
Veziculele cu materialele incorporate ajunse in citoplasmă se numesc fagosomi
(în cazul fagocitozei) și respectiv endosomi (in cazul pinocitozei). Fagosomi și
endosomii timpurii se unesc cu alte vezicule numite endosomi tardivi și cu
lisosomil, structuri in care particulele sunt digerate, iar produșii de digestie trec
în citoplasmă.
Fazele FAGOCITOZEI sunt :
▪︎chemotactismul (sau chemotaxia) este mișcarea dirijată a fagocitelor spre
locul infecției în prezența limfokinelor produse de limfocite, a factorilor
pirogeni, etc.
▪︎recunoaşterea şi ataşarea fagocitelor de particule, care se face prin receptorii
din plasmalema fagocitului ce recunosc liganzil de pe suprafața particulei. De
exemplu, dacă acidul sialic este îndepărtat de pe membrana eritrocitelor,
acestea sunt rapid fagocitate. Factori de recunoaștere pot fi și anticorpii și/sau
complementul lor, numiți OPSONINE, iar procesul de modificare a suprafeței
particulelor se numește OPSONIZARE.
▪︎înglobarea, se face prin emiterea de către fagocit a unor prelungiri numite
pseudopode ce înconjură particula închizând-o într-o veziculă din citoplasmă
numită FAGOSOM.
▪︎omorârea celulelor fagocitate şi digerarea lor: un rol important în acest proces
revine lisosomilor, precum și unor oxidaze din plasmalemă care ajunge în cursul
fagocitozei în membrana fagosomului. Lipsa oxidazel duce la apariția în
organism a numeroase focare de infecție - granuloame (boala granulomatoasă).
PINOCITOZA este de două feluri :
-Pinocitoza independentă de receptori (constitutivă);
- Pinocitoza dependentă (mediată) de receptori.
În pinocitoza independentă de receptori sau endocitoza cu fază fluidă (sau

constitutivă) în celule se introduc mari cantități de macromolecule în soluție; în
acest tip de endocitoză, concentrația substanțelor din vezicule este egală cu cea
din fluidul extracelular.
În pinocitoza dependentă de receptori, pinocitoza se realizează cu ajutorul
receptorilor din plasmalemă ce recunosc macromoleculele specifice din lichidul
extracelular.
Legarea ligandului de receptor induce difuziunea complexului ligand-receptor în
zone speciale din plasmalemă, care apar ca niște depresiuni numite CAVEOLE
tapetate pe fata citoplasmatică de o proteină numită CLATRINA. Trei molecule
de clatrină împreună cu trei polipeptide mai mici se asociază într- o structură
numită TRISKELION. Prin polimerizarea triskelioanelor se formează rețeaua de
clatrină care îmbracă depresiunile. Caveolele devin apoi vezicule de endocitoză.
TRANSCITOZA
Este transportul transcelular de materiale incluse în vezicule care nu sunt
interceptate de lisosomi și care trec nemodificate prin celulă, dintr-o parte a ei
in cealaltă (de exemplu în endoteliul capilar). Astfel se realizează schimburile
între plasmă și lichidul interstitial.
Transportul în transcitoză poate avea loc fie prin vezicule independente
(transcitoză disipativă) ce se deplasează dinspre fața luminală spre cea
interstițială și, mai rar, veziculele fuzionează, formând un canal ce străbate
celula (transcitoza convectivă). Transcitoza realizează schimburile între plasmă și
lichidul interstitial.
Cursul 5.CITOPLASMA CELULARĂ

Citoplasma reprezintă componenta celulei care ocupă teritoriul aflat între
membrana celulară și învelișul nuclear. În componența citoplasmei se disting
două faze:
⚫ O fază fluidă (citosolul), formată din apă, electroliți, molecule organice
mici, proteine solubile (termen introdus la fracționarea celulei prin
centrifugare diferențială). În citosol se deșfășoară sinteza de aminoacizi,
monozaharide, acizi grași și glicerol.
⚫ O fază solidă în a cărei alcătuire intră:

-citoscheletul (organite nedelimitate de membrane proprii) - reprezentate de
microtubuli, filamente intermediare (ansambluri de susținere sau de ghidare),
molecule proteice cu funcție contractilă (reprezentate de microfilamente de
actină și miozină) și proteine reglatoare (troponină, calmodulină și
tropomiozină (structuri implicate în contracție și reglarea contracției);
-organite celulare implicate în sinteze proteice (ribosomii);
-organite delimitate de membrane proprii (mitocondriile, reticulul endoplasmic,
lisosomii, aparatul Golgi);
-incluziuni metabolice (glicogen, picături lipidice, pigmenții).
Aparatul locomotor al celulei
-Filamentele de miozină sunt formate din proteina numită miozină care
constituie fracțiunea proteică cea mai importantă cantitativ și funcțional în fibra
musculara scheletală. Aceasta poate fi de mai multe feluri, însă prototipul
rămâne miozina din țesutul muscular.
-Molecula de miozină este asimetrică, ceea ce explică anizotropia sau
birefringența benzilor întunecate (A) din miofibrilă; are aspectul unui
bastonaș, cu o zona globulară (capul moleculei de miozină, la una din
extremități) și una liniară. Are o lungime de 160 nm și o grosime de 2 nm;
regiunea globulară are diametrul de 4-5 nm și lungimea de 15-20 nm,
fiind alcătuită din două subunități : subunitatea S1 și subunitatea S2.
-Filamentele de actină conțin în afară de moleculele contractile de actină și
moleculele reglatoare de troponină şi tropomiozină. Porțiunea axială a
filamentului de actină conține molecula contractilă reprezentată de actina F
(actina fibrilară), iar tropomiozina este așezată sub formă de bastonaș de-a
lungul axului de actina F. Troponina formează unități proteice globulare dispuse
la extremitatea moleculei de tropomiozină (la intervale de 40 nm de-a lungul
filamentului de actină).
Molecula de actină se găsește sub două forme:
- actina globulară (actina G), care este monomerul de actină și
- actina fibrilară (actina F), care reprezintă forma polimerizată a actinei G
− G-actina este o moleculă globulară cu diametrul de 5,5 nm, rezultată prin
înfășurarea unui singur lanț polipeptidic format din 374 de aminoacizi.
− F-actina se prezintă sub formă de filamente cu grosimea de 7-8nm și este
alcătuită din două lanțuri polipeptidice dispuse în helix, cu o perioadă repetitivă
de 35-40nm. Fiecare lanț este alcătuit dintr-o singură serie de subunități de
actină G, pentru fiecare tur de helix existând 13,5 unități de actină G.
⚫ Tropomiozina este o moleculă proteică cu rol reglator și cu o greutate de

70 kDa. Are formă de bastonaș cu o lungime de 40 nm și este alcătuită
din două lanțuri polipeptidice, fiecare cu câte 284 de aminoacizi,
tropomiozina fiind așezată în jgheabul filamentului de actină F.
⚫ Troponina este o proteină reglatoare compusă din 3 unități:
1. troponina C, care leagă specific ionii de calciu;
2. troponina T, care se leagă de tropomiozină;
3. troponina I, care blochează interacțiunea actină-miozină.
FUNCŢII
⚫ Filamentele de miozină − sunt filamente mai groase și contribuie prin
subunitățile sale (H-meromiozina) la formarea punților transversale care
vor interacționa cu situsul de legătură de pe suprafața moleculei de
actină G; are și activitate ATP-azică.
⚫ Filamentele de actină − sunt filamente subțiri care stimulează activitatea
ATP-azică a miozinei;
⚫ Tropomiozina − se leagă de actină și împreună cu complexul troponinic
reglează interacțiunea miozină-actină;
⚫ Troponina – leagă ionii de calciu, inhibă activitatea actinei și se leagă de
tropomiozină.
Contracția musculară
•Contracția musculară constă în alunecarea (glisarea) și întrepătrunderea
filamentelor subțiri de actină printre cele groase de miozină. Această teorie
susține refacerea și desfacerea ciclică, repetitivă a unor legături între punțile
transversale ale moleculei de miozină (S1-H meromiozină) și filamentele de
actină.
•La fiecare ciclu de atașare-detașare a punților transversale se realizează o
mișcare a filamentelor de actină (către centrul sarcomerului) cu aproximativ 5-
10 nm, corespunzător unei unități de actină G.
•Sarcomerul este unitatea funcțională a miofibrilelor, structuri care ocupă
aproape în întregime citoplasma fibrelor musculare, cu rol în contracția
musculară. Miofibrilele sunt alcătuite din filamente de actină și miozină cu
dispunere specifică, asociate cu diferite proteine reglatoare.
•Termenul de “cuplare-excitare-contracție” se referă la mecanismul prin care
impulsul electric de la nivelul sarcolemei produce contracția miofibrilei. Acest
proces parcurge mai multe etape:
a)Sistemul transversal (sistemul T) reprezintă o componentă specializată a
sarcolemei (sub forma unor microtubuli) care pătrunde în sarcoplasma fibrei
musculare printre miofibrile, face joncțiune cu porțiunile dilatate ale R.E. care
reprezintă sistemul L (longitudinal) și care conduce potențialul de acțiune de la
nivelul sarcolemei (potențial preluat de la placa motorie – sinapsa
neuromusculară) până în vecinătatea reticulului sarcoplasmic.
b) Ca urmare a semnalului primit de la sistemul T, ionii de Ca2+ depozitați în
cisternele terminale ale RE și legați de o proteină cu afinitate pentru ionii de
calciu (numită calsechestrină), sunt eliberați prin canalele de calciu ale
membranei RE în sarcoplasmă.
c) Datorită creșterii concentrației de calciu (de la 10−7M la 10−6M), în
sarcoplasma fibrei musculare se declanșează contracția prin intermediul unei
proteine numită troponina C (proteina receptor pentru calciu).
d) În stare de relaxare a fibrei musculare (de la o concentrație a calciului de
aproximativ 10−7 M) troponina C nu leagă ionii de calciu iar tropomiozina
blochează situsul de legătură dintre puntea transversală (S1-H meromiozina
care pleacă din capul moleculei de miozină) și molecula de actină G (din
filamentul de actină F).
e) Prin legarea ionilor de calciu din troponina C (ca urmare a creșterii
concentrației ionilor de calciu în sarcoplasma fibrei musculare), se produce o
modificare a conformației moleculei de tropomiozină, care în stare de repaus
blochează sistemul de legătură a punții S1-H-meromiozinei cu actina G,
determinând astfel o deplasare de poziție a tropomiozinei cu 1 nm. Astfel are
loc interacțiunea actinei cu miozina (interacțiunea dintre S1-H meromiozină, ce
reprezintă puntea transversală a moleculei de miozină și situsul de legatură de
la molecula de actina G).
-Filamentele intermediare − au fost denumite astfel deoarece au diametrul
intermediar (10 nm) între cel al microfilamentelor (7 nm) și cel al microtubulilor
(25 nm). Ceea ce diferențiază filamentele intermediare de celelalte diferențieri
citoplasmatice este structura şi localizarea lor. Astfel :
– a. în cazul filamentelor intermediare, în același filament există mai multe
proteine diferite care copolimerizează (2-10 proteine). În celelalte diferențieri
citoplasmatice există o singură proteină, care prin polimerizare duce la
formarea filamentului sau microtubulului;
– b. polimerizarea nu se face prin înlănțuirea unor proteine globulare ci prin
înșiruirea în sistem “cap la coadă” a componentelor sale, care sunt proteine
fibrilare;
– c. filamentele intermediare sunt structuri stabile; odată polimerizate se

mențin sub aceeași formă. Celelalte structuri (cu excepția celor din fibra
musculară), sunt structuri labile;
– d. un tip de filamentele intermediare sunt localizate în nucleu, pe fața internă
a învelișului nuclear formând lamina nucleară.
În citoplasmă sunt 5 tipuri de filamente intermediare:
⚫ filamente de keratină (citokeratina), localizate în epiderm, păr și unghii;
⚫ filamentele de desmină sau scheletină, caracteristice fibrei musculare (cu
excepția celor din peretele vaselor) ;
⚫ filamentele de vimentină(vimentum = nuia, rămurică ondulată (lat.),
caracteristice celulelor mezenchimale (fibroblaste, condroblaste,
macrofage, celule endoteliale)
⚫ neurofilamente – localizate în axonii neuronilor.
⚫ gliofilamente- localizate în celulele gliale (nevroglii).
Microtubulii – sunt formați din proteine globulare numite tubuline.
Microtubulii sunt structuri lungi, cilindrice, cu diametrul de 25 nm. Peretele lor
este format din 13 protofilamente paralele, fiecare protofilament fiind format la
rândul lui prin polimerizarea dimerilor de α- și -tubulină.
⚫ Polimerizarea tubulinei poate fi influențată de mai mulți factori:
1. temperatura (la 37 °C are loc polimerizarea cu formarea spontană a
microtubulinelor, iar la 0 °C se produce depolimerizarea);
2. ionii de Ca2+ si Mg2+ în concentrație de 10–6 M favorizează polimerizarea,
iar la o concentrație de 10–3 M favorizează depolimerizarea;
3. colchicina inhibă polimerizarea microtubulilor;
4. unele proteine din citosol asociate microtubulilor favorizează polimerizarea;
5. vinblastina şi vincristina (medicamente citostatice) blochează polimerizarea
tubulinei din aparatul mitotic și opresc în acest fel multiplicarea celulelor
tumorale;
6. taxolul, (folosit și el ca citostatic în tratamentul cancerului ovarian), are
același rol.
⚫ Localizare și clasificare.
Microtubulii se clasifică în:
- microtubuli permanenţi, întâlniți în axonema cililor, flagelilor și în centriolii din
centrozom;
-microtubuli labili (cu existența temporară), sunt microtubulii liberi din

citoplasma. În interfază, formează o rețea; centrul celular (centrosomul) va
coordona polimerizarea tubulinei.
⚫ Rolurile microtubulilor în celulă sunt:
De a obține și menține forma celulară, prelungirile permanente ale neuronilor
(axoni și dendrite), a cililor și flagelilor;
De a constitui un sistem de linii conducătoare pentru deplasarea diferitelor
componente subcelulare;
Participă la formarea fusului mitotic și la mișcările celulare;
Aranjarea spațială a organitelor celulare în citoplasma celulei.
⚫ Centrosomul (sau centrul celular) este prezent în toate celulele care se
divid, având rol principal în diviziunea celulară prin formarea fusului de
diviziune precum și în declanșarea mișcarilor cililor și flagelilor. În raport
cu fazele ciclului celular, are aspect diferit.
Citoscheltetul este format dintr-o rețea tridimensionala formata din
microtubuli ,microfilamente și filamente intermediare ,care se
intersectează în toate direcțiile în masa citoplasmatica .
Filamentele intermediare constituie elemente stabile iar microtubulii și
filamentele de actina ,componentele labile care prin procese de
polimerizare și depolimerizare realizează dinamismul citoscheletului .
Factorii care intervin în dinamismul citoscheletului sunt :
-cationii de Ca2+ si Mg2+
-moleculele macroergice de ATP/GTP care intervin în polimerizarea actinei si
tubulinei și a altor proteine din citosol precum fibrina si spectrina
FUNCTIILE CITOSCHELETULUI sunt :
- Determina forma și modificările de forma ale celulei
- Contribuie la realizarea mișcărilor celulare
- Interactioneaza cu plasmalena și cu organitele celulare
Curs 6. Organitele sintezei si secreției celulare

Sinteza și secreția reprezintă o proprietate fundamentală a tuturor tipurilor de

celule.Celulele sintetizeaza in mod continuu mici cantități de proteine necesare
înlocuirii subunităților uzate din citoplasma și membranele sale.
Cu toate acestea, un grup principal de celule s-au diferențiat și adaptat la
funcția de a elabora produși de secreție. Se poate vorbi despre celule implicate
in:sinteza de proteine, sinteza de polipeptide și amine biogene, sinteza de
glicoproteine și sinteza hormonilor steroizi.
RIBOSOMII (granulele Palade)
Reprezintă ansambluri moleculare obligatorii pentru sinteza de proteine,
oriunde se desfășoară acest proces.
La ME, ribosomul apare ca o particulă de formă sferoidală densă la fluxul de
electroni având un diametru de 20-25 nm și un coeficient de sedimentare de 80
S.
În stare de repaus, ribosomii sunt reprezentați de două subunități: o subunitate
mare și una mică, fiecare subunitate fiind un ansamblu macromolecular de
ARNr (ribosomal) și proteine ribosomale.
Subunitatea mică apare ca un corpuscul alungit (15x 10 x 18 nm), are un
coeficient de sedimentare de 40 S, conține o singură moleculă de ARNr (18 S) și
33 de proteine.
Subunitatea mare are formă naviculară (15 x 15 × 10 nm) și un coeficient de
sedimentare de 60 S, conține trei molecule de ARNr (28 S, 5.8 S și 5 S) și 50 de
proteine ribosomale.
Cele două subunități se asociază in Vitro la o concentratie de Mg2+ de 5 mM. In
prezența unei concentrati crescute a ionilor de magneziu (mai mare de 10-3)
ribosomii se unesc în grupări denumite POLIMERE. Când concentrația ionilor de
magneziu scade sub 10- 3, ei se descompun în două subunități: o subunitate
mare și una mică.
În celula vie, concentratia ionilor este într-o permanentă schimbare, astfel încât
formele de prezentare ale ribosomilor sunt într-un echilibru dinamic,
dependent direct de concentrația ionică a hialoplasmei.
Organizarea chimică a ribosomilor
Ribosomii conțin acid ribonucleic (ARN) și proteine in concentratii aproximativ
egale, apă, ioni de Mg2+ și Ca2+.
În subunitatea mare a ribosomilor, molecula de ARN conține 3300-5500

nucleotide, iar in subunitatea mică ARN-ul este format din 1600- 2500
nucleotide.
În citoplasma celulei, ribosomii se găsesc sub două forme:liberi în matricea
citoplasmatică, și atașati de citomembranele reticulului endoplasmic rugos sau
de membrana externă a învelișului nuclear.
Funcțiile ribosomilor
Ribosomii reprezintă în celulă suportul morfobiochimic al biosintezei
proteinelor celulare: ribosomii liberi în matrice sunt implicați în biosinteza
proteinelor structurale, proprii celulei în care se găsesc, ce urmează a fi folosite
pentru construirea de noi structuri citoplasmatice; ribosomii ataştați
citomembranelor reticulului endoplasmic sunt implicați în procesele de sinteză
a proteinelor de export destinate secreției celulare (glande exo- și endocrine).
Biosinteza ribosomilor
Are loc la nivelul nucleului, proces ce se desfășoară în trei etape: biosinteza
ARNr și a unei părți din proteinele ribosomale;morganizarea lor în cele două
subunități ale ribozomulul.
Aceste două etape au loc la nivelul nucleului, unde se formează precursorii
ribosomali numiți NEOSOMI.
Etapa citoplasmatică cuprinde conformarea definitivă a subunităților
ribosomale și are loc prin adăugarea unei proteine specifice la precursorii
nucleari.
În afara proceselor de sinteză, cele două subunități ale ribosomului se găsesc
separate, deci ribosomul este nefunctional. Asocierea lor în ribosomi functionali
este controlată de o multitudine de factori, dintre care cel mai important este
ARNm (mesager). ARNm preia informația specifică de la ADN pentru proteina
ce trebuie sintetizată. El formează un complex cu subunitatea 40 S liberă și cu
un ARNt special. La formarea acestui complex participă factorii de inițiere (trel
proteine solubile și energia rezultată din scindarea unel molecule de GTP). In
aceste conditii, acest complex este pregătit să se asocieze cu subunitatea 60 S,
formând un ribosom functional.
RETICULUL ENDOPLASMIC (RE)

Este prezent în toate celulele organismului în afară de hematie și trombocit, și
reprezintă un mod particular de organizare a unor sisteme de citomembrane în
mici cavități sub formă de tubuli, vezicule, cisterne și saci aplatizați.
Membranele care delimitează RE au o grosime de 6 nm cu structura
caracteristică tuturor citomembranelor.
Rețeaua este alcătuită din tubuli (canalicule) cu diametru de aproximativ 50 nm,
anastomozați, și din saci turtiți sau cisterne adânci de 50-70 nm dispuse paralel
în pachete. Din reteaua RE se pot desprinde vezicule separate de forma
specifică, cu diametru de 50-100 nm, numite MICROSOMI. Prin asocierea cu
polisomii atașati se transformă în RE rugos, care este bine dezvoltat in celulele
care produc proteine de secreție.
RE rugos este denumit astfel deoarece la ME, pe membrană se observă
ribosomii cu aspect de granule; RE neted este lipsit de ribosomi. O formă
specializată a RE este reticulul sarcoplasmic, din fibra musculară striată.
În celule, RE poate îmbrăca aspecte morfologice diferite, astfel:granulațiile lui
Nissl în neuroni;corpii sferici ai lui Berg în hepatocite.
Cantitatea crescută de ARN conținută în ribosomii atașați pe membrana RER,
conferă bazofilie citoplasmei, corespunzând ergastoplasmei (plasma lucrativă)
observată la MO.
Între RER și REN se stabilesc legături de continuitate (membranele celor două
tipuri de reticul endoplasmic se continuă una cu cealaltă); ceea ce le
diferențiază este structura și modul de organizare a membranei, compoziția
chimică și funcțiile acesteia.
Aspecte particulare ale RER şi ale REN
RER este organizat sub forma unor cisterne (vezicule sau saci aplatizati)
interconectate prin canale de legătură, în timp ce REN este organizat sub formă
de tubuli interconectați.
RER are ribosomi atașati pe membrană, pe partea ei citoplasmatică (granular),
pe când REN nu are ribosomi atașati (agranular) pe membranele tubulilor sau
veziculelor. Membranele RE contin aproximativ 50% proteine și 50% lipide,
majoritatea fiind fosfolipide cu conținut mare de acizi grași nesaturați și
colesterol în cantitate mică. In RER, conținutul în proteine este mai ridicat, ele
asigurând legarea ribosomilor de membrană prin formarea unui canal prin care
sunt translocate lanțurile polipeptidice pe măsura sintezei acestora (riboforinele
1 și II)' precum și enzimele care realizează funcțiile specifice (sinteza
proteinelor). In REN există enzime speciale pentru sinteza lipidelor și
prelucrarea substanțelor toxice.
Funcțiile RE
Functiile specifice ale RER
Funcția principală a RER este sinteza proteinelor: proteinele de export celular,
enzimele din lizozomi, proteine de membrana, proteine structurale propri
pentru inlocuirea subunităților celulare uzate. Proteinele din citosol sunt
sintetizate de ribosomii liberi, nelegați de membrana RER.
Altă funcție a RER (specifică) este glicozilarea proteinelor, adică grefarea de
grupări glucidice pe lantul polipeptidic. Procesul începe prin asamblarea
grupărilor glucidice pe o moleculă lipidică (dolicol) aflată in membrana RER.
Lantul oligozaharidic format este transferat pe un rest de asparagină din lantul
polipeptidic in curs de formare. Acest transfer este realizat de glicozil-
transferaze specifice RER.
Functiile specifice ale REN
Sinteza lipidelor necesare pentru sinteza hormonilor corticosteroizi la nivelul
corticosuprarenalel, a hormonilor androgeni la nivelul celulelor Leydig din
testicul. La nivelul celulelor intestinale, în REN se sintetizează trigliceride, care
formează kilomicroni, formă de transport a lipidelor în sânge.
Funcția de detoxifiere, se realizează prin reacții de oxidare, reducere, hidroliză
sau conjugare cu acid glucuronic. În acest fel substanțele toxice iși pierde
efectul biologic (sunt inactivate) și efectul toxic (detoxifierea propriu-zisă).
Majoritatea enzimelor care realizează funcția de detoxifiere in REN sunt enzime
oxidative (citocromul P50).
Intervine în sinteza colesterolului în hepatocite, biosinteza colesterolului se face
pornind de la molecula de acetat.
Functiile comune ale RE
1. Sinteza fosfolipidelor se realizează prin enzime care au centrul activ pe fața
citoplasmatică a membranei RE, apoi ele sunt trecute (basculate) pe fața
internă a membranei RE (fața luminală a RE) cu ajutorul unor enzime denumite

flipaze.
2. Biogeneza membranelor celulare. De exemplu, fata externă a învelișului
nuclear, membranele pentru aparatul Golgi sau plasmalema, primesc
membrane noi" care se desprind sub formă de vezicule din RE și se deplasează
spre alte compartimente celulare, fuzionează cu membranele acestora și se
inseră în ,,membranele vechi".
Curs 7. Organitele sintezei si secretiei celulare .Complexul Golgi

Este numit și aparatul reticular intern, descris de fiziologul CAMILLE GOLGI
in 1898. Este un set de compartimente mărginite de membrane interpus intre
RE si plasmalemă, dar nu are o poziție fixă și nici aceeași pentru toate celulele.
La MO se prezintă sub formă de rețea alcătuită din canalicule anastomozate,
tubuli, vacuole mici sferice ce se evidențiază pe celula proaspătă cu roșu
neutru, iar pe cea fixată prin impregnare argentică sau cu tetraoxid de osmiu. La
ME, complexul Golgi apare structurat din mai multe stive de cisterne asociate
cu vezicule mici (numite vezicule Golgi periferice). Stiva este formată din mai
multe cisterne discoidale (3-10) fiecare cu un diametru de 0.5 până la 1 μm.
Aceste cisterne golgiene suprapuse sunt situate în vecinătatea nucleului, de cale
îl desparte RE.
Zona golgiană din vecinătatea nucleului a fost denumită zona,,cis", iar zona
distală fată de nucleu a fost denumită zona ,,trans". Cisternele discoidale de pe
fața ,,trans" au diametrul de 0.2-1 μm.
Membrana elementelor Golgi are aproximativ 6 nm grosime (similar RE) în
zona,,cis" și aproximativ 10 nm în zona ,,trans" (ca la plasmalemă). În unele
celule, complexul Golgi este dispus în jurul unei perechi de centrioli care,
împreună cu sateliții centriolari, microtubulii și microfilamentele, constituie
CENTROSFERA
Din punct de vedere didactic, în alcătuirea aparatului Golgi se pot distinge trei
zone:
-elementul central constituit din saci golgieni cu formă de cisternă, în număr de

5-10, dispuși ca un teanc de farfurii suprapuse, împarțiți în zona cis, mijlocie și
trans.
-al doilea element din structura aparatului Golgi îl constituie veziculele mici
situate între RE și sacii golgieni (acesta este reticulul,,cis" sau zona cu vezicule
de tranziție)
-al treilea element îl reprezintă zona cu vezicule mari de pe fata trans, numit și
reticul ,,trans".
Funcțiile aparatului Golgi
I. Aparatul Golgi constituie principala stație pe calea secreției celulare.

Complexul Golgi este implicat în transportul, concentrarea și prelucrarea
blochimică a produșilor de secretie, stocarea, impachetarea și expedierea
materialelor ambalate.
Transportul proteinele de secreție sunt transportate în mici containere
veziculare ale RE și capetele cisternelor Golgi, sau în veziculele de pe fata trans"
a complexului. Produsele se mișcă într-o singură direcție: de la RE la aparatul
Golgi, cu consum de energie.
Concentrarea și prelucrarea biochimică - concentrarea se realizează prin
formarea unor agregate între proteinele de secretie (cu sarcini negative) și Ca2+
sau proteoglicani cu sarcini pozitive, urmată de pierderea de apă, în urma
scăderii presiunii osmotice.
Sortarea și ambalarea în vezicule de secretie - proteinele, după ce au fost
maturate și separate de enzimele lisosomale, sunt ambalate în reticulul trans"
în vezicule de secreție, apoi sunt expediate spre periferia celulei pentru a fi
exocitate.
II. Biogeneza lisosomilor.
III. Biogeneza membranelor
Proteinele și lipidele de membrană nou sintetizate sunt închise în vezicule
speciale, diferite de veziculele de secreție și de cele cu enzime lisosomale.
Aceste vezicule nou create sunt expediate de la aparatul Golgi spre plasmalemă
sau alte membrane celulare.
Aparatul Golgi dirijează fluxul de vezicule care vin de la RE și cele care pleacă
spre RE, de asemenea veziculele care vin de la plasmalemă și cele care pleacă
spre plasmalemă fuzionând cu acestea (procesul de reciclare a membranelor).
IV. În celulele sexuale seminale, complexul Golgi se transformă în formațiuni
condensate numite acrozomi, situate în capul spermatozoidului, fiind capabile
să elibereze substanțe cu acțiune litică asupra învelișului ovulului, în scopul
fecundării acestuia și a formării zigotului.
Mitocondriile sunt organite prezente in citoplasma tuturor celulelor animale
sau vegetale, cu excepția hematiei adulte.
Pe celula vie sunt evidentiate cu coloranti vitali (verde Janus), iar pe celula
fixată, cu hematoxilină ferica.
Pozitia mitocondriei în celulă. In majoritatea celulelor mitocondriile sunt
răspândite in toată citoplasma.
În celulele cu activitate specială sau cu polaritate functională mitocondriile se
concentrează in regiunea cea mai activă metabolic. Astfel, la enterocit,
mitocondriile sunt aglomerate către polul apical, la nefrocit mitocondriile sunt
așezate la polul bazal al celulei in mici compartimente formate din pliurile
membranei bazale. Așezarea lor în citoplasmă nu este fixă, ele pot să se
deplaseze prin intermediul curenților citoplasmatici, sau pot fi animate de
mișcări interne ce produc răsuciri ale organitului în jurul axei sale, realizând
astfel contacte strânse sau tranzitorii cu unele structuri celulare. Astfel, in
celulele secretorii se observă adesea în fazele de elaborare proteică, alăturarea
mitocondriei de membrana nucleară sau de RER.
Numărul mitocondriilor variază de la o specie la alta, de la un tip celular la altul
(nefrocit = 300/celulă; hepatocit 1000-2000/celulă) sau în aceeași celulă în
raport cu momentul lor functional.
Dimensiunea mitocondrilor este supusă acelorași variații ca și numărul lor. La

om organitele au o lungime de aproximativ 2,2-7 um și un diametru de 0,5-1
μm.
Forma mitocondriilor
Microscopia optică a descris 3 forme sub denumirea de CONDRIOM:
-mitocondria sau forma granulară, este cea mai activă;
-condriomitele granule așezate în monom, sunt considerate forme mai puțin

active decât mitocondriile, dar care se pot reactiva prompt în cazul unei
activități celulare crescute;
-condrioconții - apar sub formă de filamente sau bastonas reprezentând forma
de repaus a condriomului, cu posibilități de reactivare mai lente.
Structura mitocondriei
Mitocondria este constituită din:două membrane (una externă și alta
internă),un spatiu intern si unul extern.
Membrana externă este netedă și delimitează organitul la periferie, este
lipoproteică, asemănătoare cu celelalte çitomembrane, prezentând o grosime
de aproximativ 60-70 A. Ea este permeabilă pentru unii ioni (Ca2+) și electroliți.
În membrana externă se găsesc proteine în proporție de 60% ce reprezintă
aproximativ 4% din totalul proteinelor mitocondriei, iar lipidele se găsesc în
proporție de 40%, cu un procent ridicat de colesterol ce face ca membrana
externă să fie permeabilă, prin ea realizându-se schimburile între citosol și
organit.
Pe membrana externă își desfășoară activitatea o serie de enzime:CoA-
ligaza;Citocrom-b5;Kinureinhidroxilaza;Monoaminoxidaza (MAO) - aceasta este
enzima marker a acestei structuri.
Membrana internă, de o grosime de aproximativ 6 nm este de natură
lipoproteică. Proteinele sunt în proporție de 80%, reprezentând aproximativ 1/5
din totalul proteinelor mitocondriale, lipidele se află numai în proporție de 20%,
având colesterol în procent scăzut, ceea ce face ca permeabilitatea membranei
interne să fie mai redusă, constituind un fel de barieră între matricea
mitocondrială și restul organitului.
Prin membrana internă trec spre spatiul intern ionii de Ca2+ și Mg2+ necesari
desfășurării activității enzimelor cuprinse în matricea mitocondrială. De
asemeni, trec moleculele de ADP și ATP necesare desfășurării procesului de
fosforilare oxidativă, acizii grași și unií aminoacizi. Acești produși sunt
transportați prin membrana internă cu ajutorul unor proteine aflate în
membrană care servesc drept TRANSPORTORI (sau cărăuși sau translocatori).
Din această grupă fac parte TRANSLOCAZELE și PERMEAZELE.
Membrana internă prezintă falduri, formează creste (CRISTE) proeminente în

lumenul mitocondrial și prezintă în cantitate mare un fosfolipid caracteristic,
puternic hidrofob, numit cardiolipină, care explică impermeabilitatea sa la ioni.
Membrana internă și crestele, sunt alcătuite din formațiuni mai mici numite
particule elementare sau PARTICULEF" sau SUBUNITATI DE MEMBRANA.
Fiecare particulă elementară, cu o componență lipoproteică caracteristică
citomembranelor este constituită de obicei din trei piese:o piesă bazală
(40/110Å);o tijă sau piesă intermediară (50Å lungime) și capul say piesa cefalică
(80-100Å diametru).
Forma pieselor componente, poate varia în cadrul membranei interne, ca și
numărul lor.
Particulele elementare s- au dovedit a conține fiecare lanțul transportor de
electroni (lantul respirator) și enzimele respective (CITOCROM OXIDAZA,
SUCCIN COENZIMA Q REDUCTAZA, NADH- CITOCRIM C REDUCTAZA, CITOCROM
a, b, c etc.) precum și enzimele procesului de fosforilare oxidativă.
Cristele mitocondriale diferă ca număr și poziție de la o celulă la alta, în raport
cu diferitele condiții fiziologice sau patologice.
Între membrana internă și externă se realizează compartimentul extern, iar în
interiorul membranei interne și a cristelor se află compartimentul intern sau
matricea mitocondrială.
Compartimentul extern - cuprins între membrana internă și externă este de
aspect omogen, clar la fluxul de electroni. Deși îngust, la nivelul lui se
desfășoară un schimb intens de apă și electroliti între mediul extramitocondrial,
pe de o parte, și compartimentul intern pe de altă parte. Aici se pot acumula
unii ioni (exemplu Ca2+) care apar sub formă de zone mai mari sau mai mici
izolate, sau conglomerate dense la fluxul de electroni.
Compartimentul intern sau matricea mitocondrială poate prezenta la ME, fie
aspect omogen, fie aspect granular. La nivelul ei se găsesc localizate o bună
parte din enzimele mitocondriale care sunt în număr de 200 de fiecare
mitocondrie (exemplu: ATP-aza, MALAT DEHIDROGENAZA etc.) Tot în matrice
sunt prezenți și acizii nucleici mitocondriali.
Lumenul mitocondrial, delimitat de membrana internă, în care proemină
cristele, este ocupat de matricea mitocondrială. În matrice există 5-10 molecule
de ADN mitocondrial circular, ribosomi mitocondriali de tip bacterian (705),
ARNM mitocondrial, ARNt și complexele enzimatice ale replicării și transcrierii

ADN-ului mitocondrial, cât și ale sintezei de proteine de tip mitocondrial.
Atașate de crestele membranei interne, se găsesc complexe de enzime care
catalizează metabolizarea acizilor grași și a acidului piruvic și formarea acetil-
CoA; enzime care oxidează acetil-CoA în ciclul acizilor tricarboxilici al lui KREBS
cu formare de bioxid de carbon și NADH (nicotinamid-adenin-dinucleotidul
redus). Principala sursă de electroni folosită de enzimele lanțului respirator
incluse în membrana internă este NADH-ul. Proteinele majore din membrana
internă sunt:ATP-sintetaza care produce ATP în spațiul matriceal;proteinele
specifice de transport;enzimele reacțiilor oxidative ale lanțului respirator
Ciclul de contracție - umflare al mitocondriilor
La ME s-a evidențiat un ciclu functional mitocondrial,prezent in orice celulă.
Acesta presupune formarea a trei aspecte ultrastructurale mitocondriale
distincte și reversibil.
1. Forma cea mai răspândită, numită de autorii anglo- saxoni forma
ORTODOXA", este forma obișnuită sub care apar majoritatea mitocondriilor în
celulă.
2. Forma CONDENSATĂ sau CONTRACTATĂ corespunde unei mitocondrii cu
diametrul redus, compartimentul intern îngustat, cristele mitocondriale
înghesuite una în alta dand in totalitate un aspect dens la fluxul de electroni.
3. Forma sau STAREA UMFLATĂ a mitocondriei se produce printr-un proces
pasiv de acumulare a apei în compartimentul intern; se realizează balonizarea
mitocondriei, ștergerea cristelor mitocondriale, organitul aparând ca o minge
înconjurată de o dublă membrană. In mod normal există o trecere permanentă
de la o stare la alta.
Compoziția chimică a mitocondriei
Mitocondria conține:
•60-64% proteine structurale, care sunt înlocuite la aproximativ 20 de zile:
•34% lipide, fiind alcătuite din fosfolipide și colesterol in cantitate mare;
•2-5% vitamine (A, C), protein-enzime (~200), diferiti ioni și acizi nucleici: ADN
și ARN la care compoziția moleculară este asemănătoare acizilor nucleici
nucleari și citoplasmatici, dar aranjamentul structural al moleculei diferă.
Prezența acizilor nucleici în mitocondrie face ca organitul să câștige o parțială

autonomie genetică care presupune: a) formarea de către organit de noi
molecule de ADN prin același proces de duplicare semiconservativă, întâlnit în
nucleu; b) sintetizarea moleculelor de ARN mitocondrial după mecanismul
similar din nucleu; c) sintetizarea unor proteine structurale, în special cele
destinate membranelor.
Acizii nucleici mitocondriali sunt localizați de obicei într-o șingură zonă a
organitului care se numește zonă nucleoidă. In unele mitocondrii pot exista 2-6
zone nucleoide.
Citofiziologia mitocondriei
Mitocondria reprezintă centrul respirator al celulei. La nivelul ei sunt situate
enzimele ciclului KREBS și ale lantului respirator.
Mitocondria reprezintă principalul generator de energie pentru celule. În acest
scop, la nivelul mitocondriel se desfășoară procesul de fosforilare oxidativă
care, cuplat la activitatea enzimelor oxidative ale organismului, generează
molecule de ATP. Acesta prin scindare eliberează fosfatii macroergici eliberatori
de energie pentru celulă.
Mitocondria intervine activ în procesul secretor, în procesele speciale de tipul
LIPOGENEZEI ȘI LIPOLIZEI, în orice activitate celulară (contracție musculară,
transmiterea influxului nervos etc).
Totodată, la nivelul ei au loc schimburi intense de produși sau ioni între
citoplasmă și compartimentele mitocondriale. Trecerea diferitelor substanțe și a
ionilor prin membrana mitocondrială se face cu cheltuială de energie, aceasta
fiindu-i pusă la dispoziție de ATP-aza ce scindează ATP-ul sau alți produși
intermediari generatori de energie.
Curs 8. ORGANITELE DIGESTIEI CELULARE. INCLUZIUNILE CELULARE
Organitele implicate în procesele de digestie celulară

sunt:Lisosomii,Peroxisomii.
LISOSOMII
- sunt organite de formă ovoidală, delimitate de o membrană lipoproteică,

având diamentrul cuprins între 0.2-4μm. Ei sunt alcătuiți din două componente
structurale:membrană delimitantă și matricea lisosomală.
Membrana lisosomală
Asemănătoare ca structură celorlalte citomembrane este unică și conține o
proteină transportoare de protoni (ioni de hidrogen). Aceasta consumă ATP
pentru efectuarea sarcinii de pompare a protonilor în interiorul lisosomului. Se
asigură un pH intralisosomal de aproximativ 5.0 necesar pentru activitatea
hidrolazelor acide prezente în acest compartiment (proteaze, nucleaze,
glicozidaze, lipaze, fosfolipaze, fosfataze, sulfataze). Membrana lisosomală și
pH-ul acid, constituie bariera împotriva efectelor nocive ale hidrolazelor asupra
restului celulei.
Ocazional au fost observați lisosomi cu membrane duble sau lisosomi ale căror
membrane prezintă pe foita externă mici proeminențe sau spiculi cu o înălțime
de 60 Å și distanțați prin spații de cca 100 Å.
Matricea lisosomală
Poate să fie omogenă sau să prezinte un aspect polimorf. Lisosomii omogeni
sunt de obicei de talie mică (0.2-0.4μm) și au un conținut bogat în enzime
hidrolitice. Ei se numesc LISOSOMI PRIMARI sau LISOSOMI DE ACUMULARE
ENZIMATICA.
În afară de lisosomii primari, relativ omogeni, compartimentul lisosomal
cuprinde și lisosomi secundari, de mare diversitate și mărimi variabile. Ei conțin,
pe langa hidrolaze, și substanțe macromoleculare sau complexele
suprastructurate (pe care le vor digera). Lisosomii cu aspect polimorf, sunt de
talie mare (0.4-4μm). Matricea lor conține variate materiale de incluzie ca:
macromolecule de origine extracelulară, resturi de organite celulare,
reprezentate cel mai adesea de membrane mitocondriale, citomembrane
rugoase sau netede etc. Lisosomii cu matricea de aspect polimorf iau naștere
din lisosomii primari printr-un proces de acumulare a unor materiale de
proveniență diferită, și au fost denumiti LISOSOMI SECUNDARI
După provenienta materialelor acumulate în lisosomii secundari, aceştia au
fost împărțiți în două categorii:
1. Heterolisosomi, în care sunt incluse materialele din afara celulei, se formează
ca urmare a procesului de endocitoză; veziculele de endocitoză și vacuolele de
fagocitoză, care conțin macromolecule și particule fagocitate, fuzionează cu

lisosomii primari formând lisosomii secundari.
Endocitoza constă în transportul substanțelor din afara celulei înăuntrul ei, prin
invaginarea membranei celulare (fagocitoză, pinocitoză, coloidopexie etc.)
Heteroliza facilitează:funcția de nutriție,procesele de apărare împotriva
bacteriilor sau virusurilor care sunt incluse în celulă prin fagocitoză,catabolismul
proteinelor înglobate în hepatocite sau nefrocite,distrugerea hematiilor
îmbătrânite care sunt înglobate în fagolisosomii macrofagelor din splină etc.
2. Autolisosomi, care înglobează materiale luate din citoplasmă, vacuole
autofage, care conțin fragmente de membrane, mitocondrii, ribosomi. Aceste
zone din citoplasma delimitate de citomembrane în care sunt incluse diferite
organite citoplasmatice degradate sunt denumite autofagosomi și prin unirea
cu lisosomi primari formează autolisosomii. Și în autolisosomi au loc procese de
degradare a componentelor celulare (în special organite celulare uzate).
O formă particulară de autofagie o reprezintă CRINOFAGIA, proces întâlnit în

glandele cu secreție internă și externă în care granulele de secreție în exces, ce
nu sunt eliminate din celulă, se unesc cu lisosomii urmând a fi digerate, pentru
a nu sufoca celula.
În cursul proceselor de heteroliză, autoliză și crinofagie, în mod obișnuit
materialele incluse în lisosomi sunt degradate până la molecule mici care pot
difuza în citoplasmă.
Tot în grupa lisosomilor secundari mai sunt incluși și corpii reziduali în care se
acumulează și se depozitează materiale de natură diferită, precum și corpii
multiveziculari.
Corpii reziduali se formează în cazul în care substanțele nu pot fi degradate, și
sunt încărcați cu materiale de natură foarte diferită (lipofuscină, ceroide, săruri
de fier etc.) ce părăsesc celula printr-un proces de exocitoză (inversul
pinocitozei).
Structura biochimică
Lisosomii conțin hidrolaze acide precum:fosfataza
acidă,enteraza,arilsulfataze,glucozidaze,peptidaze, lipaze etc.
Enzimele hidrolitice acide sunt menținute în interiorul membranei lisosomale în

stare de latență, activitatea lor litică nu se manifestă atât timp cât membrana
lisosomală este integră. Conținutul în enzime hidrolitice al lisosomilor variază în
limite largi cu specia, tipul de țesut, tipul de celulă, gradul ei de maturitate sau
momentul de activitate.
PEROXISOMII (glioxisomii)
Sunt organite celulare prezente în citosolul tuturor celulelor animale și vegetale
și se pot evidenția prin utilizarea reactivului 3-3'- diaminobenzidină (DAB).
Li se atribuie și termenul de glioxisomi deoarece o parte din peroxisomi conțin
pe lângă catalaze și alte enzime peroxisomale, mai conțin și cel puțin două
enzime ale ciclului glioxilat. Numele de peroxisomi se datorează prezenței de
enzime oxidative activatoare ale oxigenului molecular (02); activarea acestuia
duce la formarea de peroxid de hidrogen (H202).
Numărul peroxisomilor diferă de la un tip celular la altul, iar în aceeași celulă
este diferit în funcție de momentul ei de activitate și ocupă aproximativ 1% din
volumul celular. Diametrul peroxisomilor este situat între 0.1-1.5 μm. Mărimea
peroxisomilor este apropiată de cea a lisosomilor, după talie se deosebindu-se
două categorii de peroxisomi:
MACROPEROXISOMI (0.5) - 1.5 μm diametru);
MICROPEROXISOMI (0.1 0.4 µm diametru).
Organizarea ultrastructurală
Peroxisomii se prezintă sub formă de vacuole sferice sau ovale, uneori au forme
neregulate cu prelungiri.
Sunt alcătuiți dintr-o matrice delimitată de o citomembrană. Matricea
peroxisomală este alcătuită din proteine structurale și enzime caracteristice:
catalaza (enzimă marker), peroxidaza, uricaza, oxidazele D-aminoacizilor.
Citomembrana peroxisomului prezintă o compoziție asemănătoare cu a RE, dar
și diferită de aceasta prin unele polipeptide și enzime din structura sa.
Uneori apare o continuitate între membrana RE și a peroxisomului, dar mai
adesea între membranele a doi peroxisomi formând un RETICUL
PEROXISOMAL" diferit de reticulul endoplasmic.
Funcțiile peroxisomilor
Intervin în metabolismul apei, sunt implicați în degradarea purinelor (adenina și

guanina) și prin aceasta in metabolismul acizilor nucleici;
La celulele plantelor, peroxisomii intervin în metabolismul acidului glioxilic;
Peroxisomii conțin un sistem enzimatic activ pentru beta-oxidarea acizilor grași.
Procesul beta-oxidării peroxisomale este crescut în ficat după o dietă bogată în
lipide; ei intervin și în sinteza glicerolipidelor;
Se presupune că peroxisomii ar avea rol și în termogeneză, producând căldură și
adaptarea la frig. Numărul lor este crescut în țesutul adipos brun.
INCLUZIUNILE CELULARE
În citosol se pot acumula în mod normal produși ai metabolismului sub formă
de depozit temporar sau definitiv. Aceste depuneri se numesc INCLUZIUNI și ele
pot fi de diferite tipuri: proteine, lipide, glucide, pigmenti, cristale și cristaloizi.
Proteinele sunt depozitate în granule secretorii ale celulelor specializate. Ele se
colorează în coloratiile de rutină în funcție de caracterul acid sau bazic; pot de
asemenea fi identificate cu ajutorul unor anticorpi marcați împotriva
proteinelor specifice, prin tehnica de imunocitochimie.
Lipidele apar sub formă de picături de diverse mărimi, de obicei sferice, care se
pot evidenția prin coloratii speciale precum SUDAN, SCHARLACH, OSMIU etc. În
general, prezenta lipidelor sub formă de picături mici indica o celula foarte
activă cu un mare turnover metabolic.
Glucidele apar sub formă de glicogen în celulele animale, în special în celulele
hepatice și musculare. Se evidențiază cu CARMIN BEST sau prin metoda PAS. La
ME, glicogenul apare sub formă de particule mici cu aspect de bastonase lungi
de 20-30 nm, fie sub formă de particule mari, sub formă de rozetă sau de formă
neregulată.
În bolile de depozit sau în diabet, incluziunile glucidice apar nu numai în citosol
ci și în nucleu.
Pigmentii sunt reprezentați de granulele de melanină (pigment brun) în celulele
pigmentare sau sub formă de lipofuscină (pigment galben) în celulele nervoase,
în celule ale corticosuprarenalei (pigment de uzură).
Cristalele și cristaloizii apar în mod normal în citosolul celulelor Sertoli și Leydig
din testicul, dar pot apărea și în nucleii unor hepatocite, iar în fagocite s-au
evidențiat incluziuni de fier.
Curs 9. NUCLEUL ŞI CROMATINA
Nucleul joacă un rol central în viața celulei, constituie centrul de comandă al

celulei, el conține genomul celulei.
POZIŢIA, NUMĂRUL, FORMA ȘI DIMENSIUNILE NUCLEULUI
Nucleul ocupă în general o poziție centrală sau în funcție de momentul ciclului
secretor, unde nucleul se deplasează excentric: inel cu pecete" în celulele
adipoase sau nucleu situat spre polul bazal al celulei, în celulele cu rol de
absorbție (în cazul enterocitelor de la nivelul intestinului subțire).
Număr: majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar sunt și celule binucleate
(hepatocitele, condrocitele), sau multinucleate (osteoclastele din țesutul osos,
plasmodiul fibrei musculare striate, sincițiul trofoblastic de la nivelul vilozităților
placentare din placenta maternă).
Forma nucleului variază în funcție de forma celulei: sferică, lentriculară,
ovoidală, lobat, înmugurit la unele celule poliploide - megacariocitul plachetar
și, în cazuri patologice, in limfogranulocitoza malignă. Forma nucleului prezintă
un anumit grad de plasticitate (deformabilitate).
Dimensiunile nucleului variază între 4-5um la limfocitele mici, unii neuroni
precum neuronii granulari din scoarta cerebeloasă și 25-30μm la ovulele
foliculilor maturi din ovar.
STRUCTRURA NUCLEULUI
Nucleul este format din:învelișul nuclear (membrana
nucleară),cromatina,nucleolii,carioplasma (matricea nucleară)
Învelișul nuclear (membrana nucleară)
Învelișul nuclear este o membrană dublă prevăzută cu pori, vizibilă la
microscopul electronic și care, în interfază, separă conținutul nuclear de
citoplasmă.
Învelişul nuclear prezintă:
- o foiță externă care este o continuare a membranei RE; ajuns în vecinătatea
nucleului se răsfrânge ca o expansiune în jurul acestuia (cisterna perinucleară);
-membrana nucleară internă care vine în contact direct cu conținutul nucleului

(carioplasma sau matricea nucleară) și poate fi considerată membrana propriu-
zisă a nucleului.
Spre deosebire de alte membrane ce delimitează celelalte compartimente
celulare, membrana nucleară nu are o existență permanentă, ea se dezagregă la
sfârșitul profazei (prima fază a mitozei) și se reconstituie din fragmentele
dispersate în citoplasmă în telofază (la sfârșitul mitozei).
Spațiul dintre cele două foite, denumit spațiu perinuclear, se continuă cu
lumenul reticulului endoplasmic, iar cele două foițe vin în contact la nivelul
porilor.
Foița internă prezintă pe fața sa nucleară o structură lamelară numită lamina
densa interna, alcătuită din proteine fibrilare denumite lamine (proteine ce
intră în alcătuirea filamentelor intermediare). Această structură determină
forma nucleului, interacționează cu cromozomii și participă la dezasamblarea
învelișului nuclear.
Porii nucleari au un diametru de 80 nm și se mai numesc Complexul por" sau
porosomi. Orificiul porului este ocupat de o structură specială, formată din 8
coloane (subunități anulare) care prezintă niște prelungiri sub formă de fibrile
înspre citoplasmă dar și spre nucleu unde formează ,,coșul nuclear" la capătul
căruia se afla un disc.
Funcțiile porilor
Transportul prin por- transport cu permeabilitate selectivă: spre nucleu pătrund

proteine și enzime pentru sinteza ADN și a ARN, dar și proteine ribozomale
pentru a servi la asamblarea precursorilor ribozomali. Transportul se face prin
potențialul de membrană.
Transportul macromoleculelor - se face prin „cărăuși" (proteine de transport
nuclear)
În funcție de direcția de transport, transportorii sunt numiți receptori de import
nuclear. Ajunși la nivelul porului, aceștia interacționează cu proteínele din por,
determinând deschiderea porului. Transportul este dependent de energia
provenită din hidroliza GTP care este folosită pentru modificarea conformației
proteinei ce urmează a fi transportată prin por.
Proteinele care ies prin por sunt transportate de alți transportori numiți
receptori de export nuclear". Toate proteinele sunt marcate de la începutul
sintezei lor în ribosomi cu secvențe semnal care constituie un adevărat,,cod
poștal" al celulei și care desemnează localizarea proteinelor în compartimentele
celulei. Pe această bază, unele proteine sunt importate în nucleu, în reticulul
endoplasmic, in mitocondrii etc.
Cromatina nucleară
Cromatina reprezintă forma relaxată a cromosomilor în interfază (perioada de
repaus dintre două diviziuni). Cromosomii sunt formatiuni filamentoase în
formă de bastonas, cu afinitate pentru coloranții bazici, care apar în timpul
diviziunii celulare prin condensarea cromatinei.
La microscopul optic, cromatina se prezintă sub forma unei rețele structurată
din granule și filamente interconectate. Prin colorații cu coloranti bazici
(hematoxilina, fucsină bazică etc.) o parte a cromatinei se colorează intens
bazofil - aceasta este componenta granulară și se numește heterocromatină, iar
o altă parte se colorează slab bazofil (palid) aceasta este componenta
filamentoasă și se numește eucromatină.
Structura cromatinei
În compoziția chimică a cromatinei intră: ADN (componenta principală -
materialul genetic), proteine (histonice și nehistonice) și puțin ARN.
Histonele sunt proteine bazice cu greutate moleculară mică, de aproximativ
10000 20000 Da (daltoni).
Histonele au fost împărțite după compoziția în aminoacizi și secvențialitatea lor
în cinci clase: H1, H2A, H2B, H3 și H4. Histonele din clasa H1, H2A și H2B sunt
bogate în lizină, iar cele din clasa H3 și H4 sunt bogate în arginină. Histonele H1
prezintă o variabilitate a secvențelor la diferite specii, celelalte clase au o
secvență mult mai constantă.
Organizarea moleculară a cromatinei
Unitatea fundamentală de organizare a cromatinei este nucleosomul. În
structura sa identificăm un miez și o porțiune de ADN internucleosomic - AND-
ul de legătură dintre doi nucleosomi. Miezul are în centru un octomer format
din 8 histone (câte două din clasele H2A, H2B, H3 și H4). Octomerul are forma
unui cilindru turtit cu dimensiunile de 10 nm și lungime de 5 nm.; pe
circumferința octomerului, ADN-ul este înfășurat în două spire.
Lungimea ADN-ului înfășurat pe octomerul de histone este fixă la toate speciile

(146 perechi de baze nucleotidice); în schimb ADN-ul internucleosomic are
lungime variabilă la diferite specii (de aproximativ 60 de perechi de baze
azotate) și de el se leagă histonele din clasa H1.
Nucleolul
La MO, nucleolul apare ca un corpuscul globulos, cu diametrul de 0.5 μm.
Numărul nucleolilor variază în funcție de intensitatea productiei de ribosomi.
Nucleolul fiind sediul biogenezer ribosomilor, marimea for reflectă intensitatea
producției de ribosomi.
Ei lipsesc în celulele care nu au sinteză proprie de proteine (ex: celulele
embrionare). Nucleolii sunt bine vizibili în celulele care cresc rapid (celulele
canceroase), dar și în celulele care sintetizează o mare cantitate de proteine.
În celulele tinere, celulele secretorii, nucleolii sunt mari și multipli, iar în
celulele canceroase aceștia ajung până la 10- 12 cu forme monstruoase.
În celulele bătrâne, cu activitate metabolică redusă, nucleolul este mic și unic.
Nucleolul apare înconjurat de un înveliș de heterocromatinǎ care variază ca
grosime de la un tip celular la altul.
Ca structură nucleolul prezintă două părți cu morfologie diferită: una este fin
fibrilară - pars fibrosa, cealaltă granulară - pars granulosa.
Unii nucleoli conțin și o parte amorfă - pars amorpha, precum și învelișul de
heterocromatină care reprezintă ADN-ul nucleolo-asociat pars chromosoma.
Sinteza ribosomilor
Prin inelul perinucleolar (care delimitează nucleolul) pătrund bucle de
eucromatină ce ajung în pars fibrosa. Aceste bucle reprezintă ADN pe care se
găsesc genele care codifică ARN-ul ribosomal. Aceste gene se vor replica și pe
baza lor se va sintetiza ARN- ul ribosomal
ARN-ul ribosomal, împreună cu proteinele ribosomale (care vin din citoplasmă
prin porii nucleari) formează particule ribosomale. Acestea sunt asamblate și
stocate temporar în partea granulară, sub formă de precursori ribosomali.
Precursorii ribosomali ies prin porii nucleari și trec în citosol unde devin
subunități ribosomale. Subunitățile ribosomale mici apar in citoplasmă mai
rapid decât subunitățile mari."
Carioplasma
Carioplasma, denumită și matrice nucleară, reprezintă o altă componentă a
nucleului, in afara membranel nucleare, cromatinei și nucleolului.
Matricea nucleară este formată din: apă,ionii,micromolecula,proteine fibrilare
(fibroase) precum nucleoplasmina,proteinele nonhistonice de tipul enzimelor
care intervin în glicoliză asigurând energia necesară sintezei ADN-ului și ARN-
ului sau nucleaze (enzime de scindare a acizilor nucleici), precum si proteine
care intră în structura cromatinei cu rol structural sau reglator.
CROMOSOMII
Cromosomii reprezintă forma condensată a cromatinei nucleare în mitoză; în
interfază cromatina se găsește sub formă granulară mai mult sau mai puțin
condensată (eucromatină sau heterocromatină).
La începutul diviziunii, în nucleopasmă are loc condensarea cromatinei și
formarea cromosomilor[1], care la microscopul optic apar sub forma unor
filamente sau bastonase, cu afinitate pentru coloranții bazici.
Fiecare cromosom este organizat pe baza unei singure molecule de ADN care,
dacă ar fi întinsă, ar avea lungimea de 10 cm, la om. Datorită spiralizării și
concentrării ADN, cromosomii umani cei mai lungi nu depășesc 10 μm (deci de
104 ori mai scurți decât molecula de ADN).
În procesul de diviziune, (in anafază) fiecare cromosom se clivează de- a lungul
său, în două jumătăți simetrice, numite cromatide, care erau unite la nivelul
centromerului. La nivelul centromerului se găsește o structură în formă de disc
care conține două formațiuni de care se atașează microtubulli fusului de
diviziune, formațiuni denumite cinetocori. La om, majoritatea cromosomilor au
centromerul așezat aproape de centrul fiecărei cromatide. In timpul diviziunii,
cromatidele se separă una de alta și fiecare va forma un cromosom distinct.
Numărul de cromosomi este constant la toate celulele unei anumite specii. La
om, numărul de cromosomi este 46 (44 autosomi și 2 gonosomi, XX sau XY) cu
excepția gameților care sunt celule haploide, cu câte 23 de cromosomi.
Gametul femel (ovocitul) are 22 de autosomi + X, iar gametul mascul
(spermatozoidul) poate avea 22 autosomi + X sau 22 de autosomi + Y. Cei doi
gameți rezultă în urma diviziunii reducționale (meioza - vom reveni la diviziune).
Fiecare pereche de cromosomi autosomi are unul din cromosomi de origine

maternă și celălalt de origine paternă, aceștia numindu-se cromosomi omologi
pentru că au aceeași morfologie și aceeași aranjare a genelor.
Spre deosebire de autosomi, cromosomii de sex nu sunt omologi, nici la bărbat
unde cromosomul X este mai mare decât cromosomul Y, nici la femeie unde,
deși există doi cromosomi X, unul din ei este condensat (cromatina Barr).
Cromosomii sunt principalele structuri celulare ale eredității. Toate caracterele
ereditare, atât cele morfologice cât și cele fiziologice și biochimice, sunt
determinate de genele situate în genomul nucleului. Informația genetică este
reprezentată de secvența nucleotidelor din genă.
Exprimarea informației genetice se face în două etape:
-În prima etapă are loc transcrierea informației genetice de pe ADN (deci de pe
genă) într-o moleculă de ARN mesager, care trece din nucleu în citoplasmă
ducând informația genetică la ribosomi. Aici are loc a doua etapă:
-Traducerea informației genetice - care se realizează prin sinteza proteinelor.
Fiecare genă există în dublu exemplar: una pe cromosomul matern și cealaltă
pe cromosomul patern; genele perechi se numesc alele.
Anomaliile cromosomiale pot fi numerice și structurale. Un exemplu de
anomalie numerică îl constituie trisomiile unde, în loc de doi cromosomi
omologi, există trei cromosomi omologi (trisomia 21 sindromul Down).
Anomaliile structurale constau în fragmentări ale cromosomilor, prezența
cromosomilor inelari, translocații, deleții etc.
Ciclul celular
Ciclul celular al unei celule are o durată medie de 24 de ore și cuprinde două
faze:
Interfaza (perioada metabolică) - durează 22 de ore și este împărțită în 3
subfaze: G1, S și G2;
Mitoza (diviziunea propriu-zisă) care durează două ore și cuprinde patru faze:
profaza, metafaza, anafaza, telofaza.
Interfaza este perioada de timp dintre două diviziuni celulare și începe la
sfârșitul telofazei unei diviziuni și se termină la începutul profazei următoarei
diviziuni.
Subfaza G1" este o perioadă activă a celulei in timpul căreia are loc sinteza de
macromolecule (ARN, proteine, lipide, polizaharide) necesare existenței ei și
durează aproximativ 10 ore. Subfaza „S", numită și perioada de sinteză, este
perioada în care genomul (ADN) se replica bidirectional. După faza S urmează
un stadiu scurt, ușor inactiv, denumit intervalul,G2", la sfârșitul caruia celula
intră în mitoză.
În procesul diferențierii celulare, apare și un stadiu GO care se menține o
perioadă nedefinită; acest stadiu apare la celulele diferentiate sau inalt
diferentiate (acele celule care nu se mai divid sau se divid extrem de rar), de
exemplu celula nervoasă sau, în unele cazuri, celula musculară.
Cea de-a doua fază a ciclului celular - mitoza - reprezintă procesul prin care
dintr-o celulă diploidă rezultă două celule, tot diploide. Întregul proces implică
modificări morfologice, fiziologice și moleculare atât la nivelul nucleului cât și al
citoplasmei. Acest proces se defășoară în intervalul de timp dintre profază și
sfârșitul telofazei, când corpul celulei mamă se divide prin citokinesis". Fiecare
din celulele fiice nou create intră în interfază.
Sinteza de proteine are loc pe toată durata interfazei, pe când sinteza ADN-ului
este strict limitată la subfaza S.
Reglarea ciclului celular
În ciclul celular s-au identificat puncte de control care trebuie depășite pentru
ca celula să-și poată finaliza ciclul celular
Un prim punct de control este în perioada G1, punctul in care se decide dacă
celula va continua ciclul celular. Acesta depinde de prezența sau absenta
factorilor de creștere celulară (factorul de creștere fibroblastic, factorul de
creștere epidermic), în funcție de care va trebui decis dacă celula poate începe
replicarea ADN- ului.
Al doilea punct de control este spre sfârșitul perioadei G2, unde celula
controlează dacă nu există greșeli in replicarea ADN-ului.
Al treilea punct de control este în timpul mitozel, în metafază, când nu se trece
la anafază dacă nu sunt aliniați toți cromozomil pe fusul de diviziune.
Depășirea punctelor de control se realizează prin intervenția enzimelor care
fosforilează proteinele (protein-kinaze). Acestea acționează după ce au format
un complex cu o proteină numită ciclină.
Curs 10. Diviziunea celulară

S-au descris două mari categorii de diviziune celulară:
-Diviziunea directă sau AMITOZA;
-Diviziunea indirectă, care se prezintă sub două forme:MITOZA,MEIOZA
Diviziunea celulară este o etapă a reproducerii celulare și reprezintă procesul
prin care o celulă, în urma unor reacții biochimice, captează din mediu
substanțele necesare pentru sinteza micromoleculelor, macromoleculelor
(inclusiv proteine și ARN), replicarea ADN- ului și care, în final, va realiza
multiplicarea celulară.
MITOZA
Este o formă a diviziunii indirecte, în care dintr-o celulă diploidă rezultă două
celule tot diploide.
Acest tip de diviziune are o durată de aproximativ 60 de minute și se desfășoare
în patru etape: profaza,metafaza,anafaza și telofaza.
Între profază și metafază se descrie o subfază numită prometafază, care
marchează sfârșitul profazei și este caracterizată prin evenimente terminale ale
nucleului și citoplasmei, care au declanșat profaza.
Profaza
Este cea mai lungă fază a diviziunii și durează 30 de minute. În această fază au
loc modificări morfologice și moleculare localizate la nivelul citoplasmei și a
nucleului. formarea aparatului mitotic
La nivelul citoplasmer, are loc care constă în formarea fusului de diviziune între
cei doi centrosomi și formarea asterilor în jurul acestora.. Centrul celular sau
(centrosomul) este unic in celulă și il identificăm numai în interfază; el
reprezintă centrul de coordonare a polimerizării tubulinei (centrul de organizare
a microtubulilor componentă a matricei citoplasmatice) Centrosomul este
format din doi centrioli dispuși perpendicular unul pe celălalt, înconjurați de o
masă de citoplasmă (material pericentriolar). Microtubulii din structura
centrosomului au un capăt în centrul celular (în materialul pericentriolar) și un
capăt distal", orientat spre periferia celulei.
Când celula intră în diviziune, are loc depolimerizarea rețelei din citoplasma,
separarea centriolilor din centrul celular, lar pe fiecare centriol se formează un
nou centriol perpendicular. Rezultă, în final, doi centrosomi, între care de
asamblează fusul de diviziune.
În jurul fiecărui centrosom nou format se asează microtubuli sub formă radiară,
realizând asterul. Centriolii coordonează polimerizarea tubulinei din rețeaua de
microtubuli din interfază, respectiv asamblarea aparatului mitotic, și mișcările
din diviziunea celulară. Ca structură, se prezintă sub forma unui cilindru çu
centrul gol, și al cărui perete este format din nouă triplete de microtubuli. Un
triplet, la rândul lui, este format dintr-um microtubul complet (din 13
protofilamente) și doi microtubuli incompleti (cu câte 10-11 protofilamente).
Dublarea centrosomilor este primul semn de intrare a celulei in mitoză.
Urmează migrarea centrosomilor spre cei doi poli ai celulei, asamblarea fusului
de diviziune și formarea celor doi asten, câte unul în jurul fiecărui centrosom.
Similar asamblării centrosomului nou format, și fusul de diviziune se
asamblează din tubulina din citosol. In alcătuirea fusului de diviziune
identificăm:fibre astrale,fibre polare,fibre cinetocorice.
Fibrele polare sunt fibre care pleacă de la un centrosom către mijlocul fusului
de diviziune, unde se întrepătrund cu fibrele polare de la celălalt centrosom.
Procesele nucleare care au loc în porfaza mitozei constau in: dispariția
nucleolilor și condensarea cromatinei; aceste procese se desfasoară oradat
după cum urmează:
Dintr-o fază granulară în care se găsește cromatina în interfază, se trece într-o
fază intermediară de condensare numită spirem (aspect de spirală), apoi in faza
condensată, sub formă de „bastonas".
La finalul profazei (prometafaza) are loc dispariția invelișului nuclear,
consolidarea aparatului mitotic, și aranjarea cromosomilor în ecuatorul fusului
de diviziune, formând placa sau coroana ecuatorială.
Dezasamblarea învelișului nuclear este determinată de fosforilarea laminelor
(proteine din lamina nucleară, care tapetează fața internă a învelișului nuclear,
între pori).
Metafaza – în metafază cromosomii, având fiecare câte două cromatide, sunt
situați la ecuatorul fusului de diviziune și legati de fibrele fusului la nivelul
centromerului. La sfârșitul metafazei, se produce clivarea (despicarea)

longitudinală a cromosomilor în cele două cromatide surori.
Anafaza - fiecare cromatidă devine un cromosom individual, rezultând două
seturi identice de câte 46 de cromosomi. Fiecare set de cromosomi, prin
intermediul fibrelor cinetocorice de care sunt ancorați aceștia, se deplasează de
la ecuatorul fusului de diviziune, spre polii celulei (spre centrosomii de la polii
fusului). În finalul acestei faze, vom identifica în celulă 46 de cromosomi la un
pol, și 46 de cromosomi la celălalt pol al celulei. Deplasarea celor doi
centrosomi spre cei doi poli ai celulei, se realizează prin alungirea fibrelor
polare, fibre care pleacă de la fiecare centrosom către mijlocul fusului de
diviziune unde se întrepătrund.
La această deplasare a centrosomilor spre polii celulei contribuie și fibrele
astrale, care sunt ancorate cu un capăt de plasmalema celulei, iar celălalt capăt
se găsește în materialul pericentriolar. Se realizează astfel o forță de aspirație"
prin care centrosomii și cromosomii se deplasează, de la mijlocul fusului de
diviziune spre poli. Acest mecanism,,de aspirație" are la bază procese de
polimerizare și depolimerizare a tubulinei în centrosomi.
Telofaza - în telofază evenimentele se succed in ordinea inversă a celor din
profază:
Cromosomii ajunși la poli rămân în proximitatea centrosomului;
Refacerea invelișulur nuclear in jurul cromosomilor are loc printr-un proces de
defosforilare a laminelor;
Are loc relaxarea cromatinei, trecând prin faza de spirem, se ajunge la structura
de rețea caracteristică interfazei;
Reapar nucleolii, implicați în biogeneza ribosomilor.
La nivelul citoplasmei: are loc dezasmblarea aparatului mitotic prin
depolimerizarea tubulinei, scindarea celulei la mijlocul distanței dintre cei doi
centri celulari, fenomen numit citodiereză. La acest proces de scindare
participă, pe lângă microtubuli și complexul actină-miozină, cu aspect de inel
dispus sub plasmalemă în planul ecuatorial, inel care se contractă concomitent
cu depolimerizarea actomiozinei. Plasmalema este strangulată până ce celula se
scindează. Rezultă astfel două celule diploide.
MEIOZA
Meioza este o diviziune reducțională. În acest tip de diviziune, numărul de
cromosomi se reduce la jumătate din celulele diploide (21 46 cromosomi) se
formează celule haploide (n = 23 cromosomi). La specia umană, meioza I este o
diviziune reducțională, prin care setul diploid se imparte în două jumătăți
conținând câte un cromosom din fiecare pereche (22 +X la femeie, 22+ X sau Y
la bărbat). Acest fenomen apare datorită unui mod particular de dispunere a
cromosomilor pe perechi în timpul primelor etape ale meiozei I (profaza și
metafaza 1). Meioza II se desfășoară ca o mitoză, deci este o diviziune
ecvațională în care, din setul de cromosomi redus la jumătate în prima diviziune
(meioza I), se clivează fiecare cromosom în cele două cromatide componente,
rezultând in final tot două celule haploide, care diferă de cele rezultate în
meioza I prin faptul că au cromosomi alcătuiți dintr-o singură cromatidă.
Între meioza I și meioza II nu are loc sinteza de ADN, iar la sfârșitul procesului
de meioză dintr-o celulă diploidă rezultă patru celule haploide..
La specia umană, procesul de formare a gameților se desfășoară diferit pentru
cele două sexe: formarea ovulului se numește ovogeneză, iar procesul de
generare a spermatozoidului se numește spermatogeneză.
Ovogeneza
Reprezintă procesul de formare a celulelor sexuale feminine (gametii), proces
care începe din viața embrionara și se termină la menopauză.
Procesul de ovogeneză se desfășoară la nivelul corticalei ovariene și se
finalizează la nivelul trompei uterine, după ovulație, unde își va începe a doua
diviziune de maturare (meioza II).
Formarea gameților feminini începe la nivelul ovarului fetal, din a doua lună de
viață intrauterină și până în luna a șasea de viață intrauterină; la nivelul
cordoanelor sexuale secundare au loc procese de multiplicare mitotică, din care
vor rezulta ovogonii și apoi ovocite primare.
Acestea vor constitui elementul germinativ inițial și reprezintă celule diploide.
Incepând cu luna a șasea de dezvoltare fetala, urmează perioada de crestere
maturativă, care ține până la ovulație; această perioadă cuprinde două diviziuni,
meioza I și meioza II.
La femeie, meioza I sau prima diviziune de maturare are o durată foarte lungă;
începe în viața fetală și se termină înainte de ovulație sau în momentul
producerii acesteia. Aceasta este o diviziune reducțională în care, la sexul

feminin, se formează două celule inegale ca mărime, cu număr haploid de
cromosomi - ovocitul secundar (23 de cromosomi) și un globul polar care
degenerează.
Din meioza I, durata cea mai lungă o are profaza meiozei I. Aceasta se
desfășoară în cinci faze.
-În leptoten, cromosomii devin vizibili la microscop sub formă de filamente
subțiri.
-In zigoten, se formeaza cromosomi bivalenti prin alipirea cromosomilor din
fiecare pereche.
-În pachiten, cei 23 de cromosomi bivalenti se scurtează și se îngroasă prin
condensarea cromatinei.
-În diploten, cele patru cromatide dintr-un bivalent sunt vizibile la microscop;
are loc schimbul de cromatină între cromosomii omologi, numit crossing- over.
-În diakinesis - ultima parte a profazei I - ovocitul intră într-o perioadă inactivă
prelungită ce reprezintă o suspendare a profazei până după vârsta maturității
sexuale.
Inainte de ovulație se reiau fazele meiozei I (se încheie profaza apoi urmează
metafaza, anafaza și telofaza I).
Meioza II se produce numai pentru ovocitul secundar; nu are loc duplicarea
ADN-ului, dar cromosomii ovocitului secundar, deși în număr redus la jumătate,
au câte două cromatide; acestea se separă în timpul etapelor meiozei II ca într-o
mitoză obișnuită. Rezultatul final al celei de-a doua diviziuni de maturație este
producerea a două celule, din nou inegale - ovulul și al doilea globul polar (fără
importanță în reproducere).
Spermatogeneza
Este procesul de formare a celulelor sexuale masculine. Intreg procesul se
desfășoară în peretele tubilor seminiferi al testiculului (gonada masculină) și
durează 74-76 de zile. Acest proces debutează la pubertate și durează până la
vârste relativ înaintate. Se disting tre etape:
• Prima etapă a spermatogenezei este etapa de multiplicare care durează
aproximativ 27 de zile și constă în multiplicarea celulelor sexuale primare
numite spermatogonii. Toate celulele rezultate sunt celule diploide.
•Urmează a doua perioadă a spermatogenezei - faza de creștere și maturare,

care durează 24 de zile și din care rezultă, în urma acumulării de material
citoplasmatic și nuclear, spermatocitul primar (de ordinul I). Aceste celule
sexuale, tot diploide, sunt supuse unei diviziuni reducționale (meioza 1)
rezultând spematocitele de ordinul II, celule haploide. După o perioadă foarte
scurtă urmează meioza II, ecvațională (a doua diviziune de maturare). În urma
melozei II rezultă tot celule haploide, numite spermatide.
•Perioada a treia, care durează 23 de zile, se numește spermiogeneză și se
caracterizează prin transformări morfologice ale spermatidei care duc la
formarea spermatozoidul ui.
În cazul spermatogenezei, din spermatocitul primar se formează două
spermatocite secundare, iar în meioza II, din fiecare spermatocit secundar se
formează două spermatide care, prin procesul de spermiogeneză (proces de
diferențiere), se transformă fiecare în câte un spermatozoid. Deci, rezultatul
meiozei la sexul masculin este producerea a patru gameți.
În cazul ovogenezei, se formează un singur gamet - un ovul - și globulii polari
care involuează.

Curs Biologie Celulara Si Moleculară

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Biologie Celulara Si Moleculară

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profesor: CONF DR ONIȘOR CRISTIAN

Biologie celulară și moleculară

Curs 2. Membrana celulară

FUNCTIILE GLICOCALIXULUI: intervine in adezivitatea celulară; depozit de

Există două categorii de proteine de membrană: proteine periferice (extrinseci),

Curs 3. ADEZIVITATEA SI RECUNOASTEREA INTERCELULARĂ

1.Adezivitatea este o proprietate a suprafetei tuturor celulelor. Fiecare tip de

Adezivitatea directa între suprafețele celulelor este mediata de un grup de

-densificari sub formă de disc (placa) pe frontul citoplasmatic al plasmalemelor

Joncțiunile impermeabile(joncțiuni strânse sau zonula occludens)

de proteine specializate: unul este situat la suprafața apicala a celulei și

Curs 4. Funcțiile membranei celulare. Transportul prin membrană.

-Este responsabila de menținerea potențialului de membrană și folosește

În pinocitoza independentă de receptori sau endocitoza cu fază fluidă (sau

Cursul 5.CITOPLASMA CELULARĂ

⚫ O fază solidă în a cărei alcătuire intră:

⚫ Tropomiozina este o moleculă proteică cu rol reglator și cu o greutate de

– c. filamentele intermediare sunt structuri stabile; odată polimerizate se

-microtubuli labili (cu existența temporară), sunt microtubulii liberi din

Curs 6. Organitele sintezei si secreției celulare

Sinteza și secreția reprezintă o proprietate fundamentală a tuturor tipurilor de

În subunitatea mare a ribosomilor, molecula de ARN conține 3300-5500

RETICULUL ENDOPLASMIC (RE)

internă a membranei RE (fața luminală a RE) cu ajutorul unor enzime denumite

Curs 7. Organitele sintezei si secretiei celulare .Complexul Golgi

-elementul central constituit din saci golgieni cu formă de cisternă, în număr de

I. Aparatul Golgi constituie principala stație pe calea secreției celulare.

Dimensiunea mitocondrilor este supusă acelorași variații ca și numărul lor. La

-condriomitele granule așezate în monom, sunt considerate forme mai puțin

Membrana internă prezintă falduri, formează creste (CRISTE) proeminente în

ARNM mitocondrial, ARNt și complexele enzimatice ale replicării și transcrierii

Prezența acizilor nucleici în mitocondrie face ca organitul să câștige o parțială

Curs 8. ORGANITELE DIGESTIEI CELULARE. INCLUZIUNILE CELULARE

Organitele implicate în procesele de digestie celulară

- sunt organite de formă ovoidală, delimitate de o membrană lipoproteică,

fagocitoză, care conțin macromolecule și particule fagocitate, fuzionează cu

O formă particulară de autofagie o reprezintă CRINOFAGIA, proces întâlnit în

Enzimele hidrolitice acide sunt menținute în interiorul membranei lisosomale în

Intervin în metabolismul apei, sunt implicați în degradarea purinelor (adenina și

Curs 9. NUCLEUL ŞI CROMATINA

Nucleul joacă un rol central în viața celulei, constituie centrul de comandă al

-membrana nucleară internă care vine în contact direct cu conținutul nucleului

Transportul prin por- transport cu permeabilitate selectivă: spre nucleu pătrund

Lungimea ADN-ului înfășurat pe octomerul de histone este fixă la toate speciile

Fiecare pereche de cromosomi autosomi are unul din cromosomi de origine

Curs 10. Diviziunea celulară

centromerului. La sfârșitul metafazei, se produce clivarea (despicarea)

producerii acesteia. Aceasta este o diviziune reducțională în care, la sexul

•Urmează a doua perioadă a spermatogenezei - faza de creștere și maturare,

S-ar putea să vă placă și