MEMBRANA CELULARĂ

# Învelişurile celulare sunt membrane biologice

selective care acoperă şi delimitează la exterior
compartimentul citoplasmatic conferindu-i
individualitate, alcătuite din proteine şi lipide şi care
constituie structuri bidimensionale continui.
# La microscopul optic (MO), apare ca o interfaţă
între celulă şi mediul exterior, având o grosime de
7-9 nm, iar la microscopul electronic (ME) apare ca
o linie unică electronodensă, având o structură
filamentoasă formată din două benzi dense la fluxul
de electroni, fiecare cu o grosime de aproximativ
2.5 nm, separată de o bandă clară cu o grosime de
3 nm.
BIOCHIMIC
# Din punct de vedere biochimic, membrana celulară
are ca principală componentă structurală un bistrat de
molecule lipidice polare alcătuit din fosfolipide (70%),
glicolipide (5%) şi colesterol (25%).
# Ea conţine şi proteine; unele sunt inserate în
bistratul lipidic pe care-l traversează (proteine
transmembranare), altele sunt asociate la periferia
acestuia (proteine membranare periferice sau
extrinseci). Această ultimă categorie de proteine
asociate cu versantul citoplasmatic al bistratului lipidic
ce corespunde ectoplasmei, este dispusă sub formă
de reţele fibrilare cu rolul de a stabiliza infrastructura
membranei. Proteinele membranare periferice au fost
denumite şi CITOSCHELETUL membranei fiind
reprezentate de actină, spectrină şi ankirină –
proteine implicate în mişcările locale ale suprafeţei
celulare.
BIOCHIMIC

 Bistratul lipidic asociat cu proteinele transmembranare

şi periferice formează partea centrală a membranei
celulare numită PLASMALEMĂ.
 Banda luminoasă din membrana celulară corespunde
radicalilor de acizi graşi din fosfolipidele bistratului, iar
cele două benzi dense reprezintă grupările polare
hidrofile ale fosfolipidelor şi parţial proteinelor
asociate membranei.
 Toate proteinele transmembranare poartă pe
ectodomeniul lor (la fel ca şi partea hidrofilă a unora
dintre lipidele stratului extern), lanţuri oligozaharidice
(glicoproteine, glicolipide), formând un înveliş al
suprafeţei celulare cu aspect pufos numit
GLICOCALIX.
Reprezentare schematică a alcătuirii
învelişului celular
Funcţiile glicocalixului

 intervine în adezivitatea celulară;

 depozit de cationi (Ca2+);
 conferă identitate celulei (ex: antigenele de
grup sangvin );
 intervine în recunoaşterea şi semnalizarea
celulară;
 are rol în imunitate.
# Nu există o limită de demarcaţie între
glicocalix şi matricea extracelulară care
conţine proteoglicani şi glicoproteine.
 Compoziţia chimică a membranei
celulare - LIPIDELE

 Fosfolipidele sunt de două categorii:

 1. Fosfogliceridele au la bază molecula de glicerol, cu trei grupări
hidroxil, la care sunt esterificate doi acizi graşi şi un rest fosfat
cuplat cu diferite grupări polare (colină, serină, etanolamină ş.a.);
principalele fosfogliceride sunt reprezentate de fosfatidilcolină,
fosfatidilserină, fosfatidiletanolamină şi fosfatidilinozitol.
 2. Sfingolipidele au la bază sfingozina – un aminoalcool cu lanţ
lung de atomi de carbon. Cea mai reprezentativă sfingolipidă este
sfingomielina.
 Glicolipidele au la bază tot structura sfingomielinei, dar prezintă
în locul grupării polare resturi glucidice. Cele mai simple
glicolipide sunt cerebrozidele. Galactocerebrozida este
componenta majoră a mielinei. Cele mai complexe glicolipide sunt
gangliozidele, care conţin resturi de acid sialic, ce le conferă
sarcină electrică negativă (în plasmalema neuronului,
gangliozidele reprezintă 6% din totalul lipidelor). Glicolipidele se
găsesc dispuse în membrane întotdeauna în monostratul ce se
află pe partea membranei opusă citoplasmei.
 Colesterolul – proporţia de colesterol este mai mare în
plasmalemă şi în mielină (şi alte membrane speciale), membrane
în care predomină funcţia de barieră.
 Compoziţia chimică a membranei
celulare - LIPIDELE
 O proprietate comună a lipidelor
de membrană este structura lor
amfipatică, având un cap hidrofil
şi o coadă hidrofobă, ceea ce face
ca ele să se autoasambleze în
formă stabilă de dublu strat
lipidic.
 Bistratul lipidic este fluid la
temperatura corpului, când
temperatura înconjurătoare scade
celulele îl menţin fluid. Această
însuşire face posibilă expansiunea
şi fuziunea membranelor fără
pierderea controlului fluidităţii.Molecule de colesterol
interpuse între fosfolipidele
din membrană
 Compoziţia chimică a membranei
celulare - PROTEINELE

 Spre deosebire de lipide care asigură

funcţia de barieră a membranelor,
proteinele conferă funcţionalitatea
membranei: intervin în transport, au funcţii
enzimatice sau de receptori.
 Există două categorii de proteine de
membrană:
- proteine periferice (extrinseci), ataşate la
exteriorul stratului dublu lipidic,
interacţionând cu grupările polare ale
lipidelor şi
- proteine integrale (intrinseci).
Dispunerea în membrană a proteinelor
integrale (a) şi a celor periferice (b)

A B
 Compoziţia chimică a membranei
celulare - PROTEINELE

 Marea majoritate a proteinelor integrale

străbat stratul dublu lipidic (sunt
transmembranare). Aceste proteine sunt
amfipatice (ca şi fosfolipidele) având o
porţiune hidrofilă şi una hidrofobă. Partea
hidrofilă proemină în afara membranei, fiind
în contact cu mediul apos şi cu grupările
polare ale fosfolipidelor; partea hidrofobă
este în interiorul membranei, interacţionând
lateral cu lanţurile de acizi graşi din
moleculele fosfolipidelor.
 Unele proteine membranare au funcţie
specifică de receptori (proteine cu rol în
semnalizarea celulară).
 RECEPTORII

 RECEPTORII se găsesc în membrană, dar şi în citosol

şi în nucleu. La nivelul membranei celulare ei sunt
reprezentaţi de molecule receptoare specifice ce
reacţionează la suprafaţa sa externă cu alte molecule
care se leagă de acestea în mod fiziologic, numite
liganzi.
 În urma legării liganzilor de receptori are loc un
răspuns celular care poate consta în: activarea unor
enzime din plasmalemă şi/sau modificarea de
permeabilitate a acesteia.
 Liganzii pot fi:
- endogeni, cum ar fi mediatorii chimici locali, hormonii
şi neurotransmiţătorii sau
- exogeni precum viruşii, bacteriile, toxinele,
medicamentele.