CURS 1

• SCURT ISTORIC
• CELULELE PROCARIOTE VERSUS CELULELE
EUCARIOTE
• MEMBRANA CELULARĂ
 SCURT ISTORIC

 Biologia (gr. bios – viață şi logos – cuvânt, studiu, știinţă) reprezintă

știinţa vieȚii
 Fondatorul biologiei este considerat filozoful naturist Aristotel (384-
322 î.Hr.)
 Termenul de biologie a fost introdus în ştiinţă la începutul secolului
al XIX-lea
 Zacharias Janssen (1580-1638) a inventant în jurul anului 1595
primul microscop din lume, de fapt un aparat optic de mărit care a
permis depășirea limitelor ochiului uman emetrop
 Galileo Galilei (1564-1642) este considerat de mulți autori ca fiind de fapt
inventatorul microscopului, alături de inventarea telescopului pentru studiul
universului și a corpurilor cerești
 Robert Hooke (1635-1703) a introdus pentru prima dată noțiunea de celulă, în
urma studierii unor secțiuni de lemn de plută, cu un microscop construit de el,
cellula desemnând o cămăruță din structura lemnului de plută
 Antony van Leeuwenhoek (1632–1723) este părintele microscopiei optice. A
construit un microscop optic cu putere de mărire de aproximativ 300x, cu care a
studiat primele celule: bacterii, spermatozoizi, eritrocite din sângele
vertebratelor, fibra musculară striată
 Inventarea aparatelor optice a reprezentat etapa I în evoluția biologiei celulare,
etapa a II a fiind reprezentată de descoperirea și studierea organitelor celulare.
 Etapa a III a se desfășoară pe parcursul secolului XX, când biologia celulară
devine știință de sine stătătoare. Se construiește primul microsop electronic, ceea
ce a permis oamenilor de știință să pătrundă în intimitatea celulelor, dezvăluindu-
le ultrastructura
 George Emil Palade (1912 – 2008) medic şi om de ştiinţă de origine română,
specialist în domeniul biologiei celulare, este laureat al Premiului Nobel pentru
Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pentru descoperirea ribozomilor (granulele
lui Palade) şi descrierea biosintezei proteinelor și a secreției celulare
 Acum ne aflăm în cea de a IV a etapă, etapa biologiei moleculare si a genomicii
 CELULELE PROCARIOTE VERSUS CELULELE EUCARIOTE

 Celula este unitatea morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor

procariote şi eucariote
 Ea reprezină un prim nivel de organizare al materiei vii, dotat cu
capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere

STRUCTURA CELULEI PROCARIOTE

 Pro (gr.) – înainte de

 Karios (gr.) – nucleu, miez, nucă
 Procariote – înainte de nucleu, celulele procariote nu au nucleu
 Celula procariotă prezintă la exterior un perete rigid lipoproteic -
conţine sacul mureinic (inexistent în celulele eucariote)
 Se mai numeşte şi învelişul celular sau peretele celular
 Plasmalema sau membrana plasmatică este cel de-al doilea înveliş al
celulei, de natură lipoproteică
 Citoplasma care ocupă aproape tot spaţiul celular
 Celula nu posedă organite înconjurate de membrane
 Celula nu posedă înveliş nuclear şi implicit nici nucleu
 Plasmalema își poate mări suprafața prin invaginare și pliere sub forma de
mezozomi
 Mezozomii au rol în respirația celulară și în ancorarea moleculelor de ADN
 Plasmalema nu este permeabilă pentru macromolecule, dar este permeabilă
pentru fragmente de ADN și enzime extracelulare
 Multiplicarea celulelor se face prin sciziparitate, care este o formă primitivă de
diviziune directă
 Celula procariotă nu are citoschelet proteic şi nu prezintă curenţi
plasmatici.
 Se caracterizează printr-o stare coloidală de gel permanent
 În citoplasmă se găsesc numeroşi ribozomi, mai mici decât la
eucariote, cu aceaşi funcţie de sinteză proteică.
 Materialul genetic este constituit dintr-o singură moleculă de ADN
 Această molecula reprezintă cromozomul sau genomul bacterian,
cunoscut sub denumirea de nucleoid.
 Are aspect circular şi se găseşte liber în citoplasmă
 Celula eucariotă

 Eu (gr.) – adevărat
 Karyo (gr.) – nucă sau miez sau nucleu
 Eucariote – “nucleu adevărat” sau celule cu nucleu
 O celulă eucariotă diferă foarte mult de una procariotă.
 Principala diferenţă este prezenţa nucleului
 Celula eucariotă
Membrana
Citoplasma şi componentele subcelulare
 Citoschelet
 Organite citoplasmatice delimitate de membrane:
 Reticul endoplasmic, neted şi rugos
 Ribozomi
 Complex Golgi
 Lizozmi
 Peroxizomi
 Mitocondrii
 Vacuole, incluzii
 Centrozom
Nucleul şi materialul genetic
 Membrană nucleară dublă
 Nucleol(i)
Membrana plasmatică
 Membrana plasmatică
 Membrana plasmatică este un înveliş continuu al celulei, frontieră cu
structură asimetrică între mediul intracelular şi extracelular, fiind formată
din două straturi lipidice şi din proteine membranare intrinseci şi extrinseci.
 Se caracterizează printr-o compoziţie chimică variabilă adaptată funcţiei
regiunii celulare pe care o delimitează
 Pentru aceeaşi celulă această compoziţie diferă de la o regiune la alta şi de
asemenea poate fi diferită de la o celulă la alta
 Prezintă continuitate tranzitorie cu membranele sistemului endomembranar
(reticulul endoplasmic, învelişul nuclear, aparatul Golgi, endozomii,
fagozomii, lizozomii, veziculele, canaliculele şi vacuolele), prin intermediul
vacuolelor de exocitoză
 Membrana plasmatică
 Membrana plasmatică acţionează ca un filtru cu o mare selectivitate
 Controlează penetrarea substanţelor nutritive şi exportul deşeurilor
 Menţine diferenţele de concentraţie între mediul extracelular şi intracelular şi
intervine în homeostazia mediului intracelular
 Percepe modificările înconjurătoare şi captează semnalele externe modificându-
şi comportamentul în funcţie de informaţiile primite, pentru a putea să se
adapteze şi să răspundă adecvat acestor modificări.
 Membrana permite comunicarea intercelulară, fenomenele de recunoaştere dintre
celule şi facilitează adezivitatea fie între două celule, fie între celule şi un
substrat
 ORGANIZAREA GENERALĂ

 Membrana plasmatică este formată din trei foiţe, două osmofile dispuse de o
parte şi de alta de una centrală osmofobă
 Ea este acoperită de o ţesătură de fibrile constituind glicocalixul (cell coat)
 Grosimea totală a membranei plasmatice este de 7,5 nm variind în jurul acestei
valori aproape nesemnificativ, în funcţie de tipul de celulă
 Este alcătuită din molecule proteice şi lipidice (model în mozaic – Singer și
Nicolson
 Bistratul lipidic
 Acest strat constituie o barieră impermeabilă pentru moleculele
hidrosolubile
 Grupările polare ale lipidelor ocupă faţa externă (foiţa osmofilă
externă) şi faţa internă (foiţa osmofilă internă)
 Grupările apolare se situează în foiţa mediană osmofobă
 Foiţa osmofilă externă deseori mai groasă decât foiţa internă, indică
asimetria membranei plasmatice
 Foiţa internă intră în raport cu elementele periferice ale
citoscheletului, cortexul celular, format în special din microfilamente
de actină
 Bistratul lipidic
 Bistratul lipidic conţine proteine membranare intrinseci (70% din totalul proteinelor
membranare) legate strâns de membrană, ocupând o parte sau toată grosimea membrane.
Aceste proteine sunt amfipatice, având doi poli hidrofili în contact cu faza apoasă
extracelulară și cea citoplasmatică și o parte mijlocie hidrofobă, ce plonjează în stratul lipidic
 Proteinele membranare extrinseci se dispun fie pe faţa externă, fie pe faţa internă
membranară
 Reprezintă aproximativ 30% din totalul proteinelor membranare
 Se asociază cu proteinele intrinseci prin legături slabe (forţe electrostatice, legături
hidrofobe)
 Glucidele constituie pătura cea mai exterioară formând glicocalixul sau glicolema sau cell
coat
 Glicocalixul este alcătuit din fibrile cu un diametru de 1,5 nm care se dispun perpendicular
pe suprafaţa membranei
 Bistratul lipidic

 Principalele lipide din membrana celulară sunt :

 Fosfolipidele
 Colesterolul
 Sfingolipidele care cuprind galactolipide, glicolipide neutre, gangliozide
 Glicolipidele

 Fosfolipidele există în membrana plasmatică sub diverse forme: acid fosfatidic,

fosfatidilcolină, fosfatidiletanolamină, fosfatidilserină
 Colesterolul prezintă o grupare polară şi o grupare steroidă
 Membrana celulelor eucariote conţine cantităţi mari de colesterol, pe când
membrana celulelor procariote nu conţine colesterol
 Bistratul lipidic
 Receptorii membranari sunt în general de natură proteică sau glicoproteică, dar
anumite lipide membranare pot juca rolul de receptor membranar, cum ar fi
gangliozidele
 Proprietățile lipidelor : pot forma spontan straturi mono- şi bimoleculare într-
un mediu apos
 Sunt responsabile de asimetria stratului bilipidic
 Fluiditatea membranei depinde de gradul de nesaturare al fosfolipidelor, de
temperatură și de cantitatea de colesterol
 Nesaturarea lanţurilor hidrocarbonate creşte fluiditatea bistratului lipidic
 O scădere a temperaturii produce sinteza lipidelor membranare nesaturate,
inducând astfel creşterea fluidităţii membranei plasmatice
 Bistratul lipidic
 Prin modul cum interacţionează cu fosfolipidele vecine, colesterolul în
concentraţie crescută determină scăderea fluidităţii membranare ceea ce duce la
scăderea permeabilităţii pentru moleculele de apă şi la creşterea rezistenţei
mecanice a structurilor membranare
 Prin dimensiunile mici ale grupărilor sale polare, molecula de colesterol se
poate redistribui rapid în bistratul lipidic (mişcări flip-flop) fapt ce conferă
membranelor caracterul de flexibilitate influenţând modificarea formei celulare
 Bistratul lipidic
 Lipidele se pot deplasa lateral și de la un strat la altul
 Fosfolipidele se pot deplasa lateral, adică în acelaşi plan (difuziune laterală)
 Ele pot să se deplaseze de asemenea de la un strat la altul (mişcare flip-flop sau
de basculă)
 Acest tip de mişcare lentă este rară. Unei molecule fosfolipidice îi trebuie de
100 de ori mai mult timp pentru o mişcare flip-flop decât pentru o deplasare
laterală pentru aceeaşi distanţă de parcurs.
 Lipidele pot avea de asemenea mişcări de rotaţie în jurul axului lor
longitudinal
 Proteinele membranare

 Există o mare diversitate de molecule proteice, ele reprezintă suportul molecular

al principalelor funcţii ale membranelor celulare
 Mai puţin numerose decât lipidele (100 de lipide la o proteină), moleculele
proteice sunt de 30 la 50 de ori mai voluminoase decât cele lipidice
 Ele reprezintă 50% din masa membranei
 Au o extremitate amino-terminală (-NH2) şi o extremitate carboxi-terminală (-
COOH). Proteinele transmembranare care au extremitatea amino-terminală în
citoplasmă sunt proteine de tip I, iar celelalte sunt de tip II
 Fiecare dintre aceste extremităţi este situată fie în citoplasmă, fie în mediul
extracelular
 Proteinele membranare se împart în proteine extrinseci şi intrinseci
 Proteinele intrinseci
 Câteva proteine intrinseci sunt proteine monotopice - au o singură faţă ce emerge
de la bistratul lipidic
 Proteinele intrinseci traversează membrana fie o singură dată (proteine cu
traversare unică, single pass sau bitopică), fie de mai multe ori (proteine cu
traversări multiple sau politopice)
 Proteinele cu traversare unică acţionează în general ca receptori catalitici
 Proteinele cu traversări multiple trec de mai multe ori prin bistratul lipidic,
constituind de fiecare dată o elice α ( proteinele politopice)
 Proteinele extrinseci
 Sunt proteine din afara bistratului lipidic ancorate de lipide prin
legături covalente
 Proteinele localizate pe faţa externă a membranei plasmatice se
ancorează prin intermediul GPI (glicofosfatidilinositol)
 Proteinele situate pe faţa dinspre citosol se ancorează prin
intermediul unor lungi lanţuri hidrocarbonate care pătrund în foiţa
internă a bistratului.
 Funcțiile proteinelor

 Moleculele proteice, izolate unele de altele, plonjează în dublul strat lipidic

 Transportul transmembranar de substanţe necesare creşterii şi regenerării
structurilor celulare
 Recepţionarea informaţiilor
 Proteinele sunt receptori capabili să reacţioneze fie la molecule de informaţie
(hormoni), fie la stimuli fizico-chimici
 Mecanismele de recunoaştere celulară
 Unele dintre ele au activitate antigenică (glicoproteinele sunt suport ale
antigenelor M, N şi ale celor de histocompatibilitate
 Funcțiile proteinelor

 Inhibiţia de contact
 Aderenţa intercelulară sau a celulei la un suport
 Activităţi enzimatice diverse
 Legături structurale care unesc citoscheletul cu membrana plasmatică
 Fixarea substanţelor medicamentoase
 Fixarea virusurilor, a toxinelor sau a celulelor
 Modul de deplasare al proteinelor
 Proteinele se deplasează în dublul strat lipidic
 Membrana plasmatică este divizată în numeroase compartimente de la 0,1 la 1
µm. Proteinele transmembranare se deplasează liber în interiorul aceluiaşi
compartiment
 Mişcările lor pentru deplasare sunt încetinite doar de prezenţa altor molecule
proteice
 Ele rămân în medie aproximativ 24 de secunde într-un compartiment. Moleculele
se deplasează de la un compartiment la altul cu o frecvenţă de 0,01 s-1.
 Ca şi lipidele, proteinele intrinseci pot efectua mişcări de rotaţie
 Proteinele însă nu au mişcare de tip flip-flop
 Glicocalixul – cell coat
 Reprezintă zona periferică a membranei celulare şi este alcătuit din lanţuri oligo-
zaharidice ale glicoproteinelor, din proteoglicani, glicolipide şi glicoproteine
extrinseci
 Are o structură filamentoasă, iar menţinerea activităţii fiziologice vitale ale celulei
depinde de integritatea glicocalixului
 Oligozaharidele membranare sunt localizate exclusiv pe suprafaţa externă a
membranei plasmatice. Ele au un rol important in recunoaşterea intercelulară, în
adezivitatea celulelor la structurile conjunctiveale ţesuturilor şi intră in structura
receptorilor hormonali
 Sistemul ABO este alcătuit din antigene de suprafaţă prezente pe hematii şi pe alte
tipuri celulare din diferite ţesuturi
 Sistemul MN (Rhesus) este constituit din antigene de suprafaţă specifice
globulelor rosii , conţinând o glicoproteinî integrală de membrană, glicoforina A.
 Glicocalixul – cell coat

 Există cam opt factori Rhesus. Aglutininele anti Rhesus nu sunt prezente în mod
spontan în organism. Dacă un individ Rhesus negativ, primeste sânge Rhesus
pozitiv, apare un un răspuns imunitar împotriva antigenelor Rh+

 Complexul major de histocompatibilitate (CMH) de cls. I , este alcătuit din

glicoproteine asociate unei proteine membranare, microglobulina.
 Se găseşte pe aproape toate celulele organismului .
 Complexul major de histocompatibilitate de gr. II, reprezintă marcheri prezenţi
pe anumite celule imunitare cum ar fi : macrofagele, limfocitele B, limfocitele
T4.
 Funcțiile glicocalixului
 Protecţia membranei plasmatice: asigură o protecţie chimică (datorită rezistenţei sale la enzime
mucolitice şi proteolitice) şi una mecanică
 Previne ruperea membranei apicale ale celulelor, evitând orice contact cu molecule de talie prea
mare
 Funcţia de capcană
 Poate avea activitate enzimatică
 Intervine în adezivitatea celulară
 Îmbătrânirea membranară
 Este consecinţa solicitărilor intense la care este supusă membrana, mai ales prin
liganţii care după fixare, obligă o parte din membrană se se regenereze.
 La acest proces participă o serie de organite, care işi reduc în acea perioadă
propria lor activitate normală:
 nucleul se degradează în urma diviziunilor succesive datorate procesului de
reparare al ADN-ului care se epuizează,
 mitocondriile supuse unui stress oxidativ puternic, vor avea un randament
energetic din ce în ce mai slab.
 Membrana este supusă de asemenea unor agresiuni chimice, regulate, provenite
de la diverşi agenţi perturbatori din sânge. De exemplu glucoza, are tendinţa de a
lega anumite proteine între ele.Unele toxine, printre care şi alcoolul, pot produce
erori de replicare ADN.
 !!!Îmbătrânirea cutanată , de exemplu, apare în timp şi datorită expunerii la
razele solare.
 Cu vârsta, se produce o aplatizare a joncţiunii dermo-epidermice, rarefacţia
fibroblastelor şi diminuarea capacităţii lor de sinteză. Pe de altă parte, zaharurile
prezente în sânge, reacţionează cu colagenul matricei, realizând punţi între fibre,
ce vor conferi rigiditate tramei fibroase.
 Razele ultraviolete B, afectează ADN-ul celulelor epidermice, provocând
apoptoza.
 Razele ultraviolete A acţionează şi ele la nivelul pielii. Fibroblastele, prin
formarea radicalilor liberi, sunt supuse stressului oxidativ. Astfel, ele vor
sintetiza proteine responsabile de degradarea colagenului