T5, T6,T7: NIVELURI DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ȘI FIZIOLOGICĂ A

ORGANISMULUI ”CA UN TOT UNITAR”

1. Atom
2. Moleculă
3. Macromoleculă
4. Organit
5. Celulă
6. Țesut
7. Organ
8. Sistem de organe
9. Organism

CELULA –DATE GENERALE

Definiţie
Pentru celulă au fost date numeroase definiţii. Astfel unele din aceste definiţii sunt:
 1.„Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor
procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii,
dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”

 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic
deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător – în
cazul protofitelor şi protozoarelor– sau ca un subsistem când devine parte
componentă a unui ţesut, organ sau organism pluricelular.”
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de exemplu,
bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută
folosind microscopul. Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de Matthias Jakob
Schleiden şi Theodor Schwann în 1839.

Fig 1 Structura celulelor

eucariote
Celula eucariotă. Organite
celulare: (1) nucleol(2) nucleu (3)
reticul endoplasmatic granular (4)
vezicule,(5) reticul endoplasmatic
rugos (6) aparatul Golgi, (7)
citoschelet, (8) reticul
endoplasmatic neted, (9)
mitocondrie, (10) vacuole, (11)
citoplasma, (12) lizozom, (13)
centriol.

1
CELULELE EUCARIOTE SUNT FORMATE DIN:
Membrană celulară
 Perete celular
 Citoplasmă
 Citoschelet
 Organite celulare
 Ribozomi
 Mitocondrii
 Centrozomul
 Aparatul Golgi
 Vacuole
 Lizosomi
 Plastide
 Reticul endoplasmatic
 Nucleul celulei
1. MEMBRANA CELULARĂ

Fig 2, Membrana celulară

Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce
delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru
pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9
nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate
celulei.
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a
considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli şi
Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenţei unei membrane celulare responsabile
pentru secreţia extracelulară şi menţinerea presiunii intracelulare. În 1935, Hugh Daveson
şi James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a membranei celulare, iar în
1972, Nicholson şi Singer au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost
modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana celulară.
Acestea cuprind: zonele de joncţiune intercelulară: "barierele" membranare formate de
2
complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului; subdomenii membranare cu
o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele insolubile in detergenţi (lipid rafts).
Aceasta organizare complexă a membranei este importantă, între altele, pentru polaritatea
celulei şi pentru organizarea semnalelor primite din exterior.
Rolurile membranei celulare
 Transportul de substanţe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spaţiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern;
 locomoţia.
Structura membranei celulare
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural fundamental al
membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră impenetrabilă
pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare, asociate dublului
strat lipidic, asigura funcţionalitatea membranei.
Lipidele
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide şi steroli.
Fosfolipidele şi glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil şi o coadă hidrofobă.
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea,
fiind poziţionat între capetele hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le să se contracte.
Proteinele
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate
suprafeţei acesteia (proteine membranare periferice şi proteine legate prin lipide). Există
mai multe tipuri de proteine, incluzând:
 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susţinere;
 de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:
 transportul molecular şi ionic transmembranar;
 realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea
extracelulară;
 desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
 controlol fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin recunoaşterea, legarea şi
transmiterea moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L. Nicholson, prezintă

membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componentele
structurale se pot deplasa liber.

3
La suprafaţa membranei celulei animale se află proteine periferice şi glucide sub formă de
glicolipide şi glicoproteine. Setul de proteine şi glucide (de pe suprafata plasmalemei
fiecărei celule animale) se numeşte glicocalix şi este specific, constituind “buletinul de
identitate” al acesteia.
Fluiditatea bistratului lipidic
Lipidele şi proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mişcări în interiorul
membranei. Aceasta se datorează mobilităţii moleculelor lipidice: capacitatea moleculelor
lipidice de a difuza în interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc foarte rapid,
moleculele lipidice efectuând schimb de locuri cu moleculele învecinate. O moleculă
lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de o secundă, adică poate să ajungă de la un
capăt la altul al unei celule bacteriene de talia E. coli. Mişcarea are loc în planul
bistratului. Mişcarea de rotaţie se referă la mişcarea pe care o efectuează fiecare moleculă
lipidică în jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea rapidă. Difuziunea trasversală
este rară; apare, în medie, o dată la o lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice
artificiale). Cu alte cuvinte, moleculele lipidice rămân o lungă perioadă de timp în acelaşi
monostrat. În membranele celulare există proteine speciale denumite translocatori
fosfolipidici sau flipaze care potenţează o mişcare „flip-flop” rapidă din monostratul
citosolic în cel lumenal.
Asimetria bistratului lipidic
Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol eseniţal în realizarea
funcţiilor celulare. Distribuţia asimetrică a componentelor lipidice pe cele două feţe ale
dublului strat lipidic determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. Explicaţia
asimetriei în distribuţia lipidelor membranare constă în procesul de biosinteză a lipidelor şi
se bazează pe mişcarea flip-flop a acestor molecule, care este catalizată de fosfatil-
translocaza la nivelul reticulului endoplasmatic. În multe celule, distribuţia asimetrică a
lipidelor şi a proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specfice în membranele
plasmatice. Astfel, membrana celulelor epiteliale este împarţită în două domenii distincte:
apical şi latero-bazal, ambele având un coniţnut proteic şi lipidic diferit.
Transport membranar
Este in principal de două tipuri:
1. Transport activ
Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentraţie sau a sensului
spontan de difuzie– din regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai
mică în regiunea unde concentraţia lor este mai mare. Acest transport solicită consum de
energie şi este realizat de proteine-transportatoare speciale. Moleculele de dimensiuni mari
(proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu pot trece direct prin plasmalemă, transportul lor
realizându-se pe calea endocitozei. Endocitoza particulelor solide este numita fagocitoză,
iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea particulelor solide este o fagocitoză negativă, iar a
lichidelor – pinocitoză negativă.
Transport pasiv
Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din regiunea unde
concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde concentraţia lor
este mai mică. Acest transport nu necesită consum de energie şi are loc pe calea difuziunii
simple sau a difuziunii facilitate. Difuziunea simplă se realizează prin porii formaţi de
molecule proteice sau cu participarea componentelor lipidice ale membranei. Difuziunea
4
facilitată este asigurată de proteinele-transportatoare din membrană, care se leagă selectiv
cu anumiţi ioni sau molecule, transportându-le prin membrană. Difuziunea apei se
numeşte osmoză. În cazul în care concentraţia soluţiei din afara celulei este mai mare
decât în celulă, apa părăseşte celula. În acest caz, volumul vacuolelor, parţial al
citoplasmei, se micşorează şi citoplasma parietală se îndepartează de membrană. Acest
fenomen este numit plasmoliză. Dacă celula plasmolizată este pusă în apă, aceasta va
pătrunde în celulă, restabilind volumul ei iniţial. Fenomenul este numit deplasmoliză.
2.Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor (din
bacterii), având rolul principal de a păstra forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă
mecanică. La bacterii estef ormat din complexele lipopolizaharidice, cum este de exemplu
mureina.

2. CITOPLASMA SI COMPONENTELE SUBCELULARE

Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi nucleu, al

unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite
comune, precum citoscheletul, organite celulare, ribozomul, mitocondrii, centrozomul,
aparatul Golgi, vacuole, lizozomul, plastida, reticul endoplasmatic, precum şi organite
specifice (neurofibrile, miofibrile, corpul Nisl) aflate în citosol, fluidul vâscos în care se
petrec toate reacţiile intracelulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma si incluziuni
citoplasmatice.
A. Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Stările hialoplasmei sunt :
1-starea de sol(apoasă)->este starea optimă de functionare a hialoplasmei;
2-starea de gel(vâscoasă).
B. Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele provin din : -mediul extern, introduse prin fagocitoza. Ele au rezistat digestiei
si au ramas ca simbionzi intracelulari.
Organitele pot fi: -comune(sunt prezente in toate celulele)
-specifice(sunt prezente doar in anumite celule).
C. Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură subcelulară, care are o forma unor
tuburi şi filamente, alcătuite din molecule proteice specializate. Acesta conferă celulei
formă proprie şi susţinere. De asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în
transportul intracelular şi în schimbul de
substanţe cu mediul extern si cu alte
celule. Este comun tuturor celulelor
eucariote (celule cu nucleu), ca de
exemplu neuronul.
B. Organitele celulare

Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2)

nucleu (3) ribozom (4) veziculă (5)
reticul endoplasmatic rugos (REr) (6)
5
aparatul Golgi (7) citoschelet (8) reticul endoplasmatic neted(REn) (9) mitocondrii (10)
vacuolă (11) citoplasmă (12) lizozomi (13) centrioli

Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care îndeplinesc
funcţii specifice şi posedă membrană proprie.
Caracteristici generale
 Prezenţa unei membrane lipidice (simple sau duble)
 Funcţie specializată
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote.
Exemple: Reticul endoplasmatic (R.E), Ribozomi, Centrozom, Aparatul Golgi,
Mitocondrii, Lizozomi.
 specifice: intră în alcatuirea numai anumitor tipuri de celule. Exemple:Miofibrile
(întâlnită în fibra musculară); Neurofibrile şi Corpusculii Nissl (întâlniţi în celula
nervoasă)

1. RIBOZOMII
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt constituiţi din ARN. Ei se
găsesc liberi în citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu
acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor
specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si
una mare). În timpul procesului de sinteză ribozomii acţionează ca punct de legatură între
toate moleculele implicate, precis poziţionate unele faţă de celelalte. Ribozomii au
dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru şi sunt compuşi în 65% din ARN ribozomal
şi 35% din proteine ribozomale (cunoscute şi sub numele de ribonucleoproteine). Rolul lor
este de a decoda ARN mesager pentru construcţia lanţurilor polipeptidice din aminoacizi
aduşi de ARN de transport. Ribozomii construiesc proteinele necesare pentru informaţia
genetică conţinută în ARN-ul de transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol
(partea semi-fluidă a citoplasmei), pe când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul
endoplasmatic rugos, dându-i acestuia aspectul caracteristic. Intreaga funcţie a
ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la nivelul conformaţiei proteinelor.
Ribozomii sunt consideraţi de multe ori organite, însă acest termen se referă la
componentele subcelulare, subcomponenete ce se găsesc în relaţie cu membrana fosfo-
lipidică, subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt ataşaţi. De aceea de multe ori
se face referire la ribozomi ca fiind componente
„non-membranare”.

2. MITOCONDRIILE

Schiţa unei mitocondrii umane

Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în
toate tipurile de celule. Ele mai sunt denumite şi
„uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele
oxido-reducătoare necesare respiraţiei.
6
Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în
moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic propriu - ADN mitocondrial, care
conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
Structura mitocondriilor
Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub forma
de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană dublă,un sistem de cisterne şi tubuli,
stromă(matrix).
Mitocondriile sunt formate din:
 înveliş
 membrană externă netedă
 membrană internă pliată
Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in stroma fără a
compartimenta complet, mărindu-i foarte mult suprafata. Pe mebrana internă se observă
nişte granule în care sunt acumulate anumite enzime care intervin în procesele energetice
ale celulei.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie maternă (fiindcă
celulele feminine sunt mai mari, duc cu ele organite citoplasmatice, iar cele masculine duc
numai nucleul).
Mitocondriile au următoarele roluri:
 respiraţie celulară
 ereditate extranucleară
.

3. CENTROZOMUL
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor eucariote animale,
situat lângă nucleu. Se afla în centrul celulelor . Este format din două formaţiuni numite
centrioli, înconjuraţi de citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.

4. APARATUL GOLGI

Fig 5. Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre semicirculare în partea
inferioară. Numeroase vezicule circulare pot fi observate în vecinătatea organitului

7
Fig 6. Diagramă a procesului secretor din
reticulul endoplasmatic (portocaliu) în
aparatul Golgi (roz).

Aparatul Golgi (sau dictiozom) este un

organit celular celular găsit la majoritatea
eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost
identificat în 1898 de către doctorul italian
Camillo Golgi şi a fost numit după el.
Funcţia principală a aparatului Golgi este
procesarea şi împachetarea macromoleculelor
precum proteinele şi lipidele care sunt
sintetizate de celulă. Este deosebit de
important în procesarea proteinelor pentru
secreţie. Aparatul Golgi este o parte a
sistemului endomembranal al celulei.
Rolurile aparatului Golgi
 Stocarea polizaharidelor;
 Modificarea proteinelor nou-sintetizate în reticulul endoplasmic.
 Sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare.
 Prelucreză si stochează proteinele şi lipidele care "curg" dinspre R.E.
 Sintetizeaza polizaharidele si le "împachetează" în vezicule care vor migra spre
membrana plasmatică; la celulele vegetale si fungi
 aparatul Golgi este implicat si in formarea peretelui celular
Structură
Este format din nişte săculeţi aplatizaţi suprapuşi(cisterne), dilataţi la capete şi înconjuraţi
de micro şi macrovezicule, generate de aceste cisterne.Forma dictiozomilor variază de la o
celulă la alta (în stările patologice au un aspect granulos).Sunt delimitaţi de o membrană
simplă.

5. VACUOLA
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale, (însă sunt şi prezente
la unele celule animale).
Rol
 Depozitează substanţe de rezervă;
 Participă la menţinerea echilibrului osmotic;
 Pot păstra în cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care ulterior le elimină din
cadrul lor;
 Pot conţine diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi anorganice. pigmenţi
neasimilatori şi fermenţi, necesari unei bune funcţionări a celulei.
 Mentinerea compozitiei constante (homeostazie)
Structura
Ele sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce înconjoară sacul vacuolar

8
6. LIZOZOMUL este un organit celular, cu rol în:
-digestie.
-Depozitarea enzimelor;
-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Structura
 aspect de vezicule
 diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrană delimitantă; matrice lizozomală.
Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte organite şi este impermeabilă (se
opune trecerii enzimelor lizozomale în citosol). Ea conţine ATP-aze care pompează ioni
de hidrogen în lizozomi pentru a menţine pH-ul acid.
Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul deoarece aceasta conţine
materiale supuse digestie, materiale aflate în diferite stadii de degradare. Conţine peste 40
de hidrolaze acide (enzime hidrolitice): proteaze, lipaze, glicozidaze, fosfataze, etc.
Tipuri de lizozomi
1. Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici şi au matricea
omogenă cu aspect fin granular.
2. Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă), sunt mai mari decât
lizozomii primari iar matricea are un aspect heterogen. Se împart în heterofagozomi
si autofagozomi. Heterofagozomii conţin material provenit din mediul extracelular,
înglobat de celulă prin fagocitoză (de ex. resturi celulare, bacterii). Autofagozomii
conţin materiale provenite din interiorul celulei (de ex. organite celulare
îmbătrânite) - se produce un fenomen de reciclare.
3. Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile, care au rămas în urma
digestiei ca urmare a epuizării echipamentului enzimatic. Sunt mari, prezintă o
matrice foarte densă şi foarte heterogenă în care sunt incluse structuri de diverse
mărimi şi densităţi.
7. FERMENŢII
 Consideraţi agenţi ai fenomenului de digestie intracelulară;
 Intervin în fagocitoză îndeplinind funcţia lor heterofagică;
 Autoliza îndeplinind funcţia lor autofagică;
 Funcţia heterofagică - particulele solide pătrund în citoplasmă prin endocitoză şi dau
naştere în interiorul celulei la un fagozom în care particula este înconjurată de
plasmalemă; acest fagozom fuzionează apoi cu un lizozom primar şi va da naştere
unui lizozom secundar; astfel substanţele exogene sunt supuse acţiunii enzimelor
hidrolizante din lizozomi şi degradate la molecule mai mici, asimilabile, reziduurile
fiind eliminate în exterior prin exocitoză; funcţia este comparată cu aceea a unui tub
digestiv discontinuu
 Funcţia autofagică - digestia de către lizozomi a unor teritorii din propria
citoplasmă; acest fenomen are loc în caz de stres metabolic (prin infometare) sau în
celule pe cale de diferenţiere când apar spaţii intercelulare; aceste zone supuse
degradării de către lizozomi sunt înconjurate la început de către traiecte ale REN,
numite vezicule de autofagie sau citolizomi; acestea fuzionează cu lizozomii primari
după care începe procesul de digestie intracelulară.

9
  Dupa moartea celulelor, membranele lizozomilor se distrug şi enzimele hidrolizante
se eliberează declanşând autolize “post-mortem”, de aceea lizozomii au mai fost
numiţi şi saci de sinucidere.
 Dereglarea funcţionarii lizozomilor sau distrugerea membranei acestora la celulele
animale declanşeazaă maladii celulare grave, numite boli lizozomale.

8. RETICUL ENDOPLASMATIC
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la celulele eucariote.
"Endoplasmatic" înseamna "în interiorul citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea
mică". RE modifică proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă. În
esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al celulei eucariote.

Structura RE

Fig 7.Nucleu celular, reticul

endoplasmatic şi aparat Golgi. 1.
nucleu 2. por nuclear 3. reticul
endoplasmatic rugos 4. reticul
endoplasmatic neted 5. ribozom aflat
pe RE rugos 6. proteine transportate
7. vezicule de transport 8. aparat
Golgi 9. faţa Cis a aparatului Golgi
10. faţa Trans al aparatului Golgi 11.
cisternele aparatului Golgi

Compoziţia RE este similară cu cea a

membranei plasmatice, deşi acest
organit este de fapt o extensie a
membranei nucleare. RE este locul
translaţiei genei, şi mijlocul de
transport al proteinelor ce urmează să
devină parte din membrana celulară
(de exemplu receptori
transmembranari) sau care urmează
să fie secretate prin exocitoză (de
exemplu neurotransmiţători, enzime
digestive, etc.).
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne. RE este acoperit în parte de
ribozomi(care produc proteine din aminoacizi, bazat pe codul genetic). Deoarece aceste
locuri par a fi "rugoase" văzute sub microscopul electronic, această parte a fost numită
reticul endoplasmatic rugos. Părţile fără ribozomi se numesc reticul endoplasmatic
neted. Ribozomii transferă proteinele gata produse în RE, care le transportă la aparatul
Golgi.

10
8.1. Reticul endoplasmatic rugos
RE rugos produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit de ribozomi care îl fac să
arate "rugos". RE rugos se întâlneste în mai multe celule, de exemplu în celulele din
pancreas, care sunt implicate în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
În plus, RE rugos este şi un producător de membrane, deoarece înglobează proteinele
membranare în structura sa, iar când este nevoie de ele în alte locuri le transferî. Acest
organit modifică proteinele şi le modifică calitatea.
8.2. Reticul endoplasmatic neted
RE neted este implicat în procese metabolice, ca de exemplu sinteza de lipide,
metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea drogurilor şi otrăvurilor. RE neted produce şi
steroizii, de exemplu steroizii sexuali la vertebrate şi steroizii secretaţi de glandele
adrenale. Celule care secretă aceste substanţe sunt bogate în RE neted.
Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE neted. Aceste celule depozitează carbohidraţii
sub forma glicogenului. Hidroliza glicogenului produce fosfatul glucozei, o formă ionica
de zahăr care nu poate ieşi din celulă. O enzimă din RE neted al acestor celule
indepărtează fosfatul, astfel încât glucoza poate ieşi din celulă. Astfel, ea pătrunde în
circuitul sanguin prin care poate ajunge oriunde este nevoie.
Enzimele din RE neted ajută la detoxifierea drogurilor şi otrăvurilor prin adăugarea unei
grupări de hidroxil la substanţe, astfel încât ele devin mai solubile şi mai uşor de eliminat
din corp.
8.3. Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat pentru depozitarea şi eliberarea
ionilor de calciu. Acest proces este realizat de pompele de calciu şi necesită energie
furnizată de ATP (adenozintrifosfat). Pompele de calciu sunt proteine membranare
adaptate pentru transportul activ al ionilor de calciu în mediul extraceleular (interiorul
reticulului sarcoplasmic este de asemenea mediu extracelular). În fibra musculară striată
scheletică pompele de calciu sunt reglate de calmodulină, iar în cele miocardice de
fosfolamban. Calciul este necesar pentru contracţia fibrei, fiind eliberat din reticulul
sarcoplasmic în momentul în care fibra respectivă este excitată, prin deschiderea canalelor
de calciu dependente de voltaj. În perioadele dintre contracţii, pompele îl concentrează în
lumenul reticulului sarcoplasmic.

3. NUCLEUL CELULEI

Nucleul celulei este un organit celular, ce conţine materialul genetic şi care coordonează
toate procesele intracelulare.
Rol nucleului
 Păstrarea materialului genetic;
 Coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
 Coordonarea diviziunii celulare.
1. Membrana nucleară
 are rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice din nucleu. Aceasta
este prevazută cu numeroşi pori, cu rol în transportul substanţelor necesare în
nucleu, şi a ARNului.

11
  Membrana nucleară este una dublă, prevazută cu pori, care la rândul lor sunt
conectaţi cu reticulul endoplasmatic.
2. Nucleoplasma
Nucleoplasma este substanţa fundamentală care conţine săruri minerale, substanţe
organice, enzime şi o reţea de filamente care îi dau nucleoplasmei aspectul reticulat.
Nucleoplasma constă din 60% - 70% apă, 15% - 25% substanţe organice. În nucleoplasmă
este prezent ADN şi ARN. Aceasta este înconjurată de membrană nucleară, prevazută cu
numeroşi pori, cu rol în transportul substanţelor necesare în cadrul nucleului
9.3. Nucleolii
Nucleolii sunt componente subnucleare, de formă sferică.
Rolul nucleolilor
 Păstrarea unei părţi a materialului genetic;
 Geneza ribozomilor;
 Diviziunea celulară.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa acestor molecule
intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcţie de proporţia în care iau parte la
formarea celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:
 MACROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 98%):
o oxigen, (66%)
o hidrogen (10%)
o carbon, (18%)
o azot, (3,5%)
 MICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie de 2%):
o calciu, (1,2%)
o sulf (0,9%)
o potasiu, (0,15%)
o sodiu, (0,15%)
o clor, (0,1%)
o magneziu, (0,1%)
 ULTRAMICROELEMENTE, (elemente prezente în proporţie redusă - 0,01%):
o iod
o fier
o mangan
o zinc
o cobalt, etc.
Substanţe anorganice
Substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule,
cât şi sub formă de ioni.
Substanţe organice
Aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele
intracelulare.
12
  Acizi nucleici;
 Glucide;
 Lipide;
 Proteine.

PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE GENERALE ALE CELULEI

Printre proprietăţile care diferenţiază materia vie de corpurile lipsite de viaţă se pot aminti:
 metabolismul
 excitabilitatea
 adaptabilitatea
 multiplicarea

DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împartire) se realizează pe două căi -
directă (amitoză) si indirectă (cariochineză).
DIVIZIUNEA DIRECTĂ - Amitoza
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor și celulelor tumorale
DIVIZIUNEA INDIRECTĂ
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune
se formează din centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin
distanța dintre cei doi poli ai celulei) și kinetocorale (de acestea se atașează
centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune asigură distribuția echilibrată a
cromozomilor în cele două celule fiice.
Diviziunea indirectă este de două tipuri:
Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;
1. Meioza: diviziune reducțională.

MITOZA este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu
numărul de cromozomi egal cu cel al celulei mamă.
Mitoza presupune:
1. Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;
2. Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.
Cariokineza (diviziunea nucleului)
Are 4 faze:
1) Profaza:
 celula este în stare diploidă;
 are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se
deplaseze câte unui;
 se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
 cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;

13
 cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul
optic;
 se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de
natură proteică).
2) Metafaza:
 celula este în stare diploidă;
 cromozomii sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul
optic;
 cromozomii bicromatidici se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;
 la sfârșitul acestei faze are loc clivarea cromozomilor bicromatidici.
3) Anafaza:
 celula este în stare tetraploidă (are 4 seturi de cromozomi monocromatidici);
 spre fiecare pol al celulei se îndreaptă câte două seturi de cromozomi;
 deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea
(contractarea) fibrelor kinetocorale.
4) Telofaza:
 cromozomii monocromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi
observați la microscop;
 cromatina se decondensează și se despiralizează;
 fusul de diviziune se dezorganizează;
 are loc reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
 se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același număr de
cromozomi ca și celula mamă.
Citokineza (diviziunea citoplasmei)[modificare | modificare sursă]
 Are loc în cadrul telofazei.
 Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu celula
mamă.
 În celulele animale, citokineza se realizează printr-un șanț de clivare.
 La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se formează
prin unirea peretelui celular cu membrana celulară.
 Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două nuclee
fiice, în final separându-le.
Importanța mitozei
Asigură formarea embrionului din celula ou.
Asigură creșterea organismelor până la maturizare.
Asigură refacerea țesuturilor lezate sau a părților pierdute.

MEIOZA
Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare având
numărul de cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.
Are două etape:
1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând două celule
fiice cu numărul de cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.
2) Etapa ecvațională (meioza II): se realizează ca o mitoză în celulele haploide (n).

14
Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece
cromozomii sunt deja bicromatidici.
Meioza I
Profaza I
-celula este în stare diploidă;
-are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se deplaseze
câte unul;
se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;
cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul optic;
se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de natură
proteică);
cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade cromozomiale;
cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit crossing-
over);
în urma crossing-overului rezultă cromozomi recombinați.
Metafaza I
celula este în stare diploidă;
cromozomii bivalentului sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la
microscopul optic;
bivalenții se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;
la sfârșitul acestei faze are loc separarea cromozomilor bicromatidici ai bivalentului.
Anafaza I
celula este în stare diploidă (2n);
spre fiecare pol al celulei migrează câte un set de cromozomi bicromatidici;
deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea (contractarea)
fibrelor kinetocorale;
Telofaza I
celula este în stare haploidă (n);
cromozomii bicromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi observați
la microscop;
cromatina se decondensează și se despiralizează;
fusul de diviziune se dezorganizează;
are lor reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi redus la
jumătate față de celula mamă.
După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice rezultate
în meioza I intră în meioza II.
Meioza II decurge ca o mitoză în celule haploide și presupune cariokineză și citokineză.
Meioza II are 4 faze:
Profaza II;
Metafaza II;
Anafaza II;
Telofaza II.

15
La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice haploide
(exemplu: n=2 cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4 celule fiice
haploide (exemplu: n=2 cromozomi monocromatidici).
Importanța meiozei
Duce la formarea celulelor reproducătoare sexuate (gameți) și asexuate (spori).

ACIZII NUCLEICI

Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conţine

informaţia genetică din celula dată. Acesta este alcătuit
din mii de nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost
propus pentru prima dată de Richard Altmann, pentru a
desemna substanţele complexe pe care acesta le observase
în nucleu.
Structura
Acizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate
din nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un
radical fosforic, o pentoză şi o bază azotată. În cadrul
acidului nucleic sunt prezente legături covalente ( în cadrul
nucleotidelor între bazele azotate şi pentoze) şi legături de
hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide diferite, de
ex.: între adenină şi
timină/uracil sau între
citozină şi guanină).
Tipuri de acizi nucleici -ADN (3D)

ACIZI NUCLEICI NATURALI

 ACIZI DEZOXIRIBONUCLEICI:
o ADN;
 ACIZI RIBONUCLEICI:
o ARN
Rol şi importanţă
 Păstrarea informaţiei genetice (atat ADN-ul, cât şi ARN-ul);
 Sinteza proteinelor (numai ARN-ul).
 Acizii nucleici reprezintă substratul eredităţii. Ei au inscrisă, sub formă de
codificare biochimică, informaţia ereditară în catena polinucleotidică.

16