1.

Aparatul Golgi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Golgi in the cytoplasm of a macrophage in the alveolus (lung) - TEM.jpg

Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre semicirculare în partea inferioară.
Numeroase vezicule circulare pot fi observate în vecinătatea organitului

Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic (portocaliu) în aparatul Golgi (roz).

Aparatul Golgi (sau dictiozom) este un organit celular găsit la majoritatea eucariotelor, situat în
apropierea centrului celulei, lângă reticulul endoplasmatic.Este delimitat de endomembrane,
structurat sub forma unei stive de cisterne recurbate prezentând polaritate morfologică și
biochimică. A fost identificat în 1898 de către doctorul italian Camillo Golgi în neuronul
pseudounipolar din ganglionul de la pisică și a fost numit după el. Funcția principală a aparatului
Golgi este procesarea și împachetarea macromoleculelor precum proteinele și lipidele care sunt
sintetizate de celulă. Este deosebit de important în procesarea proteinelor pentru secreție. Aparatul
Golgi este o parte a sistemului endomembranal al celulei. Functional Aparatul Golgi este format din
trei regiuni distincte: -compartimentul cis (în care proteinele nou sintetizate sunt transferate din
reticolul endoplasmatic în Aparatul Golgi) -compartimentul median (în care se face glicozilarea
proteinelor și lipidelor) -compartimentul trans ( în care se îndepărtează galactoza, se adaugă acid
sialic, acest compartiment exportă produsele procesate și sortate, destinate fucțiilor bine
determinate în interiorul sau exteriorul celulei).

Rol

Stocarea polizaharidelor.

Modificarea proteinelor nou-sintetizate în reticulul endoplasmic.

Sortarea proteinelor cu diverse destinații celulare.

Prelucrează și stochează proteinele și lipidele care "curg" dinspre Reticulul Endoplasmatic.

Sintetizează polizaharidele și le "împachetează" în vezicule care vor migra spre membrana

plasmatică; la celulele vegetale și fungi, Aparatul Golgi este implicat și în formarea peretelui celular.
Este format din niște săculeți aplatizați suprapuși(cisterne),dilatați la capete și înconjurați de micro și
macrovezicule,generate de aceste cisterne.Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta(în stările
patologice au un aspect granulos). Sunt delimitați de o membrană simplă. În celulele animale se află
un singur ansamblu de dictiozomi, iar în celula vegetală se află mai multe ansambluri de dictiozomi.

Sinteza plasmalemei.

Secreția și excreția de glucide

2.Plastidele sunt organite caracteristice celulelor vegetale care se găsesc în citoplasmă. Acestea pot
avea formă ovală, cilindrică sau lenticulară. Sunt auto-divizibile.

Totalitatea plastidelor dintr-o celulă formează plastidomul celular.

Cuprins

1 Plastide fotosintetizatoare

1.1 Cloroplastele

1.1.1 Structura cloroplastelor

1.1.2 Rolul și importanța cloroplastelor

2 Plastide nefotosintetizatoare

2.1 Cromoplaste

2.2 Leucoplaste

2.3 Rolul și importanța plastidelor nefotosintetizatoare

Plastide fotosintetizatoare

Cloroplastele

Sunt organite celulare specializate pentru realizarea fotosintezei.

Potențialul lor fotosintetic este conferit de prezenta pigmenților verzi (pigmenții clorofilieni), singurii
pigmenți capabili de conversie a energiei luminoase în energie chimică.

Cloroplastele algelor se numesc cromatofori.

Structura cloroplastelor

Cloroplastele au un plan unitar de organite. Ele au trei componente structurale-funcționale:

Învelișul

Este format din două membrane lipido-proteice. Membrana internă prezintă pliuri, iar cea externă
este netedă.

Stroma
Este sediul reacțiilor ce au loc în timpul fazei de întuneric. Cuprinde un întreg aparat genetic,
constituit din molecule de ADN, ARN, ribozomi,enzime și alți factori implicați în replicarea,
transcrierea și traducerea informației genetice. Aparatul genetic plastidial este de tip bacterian.

Sistemul tilacoidal

Este cea mai importantă componentă a cloroplastului constituit din vezicule aplatizate numite
tilacoide. Tilacoidele sunt asociate și ordonate unul peste altul sub forma unor fisuri cilindrice numite
grane. Granele sunt interconectate printr-un sistem de tuburi numite tilacoide stomatice care
formează zonele intergranale.

Rolul și importanța cloroplastelor

Transformă energia solară în energie chimică, având rol indispensabil în fotosinteză.

Plastide nefotosintetizatoare

Cromoplaste

Cromoplastele conțin pigmenți carotenoizi. Ele au un rol ecologic.

Leucoplaste

Au rol în depozitarea unor substanțe de rezervă. Ele pot fi:

amiloplaste (depozitează amidon);

proteoplaste (depozitează proteine);

oleoplaste (depozitează uleiuri-exemplu: uleiurile volatile);

lipidoplaste (depozitează lipide).

Rolul și importanța plastidelor nefotosintetizatoare

Dau celulelor și țesuturilor respective culori specifice;

Depozitarea unor substanțe de rezervă.

3.Mitocondriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule eucariote (organite
comune). Ele mai sunt denumite și „uzinele energetice ale celulei”, deoarece conțin enzime oxido-
reducătoare necesare respirației. Respirația produce energia necesară organismelor, iar această
energie este înmagazinată în moleculele de ATP.
Mitocondriile au material genetic propriu - ADN-ul mitocondrial - care conține informația genetică
necesară pentru sinteza enzimelor respiratorii. Este un organit similar cloroplastului.

Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă formează condriozomul.

Cuprins

1 Structură

2 Evoluție

3 Rol

4 Bibliografie

5 Legături externe

Structură

Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub formă de
bastonașe.

Mitocondriile sunt formate din:

membrană dublă: membrană internă cu pliuri - tubului sau creste; membrană externă netedă;

un sistem de criste mitocondriale (pliurile membranei interne pe care se află enzime oxido-
reducătoare);

substanță fundamentală (matrix = matrice ce conține ribozomi, ADN, ARN, enzime oxido-
reducătoare).

Evoluție

Mitocondriile se formează prin diviziune. Genele din ADN-ul lor se transmit ereditar, pe linie maternă
(această ereditate se numește maternă sau matroclină). Mitcondriile sunt transmise descendenților
odată cu citoplasma oosferei.

Rol

Mitocondriile au următoarele roluri:

respirație celulară

fosforilare oxidativa
sinteza de ATP

ciclul acidului citric

transport de ioni

sintetizează lipide si proteine

Procesele oxidative din mitocondrie generează ca produși secundari anionul superoxid, apă
oxigenată.

Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găsește la celulele eucariote. "Endoplasmatic"
înseamna "în interiorul citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/rețea mică". RE modifică
proteine, produce macromolecule și distribuie substanțele în celulă. În esență, reticulul
endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al celulei eucariote.

Cuprins

1 Structură

2 Rol

2.1 Reticul endoplasmatic rugos

2.2 Reticul endoplasmatic neted

2.3 Reticulul sarcoplasmic

3 Referințe și note

Structură

Nucleu celular, reticul endoplasmatic și aparat Golgi. 1. nucleu 2. por nuclear 3. reticul endoplasmatic
rugos 4. reticul endoplasmatic neted 5. ribozom aflat pe RE rugos 6. proteine transportate 7. vezicule
de transport 8. aparat Golgi 9. fața Cis a aparatului Golgi 10. fața Trans al aparatului Golgi 11.
cisternele aparatului Golgi

Reticulul endoplasmatic este structurat ca un sistem tridimensional de canalicule, vezicule și cisterne

ramificate și anastomozate. El face legătura între membrana plasmatică și membrana nucleară. RE
are aspect neted (reticul endoplasmatic neted - REN.) sau rugos (granular) când se asociază cu
ribozomii (reticul endoplasmatic granular - REG.). REG lipsește în hematiile mature. RE este mai
dezvoltat în celulele cu activitate metabolică intensă (de exemplu, în celulele hepatice).

Compoziția RE este similară cu cea a membranei plasmatice, deși acest organit este de fapt o
extensie a membranei nucleare. RE este locul traducerii informației genetice, și mijlocul de transport
al proteinelor ce urmează să devină parte din membrana celulară (de exemplu receptori
transmembranari) sau care urmează să fie secretate prin exocitoză (de exemplu neurotransmițători,
enzime digestive, etc.).
RE este format dintr-o rețea de tuburi și cisterne. RE este acoperit în parte de ribozomi (care produc
proteine din aminoacizi, bazat pe codul genetic). Deoarece aceste locuri par a fi "rugoase" văzute sub
microscopul electronic, această parte a fost numită reticul endoplasmatic rugos. Părțile fără ribozomi
se numesc reticul endoplasmatic neted. Ribozomii transferă proteinele gata produse în RE, care le
transportă la aparatul Golgi.

Rol

Reticulul endoplasmatic este un sistem circulator intraplasmatic care transportă substanțe în toată
citoplasma, inclusiv în spațiul din jurul nucleului. RE joacă rol în compartimentarea celulei, asigurând
o mare suprafață pentru reacțiile biochimice. Are rol mecanic și participă la diferențierea vacuomului.
REN este locul sintezei lipidelor, are rol și în metabolismul glicogenului. RER este locul în sinteză a
proteinelor (pe ribozomii legați). El transportă proteinele sintetizate de la ribozomi la cisternele
aparatului Golgi pentru a fi împachetate în vezicule secretorii.

Reticul endoplasmatic rugos

RE rugos produce și transportă proteinele. Acesta este acoperit de ribozomi care îl fac să arate
"rugos". RE rugos se întâlneste în mai multe celule, de exemplu în celulele din pancreas, care sunt
implicate în secreția de insulină în circuitul sanguin.

În plus, RE rugos este și un producător de membrane, deoarece înglobează proteinele membranare

în structura sa, iar când este nevoie de ele în alte locuri le transfera. Acest organit modifică
proteinele și le modifică calitatea.

Reticul endoplasmatic neted

RE neted este implicat în procese metabolice, ca de exemplu sinteza de lipide, metabolismul

carbohidraților și detoxificarea drogurilor și otrăvurilor. RE neted produce și steroizii, de exemplu
steroizii sexuali la vertebrate și steroizii secretați de glandele adrenale. Celule care secretă aceste
substanțe sunt bogate în RE neted.

Celulele din ficat sunt și ele bogate în RE neted. Aceste celule depozitează carbohidrații sub forma
glicogenului. Hidroliza glicogenului produce fosfatul glucozei, o formă ionica de zahăr care nu poate
ieși din celulă. O enzimă din RE neted al acestor celule indepărtează fosfatul, astfel încât glucoza
poate ieși din celulă. Astfel, ea pătrunde în circuitul sanguin prin care poate ajunge oriunde este
nevoie.

Enzimele din RE neted ajută la detoxifierea drogurilor și otrăvurilor prin adăugarea unei grupări de
hidroxil la substanțe, astfel încât ele devin mai solubile și mai ușor de eliminat din corp.
Structura

Prezinta un sistem canalicular, care leaga plasmalema (membrana celulară) de citoplasmă. Totodata,
se poate observa și o rețea de intermembrane cu aspect diferit, în funcție de specializarea care o
ocupă.

Rol

În sistemul circulator intacitoplasmatic și unul important în metabolismul glicogenului (un glucid care
se află în cea mai mare parte în ficat).

Reticulul sarcoplasmic

Acesta se întâlnește în celulele mușchilor, și este adaptat pentru depozitarea și eliberarea ionilor de
calciu. Acest proces este realizat de pompele de calciu și necesită energie furnizată de ATP (acid
adenozintrifosforic). Pompele de calciu sunt proteine membranare adaptate pentru transportul activ
al ionilor de calciu în mediul extraceleular (interiorul reticulului sarcoplasmic este de asemenea
mediu extracelular). În fibra musculară striată scheletică pompele de calciu sunt reglate de
calmodulină, iar în cele miocardice de fosfolamban. Calciul este necesar pentru contracția fibrei, fiind
eliberat din reticulul sarcoplasmic în momentul în care fibra respectivă este excitată, prin
deschiderea canalelor de calciu dependente de voltaj. În perioadele dintre contracții, pompele îl
concentrează în lumenul reticulului sarcoplasmic.

4.REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR

Prezenta apei, intr-o cantitate suficienta, reprezinta un factor esential pentru supravietuirea,
cresterea si dezvoltarea plantelor.

Regimul hidric (de apa) al plantelor reprezinta ansamblul proceselor de absorbtie a apei din
mediu de catre planta, transportul ei in planta si eliminarea acesteia in mediul extern. Intre aceste
procese exista o stransa legatura. In conditiile unui regim de apa normal, aceste procese sunt in
echilibru, iar celulele se afla in stare de turgescenta normala.
 Pentru asigurarea acestei stari plantele superioare poseda, in majoritatea lor, un sistem
radicular dezvoltat, ce absoarbe cantitatea de apa necesara din sol, un sistem de vase conducatoare
capabile sa transporte apa absorbita si un tesut protector adecvat, care evita eliminarea excesiva a
apei din corpul acestora.

In corpul plantelor, ca de altfel, pe toata planeta noastra, cea mai mare cantitate de apa se afla
in stare lichida, gasindu-se abundent in celule, in vase conducatoare si, uneori, in lacune aerifere. In
aceste lacune si in meaturi se gasesc - de obicei – si vapori de apa, existenti insa, intr-o cantitate mult
mai mica si, in acelasi timp, in echilibru cu apa libera din planta.

Absorbtia apei de catre plante

Procesul de absorbtoe a apei decurge in stransa dependenta de factorii de mediu si se

realizeaza diferentiat, pe specii de plante.

Plantele nevasculare – criptogame unicelulare, talofite terestre, briofite, absorb apa prin
intreaga suprafata a corpului.

Plantele vasculare – prezinta radacini, ca organe de fixare si de absorbtie a apei cu sarurile

minerale, de la care pleaca o retea de tesuturi conducatoare.Aceste plante pot absorbi apa si prin
partile nesuberificate ale organelor lor supraterane.

Plantele submerse – talofite si cormofite – absorb apa prin toata suprafata corpului. Ele sunt
lipsite de cuticula si suber si prezinta frunze fin divizate sau foarte subtiri; unele specii submerse au
radacini reduse si lipsite de perisori absorbanti sau sunt lipsite chiar de radacini.

La plantele de apa cu frunze natante, absorbtia se face si prin fata inferioara a frunzelor, lipsita
de cuticula.

Lichenii absorb apa prin rizine iar muschii prin rizoizi.

Absorbtia apei prin radacini

 Filogenetic vorbind, rolul primar al radacinii a fost acela de fixare, realizand ancorarea solida a
plantei in sol. Ulterior, radacina a capatat si functia de absorbtie a apei si a substantelor minerale.

Fig. 15 – Sectiune longitudinala prin radacina la dicotiledonate: A- vedere de ansamblu; B- detaliu

celular (original Rugina, 2003)

In procesul de absorbtie a apei si a substantelor minerale sunt active numai radacinile tinere.
La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale radacinii in absorbtia apei a fost stablit cu
precizie cu ajutorul micropotometrelor. Conform parerii lui W. PFEFFER, din cele patru zone distincte
ale radacinii, zona perisorilor absorbanti este cea mai activa in acest proces; zona neteda este putin
activa, iar piloriza si zona aspra au, practic, o absorbtie nula (fig. 15). La nivelul varfului radacinii
probabil ca absorbtia nu are loc, dat fiind faptul ca in aceasta zona lipsesc tesuturile conducatoare,
capabile sa vehiculeze apa, iar aici exista doar o usoara deplasare a ei prin imbibitia membranelor.

In zona aspra apa poate fi absorbita de catre plantele tinere, la care celulele externe nu au inca
membrana suberificata; procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeuna total,
astfel ca raman crapaturi ce pot lua aliura unor veritabile lenticele, permeabile pentru apa si gaze. La
plantele crescute in sol foarte uscat suberificarea incepe curand, pe seama zonei pilifere, care devine,
astfel, foarte scurta.

Absorbtia foarte intensa a apei prin zona perisorilor absorbanti se explica prin faptul ca in
aceatsa zona celulele sunt diferentiate functional, iar perisorii sunt foarte numerosi si realizeaza o
suprafata de contact foarte mare cu solutia solului.

Fiecare perisor absorbant este o celula vie mult alungita, cu o vacuola mare. Peretii sai celulari
sunt foarte subtiri, lipsiti de cuticula si, deci, foarte permeabil pentru apa. Ei contin in loc de celuloza,
caloza si substante pectice care, prin gelificare, realizeaza un contact intim cu particulele solului,
fenomen deosebit de important in absorbtia apei.

Numarul perisorilor absorbanti pe unitate de suprafata este mare (200-420/mm2), iar durata
lor de viata de 7-10 zile.

In general, radacinile plantelor ierboase au mult mai multi perisori absorbanti, comparativ cu
radacinile plantelor lemnoase.
 La unele plante ierbacee si lemnoase, in locul perisorilor absorbanti se fixeaza pe radacini
hifele unor ciuperci simbiotice, care indeplinesc functia de absorbtie a apei cu sarurile minerale.
Aceste ciuperci tinere traiesc in simbioza cu radacinile plantelor-gazda dupa un tip de relatii trofice
directe, bilaterale, numit micoriza, convetuire avantajoasa pentru ambii parteneri.

5.Transpirația reprezintă procesul prin care apa iese din frunze sub formă de vapori. Cantitatea de
apă eliminată depinde de numărul de stomate și de gradul lor de deschidere. Transpirația este
influențată de factori de mediu climatic externi cum sunt: temperatură, lumină, umiditate, aer și
vânt.

Temperatură: La căldură plantele transpiră mult. Dacă temperatura ambiantă ajunge la un anumit
grad, plantele ofilesc.

Lumină: Plantele transpiră mai mult ziua decât noaptea. Cu cât procesul de fotosinteză este mai
intens, cu atât transpirația crește.

Umiditatea aerului: Cu cât aerul este mai umed, transpirația scade; cu cât este mai uscat, transpirația
crește.

Vântul: El ia de la suprafață aerul umed și îl înlocuiește cu aer uscat. Deci în prezența vântului
transpirația crește.

Transpirația are un rol important, ajutând seva brută să ajungă mai repede din rădăcină la frunze. Ea
mai ajuta la împrospătarea sevei brute.

Gutația reprezintă eliminarea apei plantelor la suprafața frunzelor, sub formă de picături. Termenul
provine din limba latină, gutta însemnând „picătură”.

Se datorează dezechilibrului apărut între absorbția intensă a apei prin rădăcini și intensitatea scăzută
a transpirației, apa fiind împinsă cu o forță hidrostatică mai mare prin vasele lemnoase și eliminată la
exterior prin structuri anatomice specializate, numite hidatode. Fenomenul este frecvent dimineața,
în lunile de primăvară și vara, când după o zi foarte călduroasă urmează o noapte rece. În aceste
condiții, absorbția radiculară a apei este intensificată de temperatura ridicată a solului, iar
transpirația scăzută se datorează umidității atmosferice ridicate, închiderii stomatelor prin reacția
temperaturii scăzute din atmosferă.