SMALȚUL DENTAR

Smalțul este cel mai calcificat și dur țesut din organism. Originea acestuia este epitelială și
este rezultat prin mineralizarea matricei organice, sintetizată și secretată de către ameloblasti.
Acesta formează un strat acoperitor pentru întreaga coroană a dintelui, iar grosimea sa variază în
funcție de dinte (2,6 mm la molari, 2-3 mm la premolari și 2mm la incisivi), dar diferă și la
același dinte, fiind mai gros pe fața ocluzală și incizală. Are o culoare alb-gri-sidefie, ce variază
în funcție de individ, dinte, zona coronară, grosimea smalțului, grad de transparență, compoziție
chimică și stare patologică. Cu cât smalțul este mai translucid cu atât culoarea galbenă a dentinei
se poate observa mai ușor.

1 PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SMALȚULUI

Acestea rezultă din conținutul său foarte mare în elemente minerale.

Smaltul este:

- casant, în special când nu este susținut de dentina subadiacentă

- mai radioopac decât toate celelalte țesuturi mineralizate (os, cement, dentină)

- vulnerabil la atacurile acide

- translucid
 - grosimea sa maximă este în zona ocluzală și diminuează progresiv către colet

- fiind eliberat de depozitele organice de origine exogenă, suprafața smalțului sănătos

este netedă și strălucitoare.

2 COMPOZIȚIA SMALȚULUI
Analizele chimice ale compoziției smalțului au arâtat că partea anorganică variază între 95-
96%, iar cea organică între 0,5-2%. Repartiția acestora variază de la o zonă la alta; astfel,
fracțiunea anorganică este mai bogată la suprafață decât la joncțiunea amelodentinară, față de
fracțiunea organică, care este mai slab reprezentată la suprafață. De asemenea, repartizarea celor
două componente diferă la nivelul smalțului în dezvoltare, comparativ cu smalțul matur.

A. Constituentii anorganici

Fracțiunea minerală a smalțului este reprezentată de hidroxiapatita Ca10(PO4)6(OH2).

Cristalul de hidroxiapatită are o lungime de 0.05-1µm, iar fiecare cristal este compus din
juxtapunerea unor subunități formate din 18 ioni având pe secțiune o formă hexagonală. El este
înconjurat de un strat hidratat care constituie, pe de o parte, o zonă de schimb și de difuziune
ionică și, pe de altă parte, o zonă de legătură cu fracțiunea organică. Substanța minerală din smalț
este formată în cea mai mare parte din calciu și fosfor. Conținutul în Ca și P a smalțului (în
procente din greutatea uscată delipidată) este de: Ca = 39,84 și P = 18,52. Raportul Ca/P este de
2,08 la nivelul smalțului față de 2,15 în apatită, datorită prezenței și a altor elemente.

De asemenea, raportul Ca/P variază în diversele regiuni ale smalțului (2,16 ± 0,07 la
suprafață față de 2,07 ± 0,06 în zonele profunde). Aceasta arată că substanța minerală din zonele
profunde ale smalțului este compusă din hidroxiapatită mai săracă în calciu, față de compoziția
hidroxiapatitei de suprafață, care respectă compoziția exacta a acestei substanțe. Deși conținutul
în calciu și fosfor nu variază cu vârsta, în smalțul dinților temporari se află mai puțin fosfor decât
în smalțul dinților permanenți, ceea ce arată o mineralizare mai redusă a dinților temporari și deci
o incidență mai mare a cariei la nivelul lor. Carbonul reprezintă elementul mineral cel mai
frecvent întâlnit în structura smalțului (după calciu și fosfor), fiind prezent sub formă de anioni:
carbonat și uneori bicarbonat (HCO3). Analizele chimice au arâtat că, în smalț, carbonatul de
calciu nu se află în stare amorfă, ci este substituit în rețeaua cristalină de hidroxiapatită, ocupând
poziția hidroxilului. Concentrația sa este de 2,5% (raportată la greutatea uscată a smalțului) și are
o repartiție inegală. Concentratia sa scade progresiv în cursul maturării smalțului, în favoarea
magneziului. Aceste variații se înregistrează la suprafața smalțului, în timp ce în straturile
profunde conținutul în carbon nu suferă nicio modificare.

Ionii de fluor se încorporează în masa cristalină a smalțului fie prin substituția ionilor
OH, fie prin legarea OH-F în diverse etape: înainte de erupție (în cursul mineralizării) și după
erupție, prin fixarea la suprafața smalțului a fluorului din lichidele ce umezesc dintele sau prin
pătrunderea prin fisurile dintelui a salivei și a apei de băut ce conține fluor. Concentrația
fluorului scade de la suprafață spre interior și, totodată, concentrația sa la nivelul smalțului este
dependentă direct de concentrația fluorului din apa de băut; de asemenea, variază cu vârsta și cu
diversele regiuni ale dintelui. Fluorul în exces exercită o acțiune toxică, prin inhalarea fosfatazei
din ameloblaști, datorită combinării ionilor de F- cu ionii de Mg2+, care sunt activatori ai
fosfatazei. Magneziul se întalnește în structura apatitei fie sub formă de fosfat de magneziu, fie
ca ion absorbit la suprafața cristalelor. Concentrația în Mg 2+ este mai scăzută la suprafața
smalțului. Ionii de Mg2+, activând fosfataza alcalină, sunt în legătură cu incidența cariilor (în
procesul carios are loc o pierdere prin solubilizarea componentelor minerale și, în primul rând se
elimină Mg2+ și carbonatul). Ionii de Na, K, Cl, Zn, S, Pb, Hg, Mn, Fe, V se găsesc în cantități
minime (mai putin de 1%). Alături de aceste elemente se afla în cantități foarte mici, și de aceea
se numesc oligoelemente, următorii ioni: Ag, Br, Cr, Co, Al, St, Ba, B, Cd.

Oligoelementele participă la reducerea incidenței cariilor prin modificarea dimensiunilor

și formei cristalelor de apatită.Conținutul de apă a smalțului este de 3-4% și se găsește fie sub
formă liberă, fie asociată grupărilor hidroxil din rețeaua hidroxiapatitei. Din totalul cantității de
apă, ¾ este asociată părții minerale, în timp ce ⅓ este slab legată de structurile organice.

B. Constituentii organici

Sunt reprezentați de: proteine, glucide, lipide, acizi organici. Din substanțele proteice ce
intră în compoziția smalțului, aproximativ ⅔ sunt solubile în acizi, iar ⅓ sunt proteine insolubile.
Smalțul reprezintă produsul de secreție puternic mineralizat al celulelor denumite ameloblaste
sau adamantoblaste, celule de origine epitelială, care dispar în momentul în care coroana este
formată. Așadar smalțul este complet acelular, incapabil de creștere sau remodelare ulterior
formării sale.

Aspectul macroscopic este al unui

material ceramic, de culoare alb-gălbui sau
alb-albastru, fiind denumit de aceea și email.
Fiind semitransparent, culoarea normală
variază în funcție de grosimea sa din zona
respectivă și de culoarea dentinei subjacente.
Grosimea maximă, de 2,5 mm, este atinsa la
nivelul cupispizilor molarilor și premolarilor,
ea se reducându-se mult la nivelul coletului
dintelui. Deoarece este un țesut extrem de
mineralizat (96-98% substanțe minerale sub formă de cristale de hidroxiapatită, restul de 2-4%
substanțe organice și apă), studiul structurii smalțului matur se face cu dificultate în microscopia
optică, fiind posibil numai prin tehnica dintelui șlefuit. Prin demineralizarea dintelui, teritoriul
ocupat de smalț este înlocuit de un spațiul optic vid. Evidențierea structurii smalțului pe dintele
demineralizat este posibilă numai la dintele imatur, unde mineralizarea este incompletă, deci
conținutul de substanțe organice este relativ mai crescut. Descrierea structurii smalțului este
facilitată de tehnici de microscopie în lumina polarizată sau de microscopie electronică de
transmisie sau de baleiaj.

Imaginea de ansamblu a smalțului matur pe dinte șlefuit permite identificarea unităților

morfo-funcționale, denumite prisme ale smalțului sau prisme adamantine, precum și a striilor
smalțului, considerate fenomene optice datorită formei și modului de distribuție a prismelor.
Prismele smalțului sunt structuri de formă ovalară sau cilindrică, cu aspect de solzi de pește, de
gaură de cheie sau de forma literei “U”. Aceste aspecte diferite se datorează incidenței secțiunii
sub care sunt surprinse prismele, precum și compozitiei lor. Microscopia electronică de
transmisie și baleiaj a aratat că la baza structurii smalțului stau cristalele de hidroxiapatită,
rezultate la rândul lor în urma depunerii caracteristice a sărurilor de calciu. Modul de distribuție
și orientare a cristalelor de hidroxiapatită determina descrierea unui smalț prismatic și a unuia
interprismatic. Prismele adamantine, în numar de 5-12 milioane/dinte, apar ca tuneluri pline cu
cristale de hidroxiapatită. Lungimea prismelor este egală cu grosimiea smalțului din zona
respectivă, deci se întind de la joncțiunea amelodentinară până la 6-12 µm de suprafața dintelui,
și conferă smalțului aspectul striat caracteristic în microscopia optică. Prismele au un diametru
de 3-4 mm în smalțul intern și 6 mm aproape de suprafață. În microscopia de baleiaj s-a observat
că toate prismele sunt orientate cu circumferința în aceeași direcție, ca solzii de pește, partea mai
voluminoasă a unei prisme fiind în dreptul părții subțiate a prismelor vecine, denumită piciorul
prismei. Fiecare prismă este parțial delimitată de teaca sau mantaua prismei.

Directia prismelor variază față de axul lung al dintelui: este paralelă cu axul lung la vârful
coroanei, apoi se încliă treptat, pentru a ajunge perpendicular pe axul dintelui la joncțiunea
smalț-cement. Traiectul este ondulat în cele două treimi interne ale smalțului și devine rectiliniu
spre suprafață.
3 STRUCTURA SMALȚULUI
Smalțul prezintă trei zone topografice:

 smalțul de suprafață
 smalțul mijlociu
 smalțul intern

Smalțul de suprafață sau smalțul superficial prezintă la dinții erupți o grosime ce variază
în funcție de zonă (maxim 30 µm). Se caracterizează histologic prin absența prismelor, sau
printr-o dispoziție neregulată a acestora. Smalțul este acoperit pe toată suprafața sa de pelicula
dobândită sau câștigată, un film de natură organică, format prin precipitarea proteinelor salivare.

Smalțul intern, ca și cel de suprafață, este lipsit de prisme. La acest nivel zona
aprismatică are o grosime mai redusă, cuprinsă, în funcție de zonă, între 5-15 µm. Joncțiunea
amelodentinară reprezintă zona de atașare dintre smalț și dentină. În microscopia optică, pe dinte
șlefuit, apare cu aspect de “solzi de pește” datorită intrepătrunderii celor două țesuturi dure.
Convexitățile, îndreptate spre dentină, sunt mai accentuate la nivelul coroanei, estompându-se
treptat spre coletul dintelui. Imediat deasupra acestei zone se remarcă smalțul aprismatic.La
nivelul joncțiunii amelodentinare, orientate spre suprafața smalțului se descriu trei aspecte
morfologice particulare: fusurile smaltului, tufele smaltului și liniile smaltului. Lamele smalțului
sunt formațiuni lineare care străbat ansamblul smalțului, de la joncțiunea amelodentinară spre
suprafață, paralel cu axul lung al dintelui. Cauza formării lor este reprezentată de defecte de
mineralizare dezvoltate în zonele de tensiune asupra smalțului. În aceste fisuri pot pătrunde
ulterior detritusuri organice.

Fusurile sau spinii smalțului apar ca imagini întunecate, cu extremități mai subțiri și
porțiunea centrală mai îngroșată, deci de formă fusiformă. Spinii pornesc de la joncțiunea
amelodentinară și se întind pe o mică suprafață din smalț; au originea în perioada de formare a
dintelui și se datorează pătrunderii unor procese odontoblastice dincolo de joncțiunea
amelodentinară, în grosimea smalțului. În momentul formării smalțului aceste procese
odontoblastice rămân „captive” printre cristale de hidroxiapatită. S-ar mai putea datora și
exercitării unor presiuni mari asupra smalțului în formare, cu apariția unor mici discontinuități
între cristalele de hidroxiapatită, în care pătrund ulterior resturi tisulare. Studiile clinice au arătat
că această zona este în mod particular expusă cariei dentare.

Tufele smalțului sunt formațiuni care pornesc în evantai, ca niște smocuri de iarbă, de la
joncțiunea amelodentinară și străbat smalțul până în treimea sa mijlocie, având înălțimea mai
mare decât fusurile. Sunt mai numeroase în regiunea coletului dintelui. Ele se datorează faptului
că în smalțul intern tecile prismelor sunt mai numeroase și uneori confluente, fiind zone de
hipomineralizare, cu un conținut organic ridicat, ce depășește de 3-4 ori cantitatea medie.
Bibliografie:

 Banița M. & Deva V. , (2006) – Organul dentar.

Morfologie, histogeneză, Editura Alma Craiova