Sistemul vascular

1. Stratigrafia peretelui vascular

Diagnosticul histologic de vas sangvin se face astfel: vasul este o structura tubulara, cu
lumen central, peretele este format din trei tunici, limitele dintre ele fiind evidente sau nu in
functie de tipul vasului, lumenul este delimitat de celule endoteliale formand endoteliul; in
sectiune transversala lumenul arterelor este rotund, al venelor este ovalar, turtit sau neregulat,
mai mare decat la arterele corespunzatoare; peretele arterelor este mai gros decat la venele
corespunzatoare.

Întregul sistem circulator are o structură de bază comună, compusă din trei tunici
concentrice:
 Intima – este tunica internă formată din endoteliu (strat de celule pavimentoase aşezate
pe membrană bazală) şi un ţesut conjunctiv.

o Endoteliul reprezintă constituentul esenţial şi permanent al intimei. El tapetează

suprafaţa internă a întregului sistem circulator şi se interpune ca o membrană
semipermeabilă între sânge şi lichidul interstiţial.
o Celulele endoteliale sunt foarte aplatizate şi alungite în axul vasului.
o Stratul subendotelial constă dintr-un ţesut conjunctiv lax în care fibrele elastice
se orientează în sens longitudinal. În acest strat se găsesc de asemenea, câteva
fibroblaste şi celule musculare netede. E vizibil la vasele de calibru mai mare.
o Limitanta elastică internă este alcătuită din lamele elastice longitudinale,
fenestrate, care formează o reţea asemeni unui tub perforat, prin care se
realizează comunicări şi schimburi între intimă şi medie.
 Media – este reprezentată de o cantitate variabilă de ţesut muscular neted şi fibre
conjunctive (elastice), cu orientare circulară şi helicoidală. Rolul sau este in reglarea
fluxului sanguin. Intre celulele musculare exista si fibre de reticulina (colagen tip III),
proteoglicani, glicoproteine. F.m.n. secreta componentele matricei extracelulare. Poate
exista si limitanta elastica externa.
 Adventiţia – este un ţesut conjunctiv lax (fibre de colagen, elastice) care conţine nervii
vasomotori (inervează musculatura netedă) şi vasele de irigaţie (vasa vasorum). Are tesut
conjunctiv cu toate tipurile de fibre si nu are lamele. Are fibre musculare netede. La
vasele mari prezinta vasa vasorum cu rol nutritiv, vase limfatice si nervii vaselor.
Dispozitia fibrelor este longitudinala. Are rol mecanic, de ancorare, protector pentru
celelalte tunici si nutritiv. Ea se continua progresiv cu tesutul conjunctiv la organului.

La nivelul arterelor, intima şi partea internă a mediei sunt hrănite prin difuziune din
sângele circulant. Adventiţia şi partea externă a mediei arterelor mari sunt hrănite de vasa

1
vasorum (vasa vasorum derivă din micile artere vecine şi din micile artere colaterale ale arterei
respective).
Peretele capilarelor este traversat de schimburi continue între sângele circulant şi
lichidul interstiţial, găsindu-se astfel la nivelul propriei surse.
Pereţii venoşi sunt hrăniţi în principal de către vasa vasorum, mai importante decât cele
din artere, ceea ce compensează aportul neglijabil de oxigen din sângele circulant venos.

Endoteliul are rol de bariera semipermeabila intre plasma sanguina si lichidul interstitial.
El mediaza schimburile bidirectionale de molecule mici si restrictioneaza pasajul
macromoleculelor. Alte roluri:
- Transformarea angiotensinei I in AT II;
- Lipoliza lipopoteinelor;
- Producerea de factori vasoactivi (endoteline, agenti vasoconstrictori, NO);
- Inactivarea BK, serotoninei, prostaglandinelor, trombinei etc.

Tesutul muscular neted vascular este prezent in toate vasele sanguine, mai putin in
capilare si venulele pericitare. Fiecare fibra este inconjurata de o lamina bazala si tesut
conjunctiv pe care le secreta. Fibrele sunt interconectate prin jonctiuni GAP.

Tesutul conjunctiv are proportii variate in functie de necesitatile locale. Fibrele de

colagen se gasesc intre fibrele musculare, in stratul subendotelial si la nivelul adventicei. Fibrele
de colagen tip I, III, IV sunt prezente in laminele bazale, medie si adventice. Fibrele elastice
predomina in arterele elastice, unde sunt organizate sub forma de lamele paralele printre celulele
musculare. Exista si fibre de reticulina. Intre celule exista si substanta fundamentala.

2. Artera de tip elastic

Rolul lor este de a stabiliza fluxul sanguin. Prezenta elastinei la nivelul tunicii medii le
confera o culoare galbena.
Intima este mai groasa decat la arterele musculare.
Acest tip de artere se întâlnesc la nivelul: aortei, arterelor subclavii, carotidelor, arterelor
pulmonare, arterelor iliace. Sunt vase mari al căror perete este relativ subţire. Peretele arterial
este format din trei tunici: intima - 10%, media - 80% şi adventiţia - 10%.
 Intima este la rândul său alcătuită din endoteliu, strat subendotelial şi limitanta
elastică internă.
o Endoteliul este un epiteliu simplu pavimentos;
 celulele au axul lung orientat paralel cu lungimea vasului şi sunt
conectate prin joncţiuni ocluzive;
 conţin granule Weibel-Palade alcătuite dintr-o glicoproteină,
factorul von Willenbrand (acesta facilitează coagularea
trombocitelor în timpul formării cheagului);

2
  absenţa sa determină hemoragii excesive în zonele traumatizate.
o Stratul subendotelial este format din ţesut conjunctiv cu rare fibre
musculare netede.
 Limitanta elastică internă este compusă din 3-4 lame elastice
fenestrate şi este greu vizibilă deoarece are aspect similar cu
laminele elastice din stratul urmator.
 Media este formată în principal din 40-70 lame elastice, concentrice şi fenestrate.
Intre aceste lame se găseşte un ţesut conjunctiv de legătură care le solidarizează şi
câteva fibre musculare netede. Numarul lamelelor elastice creste odata cu varsta.
Intre lamele: fibre musculare netede, fibre de reticulina, proteoglicani,
glicoproteine.
o Există şi o limitantă elastică externă, slab vizibilă.
 Adventiţia este compusă din ţesut conjunctiv lax, care conţine macrofage,
mastocite, numeroase adipocite. Acest ţesut conjunctiv conţine vasa vasorum,
limfaticele şi fibrele orto- şi parasimpatice.
In timpul sistolei ventriculare, lamelele elastice sunt intinse si micsoreaza variatia presiunii.

3. Artera de tip muscular

Arterele de tip muscular controleaza aportul sanguin catre organe prin contractia/relaxarea
f.m.n. din tunica medie.
În arterele musculare, peretele reprezintă un sfert din diametrul total, cele trei tunici aflându-
se într-o proporţie aproximativă de 5-10% intima, 50% media şi 40-45% adventiţia.
 Intima are aceeaşi structură ca şi la artera elastică, iar stratul subendotelial este
mai gros decat in cazul arteriolelor.
 limitanta elastică internă este foarte bine conturată, ca o linie ondulată
refringentă, formată din mai multe lame elastice fenestrate (se consideră
un element de diagnostic).
 Media este formată în principal din celule musculare netede dispuse în 10 până la
40 de straturi concentrice.
 Între fibre există un ţesut conjunctiv de legătură, alcătuit din fibre de
reticulină, elastice şi substanţă fundamentală (toate sunt secretate de
fibrele musculare netede).
 Limitanta elastică externă este reprezentată printr-o reţea elastică
tridimensională, greu vizibilă. Ea exista doar la arterele musculare mari.
 Adventiţia are o structură comună cu cea din arterele elastice. E formata din tesut
conjunctiv lax, contine capilare, vasa vasorum, nervi.
Diametrul acestor artere diminuă progresiv.

3
 4. Arteriola – metaarteriola

Arteriolele au un diametru de 300 până la 30 microni şi aparţin deci domeniului

microscopiei electronice.
Arteriolele, capilarele şi venulele de acelaşi calibru constituie microvascularizaţia.
Stratul subendotelial este foarte subtire. La arteriolele sub 50 microni, LEI este absenta.
Media arteriolelor nu cuprinde decât unul, două straturi de celule musculare netede. Cele
mai groase arteriole prezintă încă o limitantă elastică internă, subţire şi fenestrată. Nu exista
LEE.
Tunica adventice este foarte subtire si nu are vasa vasorum.
La limita arteriole – capilare, lumenul vascular se restrânge în formă de con şi celulele
musculare ale mediei constitue un sfincter care funcţionează atât ca mecanism de deschidere, cât
şi de închidere capilară.

Metaarteriola regleaza fluxul sanguin dar fara a intrerupe complet fluxul. Doar
sfincterul precapilar poate opri complet fluxul.
Este o arteriola precapilara, are un sfincter precapilar, un endoteliu continuu pe o
membrana bazala, nu are limitanta elastica interna, prezinta un singur rand de fibre musculare
netede, discontinuu. Sfincterul precapilar are contractii ritmice (la 2-8 s).

Arteriolele si metaarteriolele regleaza dar nu opresc circulatia sangelui, au rolul de a

mentine nivelul presional dintre sistemul arterial si venos. Sfincterul, prin contractie, opreste
complet fluxul sangvin.
Ea are o forma conica. Intreg peretele vascular este inglobat intr-un gel de proteoglicani
si glicozaminoglicani care este hidratat in proportii variabile. Astfel turgiditatea vasului este
variabila si are proprietati vasco-elastice.
Limfaticele urmaresc traiectul vasa vasorum. Jumatatea interna a peretelui vascular se
hraneste prin sangele din lumenul vasului, prin difuziune.
Intre celulele endoteliale si celulele musculare exista jonctiuni comunicante GAP
(mioepiteliale) deoarece membrana bazala prezinta discontinuitati, fapt pentru care celulele
musculare vin in contact direct din cand in cand cu celulele endoteliale.

5. Venele

In sistemul venos se disting:

1) Venulele
o Ele drenează capilarele şi diferă de acestea doar printr-un diametru mai
mare, de ordinul a 100 de microni.
o Tranzitia de la capilare la venule se face progresiv.

4
 o Venulele aflate imediat dupa capilare (venule pericitare) au diametrul
cuprins intr 0,1 si 0,5 mm si prezinta pericite.
o Intima este formata din endoteliu si un strat subendotelial foarte subtire.
o Tunica medie poate contine numai pericite contractile.
o Realizeaza schimburi moleculare, precum capilarele.
Venulele postcapilare au intre celulele endoteliale jonctiuni slabe, mai
permeabile, ce se pot desface sub actiunea histaminei, serotoninei,
proteoglicani, bradikininei. In jurul lor intalnim mastocite, eozinofile,
plasmocite, fibroblasti, macrofage (la suprafata celulelor endoteliale).

2) Venele mici, mijlocii şi mari

o Venele au in majoritate structura musculara.
o Colecteaza sangele din venule in vase cu calibru progresiv mai mare.
o Majoritatea venelor sunt mici sau medii, cu diametrul intre 1-9 mm.
o Au o structură conformă cu structura de bază (respectiv cele trei tunici:
intima - 5%, media - 15% şi adventiţia - 80%), dar se diferenţiază de artere
prin următoarele caracteristici:
 peretele venos este mai îngust decât peretele arterial, pentru un acelaşi
diametru;
 intima este alcătuită numai din endoteliu si rareori strat subendotelial
subtire. Pot avea LEI;
 media, subţire, este formată din fibre colagene, fibre elastice si
fascicule mici de fibre musculare, cu dispoziţie longitudinală, iar
limitanta elastică externă lipseşte (cu excepţia venelor pulmonare care au
un perete muscular atât de important, încât este dificil de a le distinge de
arterele pulmonare după colorarea cu HE);
 adventiţia (formata din colagen) este bine reprezentata si conţine
numeroase vase limfatice, ceea ce explică faptul că anumite cancere
invadează pereţii venoşi şi foarte puţin pereţii arteriali. Ea mai contine
fibre musculare netede.
 o venă golită de sânge se colabează, deci tonusul pereţilor venoşi este
foarte slab.
 trunchiurile venoase din apropierea cordului sunt vene mari. Intima lor
este bine dezvoltata, iar media este mult mai subtire (cateva straturi f.m.n).
Calibrul venelor este mai mare decât cel al arterelor corespondente; 70 % din volumul
sanguin este conţinut în reţeaua venoasă. Fluxul sanguin venos este datorat unui mecanism pasiv,
prin presiunea negativă din atriul drept indusă de fiecare inspiraţie. Pentru a directiona sângele
spre cord, venele sunt prevăzute cu valve, 2 pliuri semilunare ale intimei, care proemina in
lumen. Ele contin tesut conjunctiv bogat in fibre elastice si sunt tapetate pe ambele fete de
endoteliu. Contracţiile muşchiului scheletal ajută de asemeni la reîntoarcerea venoasă.

5
 6. Tipuri de capilare sanguine

Capilarele sanguine au o importanţă considerabilă. Cea mai mare parte dintre ele au un
esenţial rol nutritiv. Datorită permeabilităţii peretelui lor, capilarele asigură ţesuturilor
substanţele necesare activităţii acestora şi îndepărtează deşeurile ca şi produsele de metabolism.
Capilarele se anastomozeaza liber. Iau nastere prin ramificarea metaarteriolelor.
Reteaua capilara este bine dezvoltata in tesuturile cu metabolism intens: rinichi, ficat,
muschi striat, miocard. La nivelul lor se realizeaza transferul de O2, CO2, metaboliti.
Lumenul capilar este foarte îngust; adesea este mai mic decât diametrul unei globule roşii
(7 microni). Lungimea lor nu depaseste 50 microni.
In sectiune transversala se observa ca peretele capilarelor este format din 1-3 celule.
Suprafetele lor externe vin in contact cu o lamina bazala, secretata de celulele endoteliale.
Majoritatea celulelor endoteliale sunt unite prin jonctiuni de ocluzie, cu permeabilitate pt
anumite macromolecule.
Peretele capilarelor este constituit din endoteliu, o membrană bazală şi câteva pericite
(celule tinere, stelate, cu prelungiri primare, dispuse paralel cu axul lung al capilarului şi
prelungiri secundare ce înconjură vasul şi formează joncţiuni cu celulele endoteliale; au rol
contractil, reglând fluxul sanguin din capilare).
Pericitele (celulele Rouget) au origine mezenchimala si inconjoara partial celulele
endoteliale. Ele sunt delimitate de o lamina bazala proprie, care fuzioneaza cu a celor
endoteliale.
Se pare ca aceste celule sunt celule musculare modificate. Ele au rol contractil si
fagocitar. Ca aspect, aceste celule au multe prelungiri cu ramificatii ce inconjura capilarul.
Celula este cuprinsa in intregime intr-o clivare a membranei bazale (atat nucleul cat si
prelungirile). In leziuni tisulare, pericitele prolifereaza si se diferentiaza, formand vase sanguine
noi si celule conjunctive.
Pericitele exista si in capilarele din mm. scheletici dar si in capilarele sinusoide, fiind
reprezentate de calulele parasinusoidale. Aceste celule au mare capacitate de a se diferentia in:
 Osteoblaste;
 Condroblaste;
 Fibroblaste;
 fibre musculare netede;
 preadipocite, din care vor rezulta adipocitele albe;
 microglii.
Pericitele intervin si in procesul de cicatrizare a ranilor.
Capilarele nu prezintă tunica medie.

În microscopia electronică, se disting trei tipuri de capilare:

1) capilare adevărate/ continue/ somatice

6
  Acest tip de capilare este cel mai frecvent. Sunt capilare care se găsesc în ţesuturile
musculare, în toate ţesuturile conjunctive, în sistemul nervos central, în ţesutul
pulmonar, glande exocrine etc.
 În acest tip de capilar atât endoteliul cât şi membrana bazală sunt continue.
Celulele endoteliale sunt aplatizate, unite prin joncţiuni GAP şi identice celor din
artere. Ele sunt aşezate pe o membrană bazală continuă.
 In anumite regiuni (nu in sistemul nervos), la nivelul ambelor suprafete ale
celulelor endoteliale exista numeroase vezicule de pinocitoza. Acestea vor fuziona
intre ele, formand canale transendoteliale responsabile pentru transferul
bidirectional de macromolecule prin citoplasma celulelor endoteliale.

2) capilare perforate/ fenestrate/ viscerale

 Se găsesc în organele cu funcţii specializate, cum sunt: glandele endocrine,
glomerulii renali, vilozităţile intestinale.
 În acest tip de capilar endoteliul este perforat, în timp ce membrana bazală este
continuă. Fenestratiile sunt intre celule.
 Fenestratiile sunt niste orificii transcelulare. Ele sunt delimitate de membrana
celulara, formand o cale de comunicare continua intre sange si tesut. Fiecare
fenestratie este obliterata de o diafragma (nu are structura trilaminara), care e mai
subtire decat membrana plasmatica. La nivelul diafragmelor poate lipsi bariera
hidrofoba.

3) capilare sinusoide/ discontinue

 Sunt formaţiuni cavitare neregulate (din latinescul sinus sau cavitate). În acest tip
de capilar atât endoteliul cât şi membrana bazală sunt perforate. Astfel în M.E.
capilarele sinusoide sunt delimitate de un strat unic de celule aplatizate, care nu se
unesc prin joncţiuni, susţinute de o reţea de fibre de reticulină.
 Membrana bazală este discontinuă, uneori total absentă.
 Acest tip de capilare constituie patul capilar al organelor limfoide, al măduvei
osoase, al hipofizei anterioare şi al ficatului. În ficat, celulele endoteliale sunt mai
fenestrate.
 Au traiect sinuos si diametru foarte mare (30-40 microni), reducand viteza de
circulatie a sangelui.
 Celulele endoteliale au spatii largi intre ele. Citoplasma lor prezinta numeroase
fenestratii fara diafragme. Printre ele se gasesc macrofage.

7
Tesut limfoid:

7.Organizarea histologica a lobului timic.

Timusul reprezinta un organ limfoepitelial localizat in partea superioara a mediastinului

in spatele sternului.
Este un organ bilobat anterior de inima si vasele mari ale acesteia: aorta si vena cava. Se
dezvolta bilateral din cel de-al 3-lea uneori cel de-al 4-lea arc branhial. In timpul dezvoltarii
epiteliul invagineaza si timusul rudimentar creste caudal ca o proiectie tubulara a endodermului
epitelial in interiorul mediastinului. Varful prolifereaza si in instanta se deconecteaza de epiteliul
arcului branhial. Celulele stem multipotente limfoide (CFU-ls) din maduva au capacitatea de a
dezvota celule T care invadeaza epiteliul rudimentar al timusului si ocupa spatiile dintre celulele
epiteliale astfel timusul devenind un organ limfoid. Timusul este complet format la nastere si
persista ca un organ limfoid mare pana la pubertate cand diferentierea si proliferarea celulelor T
este redusa si multe dintre tesuturile limfatice sunt inlocuite cu tesut adipos => involutie.
Organul poate fi restimulat in cazul nevoii rapide de celule T.
Arhitectura generala a timusului:
Tesutul conjunctiv inconjoara timusul si il subdivide in lobului timici.
Timusul poseda o capsula subtire de tesut conjunctiv din care se extind trabecule in
interiorul parenchimului organului. Capsula si trabeculele contin vase de sange, eferente (dar nu
si aferente) ale vaselor limfatice, si nervi. In afara de fibroblasti si fibre de colagen, tesutul
conjunctiv al timusului contine un numar variabile de celule plasmatice : granulocite, limfocite,
mastocite, celule adipoase si macrofage.
Trabeculele delimiteaza domenii in interiorul timusului numite lobuli timici. Ei nu sunt
adevarati lobului ci un strat de tesut cortical aflat peste un strat continuu de tesut medular.
Parenchimul timic contine celule T in dezvoltare aflate in retelele formate de celulele
epitelioreticuate.
Portiunea externa a parenchimului, corticala este marcata bazofil in HE datorita
dezvoltarii limfocitelor T cu nucleu extrem de colorat. Aceste limfocite T numite si timocite
ocupa spatiu in reteaua formata de celulele epitelioreticulare. Macrofagele sunt si ele dispersate
in zona corticala . Limfocitele T se dezvolta din CFU-L care au originea in maduva.
Asa cum le spune si numele celulele epitelioreticulare au atat caractere epiteliale cat si reticulare.
Ele produc o baza in jurul careia celulele T se pot matura si prolifera, desi ele corespund
celulelor reticulate.
6 tipuri de celule epitelio-reticulare pot fi diferentiate in functie de functiile lor. 3 la
nivelul corticalei si 3 la nivelul medularei. Fiecare tip este denumit cu numere romane.
Timusul NU prezinta foliculi limfoizi!!

8
 Corpusculii timici sau corpusculii lui Hassal (care deriva din celulele 6) sunt celule
diferentiate pentru medulara timica, alcătuite din celule reticuloepiteliale turtite, dispuse
concentric, depuneri de keratină şi resturi celulare.
Medulara reprezinta partea interna a parenchimului ce contine un numar mare de celule
epitelioreticulare dar mic de limfocite T. Limfocitele la acest nivel sunt mult mai mari si sunt
mature, au nucleu palid si mai multa citoplasma. Ca si corticala contine 3 tipuri de celulele
epitelioreticulare.
Vasele sanguine traverseaza trabeculele pentru a intra in parenchimul timusului. In
general vasele intra in medulara din partile mai adanci ale trabeculelor si aduc o parte din tesutul
conjunctiv cu ele. Acest tesut conjunctiv perivascular variaza in grosime. Este mai lung in jurul
vaselor mari si gradat devine mai subtire la cele mici. Unde este gros contine fibre reticulare,
fibroblaste, celule plasmatice, iar unde este subtire doar fibre reticulare si ocazional fibroblaste.

DIN CURS:
Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă: un
primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm, care este invadat de limfocite de origine
mezenchimală.

Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimiţând septuri ce

compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun într-o zonă
periferică mai închisă la culoare - corticala, şi o zonă centrală, mai puţin intens colorată -
medulara.

Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor, iar numarul corspusulilor Hassal creste. Ţesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe.
Cu toate acestea, timusul continuă să producă şi să pună în circulaţie limfocite T şi la adult, deşi
în număr redus.

Corticala, mai aglomerată, conţine timocite mai tinere ce proliferează intens, celule mici,
cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin apoptoză, în urma a două
procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să recunoască antigenele non-self şi
areactive faţă de cele self. Aceste procese sunt selecţia pozitivă (trăiesc numai timocitele
capabile să interacţioneze cu moleculele HLA proprii organismului) şi selecţia negativă (mor
timocitele ce interacţionează cu peptide proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot
aici se găsesc:

 celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive pentru
citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin desmozomi, alcătuind
o reţea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în procesul de selecţie pozitivă.
 celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială. Secretă,
împreună cu primele, factori solubili ce acţionează în manieră paracrină asupra
timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora (timozină, timulină,
timopoietină, factorul umoral timic)

9
  Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă şi rol de CPA.
La joncţiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate şi macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele, modelând
repertoriul lor antigenic.

În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature din punct
de vedere funcţional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai numeroase decât în
corticală şi macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului timic este prezenţa
corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conţin celule epiteliale turtite, dispuse concentric, ce
acumulează filamente de keratină, degenerează şi, uneori, se calcifică.

Vascularizaţia

Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică şi pătrund în organ prin septuri.

Arteriole se desprind şi pătrund în parenchim la nivelul joncţiunii cortico-medulare. Din acestea
pleacă vase capilare ce pătrund în corticală şi apoi se arcuiesc spre medulară, unde se deschid
în venule. Medulara primeşte şi ramuri direct din arteriolele de la joncţiunea cortico-medulară.

La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul nefenestrat şi

membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor reticulo-epiteliale,
precum şi prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele. Bariera împiedică contactul
dintre antigene şi timocitele în formare, nefiind prezentă în medulară.

8. Proliferarea, diferentierea si selectia limfocitelor timice

Bariera timus-sange protejeaza limfocitele T aflate in curs de dezvoltare de la expunerea

la antigene.
Limfocitele care ajung in coricala timusului sunt protejate de contactul cu antigene de o
bariera fizica numita bariera timus-sange. Aceasta bariera este constituita de urmatoarele
elemente:
-stratul endotelial al retelei capilare este continuu celulele fiind legate de jonctiuni
occludens. Este impermeabil pentru macromolecule si este considerat un component structural
major al barierei in parenchimul cortical. Membrana bazala a celulelor endoteliale contine
ocazional pericite care fac si ele parte din bariera capilara.
-Macrofagele care se afla in jurul tesutului conjunctiv prevascular pot fagocita
moleculele antigenice care scapa din lumenul capilar in parenchimul cortical.
-Tipul 1 de celule epitelio-reticulare cu jonctiunile lor occludens ofera o protectie sporita
limfocitelor T. Aceste celule inconjoara zidul capilar din cortex; cu lamina lor bazala reprezinta
o alta structura majora a barierei.
Timusul reprezinta locul de selectie al limfocitelor T.
In viata fetala timusul este populat de celule stem limfoide multipotente care au originea
in maduva osasa si sunt destinate dezvoltarii in celule T imunocompetente. Maturarea celulelor

10
stem si diferentierea lor in celule T este definita ca Educarea celulelor timice. Acest proces este
caracterizat de expresia si deletia unor anumite suprafete ale antigenelor CD.
Expresia moleculelor CD2 si CD7 pe suprafata celulelor T indica un stagiu primar al
diferentierii numit stadiul dublu negativ. Acest stadiu dublu negativ se refera la lipsa atat a
moleculelor Cd4 cat si Cd8. Acest stadiu primar al dezvoltarii este urmat de expresia Cd1 care
indica un stadiu mediu in diferentiere.
In timp ce maturarea progreseaza celulele T (TCRs) exprima atat CD3 cat si Cd4 si CD8.
Acesta reprezinta stadiul dublu pozitiv al diferentierii.
Acestor celule le sunt apoi prezentate atat celule self cat si celule nonself de catre
celulele epitelio-reticulare 2 si 3. Daca limfocitele recunosc celulele Self –MHC dar si antigene
self sau nonself ele vor supravietui procesului de selectie pozitiva, iar daca nu, vor fi distruse.
Celulele care supravietuiesc traverseaza corticala si ajunse in medulara sunt supuse unui alt
proces de selectie care consta in: DACA CELULA RECUNOASTE ANTIGENELE SELF
PREZENTATE DE CELULELE MHC LIFOCITUL ESTE DISTRUS , acest proces purtand
numele de selectie negativa. Celulele care supravietuiesc devin ori limfocite Cd8t citotoxice sau
limfocite T helper. Acest stadiu este numit stadiul Single positive . Celulele parasesc timusul
trecand din medulara in circulatia sanguina . Procesul de diferentiere al limfocitelor este catalizat
de diferite substante secretate de celulele epitelio-reticulare cum sunt interleukinele 4,7 CFL
factors (colony stimulating factors) si interferon gamma.

CURS:
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se diferenţiază,
dând naştere unui precursor limfoid comun. Diferenţierea în celule imunocompetente şi
maturarea au loc în organele limfoide primare.

Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T şi limfocite B. Clasificarea se

bazează pe locul diferenţierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât şi pe moleculele de
suprafaţă pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori membranari pentru antigen. O a
treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural Killer - natural ucigaşe), ce nu exprimă
receptori pentru antigen.

Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafaţa lor, ce pot fi folosite pentru a
distinge diversele subpopulaţii limfocitare, între care nu există diferenţe morfologice. Moleculele de
suprafaţă pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură specificitate, obţinuţi in vitro).
Aceştia au fost sistematizaţi în grupe (cluster) ce au specificitate pentru aceeaşi moleculă de suprafaţă,
fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o
proteină transmembranară specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcaţi enzimatic
sau fluorescent permite studierea prin variate metode imunohistologice a ţesutului limfoid.

11
 Limfocitele T

Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafaţă receptorul pentru antigen

- TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta este asociat, pe
suprafaţa unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de clasa I sau clasa II.

Există patru subpopulaţii funcţionale principale de celule T, ce pot fi identificate numai pe

baza markerilor membranari:

 Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale

sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze şi să se diferenţieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafaţă CD4, şi pot recunoaşte antigenele numai
dacă acestea sunt prelucrate şi prezentate în asociere cu molecule HLA clasa II.
 Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcţie liza celulelor infectate viral, a
celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă specie/individ. Se
identifică prin prezenţa moleculelor CD8 şi recunosc antigenele asociate pe
memebrana celulelor ţintă cu molecule HLA clasa I.
 Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparţin subsetului de celule
CD4 pozitive, dar există şi celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe suprafaţă
CD8.
 Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un anume
antigen, au durată de viaţă relativ mare şi, la reîntâlnirea aceluiaşi antigen, se pot
activa sau diferenţia rapid, stimulând mecanismele efectorii ale imunităţii celulare.
Limfocitele T de memorie recirculă între sânge şi organele limfoide secundare,
oprindu-se în final în zone specializate din acestea, unde se vor reîntâlni cu
antigenele.

Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate: limfocite mici,
fără granulaţii, cu raport nucleocitoplasmatic mare şi limfocite mai mari, cu raport
nucleocitoplasmatic mai mic, conţinând în citoplasmă granulaţii azurofile. Ultimele sunt
denumite şi limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).

Majoritatea limfocitelor Th şi jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul

electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall, alcătuită
dintr-un grup de lizozomi primari şi o picătură lipidică. Restul limfocitelor T circulante au aspect
de LGL, microscopia electronică punând în evidenţă în citoplasma acestora mulţi lizozomi
primari (granule electronodense), şi un aparat Golgi bine dezvoltat.

După interacţiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafaţa unor celule

specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine, expresia de noi
molecule de suprafaţă, dar şi la schimbări morfologice. Celula T activată (blast) are dimensiuni
crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii şi poliribozomi liberi. Blaştii pot fi, la
rândul lor, granulari sau agranulari.

12
9.Pulpa alba a spinei.

Splina este un organ de marimea pumnului si este cel mai mare organ limfatic. Este
localizata in partea stanga sus a abdomenului si are o vascularizatie bogata. Splina are atat rol
morfologic cat si imunologic de filtrare. In afara de un numar mare de limfocite, contine spatiu
specializat sau canale vasculare, o retea de celule reticulare si fibre reticulare si un numar mare
de macrofage si celule dendritice. Toate acestea ii permit splinei sa moniterizeze sangele din
punct de vedere imunologic asa cum macrofagele si celulele dendritice ale nodulilor limfatici
monitorizeaza limfa.
Splina este inconjurata de o capsula de tesut conjunctiv dens semiordonat de unde pleaca
trabeculele in interiorul parenchimului organului (nu delimiteaza lobuli). Tesutul conjunctiv al
capsulei si trabeculele contin miofibroblasti. Aceste celule contractile produc si tesut conjunctiv
extracelular. La multe mamifere splina retine un volum mare de globule rosii de rezerva. La
aceste specii, contractia capsulei si a trabeculelor ajuta la eliberarea sangelui de rezerva in
circulatia sistemica. Splina omului in general retine relativ putin sange dar are capacitatea de a se
contracta.
Hilul localizat pe partea mediala a spinei este locul de intrare al arterei splenice si al
nervilor, venei si vaselor limfatice. Vasele limfatice sunt originare in pulpa alba, in apropierea
trabeculelor si constituie o ruta pentru limfocite ca acestea sa iasa din splina. Majoritatea splinei
este formata din pulpa splenica divizata in 2 regiuni: pulpa alba si rosie bazata pe culoarea
sectiunii proaspete. Pulpa alba apare ca o arie circulara sau elongata de tesut alb-gri inconjurata
de pulpa rosie.
Pulpa alba este formata din acumulari groase de limfocite care inconjoara arterele. Pulpa
alba este formata de tesut limfatic, in mare limfocite. In coloratie HE, pulpa alba are aspect
bazofil datorita densei heterocromatine din nucleul numeroaselor limfocite. Ramuri ale arterei
splenice trec prin capsula si trabeculele splinei si intra in pulpa alba. In interiorul pulpei albe
ramura arterei splenice este numita artera centrala. Limfocitele agregate in jurul arterei centrale
constituie PALS (teaca limfatica periarteriala, contine limfocite T).
PALS are o configuratie cilindrica ce se muleaza pe directia arterei centrale. In sectiune,
pals apare circular si poate semana cu un nodul limfatic. Prezenta arterei centrale insa distinge
pals de nodulul limfatic gasit in alte locuri. Nodulii reprezinta teritorii de limfocite B , alte
limfocite ale Pals inconjoara nodulii. PALS poate fi considerat o zona timus dependenta similara
cu cortexul unui nod limfatic. Nodulii de obicei contin centre geminale care, ca in alte tesuturi,
limfatice formeaza limfocitele B care prolifereaza dupa activarea lor. La oameni, centrul
germinal formeaza in 24 de ore dupa expunerea la antigen si poate deveni vizibil cu ochiul liber.
Acesti noduli mariti sunt numiti noduli splenici sau corpusculi Mapighi.
Tecile au stromă obişnită (citoreticul şi reţea de reticulină). Pe stromă sunt aşezate
limfocite T, astfel tecile sunt zona timo-dependentă a splinei.
Corpusculul (foliculul splenic) Malpighi format din :
- zona corticală întunecată;

13
 - zona medulară (centrul germinativ);
- capilare sanguine;
- e populat cu limfocite B şi reprezintă zona timo-independentă din splină;
- conţin excentric un ram arterial (permite punerea diagnosticului de organ de splină :
folicul limfatic cu arteriolă).
Între pulpa albă și pulpa roșie se află zona marginală (conține celule prezentatoare de
antigen).

CURS:
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăţia de celule fagocitare, un
filtru important în calea patogenilor pătrunşi în circulaţie. Aici are loc, de asemenea, distrugerea
hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar, splina este un loc în care
limfocitele se activează şi recirculă, dar şi un important producător de anticorpi.

Structură

Splina este înconjurată de o capsulă ce conţine miofibroblaste, capsulă ce trimite

trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ ies la nivelul hilului organului. Pulpa
splinei (parenchimul) nu are vase limfatice şi este alcătuit dintr-un citoreticul în care se găsesc
limfocite, macrofage şi celule prezentatoare de antigen.

Pulpa splinei apare macroscopic, în secţiune, de culoare roşie cu pete albe. De aici de
numirile date celor două zone, de pulpă roşie, respectiv albă.

Pulpa albă

Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) şi foliculii limfoizi splenici
(zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă şi cea roşie se află zona
marginală, alcătuită din sinusuri şi ţesut limfoid rar (lax). La acest nivel se găsesc macrofagele
zonei marginale, o populaţie particulară de macrofage: nu recirculă şi prezintă antigenele
endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei marginale se deschid multe
ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol important în filtrarea antigenelor din sânge
şi iniţierea răspunsului imun. De asemenea, zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele
B şi T din circulaţie pătrund în ţesutul limfoid splenic. Tot aici se află celule dendritice
interdigitate, capabile să prezinte antigenele limfocitelor T.

10.Pulpa rosie a splinei.

Contine un numar mare de celule sanguine rosii ce sunt degradate si filtrate.

Pulpa rosie are o culoare rosie in sectiunea proaspata cat si in sectiunile mai vechi deoarece
contine un numar mare de hematii. In esenta pulpa rosie este formata din sinusuri splenice
separate de corzi splenice (corzile lui Billroth). Corzile splenice sunt formate dintr-o retea de
celule reticulate si fibre reticulare care contin un numar mare de eritrocite, macrofage, limfocite

14
celule dendritice si granulocite. Macrofagele splenice fagociteaza celulele rosii imbatranite sau
deformate. Fierul provenit din distrugerea hematiilor este utilizat in formarea de noi celule rosii.
Macrofagele spenice incep procesul de distrugere al hemoglobinei pentru preluarea fierului.
Celulele endoteliale ce limiteaza sinusurile splenice sunt extreme de lungi. Axul lor
longitudinal merge paralel cu directia vasului. Sunt putine puncte de contact intre celulele
adiacente deci produc spatii intracelulare proeminente. Aceste spatii dau voie sangelui sa treaca
nestanjenit in interiorul sau in afara sinusurilor. Extensiile (nu am stiut cum sa le traduc
“processes” ..un fel de dendrite..) se extind intre celulele endoteliale in interiorul lumenului
sinusurilor pentru a monitoriza sangele care trece in cazul in care in el exista antigene straine.
Sinusurile nu poseda o lamina bazala continua. Fasii de lamina bazala inconjoara
exteriorul sinusurilor la fel ca un inel al unui butoi. Aceste fasii reactioneaza la coloratia PAS.
Nici muschiul neted, nici pirocitele nu sunt prezente in peretele sinusurilor splenice. Procesele
celulelor reticulare se pot extinde pana la fata bazala a celulelor endoteliale si sunt asociate
probabil cu fibrele reticulare ce par sa se uneasca cu fasiile perisinusoidale ale laminei bazale.
Sangele umple atat sinusurile cat si cordoanele pulpei rosii, uneori obscurand structurile si
nemaiputand fi diferentiate.
Rolul pulpei rosii este in special filtrarea sangelui (eliminarea unui material particular,
antigene macromoleculare , hematii batrane sau anormale , eliminarea trombocitelor din sangele
circulant).
Aceste functii sunt realizate de catre macrofagele incluse in reteaua reticulara a pulpei
rosii. Hematiile senescente, anormale sunt distruse de lizozomii macrofagelor. Fierul din
hemoglobina este preluat si stocat ca feritina sau hemsiderina pentru o viitoare reciclare.
Portiunea hemica a moleculei este distrusa devenind bilirubina care este transportata la ficat prin
sistemul portal si acolo conjugata cu acidul glucuronic. Bilirubina conjugata este secretata in
bila, careia ii da culoarea specifica. Macrofagele recunosc hematiile senescente din sange prin 2
mecanisme
Specific:
-include opsonizarea membranei celulare cu anticorpi IgG care declanseaza
fagocitoza Fc-receptor dependenta a eritrocitelor. Mai mult, schimbari specifice in glicozilarea
glicoforinelor in eritrocitele imbatranite actioneaza ca semnal de recunoastere ce declanseaza
eliminarea hematiilor de macrofage.
Nonspecific:
- include schimbarile mofologice si biochimice care apar in eritrocitele
imbatranite: ele devin mai rigide si mai usor prinse in reteaua pulpei rosii.
Splina desi are roluri importante nu este esentiala pentru om. Distrugerea si eliminarea
eritrocitelor batrane apare apoi in ficat si maduva.

CURS:
Pulpa roşie

15
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din cordoanele Billroth
situate înte spaţiile vasculare (capilare şi sinusuri venoase). Cordoanele pulpei roşii sunt
compuse dintr-o reţea de celule reticulare şi fibre de reticulină, în ochiurile căreia se află
macrofage, plasmocite şi multe elemente figurate sanguine. Între cordoane se află sinusoidele,
căptuşite cu celule endoteliale dispuse paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină înconjoară
celulele endoteliale. Lamina bazală a endoteliului este discontinuă.

11.Circulatia intrasplenica a sangelui

Ramurile arterei splenice intra in pulpa alba prin trabecule. Arterele centrale trimit ramuri
spre pulpa alba si spre sinusurile aflate la marginea acesteia denumite sinusuri marginale. Artera
centrala continua apoi traiectul in interiorul pulpei rosii unde se ramifica in arteriole relativ
drepte numite arteriole peniciliare. Aceste arteriole sunt apoi continuate de capilare arteriale.
Unele capilare sunt inconjurate de gramezi de macrofage si sunt numite capilare
captusite. Aceste capilare inconjurate se golesc direct in reteaua reticulara a cordoanelor
splenice, mai des decat se conecteaza cu sinusurile splenice. Sangele care intra in pulpa rosie in
acest fel se misca foarte incet prin cordoane inainte de a se reintoarce in circulatie prin migrarea
prin peretele sinusurilor splenice. Acest tip de circulatie este numit circulatie deschisa si este
singura ruta prin care sangele se intoare in circulatia venoasa la oameni. La alte specii cum ar fi
soarecii si cainii o parte din sangele din capilare trece direct in sinusurile splenice ale pulpei
rosii. Aceasta circulatie se numeste circulatie inchisa.
Circulatia deschisa expune mai eficient sangele macrofagelor pulpei rosii. Sangele
colectat in sinusuri este golit in tributare ale venelor trabeculare care converg in vene mai mari ce
eventual formeaza vena lienala.
Splina are atat rol imun cat si hemopoietic.
Deoarece splina filtreaza sangele la fel cum nodulii limfatici filtreaza limfa ea
functoneaza atat in sistemul imun cat si hemopoietic.
Functiile pe care le are in sistemul imun include:
-prezentarea antigenelor de catre APC in special celule dendritice si macrofage si
initierea raspunsului imun;
- activarea si proliferearea limfocitelor B si T ;
- producerea de anticorpi impotriva antigenelor prezente in sangele circulant;
-eliberarea sangelui de antigenele macromoleculare.
Activarea si proliferarea imfocitelor T si diferentierea B cat si secretia de anticorpi apar in pulpa
alba a splinei (are rol de organ limfoid).
Functiile hematopoietice ale splinei includ:
-eliminarea si distrugerea hematiilor batrane, anormale si a trombocitelor;
-recuperearea fierului de la hemoglobina eritrocitelor;
-formarea eritrocitelor in faza initiala a vietii;

16
 - stocarea sangelui in special celule rosii le unele specii.

CURS:
Artera splenică pătrunde în hil şi dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim şi sunt imediat înconjurate de o teacă de ţesut limfoid, denumită teaca
limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele pulpei albe).
Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie foliculilor limfoizi
splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în arteriolele penicilate ce
au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăţi contractile. Arterele penicilate se deschid în
sinusurile venoase splenice din pulpa roşie.

Există două ipoteze asupra felului în care sângele ajunge din arteriole în sinusurile pulpei
rosii:

 capilarele arteriale se varsă direct în sinusuri, circulaţia splenică fiind de tip închis;
 capilarele se deschid în spaţiile cordoanelor pulpei roşii (cordoane Billroth), astfel încât
sângele este filtrat prin spaţiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie colectat în
sinusurile venoase - circulaţie de tip deschis.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în medie) -
venele splenice din hil.

12.Ganglionul limfatic

Se gasesc raspanditi in tot organismul. Se gasesc in axial, in regiunea inghinala, de-a

lungul vaselor mari din regiunea cervicala, in torace, abdomen, la nivelul mezenterelor. Intreaga
limfa care se formeaza in lichidul interstitial este filtrata de cel putin un ganglion inainte de a
ajunge in circulatia sanguina.
Sunt o statie de filtrare a limfei, aflandu-se pe traseul vaselor limfatice. Sunt organe
incapsulate, avand o capsula conjunctiva (tesut dens semiordonat) care trimite septuri (trabecule)
ce nu compartimenteaza complet organul. Au forma alungita sau reniforma.
Un ganglion are o fata convexa si un hil. La nivelul fetei convexe intra vasele aferente
care ies pe la nivelul hilului sub forma unui singur vas eferent. La nivelul hilului se afla si
arterele si venele ce vascularizeaza ganglionul.
Parenchimul prezinta o regiune periferica (corticala) si una centrala (medulara). Intre cele
doua regiuni exista zona paracorticala. Corticala contine tesut limfoid organizat in foliculi
limfoizi. Acesti foliculi limfoizi sunt formatiuni rotund-ovalare cu aspect caracteristic.

Zona corticala poate fi impartita in:

- corticala externa: o populatie difuza de celule, alcatuita predominant din limfocite T si
celule reticulare. Contine foliculi limfoizi (formati predominant din limfocite B), regiuni
de tesut limfoid lax (ochiurile retelei de reticulina sunt largi) situate imediat subiacent
capsulei si denumite sinusuri subcapsulare (unde se deschid vasele aferente). Ele sunt
compuse dintr-o retea laxa de fibre de reticulina si din celule reticulare. Contine si

17
 sinusuri intermediare sau radiale, situate printre foliculii limfoizi ce comunica cu cele
subcapsulare.
- Corticala interna (paracorticala) nu este net delimitata de cea externa si contine un numar
redus de foliculi, alaturi de numeroase limfocite T.

Medulara are 2 componente:

- Cordoane medulare, ce sunt structuri ramificate care alcatuiesc tesut limfoid dens cu
originea la nivelul corticalei interne. Contin predominant limfocite B si frecvent
plasmocite, macrofage.
- Sinusuri medulare: spatii dilatate ce separa cordoanele medulare. Ele contin limfocite,
limfa, macrofage, uneori granulocite si sunt parţial delimitate de celule scuamoase de tip
endotelial. Acestea se unesc la nivelul hilului si transporta limfa in vasele limfatice
eferente.

Foliculii pot fi primari (areactivi) si secundari. Foliculii primari sunt omogeni si mai
inchisi la culoare. Foliculii secundari prezinta doua regiuni: una periferica, mai inchisa la culoare
care se numeste manta si una centrala, mai palida, care se numeste centru germinativ. De
asemenea, la nivelul centrului germinativ exista doua zone: una intunecata si una clara. Zona
intunecata este alcatuita din centroblaste, care au dimensiuni mai mari, citoplasma bazofila si
nuclei palizi, eucromatici. In zona clara se gasesc centrocite, care au un aspect caracteristic, cu
nuclei clivati.
Foliculii limfoizi se gasesc in toate organele limfoide secundare.
Foliculii limfoizi contin in majoritate limfocite B.
In zona paracorticala se gasesc predominant limfocite T. In medulara, celulele se
organizeaza in cordoane ce delimiteaza sinusurile medulare.

Circulatia sangelui si limfei din ganglion

Limfa patrunde prin vasele aferente care prezinta valve ce asigura curgerea
unidirectionala catre sinusul subcapsular  sinusurile intermediare (strabat corticala) 
sinusurile medulare si iese din ganglion prin vasul eferent (contine valve), prin hil.
Circulatia sangelui se face printr-o artera care patrunde prin hil, da ramuri pentru septuri
care vor da ramuri pentru foliculi. Sangele se aduna apoi in venule, care conflueaza si formeaza
venele de la nivelul septurilor, ce formeaza prin unire venele ce parasesc ganglionul pe la nivelul
hilului. Circulaţia limfei se face cu viteză scăzută, în aşa fel încât macrofagele şi CPA pot prelua
majoritatea antigenelor şi debriurilor vehiculate de aceasta. Vasele limfatice eferente din hilul
ganglionului colectează sinusurile medulare.

La nivelul venulelor postcapilare, celulele endoteliale au o particularitate: au forma

inalta, sunt cubice sau chiar cilindrice. Ele se numesc venule cu endoteliu inalt (HEV - high
endothelium venules).

Limfocitele părăsesc circulaţia sangvină şi pătrund în ţesutul limfoid la nivelul venulelor

postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot fi găsite la nivelul
ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) şi în ţesutul limfoid asociat
mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit şi în alte regiuni, unde are loc un

18
proces inflamator. Sub acţiunea unor factori solubili eliberaţi de celulele sistemului imun
(citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot transforma în celule înalte (cubice). Celulele
endoteliale înalte exprimă pe suprafaţă molecule de adeziune ce pot interacţiona cu receptorii
specifici de pe suprafaţa limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulaţie pot pătrunde în
ţesutul limfoid, unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează şi pot
participa la un raspuns imun.

Alte tipuri de celule in ganglionul limfatic:

 in foliculi: celule dendritice foliculare - APC
 regiunea paracorticala - celule interdigitate
 in sinusuri, in cordoanele celulare ale medularei si la nivelul tesutului limfoid propriu-zis
din corticala exista si macrofage.
 in sinusuri sunt mai putine limfocite decat in restul parenchimului si prin urmare aici pot
fi observate mai usor celulele reticulate prin MO.
Rolul ganglionilor limfatici: produc doua tipuri de limfocite B efectorii:
- plasmocite;
- limfocite B cu memorie.
Limfa care ajunge la nivelul unui ganglion poate contine antigene, citochine, celule
inflamatorii. Ag ce nu au fost fagocitate in prealabil sunt internalizate de catre APC-uri in
ganglionii limfatici. Toate antigenele sunt prezentate limfocitelor B , T helper, T citotoxice. El
este un sediu important cu rol in proliferarea limfocitelor si transformarea lor in plasmocite.
Deoarece in final limfa este drenata in vene, toti acesti Ac sunt diseminati in intreg organismul.
Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea limfoganglionior peste 30mm fiind
denumită adenopatie.

13.Folicul limfatic - structura si functie

Formaţiune caracteristică ţesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide secundare,

circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri: primari (areactivi) şi
secundari. Ei sunt inconjurati intotdeauna de tesut limfoid difuz.

Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici şi au aspect omogen, fiind alcătuiţi din
celule B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Nu sunt delimitati de capsula. Limfocitele B ce
recunosc la nivelul organelor limfoide secundare antigenul şi primesc şi semnale pozitive din
partea limfocitelor Th se activează şi determină apariţia în foliculii limfoizi a centrilor
germinativi, zone mai palide, înconjurate de o manta de limfocite B naive, regiune mai intens
colorată (aspectul caracteristic al FL secundar), care au raportul nucleu/citoplasma mare.

Centrul germinativ are două populaţii celulare, uneori individualizate ca regiuni :

 Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaştilor: nucleu rotund, neclivat,

eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă numeroase
mitoze şi dau naştere centrocitelor (regiunea clară);

19
 Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat, caracteristic:
contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma este redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu centrocitele.

Centru germinativ – central, mai palid colorat, datorită prezenței limfocitelor mari,
imature (au nucleul mai eucromatic și mai multă citoplasmă decât limfocitele mici); apare când
limfocitele care au recunoscut un antigen se întorc într-un folicul limfoid primar și încep să
prolifereze.

SISTEMUL DIGESTIV SI GLANDELE ANEXE

1. Mucoasa cavitatii bucale: varietati, structura, functie (+ subiectul 3:

“Mucoasa orala: tipuri, structura, functii”)

Din punct de vedere anatomic cavitatea orală este alcatuita din:

1. Vestibul
• Arcade dentare
• Dinţi
2. Cavitate bucală propriu-zisă
• Tavan (palat dur şi moale)
• Podea (planşeu)
• Limba
• Istm buco-faringian
Din punct de vedere histologic cavitatea orala prezinta o stratigrafie diferita de cea a
tubului digestiv, cuprinzand:
1. Mucoasa orală
a. Epiteliu: pavimentos stratificat ne- , para- sau (orto-) keratinizat;
b. Membrană bazală;
c. Lamina propria: ţesut conjuctiv lax sau dens semiordonat.
2. Submucoasa: ţesut conjunctiv cu glande salivare minore şi/sau ţesut adipos
3. Musculara: fibre musculare striate
4. Structuri subiacente: os, piele, mucoasa respiratorie.

Varietăţi de mucoasă orală

• Mucoasă de acoperire
 Localizare: obraji, buze, mucoasa alveolară, planşeul bucal, faţa ventrală a limbii,
palatul moale.
 Structura: epiteliu insotit de membrana bazala, asezat pe lamina propria.
o Epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, gros, cu 3 straturi celulare:

20
 • stratul celulelor bazale;
• strat intermediar (spinos);
• strat superficial.
o Epiteliul se descuamează și se înnoiește la aprox. 12 zile.
o Tipuri celulare: pe langa celulele epiteliale se mai gasesc:
• melanocite – în stratul bazal;
• celule Langerhans;
• celule Merkel (neuroendocrine, citoplasmă clară);
• limfocite intraepiteliale.
o Lamina propria - ţesut conjunctiv lax cu:
• vase sangvine şi limfatice;
• terminaţii nervoase libere şi corpusculi Meissner;
• papile: rare şi puţin adânci, cu excepţia mucoasei alveolare.
 Submucoasa - ţesut conjunctiv lax:
o fascicule de fibre de colagen;
o fibre elastice;
o glande salivare minore: buze, limbă, obraji, palat moale; de tip
tubuloacinare; seroase, mucoase, mixte;
o vase de sânge, nervi;
o lipseşte pe faţa ventrală a limbii.

• Mucoasă masticatorie
 Localizare: gingii și palatul dur
 Mucoasa:
o Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat (palatul dur) sau parakeratinizat
(gingii) – structura:
• stratul celulelor bazale;
• strat spinos;
• strat granular (minim);
• strat superficial – nuclei prezenți.
 Lamina propria:
o strat papilar: papile profunde şi dese; vase sanguine, teminaţii nervoase
libere, corpusculi Meissner;
o strat reticular: ţesut conjunctiv dens semiordonat; la nivelul gingiilor
fibrele de colagen se continuă cu cele din periost.
 Submucoasa: prezentă numai la nivelul palatului dur insotita anterior de ţesut
adipos si posterior de glande salivare minore ce se continuă în palatul moale.

• Mucoasa specializată
 Localizare: faţa dorsală a limbii; prezintă papile şi muguri gustativi

21
(nu stiu daca trebuie dar eugen radu le-a predat)
Buzele – sunt 2 plici musculo-membranoase alcatuite din:
• Ax musculo-conjunctiv:
 fibre musculare striate – mm. orbiculari ai buzelor;
 glande salivare minore;
 adipocite;
 vase sangvine şi fibre nervoase;
 toate incluse în ţesut conjunctiv.
• Faţă externă:
 piele - epiteliu pavimentos stratificat keratinizat cu foliculi piloşi, glande sebacee,
glande sudoripare;
 la nivelul comisurilor se gasesc granulele Fox-Fordyce.
• Faţă internă
 mucoasă orală de acoperire.
• Roşul buzelor (vermillion)
 epiteliu pavimentos stratificat keratinizat subţire;
 reţea vasculară bogată;
Obrajii
• Faţă externă: piele;
• Faţă internă: mucoasă orală de acoperire;
 submucoasă – numeroase gl. salivare;
 ţesut adipos, uneori sub formă de lobuli – bula grăsoasă Bichat;
 aderenţă la musculatura buccinatorie prin ţesut conjunctiv neordonat;
• Organul juxtaoral Chievitz:
 localizat în spaţiul bucotemporal, medial de ramul ascendent mandibular;
 insule de celule epiteliale cu aspect scuamos într-o stromă conjunctivă densă, cu
terminaţii nervoase libere.
Palatul şi uvula
• Palatul dur:
 acoperit de mucoasă masticatorie cu falduri fixe;
 posterior, glande salivare mucoase.
• Palat moale:
 versant bucal cu epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat;
 versant faringian cu epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat (respirator);
 ax cu fibre musculare striate.
• Uvula
 similară histologic palatului moale.

22
2. Structura histologica a limbii

Limba, lingua (gr. glossus), este un organ musculo-membranos mobil, situat în cavitatea
bucală, bogat vascularizat şi inervat. Limba este constituită din două porţiuni: una verticală –
rădăcina limbii fixată de mandibulă şi de osul hioid prin muşchii geniogloşi şi hiogloşi, şi alta
orizontală, liberă, corpul limbii. Limita de separaţie între cele două porţiuni se observă pe faţa
superioară a limbii şi este reprezentată de un şanţ de forma literei “V”, deschis anterior, numit
şanţul terminal, mai evident la nou-născut. La vârful şanţului se află o depresiune, orificiul orb al
limbii, foramen caecum, vestigiu al canalului tireoglos.
Limba prezinta doua fete si un ax muscular:
• Ax muscular alcatuit din alcatuit din fibre musculare striate perpendiculare unele pe
celelalte:
 aparţin muşchilor extrinseci (genioglos, hioglos) şi intrinseci (m. lingual);
 alternează cu glande salivare minore, celule adipoase, numeroase vase sangvine,
fibre nervoase.
• Faţă ventrală:
 mucoasă orală de acoperire.
• Baza limbii (posterior):
 Este acoperita de epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat;
 prezinta cripte;
 amigdale linguale: ţesut limfoid difuz şi folicular, proemină la suprafaţă.
• Faţă dorsală:
 mucoasă specializată cu papile linguale = proeminenţe ale mucoasei, cu ax de
ţesut conjunctiv;
 Tipuri morfologice de papile:
o P. Filiforme: numeroase, ascuţite, acoperite de epiteliu pavimentos
stratificat cheratinizat, NU prezintă muguri gustativi;
o P. Fungiforme: se gasesc izolat, printre papilele filiforme, ax bogat
vascularizat, rari muguri gustativi;
o P. Foliate: pe marginile limbii, perpendiculare pe axul lung, ax bogat
vascularizat, conţin muguri gustativi, mai numeroşi la tineri;
o P. Circumvalate: 8 -12 la nivelul “V”-ului, 0,1 – 0,2 cm diametru,
inconjurate de un şanţ profund (vallum) in care se deschid glandele
seroase von Ebner, conţin numeroşi muguri gustativi, pe versantul lateral.
 Mugurii gustativi: formaţiuni ovoidale 80 x 50 mm; prezinta la polul apical porul
gustativ.
o Celule:
• senzoriale (neuroepiteliale) – mai groase, citoplasma palida, cu mai
putini vili, reprezinta 30%;

23
 • de susţinere – subtiri, intunecate, cu numerosi microvili, reprezinta
60%;
• bazale – cu rol regenerativ.
o Localizare:
• Cei mai numeroşi în papilele circumvalate (~250 / papilă), dar si in
fungiforme si foliate;
• Arcul glosopalatin, palatul moale;
• Faţa posterioară a epiglotei;
• Peretele posterior faringian.
o Inervaţie senzorială: filete nervoase din n. cranieni VII şi IX formand
plexuri subgemale, perigemale şi intragemale.
o Funcţie: percepţia gusturilor - acru (acid), sărat (receptorii lor sunt canale
ionice), dulce, amar, umami (receptorii sunt cuplati cu proteine G).
• Inervaţia limbii
 Motorie: n. hipoglos (XII)
 Senzitivă generală:
o 2/3 anterioare – n. V
o 1/3 posterioară – n.IX
 Senzorială:
o 2/3 anterioare – n. VII
o 1/3 posterioară – n.IX

3. Dintele: histologie, functie

Dinţii sunt organe dure, fixaţi în alveolele maxilei şi mandibulei. numărul şi aşezarea
dinţilor pe fiecare arcadă – maxilară şi mandibulară – de o parte şi alta a liniei mediane
interincisive, respectă simetria bilaterală a organismului. Se dezvoltă în raport cu vârsta şi sunt
în număr diferit la copii şi adult. După aspectul şi funcţia lor masticatoare, dinţii se diferenţiază
în felul următor: incisivi, canini, premolari şi molari.
Omul are două dentiţii: una temporară - dinţii de lapte sau deciduali (20 dinţi: 2i, 1c,
2m) si dentiţie definitivă (32 dinţi: 2i, 1c, 2 pm, 3m).
În interiorul dintelui se afla cavitatea pulpara căptuşită cu pulpa dintelui, ce reprezintă
o formaţiune conjunctivo-mezenchimală bogată în vase şi nervi. Topografic, pulpei i se descriu
două zone: pulpa coronară şi pulpa radiculară. Pulpa dintelui îndeplineşte funcţia de trofo-
adaptare, formare a dentinei, protecţie şi este extrem de sensibilă, îndeplinind şi funcţia de
recepţie senzitivă. Cavitatea dentară în întregime este învelită de dentină, la nivelul coroanei
dentina este acoperită de smalţ, enamelum, grosimea căruia este de 0,5 – 2,0 mm. El este mai
gros la nivelul feţei triturante a dintelui. Colul şi rădăcina dintelui sunt acoperite de cement.

24
Este o substanţă asemănătoare osului, adaptată în vederea funcţiei sale principale – de a fixa
dintele în alveolă. Conţine fascicule fibroase provenite din ligamentul alveolodentar.

• Pulpa dintelui
 Ţesut conjunctiv tânăr (mezenchimal), cu origine în papila dentară;
 celule stelate, cu prelungiri dar si limfocite, plasmocite, macrofage, eozinofile
 substanţă fundamentală PAS+, gelatinoasă;
 vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian (cu ramuri în vecinătatea
odontoblastelor);
 spaţiul Weil: zonă acelulară, străbătută de fascicule de colagen (von Korff) ce
pătrund în dentină;
 odontoblaste in zona adiacenta dentinei.

• Dentina - tesut calcifiat cu duritate mai mare decat osul. Este constituita in principal din
fibrile de colagen de tip 1, glicozoaminoglicani, fosfoproteine, fosfolipide si saruri de
calciu sub forma de cristale de hidroxiapatita.
 Componentă organică (30%)
• Este reprezentata de matricea organica (predentina) secretata de
odontoblaste = celule pulpare care tapeteaza cavitatea pulpara;
• Odontoblastul este o celula cu polaritate redusa, care secreta matricea doar
la nivelul polului dentinar. Dpdv structural, odontoblastii sunt similari
celulelor care secreta proteine:
• Pol apical cu granule de secretie si procese odontoblastice = fibre
Tomes, cu microtubuli, microfilamente, granule de secreţie, care
patrund perpendicular in profunzimea dentinei. Procesele se
alungesc direct proportional cu densificarea dentinei, de-a lungul
canaliculelor dentinale, si care devin extrem de ramificate in
apropierea jonctiunii dentina-smalt. Fibrele Tomes au diametru de
3-4 µm in apropierea corpului celular si se subtiaza progresiv;
• Un strat ce mărgineşte dentina, celule unite prin joncţiuni
intercelulare;
• Corp celular cilindric, cu granule secretorii, corpii abac.

 Componenta anorganica (70%)

• Reprezentata de cristale de hidroxiapatita de calciu;
• Linii incrementale de crestere von Ebner (subţiri), Owen (groase).
 Tubuli dentinali (canaliculi Tomes) – conțin procese Tomes și f. nervoase
amielinice;
 Spaţii Czermak (interglobulare).

25
 • Smalţul – structura acelulara, de origine epiteliala, mineralizata in proportie de 98%.
 Componentă anorganică (98%)
• Cristale de hidroxiapatită;
• Cea mai dură substanţă din organism;
• Compus din prisme adamantine şi substanţă interprismatică;
• Liniile incrementale Rhetzius – aparute ca urmare a unor procese de
mineralizare defectuoasa;
• Prismele sunt curbate, în formă de S (-> liniile Hunter-Schreger);
• Tufele smalţului, la joncţiunea smalţ-dentină;
• Cariile dentare: zone de demineralizare.

 Componentă organică (2%): matrice extracelulară

• Proteine specifice smalţului:
• amelogenină (numai în smalţul în formare);
• enameline + proteaze;
• proteinele tufelor;
• Produsă de adamantoblaste (enameloblaste) în cursul histogenezei
dintelui.
Este format din: • Prisme de smalț • Substanță interprismatică.

• Cement
 substanţă similară osului:
• componentă anorganică (40-50%);
• componentă organică
• acelulara;
• celulara: cementocite în cementoplaste.
 nu este vascularizat;
 nu formează sisteme Havers;
 • Sintetizat de cementocite, localizate în lacune (cementoplaste); celulele
comunică între ele prin prelungiri, adăpostite în canaliculi;
 • De la periferia lui pleacă mănunchiuri de fibre, prelungiri ale fibrelor de colagen
din structura cementului, care pătrund în osul alveolar, alcătuind ligamentul
alveolo-dentar.

• Ligamentul periodontal
 Ţesut conjunctiv dens
• fibre colagen ce solidarizează cementul de periost;
• fibre oxitalanice;
• fibroblaste.
 Ţesut conjunctiv lax:

26
 • grupat în insule;
• bine vascularizat (asigură şi nutriţia cementului);
• Insule epiteliale Malassez = vestigiu al dezvoltării ligamentului.
• Funcţii lig. periodontal
 ancorare, suport, mobilitate;
 remodelare os;
 nutriţie cement;
 propriocepţie.
Parodonțiul • Cuprinde totalitatea țesuturilor de suport al dintelui: osul alveolar,
cementul, gingia, ligamentul parodontal (alveolo-dentar).

• Alveola dentară
 Os alveolar
• compact: inserţia lig. periodontal;
• spongios.
 Os de susţinere - în profunzime, os lamelar.
• Gingia - mucoasă orală masticatorie;
 Epiteliu pavimentos stratificat paracheratinizat sau cheratinizat;
 Şanţ gingival;
 Membrana bazală se ataşează de smalţ = dispozitiv de ataşare epitelială (epiteliu
joncțional).

4. Stratigrafia peretelui tubului digestiv – caractere generale

Tubul digestiv este alcătuit dintr-o succesiune de organe tubulare, cu o structură

caracteristică şi cu particularităţi morfo-funcţionale zonale.
Organizarea generală a tubului digestiv în 4 tunici concentrice reprezintă criteriul de
diagnostic microscopic; acestea sunt, dinspre interior spre exterior, următoarele:
 Mucoasa – este compusă din următoarele componente, dinspre interior spre exterior:
– Epiteliul de tapetare: Are doua aspecte morfologice, in functie de segmentul de
tub digestiv in care se afla. El poate fi:
• epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat;
• epiteliu simplu cilindric.
– Tranzitia intre cele doua zone se face de obicei brusc dar uneori se poate face si
treptat. Prin intermediul membranei bazale, epiteliul de tapetare realizează
contactul cu ţesutul conjunctiv lax (corion).
– Corionul prezintă un grad variabil de celularitate (mai accentuat înspre porţiunile
distale ale tractului digestiv), bogat în fibre reticulare şi elastice, bine vascularizat
prin reţele de capilare. În porţiunile sale distale, corionul prezintă o abundenţă de
celule migrate mononucleare, eozinofile, infiltrate limfoide difuze, cu formarea de

27
 foliculi limfatici, realizând GALT (gut associated lymphatic tissue- ţesutul
limfatic asociat mucoaselor) parte a MALT (mucosal associated lymphatic tissue-
ţesutul limfatic asociat mucoaselor). Prezinta glandele mucoasei.
– Musculara mucoasei (Muscularis mucosae) apare ca o pătură fină de fibre
musculare netede, realizată din 2 straturi:
• strat intern aparent circular;
• strat extern longitudinal.
!!!Din musculara mucoasei se desprind fascicule subţiri care străbat corionul, inserându-se pe
membrana bazală şi determinând, prin contracţie, motilitatea proprie a mucoasei.
Exista modificari ale mucoasei in diverse segmente:
• evaginari – pot sa intereseze doar mucoasa si atunci se numesc vilozitati sau pot sa
antreneze si submucoasa si atunci se numesc pliuri. Scopul este de a mari suprafata de absorbtie.
• invaginari – ale mucoasei spre corion, fara sa depaseasca musculara mucoasei - alcatuiesc
glandele mucoase, iar daca depasesc musculara mucoasei si ajung pana in submucoasa se
numesc glande submucoase. Acestea au rol de a mari suprafata de secretie a glandelor.
Invaginarile care strabat tot peretele tubului digestiv sunt canalele glandelor anexe.
Funcții:
• Secreție: enzime, HCl, mucus, anticorpi;
• Absorbție: compuși metabolici, apă, vitamine, electroliți, etc;
• Barieră;
• Protecție imună.

 Submucoasa
– este reprezentată de un ţesut conjunctiv lax, cu grosime variată, prezentând o
proporţie mai mare de fibre de colagen decât corionul şi, în general, o celularitate
mai redusă.
– În anumite zone pot aparea agregări limfoide, realizând foliculi limfatici.
– Submucoasa conţine un plex arteriolo-venos care generează şi, respectiv,
drenează reţeaua de capilare necesară irigării corionului şi muscularei.
– În submucoasă confluează limfaticele corionului şi ulterior se îndreaptă spre
ganglionii limfatici ataşaţi tubului digestiv.
– Tot în această tunică este găzduit plexul submucos al lui Meissner, format din
terminaţii nervoase amielinice simpatice, postganglionare şi din microganglioni
vegetativi parasimpatici, care conţin corpul celui de-al doilea neuron pe lanţul
parasimpatic. Acestea realizează inervarea şi motilitatea mucoasei, deoarece pun
în mişcare fibrele musculare ale muscularei mucoasei.

28
  Musculara
– este bine reprezentată, alcătuită cu exceptia partii superioare a esofagului si a
partii terminale a canalului anal (sfincterul anal extern), unde exista fibre
musculare striate, din fibre musculare netede organizate în 2 pături evidente:
• interna circulara = helicoidala cu buclele orizontale si foarte stranse;
• externa longitudinala = helicoidala cu buclele oblice, aproape
verticale, si cu pasul larg.
– Între păturile musculare apare o lamă fină de ţesut conjunctiv cu numeroase
capilare, cu origine în arteriolele submucoasei şi elemente ale celui de-al doilea
plex nervos (mienteric Auerbach);
– Sfinctere: cardial, piloric, valva ileocecală, anal intern.

 Adventicea (în sectorul supradiafragmatic) sau seroasa peritoneală (în majoritatea

sectorului subdiafragmatic.
– Adventicea este reprezentată de o tunică de ţesut conjunctiv lax, care asigură
calea de acces a vaselor şi structurilor nervoase (esofag toracic, rect, organele
fixate la peretele posterior al abdomenului);
– Seroasa peritoneală prezintă adiţional faţă de adventice un înveliş de epiteliu
simplu pavimentos (mezoteliu).
De-a lungul tubului digestiv se găsesc mai multe tipuri de glande.
 Glandele situate în grosimea mucoasei sunt glande tubulare simple sau ramificate, drepte
sau sinuoase, pătrunzând in grosimea corionului şi oprindu-se la musculara mucoasei.
Natura produsului/ produşilor de sinteză diferă după segmentul respectiv.
 Glandele care prezintă adenomerii situaţi în submucoasă sunt de tip tubulo-acinos şi se
deschid prin ducte la nivelul epiteliului de tapetare; se găsesc doar la nivelul esofagului şi
duodenului.
 Glandele ataşate tubului digestiv reprezintă organe constituite: ficatul, pancreasul; similar
se adaugă şi glandele ataşate cavităţii bucale: glandele salivare de două tipuri:
 minore în corion şi submucoasă
 majore, organizate în trei perechi: Parotida, Submaxilara şi Sublinguala.
• Plexurile intramurale: localizare: esofag -> sfincter anal intern.
- format din:
– ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni):
• neuroni senzitivi;
• interneuroni;
• neuroni motori excitatori/ inhibitori şi
secretori.
– fibre nervoase amielinice;
– celule gliale.

29
Plexul submucos Meissner:
• bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire;
• controlează:
▪ activitatea secretorie a mucoasei;
▪ activitatea muscularei mucoasei;
▪ vasele sangvine din submucoasă.
Plexul mienteric Auerbach:
• toată lungimea tubul digestive;
• controlează:
– activitatea motorie a tubului digestive;
– activitatea secretorie
↓
fibre care ajung în:
▪ plexul submucos
▪ vezica biliară
▪ pancreas.

5. Tesutul limfoid asociat tubului digestiv

Este de doua feluri:

 tesut limfoid difuz - localizat de obicei in mucoasa
– prezinta numeroase limfocite, macrofage, plasmocite (in special cele care secreta
IgA), eozinofile si mastocite. Acest tesut este sediul major in activitatea
imunologica la nivel local.
– asigură corionului sediul major în procesele de apărare la nivelul tubului digestiv.
– predomina limfocitele T.
 tesut limfoid nodular, localizat in mucoasa cu posibilatea de a se extinde si in submucoasa:
– Nodulii limfatici pot sa fie solitari sau sub forma de agregate nodulare.
– Nodulii solitari se gasesc in esofag, la nivelul jonctiunii esogastrice si in corionul
din jurul canalelor de secretie ale esofagului. De asemenea ei se mai gasesc in
stomac, in regiunea pilorica si in general la orice nivel al intestinului subtire si
gros.
– Agregatele nodulare se gasesc la nivelul ileonului si al apendicelui vermiform,
sub forma placilor Peyer.
– In tesutul limfoid nodular avem atat limfocite T cat si B.
In initierea raspunsului imun un rol important il are celula M (M de la microfald).
– localizata la nivelul epiteliului tubului digestiv, aflandu-se in raport cu nodulii limfatici
ce fac parte din agregatele nodulare si care se gasesc la nivelul apendicelui si ileonului.

30
 – In ME de baleiaj, celula M prezinta la suprafata microfalduri si microvili care sunt mai
lungi si mai grosi dar mai putini decat la nivelul polului apical al enterocitelor. Corpul
celulei este scobit de catre limfocite si de pseudopodele macrofagelor.
– Celula M are rol in initierea raspunsului imun local - endociteaza antigenul si il
elibereaza apoi in zona in care detecteaza prezenta limfocitelor si macrofagelor.
Macrofagele vor fagocita antigenul si il vor prezenta apoi pe suprafata. Limfocitele vor
citi antigenul prezentat si vor sintetiza anticorpi. Acestia vor migra prin circulatia
sanguina pana la nivelul corionului unde vor stimula limfocitele B din tesutul limfoid
difuz sa secrete noi cantitati, mult mai mari, de anticorpi IgA. Enterocitele, la polul bazal,
au receptori pentru IgA si deci moleculele de IgA vor traversa enterocitul si se vor fixa pe
versantul extracitoplasmatic al moleculei proteinei J care se afla la polul apical al
enterocitului. Fixarea la nivelul glicocalixului de proteina J a IgA se face pentru a proteja
molecula de anticorp de actiunea proteazelor intestinale. Se tapeteaza astfel mucoasa
intestinala cu molecule de IgA si ea va fi aparata de agresiunea antigenului.

6. Esofagul

Esofagul este un organ tubular tipic, alcătuit din cele patru tunici caracteristice tubului
digestiv.
În repaus, în incidenţă transversală, lumenul apare stelat, neregulat, datorită unor pliuri
longitudinale, alcătuite din mucoasă şi submucoasă, ca o consecinţă a stării de tonus caracteristic
musculaturii esofagiene.
În plenitudine, datorită elasticităţii corionului şi a submucoasei, pliurile dispar, lumenul
tinzând să ia o formă uşor elipsoidală, aplatizată antero-posterior.
- este un tub muscular cu lungimea de 25 cm la adult ;
- se află cea mai mare parte în cavitatea toracică, cu un traiect abdominal de 2-4 cm străbătând
diafragma;
- metaplazie intestinală – esofag Barrett.

Mucoasa reprezintă o continuare a mucoasei faringiene şi a cavităţii bucale.

– Epiteliul este stratificat pavimentos, fără keratinizare evidentă, deşi în
microscopia electronică se observă în stratul superficial granule citoplasmatice de
keratohialină, trădând o keratinizare incipientă.
– Este mai groasa decat in restul tubului digestiv.
– Când mucoasa esofagiană e supusă traumelor mecanice granulele de keratohialină
pot realiza zone de keratină.
– Rezistent la actiunea unor agenţi fizici (temperaturi variate) sau chimici (diverse
substanţe din bolul alimentar).
– Prezintă un indice mitotic înalt.

31
 – În porţiunea superioară dar în special în cea inferioară apar glande tubulare simple
sau ramificate, uşor sinuoase = invaginaţii ale stratului bazal al epiteliului până la
nivelul muscularei mucoasei.
– Celulele glandulare se diferenţiază în celule muco-secretante; mucusul
îndeplineşte un rol de lubrefiant. Glandele sunt similare celor situate în porţiunea
iniţială a stomacului, fiind denumite, ca şi acestea, glande cardiale. Regenerarea
celulară are loc la nivelul tranziţiei stratului bazal spre epiteliul de tip mucos.
– Corionul este bogat în fibre de colagen şi elastice, conţine celule mai rare,
inclusiv celule migrate; vascularizaţia este abundentă, fiind principala
responsabilă de condiţionarea alimentelor. Prezinta papile conjunctive inalte si
glande cardiale – mucus neutru, în porțiunea terminală și porțiunea inițială.
– Musculara mucoasei este reprezentată mai ales de stratul extern longitudinal,
participă la realizarea pliurilor longitudinale şi este în mod caracteristic întreruptă,
fiind perforată de ductele glandelor esofagiene proprii sau, uneori, între cele două
pături ale muscularei mucoasei se constată prezenţa adenomerilor acestor glande
(glande tubulo-acinoase de tip mucos).
– tranziţia spre epiteliul gastric e bruscă, realizându-se la 1-1,5 cm deasupra
orificiului cardial.
– Alte tipuri celulare: cel. endocrine, melanocite, cel. Langerhans, limfocite
intraepiteliale.

Submucoasa
– este bine reprezentată, bogată în fibre de colagen şi elastice, mai puţin celularizată
şi conţine adenomerii glandelor esofagiene proprii;
– Contine plexul Meissner;
– are o cantitate mai mare de fibre elastice ce permit distensia esofagului la trecerea
bolului alimentar;
– esofagul are un sistem venos foarte bine dezvoltat;
– o parte din venele esofagului se deschid în venele gastrice formând o anastomoză
porto-cavă, astfel încât o presiune crescută sau scăzută în sistemul port există
repercusiuni asupra venelor esofagiene;
– glandele esofagiene propriu-zise sunt mult mai bine dezvoltate în partea
superioară.
o Glande esofagiene proprii:
 mici, compuse tubuloalveolare;
 duct excretor tapetat de epiteliu simplu nekeratinizat;
 secretă mucus ușor acid și bicarbonat;
 rare celule seroase, oncocite.

32
 Musculara
– prezintă ca particularitate predominanţa fibrelor musculare striate de tip scheletal,
în treimea superioară, înlocuite progresiv de fibre musculare netede, cu aceeaşi
orientare; în treimea medie se găsesc ambele tipuri, şi în treimea inferioară sunt
prezente exclusiv fibre musculare netede. Aeastă compoziţie atestă faptul că
deglutiţia este un act voluntar, pe când peristaltismul este involuntar.
– În zona de continuitate cu musculara stomacului nu există un sfincter morfologic,
ci unul funcţional , caracterizat printr-un tonus mai ridicat care împiedică refluxul
gastro-esofagian. Inervaţia provine din nervul vag.

Adventicea
– vine în raport cu organele mediastinale, fixând esofagul şi fiind în continuitate cu
adventicea traheei.
– Se continuă, pe o mică porţiune subdiafragmatică, cu seroasa.

Joncţiunea dintre mucoasa esofagiană şi cea gastrică este bruscă.

– Pasajul eso-gastric, celulele stratului bazal al epiteliului esofagian transformându-
se direct, fără tranziţie, în epiteliu simplu prismatic înalt de tip gastric.
– Apare astfel o linie circulară de demarcaţie, denumită pasaj eso-gastric,
observabilă macroscopic datorită virajului culorii de la gălbui la gălbui-roşiatic
(epiteliul gros esofagian fiind înlocuit de unul subţire care permite vizualizarea
corionului bine vascularizat).

7. Stomacul – structura si criteriile morfofunctionale de delimitare a regiunilor

gastrice

Stomacul reprezintă singurul organ de tip cavitar intercalat în structura tubului digestiv,
dar cu histoarhitectonie caracteristică acestuia.
• Funcții:
– rol de rezervor de alimente;
– macerarea şi digestia parţială  chim gastric;
– funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină, electroliți, mucus) → suc gastric;
– funcţie secretorie endocrină → SNED;
– funcţie de absorbţie.

În condiţii de repaus, suprafaţa mucoasei este netedă pe mica curbură dar în restul
stomacului prezintă pliuri longitudinale, mai pronunţate la nivelul marii curburi, la care participă
mucoasa şi submucoasa; acestea fac posibilă destinderea stomacului fără diminuarea tonusului şi
forţei contractile a muscularei.

33
 Pe întreaga suprafaţă se observă macroscopic ariile gastrice; cu ajutorul lupei se constată
între ele mici şanţuri de separaţie, iar pe suprafaţa ariilor apar mici structuri liniare sau stelate,
adâncite, denumite criptele sau foveolele gastrice. Criptele reprezintă invaginări ale mucoasei
gastrice, corespondentele ductelor glandelor gastrice (două sau mai multe glande se vor deschide
la baza unei cripte). Deci mucoasa gastrică este o mucoasă de tip glandular.

Epiteliul poate fi clasificat în:

 epiteliu de suprafaţă - la suprafaţa ariilor gastrice şi generând criptele;
– simplu prismatic înalt, omogen, prelungindu-se şi în interiorul criptelor;
– la MO: în HE citoplasma este moderat bazofilă în treimea bazală şi palidă,
aproape necolorată în două treimi apicale, datorită conţinutului glicoproteic
(reactie PAS+), nucleii sunt ovalari;
– Celule secretoare de mucus neutru – alcalin;
– la ME: polarizarea celulelor
 polul apical prezintă microvili reduşi numeric, cu dimensiuni variate,
fără a determina aspectul de margine în perie în MO;
 sub polul apical apar joncţiuni puternice aderente şi ocludente, între
care se găsesc filamente ce formează cadrul terminal; din acestea
câteva pătrund şi în microvili;
 porţiunea apicală prezintă numeroase granule de mucina fără tendinţa
de confluare a granulelor;
 porţiunea bazală conţine organitele caracteristice celulelor sintetizante
de proteine: complex Golgi evident, REN, RER; R şi mitocondrii; în
vecinătatea polului bazal sunt joncţiuni strânse.
 epiteliu glandular - glande tubulare cu adenomerii în corion fără a atinge musculara
mucoasei.
– Prin structura glandelor gastrice, spre deosebire de regiunile anatomice,
diferenţiem trei zone, după tipul de glande care se deschid la baza criptelor
gastrice:
o regiunea cardială, pe o distanţă de 2-4 cm de la cardia;
o regiunea pilorică, în dreptul antrului şi al pilorului;
o regiunea fundică, în restul stomacului.
Se descriu trei mecanisme de protecţie a acestui epiteliu:
 capacitatea de secreţie şi acoperire permenentă a epiteliului cu un strat protector de mucoid
cu proprietăţi de tamponare a sucului gastric puternic acid;
 joncţiunile intercelulare aderente şi ocludente de la polul bazal şi apical;
 marea capacitate de regenerare, pe seama unor celule mai puţin diferenţiate, cu o mare
capacitate mitotică, situate în zona bazală a criptelor.

34
 Corionul
– este redus datorită densităţii glandelor, bogat celularizat mai ales la suprafaţa muscularei
mucoasei, cu frecvente mastocite ale mucoaselor;
– conţine şi elemente migrate, mai ales limfocite dar rareori realizează infiltraţii limfoide;
– prezintă numeroase fibre reticulare, anse capilare şi fascicule desprinse din musculara
mucoasei;
– glandele gastrice sunt simple tubulare ramificate, formate din istm, col si baza;
– Corionul permite diferentierea celor trei regiuni histologice ale stomacului:
 regiunea cardiala - contine cripte putin adanci (1/4 din grosimea corionului) si glande
lungi, sinuoase, cu lumen larg. Mai multe glande se deschid in aceeasi cripta. Glande
mucoase – mucină neutră și sialomucine. Alte tipuri celulare: cel. parietale, cel. secretoare de
lizozim.
 regiunea corpului si fundului stomacului - contine cripte lungi (1/2 din grosimea
corionului) si glande mai scurte, drepte si cu lumen stramt. Celule:
o Parietale (oxintice) – secretoare de HCl;
o Principale (pepsinogene, zimogene) – secretă pepsinogen, lipază, renină;
o Mucoase (col).
 regiunea pilorica (antrul si canalul piloric) - contine cripte adanci si glande scurte,
drepte, cu lumen larg, care se pot bifurca la capete. Mai prezinta glande mucoase cu
mucina neutra. Alte tipuri celulare: cel. parietale, cel. secretoare de lizozim, cel. endocrine.

• Cel. mucoase:
– La nivelul colului
– Secretă mucus acid
– Asemănătoare celulelor de suprafață, dar mai mici.
• Cel. oxintice:
– la nivelul corpului glandei
– rotunde, uni- sau binucleate
– citoplasmă intens acidofilă
– secretă HCl și factor intrinsec
o La ME: numeroase mitocondrii
o sistem canalicular intern
o sistem tubulo-vezicular
o nu conțin granule de secreție.
Factorul intrinsec (glicoproteină)
↓
necesar absorbţiei vitaminei B12
↓

Eritropoieză

aclorhidrie

35
 gastrite atrofice
↓
Anemia megaloblastica Biermer.

• Cel. principale (zimogene):

– la nivelul bazei glandei
– piramidale, uninucleate
– citoplasmă cu polaritate tinctorială
– secretă:
• pepsinogen
• lipază gastrică
• renină
o ME: granule zimogen
o vezicule de secreție
o RER abundent, bazal.

Celulele endocrine produc:

celulă produs
P/D1 grelină
EC serotonină
D somatostatin a
ECL histamină
A glucagon (regiunea fundică)

Musculara mucoasei are structura completă, cu două tunici, la care se poate ocazional
adăuga şi o a treia externă circulară.

Submucoasa este bine reprezentată, cu multiple fascicule de colagen întretăiate, cu mai

puţine celule migrate, cu mastocite, plasmocite, limfocite, fără a realiza infiltraţii limfoide
evidente. NU prezinta glande.

Musculara este alcătuită exclusiv din musculatură netedă şi stomacul este singura
regiune din tubul digestiv care, la nivelul corpului gastric, prezintă trei tunici (se mai adaugă o
tunică internă oblică dar care e absentă la nivelul marii curburi). Pătura longitudinală lipseşte în
unele arii ventrale şi dorsale. Pătura circulară medie prezintă o îngroşare accentuată la nivelul
pilorului, realizând un sfincter morfologic evident. Plexul Auerbach este foarte bine reprezentat.

8. Glande fundice – structura, functii

Mucoasa gastrică este o mucoasă de tip glandular, dupa tipul de glande care se deschid
la baza criptelor diferentiindu-se 3 zone gastrice: cardiala, pilorica si fundica.

36
 Glandele cardiale si pilorice contin in principal celule mucoase. Rareori mai pot contine:
• celule parietale (oxintice)
• celule care secreta lizozim
• celule nediferentiate
• celule endocrine ce apartin sistemului neuroendocrin difuz si care se gasesc numai in
glandele pilorice.
Glandele fundice sunt cele mai numeroase, cu o mare densitate, putând masca corionul în
care se găsesc. Aproximativ 3-7 glande se deschid într-o criptă. Sunt glande tubulare simple
aproximativ drepte, cu o populaţie celulară heterogenă:
 fiecare glanda fundica prezinta 3 portiuni distincte: istmul, colul si portiunea bazala, cu o
distributie distincta a celulelor epiteliale.
 Istmul localizat in apropierea orificiilor criptelor gastrice contine:
 celule mucoase in curs de diferentiere, care migreaza si substituie celulele mucoase
superficiale;
 celule stem nediferentiate;
 celule parietale (oxintice).
 colul glandular contine celule mucoase cervicale si celule parietale;
 portiunea bazala a glandelor fundice contine in principal celule parietale si celule principale
(zimogene);
 exista si celule argirofile dispersate la nivelul colului si in portiunea bazala a glandelor
fundice.
 celulele (parietale) oxintice:
 sunt intalnite predominant in jumatatea superioara a glandelor fundice;
 la MO: au forma rotunda sau piramidala, nucleu situat central, citoplasma acidofila
datorita numarului mare de mitocondrii; se observa aparitia unei invaginatii circulare,
profunde, a membranei apicale, care formeaza un canalicul intracelular;
 la ME: se evidentiaza canaliculi intracitoplasmatici şi intercitoplasmatici (între două
celule parietale) = invaginaţii ale citoplasmei, foarte sinuoase, adânci, ca nişte
labirinturi. Pe fiecare versant al acestora apar microvili care se întrepătrund spre
lumenul lor;
 Celulele aflate in repaus prezinta numeroase structuri tubuloveziculare cu localizre
apicala, submembranara si un numar redus de microvili;
 Cand celulele sunt stimulate sa secrete ioni de H+ sau Cl- , structurile tubuloveziculare
fuzioneaza cu membrana celulara si formeaza canalicule intracelulare si un numar
mare de microvili – creste suprafata membranei;
 Sinteza HCl:
 celula captează acidul carbonic din plasmă sau lichidul interstiţial, anhidraza
carbonică, de origine mitocondrială, îl disociază şi H+ este pompat în lumenul
canaliculilor;

37
  prin pompe ionice, se preia NaCl din exterior, iar Cl¯ va fi pompat separat în
canaliculii intra şi intercitoplasmatici;
 Activitatea celulelor se află sub control vegetativ (parasimpaticul stimulează secreţia
de HCl) şi hormonal (Histamina şi Gastrina stimulează secreţia celulară, VIP şi GIP
inhibă secreţia).
 aceste celule produc şi factorul intrinsec Castle, glicoproteină indispensabilă pentru
absorbţia vitaminei B12, prin formarea complexului vitamină B12-factor intrinsec,
absorbit prin pinocitoză în ileon. În cazul deficitului în acest factor datorită unor
afecţiuni autoimune îndreptate împotriva celulelor parietale, apare Anemia pernicioasă
sau Gastrita atrofică.
 Celule principale (zimogene)
 Sunt intalnite predominant in portiunea bazala a glandelor si prezinta caracteristicile
celulelor capabile sa sintetizeze si sa secrete proteine;
 La MO: Celulele sunt prismatic-înalte, cu nucleii rotunzi-ovalari, citoplasma bazofilă
(data de RER), cu granule secretorii de tip zimogenic;
 La ME: evidenţiază mici microvili la polul apical, granule electronodense cu
proenzimă, un complex Golgi supranuclear evident, o abundenţă de RER, ribozomi,
REN, mitocondrii, un redus labirint bazal şi joncţiuni puternice spre polul bazal,
pentru a împiedica pătrunderea HCl printre celule;
 Sintetizeaza o proenzimă (pepsinogen) care este activată în mediu acid, devenind
pepsina gastrică (enzimă proteolitică). Celulele zimogenice mai sintetizează o lipază
gastrică, cu semnificţie funcţională redusă, deoarece lipidele nu sunt emulsionate în
stomac. Probabil tot aceste celule sintetizează şi o enzimă care precipită cazeina din
lapte, prin coagulare, făcând-o digerabilă pentru pepsină, denumită Renină sau
Labferment, cu importanţă în primul an de viaţă.
 Cel mai lung ciclu celular îl au celulele oxintice, apoi cele zimogenice; celulele accesorii
prezintă un grad înalt de regenerare.
 Celulele argentafine = enterocromafine apartin sistemului neuroendocrin difuz si secreta
serotonina.
 Celulele stem (nediferentiate)
 Sunt localizate printre celulele mucoase ale colului, in partea apicala a glandei si nu la
baza cum ar fi normal. Sunt singurele celule din componenta glandelor gastrice care
prezinta mitoze, fapt care permite diferentierea acestor celule la MO.
 Sunt celule columnare, cu nucleu oval si citoplasma bazofila. Sunt celulele care se pot
diferentia in oricare din celulele componente ale glandei gastrice. In mod obisnuit
numarul lor este redus dar ele cresc ca numar atunci cand mucoasa este agresata.

38
9. Mucoasa intestinului subtire

Intestinul subţire începe de la sfincterul piloric şi se întinde până la valvula ileo-cecală. În

scopul realizării digestiei şi absorbţiei nutrimentelor prezintă o mare suprafaţă de contact între
mucoasă şi lumen, realizată prin următoarele structuri, în ordine descrescatoare a mărimii lor:
 Valvulele conivente = plicile semicirculare = valvele Kerkring reprezintă pliuri ale
mucoasei şi submucoasei, sub formă de spirale de-a lungul intestinului, extinzându-se
cam de la ½ jejunului până la ½ ileonului. Sunt vizibile cu ochiul liber, avand o inaltime
de 1 cm si nu exista peste tot.
• evaginări transversale permanente;
• pot ocupa 2/3 din circumferinţă;
• măresc suprafaţa mucoasei de aprox. 3 ori.

 Vilozităţile intestinale sunt evaginari permanente (ca frunzele), coniforme sau

cilindroide, realizate doar de mucoasă care cresc suprafaţa de contact de 10 ori. Sunt
acoperite de epiteliu simplu cilindric si au un ax conjunctiv bogat celular.

 Microvilii sunt situaţi la nivelul polului apical al enterocitelor care tapetează vilozităţile
intestinale şi criptele intestinale; sunt numerosi (câteva mii pe fiecare celulă), crescând
suprafaţa de contact de circa 20 ori. Se gasesc sub forma de „platou striat”. ME: formă de
organizare stabilă a filamentelor de actină.
Suprafata de contact e crescuta astfel de 600 ori.

Mucoasa intestinului subţire generează şi criptele intestinale sau glandele Lieberkühn

(in lamina propria), sub forma unor înfundări în deget de mănuşă, la baza şi în alternanţă cu
vilozităţile intestinale (fiecare vilozitate e înconjurată de câteva până la 15-20 de glande).
Glandele intestinale nu prezintă ducte, fiind glande tubulare simple drepte.
Epiteliul mucoasei intestinului subţire, cilindric simplu este secreto-absortiv heterogen,
fiind reprezentat de mai multe tipuri principale de celule:
 Enterocite: - la polul apical → complexe joncţionale
- la polul bazal → spaţiu intercelular

 Caliciformele
 reprezintă glande mucoase unicelulare;
 sunt joncţionate între ele şi cu enterocitele vecine;
 numarul lor creste dinspre duoden spre ileon;
 în MO, cu tehnici uzuale, 2/3 superioare apar practic goale datorita continutului de
mucoproteine sulfatate şi acetilate; nucleul şi organitele sunt situate bazal;
 în ME se observă că 2/3 apicale conţin granule de mucina, cu tendinţa de fuzionare spre
polul apical, înainte de exocitoză, în zona denumită stem;

39
  secreta glicoproteine acide de tipul mucinei.
 Celulele Paneth
 Se gasesc la baza glandelor intestinale, în grupe de 5-8, mai numeroase în duoden şi
diminuând spre porţiunea terminală a ileonului;
 sunt celule trapezoidale, zimogenice, cu citoplasma bazofilă, nucleii unici rotunzi,
bazali, granule apicale evidente roşii-cărămizii care conţin: protein-enzime, în principal
neuraminidaza cu efect bactericid, Zinc, proteine bogate în arginină care determină
acidofilia;
 Sunt celule exocrine. In granulele lor se gaseste si lizozim;
 Numai la anumite specii;
 MO: polaritate tinctoriala;
 Caracterele unei celule producatoare de proteine de export;
 Au proprietati fagocitare si unele produc IgE.
 Celulele de regenerare
 grupate spre baza glandelor intestinale;
 sunt mai mici (cubico-prismatice), mai puţin diferenţiate, cu organite celulare mai puţin
dezvoltate, predominând ribozomii liberi, ceea ce le conferă bazofilia;
 ele se vor diferenţia treptat, pe măsura ascensionării de-a lungul glandelor spre celule
mature, ciclul celular al acestora din urmă fiind relativ scurt-de câteva zile.
 Celulele intermediare
 sunt majoritatea celulelor din ½ inferioară a criptelor intestinale, cu capacitate de mitoză,
suferă 1-2 diviziuni până ce devin angajate spre diferenţierea spre unul din cele două
tipuri de celule superficiale
 celulele angajate spre caliciforme prezintă aglomerarea picăturilor secretorii sub
membrana plasmatică apicală, fiind denumite celule oligomucoase;
 celulele angajate spre enterocite cresc în înălţime, devin polarizate, pierd picăturile
secretorii supranucleare şi încep să dezvolte mitocondrii, RER, ribozomi în citoplasma
apicală iar microviliii devin mai numeroşi.
 Celulele M (Microfold - microplicaturate)
 se găsesc în epiteliul de suprafaţă al ileonului deasupra plăcilor Peyer, prezintă o formă
de dom, cu un nucleu central aplatizat;
 MB este discontinuă subdiacent acestor celule, permiţând limfocitelor să migreze în
concavitatea lor; celulele transferă macromoleculele către limfocitele localizate în
cavitatea lor; limfocitele vor migra spre limfoganglioni şi vor informa, prin capacitatea
lor de recirculaţie şi alte regiuni ale tractului digestiv, ca şi alte organe;
 Prezinta numeroase invaginatii ale MB, care care formeaza adevarate cripte ce contin
limfocite si celule prezentatoare de Ag;
 ME: - enterocite modificate cu microfalduri/ microvili - corp invaginat;
 rol: - transportă antigene  iniţierea răspunsului imun local.

40
 Celule imature – sunt o parte din celulele nediferentiate, care apoi se vor diferentia in
celulele epiteliului. Celulele imature migreaza mereu spre lumen, cu exceptia cazurilor in
care se vor diferentia in celule Paneth.
 Celulele neuroendocrine – componente ale sistemului neuroendocrin difuz sunt localizate
la baza glandelor Lieberkuhn dar nu lipsesc nici in epiteliul vilozitatii, fiind evidenţiabile cu
coloraţii argentice, cromafine sau ME.
Stimularea acestor celule duce la exocitoza hormonilor, ce pot avea efecte paracrine sau
endocrine.
Celula S: secretina (secretia pancreatica si biliara de apa si bicarbonat);
Celula K: polipeptidul inhibitor gastric;
Celula L: GLP-1 (peptid cu actiune asemanatoare glucagonului);
Celula I: colecistokinina (secretia enzimelor pancreatice, contractia veziculei biliare);
Celula D: somatostatina (inhiba secretiile exocrine, endocrine si de neurotransmitatori);
Celule Mo: motilina.

Celulele stem. ME: marcare cu timidina tritiata. Ele sunt sursa de reinnoire. Pe măsura
diferenţierii migrează de la baza criptei (excepţie celulele Paneth).

Corionul este un ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre reticulare şi celule migrate:
limfocite, macrofage, plasmocite şi mastocite ale mucoaselor. În corion se găseşte masa de
colagen, cu o grosime de circa 5 μm, care are rol în reglarea absorbţiei intestinale, la care se
adaugă fibroblaste pericriptale, replicative. Este bogat in tesut limfoid difuz si nodular. Contine
glandele Lieberkuhn.
Teacă fibroblastică pericriptală: - lângă MB a epiteliului glandular - formată din fibroblaste:
- se divid - migrează la suprafaţa epiteliului  macrofage.

GALT este evident în special la nivelul ileonului- plăcile Peyer (fiecare cu câte 10-200 de
foliculi limfatici). Infiltrate limfoide pot aparea cu o densitate mai redusă de-a lungul întregului
intestin. Aglomerarea foliculilor determină dispariţia vilozităţilor, prin alipirea lor; uneori
foliculii întrerup şi depăşesc musculara mucoasei, ajungând în submucoasă.

Submucoasa – ţesut conjunctiv cu vase sangvine şi limfatice, infiltrat limfoid; împreună cu

mucoasa formează evaginări numite plici (valve) circulare Kerckring.
Musculara – fibre musculare netede dispuse în 2 straturi: • Circular intern • Longitudinal
extern.
Tunica externă – seroasă, cu excepţia duodenului (primul segment este intraperitoneal, restul
retroperitoneal – prezintă adventice).

IgA reprezinta prima linie defensiva antibacteriana a mucoasei intestinale. Cea de-a doua
este reprezentata de jonctiunile intercelulare.

41
10. Enterocitul

Epiteliul intestinal este de tip simplu cilindric si are un turn-over crescut. Acesta variaza
in functie de specie, la om fiind de 6 zile. In 6 zile se inlocuieste tot epiteliul de suprafata si
epiteliul glandelor Lieberkuhn.
Tipuri de celule la nivelul intestinului subtire:
 celule de suprafata - enterocite
 celule caliciforme
 celule Paneth
 celule ce apartin sistemului neuroendocrin difuz
 celule M (doar la nivelul epiteliului din dreptul placilor Peyer)
 celule nediferentiate
 celule intermediare
 celule migrate, sangvine - limfocite T ce se gasesc intre doua celule absorbante
Enterocitele sunt principalele celule epiteliale de suprafata. Ele apar in numar mic si in
criptele Lieberkuhn. Microscopie:
 la MO: se observa la polul apical platoul striat. Au citoplasma bazofila. Nucleul
este oval, situat la polul bazal.
 la ME: se observa ca au foarte multe organite. Exista REN abundent, iar REN si
lizozomii se gasesc in zona apicala, imediat sub placa terminala. Mitocondriile
sunt raspandite in toata citoplasma, sunt alungite, iar in zona apicala au un ax
paralel cu axul celulei. Ele au de asemenea o tendinta de aglomerare in zona
bazala a celulei. RER este situat in zona bazala a celulei, aparatul Golgi este
supranuclear. Prezinta putine granule de secretie care sunt mici, situate la polul
apical si care contin enzime sintetizate de enterocit.
 Secreta dizaharidaze si peptidaze.
Prezintă o polarizare evidentă:
 polul apical
o prezintă circa 3000 de microvili care conţin filamente de actină inserate pe
filamentele intermediare transversale, imediat sub polul apical, realizând cadrul
terminal al celulei şi fiind fixate prin α-actinină de zona de joncţiune
intercelulară;
o alături de actină se găseşte şi miozină, astfel încât microvilul devine o structură
contractilă;
o foiţa internă a membranei plasmatice este ceva mai îngroşată iar cea externă este
acoperită de un strat glicoproteic caracteristic denumit glcocalix intens PAS+ ;
o la nivelul membranei plasmatice a microvililor sunt prezente unele enzime
(fosfataza alcalină, adenozintrifosfataza, dizaharidaze, aminopeptidaze);
o la PA şi PB apar joncţiuni intercelulare;
 polul bazal

42
 o celulele sunt îngustate la polul bazal formând nişte spaţii piramidale intercelulare
(spaţii Grünhagen);
o nucleii sunt situaţi în treimea bazală, perinuclear se găsesc REN, numeroase
mitocondrii;
o supranuclear apare complexul Golgi, lizozomi, cu hidrolaze acide şi
pirofosfatază;
Celule sunt unite la nivelul apical prin complexe jonctionale care impiedica trecerea
continutului intestinal din lumen in spatiul intercelular. Aceste complexe jontionale sunt
responsabile si pentru mentinerea celor doua zone ale membranei eritrocitare. In zona bazala
exista spatii intercelulare care se maresc atunci cand se transporta apa, ioni, lipide.

De-a lungul intestinului subţire, raportul enterocite/caliciforme variază: progresiv,

enterocitele se reduc numeric şi creşte progresiv densitatea caliciformelor, totuşi cele mai
numeroase rămân enterocitele.
Celulele mature sunt dispuse în 1/3 superioară a glandelor intestinale, de unde migrează
pe vârful vilozităţilor, unde suferă apoptoză , fiind eliminate cu fecalele; ciclul lor celular este de
2 zile în duoden, 3 zile în jejun, 4-5 zile în ileon.
Rolul enterocitelor este in procesul de digestie. Ele sintetizeaza enzime care termina digestia
glucidelor si proteinelor. Ele secreta aceste enzime prin polul apical dar enzimele nu ajung in
lumen ci se fixeaza la glicocalix prin legaturi hidrofobe (sunt adsorbite). Enterocitele intervin in
absorbtie, aici avand loc absorbtia tuturor principiilor alimentare, a ionilor si a apei.
Enterocitele sintetizeeaza trigliceride la nivelul REN din acizii grasi absorbiti. Se
formeaza chilomicroni in aparatul Golgi.

11. Glandele Lieberkuhn

Reprezinta invaginari simple, tubulare, ale epiteliului de acoperire ce nu depasesc

musculara mucoasei. Ele se deschid in lumen intre bazele a doua vilozitati intestinale. La nivelul
lor se gasesc celule nediferentiate din care se formeaza toate celulele din mucoasa intestinala. O
glanda Lieberkuhn da nastere tuturor celulelor din 3-6 vilozitati intestinale.
Suprafata totala a mucoasei intestinale este de 200 m2.
Epiteliul intestinal este de tip simplu cilindric si are un turn-over crescut. Acesta variaza
in functie de specie, la om fiind de 6 zile. In 6 zile se inlocuieste tot epiteliul de suprafata si
epiteliul glandelor Lieberkuhn.
Corionul mucoasei intestinale este subtire. Sub epiteliu apare o teaca formata din
fibroblaste stelate care se numeste teaca subepiteliala (pericriptala). Fibroblastele stabilesc intre
ele jonctiuni gap iar in citoplasma prezinta microfilamente de actina si miozina care le confera
proprietati contractile. Ele au si proprietati secretorii, realizand sinteza si secretia de colagen.
Exista un singur strat de colagen care se organizeaza in fibre de reticulina si proteoglicani. Acest
strat este situat sub MB si ele regleaza ritmul de difuzie a moleculelor absorbite.

43
 Fiind o mucoasa expusa la actiunea agentilor agresori, corionul contine o cantitate mare
de tesut limfoid. Acesta poate fi nodular (in partea distala a ileonului se grupeaza in placile
Peyer) sau difuz. Placile Peyer sunt situate in grosimea peretelui intestinal, in partea opusa
insertiei mezenterului. In total exista 30-40 placi Peyer, fiecare cu cate 10-70 de noduli limfoizi.
Nodulii din corion pot ajunge pana in submucoasa. In dreptul placii Peyer criptele Lieberkuhn
sunt scurte sau lipsesc. In dreptul nodulilor, epiteliul contine celule M.
Tipuri de celule la nivelul intestinului subtire:
 celule de suprafata - enterocite
 celule caliciforme
 celule Paneth – doar la baza glandelor Lieberkuhn, unde se mentin cam 20 de zile
 celule ce apartin sistemului neuroendocrin difuz – la baza glandelor Lieberkuhn
 celule M (doar la nivelul epiteliului din dreptul placilor Peyer)
 celule stem nediferentiate – la baza glandelor Lieberkuhn
 celule intermediare
 celule migrate, sangvine - limfocite T ce se gasesc intre doua celule absorbante.

12. Vilozitatea intestinala

Reprezinta proiectii permanente ale mucoasei. Ele exista doar in intestinul subtire si
dispar in apropierea valvulei ileocecale. Vilozitatile au rolul de a mari suprafata mucoasei de 8
ori.
Lamina propria patrunde la nivelul vilozitatilor, alcatuind axul lor central (vase sanguine,
limfatice, fibre nervoase, tesut conjunctiv, fibre musculare netede).
Vilozitatile difera intre ele ca forma si ca numar / unitatea de suprafata. Forma şi
densitatea vilozităţilor intestinale şi a glandelor Lieberkühn suferă variaţii regionale:
 În duoden, vilozităţile sunt aplatizate, cu aspect de frunze, cu forme variabile, cu înălţimea
mai redusă decât a celor din jejun, densitatea şi adâncimea glandelor intestinale fiind medie.
 În jejun se găsesc cele mai înalte şi frecvente vilozităţi, de formă cilindrică, glandele
intestinale prezentând o densitate şi adâncime maximă. In aceasta regiune sunt digitiforme.
 În ileon, vilozităţile scad progresiv în înălţime şi pot disparea în zonele cu plăci Peyer,
glandele fiind şi ele mai rare decât în jejun şi mai scurte.
Numarul este mai mare in duoden si jejun (40 vilozitati / mm2) fata de ileon (10 vilozitati
/ mm2).
Vilozităţile intestinale sunt alcătuite din epiteliu de înveliş şi corion. Epiteliul este alcătuit
din enterocite, celule caliciforme şi celule endocrine, în număr redus. Structura vilozitatii la MO:
 prezinta un ax conjunctiv care este o extensie din corion si este acoperit de epiteliu
simplu cilindric.

44
  epiteliul contine 2 tipuri principale de celule: celule absorbante (enterocite) si celule
caliciforme. De asemenea mai exista limfocite migrate de la nivelul tesutul limfoid
asociat mucoasei intestinale.
 Axul conjunctiv este bogat in celule:
o celule conjunctive (predomina fibroblastele si miofibroblastele);
o miofibroblastele au axul lung perpendicular pe axul longitudinal al vilozitatii,
fiind orientate orizontal;
o celule imunocompetente – predomina limfocitele, macrofagele, plasmocitele.
 La nivelul axului conjunctiv exista o retea vasculara formata dintr-o arteriola, capilare
fenestrate care se aduna in final in una sau mai multe venule. Exista si un capilar limfatic
(chiliferul limfatic central) care se vede doar cand este dilatat.
 La nivelul axului conjunctiv exista si fibre nervoase vegetative pentru vasele din
vilozitate si pentru fibrele musculare netede. Aceste fibre provin din plexul submucos
Meissner.
 De asemenea pot sa apara fibre musculare netede care se desprind din musculara
mucoasei. Ele reprezinta a doua populatie de elemente contractile. Ele au axul
longitudinal paralel cu axul vilozitatii. Ansamblul fibrelor musculare netede alcatuiesc m.
Brucke.
o Vilozitatea prezinta contractii rimice cu frecventa de 6 contractii / min. Aceste
contractii intervin in absorbtie, facilitandu-se trecerea susbstantelor nutritive din
enterocit in capilarul sangvin sau limfatic.
o Contractia este asigurata de miofibroblaste care asigura ingustarea si alungirea
vilozitatii si de fibrele musculare netede care determina scurtarea si latirea
vilozitatii.
Vilozitatea intestinală poate fi considerată drept unitatea morfo-funcţională de
desăvârşire a digestiei şi de absorbţie.
Exista o situatie patologica cu caracter genetic - boala celiaca sau enteropatia glutenica,
determinata de modificari ale vilozitatii intestinale de la nivelul jejunului. Aceste vilozitati
vor fi mici si turtite, cu celule epiteliale cubice cu un numar scazut de microvili. Modificarea
suprafetei de absorbtie duce la malabsorbtie. Cauza acestei afectiuni este de natura genetica
si consta in intoleranta la o fractiune proteica din gluten.

13. Histologia duodenului

(pai cam asta am facut pana acum, ar trebui reluata discutia cu mucoasa, submucoasa musculara
bla bla bla)

In portiunea initiala a duodenului, submucoasa contine multe aglomerari de glande

tubulare ramificate, care se deschid la suprafata mucoasei duodenale (glande Brunner). Ele
contin celule de tip mucosecretor si se deschid la baza glandelor Lieberkuhn sau ocazional direct

45
in lumen. Produsul lor de secretie este intens alcalin si protejeaza mucoasa duodenala de sucul
gastric. De asemenea, el creste pH-ul pentru actiunea enzimelor pancreatice.

14. Histologia colonului

Intestinul gros se întinde de la sfincterul ileo-cecal la sfincterul anal.

Din punct de vedere histoarhitectonic prezintă aceleaşi patru tunici concentrice ca şi
intestinul subţire, diferenţa majoră fiind absenţa structurilor care creşteau suprafaţa de contact cu
lumenul în scopul absorbţiei şi digestiei intestinale, a căror rol este puternic diminuat în acest
sector.
Nu prezinta valvele conivente.
Celulele:
- celule absorbante (colonocite)
- celule caliciforme
- celule Paneth (cec, apendice)
- celule M (apendice)
- celule endocrine
- celule stem/ nediferențiate.

Colonocitele: – microvili scurți – placă terminală mai puţin dezvoltată – glicocalix lipsit de
enzime digestive • rol – absorbţie (apă, ioni, acizi graşi).

Colonul este caracterizat prin frecvenţa moderată a glandelor, cu lipsa celulelor Paneth şi
o mare abundenţă a celulelor caliciforme:
 Mucoasa este acoperita de epiteliu simplu cilindric.
 Celulele caliciforme au putine granule de secretie, deoarece mucusul se secreta
permanent si in cantitati mari, deci se stocheaza in granule de secretie doar putin mucus.
 Enterocitele, deşi prezintă microvili în ME, sunt insuficient dezvoltaţi pentru a determina
aspectul de margine în perie.
o Regenerarea are loc în aproximativ 6 zile (celulele de regenerare sunt situate în
1/3 bazale ale glandelor).
 Colonul conţine frecvent infiltrate limfoide atât în corion, cât şi în submucoasă. Populatia
bacteriana la acest nivel este foarte ridicata si de aceea, lamina propria contine numeroase
limfocite si foliculi limfoizi.
 Submucoasa prezinta 2 particularitati: este mai bogat vascularizata si contine mai multe
adipocite.
 Musculara prezinta cele 2 straturi: extern longitudinal si intern circular.
 Musculara prezintă o tunică externă concentrată pe 3 fascicule, denumite tenii (teniae
coli). Intre tenii, stratul longitudinal este subtire.

46
 o Fascicule din tenii pătrund la intervale neregulate în stratul circular interior,
datorită diferenţelor de lungime, ceea ce crează contracţia segmentară, cu apariţia
aspectului de haustre sau saccules (aspect boselat dinspre exterior).
 Seroasa, mai ales la nivelul colonului transvers şi a sigmoidului, se dedublează spre
anterior realizând epiploonul şi conţine mult ţesut adipos, formând ciucurii epiploici.
o Colonul ascendent şi descendent prezintă adventice.

Din punct de vedere funcţional, colonul continuă, prin peristaltism propulsia bolului fecal
spre exterior. Funcţia principală este de reabsorbţie a apei, a Na, a gazelor (majoritatea lichidului
pătruns din intestinul subţire, cam 1000-15000ml zilnic). Parţial se pot absorbi materiale solubile
în apă, principiu pe care se bazează administrarea de medicamente sub formă de supozitoare.

Celulele absorbante au un platou striat mai subtire (microvilii sunt mai subtiri), au placa
terminala mai putin dezvoltata, glicocalixul nu are enzime digestive. Ele se gasesc in epiteliul de
suprafata si in cripte.

Celulele absorbante sunt cele mai numeroase iar raportul celule absorbante / celule
caliciforme este 4 / 1. Acest raport se modifica langa rect unde este 1 / 1. Celulele caliciforme
apar insa ca fiind mai multe deoarece ele sunt mai voluminoase si comprima celulele absorbante.
In cripte exista mai multe celule caliciforme decat absorbante.

Rolul enterocitelor este de absorbi apa si ioni si de a sintetiza glicoproteine care vor fi
eliberate la nivelul glicocalixului sau in lumen. La nivelul colonului proximal se pot absorbi si
principii - acizi grasi, din care se vor sintetiza trigliceride si apoi chilomicroni dar cu intensitate
mai mica decat in celula absorbanta intestinala.

Secretia de mucus este abundentă datorită multitudinii de celule caliciforme, având ca rol
lubrefierea în vederea deplasării bolului fecal.
Funcţia digestivă este redusă:
 Flora saprofită iodofilă poate degrada parţial celuloza.
 Flora de putrefacţie degradează mucinele în exces, resturile celulare şi proteinele exudate
care au străbătut epiteliul.
 Bacteriile produc vitamina B12 (rol în hematopoieză) şi vitamina K (rol în coagulare).
Bacteriile moarte şi resturile nedigerabile sunt eliminate în fecale.

15. Histologia apendicelui

Are patru tunici, cea externa fiind seroasa.

Mucoasa este formata dintr-un epiteliu simplu cilindric in care apar celule absorbante,
celule M si mai putine celule caliciforme. Corionul prezinta glande Lieberkuhn si tesut limfoid.

47
Glandele Lieberkuhn sunt mai putine si uneori mai scurte. De obicei sunt grupate, cu o lungime
variabila si ocazional la baza lor pot sa apara celule Paneth si celule endocrine.
Tesutul limfoid este in special nodular, iar nodulii sunt dispusi ca o coroana si ei se
extind si in submucoasa, fapt pentru care musculara mucoasei nu se vede. Tesutul limfoid se
organizeaza astfel dupa nastere, in jurul varstei de 10 ani. La 40 de ani acest tesut limfoid se
reduce si va fi inlocuit cu tesut conjunctiv care contine in special fibre de colagen.
Musculara prezinta doua straturi: circular intern si longitudinal extern care sunt continue
si nu exista tenii. Musculara este subtire iar acesta este un element ce favorizeaza trecerea
infectiei de la apendice la peritoneu (apendicita este insotita adesea de peritonita).

Apendicele ileo-cecal prezintă ca element caracteristic abundenţa de infiltraţii limfoide,

astfel încât foliculii limfatici ocupă aproape în întregime corionul şi submucoasa. Musculara
mucoasei este prezentă doar pe alocuri. Glandele intestinale se deschid direct în lumen, nu
prezintă o densitate mare; uneori se află în plină masă de ţesut limfoid; celulele Paneth apar cu
totul ocazional. Funcţia de propulsie este insuficientă, datorită faptului că musculara este subţire,
creând condiţiile stagnării unor materiale din intestin (sâmburi etc.), favorizând dezvoltarea
florei microbiene, cu apariţia apendicitelor.

16. Histologia rectului si canalului anal

El are doua componente:

1. segmentul superior - rectul propriu-zis - 12 cm lungime
2. segmentul inferior - canalul anal - 2-3 cm lungime
Rectul continua colonul sigmoid si se situeaza intre planul vertebrei S3 si diafragma
pelvina. Ampula rectala reprezinta partea sa inferioara. Canalul anal continua rectul, de la
diafragma pelvina pana la orificiul anal extern.

Rectul propriu-zis
Este captusit de un epiteliu simplu cilindric. Are un corion cu multe glande Lieberkuhn,
mai lungi ca la nivelul colonului si cu multi noduli limfatici. Din aceasta cauza exista la
suprafata interna a mucoasei niste proeminente determinate de nodulii limfoizi.
Musculara are doua straturi, stratul longitudinal redevenind continuu.
Prezinta 3 pliuri transversale (plicele semilunare Houston).

Canalul anal
Are trei componente:
1. zona colorectala (hemoroidala), intre diafragma pelvina si valvele anale;
2. zona de tranzitie, intre valvele anale si linia anocutanata;
3. zona scuamoasa, intre linia anocutanata si orificiul anal.

48
 Linia anocutanata reprezinta tranzitia intre epiteliul simplu cilindric si epiteliul
pluristratificat pavimentos keratinizat.

Zona colorectala
La acest nivel mucoasa formeaza 5-10 pliuri longitudinale care se numesc coloane anale
(columne rectale Morgagni). Aceste pliuri sunt mai evidente in copilarie, apoi se sterg. In partea
inferioara ele se unesc prin intermediul unor pliuri transversale care se numesc valve anale. In
spatele valvelor (pliurilor) anale exista niste depresiuni, ca niste buzunare care se numesc
sinusuri anale.
Mucoasa, in partea superioara a columnelor are un epiteliu simplu cilindric iar in partea
inferioara a columnelor are un epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat. In sinusuri exista
de asemenea epiteliu simplu cilindric. Tranzitia intre cele doua tipuri de epitelii se face dupa o
linie dintata, linia pectinata, si se poate face brusc, de la epiteliu simplu cilindric la epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat sau lent de la epiteliu simplu cilindric la epiteliu
pluristratificat cilindric - epiteliu pluristratificat cubic - epiteliu pluristratificat pavimentos
nekeratinizat. In final, in ambele cazuri avem epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat.
Cand s-a facut trecerea la epiteliul pluristratificat pavimentos nekeratinizat, in corion nu
mai exista glande Lieberkuhn. Musculara mucoasei dispare si ea insa inainte de tranzitia intre
cele doua epitelii.
In sinusurile anale, la nivelul corionului exista glande - glandele anale care pot reprezenta
frecvent sediul unor inflamatii. Ele se deschid in criptele anale. Ele sunt glande mucoase, simple
tubulare ramificate iar in profunzime pot ajunge in submucoasa si chiar pana in musculara.

Zona de tranzitie
Este acoperita de epiteliu pluristratificat pavimentos. Are un corion care contine:
 fibre elastice;
 corpusculi Pacini;
 glande sebacee ce nu sunt asociate firelor de par;
 dispar glandele Lieberkuhn;
 bogat in tesut limfoid.
Dispare musculara mucoasei.

Zona scuamoasa
Se intinde de la linia anocutanata pana la nivelul sfincterului anal intern. Este acoperita
de epiteliu pluristratificat pavimentos moderat keratinizat. La nivelul dermului din aceasta
regiune se gasesc:
 glande sudoripare (glande circumanale);
 foliculi pilosi;
 glande sebacee;
 vene care alcatuiesc plexul hemoroidal extern.

49
 In submucoasa, la nivelul coloanelor anale avem plexul hemoroidal intern. Aici, venele
sunt lipsite de valvule si comunica cu cele din plexul hemoroidal extern.
Glandele sudoripare se grupeaza si formeaza glandele circumanale, situate in jurul
orificiului anal. Acestea sunt glande apocrine care isi declanseaza activitatea la pubertate,
secretia lor fiind controlata de hormonii sexuali.
Tunica musculara a canalului anal cuprinde si ea doua straturi musculare: circular intern
si longitudinal extern. Stratul circular intern se ingroasa pe toata lungimea canalului anal si
formeaza sfincterul anal intern.
Patura musculara longitudinala este subtire si se termina in regiunea cutanata intre
sfincterul intern si cel extern.
Sfincterul anal extern este format din fibre musculare striate.
- îngroşarea stratului circular intern  sfincterul anal intern;
- fibre musculare din diafragma pelvină  sfincterul anal extern;
- stratul longitudinal → între cele două sfinctere.

17. Arhitectura ficatului – interepretari alternative – lobul clasic, lobul portal,

acinul hepatic

Este cea mai mare glanda din organism. Ea reprezinta a 50-a parte din greutatea organismului.
Este un organ vital.
Ficatul este un organ parenchimatos care contine:
 in majoritate exista celule de origine epiteliala - hepatocite care intra in structura lobulului
hepatic. Ele sunt dispuse sub forma de lame sau placi celulare perforate, ramificate si
anastomozate. Ele vor realiza o retea tridimensionala, intre placi si intre celule existand
capilarele sangvine si ductele biliare.
 tesut conjunctiv in proportie redusa.

Cu privire la structura parenchimului hepatic s-au emis mai multe ipoteze:

 lobulul hepatic clasic
 lobulul portal Sabourin
 acinul hepatic Rappaport

Lobulul hepatic clasic

Conform acestei teorii, lobulul hepatic clasic este unitatea morfo-functionala a ficatului.
Lobulul clasic reprezinta aria din parenchim a carui sange este drenat de aceeasi vena
centrolobulara (venula hepatica terminala).

50
 Lobulii sunt in numar de aproximativ 1 mil. Ei au forma poliedrica, fiind frecvent
hexagonali. Lobulul are o inaltime de 2 mm si o latime de 0,7 mm. In alcatuirea lobulului intra
placile de hepatocite cu dispozitie radiara si anastomozate. Intre placi exista capilarele sinusoide
care sunt si ele anastomozate.
Pe o sectiune transversala, lobulul are forma de poligon, de regula cu 6 laturi. In colturile
sale, la locul de vecinatate cu ceilalti lobuli exista un spatiu interlobular redus care se numeste
spatiu portal Kiernan. In sectiunea transversala, placilor celulare le corespund cordoane celulare
al caror aspect variaza in functie de varsta individului. La adult grosimea unui cordon este egala
cu diametrul unui hepatocit cu exceptia locurilor de anastomoza.
Pe sectiune longitudinala fiecare cordon este gros de cel putin 2 randuri de celule, intre
celule existand canaliculii biliari.
La periferie exista placa terminala care corespunde hepatocitelor de la periferia
lobulului. Placa are grosimea unui hepatocit. La periferie, lobulul vine in raport direct cu tesutul
conjunctiv din spatiile portale. Hepatocitele din placa terminal vor forma un perete aproape
continuu , fiind strabatut doar de vasele sangvine si de ductele biliare.
Spatiile interlobulare, portale Kiernana contin 3 elemente care alcatuiesc triada portala:
1. o vena interlobulara, ramura terminala a venei porte
2. o artera interlobulara, ramura terminala a a. hepatice
3. un canal biliar interlobular
Pe lang triada portala mai exista si 1 sau mai multe vase limfatice si fibre nervoase
amielinice vegetative.

Lobulul portal Sabourin

Lobulul portal repreazinta aria din parenchim a carei bila este tributara aceluiasi canalicul
biliar interlobular. El are forma de triunghi, avand in cetru spatiul portal si in varfuri trei vene
centrolobulare de la trei lobuli clasici diferiti.

Acinul hepatic Rappaport

Acinul hepatic este aria de parenchim ce este tributara aceleiasi vascularizatii si aceluiasi
canalicul biliar. El are forma de romb, alcatuit din doua triunghiuri adiacente, unite prin
marginile lor. Axul lung al rombului este dat de doua vene centrolobulare iar axul scurt este dat
de 2 spatii portale. In el se descriu trei zone functionale cu dispozitie concentrica:
1. in apropiera axului scurt
2. spre a. hepatica
3. spre vena centrolobulara
In functie de localizarea in cele trei zone, hepatocitele prezinta gradient metabolic,
marime, activitatea enzimatica si continutul in organite depinzand si ele de localizarea celulei in
acini.
In zona 1 se afla hepatocitele care primesc sangele cu cel mai mare procent de oxigen,
fiind aproape de artera perilobulara. Aceste hepatocite au mai multe caracteristici:

51
 sunt cele mai active metabolic
 sunt primele care vor depune glicogen postprandial
 sunt primele care se vor activa in hipoglicemie si vor produce glicogenoliza si
gluconeogeneza
 sunt primele care vor semnala aparitia semnelor de regenerare in caz de leziuni hepatice
 sunt cele mai aproape de vasul sangvin si prin urmare sunt primele supuse actiunii toxinelor
absorbite din tubul digestiv
 in caz de staza biliara sunt primele care sufera modificari.
In zona 3 hepatocitele sunt supuse si ele actiunii toxinelor insa in cantitate mai mica. La
fel se exercita efectul si in caz de staza biliara. Aici ajunge sangele cu continutul cel mai mic de
oxigen. De aceea in ischemie, primele care sufera sunt celulele din zona 3 (celulele din
paropierea venei centrolobulare).
In zona 2 celulele au caracteristici intermediare celorlelte doua zone.
De fapt, toate hepatocitele au d.p.d.v. metabolic acelasi potential insa caracteristicile lor
difera doar din cauza alimentarii cu sange cu concentratii diferite de oxigen.

18. Tesutul conjunctiv al ficatului uman

La un ficat normal, tesutul conjunctiv este in cantitate mica. El se gaseste in capsula

organului si in hil de unde trimite prelungiri care insotesc vaselel si ductele biliare pana in
spatiile interlobulare Kiernan.
Tesutul conjunctiv se continua in lobulul hepatic sub forma fibrelor de reticulina din
spatiile Disse. Ele pot forma la nivelul lobulului hepatic stroma conjunctiva care asigura
mentinerea deschisa a capilarelor sinusoide.
Ficatul are o mare putere de regenerare. Are loc atat hiperplazia (cresterea in numar) cat
si hipertrofia (cresterea in volum) a celulelor restante. La sobolan, ficatul este regenerat in
proportie de 75% in decurs de o luna.
Daca agresiunea la nivelul ficatului creste, creste si cantitatea de tesut conjunctiv si apare
fibroza hepatica care debuteaza la nivelul spatiilor portale. Se vor forma in acest caz noi septuri
conjunctive cu o orientare aleatorie fata de componentele parenchimului hepatic care vor
impiedica raportul normal al hepatocitelor cu capilarele sinusoide si cu canaliculii biliari. De
asemenea, aceste septuri conjunctive vor diminua hiperplazierea hepatocitelor care vor fi
comprimate si se vor forma niste pseudonoduli. Cauze ale cresterii cantitatii de tesut conjunctiv
pot fi tulburari ale nutritiei hepatocitului. Prin modificarea raportului normal intre hepatocit si
capilarul sangvin se produce dezorganizarea parenchimului hepatic.

19. Celulele parenchimului hepatic: hepatocitele – structura, ultrastructura,

functii

52
Reprezinta 80% din totalitatea celulelor de la nivelul ficatului. Ele au forma poliedrica si
diametru de 20-30 m. Durata de viata este de aprox. 150 de zile.

Examinarea la MO
Nucleul
Hepatocitele pot fi uni- sau binucleate, cele mai multe fiind uninucleate. Nucleul este
mare, rotund, situat central, eucromatic, avand 1-2 nucleoli. Frecvent (la 80% din hepatocitele
uninucleate) se observa poliploidia, cea mai frecventa fiind diploidia insa. Prin urmare si
volumul nucleului variaza.
25% din hepatocite sunt binucleate. Raportul intre celulele uninucleate si binucleate se
modifica cu varsta (se mareste o data cu inaintarea in varsta) si in timpul proceselor de reparare
dupa agresiuni.
La acest nivel se pot observa rare imagini de mitoza. Frecventa mitozelor creste in caz de
leziuni sau consecutiv proceselor de reparare.

Citoplasma
Este eozinofila, fin granulara cu granule bazofile care alcatuiesc corpii Berg (ce se vad in
ME) si care sunt aglomerari de RER.
Au un continut mare de incluziuni de glicogen si de lipide, prin urmare, in HE, au un
aspect vacuolar.
Cu albastru de toluidina citoplasma se coloreaza albastru iar granulele de glicogen se
coloreaza metacromatic in grena.
Lipidele se gasesc la periferie si se evidentiaza cu osmiu, cand apar negre.

Examinarea la ME
La ME, hepatocitul apare ca o celula polarizata. Bogatia in organite celulare variaza in
functie de gradul de dezvoltare functionala, de activiate si, implicit, cu localizarea hepatocitului
la nivelul lobulului.
Hepatocitul are trei tipuri de suprafete:
 suprafata care vine in contact cu capilarul sinusoid, numita suprafata sinusoidala sau pol
vascular
 suprafata care vine in raport cu alte hepatocite si delimiteaza pe o anumita distanta un spatiu
intercelular (canaliculul biliar intralobular), numita suprafata biliara sau pol biliar
 suprafata care vine in raport cu celelalte hepatocite dar nu delimiteaza nici un spatiu intre ele,
celulele fiind unite prin jonctiuni. Aceasta suprafata se numeste suprafata intercelulara.

Reticulul endoplasmic rugos

53
 Tinde sa se localizeze la polul vascular. El asigura procesele de sinteza a proteinelor de
export hepatice. Hepatocitul sintetizeaza o mare varietate de proteine: majoritatea proteinelor din
plasma: factori ai coagularii, lipoproteine, albumine, globuline.
Dupa sinteza proteinele trec prin aparatul Golgi iar apoi sunt exocitate direct, deoarece
secretia este continua la nivelul hepatocitului. Prin urmare nu exista granule de secretie.

Reticulul endoplasmic neted

Este dispersat in toata citoplasma. El contine seturi enzimatice necesare pentru procesele
de catabolism si pentru procesele de sinteza. REN participa in:
 metabolismul glicogenului
 sinteza colesterolului
 procesele de detoxifiere si inactivare.
Procesele de detoxifiere si inactivare se bazeaza pe reactiile de oxidare si de conjugare.
Aici se inactiveaza o mare parte din medicamente: anticonvulsive, h. steroizi, chimioterapice,
antihistaminice. Atunci cand creste cantitatea de medicamente creste si activitatea enzimatica de
la nivelul REN si prin urmare forma organitelor variaza in functie de necesitatile metabolice ale
organismului. Aceste modificari sunt de aspect si sunt reversibile datorita interventiei
lizozomilor.
REN participa la formarea bilei prin:
 enzimele care realizeaza conjugarea acizilor biliari: acidul glicocolic si acidul taurocolic
 enzimele care realizeaza conjugarea bilirubinei cu acidul glucuronic. cand capacitatea de
conjugare a bilirubinei in hepatocit este depasita, bilirubina neconjugata, insolubila se
acumuleaza in sange si apare icterul.

Mitocondriile
Sunt rotunde sau ovale, in numar de peste 1.000 mitocondrii / celula. Continutul in
mitocondrii difera, la periferia lobulului hepatocitele avand mai multe mitocondrii.
Aparatul Golgi
Se acumuleaza la nivelul polului biliar al hepatocitului. Acesta pare ca un organit
multiplu. Exista de fapt un singur aparat Golgi care se ramifica si da nastere la 50 de aparate
Golgi in fiecare celula. El are mai multe roluri:
 definitivarea sintezei si excretia proteinelor plasmatice
 formarea lipoproteinelor
 formarea lizozmilor din hepatocit

Lizozomii
Sunt localizati spre polul biliar. De aceea se mai numesc si corpi peribiliari. Ei au aspect
heteerogen, existand lizozomi primari, secundari si tertiari. Ei contin enzime prin care
catabolizeaza diverse substante exogene si organite celulare perimate pana la molecule mici care
vor fi utilizate ca substrat energetic sau pentru noi sinteze. Prin urmare lizozomii participa la

54
mentinerea integritatii parenchimului hepatic. De asemenea ei mai stocheaza ioni, in cantitati
mari sub forma de feroproteine.

Peroxizomii
Peroxizomii apar rar in hepatocit comparativ cu celelalte organite. Ei se gasesc cu
precadere la polul biliar, in apropierea REN si a incluziunilor de glicogen. Ei contin enzime
oxidative air enzima marker a sa este catalaza. Sunt implicati in mai multe procese:
 procesul de gluconeogeneza
 metabolismul purinelor - metabolizeaza adenina si guanina la acid purinic
 metabolismul alcoolului - oxideaza etanolul la acetaldehida
 in -oxidarea acizilor grasi cu lant lung de atomi de carbon.

Incluziunile de glicogen
Sunt mai numeroase in hepatocitele de la periferia lobulului hepatic. Aspectul lor variaza
in functie de ritmul diurn si de starea de nutritie a individului: dupa o masa bogata in glucide
numarul lor creste. Ele pot ajunge uneori si in zona centrala a lobulului hepatic. Au caracter
tranzitoriu: apar dupa mese si dispar dupa un anumit timp.

Incluziunile lipidice
Numarul lor creste in trimestrul al II-lea de sarcina, in lactatie. In etilism cronic,
hepatocitele se incarca cu picaturi lipidice, mai ales cele din zona centrolobulara. Mai apoi se
incarca toate hepatocitele.

Membrana celulara a hepatocitului

Membrana contine doua domenii specializate:
1. domeniu orientat spre polul vascular
2. domeniu orientat spre polul biliar
Domeniul de la polul vascular reprezinta 70% din totalul suprafetei hepatocitului. Acest
domeniu este in raport cu capilarul sangvin. Membrana de la acest nivel formeaza microvili care
maresc suprafata de contact cu sangele. Membrana de la acest nivel este separata de peretele
capilarului sinusoid prin spatiul perisinusoidal Disse in care se gasesc microvilii hepatocitelor si
fibre de reticulina.
Domeniul de la polul biliar reprezinta aproximativ 15% din suprafata totala a membranei
hepatocitului. Acest domeniu formeaza canaliculul biliar, care are diametrul de aprox. 1 m.
Membrana formeaza spre lumen microvili. Celulele formeaza jonctiuni stranse cu celulele
invecinate, fapt pentru care produsii de secretie nu pot difuza in spatiul extrabiliar. La acest nivel
exista o activitate enzimatica crescuta datorita glicoproteinelor de membrana. In citoplasma din
apropierea polului biliar exista microfilamente de actina care circumscriu canalicului bilar si
asigura prin contractie modificarea diametrului acestuia.

55
20. Celulele capilare sinusoide hepatice: (celule endoteliale, celule Kupffer),
structura, ultrastructura, functii

Capilarele sinusoide
Prezinta un endoteliu discontinuu care are raport cu lamina bazala, ce contine fibre de
reticulina care formeaza o retea laxa in jurul endoteliului capilar. Peretii capilarului sinusoid nu
formeaza o adevarata bariera morfologica intre hepatocit si sange, existand si raporturi directe
intre cele doua compartimente, fapt care face ca schimburile sa fie foarte usoare.
Capilarele sinusoide au un diametru mare, de 30-40 m. Celulele capilarelor sinusoide
sunt:
 celulele endoteliale - sunt celule alungite, cu nucleu turtit, care proemina spre lumen.
Celulele au putine organite insa au fenestre care sunt grupate, neacoperite de diafragme,
vezicule de pinocitoza, ceea ce denota o activitate intensa pentru enzimele de transport.
 celulele Kupffer - deriva din monocitele circulante si apartin astfel SFM (sistemul fagocitar
mononuclear). Ele se pot insa divide. Sunt localizate la jonctiunea dintre doua capilare
sinusoide si proemina spre lumen. Nu realizeaza jonctiuni cu celulele endoteliale. Au forma
stelata, au nucleu eucromatic si prezinta mai multe organite decat celulele endoteliale. Au
mai multe caracteristici:
 Au organite implicate in sinteze (RER, mitocondrii) deoarece aceste celule sintetizeaza o
parte din proteinele de export ale ficatului
 Contin si organite implicate in degradare: lizozomi, fagolizozomi si corpi reziduali.
 Celulele Kupffer intervin si in imunitate prin capacitatea lor de a fagocita.
 Ele fagociteaza pigmenti, eritrocite imbatranite sau denaturate care nu au fost distruse in
splina. Daca se face splenectomie, aceste celule devin foarte importante.
 Au receptori pentru imunoglobuline si complement
 Secreta citokine: IL-1

21. Spatiul presinusoidal Disse

Componenta stromala (spatiul Disse) - Este remarcabil de ingust localizat intre sinusoide
si cordoanele celulare Remack. Deoarece membrana bazala a sinusoidelor este incompleta, nu
exista practic o bariera morfologica intre sinusoide si spatiul perisinusoidal. Acesta trebuie privit
ca un spatiu interstitial, in care plasma sanguina nu are acces direct la la suprafata hepatocitului,
ceea ce asigura un schimb metabolic intens intre ficat si sange.
Spatiul Disse contine elemente fibrilare de tip reticulina si un numar redus de celule
mezenchimale. Acestea se numesc celulele Ito si au rolul de a depozita lipide – precursori de
vitamina A. In ficatul fetal, aceasta celula poate fi celula stem a hematopoezei. Spatiul Disse
constituie inceputul circulatiei limfatice intrahepatice. La periferia lobulului hepatic, stroma
intralobulara se continua cu tesutul conjunctiv lax al spatiilor porto-biliare

56
 Are dimensiuni de 150-200 A si contine:
• microvilii hepatocitelor
• benzi formate din fibre de reticulină
• celule perisinusoidale
• insule cu celule hematopoietice celule hematopoietice
o numeroase în viaţa fetală
o rare la adult (excepţie anemiile cronice)
Celulele perisinusoidale sunt:
 celula Ito
 celula “pit” (cu gauri)
Ambele celule sunt asemanatoare cu celulele hematopoietice. Ele au acest rol
(hematopoietic) in viata fetala si in caz de anemii cronice la adult.

Celulele Ito (lipocitele, celulele striate, celulele interstitiale)

Se intalnesc relativ rar (o celula Ito la 20-25 hepatocite). Au numeroase picaturi lipidice.
Ele au raport strans cu fibrele conjunctive din spatiul Disse. De asemenea, o parte din ele
inconjura capilarele sinusoide. Ele vin in contact cu hepatocitelel dar fara sa faca jonctiuni. Ele
au mai multe roluri:
 secreta colagen II care se organizeaza in fibre de reticulina. La nivelul ficatului, daca au loc
colagenizari excesive la nivelul spatiului Disse este afectat raportul dintre capilarul sangvin si
polul vascular al hepatocitului si apar tulburari de troficitate.
 secreta factorii de crestere ai hepatocitelor
 depoziteaza lipide si vitamina A de natura exogena
 in timpul vietii fetale intervin in hematopoieza.
In conditii patologice apar modificari ale fenotipului celulelor Ito: se transforma in
fibroblaste, adipocite, celule stem hematopoietice.

Celulele “pit”

Se pot identifica doar la ME. Sunt mai rare. Ele sunt asemanatoare cu celulele endocrine:
in citoplasma au numeroase granule electronodense cu diametrul de 300 nm. De aceea, initial s-a
considerat ca au rol endocrin. Acum sunt considerate o varietate de limfocite circulante, fiind
niste limfocite mari, cu granulatii si activitate de killer.

22. Spatiul portal

Gasesti la subiectul cu lobulul hepatic

57
23. Caile biliare intrahepatice – structura, functii

Circulatia bilei
La acest proces participa hepatocitele si celulele Kupffer. Bila circula de la centrul
lobulului spre periferie. Canalele prin care circula bile pot fi:
 intrahepatice:
 intralobulare
 canaliculele biliare
 canaliculele (pasajele) Hering
 extralobulare
 canalele biliare perilobulare
 canalele biliare interlobulare
 canalele hepatice lobare (drept si stang)
 extrahepatice
 canalul hepatic comun
 canalul cistic
 canalul coledoc (format din unirea canalului hepatic comun cu canalul cistic)
Canaliculii biliari
Reprezinta componenta initiala a sistemului canalicular. Nu au pereti proprii ci sunt
delimitate de membranele a doua hepatocite invecinate. La MO apar ca niste mici cavitati.
Folosind impregnarea argentica Gomori, se vede ca aceste canalicule alcatuiesc o retea.
Pasajele Hering
Fac jonctiunea intre canaliculii biliari si canalele extralobulare. Reprezinta portiunea de
canalicul biliar aflata la nivelul placii limitante. Un pasaj Hering este delimitat partial de
hepatocite, partial de colangiocite si prezinta o lamina bazala continua.
Caile biliare extralobulare
Localizate in spatiile portale si in septurile conjunctive. Au un perete format dintr-un
epiteliu asezat pe o MB care este inconjurata de un strat de tesut conjunctiv bogat in fibre
elastice. Epiteliul poate fi simplu cubic sau simplu cilindric cu microvili. Pe masura ce
diamentrul creste apar in structura si fibre musculare netede

24. Caile biliare extrahepatice si vezica biliara – structura, functii

Caile biliare extrahepatice

Prezinta un perete format din mucoasa, musculara si adventice.
Mucoasa contine un epiteliu simplu cilindric cu celule secretoare de mucus si un corion
in care se gasesc fibre elastice, infiltrat limfoid si glande tubuloacinoase de tip mucos.
Canalul cistic prezinta in mod particular numeroase pliuri spiralate ale mucoasei care au
un ax muscular. Acestea se numesc valvele spiralate Heister.

58
 Canalul coledoc prezinta si el cateva particularitati:
 in epiteliu contine celule care secreta somatostatina.
 musculara este initial discontinua. Musculara devine apoi continua si se ingroasa pentru a
forma sfincterele Boyden si Oddi. Musculara se ingroasa deci inainte de unirea cu canalul
Wirsung si formeaza aici sfincterul Boyden. Musculara se ingroasa din nou la varsarea
ampulei Vater in duoden si formeaza aici sfincterul Oddi.
Vezicula biliara, reprezinta o dilatatie sacciforma dispusa la capatul canalului cistic,
atasata fetei inferioare a ficatului. Anatomic, veziculei biliare i se descriu 2 zone : corpul si colul.
Ea constituie un rezervor temporar, in perioadele interdigestive pentru bila. La nivelul ei, bila
este concentrata (de circa 5 ori) prin absorbtia apei si a unor saruri minerale.
Obstructia cailor biliare prin calculi sau tumori duce la aparitia icterului, caracterizat prin
cresterea bilirubinei in sange, colorarea sclerelor si a pielii in galben.
Structura peretelui colecistului :
 mucoasa
 prezinta numeroase falduri cand organul este gol, care pot da un aspect glandular pe
preparatele microscopice. Epiteliul este reprezentat de un epiteliu simplu cilindric (la
polul apical celulele prezinta specializari, microvili, cu rol in absorbtie), celulele
calicifoerme si celulele enteroendocrine fiind prezente in numar redus.
 corionul este alcatuit din tesut conjunctiv lax , ce prezinta numeroase fibre de
reticulina. Este un corion aglandular, dar in jurul gatului vezicii ele pot apare in
afectiuni cronice. Falsele aspecte glandulare produse prin invaginari profunde ale
mucoasei, se numesc sinusuri Robitanschi aschoff si pot traversa intreaga grosimea
mucoasei pana in stratul muscular.
 tunica musculara, este formata din fibre musculare netede, organizate in fascicule. Sub
influenta colecistokininei, fibrele se contracta si vezicula biliara isi varsa continutul in
duoden.
 adventicea, este formata din tesut conjunctiv ce ancoreaza vezicula biliara la fata inferioara a
ficatului, fuzionand in unele zone cu capsula Glisson. In adventice gasim fibre de colagen
fine, fibre elastice, limfocite, vase sanguine si limfatice, fibre nervoase senzitive si
vegetative(simpatice din plexul celiac si parasimpatice din vag).gatul ingust al colecistului se
continua cu canalul cistic, care impreuna cu canalul hepatic comun formeaza canalul coledoc,
ce se varsa in duoden in acelasi loc cu canalul Wirsung (pancreatic principal)

25. Structura histologica a pancreasului exocrin

Parenchimul pancreatic este reprezentat de doua structuri distincte: acinii pancreatici- ce

formeaza pancreasul exocrin insulele Langerhans – ce alcatuiesc pancreasul endocrin
Pancreasul exocrin este alcatuit dintr-o componernta secretorie (acini serosi puri,
asemanatori celor din parotida) si o componenta excretorie.

59
Componenta secretorie
• Acinii serosi au forma rotunda sau piriforma, fiind inconjurati de o membrana bazala pe care
sunt asezate 5-8 celule secretoare, ce delimiteaza un lumen ingust.
• Celulele secretoare au forma piramidala si respecta modul de organizare al celulelor
secretoare de proteine.
o Nuceul este rotund, situat in 1/3 bazala a celulei, contine o cantitate
apreciabila de cromatina si 1-2 nucleoli.
o Citoplasma celulelor prezinta afinitate pentru colorantii bazici- bazofilie in
regiunea subnucleara, datorita organitelor cantonate aici –RER, ribozomi.
o Mitocondriile se gasesc in numar mai mare si pot da un aspect striat
citoplasmei in zona bazala.
o Citoplasma apicala este acidofila si contine granule secretorii ce
depoziteaza tranzitoriu enzimele pancreatice secretate sub forma inactiva –
proenzime. Alaturi de proenzime aceste celule secreta si un inhibitor care
practic blacheaza procesul de activare enzimatica, permitand numai
enterokinazei sa intervina in transformarea tripsinogenului inactiv in
tripsina activa. In cazul unei conversii premature a enzimelor pancreatice
in interiorul celulelor secretorii, acestea sufera un proces de autoliza,
proces cunoscut sub denumirea de pancreatita acuta.
o Membrana celulelor acinoase este prevazuta cu complexe jonctionale, care
asigura solidarizarea stransa a celulelor vecine si impiedica patrunderea
produsului de secretie in spatiul intercelular. Jonctiunile de tip nexus
asigura cuplarea electrica si metabolica a acestor celule. La polul apical
membrana are microvili putini si scurti.
• Componenta excretorie: incepe chiar din lumenul acinilor serosi.
o Aici este localizat un epiteliu pavimentos simplu sau cuboidal, format din
celulele centroacinare (ce fac diferentierea intre acinii serosi ai parotidei si
ai pancreasului).
o Celulele centroacinare se continua cu canalele excretorii ale lui Boll,
tapetate cu un epiteliu cubic simplu, ce se varsa in canalele excretorii
extralobulare tapetate cu un epiteliu cilindric simplu.
o Canalele extralobulare conflueaza pentru a forma in final ductul pancreatic
principal (Wirsung) si accesoriu (Santorini). Ele pot prezenta in epiteliu
celule cu platou striat sau celule caliciforma; se varsa in duoden.
Sucul pancreatic este vascos, ce reactie alcalina, datorata cantitatii crescute de bicarbonat
de sodiu pe care o contine.

26. Histologia glandei parotide

60
 Este localizată anterior şi sub tegumentul urechii, între ramura mandibulei şi procesul
mastoidian, cu o extensie spre faţă, sub arcul zigomatic.
Prezinta la exterior o capsula, formata din ţesut conjunctiv fibros bogat în fibre de
colagen şi de reticulină şi care conţine o cantitate variabilă de ţesut adipos. Ea conferă
individualitate glandelor salivare majore şi are un rol protector limitând extinderea proceselor
patologice de vecinătate. De pe faţa internă a capsulei iau naştere septuri sau travee conjunctive
groase, ce delimitează parenchimul glandei în lobi (septuri perilobare) şi care, prin ramificare,
dau naştere unor travee din ce în ce mai subţiri, travee ce separă lobulii glandulari (septuri
perilobulare). De-a lungul traveelor conjunctive cât şi în capsulă se găsesc vase de sânge,
limfatice şi nervi.
Alături de septurile perilobulare, din componenţa stromei glandulare mai face parte şi
reţeaua fină reticulinică bogat vascularizată din jurul unităţilor secretoare – stroma conjunctiva.
Parenchimul este alcătuit, în cazul glandelor salivare, din două componente:
• porţiunea secretorie: acinii
o Componenta secretorie a acestor glande este de tip seros.
o Celulele acinoase au formă piramidală, sunt aşezate pe un singur rând şi sunt conectate
între ele prin complexe joncţionale strânse (zonula ocludens).
o Ele delimiteaza un lumen ingust si stelat.
o Citoplasma este bogată în ribozomi liberi şi atasaţi reticulului endoplasmic neted şi
rugos, mitocondrii, complex Golgi - organite care-i conferă citoplasmei aspectul
întunecat, intens bazofil spre polul bazal.
o Granulele de zimogen se acumulează la polul apical al celulei, unde citoplasma devine
acidofilă.
o Se găsesc celule mioepiteliale care conţin în citoplasmă filamente de proteine contractile
(actină şi miozină); au capacitatea de a se contracta sub influenţa unor stimuli neuro-
endocrini eliberând produsul de secreţie în lumenul acinului
• porţiunea excretorie: canaliculele şi canalele excretorii ale glandelor salivare.
o Porţiunea excretorie este împărţită în două teritorii:
o porţiunea intralobulară, ce conţine canale excretorii de dimensiuni mici, denumite din
aceasta cauză canalicule intralobulare;
 Canaliculele intralobulare sunt reprezentate prin două tipuri de structuri:
 canaliculele (ductele) intercalare ale lui Boll – primul segment secretor ce
continuă lumenul acinului. Ele sunt lungi si au un diametru redus fiind tapetate
de un epiteliu simplu cubic. Prin confluarea lor iau naştere canalele striate ale lui
Pflüger.
 Ductele striate excreto-secretorii ale lui Pflüger sunt delimitate de un epiteliu
simplu cilindric. Celulele prezintă striaţii bazale (de unde şi denumirea), care
apar datorită numărului mare de mitocondrii ordonat aşezate în “palisadă” în
faldurile membranei bazale.

61
 o porţiunea extralobulară, alcătuită din canale excretorii de calibru mare, care în final
confluează şi dau naştere canalului excretor principal (dispoziţia este asemănătoare
sistemului venos).
 Canalele excretorii extralobulare converg şi dau naştere ductului excretor comun
al glandei, canalul Stenon, ce se deschide în cavitatea bucală, în dreptul celui de-
al doilea molar superior.
Secreţia glandelor parotide este discontinuă, ritmată de alimentaţie. Produsul elaborat
(saliva) este fluid, bogat în proteine şi săruri dar lipsit de mucină. Parotida secretă o proteină
salivară biologic activă, care acţionează asupra calcificării ţesuturilor dure dentare.

27. Histologia glandei sublinguale

Morfologie: glande compuse acinoase/ tubuloacinoase ramificate

Mecanism de excreţie: merocrin
Plan de organizare:
• capsulă conjunctivă moderat densă
• compartimentare în lobi şi lobuli
• parenchim : acini şi sistem canalicular
• stroma
o perilobară
o perilobulară
o periacinară
• în ţesutul conjunctiv din jurul acinilor numeroase limfocite şi plasmocite.
Acini glandulari: pot fi seroşi, mucoşi şi micşti
- acinii seroşi: formă sferică, alcătuiţi din celule seroase care secretă proteine
- acini mucoşi: formă tubulară, alcătuiţi din celule mucoase care secretă mucină
- acini micşti: alcătuiţi din celule seroase şi mucoase
!!! semiluna seroasă este considerată un artefact de fixare
- conţin alături de celulele secretorii şi celule mioepiteliale
Sistemul canalicular:
• sistem canalicular intralobular
- format din canale care:
- nu sunt înconjurate de stromă conjunctivă
- la nivelul lor sunt prezente celule mioepiteliale
- este reprezentat de:
- canalicule intercalate Boll – continuă acinii secretori, diametru mic; structură: epiteliu
simplu pavimentos/ cubic aşezat pe MB
- canalicule striate Pflüger – formate prin confluarea mai multor canalicule Boll
- structură: epiteliu simplu cubic/ cilindric aşezat pe MB
- MO: celule cu citoplasmă intens acidofilă

62
 - ME: celule implicate în transport de ioni:
- polul apical microvili şi vezicule
- polul bazal cu striaţii orientate vertical (mitocondrii şi pliuri membranare
- canalicule de excreţie intralobulare – structură:
-epiteliu simplu cubic/cilindric → epiteliu pseudostratificat (în partea terminală),
aşezat pe MB
- corion format cilindric din ţesut conjunctivo-vascular
- strat fibromuscular
• sistem canalicular extralobular
- format din canale înconjurate de stromă conjunctivă
- la nivelul lor sunt absente celulele mioepiteliale
- este reprezentat de:
- canalicule interlobulare
- canalicule lobare
- structura: epiteliu aşezat pe o MB, al cărui aspect variază în funcţie de diametru
→ de la pseudostratificat cilindric (canalicule interlobulare) până la stratificat cilindric
(canalicule lobare)
- canalul excretor principal
!!! Sistemul canalicular răspunde de modificarea compoziţiei salivei
• Canalul excretor principal
- structura – epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat aşezat pe MB
- corion format din ţesut conjunctivo-vascular
- strat fibromuscular
Particularitati ale glandei sublinguale:
• glandă cu capsula mai puţin definită
• glandă compusă tubuloacinoasă ramificată
• glanda de tip mucoseros (predominant acini
mucoşi, alături de acini micşti şi rari acini seroşi)
• ductele intralobulare sunt discrete
• secretie continuă, alcalină, vâscoasă, bogată în mucină
• fiecare lob se deschide prin canal propriu

28. Histologia glandei submandibulare

Morfologie: glande compuse acinoase/ tubuloacinoase ramificate

Mecanism de excreţie: merocrin
Plan de organizare:
• capsulă conjunctivă moderat densă
• compartimentare în lobi şi lobuli
• parenchim : acini şi sistem canalicular

63
• stroma
o perilobară
o perilobulară
o periacinară
• în ţesutul conjunctiv din jurul acinilor numeroase limfocite şi plasmocite.
Acini glandulari: pot fi seroşi, mucoşi şi micşti
- acinii seroşi: formă sferică, alcătuiţi din celule seroase care secretă proteine
- acini mucoşi: formă tubulară, alcătuiţi din celule mucoase care secretă mucină
- acini micşti: alcătuiţi din celule seroase şi mucoase
!!! semiluna seroasă este considerată un artefact de fixare
- conţin alături de celulele secretorii şi celule mioepiteliale
Sistemul canalicular:
• sistem canalicular intralobular
- format din canale care:
- nu sunt înconjurate de stromă conjunctivă
- la nivelul lor sunt prezente celule mioepiteliale
- este reprezentat de:
- canalicule intercalate Boll – continuă acinii secretori, diametru mic; structură: epiteliu
simplu pavimentos/ cubic aşezat pe MB
- canalicule striate Pflüger – formate prin confluarea mai multor canalicule Boll
- structură: epiteliu simplu cubic/ cilindric aşezat pe MB
- MO: celule cu citoplasmă intens acidofilă
- ME: celule implicate în transport de ioni:
- polul apical microvili şi vezicule
- polul bazal cu striaţii orientate vertical (mitocondrii şi pliuri membranare
- canalicule de excreţie intralobulare – structură:
-epiteliu simplu cubic/cilindric → epiteliu pseudostratificat (în partea terminală),
aşezat pe MB
- corion format cilindric din ţesut conjunctivo-vascular
- strat fibromuscular
• sistem canalicular extralobular
- format din canale înconjurate de stromă conjunctivă
- la nivelul lor sunt absente celulele mioepiteliale
- este reprezentat de:
- canalicule interlobulare
- canalicule lobare
- structura: epiteliu aşezat pe o MB, al cărui aspect variază în funcţie de diametru
→ de la pseudostratificat cilindric (canalicule interlobulare) până la stratificat cilindric
(canalicule lobare)
- canalul excretor principal

64
!!! Sistemul canalicular răspunde de modificarea compoziţiei salivei
• Canalul excretor principal
- structura – epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat aşezat pe MB
- corion format din ţesut conjunctivo-vascular
- strat fibromuscular
Particularitati ale glandei submandibulare:
• glandă compusă tubuloacinoasă ramificată
• glandă de tip seromucos (90% acini seroşi şi 10% acini micşti
• sistem canalicular:
• ducte intercalate scurte
• ducte striate lungi
• secreţie continuă, semivâscoasă; celulele seroase secretă lizozim, lactoferină
• canalul excretor principal Wharton (se deschide la nivelul planşeului bucal)

Sistemul respirator

1. Mucoasa nazala – structura, functii

Mucoasa cavităţii nazale propriu-zise este bogat vascularizată şi tapetează cele trei
cornete (inferior, mijlociu şi superior), primele două fiind acoperite de epiteliu respirator, iar cel
superior de un epiteliu olfactiv. Segmentul respirator al cavităţii nazale este delimitat de cel al
vestibului printr-o zonă aflată între porţiunea cartilaginosă şi cea osoasă, numită limen nasi.
Mucoasa are o grosime de 0,5 - 2 mm (una dintre cele mai groase mucoase) şi este caracterizată
de următoarele straturi şi structuri: - epiteliu pseudostratificat ciliat cu celule caliciforme
sprijinite pe o lamina bazală. - glandele endoepiteliale cu secreţie mucoasă caracteristice acestui
epiteliu şi sprijinite pe aceeaşi lamina bazală - lamina propria (corionul) un strat gros de ţesut
conjunctiv lax aflat sub epiteliul respirator, cu vase sanguine, limfatice şi fascicule nervoase;
adăposteşte numeroase glande mixte ale căror canale excretorii se deschid la suprafaţa
epiteliului, produsul lor de secreţie umezind suprafaţa mucoasei. Mucoasa este ferm ataşată la
periostul osului sau la pericondrul cartilajului din structura peretelui cavităţii nazale şi
nasofarinxului.
Vascularizaţia mucoasei respiratorii este asigurată de artere musculare cu perete gros, aflate
lângă periost/pericondru, din care iau naştere ramuri verticale care străbat întreaga lamina
proprie, ramificându-se chiar sub epiteliu în ramuri arcuate superficiale. Din aceste ramuri ia
naştere o reţea densă de capilare fenestrate care aduc sânge la elementele glandulare şi substanţe
nutritive pentru epiteliu. Sângele din aceste capilare este colectat în scurte venule postcapilare
care drenează în lacune venoase largi, formând un plex venos foarte bine dezvoltat, cu rol de a

65
încălzi aerul inspirat. Peretele lacunelor are o musculatură care formează numeroase pernuţe
intimale cu funcţie de sfincter. Sângele din lacune trece în venele situate lângă os sau cartilaj.
Intre artere şi vene există numeroase anastomoze arterio-venoase, tortuoase, caracterizate prin
prezenţa celulelor epitelioide. Contracţia sfincterelor lacunare şi a pereţilor venelor este urmată
de umplerea plexurilor venoase şi de turgescenţa mucoasei respiratorii. Relaxarea musculaturii
are efecte inverse.
Tunica mucoasă a tuturor porţiunilor de conducere a aerului în sistemul respirator este
acoperită de un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, cu excepţia regiunilor olfactive.
Caracteristica acestui epiteliu este aceea că toate celulele se sprijină pe o lamina bazală, dar unele
dintre ele nu ating suprafaţa epitelială. Toate celulele din structura epiteliului sunt conectate prin
complexe joncţionale. Complexele joncţionale (zonula occludens, zonula adherens, şi macula
adherens) de la polul apical au o importanţă deosebită în reglarea metabolică a secreţiei şi
absorbţiei electroliţilor şi a apei din fluidul care acoperă epiteliul. Joncţiunile strânse au două
funcţii importante: blocarea difuziei pasive a spaţiului intercelular lateral şi polarizarea funcţiilor
celulare la polul apical şi bazo-lateral. Polarizarea epiteliului căilor aeriene permite transportul
de ioni urmat de mişcarea pasivă a apei. Complexul epitelial este format din mai multe tipuri
celulare:
 Celulele ciliate au 100-200 de cili la polul apical. Cilii au o lungime de 5-7 µm şi bat cu
o frecvenţă de 25 bătăi/sec. pentru a deplasa mucusul şi particulele de praf inspirate spre
laringe şi zonele tusigene, de unde sunt eliminate prin tuse;
 Celulele caliciforme sintetizează şi eliberează mucus;
 Celulele bazale sunt celule stem pentru celulele ciliate şi cele caliciforme în care se
diferenţiază via celulele intermediare;
 Celulele endocrine, argirofile Kulchitsky sau celule K sunt de două tipuri, având granule
cu miez dens la fluxul de electroni şi diametru de 100-300 nm. Terminaţii nervoase
colinergice vin în contact cu aceste celule. Granulele conţin serotonină, bombesină,
calcitonină (dense core granules);
 Celulele intermediare sunt elemente piramidale care nu ating suprafaţa epitelială;
 Celulele în perie sunt caracterizate prin prezenţa microvililor la polul apical. Existenţa
unor sinapse între aceste celule şi terminaţii nervoase senzoriale sugerează faptul că
acestea ar fi receptori senzoriali.
!!! Epiteliul respirator variază de la o regiune la alta, raportat la necesităţile funcţionale.

2. Cai respiratorii extrapulmonare

Căi aeriene de conducere extrapulmonare :
 cavităţile nazale,
 faringele,
 laringele,
 traheea

66
  bronhiile mari până la hilul pulmonar.

Cavitatea nazală
Nasul este alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos compus din oasele nazale, cartilajele
aripii nasului (alare mari şi mici), ca şi altele accesorii, mai mici. La exterior, nasul este acoperit
de un strat de muşchi superficiali — pieloşi — şi tegument, iar la interior, este căptuşit de
mucoasa nazală, cu excepţia vestibulului căptuşit de tegument. Nasul conţine cavitatea nazală
care este împărţită de un perete median (sept nazal) în două cavităţi, numite fose nazale.
Septul nazal este format din lama perpendiculara a etmoidului şi osul vomer (sept osos),
care se continuă anterior cu septul cartilaginos, pînă la vârful nasului (apex nasi), unde se
termină cu septul fibros, mobil.
Fosele nazale comunică anterior cu exteriorul prin două orificii, numite narine, iar
posterior cu faringele, prin choane sau meaturi nazofaringiene. Fiecare fosă nazală are în dreptul
aripii nazale, un vestibul nazal, prevăzut cu un prag denumit „limen nasi” şi fosa nazală propriu-
zisă, care purifică şi umectează aerul inspirat. Fosa nazală are patru pereţi, dintre care cei laterali
prezintă trei lame osoase:
 cornetele (concile) nazale, superior şi mijlociu, prelungiri ale osului etmoid, şi cel
inferior ataşat maxilarului ca os independent.
În fosele nazale se formează nişte spaţii numite meaturi nazale în care se deschid
sinusurile paranazale, cavităţi accesorii ale foselor nazale. Acestea sunt sinusurile frontale,
etmoidale, ale maxilarului şi ale sfenoidului.
Cavitatea nazală are 3 regiuni:
 vestibul,
 segment respirator
 segment olfactiv

Vestibulul, prima porţiune a cavităţii nazale, are suprafaţa externă şi internă tapetată de
epiderm, iar la interior se observă fire de păr numite vibrise.
În derm se află foliculii piloşi ai vibriselor, glande sudoripare mero- şi apocrine şi glande
sebacee, iar hipodermul este bogat în adipocite.
În interior, epidermul se transformă treptat în epiteliu necheratinizat, dispar foliculii
piloşi şi glandele anexe firelor de păr, iar lamina propria conţine glande seromucoase.
Mucoasa cavităţii nazale propriu-zise este bogat vascularizată şi tapetează cele trei
cornete (inferior, mijlociu şi superior), primele două fiind acoperite de epiteliu respirator, iar cel
superior de un epiteliu olfactiv. Segmentul respirator al cavităţii nazale este delimitat de cel al
vestibului printr-o zonă aflată între porţiunea cartilaginosă şi cea osoasă, numită limen nasi.
Mucoasa are o grosime de 0,5 - 2 mm (una dintre cele mai groase mucoase) şi este caracterizată
de următoarele straturi şi structuri: - epiteliu pseudostratificat ciliat cu celule caliciforme
sprijinite pe o lamina bazală. - glandele endoepiteliale cu secreţie mucoasă caracteristice acestui
epiteliu şi sprijinite pe aceeaşi lamina bazală - lamina propria (corionul) un strat gros de ţesut

67
conjunctiv lax aflat sub epiteliul respirator, cu vase sanguine, limfatice şi fascicule nervoase;
adăposteşte numeroase glande mixte ale căror canale excretorii se deschid la suprafaţa
epiteliului, produsul lor de secreţie umezind suprafaţa mucoasei. Mucoasa este ferm ataşată la
periostul osului sau la pericondrul cartilajului din structura peretelui cavităţii nazale şi
nasofarinxului.
Vascularizaţia mucoasei respiratorii este asigurată de artere musculare cu perete gros, aflate
lângă periost/pericondru, din care iau naştere ramuri verticale care străbat întreaga lamina
proprie, ramificându-se chiar sub epiteliu în ramuri arcuate superficiale. Din aceste ramuri ia
naştere o reţea densă de capilare fenestrate care aduc sânge la elementele glandulare şi substanţe
nutritive pentru epiteliu. Sângele din aceste capilare este colectat în scurte venule postcapilare
care drenează în lacune venoase largi, formând un plex venos foarte bine dezvoltat, cu rol de a
încălzi aerul inspirat. Peretele lacunelor are o musculatură care formează numeroase pernuţe
intimale cu funcţie de sfincter. Sângele din lacune trece în venele situate lângă os sau cartilaj.
Intre artere şi vene există numeroase anastomoze arterio-venoase, tortuoase, caracterizate prin
prezenţa celulelor epitelioide. Contracţia sfincterelor lacunare şi a pereţilor venelor este urmată
de umplerea plexurilor venoase şi de turgescenţa mucoasei respiratorii. Relaxarea musculaturii
are efecte inverse. Tunica mucoasă a tuturor porţiunilor de conducere a aerului în sistemul
respirator este acoperită de un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, cu excepţia regiunilor
olfactive. Caracteristica acestui epiteliu este aceea că toate celulele se sprijină pe o lamina
bazală, dar unele dintre ele nu ating suprafaţa epitelială. Toate celulele din structura epiteliului
sunt conectate prin complexe joncţionale. Complexele joncţionale (zonula occludens, zonula
adherens, şi macula adherens) de la polul apical au o importanţă deosebită în reglarea metabolică
a secreţiei şi absorbţiei electroliţilor şi a apei din fluidul care acoperă epiteliul. Joncţiunile
strânse au două funcţii importante: blocarea difuziei pasive a spaţiului intercelular lateral şi
polarizarea funcţiilor celulare la polul apical şi bazo-lateral. Polarizarea epiteliului căilor aeriene
permite transportul de ioni urmat de mişcarea pasivă a apei. Complexul epitelial este format din
mai multe tipuri celulare:
 Celulele ciliate au 100-200 de cili la polul apical. Cilii au o lungime de 5-7 µm şi bat cu
o frecvenţă de 25 bătăi/sec. pentru a deplasa mucusul şi particulele de praf inspirate spre
laringe şi zonele tusigene, de unde sunt eliminate prin tuse;
 Celulele caliciforme sintetizează şi eliberează mucus;
 Celulele bazale sunt celule stem pentru celulele ciliate şi cele caliciforme în care se
diferenţiază via celulele intermediare;
 Celulele endocrine, argirofile Kulchitsky sau celule K sunt de două tipuri, având granule
cu miez dens la fluxul de electroni şi diametru de 100-300 nm. Terminaţii nervoase
colinergice vin în contact cu aceste celule. Granulele conţin serotonină, bombesină,
calcitonină (dense core granules);
 Celulele intermediare sunt elemente piramidale care nu ating suprafaţa epitelială;

68
  Celulele în perie sunt caracterizate prin prezenţa microvililor la polul apical. Existenţa
unor sinapse între aceste celule şi terminaţii nervoase senzoriale sugerează faptul că
acestea ar fi receptori senzoriali.
!!! Epiteliul respirator variază de la o regiune la alta, raportat la necesităţile funcţionale.
Segmentul olfactiv al cavităţii nazale este localizat pe tavanul cavităţii nazale, la nivelul meatului
superior şi acoperit de mucoasa olfactivă cu o suprafaţă de 2,5 cm2 şi o grosime de 60 µm.
Epiteliul olfactiv conţine patru tipuri celulare:
 celulele olfactive (50 milioane) sunt neuroni bipolari cu cili la polul apical, paraleli cu
mucoasa, imotili, cuplaţi la receptori odoranţi din categoria proteinelor G hetero
trimerice. Cilii olfactivi conţin în treimea proximală, spre locul de emergenţă, o axonemă
cu nouă dublete periferice de microtubuli şi un dublet central (9+2), dar în cele 2/3
distale au nouă microtubuli simpli ce înconjoara dubletul central. Cilii olfactivi iau
nastere din vezicula olfactivă. Celulele olfactive au la polul bazal au un proces axonal
nemielinizat care străbate ţesutul conjunctiv şi se alătură axonilor altor neuroni formând
nervul olfactiv. Acesta străbate lama cribriformă a osului etmoid pentru a face sinapsă în
bulbul olfactiv.
 celulele de susţinere sunt numeroase, columnare, au microvili pe suprafaţa liberă şi
nucleul cel mai sus situat în epiteliu.
 celule bazale (stem), localizate în imediata vecinatate a laminei bazale, sunt rotunde, şi
învelesc prima porţiune a axonului celulelor olfactive. Din ele se iau naştere şi sunt
înlocuiţi alţi neuroni olfactivi, fenomen unic şi particular (prezent şi la nivelul anumitor
populaţii de neuroni din hipocamp) care are loc la interval de 30-60 de zile.
 celulele în perie sunt puţine, au numeroşi microvili scurţi la polul apical.

Lamina propria conţine glandele Bowman (tubulo-alveolare şi seroase), în al căror produs de

secreţie se dizolvă substanţele odorante care vor impresiona cilii olfactivi. De asemenea, la acest
nivel sunt observaţi şi nervi amielinizaţi, vase sanguine şi limfatice.

Organul vomero-nazal Jacobson este format din zone ale epiteliului respirator localizate de-o
parte şi de alta a septului nazal. Se presupune că această zonă răspunde la stimuli sexuali aflaţi în
mediu sub formă de feromoni, existenţa sa la om fiind încă discutată.

Faringele
Realizează legătura dintre cavitatea bucală sau cavitatea nazală şi laringe. Cuprinde trei părţi:
1. nasofaringele - căptuşit înspre cavităţile nazale de epiteliu de tip respirator care se
transformă treptat spre orofaringe în epiteliu stratificat necheratinizat.
- lamina propria a mucoasei este bogată în ţesut limfoid asociat mucoaselor, prima linie în
apărarea imunologică a aparatului respirator. La nivelul nasofaringelui ţesutul limfoid este grupat
sub forma inelului Waldayer care include şi tonsilele faringiene (adenoide).
2. orofaringele;

69
 3. laringo-faringele.

Laringele
Laringele este un component al căilor aeriene extrapulmonare, un segment de legătura între
faringe şi trahee. Rolul său este de a preveni trecerea aerului inspirat în esofag şi trecerea
alimentelor ingerate şi a lichidelor în trahee prin intermediul epiglotei, dar totodată are un rol
important în fonaţie.
Epiglota este o lamă fibrocartilaginoasă cu două feţe, una linguală şi una laringiană, care
acoperă parţial intrarea în laringe. Axul de cartilaj elastic al epiglotei este acoperit de o mucoasă
cu epiteliu stratificat necheratinizat pe faţa linguală şi cu epiteliu pseudostratificat de tip
respirator pe faţa laringiană. În timpul deglutiţiei epiglota coboară peste glotă favorizând
trecerea bolului alimentar în esofag.
Laringele este format din cartilaje unite între ele de ligamente şi muşchi şi este căptuşit
de mucoasă. Histologic, peretele cuprinde trei straturi, două tipuri de epitelii şi două tipuri de
cartilaje, o diversitate de glande, vase şi nervi.
Tunica mucoasă prezintă două tipuri de pliuri sau plici proeminente:
 pliurile ventriculare - delimitează recesul ventricular corzile vocale.
 1. Epiteliul laringian
o pseudostratificat cilindric ciliat
o începe în 1/3 inferioara a epiglotei, acoperind şi corzile vocale false.
o corzile vocale adevărate sunt acoperite de epiteliu stratificat
nekeratinizat, datorită abraziunii aerului care trece peste ele şi a vibraţiilor
la care sunt supuse.
 Lamina proprie
o strat gros de ţesut conjunctiv lax care conţine noduli limfatici cu rol
imunoprotector şi glande mixte laringiene situate în jurul receselor
ventriculare.
Nodulii limfatici jocă un în laringe, în timp ce secreţia glandelor protejează mucoasa.
o conţine fibre elastice grupate pentru a forma ligamentele ventriculare, care dau
elasticitate pliurilor ventriculare.
o sub epiteliul pavimentos necheratinizat al corzilor vocale există o acumulare densă de
fibre elastice care formează ligamentul vocal (între cartilajul aritenoid şi linia mijlocie a
cartilajului tiroid). Spre trahee, fibrele elastice ale ligamentului vocal formează gradat o
lamă (o membrană elastică), conul elastic, ce se termină pe marginea superioară a
cartilajului cricoid.
o Muşchiul vocal este de tip striat scheletic (porţiunea medială a muşchiului tireo-
aritenoidian, inserat între procesul vocal al cartilajului aritenoid şi linia mijlocie a
cartilajului tiroid şi situat lateral de ligamentul vocal). Prin contracţiile sale el modifică
distanţa dintre corzile vocale jucând un rol important în fonaţie.

70
 o Cartilajele laringelui formează scheletul acestuia. Cartilajele externe, tiroid şi cricoid,
sunt cartilaje de tip hialin. Cartilajele interioare şi epiglota sunt de tip elastic (nu se
calcifică). La pericondrul cartilajelor se ataşează lamina propria a mucoasei laringiene.
Tunica adventice (stratul extern al laringelui) este formată din ţesut conjunctiv lax şi
ataşează laringele la organele învecinate.

Traheea
Traheea este un organ tubular, cu o lungime de aproximativ 20 cm, situat între laringe
(cartilajul cricoid) şi locul în care se bifurcă în cele două bronhii primare.
Peretele traheei este alcătuit din următoarele straturi:
o Tunica mucoasă este formata din epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat
o lamina proprie a mucoasei - un strat subţire de ţesut conjunctiv lax a cărei
grosime variază. Lamina propria este bogată în fibre elastice şi conţine glandele
traheale seromucoase. Porţiunea profundă a laminei propria a fost descrisă în
unele tratate de histologie drept un strat separat, denumit tela submucosa.
Aceasta are în alcătuirea sa:
o ţesut conjunctiv lax,
o vase de sânge,
o glande mucoase
o seromucoase (acini şi ducte).
o Tunica fibro-musculo-cartilaginoasă are
o o parte cartilaginoasă compusă din 16-20 de inele cartilaginoase hialine
incomplete, de forma literei C, cu dispoziţie orizontală şi aproximativ
echidistante unul faţă de celălalt. Porţiunile de cartilaj învecinate sunt
legate între ele printr-o membrană fibroelastică care se inseră pe
pericondru la capetele cartilajului.
o o porţiune membranoasă are în alcătuirea sa un strat transversal, interior
alcătuit din fascicule de fibre musculare netede ce se inseră pe cele două
capete ale pieselor cartilaginoase. Acest strat este penetrat de canale
excretoare ale glandelor traheale situate în aceasta regiune. Stratul
muscular cel mai exterior conţine câteva fibre musculare netede cu
dispoziţie verticală. Aceste două tipuri de fibre musculare netede,
orizontale şi verticale, formează muşchiul traheal.
o Tunica adventice stratul cel mai exterior al peretelui traheal, format din ţesut
conjunctiv lax ataşează traheea la organele vecine.
Traheea este vascularizată prin vase de sânge ale căror ramuri ce penetrează în tunica
adventice şi în membrana fibro-elastică, se dispersează apoi într-o reţea capilara bogată
dezvoltată în lamina proprie.
Glandele traheale asigură umezirea aerului inspirat şi a mucoasei traheale creând astfel
condiţii favorabile pentru mişcarea cililor, care este întotdeauna orientată spre laringe.

71
Reţeaua capilară participă la încălzirea aerului ce pătrunde spre spaţiile de schimb .
Traheea se divide în două bronhii extrapulmonare sau primare care au aceeaşi structură cu a
traheei. Acestea pătrund în plămân prin hil, împreună cu vasele sanguine, limfatice şi nervi.

3. Cai respiratorii intrapulmonare

 broniile intrapulmonare
 bronhiole care se divid repetat în interiorul plămânilor.
 Acinul pulmonar este unitatea morfologică a plămânului si este format dintr-o
bronhiolă respiratorie si ramificatiile care rezultă din aceasta, apoi ductele
alveolare, sacii alveolari şi alveolele corespunzătoare.
Plămânii
Plămânii sunt organe pereche, situate în cutia toracică şi au următoarele funcţii:
o hematoza, proces în urma căruia sângele venos, bogat în CO2, este transformat în
sânge oxigenat, arterial;
o activarea angiotensinei I circulante;
o inactivarea unor substanţe vasoactive.
Plămânul drept este format din trei lobi şi cel stâng din doi lobi. Pleura viscerală înveleşte
fiecare plămân, permiţându-i să alunece pe pleura parietală care tapetează suprafaţa internă a
cutiei toracice. Parenchimul pulmonar este format din toate căile respiratorii intrapulmonare:

o bronhii intrapulmonare,
o bronhiole preterminale, terminale
o lobulii pulmonari compuşi din acini (bronhiole respiratorii, ducte alveolare
şi alveole).
o Stroma pulmonară este formată din două compartimente distincte de ţesut
conjunctiv:
 interstiţiul parenchimatos (alveolar);
 ţesutul conjunctiv lax extra-alveolar.
o Interstiţiul cuprinde celule interstiţiale contractile şi necontractile,
mastocite, plasmocite, leucocite, fibre de colagen, elastină şi reticulină, dar
este format în principal din substanţă fundamentală foarte bogată în
glicozaminoglicani. Fibrilele conjunctive formează structuri
tridimensionale în jurul căilor aeriene şi al alveolelor.

Bronhiile intrapulmonare

72
 Bronhiile intrapulmonare au o nomenclatură anatomo-clinică bine definită: bronhii
secundare sau segmentare şi bronhii lobare. Din punct de vedere histologic aceste structuri
sunt aproape identice, cu mici diferenţe cantitative.
Sunt alcătuite din următoarele tunici:
o Tunica mucoasă
o epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat
o lamina propria subţire sub care se găseşte un strat de fibre elestice cu dispoziţie
longitudinală, care se continuă şi în bronhiole.
o glande bronhiale, în majoritate seromucoase localizate în lamina propria.
o Tunica musculară
o fascicule de fibre musculare orientate spiralat, care se continuă şi în bronhiole.
o Unii autori descriu un strat subţire de ţesut conjunctiv care separa tunica musculară de
cea fibrocartilaginoasă , numit tela submucosa
o Aceasta submucoasă nu e distinctă de lamina propria, dar e totuşi delimitată de
aceasta printr-un strat de fibre elastice evidenţiat prin coloraţii speciale.
o Conţine glande sero-mucoase care în regiunea posterioară a traheei pot fi găsite în
musculară.
o Tunica fibrocartilaginoasă
o insule de cartilaj hialin interconectate prin benzi de ţesut conjunctiv dens
o în bronhiile mici cartilajele devin elastice, iar glandele bronhiale sunt situate
printre piesele cartilaginoase.
o Tunica adventice
o strat subţire de ţesut conjunctiv care conectează bronhiile cu vasele sanguine şi
alveolele.
o conţine vase limfatice, artere bronhiale, fibre nervoase.
Fiecare bronhie este însoţită de ramuri din a. pulmonară, v. pulmonară şi fibre nervoase.

Bronhiolele preterminale. Corpii neuroepiteliali

Bronhiile intrapulmonare se divid de 10 - 11 ori, îşi pierd treptat piesele cartilaginoase şi devin
bronhiole preterminale. Acestea, cu diametru de 0,3-1 mm, intră în lobulii pulmonari unde se
divid din nou de 3-4 ori pentru a forma bronhiolele terminale şi respiratorii, cu mici diferente de
structura histologică. Bronhiolele preterminale au următoarele straturi:
o Tunica mucoasa compusă din epiteliu simplu ciliat cu celule Clara şi corpi
neuroepiteliali, care se sprijină pe lamina proprie. În bronhiole nu exista glande, iar
lamina proprie conţine fibre elastice orientate longitudinal.
o Tunica musculara este un strat format din fascicule de fibre musculare netede dispuse
concentric. Contracţia postmortem a musculaturii bronhiolare determină formarea unor
pliuri longitudinale ale mucoasei, vizibile pe preparatele histologice obişnuite

73
 o Adventicea este un strat subţire de ţesut conjunctiv lax care înconjoară arterele mici,
ramuri din artera pulmonară.

Bifurcatia bronhiolară
Epiteliul este simplu columnar sau cuboidal, sprijinit pe lamina bazală.
o celule ciliate sunt majoritare şi au microvili sau kinocili la polul apical.
o celule Clara se găsesc în special în jurul corpilor neuroepiteliali (întâlniţ frecvent la
bifurcatia bronhiolară) şi conţin granule secretorii.
o Celulele Clara sunt celule neciliate cu un pol apical în dom
nucleu alungit, numeroase mitocondrii voluminoase, aparat Golgi bine dezvoltat şi o
ergastoplasma infranucleară bine reprezentată.
Citoplasmă supranucleară conţine REN în cantităţi apreciabile dispus în jurul
granulelor de secreţie electronodense, delimitate de membrane. Aceste granule conţin
GAG, colesterol şi lizozim care eliberate la suprafaţa epiteliului constituie un strat
protector. În REN se găsesc enzime ale citocromului P-450 specifice doar celulelor
Clara care intervin în degradarea toxinelor din aer.
Celulele Clara sunt mitotic active din ele putând lua naştere celule ciliate şi neciliate.
Corpul neuroepitelial este un grup de 10-80 de celule argirofile aflate în apoziţie.
Celulele sunt endocrine, columnare, cu nucleu proeminent, aparat Golgi bine
dezvoltat, numeroase cisterne RER, câţiva lizozomi, mitocondrii mici, alungite şi
numeroşi ribozomi liberi. Granulele secretorii, de 100- 300 nm, au un conţinut de
densităţi variate şi se acumulează la polul bazal al celulei. Polul apical poate avea
microvili scurţi, iar plasmalema bazală se află în contact cu terminaţii nervoase
colinergice, umplute cu vezicule sinaptice. Se presupune că excitarea celulelor
corpilor neuroepiteliali este urmată de eliberareacatecolaminelor şi/sau a hormonilor
polipeptidici în sânge, acţionând asupra musculaturii căilor aeriene. Celulele corpilor
neuroepiteliali aparţin sistemului neuroendocrin difuz.

Bronhiolele terminale
Bronhiolele terminale au aprox. aceeaşi structură cu bronhiolele preterminale, dar au diametru
mai mic şi perete mai subţire deoarece sunt lipsite de cartilaj hialin şi de glande în submucoasă.
Bronhiolele terminale au celule Clara şi nu au celule caliciforme decât la fumători.Ele se divid
de 3- 4 ori dând naştere la bronhiolele respiratorii, la al căror capăt terminal apar alveolele. Între
bronhiolele de tip terminal sau respirator şi alveole pot apare comunicări directe prin intermediul
canalelor Lambert care un diametru de 25-30 µm. Ele au rol în ventilaţia colaterală.

4. Epiteliul respirator 5.Alveola pulmonara( in ce am gasit aici

este destul de putin asa ca fac ambele subiecte impreuna)

74
Bronhiolele respiratorii, acinul pulmonar
Bronhiolele respiratorii se divid în 3-4 ducte alveolare, formând acinul pulmonar. În ductele
alveolare se deschid numeroase alveole. Bronhiola respiratorie este formată din:
o Mucoasa alcătuită din epiteliu simplu cuboidal şi o lamina proprie foarte subţire Au
epiteliul cuboidal sau columnar întrerupt de deschiderile alveolelor. În segmentele
iniţiale au celule Clara şi celule ciliate, apoi au în principal celule Clara.
o Tunica musculara este incompletă, formată din benzi de fibre musculare separate unele
de altele. Aceste benzi se răresc spre bronhiola terminală şi ductele alveolare în final
rămânând un inel muscular doar în jurul ariilor dintre alveolele bronhiolei respiratorii ,
înconjurând deschiderile alveolelor de-a lungul ductelor alveolare. Bronhiolele
respiratorii sunt primele în care apare schimbul de gaze.
Ductul alveolar şi alveolele pulmonare
O bronhiolă respiratorie dă naştere la 2-3 ducte alveolare. Acestea măsoară circa 1mm în
lungime şi în ele se deschid numeroase alveole.
Ductul alveolar nu are perete propriu. El este delimitat de inele de celule musculare
netede situate în mici îngroşări ale septurilor alveolare care delimitează foarte precis deschiderile
alveolare.
Ductele alveolare se termină în sacii alveolari.
Privită tridimensional o alveolă pulmonară umană apare ca un dodecaedru asemănător
unei sfere cu diametrul de 300 µm.
Alveolele adiacente sunt separate printr-un perete comun, deosebit de complex, septul
alveolar.
Alveolele vecine comunică între ele prin pori alveolari Kohn care favorizează egalizarea
presiunii între alveolele adiacente. Peretele ce separă 2 alveole este complex şi se numeşte sept
alveolar. Elementele ce compun septul alveolar sunt:
o epiteliul alveolar !!! (a se privi subiectul urmator) alcătuit din celule alveolare tip I
(pneumocite tip I), mici, turtite 95% şi celule alveolare tip II (pneumocite tip II) de
forma sferică, mari, 2-5%. Ambele tipuri de celule sunt aşezate pe o lamina bazală.
o o reţea extrem de densă de capilare continui, acoperite de epiteliul alveolar.
Capilarele pulmonare cu endoteliu continuu şi lamina bazala proprie, formează o
reţea densă şi sunt foarte ramificate.
În peretele alveolar congestionat, volumul sanguin reprezenta mai mult de 75% din
volumul total al peretelui. Alveolele situate în partea de sus a plămânilor au capilare mai puţin
umplute cu sânge faţă de cele din partea inferioară. Acest lucru afectează capacitatea de
difuziune regională, care depinde de volumul de celule roşii în capilare.
Spaţiul dintre capilare şi epiteliul alveolar este ocupat de ţesut conjunctiv (celule fixe şi
mobile) fibre nervoase nemielinizate şi substanţă fundamentală. Structurile fibroase ale
peretelui alveolar sunt fibrele de colagen şi fibrele elastice care formează scheletul elastic din
jurul alveolei. Ambele categorii de fibre sunt sintetizate de către fibroblaşti şi în mai mică
măsură de fibrocite. Reţeaua de fibre elastice foarte ramificate care este ţesută în jurul

75
capilarelor formând "scheletul" alveolei are o importanţă deosebită. Fibrele elastice sunt întinse
în timpul inspirului şi se scurtează în expir, astfel încat se reduce efortul muscular în timpul
mişcărilor respiratorii. Fibrele elastice servesc de asemenea ca mijloc de protecţie pentru fibrele
de colagen, inextensibile, prevenind ruperea lor în timpul efortului de tuse sau în timpul
strănutului. Nu exista capilare limfatice în septurile alveolare.

6.Bariera aleveolo-capilara-aer-sange
Alveolele sunt mărginite de un epiteliu extrem de subţire, epiteliu pavimentos: epiteliul
alveolar.
Acesta este alcătuit din celule alveolare de tip I sau pneumocite tip I, cu citoplasmă foarte
subţire, neidentificabilă la microscopul optic.
Printre aceste celule se identifică din loc în loc în epiteliul alveolar, datorită nucleului
proeminent în lumen, pneumocitele de tip II sau celulele alveolare de tip II.
Pneumonocitele (II) sunt celule epiteliale cuboidale care conţin corpi lamelari în
citoplasma lor şi au microvili care se extind de la suprafaţa apicală în spaţiul aerian alveolar.
Corpii lamelari conţin surfactant pulmonar şi sunt compuşi din specii de fosfolipide
similare cu cele ale agenţilor tensioactivi, gen palmitoil-fosfatidilcolină. Citoplasma conţine şi
vezicule cu diferite proteine, inclusiv proteine surfactant: PS-A, PS-B, şi PS-C. Alte organite
citoplasmatice în pneumocitele de tip II sunt mitocondriile şi aparatul Golgi. Pneumocitele de tip
II încep să se formeze la 24 de săptămâni de gestaţie şi secretă surfactant în cantităţi
satisfăcătoare abia după 35 de săptămâni de gestaţie. Surfactantantul rămâne stocat în corpii
lamelari şi va fi eliberat odată cu prima respiraţie a nou-născutului, favorizând distensia
alveolelor prin formarea unui strat tensio-activ la suprafaţa acestora.
De asemenea, celule de tip II internalizează şi reciclează lipide şi proteine ale
surfactantului, dar căile celulare nu sunt bine caracterizate în termeni de organite participante,
mecanismele de semnalizare, şi reglarea moleculară. Au fost identificaţi receptorii care mediază
reintrarea proteinelor surfactantului în celulele de tip II, dar nu există încă un acord clar cu
privire reciclarea acestora. Exită şi dovezi că celulele de tip II sunt implicate activ în resorbţia
transepitelială de apă, deoarece ele exprimă anumite specii de aquaporine (AQP-3, AQP-1),
canale de apă care ar putea facilita fluxurile transepiteliale de fluide.
Pe suprafaţa alveolară se deplasează macrofagele pulmonare. Aceste celule fagocitare
„gunoierii spaţiului aerian”, sunt eliminate, fie de covorul mucociliar sau trec în interstiţiu. Ele se
pot activa pentru a exprima şi secreta citokine facilitând interacţiunea cu alte celule.
Complexul alveolo- capilar:este format dint-o porţiune subţire şi o porţiune groasă.
o Porţiunea subţire formează bariera aer-sânge:
-Surfactant
-pneumocite tip I
-laminele bazale a epiteliului alveolar şi a endoteliului capilar
fuzionate
-endoteliul capilar.

76
 La acest nivel are loc difuzia gazelor la nivelul barierei alveolo-capilare
o Porţiunea groasă este formată din :
o laminele bazale ale fiecărui epiteliu şi din ţesut conjunctiv cu celule şi fibre şi este locul
de pasaj al fluidelor în spaţiul alveolar (loc de producere al edemului pulmonar)

Aparatul urinar

1. Lobul si lobulul renal

Numarul lobilor in rinichi este egal cu numarul priramidelor medulare.
Fiecare piramida medulara si tesutul cortical asociat ei in partile laterale si baza (cate
jumatate din fieare coloana renala adiacenta) constiutuie un lob al rinichiului. Organizarea lobara
a rinchiului este extrem de importanta in dezvoltarea fetala a acestuia. Fiecare lob este considerat
a fi o convexitate pe suprafata externa a organului dar in general aceste rugozitati dispar dupa
nastere. Convexitatile de pe suprafata tipice pentru rinichiul fetal pot persista totusi pana in anii
adolescentei si in unele cazuri la adulti. Fiecare rinichi uman contine intre 8 si 18 lobi. Rinichii
unor animale poseda numai o piramida Malpighi acesti rinichi fiind clasificati ca fiind unilobari
in contrast cu cei multilobari ai omului.
Un lobul este format din un duct colector si toti nefronii adiacenti accestuia.
Lobii rinichiului sunt subdiviati in contiunare in lobuli formati din o mica parte din medulara si
corticala adiaccenta. Desi centrul axial al unui lobul este usor identificabil limitele dintre lobuli
nu sunt determinate atat de bine de ccatre tesutul conjunctiv septal. Conceptul lobulului are o
functie fiziologica importanta : componenta medulara ce contine ductul colector pentru un grup
de nefroni ce se varsa in acesta constituie unitatea secretorie renala. Este echivalentul unitatii
secretorii glandulare sau lobul.

2. Nefronul – organizare generala

Nefronul reprezinta unitatea structurala si functionala a rinichiului. Fiecare rinichi uman
contine aproximativ 2 milioane de nefroni, care sunt responsaili de formarea urinei si corespund
partii secretorii a altor glande. Ductele colectoare sunt responsabile pentru concentrarea finala a
urinii si sunt analoage ductelor glandelor exocrine care modifica concentratia produsului
secretat. Spre deosebire de glanda exocrina tipica in care partea secretorie si ductul iau nastere
dintr-o singura celula epiteliala ?? nefronii si tubulii lor colectori iau nastere din primordii
separata si abia apoi devin conectate.
Organizarea generala a nefronului:
Este format din corpusculul renal si din sistemul tubular.

77
 Cum am spus anterior corpusculul renal reprezinta Partea initiala a nefronului. Este
format din Glomerul care reprezinta o retea de capilare formata din 10 20 de intoarceri ale
capilarelor inconjurate de o cupa cu 2 straturi epiteliale (Capsula lui bowman) sau capsula renala.
Aceasta capsula este portiunea initiala a nefronului unde sangele care trece prin capilarele
glomerulare este filtrat pentru a produce Filtratul glomerular. Capilarele glomerulare primesc
sangele de la o arteriola aferenta si se varsa in una eferenta dupa care se ramnifica formand o
noua retea capilara pentru a duce sangele la lubulii renali. Locul unde arteriolele aferenta si
respectiv eferenta penetreaza si ies din Stratul parietal al Capsulei Bowman se numeste pol
vascular, iar polul opus se numeste Polul urinar al corpusculului unde incepe tubul contort
proximal.
Continuand de la capsula lui bowman partile ramase din nefron (cele tubulare)sunt
urmatoarele:
o Segmentul Gros proximal este format din tubul contor proximal (pars convoluta) si tubul
drept proximal (pars recta)
o Segmentul subtire ce constituie partea subtire a anesi Henle
o Segmentul gros distal constituie tubului distal drept si tubul controt distal.
Tubul contort distal face conexiunea cu tubii colectori deseori printr-un tubul conector , si
formeaza tubul urinifer.( Nefronul si tubul colector)
Tipuri de nefroni:
Au fost identificate mai multe tipuri de nefroni bazandu-se pe locatia corpusculilor renali
in cortex acestia sunt:
o Nefroni subscapulari (corticali) au corpusuculii renali localizati in partea externa a
cortexului. Ei au anse Henle scurte care merg pana in medulara externa.
o Nefroni juxtamedulari reprezinta aproximativ 1/8 din totalul nefronilor. Corpusculii lor renali
se afla in poximitatea bazei piramidei medulare. Au anse Henle lungi si segmente subtiri
ascendente care se extind in interiorul piramidelor. Aceste caracteristici sunt estentiale pentru
mecanismul de concentrare al urinei .
o Nefronii intermediari sau midcortiali care au corpusculii renali in partea mediala a cortexului
avand anse Henle de marimi medii.

3. Mezangiul si interstitiul renal

Corpuscului renal contine un grup de celule numite celule mezangiale. Aceste celule si
matricea lor extraccelulara constituie mezangiul renal .Este cel mai bine observat la nivelul
patului vascular al glomerulului si la interstitul capilarelor glomerulare adiacente. Celulele
mezangiale sunt pozitionate cam la fel ca si pericitele fiind inconjurate de membrana bazala
glomerulara. Celulele mezangiale nu isi limiteaza activitatea numai spre corpusculul renal unele
fiind locate in afara corpusculului alaturi de polul vascular unde au numele de Celule lacis si fac
parte din aparatul juxtaglomerular.

78
 Functiile importante ale celulelor mezangiale sunt:
 Fagocitoza si endocitoza. Celulele mezangiale elimina reziduurile blocate si proteinele
agregate de la nivelul membranei bazale glomerulare si diafragma de filtrare deci tin filtratul
glomerular fara reziduuri. Ele endociteaza si prceseaza proteine plasmatice incluzand
complexele imune. Mentinerea structurii si functiilor barierei este principala functie a
celulelor mezangiale.
 Suportul structural .Celulele mezangiale produc componete ale matricei mezangiale care
asigura suport pentru podocite in zonele unde membrana bazala epiteliala este absenta sau
incompleta
 Secretie. Celulele mezangiale sintetizeaza si secreta o varietate de molecule cum sunt
interleukinele IL1, PGE2 si PDGF( factor de crestere al plachetelor) care au un rol central in
raspunsul la afectarile glomerulare.
 Modularea distensiei glomerulare . Celulele mezangiale au proprietati contractile. In trecut s-
a sugerat faptul ca o contractie a celulelor mezangiale poate creste volumul de sange
intraglomerular si presiunea de filtrare. Studiile recente arata o contributie minima a celulelor
pe rata filtrarii glomerulare si celulele mezangiale pot functiona in reglarea distensiei
glomerulare ca raspuns la cresterea presiunii sanguine.
 Embriologic celulele mezangiale si juxtaglomerulare sunt derivate din precursoarele celulelor
musculare netede. Desi celulele mezangiale produc fagocitoza ele sunt neobisnuite in sensul
ca nu sunt derivate din precursorii uzuali ai sistemului mononuclear fagocitar (monocitele
sanguine).

Interstitiul renal:
Tesutul conjunctiv al parenchimului renal numit tesut interstitial inconjoara nefronii,
ductele si vasele sanguine si limfatice. Acest tesut creste considerabil in numar de la cortex (unde
reprezinta aproximativ 7 % din volumul sau) pana la partea interna a regiuni medulare si papilare
unde poate reprezenta mai mult de 20 %.
In cortex 2 tipuri de celule interstitiale sunt recunoscute :
 Celule ce seamana cu fibrolastii gasiti intre membrana bazala a tubilor si
capilarele adiacente peritubulare
 Ocazional macrofage
In relatia lor intima cu baza epiteliului celulelor tubulare fibroblastii
seamana cu fibroblastii subepiteliali de la intestin. Aceste celule
sintetizeaza si secreta colagen si glicozaminoglicani ai matricei
extracelulare a interstitiului.
La nivelul medularei celulele interstitiale principale seamana cu miofibroblastii. Ei sunt orientati
spre axa lunga a structurilor tubulare si pot avea rol in compresia acestor structuri. Celulele
contin grupuri proeminente de filamente de actina, reticul endoplasmatic rugos abundent,
lizozomi si corpusculi Golgi dezvoltati. Incluziuni lipidice proeminente in citoplasma apar in
functie de starea de diureza a pacientului.

79
 4. Membrana de ultrafiltrare

Corpusculii renali contin membrana de filtrare al rinichiului care este formata din
endoteliul glomerular situat inferior se afla membrana bazala glomerulara si stratul visceral al
capsulei Bowman.
Corpuscului renal este sferic si are un diametru mediu de 200 microni. Este fomat din
reteaua capilara glomerulara si imprejurimile viscerale si parietale ale straturilor epiteliale ale
capsulei Bowman . Membrana de ultrafiltrare este formata din 3 componente:
 Endoteliul capilarelor glomerulare
Poseda numeroase fenestratii. Aceste fenestratii sunt mari (70-90
nanometrii in diametru) mult mai numeroase si mai iregulate decat
fenestratiile din alte capilare. Mai mult decat atat, membrana care separa
fenestratiile in alte capilare este absenta in capilarele glomerulare.
Celulele endoteliale ale capilarelor glomerulare poseda un numar mare de
aquaporine 1 canale de apa care permit trecerea rapida a apei prin epiteliu.
Produsele secretorii ale celulelor endoteliale ca oxidul nitric sau
prostagandinele joaca un rol important in patogeneza bolilor trombotice
glomerulare.
 Membrana bazala glomerulara
O membrana bazala groasa (300-370 nanometrii) care este formata
de podocite, endoteliu, celulele stratului visceral al Capsulei Bowman.
Din cauza grosimii este proeminenta in sectiunile histologice colorate Pas.
Este formata dintr-o retea de colagen 4, laminina , entactina impreuna cu
proteoglicani . Poate fi observata si prin imunoflorescenta cu anticorpi
specifici pentru lanturile alfa ale colagenului 4.
 Stratul visceral al capsulei Bowman
Contine celule specializate numite podocite sau celule epiteliale
viscerale. Aceste celule isi extind procesele in jurul capilarelor
glomerulare. Procele se incruciseaza cu pedicitele podocitelor vecine un
element ce poate fi vizualizat clar cu microscopul electronic. Spatiile
elongate dintre interdigitatii numite locuri de filtrare sunt de aproximativ
40 nanometri latime si sunt acoperite de o diafragma de filtrare foarte
subtire.
Membrana ultrafiltranta este o bariera foarte complexa semipermeabila cu proprietati de
permit o rata de filtrare mare pentru apa si un pasaj nerestrictionat al moleculelor mici si medii si
excluderea aproape totata a albuminelor si a altor proteine mari. Ea poate fi descrisa ca avand 2
straturi discontiune :
 Endoteliul capilarelor glomerulare
 Stratul visceral al capsulei Bowman aplicat de oricare parte a membranei
bazare glomerulare

80
Aceste 3 straturi au fost traditional considerate ca bariera glomerulara de filtrare. In ultimii ani
alte 2 straturi fiziologic importante au fost evidentiate acestea fiind:
 Suprafata stratului endotelial al capilarelor glomerulare este format
dintr-o retea groasa de carbohidrati (200-400 nanometrii) atasata de
suprafata liminala a celulelor glomerulare endoteliale. Ele contin
glicocalix care este incarcat negativ.
 Spatiul subpodocitar reprezinta un spatiu stramt intre procesele
podocitelor cu diafragma de filtrare de o parte si corpul celular al
podocitelor de cealalta parte.

5. Corpusculul renal

Corpusculul renal Malpighi se află în corticala renală şi are dimensiuni de aproximativ 200
nm. Nefronul începe ca o terminaţie oarbă, invaginată şi destinsă a tubulului urinifer numită
capsula Bowman în care pătrunde arteriola aferentă ce dă naştere glomerulului renal. Prin
urmare, corpusculului renal Malpighi i se pot descrie două componente: - o componentă
vasculară si - o capsulă de înveliş
Corpusculul renal Malpighi are 2 poli functionali :
1) polul vascular prin care intra si ies vasele din corpuscul
2) polul urinar, opus polului vascular, prin care iese filtratul urinar primar
Capsula de înveliş - are o foita interna = viscerala - o foita externa = parietala. Între cele 2
foiţe ale capsulei Bowman se formează spatiul subcapsular (urinar) în care se colectează urina
primară
1. Foita externa sau parietală este alcătuită din celule epiteliale turtite, cu excepţia regiunii de
deschidere a sistemului tubular, unde celulele epiteliale devin cubice şi conţin o parte din
organitele celulelor din TCP. Celulele epieliului simplu scuamos sunt susţinute de o lamină
bazală şi un strat subţire de fibre de reticulină.

2. Foiţa internă sau stratul visceral al capsulei Bowman este format din celule epiteliale
modificate în timpul dezvoltării embrionare şi numite podocite. Celula podocitara (cu picioruse)
este formată dintr-un corp celular din care pornesc procesele sau prelungirile primare. Fiecare
prelungire primară dă naştere la numeroase procese (prelungiri) secundare numite pedicele care
îmbrăţişează capilarele glomerulare. Procesele secundare se află în contact direct cu lamina
bazală a capilarelor la o distanţă de 25 nm. Corpul podocitelor şi procesele primare nu vin
niciodată în contact cu lamina bazală. Pedicelele se interdigiteaza la nivelul epiteliului
glomerular, pe care se aplica, lasand intre ele spatii de filtrare de 25 nm, inchise de diafragme de
6 nm, asemănătore celor găsite în celulele endoteliale fenestrate. Pedicelele unui singur podocit
înconjoară mai multe capilare; la nivelulul unui capilar se observă alternanţa pedicelelor a două
podocite. Pedicelele nu conţin organite celulare, dar au în achimb, microfilamente şi microtubuli.

81
Corpul celulei podocitare are în citoplasmă numeroşi ribozomi liberi, câteva cisterne RER, rare
mitocondrii, un aparat Golgi bine dezvoltat şi microfilamente de actina.

6. Aparatul juxta-glomerular

Include macula densa, celulele juxtaglomerulare si celulele mezangiale extraglomerulare.

Asezat langa arteriolele aferenta si eferenta si adiacent de cateva celule mezangiale la
polul vascular al coprusculului renal este portiunea terminala a tubulilor distali drepti ai
nefronului. La acest nivel peretele tubului contine celule numite colectiv macula densa. Cand
sunt observate la microscop celulele maculei densa sunt distincte in sensul ca sunt mai inguste si
de obicei mai inalte decat cele ale tubului distal. Nucleii acestor celule apar aglomerati pana la
nivelul la care apar suprapusi de unde si numele de macula densa.
In aceasta regiune celulele musculare netede ale arteriorelor aferente si uneori si ale celor
eferente sunt modificate. Ele contin granule secretorii si nucleii lor sunt sferici . Aceste celule
juxtaglomerulare necesita coloratii speciale pentru a evidentia veziculele secretorii.
Aparatul juxtaglomerular regleaza presiunea sanguina activand sistemul renina
angiotensina aldosteron.
In unele fiziologii ( putin sodiu) sau in conditiile patologice in care scade volumul
sangelui din cauza hemoragiilor sau reducerile perfuziei renale din cauza compresiei arterelor
renale, celulele juxtaglomerulare sunt responsabile de activarea sistemului renina angiotensina
aldosteron (RAAS). Acest sistem joaca un rol important in mentinerea homeostaziei sodiului si
hemodinamica renala. Granulele celulelor juxtaglomerulare contin renina care este sintetizata
stocata si eliberata in circulatia sanguina din muschiul neted modificat. In sange renina
catalizeaza hidroliza alfa2-globuluinei angiotensinogenului pentru a produce angiotensina 1 dupa
care:
 Angiotensina 1 este activata la angiotensina 2 de ACE (angiotensin
converting enzime).
 Angiotensina 2 stimuleaza sinteza si eliberearea aldosteronului din zona
gomerulara a CSR.
 Aldosteronul actioneaza pe ductele colectoare marind reabsortia sodiului
si concomitent reabsorbtia apei crescand volumul sanguin si presiunea.
 Angiontensina 2 are proprietati vasoconstrictorii care au un rol reglator in
controlul rezistentei renale si vasculare.
Aparatul juxtaglomerular functioneaza nu numai ca un organ endocrin care secreta renina dar si
ca un senzor al volumului sanguin si al compozitiei fluidului tubular. Celulele din macula densa
monitorizeaza concentratia Na in fluidul tubular si reguleaza atat rata filtrararii glomerulare, cat
si eliberarea reninei din celulele juxtaglomerulare. Concentratia scazuta de Na in tubul contort
distal este un stimul pentru transportorii de pe macula densa. Aceste molecule includ
cotransportorii Na+/2Cl-/K+ , antiport Na/H si canalele de K reglate de Ca si ph. Activarea
membranei de transport schimba concentratia ionica in interiorul maculei densa si initiaza

82
mecanismele de semnalizare eliberand mediatori variati cum sunt ATP, adenozine, oxidul nitric
si prostaglandinele. Aceste molecule actioneaza intr-o maniera paracrina si semnalizeaza atat
celulele juxtaglomerulare ale arteriolelor aferente pentru a secreta renina si musculatura neteda
vasculara pentru a se contracta. O crestere a volumului sanguin suficient cat sa cauzeze alungirea
celulelor juxtaglomerulare in arteriolele aferente poate reprezenta un stimul care sa inchida bucla
de feedback si sa opreasca secretia de renina.

7. Nefrocitele

Nefrocitul din segmentul proximal al tubului urinifer reprezinta prototipul celulelor epiteliale
specializate pentru transport. Aceste celule poseda mecanisme de transport selectiv de Na+ si K+.
Ele au pompe membranare cu activitate ATP-azica si anumite particularitati structurale.
Nefrocitul are mai multe particularitati:
 La nivelul membranei bazale exista invaginari citoplasmatice dar care nu sunt insotite de
membrana bazala. Astfel este marita suprafata activa membranara. La acest nivel se gasesc
pompele cu activitate ATP-azica.
 La nivelul membranei bazale apar si compartimente, ca urmare a numeroaselor invaginari
citoplasmatice. In aceste compartimente exista mitocondrii alungite ce prezinta numeroase
criste. Ele realizeaza aportul crescut de ATP necesar pompelor.
 La nivelul membranei laterale, in partea sa apicala exista jonctiuni stranse, care impiedica
retrodifuzia ionilor pompati (directioneaza fluxul de ioni).
 Si la nivelul membranei laterale exista interdigitatii.
 La nivelul membranei apicale exista microvili care maresc suprafata de absorbtie.
 Citoplasma este abundentă, cu multe organite celulare: supranuclear se află lizozomii,
aparatul Golgi, centrul celular ; în toată citoplasma avem reticul endoplasmatic rugos şi
ribozomi liberi, iar bazal avem mitocondrii
 Mitocondriile sunt foarte lungi, cu axurile mari paralele între ele, perpendiculare pe
membrane bazală cu aspect de palisadă. Au creste mitocondriale abundente şi sunt foarte
active.

Nefrocitul asigura transportul de Na+ din lumen spre mediul intern. Acest proces cuprinde mai
multe etape:

 Na+ este preluat din lumenul tubului, prin membrana apicala, prin difuziune prin canale
ionice, ca urmare a gradientului de concentratie si electric. Ionul de Na+ este insotit si de
ionul de Cl- si de molecule de H2O, prin osmoza.
 Ionul de Na+ este pompat in mediul intern (sange), insotit de ionul de Cl- si de molecule de
H2O.
Epiteliul tubului urinifer are mai multe roluri:

83
 reprezinta o bariera activa prin care se controleaza concentratia de apa si de ioni.
 are loc concentrarea unor medii prin deplasarea apei.
In functie de sensul de deplasare al ionilor au loc procese de absorbtie sau secretie.
Atunci cand deplasarea se face in sens apico-bazal au loc procese de absorbtie, iar cand
deplasarea se face in sens bazo-apical au loc procese de secretie.
Reabsorbtia de ioni are loc in:
 nefrocitele din segmentul proximal al tubului urinifer
 nefrocitele din segmentul distal al tubului urinifer
 celulele din ductele striate
 epiteliul tubului digestiv
 peretii colecistului
Secretia de ioni are loc in:
 procesele ciliare - ghemuri de capilare care intra in alcatuirea tunicii medii a globului ocular.
Secretia are loc la nivelul celulelor endoteliale ale capilarelor
 plexurile coroide - formatiuni din SNC ce reprezinta invaginari ale pia mater spre ventriculii
cerebrali. Prezinta un ax conjunctiv si un epiteliu de acoperire care secreta ioni. Ele sunt
responsabile de secretia lichidului cefalorahidian (LCR).
Deplasarea ionilor se face mai degraba prin spatiul intercelular decat transcelular, adica
ionii patrund in celula prin membrana apicala si, dupa ce au trecut de zona jonctiunilor stranse,
ies prin membrana laterala in spatiul intercelular si ajung pe aceasta cale in mediul intern. Acest
traseu este preferabil traseului transcelular datorita consumului mai scazut de energie.

8. Tubii uriniferi

De indata ce ultrafiltratul glomerular traverseaza tubii uriniferi si colectori ai rinichiului

trece prin schimbari ce implica absorbtia atat activa cat si pasiva ca si secretia unor substante.
Anumite substante din ultrafiltrat sunt reabsorbite unele partial ( apa, sodiu, bicarbonat) si
unele complet (glucoza).
Altele (creatinina, acizi organici sau baze) sunt adaugate ultrafiltratului (urinii primare)
de activitatea secretorie a celulelor tubulare.
Deci volumul lichidului ultrafiltrat este redus substantial si urina este hiperosmotica.

Marea ansa henle si tubii colectori ce merg paralel cu vasele de sange , numite vasa recta servesc ca
baza pentru mecanismul contracurent care produce concentrarea urinii, facand-o hiperosmotica.

 TUBUL CONTORT PROXIMAL

Tubul contort proximal primeste ultrafiltratul de la nivelul capsulei lui Bowman. Celulele
cuboidale ale tubului contort proximal au suprafata specializata asociata cu celulele
specializate in absorbtie si transportul fluidului. Aceasta margine are urmatoarele proprietati:

84
  margine in perie compusa din microvili drepti si relativ lungi
 un complex jonctional format dintr-o jonctiune stramta care inchide spatiul
intercelular al lumenului tubului si zonula aderens care mentine adeziunea intre
celulele invecinate
 Plici si falduri localizate pe suprafata laterala a celulelor care ajuta la
schimburile de substante
 Interdigitatiile proceselor bazale ale celulelor adiacente
 Stratul bazal consista in mitocondrii elongate concentrate in procesul bazal si
orientate vertical pe suprafata bazala.
Pompa Na/K-ATP aza:
 Proteina transmembrana localizata in faldurile laterale ale membranei
plasmatice. Ele sunt responsabile pentru reabsortia Na care reprezinta o forta
osmotica majora pentru reabsorbtia apei in tubul contort proximal. Ca si in
epiteliul intestinal si in vezica urinara acest proces este condus de transportul
activ al Na in spatiul intercelular. Transportul activ al Na este urmat de difuzia
pasiva a Cl pentru a mentine neutralitatea electrochimica. Acumularea de NaCl
in spatiul intercellular creaza un gradient osmotic care atrage apa din lumen in
compartimentul interelular. Acest comportament se mareste pe masura ce
creste cantitatea de lichid din el => faldurile se separa ajutand distensia.
AQP-1
 Proteina transmembranara care functioneaza ca un canal de apa molecular in
celula membranala a tubului proximal. Miscarea apei prin interiorul ei nu
necesita energie.
Tubul proximal reabsoarbe si aminoacizi, zaharuri si polipeptide.

 Tubul drept proximal

Celulele tubului drept proximal (partea groasa a ansei descendente a ansei lui Henle) nu
este specializata pentru absorbtie ca cele ale tubului proximal. Celulele sunt mai mici cu o
margine in perie mai putin dezvoltata si mai putine complexe laterale si bazolaterale.
Mitocondriile sunt mai mici decat la cele din segmentul convualat si sunt distribuite aleatoriu
in citoplasma. Sunt si mai putine invaginatii apicale si vezicule de endocitoza ca si mai putini
lizozomi.

 Segmentul subtire al Ansei Henle

Cum s-a spus anterior lungimea segmentului subtire variaza in functie de locatia nefronului
in corticala. Nefronii juxtamedulari au cele mai lungi anse. Cei corticali le au pe ele mai
scurte. Mai mult decat atat, variate tipuri de celule sunt prezente in segmentul subtire. Exista
4 tipuri de epitelii:

85
 -Tipul 1 se gaseste in zona subtire a ansei henle in nefronii cu anse
scurte.Sunt formate dintr-un epiteliu simplu subtire. Celulele nu au aproape nici o
interdicitatie cu celulele vecine.
-Tipul 2 gasit in ansele lungi ai nefronilor in labirintul corticalei
consistand din epiteliu inalt. Aceste celule poseda multe organisme si microvili
grosi. Au numeroase interdigitatii cu celulele vecine.
-Tipul 3 gasit in ansa henle subtire in medulara interna consista in epiteliul
subtire. Celulele au o structura simpla si mai putini microvili decat tipul 2 .
Interdigitatiile laterale sunt absente
-Tipul 4 gasit la curbura ansei henle care este format dintr-un epiteliu
aplatizat fara microvili.
Aceste tipuri de epitelii au rol in contracurent ajutand concentrarea urinei. Prin trecerea
prin aceste parti ale ansei henle ultrafiltratul sufera schimbari dramatice ale osmolaritatii. P718

TUBUL DISTAL DREPT

Tubul distal drept ascendent face parte din bratul ascendent al ansei lui henle ce se afla
atat in medulara cat si in corticala . Tubulii distali drepti transfera ioni din interiorul tubului spre
lumenul interstitial. Celulele membranare apicale in acest segment au transportori (simport) care
dau voie Na, K, Cl sa intre in lumen .Na trece activ prin plicile bazolaterale prin pompe Na/K
Cl si K difuzeaza in afara spatiului intracelular prin canalele de K si Cl.

TUBUL CONTORT DISTAL

Localizat in labirintul corticalei este de aproximativ 1/3 din cel proximal . Acest tubul scurt este
responsabil pentru:
 Reabsorbtia Na si secretia de K in ultrafiltrat pentru conservarea Na
 Reabsorbtia ionilor bicarbonat si secretia concomitenta a ionilor de H
conducand la acidifierea suplimentara a urinei
 Secretia amoniului ca raspuns la nevoia rinichiului de a secreta acid si a
genera bicarbonat
Aldosteronul este eliminat prin stimularea angiotensinei 2 si creste reabsorbtia de Na si
secretia de K . Aceste efecte cresc volumul sanguin si presiunea sanguina in raspuns cu cresterea
concentratie de Na.

TUBULII COLECTORI SI DUCTELE COLECTOARE

Tubulii Colectori ca si ductele colectoare din corticala si medulara sunt compuse din
epiteliu simplu. Tubulii colectori si ductele din corticala au celule turtite oarecum scuamoase si
cuboidale. Ductele colectoare din medulara au celule cuboidale care reprezinta o tranzitie catre
celule columnare pe masura ce ductele cresc in marime. Tubulii colectori si ductele sunt distinsi
usor de tubulii proximali si distali prin marginile celulare..

86
 9. Caile urinare excretorii
Toate caile excretorii ai putin uretra au aceeasiorganizare generala.
La iesirea din ductele colectoare la nivelu ariei criboasa urina traverseaza o serie de structuri care
nu ii modifica consistenta dar care sunt specializate sa stocheze si sa transporte urina spre
exteriorul corpului. Urina curge secvential spre calicele minor apoi calice major si pelvisul renal
si pleaca prin ureter spre vezica urinara unde este stocat. Urina este eliminata prin uretra.
Toate aceste cai excretori mai putin uretra au aceeasi structura generala adica o mucoasa
(acoperit de epiteliul de tranzitie) , musculara si adventice si in unele regiuni seroasa.
Epiteliul de tranzitie (uroteliul) acopera conductele excretorii ce pleaca de la rinichi.
Acest epiteliu stratificat este impermeabil pentru sare si apa. Epiteliul incepe in calicele mici ca 2
straturi celulare si creste spre un epiteliu de 4 straturi in ureter si 6 sau mai multe straturi in
vezica goala. Totusi, vezica se destinde mai raman 3 straturi. Aceste schimbari reflecta abilitatea
celulelor de a se acomoda distensiei celulare. Celulele din vezica urinara in particular ceulele
mari dar si celele din straturile mai profunde se turtesc si se intind(dispar faldurile) acomodandu-
se cretsterii suprafetei interne a vezicii. Pe masura ce celulele individuale isi cresc dimensiunea
si se aplatizeaza apare un tesut de tranzitie cu 3 straturi. (spui si tu structura uroteliu)
O lamina propria formata din colagen dens se afla sub uroteliu traversata de pasaje
excretorii. Nici musculara mucaosa si nici submucosa nu sunt prezente . In portiunile tubulare
sunt de obicei 2 straturi de muschi netezi se afla sub lamina propria.
Strat longitudinal in stratul inter si este aranjat in spirala
Strat circular stratul extern ce este aranjat in spirale stramte.

URETERE
Fiecare ureter duce urina de la pelvisul renal la vezica urinara si este de aproximativ 24
si 34 cm. Partea distala a ureterului intra in vezica urinara si are un traiect oblic prin peretele
vezicii. Uroteliul sau epiteliul d tranzitie tapeteaza ureterul . Exista si o componenta a
muschiului neted si tesut conjunctiv. Muschiul neted este dispus in 3 straturi:
 Un strat longitudinal
 Un strat circular
 Un strat extern longitudinal
Toutusi stratul longitudinal extern este prezent numai in partea distala a
vezicii. Uzual ureterul este imbracat in tesut adipos retroperitoneal.Tesutul
adipos , vase si nervi formeaza adventicea ureterului.
Pe masura ce vezica se destinde sub presiunea urinei deschiderea ureterelor este
compresata reducand posibilitatea refluxului urinar in uretere. Contractia muschilor netezi ai
vezicii preseaza deschizatura ureterelor din vezica. Aceasta actiune ajuta la prevenirea infectiilor
din vezica urinara spre uretra vezica fiind un loc frecvent al infectiilor urinare in special la
femeie.

87
 In portiunea terminala ale ureterelor un strat gros extern de muschi longitudinali este
prezent in plus fata de cele prezentate superior particular in portiunea in care ureterul trece prin
peretele vezicii. Majoritatea descriptiilor vezicii urinare indica faptul ca acest strat longitudinal
se contiuna in peretele vezicii pentru a forma principalul component al peretelui sau. Muschiul
neted al vezicii totusi nu este atat de clar separat in straturi distincte.

URETRA
Reprezinta un tub fibromuscular care transporta urina de la vezica spre exterierul organismului
prin orificiul uretral extern. Structura , marimea si functiile uretrei difera in functie de sex:
 BARBAT:
Uretra serveste ca duct terminal atat pentru sistemul genital cat si pentru cel urinar. Are
aproximativ 20 de cm si are 3 segmente diferite:
o Uretra prostatica are 3-4 centimetri de la nivelul gatului vezici prin
prostata . Este acoperita de epiteliu de tranzitie. Ductele ejaculatorii ale
sistemului genital perforeaza peretele posterior al acestui segment . Multe
ducte prostatice se varsa la acest nivel.
o Uretra membranara are aproximativ 1 cm de la apexul prostatei pana la
bulbul penian. Traverseaza radacina penisului aflat la baza pelvisului si
intra in perineu. Muschii skeletali ai planseului perineal inconjoara
membrana uretrala formand sfincterul extern al uretrei (voluntar) .
Epiteliu de tranzitie se termina la acest segment. Acest esegment este
acoperit de un epiteiu stratificat sau pseudostratificat columnar care
seamana cu epiteliul ductelor genitale mai mult decat seamana cu epiteliul
cailor urinare.
o Uretra peniana (spongioasa) are aproximativ 15 cm pe parcursul penisului
si se deschide la nivelul glandului penian. Uretra peniana este inconjurata
de corpul spongios pe masura ce traerseala penisul . este acoperita de
epiteliu columnar pseudostratificat mai putin in partea distala une este
acoperit cu epiteliu scuamos stratificat continuat cu cel al penisului.
Ductele glandelor bulbouretrale (Cowper) si cele ale glandelor uretrale
care secreta mucus se deschid in urtera la acest nivel
 FEMEIE:
o Uretra este scurta masurand 3-5 cm de la nivelul vezicii pana la vestibulul
vaginal unde se termina in mod normal posterior de clitoris. ‚Mucoasa
este descrisain mod traditional ca avand falduri longitudinale. Ca si in
urtera masculina aceasta este acoperita initial de uroteliu dar se schimba
spre epiteliu stratificat scuamos inainte sa se termine. Mijlocul uretrei
poate fi acoperit de epiteliu columnar stratificat sau pseudostratificat.
o Numeroase glande uretrale mici particular in partea proximala a uretrei se
deschide in lumenul uretral. Alte glande (parauretrale) care sunt

88
 omoloage glandelor prostatice la barbat secreta in ductele parauretrale.
Aceste ducte se deschid de fiecare parte a orificiului uretral extern. Ele
produc o secretie alcalina. Lamina propria este un strat conjunctiv foarte
vascularizat care seamana cu corpul spongios al barbatului. Unde uretra
penetreaza diaragma urogenitala muchii striati ai acestei structuri
formeaza sfincterul uretral extern.

10.Vezica urinara

Reprezinta un rezervor distensibil pentru urina localizat in pelvis posterior de sifiza

pubiana , forma si dimensiunile sale se modifica pe masura ce se umple. Contine 3 deschideri, 2
pentru uretere (orificii ureterice) si unul pentru uretra (orificiu uretral intern) Regiunea
triunghiulara definita de aceste 3 deschizaturi , trigonul, este relativ neteda si constanta in
grosime pe cand restul peretilor vezicii sunt grosi si prezinta falduri cand vezica este goala si
subtire si netezi cand vezica se umple. Aceste diferente reflecta originile embrilogice diferite ale
trigonului si ale restului vezicii. Trigonul este derivad din ductele mezofrenice embrionice pe
cand portiunea majoritara a peretilor este originara din cloaca.
Muschii netei ai vezicii formeaza muschiul detrusor. Spre deschiderea uretrei fibrele
musculare formeaza sfincterul uretral intern(este involuntar) o formatiune inelara formata din
muschi in jurul deschiderii uretrei. <uschii netezi ai detrusoriului au o aranjare mai putin
regulata decat cea a muschilor din caile excretorii , colagenul si fibrele musculare fiind
amestecate. Contractiile muschiului detrusor al vezicii preseaza intreg organul trimitand urina in
uretra.
Vezica este inervata atat de nervi simpatici cat si parasimpatici ai sistemului nervos
vegetativ.
 Fibre simpatice formeaza un plex in adventicea peretelui vezicii. Aceste fibre
probabil inerveaza vasele sanguine din perete.
 Fibrele parasimpatice originare din segmentele S2 –S4 ale maduvei spinarii si merg
impreuna cu nervii splenici penvieni in vezica. Ei se termina in fibrele musculare si
adventice si sunt fibrele eferente ale reflexului de mictiune.
 Fibre senzoriale de la nivelul vezicii catre portiunea sacrala a maduvei asunt fibre
aferente ale reflexului de mictiune.

11.Circulatia sanguina renala

Cateva aspecte ale circulatiei renale sanguine au fost descries in relatie cu anumite functii
(filtrarea glomerulara , controlul presiunii sanguine, schimbul contracurent). Ramane de altfe de
demonstrate o descriere generala a circulatiei sanguine a rinichiului.

89
 Fiecare rinichi primeste o ramura mare din aorta abdominala numita artera renala.Aceasta
artera se ramnifica in sinusul renal si trimite artere interlobare in interiorul rinichiului. Aceste
artere trec printer piramidele renale pana la corticala si apoi se transforma in artere arcuate la
baza piramidelor intre medulara si corticala .
Arterele interlobulare se desprind din arterele arcuate si merg spre corticala spre capsula
renala. Desi limitele dintre lobuli nu sunt distincte , arterele interlobulare atunci cand sunt incluse
intr-o sectiune taiata perpendicular pe bas sunt localizate central intre zonele medulare adiacente
trecand in labirintul cortical. Pe masura ce traverseaza corticala spre capsula arterele
interlobulare se ramnifica in arteriole aferene una pentru fiecare glomerul . O singura arteriola
aferenta se poate desprinde direct din artera interlobulara sau dintr-o singura artera interlobulara
se pot desprinde mai multe. Cateva artere interlobulare se termina la periferia corticalei pe cand
altele intra in capsula renala pentru a aduce sange.
Arteriolele aferente formeaza capilarele ce formeaza glomerusul. Capilarele glomerulare
se reunesc pentru a forma arteriola eferenta care in schimb da nastere unei noi retele de capilare
numita Capilare peritubuare. Aranjamentul acestor capilare difera in functie de originea lor (din
glomeruli juxtamedulari sau corticali)
 Arteriole eferente din glomerul cortical se ramnifica in capilare peritubulare care
inconoara tubulii uriniferi
 Arteriole eferente din glomeruli juxtamedulari coboara spre medulara alaturi de
ansa henle se despart in base mai mici ce se continua inspre apexul pyramidal dar
fac intoarceri in ac de par la variate schimbari ale directiei pentru a se intoarce ca
vase drepte spre baza piramidei. Deci arteriolele eferente formeaza glomeruli
juxtamedulari ce dau nastere vasa recta implicate in schimbul contracurent si in
reteaua lor cappilara.
In general fluxul venos in rinichi urmeaza aceeasi cale ca sic el arterial in sensul ca :
 Capilarele corticale peritubulare se varsa in vene interlobulare care se varsa in
venele arcuate , interlobare si apoi in vena renala.
 Reteaua vasculara medulara se varsa in vasele arcuate si in continuarea
acestora….
 Capilarele peritubulare aflate in apropierea suprafetei rinichiului si capilarele
capsule renale se varsa in venele stellate ce mai apoi se varsa in venele
interlobulare
LYMPHATIC VESSELS
The kidneys contain two major networks of lymphatic vessels. These networks are not usually
visible in routine histologic sec- tions but can be demonstrated by experimental methods. One
network is located in the outer regions of the cortex and drains into larger lymphatic vessels in
the capsule. The other network is located more deeply in the substance of the kidney and drains
into large lymphatic vessels in the renal sinus. There are numerous anastomoses between the two
lymphatic networks.

90
Sistemul endocrin

1. Neuroni hipotalamici secretori de neuropeptide posthipofizare

Hipotalamusul apartine din punct de vedere topografic si functional diencefalului
formand planşeul şi pereţii laterali ai ventriculului III, fiind delimitat anterior de chiasma optică,
posterior de corpii mamilari şi superior de sulcusul hipotalamic. Hipotalamusul este implicat în
multe funcţii nonendocrine precum reglarea temperaturii corporale, sete, aport alimentar, fiind
considerat un centru de integrare între SNC, sistemul vegetativ şi cel endocrin.
Structural, hipotalamusul are aspectul unui organ nervos cu toate particularitatile morfo-
functionale caractristice – excitatie si conducere nervoasa- fiind format din neuroni si celule
gliale.
Neuronii hipotalamici sunt adaptati functiei secretorii prezentand :
 Aparat de sinteza proteica bine reprezentat (ribozomi + RER);
 Un numar mai mare de corpi Nissl comparativ cu alti neuroni;
 Microtubuli – necesari pentru transportul granulelor de secretie (forma de
depozitare a hormonilor);
 Secretia neuronilor este de tip proteic, sunt neuroni peptidergici.
Neuronii hipotalamici sunt organizati in 2 sisteme functionale conectate cu hipofiza
astfel:
1. Neuronii magnocelulari – conectati cu neurohipofiza (lobul posterior);
2. Neuronii parvocelulari – conectati cu adenohipofiza.
Neuronii magnocelulari se gasesc aproape in exclusivitate in nucleii supraoptic si
paraventricular (lateral de ventriculul 3).
– Sunt de talie mai mare, pericarionul ajungand la 25 µm in diametru;
– Multipolari, prezentand un axon lung nemielinizat, ce prezinta pe traiectul sau o
serie de dilatatii numite corpi Hering (in apropiere de capilar), la nivelul carora se
gasesc granule de secretie;
– Axonii sunt asinaptici, realizeaza insa o conexiune de tip neurovascular cu
capilare fenestrate si formeaza doua tracturi prin care comunica cu hipofiza:
o Tractul supraoptic-hipofizar;
o Tractul paraventricular-hipofizar.
– Cele 2 tracturi au rol in transportul produsilor de secretie = peptide posthipofizare
(hormoni hipotalamici efectori) de la nucleii hipotalamici la neurohipofiza;
– Secretia neuronilor consta in 2 neurofizine (proteina caraus cu molecula mai
mare) care in timpul transportului axonal vor fi clivate astfel:
o Din clivajul Neurofizinei 1 ( produsa preponderent de nucleul supraoptic
si in cantitate foarte mica si de cel paraventricular) va rezulta nonapeptidul
ADH;

91
 o Din clivajul Neurofizinei 2 (produsa preponderent de nucleul
paraventricular si in cantitate foarte mica si de cel supraoptic) va rezulta
Oxitocina;
o Oxitocina si hormonul antidiuretic sunt neurohormoni efectori.
– Secretia neuronilor magnocelulari este discontinua existand perioade de stocare in
granule de secretie (electronodense, de dimensiuni mari 160-200 nm, vizibil si in
coloratie HE si imunocitochimie) ce vor fi ulterior excretate printr-un mecanism
dependent de calciu. Se face sub actiunea unui PA.
– Transportul axonal poate fi lent (mm/zi) sau rapid (mm/2-3h).
– Acesti hormoni sunt eliberati prin exocitoza, patrund in capilarele neurohipofizare
si ulterior sunt distribuiti in circulatia hipofizara.

2.Neuroni hipotalamici secretori de peptide hipofizotrope

(Prima parte introducerea de la 60)

Neuronii parvocelulari au o mai larga raspandire la nivelul hipotalamusului, gasindu-se

intr-un grup nuclear format din nucleul arcuat, ventromedial, dorsomedial, periventricular si
paraventricular. Acesti nuclei formeaza aria hipofizotropa.
– Sunt de talie mai mica, pericarionul ajungand la 15 µm in diametru;
– Sunt multipolari cu axoni scurti, nemielinizati, asinaptici realizand o conexiune de
tip neurovascular cu capilarele fenestrate;
– Axonii au majoritar un traiect catre eminenta mediana a hipotalamusului, unde
exista o bogata de retea de capilare fenestrate ce reprezinta plexul capilar primar
al sistemului port hipotalamo-hipofizar;
– O parte dintre axonii neuronilor au traiect catre ventriculul 3 unde isi varsa
produsul de secretie in LCR;
– Ca si neuronii magnocelulari prezinta granule de secretie electronodense, vizibile
si in coloratie HE si imunocitochimie, dar de dimensiuni mult reduse 100-110 nm;
– Dupa eliberare, hormonii patrund in capilarele eminentei mediane si sunt
transportati la nivelul adenohipofizei prin intermediul primului plex al sistemului
port hipofizar;
– Produsul de secretie al neuronilor parvocelulari il constituie neurohormonii
hipofizotropi ajunsi la adenohipofiza prin axul vasculonervos hipofizar.
Hormonii hipotalamici hipofizotropi sunt secretaţi episodic, în unele cazuri
existând şi un ritm circadian.
o De eliberare = liberine
 TRH (Thyrotropin-releasing hormone)
 CRH (corticotropin-releasing hormone) determină eliberarea de
ACTH, β-endorfina, β-lipotropina, MSH (melanocyte-stimulating

92
 hormone) şi altor peptide derivate din precursorul POMC (pro-
opio-melanocortin)
 GnRH (Gonadotropin-releasing hormone) funcţia principală este
de a stimula secreţia de LH şi FSH hipofizar
 GHRH (Growth Hormone–Releasing Hormone, somatoliberina)
 PRF (Prolactin-Releasing Factor).
o De inhibare = statine
 Somatostatina (sau somatotropin release–inhibiting factor) inhibă
secreţia de GH şi TSH
 PIF (Prolactin-Inhibitory Factor) este reprezentat în primul rând de
dopamină.
– Activitatea neuronilor este controlata prin mecanisme de feedback negativ
(concentratia plasmatica a hormonilor); acesta poate fi:
o Scurt – de la hipofiza anterioara
o Lung – de la glanda periferica

3. Adenohipofiza
Hipofiza sau glanda pituitara are o greutate de aproximativ 0.5 grame – mai grea la
femeile multipare datorita secretiei de prolactina - iar dimensiunile normale la om sunt de
aproximativ 10x13x6 mm. Se situează la baza creierului în şaua turceasă (sella turcica) a osului
sfenoid.
Hipofiza prezinta o capsula formata dintr-o prelungirea durei mater ce adera la peretele
seii turcesti. In partea sa superioară se află diaphragma sellae cu o deschidere centrală de
aproximativ 5 mm diametru, penetrată de tija hipofizară. Dacă acest orificiu este mai mare se
permite hernierea meningelor. Chiasma optică se află la 5-10 mm deasupra diafragmei selare;
compresia acesteia şi modificările de câmp vizual apar în tumorile hipofizare cu extindere
supraselară. Capsula hipofizara trimite septuri conjunctive la interior ce compartimenteaza
parenchimul in lobi; in interiorul lobilor septurile se continua cu trabecule si reteaua de reticulina
ce compun stroma conjunctiva a glandei.
Adenohipofiza derivă dintr-o evaginare ectodermală a orofaringelui, denumită punga lui
Rathke. Ea se dezvolta in sens cranial, iar baza diverticulului se stranguleaza si se separa complet
de cavitatea orala. Peretele anterior al pungii se ingroasa si determina ingusarea lumenului
acestuia la dimensiunea unei fante.
Activitatea celulelor hipofizare este controlata prin mai multe mecanisme, precum
hormonii peptidici sintetizati in nucleii hipotalamici si depozitati la nivelul eminentei mediane a
neurohipofizei. Ei sunt transportati la nivelul pars distalis prin plexurile capilare ale sistemului
port (liberine si hormonii inhibitori). Un alt mecanism este prin actiunea directa a hormonilor
secretati de glandele periferice. Al treilea mecanism are la baza impulsurile nervoase si alte
substante decat cele secretate in nucleii hipotalamici: inhibina si activina (secretate de gonade,
stimuleaza sau inhiba FSH), grelina (secretata de mucoasa gastrica, stimuleaza GH), dopamina

93
(sintetizata de SNC, e inhibitor al secretiei de PRL), oxitocina (stimuleaza secretia de PRL in
lactatie).
– Este formata din
o lobul anterior = pars distalis 75%;
o lobul intermediar = pars intermedia (rudimentară la om) 2%. Este o lama
subtire de tesut glandular separat de lobul anterior prin fanta Rathke;
o lobul tuberal = pars tuberalis, care inconjoara infundibulul.

– Are o structura predominant celulara, epiteliala, cu organizare histologica de

cuiburi sau cordoane celulare dar si foliculi cu coloid (mai ales in pars
intermedia). Printre cordoanele celulare se gaseste o stroma conjunctiva formata
din fibre de reticulina la nivelul careia se prezinta o retea bogata de capilare
sinusoidale ce formeaza plexul capilar secundar al sistemului port hipotalamo-
hipofizar.
o Adenohipofiza, este cel mai bogat vascularizat ţesut, primind 0.8
ml/g/min. Vascularizaţia arterială provine din arterele carotide interne,
prin arterele hipofizare superioară, medie şi inferioară. Artera hipofizară
superioară se capilarizează la nivelul eminenţei mediane şi formează
plexul capilar portal primar din care vor lua naştere venele porte dispuse
în lungul tijei hipofizare. Acestea ajung în lobul anterior hipofizar unde se
vor capilariza a doua oară, formând plexul capilar portal secundar din
care sângele este drenat prin canale venoase în sinusul cavernos.
Capilarele de la acest nivel sunt fenestrate permiţând pătrunderea în
circulaţie a hormonilor eliberaţi la nivelul axonilor.
o !!!Grigore T. Popa a considerat ca sistemul port este parcurs si in sens
ascendent nu doar descendent asigurand mecanismele de feedback scurt.
o Hormonii sunt depozitati sub forma de granule de secretie. Fibroblastii
produc fibre reticulare cu rol de sustinere a cordoanelor.
o Cu exceptia celulei gonadotrope, care secreta 2 hormoni, restul
sintetizeaza unul singur.
– Prin coloratii histologice uzuale (HE) au fost decelate 3 tipuri de celule
secretoare la nivelul pars distalis:
o Celule cromofobe – se coloreaza palid;
o Celule cromofile acidofile respectiv bazofile – pe baza afinitatii acestora
pentru colorantii acizi respectiv bazici.
– Produsul de secretie al celulelor adenohipofizare este de natura proteica,
hormonii secretati putand fi:
o Proteine – dau coloratie PAS- si se coreleaza acidofilia citoplasmei;
o Glicoproteine – dau coloratie PAS+ si se coreleaza cu bazofilia
citoplasmei.

94
 – Tehnicile de imunocitochimie au permis clasificarea celulelor hipofizare în
funcţie de produsul lor de secreţie în:
o Celule granulare (endocrine)
 Somatotrope aproximativ 50% , acidofile PAS-, sintetizează şi
secretă GH;
 Lactotrope 15-20%, acidofile PAS-, secretă PRL;
 Corticotrope, 15-20%, bazofile PAS+, sintetizează pro-opio-
melanocortina (POMC);
 Gonadotrope, 5-10%, bazofile PAS+, pentru LH şi FSH;
 Tireotrope, 5%, bazofile PAS+, secretă TSH.
o Celule agranulare - Celule foliculostelate considerate celule nesecretante;
sunt cromofobe si rerezinta 5-10%. Sunt celule stem = precursoare.
– Portiunea tuberala reprezinta un segment cu aspect de palnie care inconjoara
infundibulul neurohipofizar. Este alcatuit din cordoane de celule bazofile
secretoare de gonadotropine si ACTH.
– Lobul intermediar are o structura rudimentara alcatuita din cordoane si foliculi
celule, bazofile sau cromofobe, dar care contin multe granule de secretie. Aceste
celule secreta hormonul melanocitostimulator (α-MSH). Unele celule migreaza in
lobul posterior, de care lobul intermediar este alipit, realizand infiltrarea bazofila
a hipofizei.

4. Neurohipofiza
Hipofiza sau glanda pituitara are o greutate de aproximativ 0.5 grame – mai grea la
femeile multipare datorita secretiei prolactina – iar dimensiunile normale la om sunt de
aproximativ 10x13x6 mm. Se situează la baza creierului în şaua turceasă (sella turcica) a osului
sfenoid.
Hipofiza prezinta o capsula formata dintr-o prelungirea durei mater ce adera la peretele
seii turcesti. In partea sa superioară se află diaphragma sellae cu o deschidere centrală de
aproximativ 5 mm diametru, penetrată de tija hipofizară. Dacă acest orificiu este mai mare se
permite hernierea meningelor. Chiasma optică se află la 5-10 mm deasupra diafragmei selare;
compresia acesteia şi modificările de câmp vizual apar în tumorile hipofizare cu extindere
supraselară. Capsula hipofizara trimite septuri conjunctive la interior ce compartimeaza
parenchimul in lobi; in interiorul lobilor septurile se continua cu trabecule si reteaua de reticulina
ce compun stroma conjunctiva a glandei.
Neurohipofiza este de origine neurală, derivă din hipotalamusul ventral şi ventriculul III
şi va păstra conexiuni cu nucleii hipotalamici supraoptic şi paraventricular. Nu contine celule
secretoare.
– Este formata din
o lobul posterior hipofizar = pars nervosa;

95
 o pedunculul neural = infundibulul ce cuprinde eminenţa mediană si tija
hipofizară.
– Nu are aspect de glanda endocrina avand o structura predominant fibrilara data de
prezenta fibrelor nervoase amielinice, bogate in microtubuli, reprezentate de
axonii neuronilor din nucleii supraoptic si paraventricular hipotalamici (cu
caracteristicile descrise).
o La nivelul tijei si eminentei axonii sunt ordonati si se gasesc alaturi de
componente vasculare;
o Produsii de neurosecretie sunt transportati de-a lungul axonilor si
depozitati in corpusculii Herring. Acestia contin numeroase granule de
neurosecretie cu diametrul de 100-200 nm, delimitate de o membrana
proprie.
– Desi neurohipofiza este alcatuita in principal din axoni ai neuronilor
magnocelulari, o pondere de aproximativ 25% din volumul acesteia este ocupata
de un tip celule gliale ramificate numite pituicite – sunt asemanatoare astrocitelor
protoplasmatice; au nucleu mare, ovoidal, eucromatic;
o Pe langa pituicite se mai gasesc si microglii bogate in lizozomi – au rol
fagocitar; au nucleu mic heterocromatic.
– Neuronii neurohipofizari, originari în nucleii hipotalamici supraoptic şi
paraventricular, străbat tija hipofizară şi eliberează vasopresina (hormonul
antidiuretic – ADH) şi oxitocina la nivelul terminaţiilor nervoase din lobul
posterior hipofizar. Capilarele de la acest nivel sunt fenestrate permiţând
pătrunderea în circulaţie a hormonilor eliberaţi la nivelul axonilor. Artera
hipofizară inferioară şi medie asigură vascularizaţia tijei şi neurohipofizei.
– Peptidele secretate sunt formate din 9 aminoacizi. Pentru fiecare hormon exista o
proteina de legare (neurofizina). Complexul hormon-neurofizina este secretat sub
forma unei singure macromolecule proteice, ce va fi lizata ulterior. Hormonii sunt
eliberati ca urmare a impulsurilor nervoase hipotalamice.
– Leziunile hipotalamusului si distrugerea celulelor neurosecretoare ce sintetizeaza
ADH determina diabetul insipid: pierderea capacitatii rinichilor de a concentra
urina (pacientul elimina pana la 20 L pe zi).

5. Epifiza (glanda pineala)

Situatie, dimensiuni: Glanda pineala este denumita si epifiza cerebrala sau corp pineal.
La adult, glanda pineala are dimensiunile unui bob de mazare, forma conica aplatizata si este
situata in partea posterioara diencefalului, intre corpul calos si coliculii cvadrigemeni superiori;
se ataseaza la ventriculul 3 prin habenula. Atinge un grad maxim de dezvoltare in copilarie,
suferind dupa pubertate un proces de involutie. Are lungimea de 5-8 mm si greutate de 0,12 g.
Are originea in neuroectoderm: din diencefal porneste un reces pineal.

96
 Vascularizatia: Dintre toate componentele sistemului endocrin, epifiza primeste cel mai
important flux de sange raportat la masa glandei. Ramurile arteriale se ramifică în capsula
glandei (plex periglandular) înainte de a penetra parenchimul. Capilarele sunt fenestrate, ceea ce
permite un schimb accentuat între celule şi sistemul circulator. Perfuzia parenchimului este mai
mare noaptea decât ziua.
Structura: Epifiza prezinta o capsula formata prin ingrosarea piei mater. Din structura
acesteia pornesc catre interiorul glandei septuri conjunctive, care contin vase sanguine si fibre
nervoase nemielinizate. Fibrele nervoase si capilarele inconjoara cordoanele celulare si cuiburile
de celule si compartimenteaza incomplet in lobuli.
Parenchimul glandular este constituit din 2 tipuri celulare:
– Pinealocite = neuroni modificati;
– Celule interstitiale (<5%) – asemanatoare astrocitelor, in raport cu pinealocitele sau
capilarele pe care le inconjoara partial; cele mai multe celule interstitiale se gasesc in
habenula. Se recunosc la MO dupa nucleii alungiti si hipercromi.
Pinealocitele
– La MO (coloratie standard HE):
– Sunt vizibili doar corpii celulari, cu citoplasma slab bazofila, in jurul unui nucleu
mare, rotund, eucromatic, ce prezinta o invaginatie adanca;
– Prin impregnare argentica se observa cel putin cate 2 prelungiri/ celula, lungi,
sinuoase, cu terminatiile dilatate si formand butoni ce vin in raport cu capilarele
sangvine;
– Prezinta multe incluziuni lipidice, de glicogen, pigmentare , dar si de lipofuscina.
– La Microscopul Electronic:
– Se observa aparatul de sinteza proteica (RER + ribozomi), REN, microtubuli si
microfilamente (foarte bine reprezentati);
– Produsii de secretie sunt stocati in granule de secretie la nivelul terminatiilor
prelungirior; granulele au miez electronodens si 100 nm in diametru;
– Se observa structuri tubulare dense la ME, acoperite de vezicule, ce par a fi
dispuse la intamplare, atasate de fata interna a membranei. Numarul lor variaza cu
ritmul nictemeral (sunt mai multe la intuneric). Structuri asemanatoare au mai fost
identificate in urechea interna si retina unde realizeaza sinapse in panglica.
Secretia:
– Ca si element particular, pinealocitelor li se descrie un bogat echipament
enzimatic implicat in metabolismul aminelor; mai precis transformarea
serotoninei in melatonina:
o NAT = N-acetiltransferaza
o HOIMT = hidroxiindol-O-metiltransferaza
– Pinealocitele au rol in sinteza si secretia de substante hormonal active; acestea
sunt:
o Indolamine

97
  Serotonina
 Melatonina – hormonul intunericului/ hormonul somnului:
 Efecte antioxidant, melatonina ajuta la eliminarea
radicalilor liberi. Acestia prin oxidarea melatoninei
formeaza cu aceasta un complex inactiv (teoretic);
 Are efect inhibitor asupra descarcarii de GnRH, are deci
efect antigonadal si antiovulator prin scaderea consecutiva
a secretiei de LH;
 Stimuleaza sistemul imun, fiind corelata cu modificarea
ritmului de crestere a unor celule tumorale (inhiba cresterea
tumorilor);
 Regleaza ritmurile circadiene/ sezoniere, avand efect
inhibitor asupra tonusului SNC ajuta la instalarea somnului.
o Peptide
 Argininvasotocina
 Angiotensina I

Astrocitele au nuclei alungiti care se coloreaza mult mai intens decat ai pinealocitelor.
Astrocitele sunt localizate intre cordoanele de pinealocite si regiunile perivasculare. Ele au
prelungiri citoplasmatice lungi.
Epifiza actioneaza ca un traductor neuroendocrin.
Inervatia: este eferenta de tip simpatic, terminatiile axonale ce ajung la pinealocite
continand noradrenalina si serotonina.
– din retină semnalele fotonice codificate neural merg prin tractul retino-hipotalamic şi prin
tractul geniculato-hipotalamic la nucleul suprachiasmatic hipotalamic (“ceasul intern al
organismului”).
– De aici, prin nucleul paraventricular şi hipotalamusul tuberal, ajung în hipotalamusul
lateral.
– Neuronii acestuia trimit fibre care fac sinapse în coarnele intermediolaterale ale măduvei
toracice superioare cu neuronii vegetativi.
– Neuronii medulari prin fibre preganglionare fac la rândul lor sinapse în ganglionii
cervicali superiori.
– Fibrele postganglionare simpatice ajung în glanda pineală prin nervii conari, dar şi printr-
un contingent de fibre simpatice ce inervează întâi habenula.
– Cand patrund in parenchimul glandei, fibrele nervoase isi pierd teaca de mielina.
– !!!semnalele de la retina controleaza secretia de melatonina prin variatii in
concentratia de NAT – NAT scade ziua deci si secretia de melatonina scade.
Involutia glandei: La MO, glanda apare ca o formatiune heterogena alcatuita din celule
si fibre nervoase. Pe masura inaintarii in varsta apar modificari:
– in parenchim se dezvolta formatiuni chistice care inlocuiesc anumite zone din el;

98
 – creste cantitatea de tesut conjunctiv – lobulatia devine evidenta;
– apar concretiunile calcare care se mai numesc si nisip cerebral, corpora arenaceea. Aceste
formatiuni sunt depozite de fosfat de calciu si carbonat de calciu dispuse in inele in jurul
unei proteine bazofile secretate de celule.

6. Tiroida – organizare histologica

Glanda tiroidă este alcătuită din doi lobi, situaţi la nivelul feţei anterioare a traheei, de
fiecare parte, in raport cu cartilajul tiroid. Cei doi lobi sunt conectaţi printr-un istm, din care
poate pleca în 40% din cazuri un al treilea lob, denumit piramidal, rest al ductului tireoglos. Este
atasata de laringe si trahee prin tesut conjunctiv lax ceea ce ii confera un grad de mobilitate in
deglutitie.
Dimensiunile glandei se corelează cu sexul, vârsta, greutatea corporală şi cu aportul de
iod. Cu o greutate ce variază între 15 şi 30 grame, tiroida este una dintre cele mai mari organe
endocrine din organismul uman, beneficind totodată de una din cele mai abundente
vascularizaţii.
Tiroida se formează la nivelul foramen caecum ca o prelungire endodermală pornită de la
baza limbii = canal tireoglos. Persistenta acestuia duce la aparitia de chisturi sau tesut tiroidian
ectopic (ex la nivel lingual).
Structura:
– glanda prezinta o capsula fina, de natura conjunctiva – tesut conjunctiv fibros
dublat de tesut conjunctiv lax.
– capsula trimite septuri conjunctive in interiorul parenchimului pe care il
segmenteaza in lobuli.
– septurile interfoliculare sunt alcatuite din tesut conjunctiv bogat in fibre reticulare.
– parenchimul glandular este format din:
o foliculi
 sunt structuri sferice, cu variaţii considerabile de mărime. Ei pot fi
de dimensiuni mari, plini cu coloid, avand epiteliu pavimentos sau
cubic, cat si foliculi cu epiteliu cilindric.
 Epiteliul folicular este asezat pe o membrana bazala.
 Tiroida este considerata hipoactiva cand predomina foliculii cu
celule pavimentoase.
 Peretele foliculilor tiroidieni este alcătuit din celule epiteliale
unistratificate, denumite şi tireocite, de formă cuboidală în mod
normal.
 Tiroida este singura glanda al carei produs de secretie este stocat in
cantitati mari.
 În cazul în care tiroida devine inactivă epiteliul se turteşte =
pavimentos.

99
  Stimularea cronică cu TSH (de exemplu în situaţia deficitului de
Iod) determină o creştere a înălţimii lor = cilindric.
 Lumenul foliculului este plin cu coloid, o substanţă cu aspect
omogen gelatinos alcătuită din proteine, în principal tireoglobulina
dar şi alte iodoproteine sau albumine serice.
 La periferia coloidului, pe preparatele obisnuite cu HE se pot
vedea unele spatii, uneori asemanatoare cu vacuolele. Multa vreme
s-a crezut ca acestea sunt vacuole de resorbtie dar apoi s-a stabilit
ca ele sunt artefacte de fixare deoarece ele nu apar deloc in
produsele fixate prin difuzie.
 Coloidul are caracter amfoter, colorandu-se cu coloranti acizi cat si
cu coloranti bazici. De asemenea coloidul este PAS pozitiv -
tireoglobulina = glicoproteina
o mase celulare compacte: sunt situate in apropierea foliculilor si contin
celule identice cu cele foliculare, avand rol in formarea de noi foliculi;
o stroma conjunctiva interfoliculara:
 in stroma interfoliculara se gaseste reteaua vasculara formata din
capilare fenestrate, capilare limfatice, dar si fibre nervoase
vegetative ce ajung nu doar la vase dar si la foliculi. !!!inervatia
vegetativa a foliculilor reprezinta o particularitate a tiroidei –
asigura reglarea nervoasa si feedback-ul negativ;
 inaintarea in varsta determina o transformare grasoasa a acesteia –
se umple cu adipocite.
– Parenchimul glandular este alcatuit din doua tipuri de celule:
o celulele foliculare (tireocite);
o celulele parafoliculare C (“C” de la “clar”, celulele avand citoplasma
palida, clara).

Aspectul foliculilor variază în raport cu activitatea desfăşurată de celule :

- în eutiroidie – aspect de epiteliu cubic;
- în hipotiroidism – foliculi voluminoşi, epiteliul are celule aplatizate, turtite, masa de coloid e
voluminoasă;
- în hipertiroidism – foliculii sunt mici, epiteliul este înalt, columnar, cilindric, iar coloidul este
redus.
Tiroida poate asigura necesarul de hormoni pentru 3 luni.

7. Tireocitul – structura la MO, ME, functii

Parenchimul glandular este alcatuit din doua tipuri de celule:

– celulele foliculare (tirocite);
– celulele parafoliculare C (“C” de la “clar”, celulele avand citoplasma palida, clara).

100
 Tireocitele
– delimiteaza foliculii tiroidieni impreuna cu membrana bazala pe care sunt asezate.
– au aspect particular, asemanator unei celule glandulare exocrine datorita
polarizarii distincte a celulei – distributia organitelor in citoplasma este
particulara.
– La MO (in coloratie uzuala HE)
o celulele au citoplasma bazofila, evidenta subnuclear;
o pozitia nucleului variaza in functie de inaltimea celulei foliculare, dar de
obicei este situat inspre polul bazal;
o Nucleul cu nucleol evident, bazofil, vizibil mai ales la celulele active –
activitati de sinteza;
o Tireoglobulina are afinitate pentru coloratia PAS.
– La ME: Tireocitul fiind specializat in sinteza, secretia, reabsorbtia si digestia de
proteine se poate deduce tipul de organite celulare, cantitatea lor si asezarea in
celula:
o Au un continut mare de RER localizat subnuclear – da bazofilia
citoplasmei. In perioadele de sinteza RER apare ca cisterne dilatate si
dispersate prin citoplasma, ajungand si apical.
o Aparat Golgi bine reprezentat. In repaus secretor este situat spre polul
bazal fata de nucleu iar in activitate este situat spre polul apical
(supranuclear).
o Prezinta multe mitocondrii cu criste filamentoase dispersate in citoplasma.
o Prezinta multi lizozomi sau fagolizozomi (atunci cand au fuzionat cu
veziculele de endocitoza) in special in zona apicala.
o La polul apical, spre coloid prezinta specializari de membrana = microvili.
o Se observa la polul apical complexe jonctionale.
o Citoplasma la polul apical prezinta doua tipuri de vezicule:
 mici, cu origine golgiana – contin tiroglobulina care va fi exocitata
in coloid;
 mari, care sunt picaturi endocitate de coloid – formeaza cu
lizozomii fagolizozomi – digestia enzimatica (proteaze foliculare)
a tireoglobulinei cu eliberarea T3/T4.
– Rolul tireocitelor este de a sintetiza si secreta hormonii tiroidieni T3
(triiodotironina) si T4 (tiroxina).
o Activitatea celulelor este dependenta de TSH hipofizar, receptorii pt acest
hormon gasindu-se la nivelul membranei plasmatice bazale, dar si de
cantitatea de iod.
o TSH controleaza toate etapele de producere si eliberare a hormonilor. Ei
inhiba secretia de TSH. El determina alungirea celulelor epiteliului

101
 folicular si reducerea cantitatii de coloid. Secretia TSH este stimulata si de
expunerea la frig, dar inhibata de caldura si stres.
o Acesti hormoni intervin in procesele de crestere, diferentiere celulara,
precum si in modularea consumului de oxigen si a ratei metabolismului
bazal. Ei influenteaza si metabolismele intermediare.
o In procesul de sinteza a hormonilor tiroidieni apar doua faze:
 faza exocrina (este exocitata tiroglobulina in coloid)
 Iodocaptarea → pompa de iod → simport cu Na+ →
concentratia intracelulara a I- este de 20-40 de ori mai mare
decat cea plasmatica.
 Sinteza de tireoglobulina → se realizeaza la nivel
ribozomal →exportata in coloid prin vezicule de exocitoza.
 Oxidarea iodului → cu ajutorul unei peroxidaze si H2O2
→ are loc concomitent cu sinteza tireoglobulinei.
 In coloid :
 Iodarea tirozinei → in prezenta unei enzime iodaza → se
formeaza MIT si DIT aproape concomitent cu secretia
tireoglobulinei in folicul.
 Cuplarea MIT si DIT → se cupleaza cu precadere 2 DIT →
T4 (93 %).
 faza endocrina (difuzia hormonilor in circulatie):
 Pinocitoza tireoglobulinei → TGB patrunde in celula unde
veziculele se cupleaza cu lizozomii → proteazele cliveaza
TGB → T3/T4 + diiodtirozina+ monoiodtirozina.
 MIT si DIT nu sunt secretate in sangele capilar, sunt
deiodurate (deiodinaza), iar produsii finali sunt reutilizati.
 Se face sub influenta TSH.
 Difuzia T3/T4 la polul bazal in capilarele inconjuratoare.
 Transportul T3/T4 legati la o globulina TBG.
– Tiroidita autoimuna (Hashimoto), care reprezinta 80% din cazurile de
hipotiroidie, se datoreaza aparitiei anticorpilor fata de structurile proprii ale
glandei tiroide. Exista astfel o concentratie foarte mare de anticorpi anti-
peroxidaza lizozomala, ceea ce determina imposibilitatea oxidarii iodului.

Celulele parafoliculare
– Fac parte din sistemul enuroendocrin difuz (SND).
– Ele sunt mai mari decat celulele foliculare putand sa apara izolate sau in grupuri
mici.
– Sunt prezente in numar mai mare la copil decat la adult.
– Ele sunt localizate in:

102
 o stroma interfoliculara;
o peretele foliculului tiroidian, vine in contact cu membrana bazala dar nu
cu coloidul.
– Are un nucleu eucromatic si citoplasma slab bazofila, clara.
– La ME se observa ca celula C nu are polaritate d.p.d.v. al dispozitiei organitelor in
citoplasma (ca celula foliculara), organitele fiind dispersate in toata citoplasma.
– Ea prezinta granule de secretie electronodense care contin calcitonina
(tirocalcitonina), dar si serotonina si somatostatina.
Origine embriologica: 1. Celule foliculare  endodermică (canal tireoglos)
2. Celule parafoliculare  neuroectodermică (creste neurale)

8. Corticosuprarenala

Glandele suprarenale sunt situate retroperitoneal deasupra sau medial de polul superior
renal, in grasimea perirenala. Au forma variata si greutate de aproximativ 8 g. Au o capsula
conjunctiva ce trimite septuri fine de-a lungul vaselor de sange, dar care nu compartimenteaza
glanda in lobuli.
Glanda are doua componente diferite d.p.d.v. embriologic, structural si functional, fara o
limita clara de demarcatie intre ele:
 Corticosuprarenala (CSR) se gaseste la periferie si are origine mezodermala, epiteliul
cavitatii celomice. Culoare clara, galbuie, uneori cu aspect striat. Reprezinta cam 80-90%
din volumul glandei. Prezinta celule acidofile.
 Medulosuprarenala (MSR) se gaseste in centru, inconjurata de CSR in totalitate si are
origine endodermala, din crestele neurale. Culoare intunecata rosie-maronie. Prezinta
celule bazofile.
Atat corticala cat si medulara sunt alcatuite din cordoane celulare dispuse de-a lungul capilarelor
sanguine. Capsula care inconjoara glanda este formata din tesut conjunctiv dens si formeaza septuri
subtiri cu aspect trabecular care patrund in profunzimea glandei. Stroma glandulara este alcatuita dintr-o
retea bogata in fibre reticulare cu rol de sustinere a celulelor secretoare.

Vascularizatia glandei este deosebit de complexă şi abundentă fiind asigurată de 3 surse

arteriale (din frenica inferioara, aorta si renala). Acestea se constituie într-un plex arteriolar
subcapsular din care pornesc radial numeroase capilare ce merg aproximativ paralel si rectiliniu,
strabat corticala si se recapilarizeaza in profunzimea CSR. Un alt contingent de capilare
traverseaza si MSR si se recapilarizeaza. Cele doua retele de capilare sinusoidale comunica a.i
hormonii CSR ajung si in MSR.
Dupa cum se observa, MSR primeste atat sange arterial din capilarele medulare, cat si
sange venos, adus de capilarele corticalei.

103
 Endoteliul capilarelor prezinta numeroase fenestratii, iar sub el se gaseste o membrana
bazala continua. Capilarele medulare si cele corticale se unesc si formeaza mai multe vene
medulare, care la randul lor dau nastere unei singure vene suprarenale.

Corticosuprarenala (CSR): Este o componenta vitala, prin efectele hormonilor sai.

Produsii de secretie nu sunt stocati in granule. Celulele sintetizeaza si secreta steroizii numai
atunci cand sunt stimulate. Steroizii sunt liposolubili, difuzeaza prin membrana celulara si nu
necesita exocitoza.
In viata intrauterina si la nastere nu exista zona glomerulara iar zona reticulata este bine
reprezentata.
Pana la pubertate apare zona glomerulara iar zona reticulata diminua. In acesta perioada domina
zona fasciculata.
La adult domina tot zona fasciculata dar zonele glomerulara si reticulata sunt mai bine
dezvoltate.
La senescenta are loc o transformare regresiva a CSR, involuand zonele glomerulara si reticulata.
In conditii de stres, cea mai dezvoltata este zona fasciculata pentru ca secreta cortizol. In aceste
perioade are loc o transformare progresiva: zonele reticulata si glomerulara se pliaza iar zona
fasciculata creste.

CSR are trei zone (de la capsula spre centru):

– Zona glomerulara – se caracterizeaza prin activitate mitotica;
– Celulele secretorii sunt celule mici, cu citoplasma slab acidofila, cu rare picaturi
lipidice;
– Celulele au forme cilindrice si piramidale;
– Celulele se organizeaza in cordoane celulare arcuate sau circulare, inconjurate de o
lama fina de tesut conjunctiv si capilare sanguine;
– Rolul lor este secretia de mineralocorticoizi, dintre care cei mai importanti sunt
aldosteronul si dezoxicorticosteronul;
– Reprezinta 15% din volumul glandei;
– Activitatea celulelor este controlata in special de sistemul renina-angiotensina. Lipsa
de ACTH, care duce la atrofierea zonelor fasciculata si reticulata, insa nu afecteaza
zona glomerulara = nemodificata.
– Zona fasciculata – apare ca fiind palida, clara;
– Reprezinta aproximativ 75 % din volumul glandei cu posibilitatea de hipertrofiere in
conditi de stres; celelalte zone se pliaza;
– Alcatuita din cordoane de celule paralele, care le continua pe cele din zona
glomerulara, si care sunt separate prin capilare sangvine. In mod obisnuit, aceste
cordoane sunt formate din unul sau doua siruri de celule;
– Celulele sunt mai mari, uninucleate, cu citoplasma acidofila, mascata insa acidofilia de
continutul mare de picaturi lipidice;
– Celulele au un aspect spongios, buretos, cu gaurele, datorita prezentei vacuolelor cu
colesterol esterificat care nu se coloreaza HE – de aici denumirea de spongiocite;

104
 – Rolul acestor celule este de a secreta glucocorticoizi (cortizol) cu efect pe
metabolismul general, hipergliceminati, antiinflamatori si hormoni androgeni slabi;
– Activitatea celulelor este sub control ACTH.
– Zona reticulata – apar semne de involutie;
– Reprezinta 5-10% si apare pe preparat de MO ca fiind zona cea mai intunecata;
– Celulele sunt organizate in cordoane scurte ce se anastomozeaza intre ele si formeaza
un reticul (retea ) in ochiurile careia se afla capilarele sanguine;
– Celulele sunt cele mai mici, cu citoplasma intunecata, acidofila, continand cantitati
mari de lipofuscina;
– Rolul lor este secretia de hormoni androgeni slabi si putini glucocorticoizi. Ele secreta
DHEA (dehidroepiandrosteron) si androsteron;
– Pot sa apara elemente care indica apoptoza: nuclei mici, picnotici.
La ME, indiferent de zona in care se afla, celula are aceleasi caracteristici, cele ale unei
celule secretoare de steroizi: continut mare de mitocondrii cu criste tubuloveziculare, mult REN,
microvili. De asemenea, nu exista granule de secretie deoarece aceste celule au o secretie
continua. Descarcarea produsilor de secretie are loc la nivelul membranei care ia contact cu
capilarul sangvin prin difuziune.
Hormonii sunt sintetizati din colesterol, care e extras din sangele circulant sau sintetizat
de novo (din acetat). Ei sunt formati in mitocondrii si REN.
Mineralocorticoizii actioneaza asupra tubilor contorti distali (reabsorbtia Na), dar si
asupra mucoasei gastrice, colonului, glandelor salivare, sudoripare (cu acelasi rol).
Cortizolul stimuleaza gluconeogeneza, glicogenogeneza, scaderea utilizarii glucozei
(hiperglicemiant). Determina catabolismul proteinelor si lipidelor. Ei distrug limfocitele
circulante.
DHEA e un androgen slab, care se activeaza dupa ce e transformat in testosteron la
nivelul tesuturilor-tinta.
La nastere, intre CSR si MSR se gaseste un strat suplimentar denumit corticala fetala, cu
celule dispuse in cordoane. Ea secreta androgeni sulfatati care sunt convertiti de placenta in
androgeni si estrogeni activi.
Cresterea secretiei de glucocorticoizi = Sd. Cushing.
Cresterea secretiei de aldosteron = Sd. Conn.

9. Medulosuprarenala

Medulosuprarenala este un paraganglion simpatic = mic organ neuroendocrin care se

asociaza cu SNV. MSR este un traductor neuroendocrin, ca si pineala. Dupa stimularea nervoasa
specifica, prin intermediul fibrelor preganglionare, celulele sunt stimulate, sintetizeaza si secreta
catecolamine. Ocupa 8-10% din volumul glandei.

105
 Parenchimul MSR :
– Celulele (mari, poliedrice) sunt organizate in cuiburi sau in cordoane (sustinute de o retea
de fibre reticulare) care se ramifica si formeaza o retea cu ochiuri largi in care se gasesc
capilare si venule postcapilare.
– Parenchimul cuprinde doua tipuri de celule:
o Cea mai mare parte sunt celule cromafine (feocromocite) = neuroni modificati,
care in viata intrauterina isi pierd prelungirile (glucocorticoizii controleaza
morfologia celulelor cromafine), isi schimba fenotipul devenind secretorii;
 Celulele cromafine dau reactia cromafina: continutul granulelor de
secretie, in prezenta unui agent oxidant K2Cr2O7, se oxideaza si
polimerizeaza dand nastere unui compus colorat brun.
 La MO : Celulele cromafine au citoplasma bazofila, fin granulara.
 La ME: aparatul de sinteza proteica este bine dezvoltat, granule de secretie
acoperite de membrane proprii, la polul capilar (150-300nm).
 Exista doua tipuri de celule cromafine ce se deosebesc prin
imunocitochimie, prin ME, diferentele existand la nivelule granulelor de
secretie: adrenergice (80%) – granule rotunde cu centru electronodens si
noradrenergice (20%) – granule neregulate cu o zona electronodensa la
periferie.
 In MET, celulele secretante de adrenalina au dimensiuni mai mici si
granule cu electrono-densitate redusa.
 Spre deosebire de CSR, produsii sunt stocati in granule.
o celule ganglionare - sunt neuroni simpatici postganglionari;

!!! Fiecare celula a MSR face sinapsa cu o fibra preganglionara colinergica.

Sinteza catecolaminelor: catecolaminele, a căror denumire derivă de la nucleul catecol pe
care îl conţin, sunt reprezentate de adrenalină, noradrenalină şi dopamină. Sinteza lor porneşte de
la tirozină, de proveninenţă alimentară sau sintetizată în ficat din fenilalanină. Tirozina intră în
celulele cromatofine şi în neuroni prin transport activ şi va suferi hidroxilări şi decarboxilări
succesive:
 conversia tirozinei în dopamina la nivel citoplasmatic.
 dopamina va fi transportată activ în veziculele granulare ale celulelor cromafine unde sub
actiunea dopamin β hidroxilază devine noradrenalina.
 noradrenalina părăseşte veziculele secretorii şi poate fi convertită în citoplasmă în
adrenalină de către feniletanolamină N-metiltransferaza (PNMT). !!! Cortizolul serveşte
drept cofactor pentru PNMT.
 Catecolaminele sunt depozitate în vezicule, alături de ATP, ioni de Ca, Mg, neuropeptide
şi cromogranine (proteine hidrosolubile). Eliberarea lor are loc în condiţii de stres.
 Celelalte componente ale secretiei sunt sintetizate in RER ca Pro-Encefalina ( activata in
aparatul Golgi) si Pro-Cromogranina (activata in granulele de secretie).

106
 Feocromcitomul este o tumora a celulelor MSR.

10. Paratiroidele

Glandele paratiroide, de cele mai multe ori în număr de 4, au o localizare variabilă, în

spatele glandei tiroide, la nivelul fiecărui pol superior şi inferior al lobilor tiroidieni. . În general
au aspect de mase ovoidale avand între 30 şi 50 mg si dimensiuni de 6/3/1 mm
Din punct de vedere embriologic, paratiroidele superioare derivă din porţiunea dorsală a
celei de-a patra pungi brahiale, iar cele inferioare împreună cu timusul din a treia pungă brahială
(endoderm).
Prezinta o capsula conjunctiva fibroasa, subtire dublata de o lama fina de tesut conjunctiv
lax la vecinatatea cu tiroida. Glandele se pot gasi si incluse in capsula glandei tiroide sau in plin
parenchim tiroidian. Din capsula pornesc septuri intraglandulare care se anastomozeaza cu fibre
reticulare, asigurand sustinerea cordoanelor de celule secretoare.
Parenchimul glandular este organizat sub forma de cuiburi sau cordoane celulare cu
aspect variabil in functie de varsta.
 In copilarie predomina celule principale;
 Dupa 5-7 ani apar celulele oxifile;
 La adulti apar semne de involutie, transformare adipoasa in proportie de 60-70%.
Parenchimul cuprinde doua tipuri de celule:
– celulele principale:
o celule mici, poligonale, cu nucleu situat central;
o la MO se observa citoplasma slab acidofila; aspectul variaza in functie de starea
de activitate (ciclu secretor). Sunt bogate in incluziuni lipidice si de glicogen
reprezentand substratul energetic; apar si incluziuni de lipofuscina cu cresterea in
varsta. Apar ca o populatie heterogena de celule clare si intunecate:
 celule cu citoplasma clara – au incluziuni de glicogen; aflate in repaus;
 celule cu citoplasma bazofila – celule active.
o la ME: caracteristicile ultrastructurale ale unei celule sintetizatoare de proteine
(mult RER, ribozomi). Produsii de secretie se acumuleaza temporar in citoplasma
formand 2 tipuri de granule de secretie (au acelasi continut):
 granule mici (200nm) la periferia citoplasmei, pentru exocitoza;
 granule mari (400nm) forma de stocare la interior.
o au rol in secretia si sinteza de hormoni proteici (parathormon) – principala funcţie
a PTH este aceea de a regla nivelul plasmatic al Ca ionic:
 intestinal – creşterea absorbţiei de Ca+2 şi fosfor dar indirect prin
stimularea sintezei renale de 1,25 (OH)2 D3, metabolitul activ al vitaminei
D (calcitriol).

107
  renal – creşterea resorbţiei Ca+2, predominant la nivelul nefronului distal,
concomitent cu scăderea resorbţiei tubulare de fosfor (mai ales la nivel
proximal) şi bicarbonaţi.
 osos – stimularea formării dar mai ales a resorbţiei osoase prin creșterea
numărului osteoblastelor și osteoclastelor.
– celulele oxifile 3% (au afinitate pentru colorantii acizi):
o sunt de dimensiuni mai mari, poligonale;
o la MO: citoplasma este puternic acidofila, uninucleate, cu nucleu central mic si
dens, bogat in heterocromatina – semne de involutie, nucleii putand fi picnotici;
o la ME: organite putine sau absente, creste numarul de mitocondrii cu forme
modificate – nu sunt functionale 100%;
o nu secreta hormoni;
o nu au granule de secretie!
– s-a elaborat teoria conform careia aceste celule sunt stadii diferite de dezvolare a aceleiasi
celule – celule oxifile sunt celule principale involuate.
– Odata cu inaintarea in varsta, celulele secretoare sunt inlocuite cu adipocite.
– PTH se leaga de receptorii osteoblastilor si initiaza secretia unui factor stimulator al
osteoclastelor. Concentratia plasmatica a Ca creste, inhiband sinteza PTH.
– Calcitonina secretata de tiroida inhiba atat resorbtia osoara, cat si eliberarea Ca in
circulatia sistemica. Ea stimuleaza osteogeneza.

11. Pancreasul endocrin

Pancreasul este un organ retroperitoneal, cu originea intre foitele mezoduodenului dorsal.

Nu are o capsula propriu-zisa ci este inconjurat de o retea fina de tesut conjunctiv ce formeaza
septuri conjunctive ce patrund in parenchimul glandei delimitand lobi = acinii pancreatici.
Functional pancreasul este o glanda mixta:
– componenta exocrina (95%) – glanda tubuloacinoasa ramificata;
– componenta endocrina – insule Langerhans diseminate printre structurile exocrine.
Insulele Langerhans: sunt microglande endocrine multihormonale:
– au aspectul unor agregate celulare de forma rotunda, inserate printre acinii
pancreasului exocrin;
– au majoritatea un diametru de 100-200µm si contin cateva sute de celule;
– sunt 1-2 milioane de insule predominand la nivelul cozii;
– fiecare insula este delimitata de tesutul pancreatic adiacent printr-o capsula subtire,
alcatuita din fibre de reticulina;
– sunt alcatuite din celule rotunde sau poligonale, aranjate in cordoane separate prin
capilare sanguine fenestrate;

108
 – la MO prin utilizarea coloratiilor tricrome si HE se observa 2 tipuri de celule: cu
citoplasma acidofila respectiv bazofila, omogena, fin granulara;
– la ME se observa caracteristicile ultrastructurale ale celulelor secretoare de
proteine: RER, ribozomi;
– circulatia arteriala: sistem vascular de tip portal = sistem port insulo-acinar; consta
in : arteriole aferente care ajung la periferie, se capilarizeaza, iar capilarele iriga in
cascada insulele; capilarele se strang in arteriole eferente care parasesc insulele si
se capilarizeaza in jurul acinilor;
– exista si celule endocrine diseminate printre celulele pancreasului exocrin.
Tehnicile de imunocitochimie au permis decelarea intre cele 4 tipuri de celulare:
– celule A (α) – 20%
o se gasesc la periferia insulei si langa capilare;
o la MO: au citoplasma acidofila, coloratie Mallory-Azan – rosu;
o la ME se observa granule rotunde, omogene, 250 nm, cu miez
electronodens inconjurat de o zona electronoclara – contin glucagon.
– celule B (β) – 70%
o se gasesc in centrul insulei;
o la MO: citoplasma bazofila densa, coloratie Mallory-Azan – maro-
portocaliu, nucleu rotund-ovalar, usor zimtat;
o la ME: continut bogat in RER, granulatii variabile ca marime (300nm), de
forma neregulata, poliedrica; miezul granulelor este electronodens,
inconjurat de o zona electronoclara si contine insulina cristalizata si zinc.
– celule D (δ) – 5%
o se gasesc in vecinatatea celulelor A;
o la MO: coloratie Mallory-Azan – albastru;
o la ME: prezinta granule omogene de dimensiuni mari (350nm), moderat
electronodense ce contin somatostatina.
– celule PP – rare
o se gsesc la periferia insulei dar si diseminate printre acinii pancreatici;
o sintetizeaza polipeptidul pancreatic cu rol in controlul secretiei exocrine.
Atat celulele endocrine cat si capilarele sanguine din insule sunt inervate de fibre nervoase
vegetative. 10% din celulele insulare A, B si D vin in contact direct cu terminatiile nervoase
simpatice si parasimpatice. Se presupune ca jonctiunile GAP permit propagarea intercelulara a
modificarilor ionice.

Mai exista un tip de celule:

- celule secretoare de VIP;

- celule cu secretie mixta: enterocromatina;
- contin granule de secretie cu: serotonina, motilina, substanta P;
- sunt componente ale sistemului neuroendocrin difuz.

109
12. Sistemul neuroendocrin difuz

Conceptul de Sistem Neuroendocrin Difuz a inlocuit notiunea de celule APUD. Se

numesc sistem neuroendocrin deoarece aceste celule au proprietati care amintesc atat de neuron
cat si de celula endocrina clasica:
– Sub actiunea unui stimul specific, este eliberat mesagerul chimic care actioneaza
in vecinatate sau la distanta (caracter de celula endocrina).
– Celula prezinta activitate electrica ce creste in timpul eliminarii produsului
(caracter de celula nervoasa).
Se mai numesc si celule APUD (Amine Precursor Uptake and Decarboxilation) si sunt
specializate pentru sinteza si secretia de amine si polipeptide mici. Notiunea a fost introdusa de
Pearse.
Ele sunt celule endocrine sau paracrine, au distibutie difuza si sunt de obicei localizate
intraepitelial, fiind izolate sau in grupuri mici. Celulele APUD se gasesc de-a lungul tubului
digestiv de la esofag pana la canalul anal si in structura canalelor care se varsa in intestin
(canalul coledoc si canalul Wirsung). Aceste celule alcatuiesc axa gastro-entero-pancreatica. Ele
se mai gasesc si in epiteliul respirator, in structura glandelor tiroida si paratiroida, in aparatul
urogenital si in piele.
La microscopul optic citoplasma celulelor APUD este bazofila si celulele sunt greu de
diferentiat de restul celulelor. Deci sunt necesare metode speciale de diferentiere:
– Precipitarea cu saruri de Ag (solutie amoniacala de AgNO3). Celulele pot fi argentafine
sau argirofile. Celulele argentafine retin Ag care precipita direct din solutie. Celulele
argirofile necesita un reducator din mediul extern pentru a putea retine Ag.
– Oxidarea cu dicromat de potasiu (K2Cr2O7) pentru celulele cromafine. Celulele
enterocromafine se gasesc in tubul digestiv si se pot oxida cu K2Cr2O7.
– Metacromazia cu albastru de toluidina dar dupa o hidroliza acida.
– Fluorescenta indusa de formaldehida.
– Imunocitochimie - metoda cea mai folosita actual. Se folosesc anticorpi monoclonali cu
ajutorul carora se fac determinari foarte precise ale tipului de celule APUD studiate. Se
mai pot folosi markeri, prin intermediul carora se pune in evidenta o populatie de celule
APUD. Markeri pot fi: enolaza neuronala, specifica sistemului neuroendocrin, dar care se
gaseste si in sistemul nervos); proteina PG P9.5 (Protein Gene Product 9.5), care este o
proteina solubila ce apare in celulele APUD cu exceptia celor intestinale si careia nu i se
cunoaste functia; cromograninele si secretograninele (initial se gasesc in
medulosuprarenala) care sunt proteine solubile ce contribuie la descarcarea granulelor de
secretie.
– Hibridizare in situ: celulele sunt identificate dupa continutul in ARNm specific.

110
 In microscopia electronica celulele APUD apar sub doua forme: inchise sau deschise, in
functie de raportul polului apical cu lumenul organului. La celulele deschise, polul apical vine in
contact direct cu lumenul. Uneori au si microvili. Celulele inchise au polul apical acoperit de o
alta celula epiteliala, deci nu intra in raport direct cu lumenul.
La celulele APUD organitele sunt slab reprezentate. Concentratia de polipeptide este
cuprinsa intre 10-6 si 10-9 g/ml. Granulele de secretie sunt aglomerate spre polul bazal al celulei.
Granulele de secretie au forma, dimensiuni si densitati la fluxul de electroni diferite. Produsul de
secretie este un amestec de substante format din: amine, alaturi de unul sau mai multi hormoni
proteici, cromogranine, secretogranine, Ca2+ si ATP. Eliminarea granulelor se face prin polul
bazal atunci cand celula este endocrina sau paracrina dar exista si cazuri cand eliminarea se face
prin polul apical. Eliberarea se face prin exocitoza discontinua, in functie de stimuli.

Aparatul genital

1. Testiculul: structura, functii (p788)

Testiculele adulte sunt organe pereche ovoidale aflate in scrot localizate in afara corpului.
Fiecare testicul este suspendat printr-un fascicul musculo-facial. Care se continua cu straturele
peretelui anterior abdominal si proiecteaza in scrot. Testiculele sunt conectate de corzi
(ligamente) spermatice .

STRUCTURA:
Au o capsula formata dintr-un tesut conjunctiv foarte gros numit tunica albuginee. O
neobisnuit de goasa, densa capsula de tesut conjunctiv (albugineea ) acopera fiecare testicul.
Partea interioara a capsulei este tunica vasculara (vasculosa) este un tesut conjunciv moale ce
contine vase de sange. Fiecare testicul esteimpartitin aproximativ 250 lobuli de septuri
conjunctive ce se proiecteaza din capsula. De-a lungul suprafetei posterioare a testicuului tunica
albuginee se ingroasa si proiecteaza in interior ca fiind mediastinul testiculului. Vasele de sange ,
limfaticele si ductele genitale trec prin mediastin pe masura ce ele ies sau intra in testicul.

Fiecare lobul este format din 1-4 tubuli seminiferiin care sperma este produsa si un testut
conjunctiv numit stroma in care se afla celule Leyding (interstitiale) Fiecare tubul din lobul
formeaza o ansa si din pricina lungimii ei este foarte convualat el se rasuceste in interirul
lobulului. Sfarsitul ansei se afla aproape de mediastinul testiculul unde isi asuma o traiectorie
dreapta. Aceasta parte a tubulului seminifer este numit Tubul drepti . El devine continuu cu
reteaua testiculara (rete testies) .

111
Fiecare tubul seminifer este aproximativ 50 cm lungime(intre 30 -80 cm) si 150-250 microni
diametru. Epiteliul seminifer este neobisnuit si complex epiteliu stratificat format din 2 populatii
de celule bazale.
 Celule sertoli cunoscute ca celule de suport. Aceste celule nu se replica
dupa pubertate. Sunt columnare care au procese celulare laterale si apicale
care inconjoara celulele spermatogenice adiacente care ocupa spatiile
dintre ele. Aceasta configuratie elaborata a celulelor sertoli se pot
recunoaste cu usurinta in coloratie HE . Celulele sertoli dau tubulilor o
organizare structurala pe masura ce se extind prin grosimea epiteliului
seminifer.
 Celulele spermatogenice care se replica cu regularitate in spermii. Aceste
celule sunt derivate din celle stem originale in sacul vitelin care
colonizeaza crestele gonadale in timpul stadiilor primare ale dezvoltari
testiculelor. Celulele spermatogenice sunt organizate in straturi prost
definite de dezvoltare intre celule sertoli adiacente. Cele mai imature
celule spermatogenice numite spermatoginii se afla pe lamina bazala. Cele
mai mature , spermatidele sunt atasate de portiunile apicale acele celulelor
Sertoli unde limiteaza lumenul tubului.
Lamina propria numita si tesut peritubular este un tesut conjunctiv multistratificat in care lipsesc
fibroblastii . Este formata din 3-5 straturi de celule miolide ( celule peritubulare contractile) si
fibre de colaen la exteriorul laminei bazale a epiteliului seminifer. La nivel ultrastructural
celulele mioide demonstreaza functii asociate cu fibrele musculare netede incluzand lamina
bazala si un numar mare de filamente de actina. Ele prezinta o cantitate insemnata de reticul
endoplasm rugos , un element care indica rolul lor in sinteza de colagen din cauza lipsei de
fibroblasti. Contractiile ritmice ale celulelor mieloide creaza miscari peristaltice care ajuta
fluidele testiculare si spermatidele sa treaca prin tubii seminiferi pana la sistemul de ducte.
Vasele de sange si vscularizatia limfatica extensiva ca si celulele Lyeding sunt prezente la
exteriorul stratului mioid.

Ca o consecinta normala a imbatranirii tunica proprie creste i grosime. Aceasta ingrosare

este insotita de scaderea ratei de prodictie a spermei si o reducere ge nerala in marimea tubulilor
seminiferi. Ingrosarea excesiva a tunicii proprii mai devreme in viata determina infertilitatea.

2. Tesutul interstitial din testicul: descriere, rol

Este format din celulele Leydig care sunt celule mari, poligonale , euzinofilice , care contin
incluziuni lipidice. Pigmentul lipofuscinic este de asemeneea prezent in aceste celule avand o
dispozitie ca de cristale (cristalele lui Reinke). Ca si alte celule secretoare de steroizi celulele
leydig au un reticul endoplasmatic neted dezvoltat pe care se bazeaza euzinofilia celulei.

112
Enzimele necesare pentru sinteza testosteronului din colesterol sunt asociate REN. Mitocondiile
cu cristele tubuloveziculare , o alta caracteristica a celulelor secretoare de steroizi sunt si ele
prezente.
Aceste celule se diferentiaza si secreta extrogen inca din fazele initiale ale vietii fetale.
Secretia de testosteron este necesara in timpul dezvoltarii embrionice, maturarii sexuale si
functiilor reproductive:
 La embrion secretia de testosteron si alti hormoni androgeni este esentiale pentru
dezvoltarea normala a gonadelor
 La pubertate secretia de testosteron este responsabila pentru initierea producerii
spermei , glandele sexuale secundare si dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare
 La adult secretia testosteronului este esentiala pentru mentinerea spermatogenezei
si a caracterelor seuale secundare .
Celulele Leydig sunt activate in stadiile initiale ale dezvoltarii organismui si apoi trec printr-o
perioada de inactivitate incepand in luna a-5a fetala . Celulele inactive sunt greu de diferentiat de
fibroblasti . Cand celulele sunt expuse stimuarii gonadotropice la pubertate ele devin iar
secretoare de andrgeni si raman active pe tot parcursul vietii.
Tesutul interstitial este format dintr-o retea de tesut conjunctiv lax cu putine fibre de colagen si
reticulina, fibroblasti si rare macrofage si mastocite. Prin acest tesut patrund vase de sange,
capilare fenestrate cu diafragme. Mai exista vase limfatice, nervi .

3. Tubii seminiferi, Celula Sertoli: descriere, rol

Fiecare tub are o lungime de 40-60 cm si un diametru de 200-300 µ m. In fiecare testicul

exista 4.000 - 6.000 de tubi seminiferi. Prin urmare, lungime totala a tubilor seminiferi este de
250 m in fiecare testicul. Ambele capete ale tubului sunt orientate spre mediastinum testis. Unul
din capete este orb (in deget de manusa) iar celalalt capat se continua cu o portiune scurta, tubii
drepti. Organizare generala (dinspre periferie spre lumen): • Tunica de tesut conjunctiv format
din fibroblaste si celule mioide (cu capacitate de contractie) dar la om predomina fibroblastele.
Toate celulele sunt dispuse pe 2-3 randuri. • Membrana bazala bine definita. Exista cazuri cand
aceasta MB se ingroasa, cazuri in care apare infertilitatea. • Epiteliul seminifer, germinativ, care
contine mai multe randuri de celule (4-8). La nivelul lumenului se observa spermatozoizii care
au flagel. Celulele epiteliului seminifer sunt: • celule germinative (proliferative) - apartin liniei
spermatogenetice (spermatogonii A / spermatogonii B → spermatocite I → spermatocite II →
spermatide → spermatozoizi imaturi. • celule de sustinere (neproliferative) - celulele Sertoli, care
nu apartin liniei seminale. O spermatogonie produce in final aprox. 16 spermatozoizi. In testicul,
in 74 de zile, iau nastere spermatozoizii imaturi. Ei nu au capacitate fecundanta si nici motilitate
proprie. Mai urmeaza inca 10 -12 zile de maturare la nivelul cozii epididimului.
Celule sertoli:
Constiutuie adevaratul epiteliu al epiteliului seminifer.

113
 Aceste celule sunt inalte, columnare , nu se replica se afla pe lamina bazala
multistratificata a epiteliului seminifer. Ele reprezinta celule de sustinere pentru spermiile care se
dezvolta dupa meioza. Celulele sertoli contin un REN bine dezvoltar si un RER. Au multe
mitocondrii lungi si un aparat Golgi bine dezvoltat si un numar variabil de microtubuli , lizozomi
si incluziuni lopidige, granule de glicogen si vezicule . O zona de 7-9 nanometrii separa nucleul
de celelalte elemente ale celulei. Nucleul eucromatic al celulei sertori reflecta activitatea intensa
a celulei si este in general ovoidal sau triunghiular. Locatia si forma lui pot varia: Poate fi
aplatizat la nivelul portiunii bazale a celulei sau triunghiular sau ovoidal in apropierea bazei
celulei.
Exista niste incluziuni corpusculare numite corpi Charcot-Bottcher care sunt gasiti in
citoplasma bazala.
Celulele sertoli sunt legate una de cealalta printr-un complex numit complex jonctional
Sertoli-Sertoli . Acest complex este caracteriat in parte de jonctiuni stramte (zonula occludens)
care includ mai mult de 50 de linii paralele de fuziune in membranele adiacente. In pus 2
componente citoplasmatice caracterizeaza acceste complexe jonctionale unici:
 A flattened cisterna of sER lies parallel to the plasma membrane in the
region of the junction in each cell.
 Actin filament bundles, hexagonally packed, are inter- posed between the
sER cisternae and the plasma membranes
Acest complex stabileste 2 compartimente epiteliale : Compartimentul bazal epitelial si
compartimentul luminal.
Celula jonctionala Sertoli la sertoli formeaza 2 compartimente epiteliale. Un
compartiment bazal epitelial si un compartiment luinal. Spermatocitele mature si spermatidele
sunt restrictionate de partea luminala a jonctiuniilor. Spermatocitele in faza primara produse de
diviziunea mitotica a tipului b de spermatogonie trebuie a treaca prin complexul jonctional
pentru a se deplasa din compartimetul bazal spre cel lminal. Aceasta miscare apare prin formarea
de noi jonctiuni intre processele celulelor seroli care se extind sub spermatocitele nou formate.
In afara de compartimentarea fizica descrisa mai sus Jonctiunile setoli-setoli creaza o bariera
permeabila numita bariera sange –testicole.
Aceasta bariera este esentiala in crearea unui compartiment fiziologic in interiorul
epiteliului seminifer cu respectarea compozitiei ionice, aa, carbohidrati si proteine.Compozitia
fluidului din tubii seminiferi si ductele extraurente difera considerabil de compozitia sangelui
plasmatic si a limfei testicullare. Proteinele plasmatice si anticorpii circulanti sunt exculis din
lumenul tubulilor seminiferi. Produsele secretoare ale celulelor setoli in pecial ABP sunt foarte
concentrate in lumenul tubulilor seminiferi si mentin o concentratie mare de testosteron .
Mai mult srcretia fluidului faciliteaza pasajul spermatozoizilor maturi prin ductele
intratesticulare. Celulele setroli produce factori critici necesari pentru progresia totala a
spermatogoniei in spermatoza. Secreta ABP (androgen biding protein) care concentreaza
testosteronul in compotamentul luminal al tubilor seminiferi.

114
Secreta cateva inhibine FSH. Activatori plasminogieni , transferina si ceruloplasmine. \secreta
si factori de crestere sau factori paracrini Mullerian inhibiting factor , stem cell factor si GDNF
(cell line derived neurotrophic factor).

4. Spermatogeneza

Este proccesul prin care este produsa sperma si implica o serie de evenimente complexe si
unice. Incepe putin inaintea pubertatii sub influenta cresterii nivelului gonadotropinelor
hipofizare si continua pe tot parcursul vietii. Spermatogeneza este divizata in 3 faze distincte:
 Faza spermatoginica:
In care spermatogonia se divide prin mitoza pentru a se inlocui dar si petru a produce o
populatie de spermatogonii care sa se diferentieze in spermatocite primare
 Faza spermatocitara (meioza)
In care spermatocitele primare trec prin 2 diviziuni meiotive pentru reducccerea
numarului de coromozomi si cantitatea de ADN pentru producerea spermatidele haploide
 Faza spermatidica (spermiogeneza)
In care spermatidele se diferentiaza in celule spermatice mature.

FAZA SPERMATOGONICA:
Celulele stem spermatogonale trec prin multiple diviziuni si produc spermatogonii progenitoare
care au diferente in forma nucleului la HE.Spermaotogonia uana este clasificata in 3 tipuri bazate
pe forma si culoarea nucleului in preparatele Histologice:
 Tipul A inchis au nuclei ovoidali intens bazofili cu cromatina granulara fina. Se
considera ca sunt celule stem in epiteliul seminifer.
 Tipul A palid au nuclei ovoidali palizi cu cromatina fin granulata.
 Tipul B care au nuclei sferici cu cromatina care este condensat in clusteri mari in
jurul anvelopei nucleare.
Faza SPERMATOCITARA( MEIOZA)
Diviziunea mitotica a tipului B produc spermatocite primare. Ele isi replica Adn imediat
dupa ce se formeaza si inainte sa inceapa meioza deci fiecare spermatocit prmar contine 2
cromozomi si cantitate dubla de ADN.
Prima meioza consta in reducerea atat a numarului de cromozomi (2->1) si a cantitatii de
ADN pana la o conditie haploida (4->2). Deci spermatocitul secundar este caracterizat de un
numar haploid de cromozomi si adn. Deoarece nu exista replicare de adn inaintea meiozei 2
dupa diviziune fiecare spermatida are un nr de cromozomi haploizi 1n si o singura cromatida 1
ADN.
Profaza in prima diviziune mitotica in care cromatina se condenseaza in cromozomi
dureaza 22 de zile . La sfarsitul profzei 44 autozomi X si y Cromozomi foecare are 2 cromatide .

115
 Celulele derivate din prima diviziune meiotica sunt numite spermatocite secundare. Aceste
celulel intra imediat in profaza celei de-a 2 diviziune meiotica . Fiecare spermatocita secundara
are 1 cromozom care reprezinta 22 autozzomi + un cromozom X sau Y.

Spermatogeneza

Fiecare spermatida care rezulta din a 2-a diviziune meiotica este haploida in ceea ce
priveste cantitatea de ADN si nr de cromozomi. Spermatidele haploide trec prin stadii de
diferentiere care produc spermii mature care sunt si ele haploide. Structura normala diploida este
formata cand spermia fertilizeaza un ovocit.

Aceasta remodelare celulara care apare in timpul diferentierii populatiei de spermatide in

spermatii mature este formata din 4 faze. Aceste faze apar cand spermatidele sunt fizic atasate de
celulele sertoli.
Faza Golgi : Aceasta faza este caracterizata de prezenta periodica a granulelor Pas
pozitive care se acumuleaza in complexele Golgi ale spermatidei. Aceste granule se afla in aflate
in apropierea anvelopei nucleare. Aceste vezicule se maresc si continutul lor creste in aceasta
faza.
Faza cap : Veziculele acrozomiale se imprastie in jumatatea anterioara a nucleului .
Aceasta structura remodelata este numita cap acrozomial. Aceasta portiune a anvelopei nucleare
aflate sub capul acrozomial isi pierde porii si devine mai groasa, continutul nucleului se
condenseaza.
Faza Acrozomiala: Spermatida se orienteazza cu capul inspre Celula sertoli si lamina
bazala. Flagelul care se dezvolta se extinde in lumenul tubulului seminifer. Nucleul condensat al
spermatidei se aplatizeaza si se alungeste mutandu-se in partea anterioara a capului in apropierea
membranei plasmatice iar citoplasma se muta posterior.Se formeaza gatul spermatozoidului .
Faza de maturare : aceasta ultima faza a remodelarii spermatidei reduce excesul de
citoplasma din jurul flagelului pentru a forma spermatozoidul . Celula setoli fagociteaza restul de
citoplasma . Spermatozoidul este detasat de celula sertoli.

5. Epididimul si canalul deferent

Epididimul este o structură în formă de semilună, care se află de-a lungul suprafețelor
superioare și posterioare ale testiculelor. Măsoară aproximativ 7,5 cm în lungime și este format
din ducte eferente și ductul
epididimului , vasele asociate, mușchi netezi și țesut conjunctiv care acopera aceste elemente.
Canalul epididimului este spiralat si măsoara 4 și 6 m lungime. Epididimul este împărțit într-
un cap, un corp și o coadă .

116
 Ductele eferente ocupă capul , și canalul epididimar ocupa corpul si coada.
Spermatozoizii nou produsi, care intra in epididim din testicul, se matureaza în timpul trecerii lor
prin canalul epedidimar , dobândind motilitatea si capacitatea de a fertiliza un ovul. În timpul
acestui proces de maturizare androgen-dependente, capul spermatozoidului este modificat prin
adăugarea factorului de suprafațăde decapacitare care contine glicoconjugate fluide
epididimale. Acest proces, numit decapacitare, inhiba capacitatea de fertilizare a
spermatozoizilor într-o maniera reversibila. Suprafata asociata factorului de decapacitare este
inlaturata in timpul capacitarii ce are loc in tractul reproductive feminine inainte de fertilizare.
Ca majoritatea sistemelor canaliculare , canalul epididimar este tapetat de un epiteliu
columnar pseudostratificat. In general contine 2 tipur de celule:
 Celule principale care variaza de la 80 nanometrii in inaltime la nivelul capului
epididimului pana la aproximativ 40 nm inaltime la nivelul cozii. Numerosi
stereocili se extind formand suprafata laminala a celulelor principale .Stereocilii
variaza in inaltime de la cap la coada (25-10)
 Celule bazale care sunt mici rotunde aflate pe lamina bazala. Reprezinta celule
stem .
În plus, limfocitele care migrează numite celule halo sunt adesea gasite la nivelul
epiteliului. In condiții normale, epiteliul epididimului reprezintă nivelul cel mai apropiat de
sistemul de conducte extracurrent în care sunt prezente limfocite.
Celulele epididimale funcționează în ambele sensuri atat in absorbtie cat si in secretie.
Cea mai mare parte a fluidului care nu se resoarbe in ductile eferente se resoarbe în partea
proximală a epididimului. Celulele epiteliale fagociteaza orice corp rezzidual care nu esste
inlaturat de celulele Sertoli , precum si sperma care degenereaza în conduct .
Citoplasma apicală a celulelor principale conține numeroase invaginații la baza stereocililor,
împreună cu vezicule acoperite, organisme multiveziculare, și lizozomi.
Celulele pincipalesecreta glicofosfatidilcolina acid sialic, și glicoproteine, care impreuna cu de
glicocalixul si steroizii, ajuta la maturizarea spermatozoizilor. Ele au numeroase cisterne ale
RER in jurul nucleului localizat bazal si un aparat Golgi foarte dezvoltat
La nivelul capului epidimal si marea majoritate a corpului fibrele musculare netede sunt formate
dint-un strat subtire de fibre circulare care seaman cu cele ale ductelor eferente. La nivelul cozii
mai apar 2 straturi unul intern si unul extern. Acestea 3 continua cu straturile ductului deferent
.Muschi netezi au rolul prin contractile lor peristaltice de a misca spermatozoizii prin duct.

DUCTUL DEFERENT
Reprezinta o continuare directa a cozii epididimului . Merge ascendant pe marginea
posterioara a testiculilor in apropierea vaselor si nervilor. Intra apoi in abdomen ca un
component al cordonului spermatic trecand prin canalul inghinal. Coboara in pelvis pana la
nivelul vezicii urinare unde capatul sau distal se mareste pentru a forma ampula ductului
deferent. Ampula este insotita de canalul veziculelor seminale si se continua prin prostate pana
la uretra ca si canal ejaculator.

117
 Este captusit de un epiteliu pseudostratificat columnar care seaman cu cel al
epididimului. Au microvilli lungi ce se extind pana in lumen. Celulele se afla pe o lamina
bazale. Lumenul nu pare neted ci faldurat probabil din cauza stratului gors muscular . Ampula
are falduri mai inalte care arata diverticulul glandular. Stratul muscular care inconjoara ampula
este mai subtire decat in restul ductului deferent si straturile longitudinale dispar in apropierea
originii ducutului ejaculator. Epiteliul canalului ejaculator si al ampulei pare sa aiba rol secretor
in celulele sale fiind observate granulatii galbene. Peretele nu are un strat muscular la canalul
ejaculator.

6. Veziculele seminale, prostata si glande bulbouretrale

Sunt 2 glande tubulare extrem de contorsionate cu lungimea de aproximativ 15 cm .

Sectiunile histologice printr-o vezicua seminala surprind o multitudine de lumene cu orientari
diferite care apartin de fapt aceleiasi glande tubulare. Mucoasa este plicaturata si tapetata cu un
epiteliu cubic sau cilindric pseudostratificat ale carui celule contin numeroase granule de
secreite. Aceste granule prezinta caracteristicile ultrastructurale ale granulelor celulelor care
sintetizeaza proteine. Lamina propria contine numeroase fibre elastice si este dublata de un strat
subtire de fibre musculare netede.
Nu au ro de de a depozita spermatozoizii. Aceste glande produc o secretie vascoasa de
culoare galbuie care contine substante cu rol de activare a spermatozoizilor cum ar fi carbohidrati
citrati prostaglandine si mai multe tipuri de proteine. Carbohidratii printre care fructoza este
predominanta constiiituie principala sursa de energie necesara motilitatii spermatozoizilor.
Secretia spermatica a barbatului este produsa in proportie de 70% la nivelul veziculelor.
Activitatea este moderata de testosteron

Prostata
Reprezinta un sistem endocrin alcatuit dintr-un nr de 30-50 de glande tubuloalveolare
ramnificate . Canalele acestor glande se dechid i uretra prostatica care strabate prostata in sens
cranio-caudal . Prostata prezinta 3 zone distincte
 Centrala ocupa 25%
 Periferica 70%
 Tranzitionala cu o importanta medicala deosebita la acest nivel aflandu-se
majoritatea hiperplaziilor benigne ale prostatei
Glandele tubuloalveoare din componenta prostatei contin un epiteliu cubic sau cilindric
pseudostratificat . Aceste glande sunt inconjurate de o stroma fibromusculara abundenta. Secreta
lichidul prostatic pe care il depoziteaza pana in momentul ejaculatiei. Ca si in cazul veziculelor
seminale capacitatea functionala depinde de concentratia serica a testosteronului.

118
 Este delimitata de o capsula fibroasa ce contine numeroase fibre musculare netede. De la
nivelul capsulei pornesc septuri care patrund in profunzimea prostatei si delimiteaza lobi ale
caror limite sunt idistincte la adult.
In lumenul glandelor prostatice pot fi observate microgranule sferice care contin
glicoprot cu diametrul de 0.2-2 mm adesea calcifiate. Aceste microgran sunt denumite
concretiuni prostatice sau corpusculi amiloidieni.

Glande bulbouretrale (COWPER)

Au diametru de 3-5 mm si sunt localizate in apropierea uretrei membranoase la niv
careia isi deverseaza secretiile ..
Sunt glande de tip tubuloalveoolar tapetatecu un epiteliu cubic unistratificat muco-
secretor. Septurile ce delimiteaza lobii glandulari contin fibre musculare netede si striate. Aceste
glande secreta un mucus clar cu proprietati lubrifiante.

7. Organizarea generala a ovarului

OVARUL

Ovarul este un organ pereche,avândforma ovalar-aplatizată, situate pe parţile laterale ale

cavităţii pelvine,înapoia ligamentelor largi.
Ovarele au două funcţii majore:
1. sunt sursă de ovule mature
2. sunt organe endocrine , producătoare de hormoni steroizi, hormoni care pregătesc
endometrul pentru contracepţie, şi menţin sarcina, dacă s-a produs fertilizarea.
Volumul,dimensiunile şi greutatea ovarului variaza în raport cu starea fiziologică a
femeii.În mod normal, în periada fertilă a femeii,el are lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm,
grosimea de 1 cm si greutatea de 6-8 grame.
Componentele de bază ale ovarului sunt :
1.epiteliul de acoperire
2.albugineea
3.corticala ovarului
4. medulara ovarului
5 Hilul
Epiteliul de acoperire
Epiteliul de acoperire se continuă cu peritoneul pelvin la nivelul hilului ovarian( prin celule care
diferă structural de celulele mezoteliale peritoneale).
Este denumit impropriu şi epiteliu germinativ Waldeyer ,deoarece în trecut se considera, că
celulele germinative primordiale iau nastere la nivelul lui.
In realitate celulele germinative primordiale au originea extragonadala,la nivelul epiteliului
celomic,de unde migrează la nivelul gonadei,o parte din ele diferenţiindu-se în ovogonii.

119
 Epiteliul de acoperire este alcătuit dintr-un singur rând de celule epiteliale cu unele
particularitati.Pâna la pubertate celulele sunt cilindrice,mici cu nucleu intens hetereocromatic şi
citoplasma redusă cantitativ.După instalarea pubertaţii ,celulele au formă cubică ,iar la femeia la
menopauza sunt turtite aplatizate epiteliu simplu pavimentos.În perioada fertilă a femei, epiteliul
de suprafaţă este simplu cubic, celulele au nuclei mari identaţi, chiar cu aspect polimorfonucleat,
ceea ce a făcut ca unii cercetători se le asemuiasca cu granulocitele polimorfonucleare din punct
de vedere funcţional.
O serie întreagă de studii au arătat că epiteliul de acoperire este sursă de enzime
hidrolitice ce cauzează ovulaţia.Celulele epiteliului de acoperire suferă modificari minime în
raport cu fazele ciclului menstrual.
Suprafaţa ovariană este de obicei neregulată , fisurată, fisurile sunt însă acoperite de
epiteliuPrin aceste fisuri, epiteliul de suprafaţă poate prolifera in corticala ovariană. Fluidul
secretat de către celulele din insulele menţionate poate converti insula intr-o formaţiune chistică -
chist germinativ, care este ceva destul de frecvent la nivelul ovarului.În structura epiteliului se
disting şi plaje celulare, care pot da naştere la chisturi epiteliale ce se separă de epiteliul de
suprafaţă.Aceste chisturi apar mai frecvent în a doua jumatate a vieţii sexuale,active ,fiind
considerate formaţiuni anormale,dar nu patologice.Ele pot rămâne în stadiul de microchiste sau
degenerează sub forma de concreţiuni calcare.

Albugineea ovarului

Este reprezentată de un ţesut conjunctiv dens care separă epiteliul de suprafată de restul
ţesutului ovarian şi este responsabilă de culoarea albă a ovarului.Ea creşte în grosime odată cu
vârsta.Uneori prezintă îngroşări pasagere care au fost interpretate ca fenomene de scleroză
pasageră.La ovulaţie albugineea se subţiază pentru a forma stigma.Ţesutul conjunctiv din
structura albugineei este puţin responsiv la stimulii hormonali.

Zona corticala a ovarului

Are o grosime mai mare la inceputul perioadei de reproducere,pentru ca apoi aceasta sa diminue
progresiv datorita procesului de atrezie foliculara.In structura zonei corticale se afla:
1. Stroma conjunctiva,predominant celulara,
2. Structuri producătoare de gameţi şi derivatele lor

Zona medulara a ovarului

Zona medulara a ovarului contine tesut conjunctiv lax cu fibre elastice,vase sanguine mari si
spiralate(artere helicine,vase limfatice,fibre nervoase,celule ganglionare, fascicule de fibre
musculare netede dispersate,rete ovarii(vestigii din viata embrionara ale ductelelor
wolffiene)care se prezinta ca formatiuni tubulare captusite de un epiteliu simplu cubic dau turtit
care pot degenera chistic.In structura zonei medulare se mai pot observa celule hilare care din
punct de vedere histologic sunt identificate cu celulele intersti-tiale Leydig ale testiculului.
Aceate celule sunt rotunde sau ovale, ce prezintă o citoplasmă încărcată cu granule eozinofile ,

120
sau prezintă o citoplasmă spumoasă,ce conţine un pigment galben de lipofuscină. Se
impachetează strins.Ocazional celulele hilare pot conţine cristaloizi Reinke , sau câteodată pot
conţine corpusculi rotunzi hialini eozinofilici. Grămezile mici de celule hilare se organizează de
regulă în apropierea nervilor şi a vaselor de sânge. Medulara poate conţine deasemenea şi celule
asemănătoare celor din corticală
Nu exista o limita evidenta intre corticala si medulara ovariana.
Zona corticală
1. Stroma conjunctivă

Stroma regiunii corticale este alcatuită dintr-un tesut conjunctiv lax cu funcţii speciale
numit ţesut conjunctiv lax spinocelular,alcătuit din fibroblaste fuziforme ce răspund într-un
anumit mod la stimulii hormonali, diferit de fibroblastele din alte organe.(în special sub acţiunea
hormonilor gonadotropi hipofizari).Celule conjuctive se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor
parenchimatoase.Citoplasma acestor celule este bogată în ribozomi şi microfilamente.,
mitocondrii cu tendinţa de a se grupa în jurul nucleului. Veziculele de micropinocitoză se
asociază membranei celulare. Sunt deasemenea şi numeroase picături lipidice în citoplasmă.
Aceste celule sunt responsabile de producerea fibrelor de colagen şi reticulină, care se dispun
predominant spre partea externă a corticalei ovariene.Colagenizarea progresivă a acestei arii
începe devreme în viaţa reproductivă, devine marcantă cu timpul şi este aproape universala la
menopauză.Celularitatea stromei ovariene şi cantitatea de lipide continută de aceste celule sunt
dependente de stimularea hormonală. O creştere a cantităţii de lipide în celulele stromale este
denumită luteinizarea celulelor stromale şi este particulară perioadei de sarcină.
Stroma ovariană are următoarele funcţii:
1. Reprezintă suport pentru formaţiunile parenchimatoase producătoare de gameţi
2. Prin fibroblastele sale formează teaca internă şi externă a foliculilor ovarieni
3. Secretă hormoni steroizi
Oricum este probabil ca toate celulele stromale să aibă potenţial de a produce hormoni
steroizi în anumite circumstanţe. Sunt identificate trei tipuri de celule stromale secretoare
de hormoni steroizi:a. celulelecare înconjură folicululovarian( teaca internă). B.
celulele luteinice încărcate cu lipide c. celulele stromaleenzimaticactive (EASC) care
au activitate enzimatică oxidativă , dar exprimă şi alte enzime. Celulele EASC sunt în
mod particular numeroase la femeia intrată la menopauză. Sunt diseminate sub formă de
insule atât în cortex cât şi în medulară şi s-a arătat că secretă testosteron , precum şi alţi
hormoni steroizi
Tesutul conjunctiv stromal este bogat vascularizat cu capilare tipice.
O parte din fibroblastele stromale se pot diferenţia în miofibroblaste formând teaca
externă a foliculilor ovarieni
Corticala cuprinde deasemenea numeroase formatiuni parenchimatoase de tip si aspect
morfologic foarte variabil in raport cu virsta si starea functionala a ovarului.Ele sunt:
A.Aparatul folicular al ovarului= toatalitatea foliculilor ovarieni evolutivi si involutivi(atretici)

121
B.Corpii luteali ciclici(menstruali,catameniali) şi gestationali(sarcina)
C.Corpii albicans.

8. Foliculul matur de Graaf

Foliculul matur(De Graaf) are ca diametru 2,5 cm şi poate fi văzut ca o veziculă

transparentă ce deformează suprafaţa ovariană.ca rezultat al acumulării de lichid, cavitatea
foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular printr-un pedicul format din
celulele granuloasei foliculare.Cum celulele granuloasei foliculare nu se mai multiplică,iar
lichidul folicular continuă să se acumuleze în interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine
din ce în ce mai subţire(5-6 straturi de celule foliculare).
Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact
cu zona pellucida ,devind alugite si formeaza corona radiata,ce acompaniază ovocitul când
acesta părăseşte ovarul.Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului
de către spermatozoid,rămâne chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct.
Înafara granuloasei se delimitează o membrană groasa-Membrana Slawiansky.
Infrastructural ovocitul I:nucleul eucromatic,nucleolat (pata germinativă)Citoplasma
bogata în organite-ovoplasma. Membrana celulară spre zona pellucida prezintă numeroşi
microvili.Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite: REN,RER,aparat
Golgi,mitocondrii cu criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi
multiveziculari.Celulele tecii conjunctive interne,au structura de celule endocrine cu rol în
sinteza hormonilor sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste
tubulare.
Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se adaugă
miofilamente(mai ales actină),filamente de vimentină şi desmină.

9. Foliculii ovarieni evolutivi

A.FOLICULUL PRIMORDIAL
Foliculii primordiali sunt foarte numeroşi înainte de naştere.Sunt grupaţi imediat sub
albuginee.Fiecare este alcătuit dintr-un ovocit primar învelit de un singur rând de celule epiteliale
turtite-celule foliculare.
Ovocitul în foliculul primordial are diametrul 25 microni Este situat uşor excentric cu
nucleul mare şi cu un nucleol mare vizibil, nucleul fiind eucromatic ,deoarece cromozomii sunt
în general nespiralizaţi. Organitele citoplasmatice sunt agregate în special în apropierea
nucleului(numeroase mitocondrii, câteva zone Golgiene şi cisterne de reticul endoplasmatic ).
Celulele foliculare sunt legate între ele prin joncţiuni de tip desmozomi.O membrana bazala
delimiteaza foliculul avascular de stroma înconjuratoare.

122
 Creşterea foliculară este datorată în mare măsură celulelor foliculare , dar şi ovocitului
primar şi a stromei ce înconjură foliculul.Ovocitul creste mai rapid în prima parte a creşterii
foliculare, ajungând la diametrul de 125-150 microni. Nucleul creşte şi el şi este denumit
veziculă germinativă.
Mitocondriile cresc şi ele ca număr şi devin uniform distribuite în întreaga citoplasmă
,reticulul endoplasmatic se hipertrofiaza ,iar complexul Golgi migrează chiar în ectoplasma
periferică.
Celulele foliculare formează un singur strat de celule cuboidale, iar foliculul este numit
acum Folicul primar unilamelar(uni/paucistratificat).
Celulele foliculare proliferează prin diviziuni mitotice şi formează un epiteliu
pluristratificat sau stratul numit granuloasa foliculară.Foliculul este numit acum Folicul primar
multilamelar (preantral). Între celulele foliculare se stabilesc numeroase joncţiuni Gap. O mica
zona , zona pellucida alcătuită din glicoproteine înconjură ovocitul şi se interpune între acesta şi
celulele foliculare.
Este cunoscut că atât ovocitul cât şi celulele foliculare contribuie la producerea zonei
pellucida. Prelungirile celulelor foliculare ,precum şi microvilii ovocitului penetrează zona
pellucida şi se prind între ele prin jocţiuni de tip Gap.În timp ce aceste modificări au loc , stroma
adiacentă foliculului se diferenţiază şi formează tecile foliculare- teaca externa si teaca interna.
Celule tecii interne cind se diferentiază complet au aceeaşi structură ca a celulelor
producatoare de hormoni steroizi.Aceasta include: abundent reticul endoplasmatic, mitocondrii
cu criste tubulare şi numeroase picături lipidice.S-a aratat ca aceste celule sintetizează
androstendion ce este apoi convertit în estradiol de către celulele granuloasei foliclare.
Ca orice alt organ endocrin teaca internă foliculară este bogat vascularizată.
Teaca externă este alcătuită în principal din ţesut conjunctiv.Vase mici o penetrează şi
formează plexuri capilare în jurul celulelor tecale interne. Nu există vase de sânge în granuloasa
foliculară în foliculii pe cale de creştere .Limita dintre cele doua teci nu este clară ,deasemenea
limita dintre teaca externă şi stroma ovariană. Limita dintre granuloasa foliculară şi teaca internă
este însă foarte bine definită , deoarece celulele lor sunt diferite morfologic şi există o membrana
bazală groasă între ele.
Pe măsură ce foliculul ovarian creşte , celulele granuloase cresc atât ca număr cât şi ca
dimensiuni, se aşează pe mai multe straturi formând stratul granulos avascular sau granuloasa
foliculului.Ele sunt sferice sau poliedrice şi stabilesc între ele jonctiuni Gap Când grosimea
stratului atinge 6-12 rânduri ,celulele foliculare încep să secrete hormoni
steroizi(estrogeni,androgeni,progesteron),cei mai importanţi cantitativ fiind hormonii estrogeni
obtinuţi sub actiunea unui sistem de aromatizare care acţioneaza asupra
androgenilor.Aromatizarea este iniţiata şi activată de FSH , care acţionează şi ca factor limitant
al producţiei ovariene de estrogeni.Celulele granuloase ale foliculului preantral conţin receptori
pentru FSH. Productia de estrogeni este limitată şi de conţinutul în receptori pentru FSH. FSH-ul
împreuna cu estrogenii au acţiune sinergică mitogena asupra celulelor granuloase şi determină
acumularea rapidă de receptori pentru FSH la nivelul celulelor granuloase.

123
 În urma acţiunii secretorii a celulelor granuloase , prin acumularea produsului de
secreţie,între ele apar mici cavităţi al caror număr şi mărime cresc treptat numite corpii Call-
Exner.Prima cavitate apare în zona cea mai groasă a masei foliculare. Corpii Call-Exner au
aspectul unor mici mase sferoidale cu conţinut folicular dens diseminate printre celulele
granuloase care se dispun sub formă de rozetă în jurul lor.Substanţele secretate de celulele
granuloase intră în alcătuirea a doi constituenţi , lichidul folicular şi zona pellucida.
Creşterea foliculară este dependentă de gonadotropi şi corelată cu creşterea producţiei de
estrogeni.Prezentând receptori pentru FSH, sub actiunea gonadotropului, celulele granuloase pot
aromatiza cantităţi limitate de androgeni şi pot genera estrogeni.Receptorii pentru FSH apar la
nivelul celulelor granuloase imediat după ce creşterea foliculară a fost iniţiată, şi cresc rapid până
la o concentraţie de 1500 receptori/celulă granuloasă
Apariţia precoce a estrogenilor în interiorul foliculului permite acestuia să răspundă la
concentratii relativ joase ale FSH-lui,aceasta fiind o funcţie autocrină pentru estrogenii din
interiorul foliculului.Nu toate celulele granuloase au receptori pentru FSH.Celulele cu receptori
transmit semnale,probabil prin joctiuni Gap care determină activarea proteinkinazei în celulele
lipsite de receptori.Prin urmare acţiunea FSH-ului poate fi transmisă la toate celulele granuloase
deşi numai o subpopulaţie celulară conţine receptori pentru FSH.
Dezvoltarea foliculară este influenţată şi de hormonii androgeni,celulele granuloase
având receptori şi pentru aceasta categorie de hormoni.
Androgenii reprezintă pe de o parte substratul procesului de aromatizare indus de FSH,
iar pe de altă parte,la concentratii mici ,cresc activitatea aromatazei.În prezenţa unor cantităţi
mari de androgeni, celulele granuloase din foliculul preantral favorizează conversia
androstendionului mai mult în 3 alfa androgeni reduşi decât în estrogeni, compuşi care nu se pot
transforma în estrogeni şi în felul acesta activitatea de aromatizare este inhibată.Inhibând FSH-
ul, androgenii 5 alfa –redusi inhibă şi formarea receptorilor pentru FSH. Deci în foliculul
preantral,la concentratii mici androgenii îşi cresc propria aromatizare şi contribuie la formarea de
estrogeni,pentru ca la niveluri mai mari capacitatea limitată de aromatizare să fie
depaşită,foliculul devenind androgenic şi în final atretic.Succesul unui folicul de a ajunge la
maturitate depinde de capacitatea lui de a converti un mediu androgenic în mediu
estrogenic.Androgenii inhibind FSH-ul inhibă şi formarea receptorilor pentru LH,etapă esenţială
dezvoltarii foliculare
Apariţia de cavităţi pline cu lichid folicular între celulele granuloasei foliculare determină
formarea foliculilor secundari sau veziculari.
Cavitatile ce contin acest lichid vor conflua si vor forma antrul, formându-se în acest mod
foliculul antral.
Lichidul folicular contine:
1.Glicozaminoglicani
2.Proteine de legare ale hormonilor steroizi
3.Concentraţii mari de progesteron şi androgeni,
4.Estrogeni

124
 In foliculul antral sub acţiunea combinată şi sinergică a FSH-ului şi estrogenilor creşte
producţia de lichid folicular care se acumuleaza în spaţiile intercelulare dintre celulele
granuloase. Acumularea lichidului folicular constituie o cale prin care ovocitul şi celulele
granuloase înconjuratoare pot fi hranite într-un mediu endocrin specific pentru fiecare folicul.In
prezenţa FSH-ului estrogenii devin substanţe dominante ale lichidului folicular.In absenţa FSH-
ului devin predominanţi androgenii.
In condiţii normale LH-ul este prezent în lichidul folicular la mijlocul ciclului
ovarian.Dacă LH-ul este prezent în plasma şi în lichidul folicular,activitatea mitotică a celulelor
granuloase scade,apar fenomene de degenerescenţă şi creşte nivelul intrafolicular al
androgenilor.
Prezenţa FSH-ului şi estrogenilor în lichidul folicular este esenţială pentru a susţine
creşterea foliculară pe seama celulelor granuloase.Foliculul antral se caracterizează prin cea mai
mare rată de proliferare a celulelor granuloase,cea mai mare cantitate de estrogeni şi cel mai mic
raport androgeni/estrogeni.Andogenii antagonizeaza activitatea de proliferare a celulelor
granuloase desfaşurată sub acţiunea estrogenilor şi dacă persistă produc degenerari ale ovocitului
primar.
Sinteza de hormoni steroizi este compartimentată funcţional.Receptorii pentru LH sunt
prezenţi numai în celulele tecale ale foliculului antral,iar receptorii pentru FSH numai în celulele
granuloase ale foliculului antral.La stimularea cu LH ţesutul tecal produce androgeni care pot fi
apoi convertiţi în estrogeni prin FSH care stimuleaza aromatizarea la nivelul celulelor
granuloase.
Deşi fiecare compartiment celular are capacitatea de a produce progesteron,androgeni şi
estrogeni,activitatea aromatazei este superioară în celulele granuloase comparativ cu celulele
tecale.
Celulele granuloase sunt mai numeroase într-un anumit punct al peretelui folicular,şi
formeaza un mic pinten celular ce conţine si ovocitul numit cumulus oophorus.Acesta
protruzionează în antrul folicular.Din acest moment ovocitul numai creste in dimensiuni.
Există un stadiu intermediar de folicul preantral.Este un folicul multilamelar ,dar spaţiile pline
cu lichid numite lacunele Call Exner încep să conflueze.
Foliculul matur(De Graaf) are ca diametru 2,5 cm şi poate fi văzut ca o veziculă
transparentă ce deformează suprafaţa ovariană.ca rezultat al acumulării de lichid, cavitatea
foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular printr-un pedicul format din
celulele granuloasei foliculare.Cum celulele granuloasei foliculare nu se mai multiplică,iar
lichidul folicular continuă să se acumuleze în interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine
din ce în ce mai subţire(5-6 straturi de celule foliculare).
Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact
cu zona pellucida ,devind alugite si formeaza corona radiata,ce acompaniază ovocitul când
acesta părăseşte ovarul.Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului
de către spermatozoid,rămâne chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct.
Înafara granuloasei se delimitează o membrană groasa-Membrana Slawiansky.

125
 Infrastructural ovocitul I:nucleul eucromatic,nucleolat (pata germinativă)Citoplasma
bogata în organite-ovoplasma. Membrana celulară spre zona pellucida prezintă numeroşi
microvili.Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite: REN,RER,aparat
Golgi,mitocondrii cu criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi
multiveziculari.Celulele tecii conjunctive interne,au structura de celule endocrine cu rol în
sinteza hormonilor sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste
tubulare.
Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se adaugă
miofilamente(mai ales actină),filamente de vimentină şi desmină.

10.Corpul galben
După ovulaţie celulele granuloasei şi cele ale tecii interne ce ramân în ovar vor da
naştere unei glande endocrine temporare numita corp galben (corp luteal).
Corpul galben este localizat tot în corticala ovariană şi secretă progesteron şi estrogeni.
Progesteronul previne dezvoltarea unui nou folicul şi deci o nouă ovulaţie. Eliberarea de lichid
folicular determina un colaps al peretelui folicular şi de aceea el devine faldurat.
Fluxul sanguin creşte în cavitatea foliculară unde se coagulează şi ulterior chiagul este
invadat de ţesut conjunctiv.
În evoluţia corpului galben sunt trei etape succesive:
I-etapa de luteinizare
II-etapa de vascularizaţie
III-Etapa de regresie
Prima etapa
Se caracterizează prin diferenţierea din celulele granuloase foliculare, a celulelor luteale
prin dezvoltarea mecanismelor de sinteză şi secreţie de hormoni sterolici.Apare,dezvoltarea
REN,mitocondrii,si incluziuni lipi-dice.Celulele tecale din teaca conjunctivă internă sufera
aceleaşi modificări.
A doua etapa.
Celulele granuloase nu se mai divid după ovulaţie,ele cresc în dimensiuni atingând 25-30
microni diametru.Ele formează 80% din parenchimul corpului galben şi sunt denumite celule
granuloase luteinice cu caractere de celule secretoare de steroizi.
Celulele tecii interne contribuie şi ele la formarea corpului galben formând teaca
luteinică (celule tecale luteinice).Aceste celule sunt similare ca structură cu celulele granuloase
luteinice, dar sunt mai mici ca dimensiuni 15 microni diametru şi sunt mai intens colorate în HE.
A doua etapa se caracterizeaza prin migrarea din teaca internă şi formarea de capilare de
novo printre celulele granuloasei luteale Capilare sanguine şi limfatice din teaca internă pătrund
în interiorul corpului galben şi formează o reţea vasculară bogată.
Corpul galben se formează ca urmare a secreţiei de LH.Pe măsură ce corpul galben
începe să secrete progesteron , acesta va avea un efect inhibitor pe secreţia de LH, corpul galben

126
degenerând rapid după aceea.Acest efect de inhibare al LH de către progesteron este indirect , se
face prin intermediul hipotalamusului.
Când sarcina nu apare corpul galben evolueaza 10-14 zile şi este numit corp galben
catamenial .Scăderea LH-ului duce la involuţia şi dispariţia lui.
Când apare sarcina ,gonadotrofinele corionice secretate de placentă vor stimula corpul
galben , ce se menţine în interioul ovarului pâna în luna a VI a de sarcină .El nu involuează
complet, se menţine aproape toată sarcina secretând progesteron-corpul galben de
sarcină.Acest corp secretă relaxina un hormon polipeptidic ce realizeaza o imbibiţie apoasă a
tesuturilor conjunctive ale simfizei pubiene, facilitând parturiţia.
Corpul galben de sarcină este mai mare decit corpul galben menstrual, câteodată poate
ajunge la 5 cm diametru.
A treia etapă se cracterizează prin picnoza la nivelul celulelor granuloasei
luteale,citoplasma lor se încarcă cu un pigment lipocrom ce dă culoarea galbenă a corpului
galben.Apare un tesut conjunctiv din centrul corpului luteal ce progresează şi substituie treptat
celulele granuloasei.Totul se transformă apoi în corp albicans,care este o formaţiune policiclică
iniţial alcatuită din benzi de colagen, apoi degenerea-za hialin.Este o formatiune
astructurată,foarte palidă în secţiune , nu are afinitate nici pentru coloranţii bazici nici pentru
coloranţii acizi.Se vede cu ochiul liber ca o cicatrice pe suprafaţa ovarului.Aceste cicatrici
transformă suprafaţa netedă a ovarului de la pubertate într-o suprafaţă denivelată.

11. Clasificarea foliculilor evolutivi

1)Primordiali : acesti foliculi sunt foarte numerosi : 400 000 foliculi/ambele ovare la nastere ;

2) Evolutivi = Pe cale de crestere :

-Primari – de 2 tipuri :unilamelari / multilamelari ( preantrali)

-Secundari (veziculari – cu particularitatea foliculului antral; )

-Matur = De Graaf – este un folicul vezicular antral

3)Involutivi = foliculi atretici

127
 12. Evenimente care se produc in foliculul matur in apropierea si in
timpul ovulatiei

Procesul de ovulaţie constă în ruperea foliculului matur şi eliberarea ovocitului ce este

captat de portiunea dilatată a oviductului.
In mod uzual la femeie un singur ovul este eliberat de ovar, rareori două sau mai
multe.Acest lucru fiind responsabil de sarcinile gemelare, dacă toate ovulele eliberate sunt
fertilizate.
Ovulaţia are loc aproximativ la jumătatea ciclului ,în jurul zilei a 14 a,într-un ciclu de 28
zile, Stimulul îl reprezintă creşterea LH-ului secretat de hipofiza anterioară.
La câteva minute de la creşterea în sânge a concentraţiei de LH ,proteinele sanguine
extravazează din capilare şi venulele postcapilare şi se produce edem.Există local la nivelul
ovarului o eliberare de prostaglandine, histamină , vasopresină şi colagenază. Celulele
granuloase produc mult acid hialuronic şi devin palide.
În lichidul folicular se găseşte o cantitate mare de estrogeni şi progesteron.Progesteronul
activează plasminogenul care este transformat în plasmină,aceasta la rândul ei permeabilizeaza
membrana lizozomală pentru enzime,se elibereaza colagenaza din celulele foliculare.Plasmina
este deasemenea factor de inhibiţie a meiozei.
Se acumulează deasemenea prostaglandine. Degradarea colagenului ,ischiemia şi moartea
unor celule, determină slăbirea peretelui folicular extern.Aceastea combinate cu o creştere a
presiunii lichidului antral şi posibila contracţie a celulelor musculare,determină ruperea peretelui
folicular, şi ovulaţia. Ovocitul împreuna cu zona pellucida ,corona radiata şi lichid antral
folicular părăseşte ovarul şi pătrunde la nivelul oviductului.
Înainte de ovulaţie ovocitul împreună cu celulele coronei radiata se detaşează de peretele
folicular şi flotează liber în lichidul folicular.O indicatie a independenţei foliculare în lichidul
folicular este apariţia pe suprafata foliculului a stigmei ,în care fluxul sanguin scade ,ducând la
o modificare locală de culoare şi transluciditate a suprafeţei peretelui folicular.
Extremitatea oviductului dispusă către ovar are aspect pavilionar cu numeroase prelungiri
numite fimbrii.În momentul ovulaţiei această extremitate este în contact cu suprafaţa ovarului
pentru a primi ovulul cu ajutorul mişcărilor cililor şi contracţia celulelor musculare determină ca
ovulul să intre în infundibulul tubar unde poate fi fertilizat.Odata fertilizat ovulul poartă
denumirea de zigot,îsi incepe segmentarea ,şi timp de cca 5 zile străbate trompa uterină pentru a
intra în cavitatea uterina.Dacă ovulul nu este fertilizat în 24 ore după ovulatie el degenerează şi
este fagocitat.

13.Trompa uterina

128
 Sau oviductul este un conduct muscular cu o mare mobilitate măsurând cca 12 cm
lungime.Una dintre extremităţi se deschide în cavitatea peritoneală, în apropierea
ovarului.Cealaltă trece prin peretele uterul şi se deschide în cavitatea uterina.
Din punct de vedere anatomic tuba uterină prezintă 4 zone:
 zona pavilioară (infundibulara)
 zona ampulară
 zona istmica
 zona intramurală
Extremitatea liberă a oviductului are un capăt franjurat, franjurile purtând denumirea de
fimbrii.
Peretele oviductului este format din trei straturi:
 mucoasa
 musculara
 seroasa.
Mucoasa are falduri longitudianle ce sunt mai numeroase în zona pavilionară şi
ampulară, se reduc în zona istmică şi sunt absente în zona intramurală unde mucoasa este netedă.
În secţiune transversală lumenul ampulei are aspect labirintic.Faldurile sunt ramifica- te,
dar nu se anastomozează , intre ele,delimitează mici fenestre care comunică între ele.
Epiteliul ce delimiteaza mucoasa spre lumen este simplu columnar şi conţine două tipuri
de celule:
 celule ciliate
 celule secretorii.
Epiteliul mucoasei tubare suferă modicări în raport cu etapele ciclului ovarian, astfel:
In faza preovulatorie ( sub influenţa hormonilor estrogeni) epiteliul simplu cilindric din
structura mucoasei are aspect de pseudostratificare.
Celulele ciliate se îngrămădesc în special spre capătul ovarian al tubei uterine, unde
reprezintă aproximativ 60-80 % din populaţia celulară. În schimb spre zona istmică şi
intramurală , ele reprezintă doar 25% din populaţia celulară,dar predomină celule secretorii.
După menstruaţie,sub influenta estrogenilor, sau după delivrenţă, celulele epiteliale din
structura mucoasei cresc în înălţime si devin mai ciliate, aceste celule au cea mai mare înălţime
în preajma ovulaţiei, după ovulaţie ele se scurtează, şi îşi pierd din cili. Acest fenomen se petrece
ca urmare a acţiunii progesteronului.
Celulele secretorii sunt mai scurte, au polul apical rotunjit cu microvili, ele secretă un
fluid apos care este bogat în potasiu şi ioni de clor, conţine deasemenea proteine serice, inclusiv
imunoglobuline.
Cilii bat spre uter, determinind miscarea peliculei de lichid viscos de la suprafata. Acest
lichid este in cea mai mare parte produsul de secretie al celulelor secretorii dintre celulele cu
cili.Aceasta secretie are funcţie nutritivă şi protectoare pentru ovul şi promoveaza capacitaţia
spermatozoizilor. Mişcarea peliculei secretorii de la suprafaţa mucoasei în colaborarea cu
contracţiile muscularei ajuta la deplasarea ovulului sau a produsului de concepţie către uter.

129
 În acelaşi timp împiedica deplasarea germenilor din cavitatea uterină către cavitatea
peritoneală.

S-au mai descris deasemenea alte două tipuri de celule epiteliale: celule Peg şi celulele
bazale de rezervă. Celule Peg sunt considerate celule secretorii precursoare, iar celulele de
rezervă bazale s-a arătat a fi celule intraepiteliale ale seriei limfoide.
Corionul( Lamina propria) este formată din ţesut conjunctiv lax, lipsit de glande, cu
vase de calibru mare, care împreună cu cele din tunica musculară se dilată, devin turgenscente,
ceea ce-I conferă o oarecare rigiditate şi distensie , facilitind contactul cu suprafaţa ovarului
pentru a capta ovulul.
Oviductul capteaza ovulul expulzat de catre ovar , şi-l conduce către uter.Lumenul ei
este un mediu adecvat pentru fertilizare, iar secreţiile sale contribuie la nutrirea embrionului în
timpul primelor faze de dezvoltare.
Fertilizarea are loc în treimea externă a oviductului.
In cazurile anormale de sarcină extrauterină când sarcina se implantează în trompa
uterina, lamina propria reacţioneaza ca şi endometrul, predominând numeroase celule deciduale.
Din cauza diamterului mic, oviductul nu poate permite dezvoltarea unei sarcini pina la termen, si
se rupe.cu hemoragie, care necesita interventie chirurgicala de urgenta, alteori poate evolua catre
un avort tubar, embrionul putind fi expulzat in cavitatea peritoneala.
Tunica musculară este formă din muschi neted dispus în două straturi: circular intern şi
longitudinal extern. În zona intramurală se găseşte şi al treilea strat muscular. Tunica musculară
este deci mai groasă în zona intramurală şi istmică, şi mai subţire în zona ampulară şi
pavilionară
Seroasa , este reprezentat de mezoteliul peritoneal.

14.Uterul – organizarea structurala

Este un organ cavitar-cale genitală feminină,localizat în pelvis pe linia mediană , înapoia
vezicii urinare, şi înaintea rectului.Are formă de pară, localizat cu partea mai dilatată în sus. Din
puct de vedere anatomic i se descriu trei porţiuni:
- corpul uterin
- istmul uterin
- colul uterin

Partea corpului uterin cuprinsă între cele doua ostiumuri tubare se numeşte fundul
uterin.Din cosiderente de ordin practic ,corpul şi istmul uterin se studiază împreună.
Peretele uterin la nivelul corpului este relativ gros si este format din trei straturi.:
 endometrul- mucoasa uterine
 miometrul- musculara uterina
 seroasa sau adventicea în funcţie de componenta luată în discuţie.

130
 Mucoasa istmului uterin este mai subţire, este mai puţin sensibilă la actiunea hormonilor
ovarieni şi este practic din punct de vedere structural un hibrid endocervical-endometrial.
Perimetrul-reprezentat de mezoteliul peritoneal , alcătuit din epiteliu simplu pavimentos
aşezat pe o membrană bazală.
Miometrul ( Mis+ muschi metra= uter) este stratul cel mai gros al uterului şi este
alcătuit din benzi de muşchi neted separate de ţesut conjunctiv. Aceste bandelete formază 3-4
straturi sau pături foarte slab definite . Straturile intern si extern sunt alcatuite din fibre
musculare cu orientare în principal longitudinală paralele cu axul lung al organului dar şi cu
dispoziţie circulară.Stratul mijlociu este cel mai gros si are fibrele musculare dispuse circular şi
helicoidal(oblic-spiralat),contine vase de sânge de calibru mare(vasele arteriale arcuate) de
calibru mare.O caracteristică demna de luat in consideraţie este că media arterelor se continuă
fără o limită netă cu fibrele musculare ale miometrului, acestora deci le lipseşte adventicea. În
timpul sarcinii miometrul trece printr-o faza mare de creştere ca rezultat al hiperplaziei şi
hipetrofiei( cresterea numărului şi mărimii fiberelor musclare). În timpul sarcinii multe fibre
musculare au activitate de secreţie şi sinteză de proteine ex :colagen, promovând creşterea
conţinutului în colagen.Creşterea miometrului este realizată şi prin fenomene de metaplazie a
celulelor conjunctive.După sarcină există o distrucţie mare de fibre musculare netede, reducerea
în mărime a altora urmată de o degradare enzimatică a colagenului.
Endometrul
Din punct

15. Endometru: topografie si modificarile sub actiunea hormonilor

ovarieni
Din punct de vedere functional este împărţit în:
Stratul bazal sau profund:
Este zona profundă , în contact cu miometrul ce conţine partea profundă a glandelor
uterine ce se pot ramifica la acest nivel,şi o stroma conjunctivă densă, axiala(dispusă în vârtejuri)
imediat adiacentă miometrului. Cracteristic este faptul că joncţiunea cu miometrul este
neregulată, fascicule din muschiul neted si endometrul bazal se întrepatrund şi se îmbină la acest
nivel.Glandele uterine cu partea lor bazală pot patrunde la nivelul miometrului, dând uneori falsa
impresie că ţesutul endometrial este infiltrat patologic în interiorul miometrului.
Stratul bazal al endometrului deşi nu suferă influenţa hormonilor ovarieni,el are un rol
fundamental ,în structura şi funcţia endometrului, constituind rezerva celulară,care va reface
endometrul în faza proliferativa, după îndepărtarea stratului funcţional,în timpul menstruaţiei,sau
după curetaj.

Stratul functional sau superficial

Este zona superficială a endometrului care prezintă modificări periodice sub acţiunea
hormonilor ovarieni.El a fost divizat tradiţional în două alte straturi:compact şi spongios având la

131
bază aspecte morfologice ale acestora în timpul fazei secretorii tartive a ciclului menstrual şi în
timpul gestaţiei.
Din punct de vedere histologic este alcătuit din epiteliu şi corion –lamina propria-altfel
spus din:
-elemente de natura epiteliala(epiteliu de acoperire si epiteliu glandular)
-elemente conjunctive(stromale si vasculare).
Aceste elemente componente,în perioada reproductivă ,de-alungul unui ciclu endometrial
iniţial, proliferează sincron,apoi se diferenţiază şi în final se dezintegreaza la intervale lunare (28
zile)
Elemente epiteliale
Sunt reprezentate de epiteliul de acoperire şi epiteliul glandular. Epiteliul de
acoperire este un epiteliu simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală, trimite în interiorul
corionului invaginări, formând glandele sau criptele uterine, care sunt glande tubulare simple,sau
ramificare,ramificarea facându-se de regulă în endometrul bazal.
Atit epiteliul de acoperire cât şi epiteliul glandular prezintă mai multe tipuri de celule:
 Proliferative sau bazale
 Secretorii
 Ciliate
Glanda endometrială , ca întreg este căptuşită de celulele menţionate,aranjate într-un epiteliu
nestratificat cilindric,care în timpul fazei proliferative , în mod înşelător,pare a fi stratificat
(pseudostratificat). În timpul fazei proliferative precoce, glandele sunt drepte , cu lumene
înguste.Începând din perioada mijlocie a fazei proliferative şi proliferativă tardivă, precum şi pe
întreg parcursul ciclului,glandele prezintă un înalt grad de răsucire,dar nu se ramifică.Tabloul
morfologic culminează cu aspectul în “dinţi de fierăstrău”al glandelor în timpul fazei secretorii
tardive şi menstruale.

Elementele conjunctive
Structurile mezenchimale ale endometrului sunt reprezentate de:
-elementele stromale
-elementele vasculare
Stroma conjunctivă este un ţesut conjunctiv lax cu funcţii speciale-ţesut conjunctiv lax
spinocelular-în care predomină componenta celulară dispusă în fascicule ”vârtejuri” în jurul
glandelor şi vaselor de sânge, substanţa fundamentală este puţină cantitativ, iar fibrele
conjunctive sunt reprezentate de fibrele de reticulină.

Faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului menstrual;faza proliferativă
între ziua a 5-a si a 15 a şi faza secretorie între 15- 28.durata fiecarei faze poate varia de la o
persoana la alta , mai ales in functie de profilul hormonal.Perioada secretorie este de regulă

132
constantă ca număr de zile, deci scurtarea sau alungirea ciclului se face prin modificarea etapei
proliferative.

16.Colul uterin – particularitati structurale

Este partea inferioară cilindrică a uterului. Aceasta portiune difera histologic de restul
uterului.La nivelul său se inseră vaginul, de aceea el va prezenta : o porţiune intravaginală şi una
supravaginală. Este un organ cilindric , având un lumen central.,canalul cervical, care comunică
cu uterul prin orificiul intern , iar cu vaginul prin orificiul extern. Orificiul extern este punctiform
la nulipare şi transvers la multipare.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica:
1.ax central musculofibros, alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muschi
neted, cu fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
2. Endocolul
Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcatuit din celule secretoare de
mucus..Mucoasa endocolului conţine glandele cervicale care sunt tubulare ramificate în marea
lor majoritate.Mucoasa sa nu se descoameaza în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale
suferă mici modificări în timpul ciclului menstrual .Lumenul gladelor cervicale este mai larg
decât cele ale corpului uterin, şi adesea este vizibil în lumen produsul de secretie acidofil, care
apare şi la suprafaţa epiteliului de acoperire.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi infiltrat lifocitar difuz
Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie retenţionaţi cauzează dilataţii ce
formează oualele sau chisturile lui Naboth. În timpul sarcinii glandele mucoase cervicale
secreta un mucus mai abundent şi mai vâscos.Secreţia cervicală se pare că joacă un rol deosebit
de important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de mucus este apoasă şi permite
penetrarea spermatozoizilor către uter. In faza luteală sau în sarcină , nivelul crescut de
progesteron, determină o secretie mult mai vâscoasă, ceea ce previne penetrarea
microorganismelor către uter.Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată
colagenolizei ceea ce duce la înmuierea colului.
4. Exocolul
Are o mucoasă cu un epiteliu pseudostratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion
format din ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge şi infiltrat limfocitar difuz
sau sub formă de foliculi
Cancerul de col uterin apare la joncţiune epitelioscuoamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în

133
stadii incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical (
examenul Babeş – Papanicolau)

17.Vaginul: organizare structurala, frotiuri vaginale

Este un conduct musculo-fibros.Se inseră la nivelul colului uterin. I se descriu patru

funduri de sac: fundul de sac anterior, posterior( cel mai mare), şi două funduri de sac laterale.
Peretele vaginal nu conţine glande .Secreţia vaginului provine din glandele endocolului şi
prin transudaţia vaselor de calibru mare ale coriounului mucoasei.Peretele vaginal este alcătuit
din trei straturi:
-mucoasa
-musculara
-adventicea
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.Epiteliul mucoasei este un epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat cu o grosime de 150-200 microni. Celulele lui pot
contine cantitati mici de keratohialina(precursor al cheratinei). Sub stimuli estrogenici epiteliul
vaginal sintetizează şi acumulează cantităti mari de glicogen, care se depozitează în lumenul
vaginal atunci când epiteliul vaginal se descoamează.Bacteriile din vagin metabolizează
glicogenul şi formează acidul lactic care este responsabil de ph –ul acid al vaginuluiAceasta
aciditate protejează împotriva agentilor patogeni.Epiteliul vaginal este format din următoarele
tipuri celulare:
-Stratul bazal cu celule bazale aşezate într-un singur strat în contact cu membrana
bazala,celule cilindrice cu nucleu veziculos ovoid şi citoplasmă bazofilă.In acest strat se pot
observa numeroase mitoze.
-Strat parabazal format din celule mai mari poligonale, la care citoplasma devine treptat
acidofila spre deosebire de celulele bazale care au citoplasma bazofila.
-Strat intermediar format din câteva rânduri de celule intermediare, mai mari decât
celulele anterioare,poligonale.Nucleul lor este mai mic şi pe masură ce ne apropiem de suprafaţă
, prezintă un început de degenerare(prepicnoză.)
-Stratul superficial cu celule precornificate si cornificate, format din celule turtite, care
suferă un început de cheratinizare.Ele apar alungite, aplatizate cu nucleu picnotic.Cu tehnici
speciale se poate pune in evidenta la nivelul lor cantitati mari de glicogen,depozitat sub formă de
blocuri sau de granule.
Lamina propria - corionul- mucoasei vaginale este alcatuită din ţesut conjunctiv lax foarte
bogat în fibre elastice. Printre celulele prezente sunt prezente multe limfocite şi neutrofile.In

134
timpul anumitor faze ale ciclului menstrual aceste tipuri de leucocite invadează epiteliul vaginal
şi trec în lumenul vaginal.Lamina propria este lipsită de glande, în schimb este bogat
vascularizată, vasele fiind o sursa de exudat lichidian sub stimul hormonal, ce intră în lumenul
vaginal.
Musculara este formată în principal din bandelete longitudinale de muşchi neted dispuse
extern ,dar există şi fibre musculare dispuse circular în partea interna a muscularei.În treimea
inferioară a vaginului musculatura devine striată şi se va afla sub control voluntar
Adventicea este formata din tesut conjunctiv dens bogat în fibre elastice, contine
deasemenea plexuri venoase , bandelete nervoase si grupuri de celule nervoase.
STUDIUL EPITELIULUI VAGINAL
Poate fi facut prin raclarea epiteliului vaginal, care apoi este colorat şi studiat
adecvat.Factorii hormonali sub dependenţa cărora am văzut că se gaseşte structura mucoasei
uterine,acţionează în aceeaşi măsură şi asupra mucoasei vaginale şi în special asupra epiteliului
acesteia,determinându-i modificări de structură şi de afinitate tinctorială.
Ca şi la mucoasa uterina,transformările epiteliului vaginal sub influenţa hormonilor
ovarieni sunt ciclice,repetându-se în aceeaşi susccesiune în cursul fiecărui ciclu
menstrual.Explorarea stării hormonale a organismului femeii se poate face deci şi prin studiul
epiteliului mucoasei vaginale, ca şi prin cel al biopsiei de endometru. Spre deosebire însă de
biopsia de endometru, care necesită o manevră sângerândă şi delicată, examenul epiteliului
vaginal,care se face după o uşoară raclare a peretelui fundului de sac posterior al vaginului este
cu totul inofensiv.Produsul obţinut se întinde pe o lamă sub forma unui frotiu, care apoi se
colorează şi se examinează, dându-ne indicaţii asupra stării hormonale a organismului
femeii.Recoltarea se poate face şi zilnic şi în felul acesta pe frotiurile obţinute, se poate urmări
dinamic evoluţia jocului hormonal estrogeno-progesteronic în cursul unui ciclu menstrual.
Colorarea frotiurilor se face cu un colorant nuclear(hemalaunul) şi cu doi coloranţi
citoplasmatici(fucsina acidă şi verdele lumină sau albastru de metil).Unele celule se colorează în
albastru(bazofile), altele în roşu(acidofile).Deasemenea se fac coloraţii pentru glicogen(Best).
Ca şi în cazul mucoasei uterine,modificările morfologice ale epiteliului vaginal răspund
fazelor funcţionale corespunzatoare reacţiei hormonilor ovarieni.
A.În faza estrogenică(postmenstruală) predomină celulele epiteliale bazofile, din
straturile intermediare şi bazale,iar celulele acidofile superficiale sunt reduse.Celulele
superficiale bazofile care provin din descoamarea straturilor superficiale ale epiteliului vaginal
sunt mari, cu citoplasma bazofilă turtite şi poligonale.Nucleii lor sunt picnotici.Celulele
intermediare sunt mai mici decât cele superficiale, cu o formă în general mai
rotunjită,ovoidă.Citoplasma lor este de obicei bazofilă.Spre deosebire de celulele superficiale
,marginile acestor celule sunt foarte bine delimitate,iar nucleul lor este mai mare şi are o
structură aproape normală(rar se observă o stare de prepicnoză).
B.În faza estro-progesteronică incipientă(de ovulaţie) predomină celulele superficiale
acidofile, care ajung până la 70% din toate celulele de pe frotiu.Procentul de nuclei picnotici este
deasemenea în creştere ajungând la 90% din totalul nucleilor.

135
 C.In faza estro-progesteronică ( premenstruală),se observă că celulele superficiale
sunt aşezate în placarde mari formate mai ales din celule bazofile,iar celulele izolate,aflate
înafara placardelor sunt accentuat plicaturate.Celulele superficiale acidofile sunt dinnou reduse
ca numar (5-10%),iar picnoza nucleilor atât în celulele bazofile cât şi în cele acidofile,este puţin
frecventă(15-30%).Pe aceste frotiuri mai există o serie de celule intermediare care apar sub
influenţa progesteronului(nucleu prepicnotic).
In mod practic, aprecierea stării hormonale după frotiul vaginal se face numărând 200
elemente celulare şi calculând, pe de o parte,procentul de celule acidofile şi pe de altă parte,
procentul de nuclei picnotici,indiferent de reacţia de culoare sau de structură a citoplasmei
celulare cu un astfel de nucleu.
Deasemenea ,se ia în considerare existenţa celulelor intermediare şi a celulelor grupate în
placarde mari.
Numărul celulelor cu citoplasma acidofilă(colorată în roşu de către fucsină) este
proportional cu cantitatea de estrogeni din sânge;la fel numărul de nuclei picnotici.Celulele
intermediare şi placardele celulare sunt martore ale unei cantităţi crescute de progesteron.
D.In faza postmenstruală,indicele acidofil şi picnotic este scăzut de 5-10%, dar creşte
mereu pe măsură ce creşte şi cantitatea de estrogeni în sânge.În această fază există puţine
leucocite pe frotiu.Dacă se colorează pentru glicogen se observa o încărcare a celulelor
superficiale cu această substantă.
În faza de ovulaţie,indicele acidofil ajunge la 70% iar cel al cariopicnozei la 90%.Nu se
văd leucocite pe frotiu,decât extrem de rar(aspect de frotiu curat)
In faza premestruala, acidofilele sunt putine 10-15%.indicele cariopicnotic , deasemenea
este scăzut 20%,iar celulele se descoamează în placarde.Există celule intermediare.Frotiul ia un
aspect murdar prin prezenţa a numeroase leucocite şi a unei flore microbiene abundente.

18.Glanda mamara: stare de repaus, stare de activitate

Este separată de muşchiul pectoral printr-o atmosferă grăsoasă care se continuă cu stroma
glandei mamare
Fiecare glandă mamară este alcatuită din 15-25 de lobi alcătuiţi din componente secretorii
tubuloalveolare a căror funcţie este secreţia laptelui.Fiecare lob este separat de ceilalţi prin ţesut
conjuntiv dens şi foarte mult tesut adipos şi se comportă fiecare ca o glandă individuală având
propriul duct excretor (duct lactifer).Aceste ducte au 2-4,5 cm lungimese deschid la nivelul
mamelonului care are 15-25 de orificii, fiecare cu un diametru de 0,5 mm Structura histologică a
glandei mamare diferă în funcţie de sex ,vârstă , şi perioadă fiziologică,
Structura la pubertate şi în perioada adult.
Înainte de pubertate glanda mamară este alcatuită numai din sinusuri lactifere cu citeva
ramificaţii ale acestora- ducte galactofore.
Dezvoltarea glandelor mamare la femeie în timpul pubertăţii constituie unul din
caracterele secundare ale femeii.În această perioadă glandele cresc în volum iar mamelonul

136
devine proeminent. Creşterea este determinată de acumularea de ţesut adipos şi de ţesut
conjunctiv bogat în fibre de colagen, ce duc la creşterea în greutate şi ramificarea ductelor
lactifere.Aceasta este datorată estrogenilor.
Caracteristică în dezvoltarea glandei mamare la femeie este apariţia unor ducte mici –
ducte interlobulare mici. Un lobul este alcătuit din câteva ducte intralobulare ce se termină într-
un duct terminal interlobular.Fiecare lobul are o stromă conjunctivă alcatuită din ţesut conjunctiv
lax. In jurul ,lobulilor se găseşte un ţesut conjunctiv dens.Aproape de vărsare canalele
galactofore se dilata şi formează sinusuri lactifere.Ele sunt delimitate de un epiteliu stratificat
pavimentos la nivelul deschiderii externe, şi stratificat cilindric sau cubic către canalul
galactofor. Ductele galactofore şi ductele terminale interlobulare sunt delimitate de epiteliul
simplu cubic, înafara căruia se găsesc numeroase celule epiteliale.
În interiorul lobulului , în tesutul conjunctiv ce înconjură alveolele se găsesc numeroase
limfocite şi plasmocite.Populaţia plasmocitară creşte în principal către sfârşitul sarcinii.Este
responsabilă de secreţia de imunoglobuline(IgA ) ce trec în lapte şi conferă imunitatea pasivă a
noului născut.
Mici alterări în structura histologica a acestor glande apar în timpul ciclului menstrual):
proliferarea de celule la nivelul ductelor în timpul ovulatiei. Aceasta coincide cu maximul
secreţiei de estrogeni. Premenstrual apare o hiperhidratare a ţesutului conjunctiv, ceea ce duce la
mărirea de volum a sânilor (turgescenţa).
Mamelonul are o formă conică , are culoare roz, maro deschis, sau maro închis.Extern
este acoperit de ţesut epitelial stratificat pavimentos keratinizat. Pielea din jurul mameonului
formeaza areola. Culoarea areolei este maro închis în timpul sarcinii, ca urmare a acumularii
locale de melanină.După naştere ea se decolează, revenind la culoarea iniţială.Epiteliul
mamelonului se sprijină pe un strat de ţesut conjunctiv bogat in fibre musculare. Aceste fibre se
dispun circular în jurul ductelor galactofore, cind acestea se găsesc la depărtare de deschidere, şi
paralele cu ductele când acestea pătrund în mamelon.Mamelonul are numeroase terminaţii
senzoriale.
In timpul lactaţiei.
Glanda mamară creşte ca rezultat al proliferarii alveolelor la capetele ductelor terminale
interlobulare. Alveolele sunt formaţiuni sferice delimitate de celule epiteliale, ce devin
secretoare de lapte. La polul apical al celulelor secretorii se acumulează treptat picaturi lipidice ,
vezicule secretorii delimitate de membrane. Fiecare alveola secretorie va fi înconjurată de 4-
6 celule stelate mioepiteliale. Cantitatea de ţesut conjuctiv stromal şi de ţesut adipos scade
considerabil.Creşterea glandei mamare în timpul sarcini este rezultatul acţiunii sinergige a
următorilor hormoni:estrogeni, progesteron, prolactina si hormonul lactogen placentar. Aceştia
dezvoltă formaţiunea secretorie alveolară.In timpul lactaţiei laptele este produs de celulele
epiteliale ale alveolelor şi se acumulează în lumenul lor precum şi în ductele lactifere.Celulele
secretorii devin cuboidale chiar turtite, îşi scad înălţimea, şi conţin în citoplasma lor picături
sferice de diferite mărimi conţinând în special trigliceride neutre.Aceste picături trec înafara

137
celulelor împreună cu porţiunea apicală a celulelor. Lipidele reprezintă 4% din compoziţia
laptelui uman.

19.Placenta

Organ tranzitoriu al gestaţiei , derivat trofoblastic ce se diferenţiază precoce în cursul

embriogenezei.Printre cele mai importante funcţii ale placentei menţionăm : schimburile
materno-fetale şi funcţia endocrină.
Este un organ cărnos, de formă dicoidală având un diametru , la termen de 2o-25 cm, o
grosime de 3-6 cm, şi o greutate ce reprezintă 1/6 din greutatea fătului la nastere.
Placenta are două feţe:
1.faţa maternă, pe care se văd nişte şanţuri ce delimitează nişte formaţiuni
structurale de marimi diferite - 16-2o lobi placentari- care reprezintă corespondentul
macroscopic al cotiledoanelor placentare-structuri vasculare.Şanţurile corespund septurilor
intercotiledonare.Faţa maternă este constituită din caduca bazală, scindată între straturile
compact şi spongios
2. faţa fetală -translucidă-acoperită de amnios,permiţând vizualizarea
structurilor vasculare. Ea este reprezentată de partea profundă a plăcii coriale, sub care sunt
dispuse vasele ombilicale şi la nivelul căreia se află inserţia cordonului ombilical( vena şi cele
două artere ombilicale). Implantarea cordonului ombilical este variabilă,frecvent excentrică şi
chiar uneori marginală.
Dinspre partea maternă spre partea fetală se găsesc următoarele formaţiuni:
-placa bazală
-sistemul vilozitar
-placa corială.
Aceste elemente, placa bazală, placa corială şi pereţii vilozitari delimitează un spaţiu
îngust de dimensiunile unui spaţiu capilar denumit spaţiu intervilos-elementul funcţional al
schimburilor materno-fetale
Placa bazală
Placa bazală reprezintă o lamă de ţesut cu o grosime de 0,3-2 mm ce formează planşeul spaţiului
intervilos. Este formată dintr-o parte fetală şi dintr-o parte maternă – o porţiune din decidua
bazală ce rămâne ataşată de placentă, la eliminarea acesteia după delivrenţă.
Dinspre spaţiul intervilos spre profunzime prezintă mai multe straturi:
-sinciţiotrofoblast şi celule Langhans într-un strat discontinuu;
-lama de ţesut conjunctiv fibros asemănător unei membrane bazale;

138
 -ţesut conjunctiv lax avascular, cu o grosime de 50-100 microni; cuprinde fibrinoidul
Rohr şi celule predominant fetale;
-fibrinoid Nitabuch cu o grosime de 20-100 microni cu un aspect lamelar sau
reticular;
-stratul compact al deciduei bazale format din celule deciduale,
elemente trofoblastice şi formaţiuni vasculare.
Partea fetală este reprezentată de trofoblastul bazal, format de celule de tip epitelial aflate
în diferite etape evolutive morfofuncţionale:
-citotrofoblast nediferenţiat;
-citotrofoblast diferenţiat;
-citotrofoblast predegenerativ;
-citotrofoblast degenerativ.
Celulele au un grad diferit de complexitate structurală ceea ce implică diferenţe
funcţionale. Astfel se întâlnesc celule cu citoplasmă clară şi nuclei întunecaţi, sărace în organite,
celule bazale mari, celule diferenţiate cu rol în sinteza proteinelor şi glicoproteinelor.
Histogenetic, citotrofoblastul primar se poate dezvolta din celulele clare ce populează
decidua din stadiul vilozităţilor primare (citotrofoblast bazal primar), sau se pot diferenţia
ulterior din celule de la nivelul vilozităţilor crampon , sau din celule ale vilozităţilor libere ce
ajung tardiv în contact cu placa bazală (citotrofoblast bazal secundar).
Celulele conjunctive în porţiunea fetală sunt în principal de tip reticular cu un rol în transportul
de substanţe şi rol nutritiv.
Matricea intercelulară este formată în principal din fibre de colagen şi reticulină cu rare
fibre elastice. Este mai slab reprezentată către marginea liberă a plăcii bazale şi către zona de
clivaj între straturile deciduale şi mai bine reprezentată în zona de trecere de la trofoblast la
deciduă. Predominant la acest nivel există complexe macromoleculare formate din
mucopolizaharide acide şi neutre ataşate de structuri proteice fibrilare.
Tot la interfaţa trofoblast-decidua se află şi fibrinoidul Nitabuch, specific placentelor
hemocoriale; este realizat prin degenerescenţa trofoblastului bazal sau a celulelor deciduale sau
printr-o modificare particulară a substanţei fundamentale.
La nivelul porţiunii fetale a plăcii bazale există fibrinoidul Rohr care în urma studiilor
imunochimice şi morfologice s-a dovedit a fi de natură trombogenică asemănător striei Langhans
de la nivelul plăcii coriale şi depozitelor de fibrină perivilozitare.
În partea maternă a plăcii bazale, celulele se consideră a fi diferenţiate din două tipuri de
celule reticulare:
-celulă reticulară nediferenţiată mare celula reticulară nediferenţiată mică,
frecvente în stadii tinere ale placentei.
Astfel se dezvoltă mai multe linii celulare:
-celule reticulare –slab reprezentate cu rol nutritiv şi în transportul de substanţe;
-celule predeciduale –din care se diferenţiază două tipuri celulare:
-celula deciduală mare – predomină în placente tinere,

139
 -celula deciduală mică – predomină în placentele mature;sunt celule clare cu citoplasmă
vacuolată.
Ciclul biologic al acestor celule determină aspectul polimorf prin surprinderea în diferite
stadii de diferenţiere.
La interfaţa trofoblast-decidua s-au identificat celule conjunctive cu citoplasmă asemănătoare
celulelor Hofbauer dar a căror origine şi specializare funcţională sunt necunoscute. Tot în această
zonă apar şi celule libere cu rol în răspuns imun- celule conjunctive asemănătoare monocitelor si
limfocitelor.
Mai rar întâlnite în placenta la termen dar componentă celulară a infiltratelor mononucleare
şi polimorfonucleare ce însoţesc necroza deciduală simplă sunt celulele K, de asemeni
diferenţiate din celulele reticulare materne.
Astfel, din punct de vedere structural, placa bazală se prezintă ca un mozaic de celule
epiteliale şi conjunctive de origine maternă sau fetală cu material intercelular şi formaţiuni
vasculare.

Sistemul vilozitar

Vilozităţile coriale reprezintă unitatea funcţionară placentară. Structural prezintă de la

exterior la interior:
-sinciţiotrofoblast;
-citotrofoblast;
-membrana bazală a trofoblastului;
-stroma vilozitară.

Placa corială

Placa corială reprezintă porţiunea cea mai profundă a placentei. Este formată dintr-o
stromă în care sunt dispuse ramuri ale vaselor ombilicale şi este căptuşită de către amnios.
Corionul ia naştere pe partea opusă zonei de implantare, după dispariţia vilozităţilor
coriale şi este format din ţesut conjunctiv dens bogat în fibre şi substanţă intercelulară – o
masă granulară bazofilă al cărei principal constituent este acidul hialuronic.
În placenta matură, celulele sunt în număr redus, astfel ca reţeaua fibrilară domină
tabloul structural. Stratul conjunctiv conţine fibrocite şi celule Hofbauer.
Fibrele conjunctive formează structuri ordonate – stratul fibrinoid Langhans, format în
principal din fibrină de origine maternă, sub care se găseşte o reţea fibrilară cu fibre paralele sau
concentrice în jurul vaselor: între aceste structuri sunt dispuse fibre de colagen şi rare celule cu
un aspect dezordonat, haotic.
De partea fetală, matricea ţesutului conjunctiv al plăcii coriale este acoperită de un singur
strat de celule cilindrice ale epiteliului amniotic. Între ţesutul conjunctiv al corionului şi amnios

140
există o zonă bine delimitată formată din fibre de colagen şi celule. Structurile conjunctive ale
corionului au caracter de insule şi coloane în contrast cu aspectul reticular al amniosului.
Ramurile vaselor ombilicale sunt ancorate la placa corială prin intermediul pe de o parte
al structurilor conjunctive ordonate ale stromei coriale şi pe de altă parte prin fibre musculare
netede perivasculare.
Cercetările recente au demonstrat existenţa la nivelul plăcii coriale, a unui sistem
contractil adiacent vaselor sanghine fetale, cu traiect longitudinal. Celulele acestui sistem au o
formă alungită şi prin specializări de suprafată se interconectează cu membrana plasmatică a
trofoblastului.
Electronomicroscopic sunt foarte asemănătoare celulelor musculare netede, prezentând în
plus imunoreactivitate cu desmina, vimentina, -actina, oxid nitric sintetaza tip I . De asemenea,
se presupune că secretă oxid nitric şi substanţa P, contribuind la modularea contractilităţii
sistemului perivascular (Graf, Langer, Schonfelder, Reutter –1994).

Pielea, analizatorii

1. Epidermul: organizare structurala

Epidermul este un epiteliu pavimentos stratificat şi ortokeratozic, constituit din patru tipuri
celulare. Keratinocitele reprezintă 80% din totalul celulelor epidermului. Restul de 20% de celule
sunt dispersate printre keratinocite fiind formate din melanocite, celule Langerhans şi celule
Merkel greu de observat în preparatele histologice standard.
La coloraţia cu hematoxilină-eozină epidermul apare ca o bandă sinuoasă, neregulată, având
la suprafaţă o serie de şanţuri (care corespund depresiunilor văzute cu ochiul liber), iar la partea
profundă prelungiri denumite creste interpapilare care pătrund în derm delimitând formaţiuni
conice denumite papile dermice.
Keratinocitele, principalele celule ale epidermului, sunt de origine ectodermică, fiind dispuse în
straturi, fiecare strat fiind constituit din celule diferite ca formă şi structură:
• Stratul bazal, denumit şi stratul germinativ (pentru că dă naştere celulelor stratului
supraiacent), este cel mai profund. El este format dintr-un singur rând de celule de formă
cilindrică dispuse palisadă. Celulele sunt situate perpendicular pe membrana bazală de care sunt
fixate prin dinţăturile lui Henle. Nucleul celulelor bazale este situat apical, iar mitozele sunt rare.
Printre keratinocitele bazale se găsesc intercalate melanocite care apar ca celule clare.
• Stratul spinos al lui Malpighi este format din 6-20 rânduri de celule poligonale,
voluminoase, având nucleul rotund sau ovalar, cu 1-2 nucleoli. Celulele malpighiene au un
aspect mai plat şi o dispoziţie orizontală spre partea superioară, fiind unite prin tonofilamente sau
punţi intercelulare care prezintă o umflătură centrală (nodulul Bizzorero); alte tonofilamente
pleacă de la o celulă, trec prin interiorul celulei vecine sau o ocolesc, mergând până la a treia

141
celulă. Aspectul fibrilar face ca stratul malpighian să poarte şi numele de strat filamentos. Între
celulele malpighiene există un spaţiu lacunar plin cu limfă ce conţine substanţe nutritive.
• Stratul granulos (Langhans) este situat deasupra stratului malpighian. Acest strat este
format din 3-4 rânduri de celule cu aspect romboidal având axul mare orizontal. Aceste celule nu
prezintă punţi intercelulare dar prezintă un aparat fibrilar, tonofilamentele fiind dispuse mai ales
la periferia celulei. Nucleul este mai mic iar protoplasma este plină cu granulaţii de keratohialină
vizibile prin coloraţiile uzuale. În cursul keratinizării aceste granulaţii de keratohialină produc
substanţa interfibrilară (matricea) care sudează tonofilamentele.
• Stratul lucidum este situat deasupra stratului granulos. Acesta este un strat clar şi
refringent (evidenţiat prin diverse tehnici de fixare cu bicromaţi alcalini) format din celule cu
nucleu picnotic sau anucleate. Stratul lucid, denumit şi strat barieră sau zona barieră, este mai
evident la palme şi plante. Stratul lucidum şi granulos formează împreună stratul precornos.
• Stratul cornos este constituit din celule plate, anucleate, care se intrică unele în altele
formând lamele care se suprapun. Partea cu totul superficială a stratului cornos, formată din
elemente izolate care se desprind la cel mai mic traumatism, poartă numele de stratul disjunct.
Timpul necesar de reînnoire a epidermului, evaluat după administrarea de glicină marcată
cu C14, este de 26-28 de zile.
Membrana bazală epidermică este compusă din mai multe macromolecule: laminina,
entactina-nidogen, colagenul tip IV, proteoglicanul şi colagenul tip VII constituent al fibrelor de
ancorare. Acestea au rolul de a lega epidermul de derm.

Laminina este o glicoproteină multifuncţională sintetizată în piele de keratinocite şi

fibroblastele dermice. Foarte bine reprezentată în lamina lucida este deasemenea detectată şi în
lamina densa asociată cu alţi constituenţi precum integrinele α1β1, α2β1, α3β1, α6β4şi α6β1.

Niceina este o proteină asemănătoare lamininei. Această proteină asociată

hemidesmozomilor este localizată la nivelul joncţiunii lamina lucida-lamina densa.
Epiligrina ar fi constituită dintr-un complex niceină-K-laminină.
Colagenul de tip IV se găseşte în lamina densa, fiind sintetizat de keratinocite şi
fibroblastele dermice. Are rol în ataşarea şi migrarea celulară, legând de asemenea laminina,
heparan-sulfat proteoglicanul, entactin-nidogen şi fibronectina.
Colagenul de tip VII reprezintă constituentul principal al fibrelor de ancorare, fiind auto-
antigenul epidermolizei buloase. Colagenul de tip VII are o GM de 1.000 kDa fiind sintetizat de
keratinocite şi de fibroblastele dermice. Fibrele de ancorare, constituite practic din colagen de tip
VII, sunt legate prin extremitatea amino-terminală la lamina densa şi la plăcile de ancorare care
sunt structuri ale dermului papilar. Fibrilele de ancorare formează de asemenea o reţea care leagă
lamina densa de dermul superficial.

2. Tipuri celulare din epiderm – carcterizare, functii

142
 Keratinocitul reprezintă celula de bază a epidermului. El prezintă la fel ca şi celelalte celule
somatice organite citoplasmatice: aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic neted şi rugos,
mitocondriile, lizozomii şi ribozomii.

Microscopia electronică evidenţiază markerii ultrastructurali citoplasmatici şi membranari

caracteristici keratinocitelor din piele: melanozomii IV, tonofilamentele, desmozomii,
hemidesmozomii şi, mai ales în stratul granulos, granulele de keratohialină şi keratinozomii, iar
în stratul cornos învelişul cornos.

Melanozomii de stadiul IV sunt fagocitaţi în număr mare de keratinocitele bazale, dar treptat
dispar în citoplasma keratinocitelor suprabazale.

Tonofilamentele sunt filamente intermediare cu diametrul de 10 nm dispuse în mănunchiuri.

Ele sunt slab reprezentate în stratul bazal şi mult mai dense în stratul spinos şi granulos,
dispărând în stratul cornos. Filamentele intermediare alcătuiesc alături de microfilamente şi
microtubuli citoscheletul celulelor.

Desmozomii realizează legătura keratinocitelor între ele. Ei sunt puţin numeroşi la nivelul
stratului bazal dar foarte numeroşi la nivelul stratului spinos.

Desmozomul se prezintă ca o structură simetrică constituită din două porţiuni intracelulare

dense denumite plăci desmozomale sau plăci citoplasmatice, şi o porţiune intercelulară clară,
mediană, numită core sau desmoglee. Plăcile desmozomale au o structură trilamelară măsurând
10-40 nm în grosime. Ele sunt separate de foiţa internă a membranei citoplasmatice printr-o
regiune clară. Pe versantul citoplasmatic există o altă zonă clară lipită de placa desmozomală
densă numită zona satelită pe care se leagă filamentele intermediare. Spaţiul intercelular sau core
măsoară 25-35 nm. Ansamblul structurii desmozomale are forma unui disc, măsurând în medie
300 nm lungime şi 70-80 nm grosime.

Macula adherens reprezintă alt sistem de joncţiune diferit de desmozomi. Descrisă iniţial în
enterocite, se prezintă ca o îngroşare neregulată a membranei citoplasmatice pe care se fixează
grămezi de microfilamente. Aceasta este greu de evidenţiat în microscopia electronică standard,
dar poate fi evidenţiată prin tehnici de imunohistochimie.

Grăunţii de keratohialină şi keratinozomii sunt caracteristici şi specifici keratinocitelor

stratului granulos al epidermului dispărând în stratul cornos.

Învelişul cornos este caracteristic corneocitelor. Acesta apare când nucleul keratinocitelor şi
toate organitele citoplasmatice dispar, apărând sub forma unei îngroşări de 15-20 nm a feţei
interne a membranei citoplasmatice. În final citoplasma corneocitelor devine floconoasă în timp
ce cimentul intercelular şi corneodesmozomii dispar sfârşind prin descuamarea celor mai
superficiale corneocite.

143
 Melanocitele reprezintă a doua mare categorie de celule ale epidermului. Provin din crestele
neurale fiind localizate exclusiv în stratul bazal al epidermului. Melanocitul are rol în sinteza
melaninei (feomelanine şi eumelanine) care este înglobată în melanozomi care vor fi transferaţi
în keratinocite. Eumelaninele au rol fotoprotector pe când feomelaninele sub acţiunea radiaţiilor
solare sunt cancerigene. În funcţie de repartiţia între feomelanine şi eumelanine este determinat
fototipul cutanat. În microscopia optică la coloraţia standard melanocitele apar ca celule rotunde,
clare, cu nucleul rotund, situate între keratinocitele bazale ale epidermului.

Celulele Langerhans reprezintă 3-8% din celulele epidermice. Aparţin grupului de celule
dendritice prezentatoare de antigen limfocitelor T. Celulele Langerhans sunt produse la nivelul
organelor hematopoietice de unde migrează spre epiderm unde se localizează şi dobândesc
aspectul dendritic şi un fenotip specific.
În epiderm celulele Langerhans captează exoantigene pe care le prelucrează şi le prezintă
la suprafaţă cu moleculele de clasa II a CMH (complex major de histocompatibilitate). Celulele
Langerhans traversează epidermul şi dermul şi, prin sistemul limfatic, ajung la nivelul
ganglionilor limfatici unde iau numele de celule interdigitate. Aici ele prezintă antigenul sub
formă de peptide, asociat moleculelor de clasă II a CMH, limfocitelor T CD4+de tip Th1. Ele
sunt astfel celulele prezentatoare de antigen capabile să prezinte un antigen limfocitului T naiv,
adică limfocitelor T care până atunci nu au venit niciodată în contact cu antigenul lor specific.
În microscopia optică celulele Langerhans apar ca celule clare, cu nucleul crestat, situate
cel mai adesea în stratul granulos al epidermului.
În microscopia electronică celulele Langerhans prezintă un reticul endoplasmatic, un
aparat Golgi foarte dezvoltat şi totodată granulele Birbeck „în rachetă” patognomonice.
Granulele Birbeck dispar când celulele Langerhans migrează în derm.
Celulele Merkel sunt celule neuroepiteliale având ca origine celulele suşă ale
epidermului fetal. Celulele Merkel sunt mai bine reprezentate la buze, palme, pulpa degetelor,
faţa dorsală a labei piciorului. Uneori celulele Merkel se pot grupa în grămezi de 10-80 celule
formând un disc (discul lui Pinkus numit şi corpusculul tactil sau corpusculul Merkel) îndeosebi
la nivelul buzelor şi al pulpei degetelor.
În microscopia optică celulele Merkel nu sunt vizibile. Microscopia electronică
evidenţiază celulele Merkel ca celule izolate, situate între keratinocitele bazale în contact cu o
terminaţie nervoasă. Ele sunt celule ovalare cu axul mare paralel cu joncţiunea dermoepidermică,
având un nucleu dens. În citoplasma celulelor Merkel se evidenţiază vezicule cu centrul dens şi
aparatul Golgi. Celulele Merkel sunt legate de keratinocitele vecine prin desmozomi foarte scurţi
pe care se inseră filamentele intermediare.

3. Dermul

Grosimea medie a dermului este de 1-2 mm. Este subţire la nivelul pleoapelor şi
prepuţului (0,6 mm), în schimb este gros la nivelul palmelor şi plantelor (3 mm).

144
 Dermul este format din două porţiuni: o porţiune superficială situată între crestele
epidermice denumită dermul papilar, corespunzând în cea mai mare parte papilei dermice, şi alta
profundă sau dermul reticular, numită şi corion. Dermul papilar cuprinde 1/5, iar corionul 4/5
din grosimea dermului.
Atât dermul papilar, cât şi cel reticular sunt formate din aceleaşi componente histologice
şi anume:
1)Scheletul fibrilar format dintr-o reţea de fibre:
a) fibrele de colagen sunt cele mai numeroase reprezentând principalul component
fibrilar al dermului, fiind singurele care se evidenţiază prin coloraţia de rutină
hematoxilinăeozină apărând colorate în roz. În coloraţie Van Gieson fibrele de colagen apar
colorate în roşu, iar în coloraţia tricom Masson apar albastre.
Fibrele de colagen sunt grupate în fascicule formând benzi ondulate, alungite şi
întretăiate în toate direcţiile. Fibrele sunt constituite din fibrile care la rândul lor sunt formate din
protofibrile.
b) fibrele elastice produse de fibroblaşti reprezintă un conglomerat de fibre separate printr-o
substanţă amorfă lipomucoproteică. Aceste fibre sunt subţiri, sinuoase, mai mult sau mai puţin
anastomozate. Se coloreză doar prin tehnici speciale în brun cu orceină şi în negru cu fuxină
rezorcinată (coloraţia Weigert).
c) fibrele de reticulină numite şi fibre argentofile sunt fibre fine a căror structură
macromoleculară se aseamănă cu cea a colagenului. Fibrele de reticulină sunt dispuse în formă
de grilaj, colorându-se electiv în negru cu azotat de argint (metoda Gömöry).
2) Elementele celulare sunt reprezentate de: fibroblaste cu aspect alungit, elemente
histiocitare dintre care unele sunt fixe (sinonime cu celulele reticulare) iar altele mobile, rotunde,
de mărimea unui mononuclear (sinonime cu monociţii), mastocitele (celule cu granulaţii bazofile
metacromatice care se colorează în roşu cu albastru de toluidină). În număr mic în derm se pot
întâlni şi limfocite, monocite, plasmocite cu dispoziţie în special perivasculară, şi celule
cromafine (palide şi de formă alungită).
3) Substanţa fundamentală ocupă spaţiile dintre fibre şi celule fiind formată din
mucopolizaharide (acidul hialuronic, acidul condroitin sulfuric, etc) şi o substanţă proteică,
conţinând apă, substanţe minerale şi metaboliţi. La coloraţiile obişnuite substanţa fundamentală
nu este vizibilă, colorându-se electiv în roz cu acid periodic Schiff (PAS) după tehnica Mac
Manus-Hotchis.
Dermul conţine şi o bogată reţea vasculară şi terminaţii nervoase. Prin derm trec şi
canalele excretorii ale glandelor sudoripare precum şi firul de păr la care este anexată glanda
sebacee.

4. Glandele anexe ale pielii

145
 Anexele cutanate cuprind glandele cutanate şi fanerele. Glandele cutanate cuprind
glandele sudoripare ecrine, glandele sudoripare apocrine şi glandele sebacee. Fanerele cutanate
cuprind părul şi unghiile.
Glandele sebacee sunt anexate firelor de păr, ansamblul constituind foliculul pilosebaceu.
Glandele sudoripare apocrine sunt anexe ale foliculilor pilo-sebacei, pe când glandele sudoripare
ecrine nu sunt legate de firele de păr.
Suprafaţa epidermului este presărată de o multitudine de mici orificii corespunzând
ostiumului pilar şi porilor glandelor sudoripare.
Anexele cutanate sunt de origine ectoblastică.
Foliculul pilo-sebaceu
Foliculul pilo-sebaceu cuprinde: 1) părul şi tecile sale, 2) muşchiul erector al firului de
păr şi 3) glanda sebacee.
Părul este o formaţiune epitelială, cornoasă, filiformă care ia naştere în corionul profund
dintr-o expansiune cupuliformă de natură conjunctivo-vasculară numită papilă care reprezintă
organul vital al firului de păr. Porţiunea mai umflată a părului care coafează papila se numeşte
bulb. În partea inferioară a bulbului se află matricea sau centrul germinativ care produce părul şi
teaca epitelială internă. Firul de păr traversează grosimea pielii ieşind la suprafaţă şi prezintă
astfel două porţiuni: -rădăcina – porţiunea din grosimea pielii, -tija sau tulpina – porţiunea
aeriană.
Rădăcina firului de păr este constituită histologic din mai multe straturi dispuse
concentric. Dinspre centru spre periferie acestea sunt:
a) Medulara – puţin dezvoltată la om este formată din celule clare, formând
axul părului;
b) corticala (cortexul) reprezintă cea mai mare parte din structura părului
fiind formată din celule fuziforme, nucleate şi bogate în pigment. Aceste celule conţin
keratohialină. În cursul diferenţierii celulele corticale pierd nucleul şi se keratinizează
complet.
c) cuticula este format dintr-un singur rând de celule plate, anucleate, lipsite
de melanină.
În zona inferioară a rădăcinii, în vecinătatea imediată a papilei, se găsesc melanocitele
generatoare ale pigmentului melanic care colorează părul.
Rădăcina firului de păr se găseşte inclusă într-un sac, numit folicul pilos, care este
constituit dintr-o:
- teacă epitelială internă care ia naştere din matricea bulbului, aderă intim
la firul de păr şi se opreşte la nivelul orificiului glandei sebacee,
- teacă epitelială externă care provine din invaginarea epidermului.
Aceasta, pe măsură ce coboară, îşi pierde stratul cornos şi precornos, rămânând doar cu
stratul malpighian şi bazal care se pierd şi ele în centrul germinativ al bulbului.
- teaca fibroasă la periferie.

146
 Partea superioară a foliculului pilos, în formă de pâlnie, se numeşte ostium sau infundibul
folicular, în el deschizându-se şi glandele sebacee astfel încât foliculul pilos se numeşte şi
foliculul pilo-sebaceu.
La nivelul tijei, firul de păr îşi modifică structura: tecile epiteliale sunt dispărute, măduva
dispare şi ea, părul fiind format numai din celule keratinizate anucleate.
Muşchiul erector al părului
Muşchiul erector al părului este un muşchi neted, oblic, localizat pe faţa externă a glandei
sebacee. Contracţia muşchiului erector provoacă ridicarea firului de păr care se verticalizează
Glandele sebacee
Glandele sebacee sunt în general anexe ale firului de păr, dar există o serie de zone unde
acestea sunt singure: buze, gland, faţa internă a prepuţului, labiile mici, areola mamară şi
pleoape. Glandele sebacee sunt glande exocrine tubulo-alveolare situate în triunghiul format de
epiderm, firul de păr şi muşchiul erector al firului de păr. Talia lor este invers proporţională cu
cea a firului de păr.
Celulele porţiunii secretorii a glandelor sebacee, denumite sebocite, iniţial de formă
cubică suferă o diferenţiere de la periferia glandei spre centru, sfârşind prin a se distruge şi
elimina în infundibulul folicular – secreţie holocrină.
Glandele sudoripare apocrine
Glandele sudoripare apocrine sunt prezente doar în anumite regiuni ale organismului:
axile, scrot, labiile mici, regiunea perianală, conductul auditiv extern, pleoape şi sunt
totdeauna anexate foliculului pilo-sebaceu. Sunt constituite dintr-o porţiune secretorie şi un canal
excretor:
- porţiunea secretorie a glandelor sudoripare apocrine este localizată în
hipoderm, mai profund decât porţiunea secretorie a glandelor sudoripare ecrine. Aceasta
prezintă un singur tip de celule glandulare cilindrice sau cubo-cilindrice situate în jurul
unui lumen larg. Între membrana bazală şi celulele glandulare se găseşte un strat
discontinuu de celule mioepiteliale.
- canalul excretor este format din două straturi de celule cubice. El se
deschide în conductul pilo-sebaceu mai jos de glandele sebacee.
Produsul de secreţie este opac, gras şi alcalin. El este secretat în mod apocrin:
eliminarea polului apical al celulelor, dar partea bazală şi medie rămâne pe loc pentru
regenerarea elementelor pierdute.
Glandele sudoripare ecrine
Glandele sudoripare ecrine sunt repartizate pe toată suprafaţa pielii, cu excepţia regiunilor
axilare, perimamelonare, pubiene. Sunt foarte numeroase la nivelul palmelor şi plantelor şi
numeroase la nivelul dosului mâinilor şi pielii capului.
Sunt glande exocrine tubuloase simple având o porţiune secretorie şi un canal excretor:
- porţiunea secretorie a glandelor sudoripare ecrine este localizată în
dermul profund sau hipodermul superficial. Sunt formate dintr-un singur strat de celule
glandulare cilindrice (sau cubo-cilindrice) situate în jurul unui lumen îngust. Celulele

147
 mioepiteliale sunt prezente la periferie având rolul de a elimina conţinutul celulelor
glandulare în lumenul tubular.
- canalul excretor al glandelor sudoripare ecrine străbate dermul
perpendicular pe suprafaţa cutanată, apoi traversează epidermul pentru a se deschide la
suprafaţă printr-un por. În porţiunea sa intradermică este mărginit de un epiteliu cubic,
bistratificat, pe când în porţiunea intraepidermică, denumită acrosyringium, nu are
perete propriu.
Secreţia lor apoasă, incoloră şi sărată constituie sudoarea. Sunt glande merocrine
vărsându-şi conţinutul în afara foliculului pilos.
Unghia
Unghia este o lamă cornoasă localizată pe faţa cutanată dorsală a fiecărui deget de la
mâini şi picioare.
Macroscopic unghia prezintă două părţi: o parte vizibilă - corpul unghiei sau limbul şi o
parte ascunsă sub repliul unghial – rădăcina. Lunula este porţiunea albă a corpului situată în
vecinătatea rădăcinii. Pielea care acoperă rădăcina constituie bureletul unghial a cărui
extremitate liberă, foarte keratinizată, se numeşte epionichium sau cuticula, pe când regiunea
situată sub marginea liberă a unghiei se numeşte hiponichium.
Pe o secţiune longitudinală se disting de la suprafaţă spre profunzime:
- platoul unghial care este echivalentul stratului cornos al epidermului
interfolicular este format din celule cornoase,
- patul unghial este un epiteliu pavimentos stratificat,
- urmează dermul care în dreptul lunulei şi la nivelul zonei de coloraţie
roză, este ataşat periostului falangei distale.
În spate, rădăcina unghiei se înfundă profund în derm atingând articulaţia interfalangiană
distală. În faţă, epidermul patului unghial se continuă cu extremitatea degetului.
Creşterea unghiei se face prin proliferarea şi diferenţierea epiteliului rădăcinii şi lunulei
unghiei, numită matricea unghială. Matricea produce platoul unghial cu viteza de 1
mm/săptămână la mâini şi de 0,25 mm/săptămână la picioare.
Melanocitele sunt prezente nu numai în stratul bazal ca în epidermul interfolicular dar, de
asemenea, pe toată înălţimea epiteliului. Celulele Langerhans sunt de asemenea prezente.

5. Ochiul – structura generala

Ochiul este un organ complex, fotosensibil, care permite analiza formei, intensităţii
luminii şi a culorii reflectate de diferite obiecte. El are un diametru de aproximativ 24mm şi
este localizat la nivelul orbitei.
Din punct de vedere structural ochiul este format din trei straturi concentrice:
 un strat extern reprezentat de sclerotică şi cornee;

148
  un strat intermediar numit strat vascular sau tract uveal, care este alcătuit din
coroidă, corpul ciliar şi iris;
 un strat intern, de natură nervoasă – retina.
(mai zi de la celelalte cu tunicile)

6. Corneea si sclerotica

Stratul extern al ochiului primeşte şi inserţiile muşchilor extrinseci,

muşchi care sunt responsabili de coordonarea mişcărilor oculare. Stratul extern ocular
este în cea mai mare parte (5/6) reprezentat de către sclerotică. Aceasta, din punct de
vedere morfologic, este formată dintr-un ţesut conjunctiv dens semiordonat (bogat în fibre de
colagen I, intercalat cu fibre elastice) cu puţine celule de tip fibroblastic aplatizate şi un
număr redus de vase sanguine. Acest ţesut contribuie la realizarea formei ochiului, care este
menţinută şi de presiunea intraoculară realizată de umoarea apoasă (localizată anterior de
cristalin) şi de umoarea vitroasă (localizată posterior de cristalin).

Suprafaţa externă a scleroticii este denumită episclerotică. Aceasta este conectată

printr-un sistem de fibre subţiri de colagen, la un strat de ţesut conjunctiv dens numit
capsula lui Tenon. Între capsula lui Tenon şi sclerotică se delimitează un spaţiu cunoscut
sub denumirea de spaţiul lui Tenon, care permite mişcarea (alunecarea, rotirea) ochiului
în toate direcţiile. Între sclerotică şi coroidă (stratul imediat următor) există lamina
supracoroidală, care este formată dintr-un strat subţire de ţesut conjunctiv lax ce este bogat în
fibroblaste, melanocite şi fibre elastice.

Anterior, 1/6 din tunica externă a ochiului este reprezentată de către cornee. O
secţiune transversală prin cornee permite diferenţierea a 5 straturi: un epiteliu
anterior, membrana Bowmann, ţesutul conjunctiv propriu al corneei, membrana Descemet şi
un epiteliu posterior.

Epiteliul anterior al corneei este unul de tip stratificat scuamos fărăkeratinizare.

Sub acesta existămembrana Bowmann, care este un strat acelular bogat în fibre de colagen
tip I. Ţesutul conjunctiv propriu cornean este un ţesut dens ordonat Membrana Descemet este
o structură acelulară alcătuită din fibre de colagen organizate într-o reţea
tridimensională.

Epiteliul posterior al corneei este reprezentat de un epiteliu simplu scuamos,

care este implicat în sinteza elementelor din structura membranei Descemet. Aceste
celule, din punct de vedere ultrastructural, conţin multiple vezicule de pinocitoză şi pompe
ionice embranare cu ajutorul cărora excesul de fluid din stroma corneei este rezorbit de
endoteliu, asigurându-se astfel o stare de relativă deshidratare a ţesutului propriu
cornean, fapt care contribuie la menţinerea calităţilor refractive ale corneei.

149
 Joncţiunea sclero-corneeană sau limbusul reprezintă zona de trecere de la fibrele de
colagen organizate ordonat la nivelul corneei, la fibrele grupate în mănunchiuri groase şi
dispuse neordonat de la nivelul scleroticii. Aceasta este o zonă bine vascularizată şi care
participă activ în procesele inflamatorii de la nivelul corneei.

Corneeea fiind o structură avasculară (element care contribuie la transparenţa

ei) primeşte nutrienţi prin difuziune de la nivelul vaselor sanguine adiacente şi de la
umoarea apoasă din camera anterioară a ochiului. În zona limbusului, în ţesutul conjunctiv
există o serie de canale ce sunt tapetate de un epiteliu simplu scuamos şi care prin
confluare formează canalul lui Schlemm, prin care se asigură drenarea fluidului din camera
anterioară a ochiului (umoarea apoasă).

7. Corpul ciliar, irisul si cristalinul

Stratul intermediar al ochiului sau tunica vasculară este formată din mai multe
componente: coroida, corpul ciliar şi irisul. Acestea împreună sunt cunoscute ca
alcătuind tractul uveal.

Coroida este, din punct de vedere morfologic, un ţesut conjunctiv foarte bine vascularizat,
bogat în fibroblaste, macrofage, limfocite, mastocite, plasmocite, fibre elastice şi de
colagen. De asemenea, ea conţine un număr mare de melanocite, care conferă coroidei o
culoare neagră caracteristică. Zona profundă a coroidei (denumită strat corio-capilar)
este mai bine vascularizată (are un număr mai mare de capilare sanguine) decât zona
externă a acesteia. Stratul corio-capilar este important deoarece participă la nutriţia retinei
şi de aceea leziuni ale acestui ţesut induc leziuni grave retiniene.
O membrană subţire, amorfă separă stratul corio-capilar de retină. Această
membrană, cunoscută sub denumirea de membrana lui Bruch se întinde de la papila
optică (locul unde nervul optic intră în globul ocular), până la ora serrata. Membrana lui Bruch
este formată din 5 straturi: central există o reţea de fibre elastice, la exteriorul căreia pe
ambele feţe se află un strat de fibre de colagen. Acestea din urmă sunt tapetate de MB a
capilarelor din stratul corio-capilar pe o faţă şi de MB a epiteliului pigmentat retinian de
partea cealaltă.
Coroida este “fixată” de sclerotică prin stratul (lamina)
supracoroidal(ă) care este o bandă de ţesut conjunctiv lax bogat în melanocite.

150
 Corpul ciliar reprezintă expansiunea anterioară a coroidei până la nivelul
cristalinului. Din punct de vedere histologic corpul ciliar este format din ţesut onjunctiv
lax bogat în vase sanguine, fibre elastice şi melanocite. Suprafaţa corpului ciliar ce
vine în raport cu camera posterioară şi cristalinul este acoperită de o expansiune anterioară a
retinei. În această regiune retina este formată din două straturi:
- un strat ce vine în contact direct cu corpul ciliar şi care este format dintr-un epiteliu
simplu prismatic înalt, în care celulele sunt bogate în melanină; acest strat ar
corespunde stratului pigmentar din structura generală a retinei (tunica internă a
ochiului);
- al 2-lea strat ce îl acoperă pe primul şi care este derivat din stratul senzorial al retinei şi
care este format dintr-un epiteliu simplu prismatic înalt nepigmentat.
Procesele ciliare sunt expansiuni neregulate ale corpului ciliar care au o dispoziţie
radiară spre exterior. Ele sunt formate dintr-un ţesut conjunctiv lax cu numeroase capilare
fenestrate şi care este acoperit de cele 2 straturi de epitelii simple.

Irisul este o extensie a coroidei care acoperă parţial cristalinul şi care lasă o
deschidere centrală numită pupilă. El este format dintr-un strat discontinuu de fibroblaste şi
celule pigmentare sub care se află un ţesut conjunctiv slab vascularizat, ce conţine
câteva fibre, multe fibroblaste şi melanocite. Stratul următor este alcătuit dintr-un ţesut
conjunctiv lax bine vascularizat. Suprafaţa posterioară, musculară, a irisului este
tapetată de un epiteliu care are un strat intern (ce vine în raport cu camera posterioară) şi
unul pigmentat (deoarece celulele conţin multe granule de melanină). Melanocitele din
stroma irisului sunt responsabile de culoarea ochilor şi de asemenea blochează pasajul luminii
în ochi (exceptând zona pupilei). Dacă stratul pigmentat din zona interioară a irisului
este format numai din câteva celule, lumina reflectată de epiteliul pigmentat de culoare
neagră prezent pe suprafaţa posterioară a irisului va fi albastră. Dacă creşte
cantitatea de pigment în acea zonă, irisul va avea tente diferite: albastru-verzui, cenuşii şi în
final maro. Persoanele cu albinism, care nu au pigment melanic vor avea o culoare roz a
irisului care rezultă din reflexia luminii de la vasele sanguine din iris.

Cristalinul este o structură biconvexă caracterizată prin mare plasticitate,

proprietate care se pierde cu înaintarea în vârstă. El este format din punct de vedere
histologic din 3 componente:
- capsula cristalinului, care este o structură omogenă, elastică ce acoperă la xterior
cristalinul şi care este alcătuită în principal din colagen IV şi glicoproteine amorfe;
- epiteliul subcapsular ce este reprezentat de un epiteliu simplu cubic şi care
este prezent numai pe suprafaţa anterioară a cristalinului;
- fibrele cristalinului care apar sub forma unor structuri subţiri şi alungite; ele
sunt celule înalt diferenţiate derivate din epiteliul subcapsular; aceste celule îşi pierd

151
eventual şi nucleii şi alte organite citoplasmatice şi devin tot mai elongate; procesul
de elongare cunoscut sub denumirea de “maturare” continuă toată viaţa; fibrele
cristalinului conţin în citoplasmă o serie de proteine numite cristaline; deşi producţia de
fibre are loc toată viaţa, rata ei scade cu vârsta.
Cristalinul este menţinut în poziţie de către zonulă, care este formată din ănunchiuri
de fibre ce se inseră pe capsula cristalinului şi pe capătul extern al corpului ciliar şi care participă
în mod activ la realizarea acomodării.

8. Retina

Retina este stratul intern al ochiului. Ea conţine în structura sa o serie de celule

specializate, numite celule cu conuri şi celule cu bastonaşe, care sunt responsabile de
fotorecepţie.
Ea derivă din invaginarea anterioară a veziculei cefalice denumităveziculă
optică. Vezicula optică vine în contact cu suprafaţa ectodermului şi treptat se invaginează
în zona sa centrală formând cupa optică ce prezintă pereţi dublii. La adult, stratul extern al
cupei optice va genera epiteliul pigmentat, iar partea optică propriu-zisă a retinei va
deriva din stratul intern al cupei optice. Epiteliul pigmentat al retinei acoperă întreaga
suprafaţă internă a ochiului şi se reflectă la nivelul corpului ciliar şi pe peretele posterior al
corpului ciliar şi a irisului.
Discul optic este localizat pe peretele posterior şi reprezintă zona de ieşire a
nervului optic. Deoarece el este o regiune care nu conţine celule fotoreceptoare, mai
este denumit şi “pata oarbă” a retinei.
Aproximativ 2,5 mm lateral de discul optic există o zonă de culoare galbenă a
retinei numită “pata galbenă” sau macula lutea. Central, în pata galbenă există o mică
depresiune ovalară numită fovea centralis, care este zona retiniană de maximă acuitate
vizuală. Fovea centralis este de fapt o zonăspecială a retinei, în care se găsesc
numai celule cu conuri strâns împachetate. Pe măsură ce creşte distanţa de
fovea centralis la nivelul retinei se observă o scădere a numărului de celule cu conuri şi o
creştere a celulelor cu bastonaşe.
Porţiunea de retină care funcţionează ca şi structură receptoare se întinde de
la discul optic până la ora serrata şi este formată, în grosime, din 10 straturi. Pornind de la
exterior (adiacent coroidei) spre interior aceste straturi sunt:

1.Epiteliul pigmentat retinian este format dintr-un rând de celule cubico-prismatice cu nucleii
situaţi la polul bazal. Aceste celule aderă ferm de membrana lui Bruch, care este
localizată între coroidă şi celulele pigmentate. La nivelul feţelor membranare laterale
aceste celule prezintă numeroase joncţiuni de tip ocludens şi adherens, care participă
la realizarea unei bariere sânge-retină. Cea mai importantă caracteristică a acestor celule este

152
prezenţa în citoplasma polului apical a numeroase granule cu melanină, pe care ele le
sintetizează şi le stochează.
Epiteliul pigmentat al retinei are rolul de a absorbi lumina după ce celulele
fotoreceptoare au fost stimulate, fagocitează resturile membranoase uzate de la vârfurile
celulelor cu bastonaşe şi intervin în perceperea vizuală prin realizarea esterificării
vitaminei A.

2.Stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe

Porţiunea optică a retinei conţine două tipuri diferite de celule fotoreceptoare: celulele cu
conuri şi celulele cu bastonaşe. Ambele sunt celule polarizate a căror porţiuni apicale
sunt cunoscute sub denumirea de “segmente externe” şi care sunt de fapt dendrite specializate.
Segmentele externe ale celulelor cu conuri şi bastonaşe sunt înconjurate de celulele
pigmentate retiniene, iar baza lor realizează sinapse cu celulele adiacente ale stratului
bipolar.
La nivelul retinei există aproximativ 100-120 milioane de celule cu
bastonaşe şi cca. 6 milioane de celule cu conuri. Celulele cu bastonaşe sunt specializate în
perceperea vizuală în lumină difuză (întunecată), în timp ce celulele cu conuri sunt
receptorii pentru perceperea obiectelor în lumină puternică şi de asemenea a
culorilor acestora. Celulele cu conuri şi bastonaşe nu sunt uniform răspândite în structura
retinei, astfel celulele cu conuri sunt concentrate în zona foveei centralis, acea arie retiniană
fiind zona de maximă acuitate vizuală. Celulele cu batonaşe sunt celule foarte sensibile
ele fiind activate chiar şi de un foton al luminii. Ele însă nu asigură perceperea vizuală în
lumină puternică sau definirea culorilor. Din punct de vedere morfologic se prezintă ca
celule alungite (50μm lungime şi 3μm grosime), care sunt orientate paralel între ele,
dar perpendicular pe retină. La nivelul lor se descriu mai multe zone: un segment extern,
un segment intern, o regiune nucleară şi una sinaptică. Segmentul extern al celulelor cu
bastonaş este o terminaţie dendritică, care prezintă câteva sute de lamele membranoase
aplatizate ce sunt orientate perpendicular pe axul lung al celulei. Fiecare lamelă reprezintă
de fapt o invaginare a plasmalemei ce este detaşată de pe suprafaţa celulei formând
un disc. Fiecare disc este compus din două membrane separate una de alta printr-un
spaţiu de 8 nm. Membranele plasmatice conţin rodopsină, un pigment sensibil la lumină,
care este reciclat cu ajutorul celulelor epiteliului pigmentar retinian. Deoarece segmentul
extern al celulelor cu bastonaş este mai lung decât al celulelor cu conuri, acestea răspund
mai lent la stimulul luminos. Segmentul intern al celulelor cu bastonaş este separat de
segmentul extern printr-o zonă mai îngustă numită regiune de legătură. În zona din
vecinătatea acestei constricţii citoplasma celulei cu bastonaş conţine numeroase mitocondrii
şi granule de glicogen, ambele fiind necesare pentru producţia de energie necesară
procesului vizual. Spre zona bazală, citoplasma segmentului intern este bogată în
RER, complex Golgi şi REN. Proteinele produse în segmentul intern migrează spre

153
segmentul extern al celulei unde vor fi încorporate la nivelul discurilor. Celulele cu conuri
sunt celule fotoreceptor specializate ale retinei care permit perceperea vizuală în umină
diurnă precum şi distincţia culorilor. Se cunosc trei tipuri diferite de celule cu conuri,
fiecare dintre acestea având o varietate a pigmentului vizual numit iodopsină. Fiecare
tip de iodopsină prezintă o fotosensibilitate maximă faţă de una dintre cele trei culori de
bază ale spectrului – roşu, verde şi albastru. Celulele cu conuri sunt tot celule alungite (60
μm lungime şi 1,5 μm grosime), ele având lungimea maximă la nivelul fovei centralis. Ele
prezintă o structură asemănătoare cu cea a celulelor cu bastonaş, cu câteva diferenţe:
- segmentul extern are mai mult forma unui con decât cea a unui bastonaş;
- discurile conurilor, formate tot din lamele ale plasmalemei sunt astaşate la nivelul
membranei plasmatice, spre deosebire de lamelele celulelor cu bastonaş care sunt separate
de membrana plasmatică;
- reciclarea foto-pigmentului în celulele cu conuri nu implică celulele epiteliului
pigmentar retinian pentru procesare, ca în cazul celulelor cu bastonaş.

3.Membrana limitantă externă

Deşi termenul de “membrană limitantă externă” este încă folosit pentru denumirea
acestui strat retinian, această structură nu este o membrană. În ME s-a observat că acest
„strat” retinian reprezintă o zonă de zonule adherens între celulele Müller (celule
neurogliale modificate) şi celulele fotoreceptoare. Distal de acestea, microvilii celulelor
Müller se proiectează în interstiţiul dintre segmentele interne ale celulelor cu conuri şi
bastonaşe.

4.Stratul nuclear extern

Reprezintă o zonă ocupată în principal de nucleii celulelor cu conuri şi bastonaşe. În
MO nucleii celulelor cu bastonaşe sunt mai mici, mai rotunzi şi au cromatina mai
condensată comparativ cu nucleii celulelor cu conuri.

5.Stratul plexiform extern

La nivelul stratului plexiform extern sunt localizate sinapsele de tip axo-dendritice realizate între
celulele fotoreceptoare şi dendritele neuronilor bipolari şi celulele orizontale. Există două
tipuri de sinapse în această regiune retiniană: sinapse aplatizate care prezintă
structura histologică comună a unei sinapse şi sinapse invaginate. Acestea din urmă
sunt sinapse unice ca structură şi care reprezintă o sinapsă a unei dendrite a unei celule
bipolare cu dendritele provenite de la două celule orizontale, cu formarea deci a unei triade”.

6.Stratul nuclear intern

Este un strat format din nucleii celulelor bipolare, celulelor orizontale, celulelor amacrine şi
celulelor Müller. Neuronii bipolari sunt celule localizate între celulele fotoreceptoare şi
celulele ganglionare. Aceşti neuroni pot fi conectaţi la multiple celule cu bastonaş

154
(în număr de 10 la nivelul maculei şi peste 100 la nivelul orei serrata) permiţându-
se sumarea semnalelor, fapt care este util în special în situaţia perceperii în lumină
de intensitate redusă. Axonii celulelor bipolare realizează sinapse cu dendritele elulelor
ganglionare.
Celulele orizontale sunt celule localizate la nivelul stratului nuclear intern retinian şi care
realizează sinapse cu joncţiunile sinaptice dintre celulele fotoreceptoare şi celulele bipolare,
aceste celule contribuinnd la modularea activităţii sinaptice.
Celulele amacrine sunt celule situate la limita internă a stratului nuclear intern.
Toate dendritele acestor celule ies în mod caracteristic dintr-o anumită regiune (pol)
celulară şi se termină la nivelul complexelor sinaptice realizate între celulele bipolare
şi celulele ganglionare.
Celulele Müller sunt celule neurogliale care funcţionează ca şi celule de suport
pentru retina neurală, ele întinzându-se în “aria” situată între corpul vitros şi segmentele
interne ale celulelor cu conuri şi bastonaşe, unde celulele Müller realizează sinapse cu
celulele fotoreceptoare (reprezentate morfologic prin membrana limitantă externă).

7.Stratul plexiform intern

Procesele celulelor amacrine, celulelor bipolare, celulelor ganglionare se găsesc la nivelul
acestui strat retinian. Sinapsele axo-dendritice dintre axonii celulelor bipolare şi
dendritele celulelor ganglionare şi amacrine sunt de asemenea localizate la acest
nivel. Şi în această regiune sunt prezente două tipuri de sinapse: sinapse aplatizate şi sinapse
invaginate. Sinapsele invaginate sunt realizate între un axon a unei celule bipolare şi
două dendrite, fie ale unei celule amacrine, fie ale unei celule ganglionare cu formarea
unei “diade”.
8.Stratul celulelor ganglionare
reprezintă localizarea corpului neuronilor multipolari ai celulelor ganglionare.
Axonii acestor neuroni se îndreaptă spre sistemul nervos central. Hiperpolarizarea celulelor
cu conuri şi bastonaş activează aceste celule ganglionare, ele ulterior generând un
potenţial de acţiune ce va fi transmis pe căile nervoase vizuale spre scoarţa cerebrală.

9.Stratul fibrelor nervului optic

Fibrele nervoase reprezentate de către axonii nemielinizaţi ai celulelor ganglionare
intră în structura acestui strat. Aceşti axoni devin mielinizaţi în momentul în care nervul
optic străpunge sclerotica.

10.Membrana limitantă internă este reprezentată de MB a celulelor Müller.

9. Urechea – structura generala

155
 Urechea sau aparatul vestibulo-cohlear este format din trei părţi: urechea externă (unde
sunetele sunt captate), urechea medie (unde sunetele din aer sunt transmise printr-un sistem
osos spre urechea internă. La nivelul urechii interne (al 3-lea segment) are loc
traducerea vibraţiilor în impulsuri nervoase, care ulterior sunt transmise către SNC. La
nivelul urechii interne se găseşte şi organul vestibular ce este responsabil de menţinerea
echilibrului.

1.Urechea externă este la rândul său formată din pavilionul urechii şi canalul auditiv extern.
Pavilionul urechii este reprezentat din punct de vedere morfologic de un un
ţesut cartilaginos elastic, neregulat ca şi formă, care este acoperit pe toate feţele
de un strat aderent de piele. Canalul auditiv extern este un conduct care se extinde spre osul
temporal, limita sa internă fiind membrana timpanică. Canalul este tapetat de un epiteliu
stratificat scuamos sub care se află un ţesut conjunctiv care conţine foliculi piloşi,
glande sebacee şi un tip special de glande sudoripare (glande ceruminoase). Acestea sunt glande
tubulo-glomerulate care produc cerum, o substanţă maronie, semisolidă, bogată în lipide.
Firele de păr şi cerumul au rol de protecţie. Peretele canalului auditiv extern este
susţinut în 1/3 externă de un ţesut cartilaginos, după care rolul său este preluat de osul
temporal.
Membrana timpanică pe suprafaţa externă este acoperită de un strat subţire
de epiderm, iar cea internă de un epiteliu simplu cubic, care se continuă cu epiteliul
ce tapeteazăcavitatea timpanică. Între cele două epitelii există un ax conjunctiv cu
fibre de colagen, fibre elastice şi fibroblaşti. Cadranul antero-superior al membranei
timpanice este mai transparent ca urmare a faptului că ţesutul conjunctiv la acest nivel este în
cantitate mai mică. Aceastăregiune se numeşte membrana Schrapnell. Membrana
timpanică are rolul de a transmite sunetele captate către oscioarele urechii medii.
2.Urechea medie
Urechea medie se mai numeşte şi cavitatea timpanică. Ea este un spaţiu
neregulat aflat în osul temporal, între membrana timpanică şi suprafaţa osoasă a urechii
interne. Urechea medie comunică anterior cu faringele prin trompa lui Eustachio şi
posterior cu cavitatea mastoidiană săpată în osul temporal. Cavitatea timpanică este
tapetată de un epiteliu simplu scuamos sub care se află un ţesut conjunctiv lax aderent de
periost. În apropierea trompei lui Eustachio şi în interiorul ei epiteliul simplu scuamos
se transformă în epiteliu pseudostratificat prismatic ciliat. În zona centrală a peretelui urechii
medii se găsesc două membrane de acoperire: fereastra ovală şi fereastra rotundă.
Membrana timpanică este conectată la fereastra ovală printr-o serie de oase
mici: ciocănelul, nicovala şi scăriţa, acestea având rolul de a transmite mecanic
vibraţiile membranei timpanice urechii interne (ciocănelul fiind fixat pe membrana
timpanică, iar scăriţa pe membrana ferestrei ovale). Cele trei oscioare sunt legate între ele
prin articulaţii şi ca toate elementele din urechea medie sunt acoperite de un epiteliu
simplu scuamos.

156
3.Urechea internă
Este formată din labirintul osos şi din labirintul membranos, care este situat în interiorul
primului. Labirintul osos este o cavitate neregulată localizată în regiunea pietroasă a osului
temporal. El este alcătuit din trei componente: canalele semicirculare, vestibulul şi
cohlea. Labirintul osos este tapetat de către endoost şi este separat de labirintul membranos
printr-un spaţiu perilimfatic, care este ocupat de către perilimfă. Perilimfa este un
lichid clar cu o compoziţie electrolitică asemănătoare fluidului extracelular, dar cu mai
puţine proteine faţă de acesta. Cele trei canalele semicirculare ale labirintului osos (superior,
posterior şi lateral) sunt orientate în unghi de 90 grade unul faţă de celălalt. Un capăt al fiecărui
canal semicircular este mai dilatat, acea regiune fiind cunoscută sub denumirea de ampulă.
Vestibulul este zona centrală a labirintului osos, care este situată între cohlee (situată
anterior) şi cele 3 canale semicirculare (localizate posterior). Peretele său lateral
conţine fereastra ovală şi fereastra rotundă. În interiorul său sunt găzduite două
regiuni specializate ale labirintului membranos: utricula şi sacula

Labirintul membranos este situat în interiorul labirintului osos şi conţine în

interior endolimfă. Din punct de vedere structural şi labirintului membranos i se
descriu mai multe zone: utricula şi sacula, canalele semicirculare şi canalul cohlear.

Benzi subţiri de ţesut conjunctiv care străbat perilimfa, ataşează labirintul membranos la
endoostul labirintului osos. Din punct de vedere anatomic utricula şi sacula sunt
interconectate printr-un canal scurt numit ductul utriculo-sacular. Utricula şi sacula
sunt structuri de tip sacular localizate în interiorul vestibulului labirintului osos, care conţin
celule neuroepiteliale (în zone mai îngroşate numite macule), care sunt receptori
specializaţi pentru perceperea poziţiei capului şi detectării mişcărilor liniare.

În zonele receptoare în microscopie optică se diferenţiază celule receptoare (celule

„păroase”), care sunt însoţite de celule cu funcţie de susţinere. Din punct de vedere
structural, celulele cu rol de receptori prezintă la polul apical o serie de microvili şi un cil (ce
este probabil imobil). În raport cu aspectul terminaţiilor nervoase aferente, celulele
„păroase” sunt de două tipuri: celule tip I (la nivelul cărora terminaţiile nervoase au aspect
de „cupă” care înconjură baza celulelor) şi celule tip II (care prezintă la polul bazal
terminaţii nervoase aferente mici).

Celulele de susţinere din ariile receptoare sunt celule prismatic înalte, cu nucleul situat la
polul bazal şi cu multiple microvilozităţi la polul apical. Ele apar dispersate printre
celulele „păroase”, având rol de susţinere a celulelor receptoare. Acest epiteliu
specializat (neuroepiteliu) este acoperit de un strat gros glicoproteic, cu o consistenţă
gelatinoasă şi în care există mici depozite de cristale (carbonat de calciu) numite
otoliţi.

157
 Ductele semicirculare respectă forma ductelor semicirculare ale labirintului osos.
Ariile receptoare sunt prezente în zonele mai dilatate (ampulare) şi sunt
denumite criste ampulare. Acestea au o structură similară cu cea a ariilor
receptoare maculare ale saculei şi utriculei, dar stratul glicoproteic este mai gros şi nu
conţine otoliţi.

10. Urechea interna – organul lui Corti

Este formată din labirintul osos şi din labirintul membranos, care este situat în interiorul
primului. Labirintul osos este o cavitate neregulată localizată în regiunea pietroasă a osului
temporal.

Cohleeea apare ca prelungire osoasă spiralată asemănătoare unei cochilii de

melc, obţinute prin realizarea a 2 ture şi jumătate de răsucire în jurul unui ax central numit
modiol = columela. Dacă se realizează o secţiune transversală prin labirintul osos, la
nivelul cohleei se constată prezenţa unui spaţiu cu o formă triunghiulară care conţine
endolimfă şi care se numeşte canal cohlear. Canalului cohlear i se decriu 3 pereţi:

- un perete superior – reprezentat de către membrana Reissner; aceasta este formată

dintr-un ax fin de natură conjunctivă, ce este tapetat pe ambele feţe de un epiteliu
simplu scuamos;

- un perete inferior – format de membrana bazilară, o structură conjunctivo-

vasculo-nervoasă care este mărginită de un epiteliu simplu scuamos (pe faţa dinspre
rampa timpanică) şi un epiteliu senzorial (organul lui Corti) pe versantul dinspre lumenul
cohlear;

- un perete extern – care este împărţit de proeminenţa spirală externă în două regiuni:
una superioară (formată dintr-un epiteliu pseudostratificat, numit stria
vasculară, care este situat pe un ţesut conjunctiv foarte bine vascularizat) şi alta inferioară

158
(care este formată dintr-un epiteliu simplu cubic, care se continuă pe suprafaţa membranei
bazilare până la organul lui Corti).

Spaţiul situat deasupra membranei bazale se numeşte spaţiul vestibular (rampa

estibulară) şi conţine perilimfă. De la nivelul membranei spirale pleacă o altă membrană de
natură onjunctivă, numită membrană bazilară. Membrana bazilară separă canalul cohlear de un
alt spaţiu ce conţine perilimfă numit, rampa perilimfatică. Deci, la nivelul secţiunii transversale
prin cohlee se remarcă trei spaţii: două conţin perilimfă (rampa vestibulară – situată
superior şi rampa timpanică – situată inferior), între ele existând canalul cohlear
(rampa medie) care conţine endolimfă. Pe suprafaţa membranei bazilare se află
localizat receptorul auditiv care se numeşte organul lui Corti.

Membrana bazilară este o lamă de ţesut conjunctiv care conţine fibre de colagen
orientate paralel între ele, astfel încât baza canalulul cohlear are o oarecare rigiditate (ea
va vibra sub influenţa mişcărilor endolimfei determinate de undele sonore
transmise până la acest nivel). Pe membrana bazilară există 2 şanţuri: şanţul spiral
extern şi şanţul spiral intern. Organul lui Corti este situat aproximativ de mijlocul membranei
bazilare.

Organul lui Corti este o structură formată din două masive epiteliale (unul intern şi
altul extern), care se sprijină unul pe altul şi care delimitează între ele un spaţiu triunghiular,
numit tunelul lui Corti. Pilierul epitelial intern este format din celule epiteliale prismatice cu rol
de susţinere, care scad treptat în înălţime de la stâlpul intern al tunelului lui Corti până când
devin celule cubice la nivelul jgheabului spiral intern. Un tip particular de celule de susţinere
o reprezintă celulele falangeale, acestea având o depresiune care conferă celulei o
formă specială - de „fotoliu”. Celulele falangeale susţin la nivelul depresiunii lor
celulele epiteliale senzoriale auditive (numite şi celule „păroase”). La nivelul masivului
epitelial intern există un şir (rând) de celule falangeale, care susţin deci un şir de celule
senzoriale. Pilierul celular extern este format, înafară de celulele care alcătuiesc stâlpul extern,
din celule de susţinere de tip falangeal ce au fost descrise de către Deiters. Masivul
epitelial extern prezintă trei şiruri de celule Deiters (falangeale), care susţin trei şiruri de
celule senzoriale auditive. După celulele Deiters epiteliul masivului epitelial extern
scade progresiv în înălţime, cele mai înalte celule (prismatic înalte) fiind celulele Hensen,
iar cele mai joase celule (celule cubice) fiind celulele lui Claudius, celule care se continuă cu
epiteliul cubic al peretelui extern. Ceea ce caracterizează celulele pilierilor şi celulele
falangeale sunt prezenţa în citoplasma lor a unor microtubuli cu un diametru mai mare
decât cei obişnuiţi, fapt care le conferă acestora o rigiditate mai mare, iar în MO o
tictorialitate crescută a citoplasmei.

Celulele senzoriale prezintă un nucleu situat în treimea bazală a celulei, iar la polul
apical acestea au numeroşi stereocili. La o margine a celulei se află un centriol, fapt care
denotă că în cursul diferenţierii celulare ele au prezentat un cil. Înalţimea stereocililor nu este

159
egală, iar dispoziţia lor realizează un traiect sub forma literei „U” sau „W”. Sunt descrise două
tipuri de celule senzoriale: celule senzoriale interne (cu un aspect piriform) şi
celule senzoriale externe (care au o formă alungită). La nivelul lamei spirale osoase,
epiteliul de pe suprafaţa ei devine un epiteliu simplu prismatic, care are rolul de sintetiza
un material (ce se apropie de structura keratinei) ce formează o masă acelulară de
aspectul unei membrane care acoperă în condiţii fiziologice (ca un acoperiş) organul lui
Corti. Această membrană se numeşte membrana tectoria şi este produsul de secreţie a
acestor celule epiteliale, numite şi celule dinţate. Pe preparatele microscopice datorită
artefactelor de tehnică, membrana tectoria va fi distorsionată şi nu va sta ca un acoperiş”
pe organul lui Corti. Cei mai înalţi stereocili sunt în contact direct cu membrana tectoria.
Între celulele senzoriale şi celulele falangeale există joncţiuni intercelulare, care dau aspectul
unei cuticule (numită membrană cuticulară) zonei apicale a celulelor de susţinere
falangeale. În rest lama spirală osoasă este acoperită de un ţesut conjunctiv periostal şi
un epiteliu simplu cubic pe faţa timpanică şi un epiteliu simplu scuamos pe faţa
vestibulară.

Lama spirală osoasă propriu-zisă este formată din două lame de os compact, între
care se află canalul spiral care conţine ganglionul Corti. Ganglionul Corti este un
microganglion care conţine numeroşi neuroni în asociaţie însoţiţi de celule satelit. De la
ganglionul lui Corti se observă fascicule de fibre nervoase care străbat lama spirală şi intră în
membrana bazilară pentru a ajunge la celulele senzoriale auditive. Vibraţiile sonore care
pătrund prin conductul auditiv extern vor determina vibraţii (mişcări) ale oscioarelor urechii
medii, care vor fi transmise prin fereastra ovală perilimfei din rampa vestibulară.
Acestea prin membrana Reissner determină vibraţii la nivelul endolimfei. Endolimfa va
cţiona asupra membranei bazilare care va realiza mici oscilaţii şi ca urmare stereocilii celulelor
auditive se lovesc cu vârful lor de membrana tectoria (structură care fiind rigidă nu
vibrează), consecinţa fiind depolarizarea celulelor receptoare (acestea fiind
practic nişte mecanoreceptori). Cu vârsta elasticitatea structurilor implicate în acest
„lanţ receptor” (timpan, articulaţiile dintre oscioarele urechii medii, membrana bazilară)
scade şi ca urmare apare o reducere a sensibilităţii auditive.

160