Curs 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

DEFINIŢIE, RAMURILE GENETICII, ISTORIC

1.1.DEFINIŢIE
Genetica reprezintă ramura biologiei ce studiază ereditatea si variabilitatea organismelor. Termenul de
“genetică“ provine din cuvantul grecesc gennao care înseamnă a da naştere.
Ereditatea (latină: hereditas= moştenire) este acea parte a geneticii reprezentată de proprietatea fiinţelor vii de a
poseda o anumită informaţie genetică. Pe baza acesteia şi în funcţie de condiţiile de mediu, sunt transmise
diferite caracteristici de la ascendenţi la descendenţi.
Caracterele ereditare sunt acele trăsături morfologice, fiziologice, biochimice sau de comportament care se
transmit cu mare fidelitate de la părinţi la urmaşi. Transmiterea cu fidelitate a acestor caractere ereditare,
reprezintă aspectul continuităţii fenomenului ereditar, tocmai prin aceea că se asigură păstrarea acestor caractere
de-a lungul generaţiilor în cadrul fiecărei specii.

1.2. SURSELE DE VARIABILITATE GENETICĂ

In natura nu exista doi indivizi identici, organismele prezinta variabilitate.
Variabilitatea reprezinta diferenţele dintre diferitele categorii de organisme in plan morfologic, fiziologic,
biochimic etc.
Aceste diferenţe sunt cauzate de:
• mutaţii (modificări ale materialului genetic),
• recombinare genetică (schimburile de material genetic dintre cromozomi) şi
• selecţie (favorizarea celor mai potrivite combinaţii de gene în anumite condiţii de mediu).
Aceste trei mecanisme (mutaţii, recombinare genetică şi selecţie) individual sau împreună produc noi variaţii
genetice care sunt esenţiale pentru evoluţie.
Genetica permite evidenţierea faptului că diferenţele dintre diferitele categorii de organisme se
datorează diferenţelor de la nivelul genelor pe care le conţin.

1.3. RAMURILE GENETICII

De obicei, geneticienii împart genetica în patru domenii distincte:
• genetica „clasică” studiază modul în care genele şi caracterele genetice sunt transmise de la
o generaţie la alta şi cum se realizează recombinarea genelor;
• genetica moleculară examinează structura moleculară şi funcţiile genelor;

1
 • genetica populaţiilor studiază ereditatea la nivelul grupurilor de indivizi pentru caractere
determinate de una sau câteva gene;
• genetica cantitativă se ocupă de ereditatea caracterelor determinate simultan de mai multe
gene (caractere cantitative, poligenice) la nivel de grup de indivizi.

1.4. ASPECTE ISTORICE

Genetica este o ştiinţă relativ tânără, anul ei de naştere fiind considerat 1900, anul apariţiei lucrărilor de
hibridare publicate de trei botanişti:
• olandezul Hugo DeVries,
• germanul Carl Correns şi
• austriacul Ernst von Tschermark.
In realitate, cei trei cercetători nu au făcut decât să aducă în prim plan opera şi personalitatea lui Gregor
Mendel, el fiind acela care, în anul 1865, semnase "actul de naştere" al geneticii ca ştiinţă a transmiterii
caracterelor de la părinţi la descendenţi.

Gregor Johann Mendel (1822-1884)

Intre anii 1902-1909 Bateson şi Cuénot, prin experienţe de încrucişare între diferite rase de găini sau de
şoareci, demonstrează că legile lui Mendel au valabilitate şi pentru animale.
In anul 1905 cercetătorul englez W.Bateson, a propus la cea de-a treia Conferinţă internaţională de hibridare
şi ameliorare a plantelor de la Londra, termenul de genetică - desemnând ştiinţa care se ocupă cu studiul eredităţii
şi variabilităţii organismelor.
In anul 1909, danezul Johannsen, care a publicat prima carte de genetică intitulată “Elemente de genetică”,
introduce noţiunile de genă (sinonim pentru factorii ereditari ai lui Mendel), genotip şi fenotip.
In anul 1902, americanul Sutton şi germanul Boveri, au adus primele dovezi citologice şi genetice prin care
se demonstra că substratul citologic şi, deci, sediul genelor îl constituie cromosomii. Aceste observaţii au pus

2
bazele teoriei cromozomale a eredităţii, teorie fundamentată ştiinţific şi aprofundată ulterior de T.H. Morgan şi
şcoala de genetică condusă de el (1910).
De asemenea, Sutton şi Bovery pot fi consideraţi drept „părinţii” citogeneticii, domeniu al geneticii care se
ocupă cu studiul fenomenului ereditar la nivel celular.
După anul 1924 încep o serie de cercetări asupra efectelor mutagene ale radiaţiilor ionizante (raze X), cel care
a contribuit la dezvoltarea domeniului fiind H. Muller (american de origine germană) considerat de altfel ca
întemeietorul radiogeneticii.
1958-Pe baza unor cercetări minuţioase desfăşurate de Beadle şi Tatum la ciuperca Neurospora crassa se
pun bazele geneticii biochimice, iar principiul enunţat de ei devine un aforism genetic:
O GENĂ – O ENZIMĂ
Ei au dovedit că mutaţia unei gene determină sinteza unei enzime inactive ce duce la blocarea căii metabolice
în care este implicată acea enzimă.
Cercetările celor doi constituie debutul unei noi ramuri a geneticii – genetica moleculară, deci studiul
eredităţii şi variabilităţii la nivel molecular.
Aceste cercetări nu ar fi fost însă posibile dacă nu s-ar fi descoperit acizii nucleici, dacă nu s-ar fi stabilit rolul
lor în transmiterea caracterelor sau dacă in 1953 Watson şi Crick -nu ar fi elaborat modelul dublu helical de
structură al ADN.
Elaborarea modelului dublu helical al ADN reprezintă cea mai mare descoperire din biologia secolului XX.
Cele mai importante descoperiri făcute în domeniul geneticii sunt trecute în revistă în tabelul 1.

Tabelul 1. Principalele evenimente din domeniul geneticii (după Russel, 2002)

Anul Autorul (autorii) Evenimentul ştiinţific
1856- Realizează experimente pe mazăre şi evidenţiază
Gregor Mendel
1863 fenomenul de segregare a genelor
Publică lucrarea „Originea speciilor” în care este
1859 Charles Darwin
prezentată teoria evoluţionistă
Publică o lucrare ştiinţifică în care sunt prezentate
1866 Gregor Mendel
legile eredităţii
1868 Fredrich Miescher Izolează nucleina din nuclei
Arată că nucleul este necesar pentru fecundare şi
1875 O.Hertwig pentru diviziunea celulară, el conţinând astfel informaţia
necesară pentru aceste fenomene
1882- E.Strasburger,
Arată că nucleii conţin cromosomi
1885 W.Flemming
Hugo de Vries, Carl
Obţin în mod independent rezultate care confirmă
1900 Correns, Erich von
principiile Mendeliene ale eredităţii
Tschermak
1902 Archibald Garrod Identifică prima boală genetică umană

3
 Walter Sutton,
1902 Propun teoria cromosomală a eredităţii
T.Boveri
Evidenţiază primul relaţia dintre alele şi frecvenţa
1903 William E.Castle
genotipurilor
William Bateson
Propune numele noii ştiinţe – Genetica
1905 William Bateson,
Demonstrează linkage-ul între gene
R.C.Punnet
Godfrey H.Hardy, Formulează principiile Hardy-Weinberg referitoare la
Wilhlem Weinberg relaţia matematică între frecvenţa genotipurilor şi
1908 frecvenţa genelor alele în populaţiile panmictice
Obţine dovezile experimentale referitoare la controlul
Herman Nilsson-Ehle
multigenic al unor caractere
1909 W.Johannsen Introduce noţiunea de genă
Edward M.East Elucidează rolul reproducerii sexuate în evoluţie
Identifică prima genă sex-linkată, white, care
1910
Thomas Hunt Morgan determină culoarea albă a ochilor de Drosophila
melanogaster
Propune explicaţia linkage-ul genetic: genele sunt
1911 Thomas Hunt Morgan
plasate pe acelaşi cromosom
1912 Alfred Sturtevant Realizează prima hartă genetică
1916 Thomas Hunt Morgan Propune teoria referitoare la mutaţie şi selecţie
Publică o lucrare referitoare la examinarea cantitativă
1922 Ronald A.Fisher a consecinţelor evoluţioniste ale eredităţii de tip
Mendelian
1924- Elaborează teoria matematică asupra selecţiei naturale
John B.S.Haldane
1932 şi artificiale
1927 Herman J.Muller Evidenţiază faptul că radiaţiile X produc mutaţii
Descoperă transformarea genetică la bacterii şi
1928 Frederick Griffith numeşte agentul responsabil drept „principiu
transformant”
Ronald A.Fisher Publică lucrarea „Teoria genetică a selecţiei naturale”
Propune propria sa teorie referitoare la selecţia
1930
Sewal Wright naturală şi atribuie un rol important driftului genetic şi
schimburilor întâmplătoare de gene
Harriet Creighton, Arată că recombinarea genetică la porumb se
Barbara McClintock datorează unor schimbări fizice la nivelul cromosomilor
omologi
1931
Arată că recombinarea genetică la D.melanogaster
Curt Stern este consecinţa modificărilor de la nivelul cromosomilor
omologi
George Beadle, Edward
1941 Propun ipoteza „o genă – o enzimă”
Tatum
Oswald Avery, Collin
Demonstrează că principiul transformat al lui Griffith
1944 MacLeod, Maclyn
este reprezentat de ADN
McCarthy
Joshua Lederberg,
1946 Descoperă procesul de conjugare la bacterii
E.Tatum

4
 Explică rezultatele obţinute în experimentele la
1950 Barbara McClintock porumb prin intervenţia unor elemente genetice
transpozabile
Alfred Hershey, Martha Arată că materialul genetic al bacteriofagului T2 este
1952
Chase reprezentat de ADN
James Watson, Francis
1953 Propun modelul dublu-helical de structură al ADN
Crick
Heinz Fraenkel-Conrat, Evidenţiază că materialul genetic al virusului
1957
B.Singer mozaicului tutunului este ARN
Matthew Meselson, Dovedesc modelul semiconservativ de replicare al
1958
F.Stahl ADN
Arthus Kornberg Izolează ADN polimeraza I de la E.coli
1959 Severo Ochoa Descoperă prima ARN polimerază
Sidney Brenner,
Descoperă ARNm
1961 Francois Jacob, Matthew
Meselson
Francois Jacob, Jacques Propun modelul operonului pentru reglarea exprimării
Monod genelor la bacterii
Determină pentru prima dată secvenţa de nucleotide
1965 Robert Holey
dintr-un ARNt
Marshall Nirenberg,
1966 Descifrează codul genetic
H.Gobind Khorana
Realizează „in vitro” prima moleculă recombinată de
1972 Paul Berg
ADN
Herb Boyer, Stanley Utilizează pentru prima dată o plasmidă pentru a clona
1973
Cohen ADN
Pune la punct o metodă de identificare a genelor
clonate, prin transferarea pe un filtru a fragmentelor de
1975 Edward M.Southern
ADN separate prin electroforeză, păstrându-se poziţia
relativă a acestora
Walter Gilbert, Descoperă metode de determinare a secvenţei de
Frederick Sanger nucleotide din ADN
1977 Phillip Sharp şi colab Descoperă intronii din genele de la eucariote
Obţine secvenţa completă de nucleotide a virusului
Frederick Sanger
ΦX174
Thomas Cech,
1983 Descoperă fenomenul de „splicing” la ARN
S.Altman
Elaborează tehnologia PCR de amplificare a unor
1986 Kary Mullis şi colab.
segmente de ADN
L-C Tsui, John
Identifică şi clonează gena umană responsabilă de
1989 Riordan, Francis Collins şi
producere a fibrozei chistice
colab.
Lansează Proiectul Genomului Uman de cartare şi
James Watson şi
1990 secvenţiere a genomurilor mai multor specii, inclusiv la
numeroşi alţi cercetători
om
Clonează prima genă implicată în producerea
1994 M.Skolnick şi colab.
cancerului de sân (BRCA1)
Grup internaţional de Publicarea primei secvenţe complete a genomului
1996
cercetători unui organism eucariot: Saccharomyces cerevisiae
5
 Publică secvenţa completă a genomului arhebacteriei
J.Craig Venter
Methanococcus jannaschii
National Institute of Raportează că au fost aprobate 150 de testări în
Health SUA domeniul terapiei genice
Se naşte primul mamifer clonat – oiţa Dolly
Institutul Roslin
1997 Este comunicată secvenţa completă a genomului de la
Grup de cercetători
E.coli
Celera Genomics
Se înfiinţează un grup de cercetători care să
Company
secvenţieze genomul uman utilizând rezultatele de trei ani
1998 ale proiectului internaţional al Genomului Uman
Este comunicată secvenţa completă a genomului de la
Grup de cercetători
Caenorhabditis elegans
Proiectul Genomului Anunţă secvenţierea completă a cromosomului 22 din
1999
Uman genomul uman
Colaborare Este comunicată secvenţa completă a genomului de la
internaţională D.melanogaster, cel mai mare genom secvenţiat până
2000 atunci
Colaborare Se publică secvenţa completă a cromosomului 21, cel
internaţională mai mic dintre cromosomii umani
Proiectul Genomului Anunţă descifrarea completă a secvenţei de nucleotide
2001
Uman din genomul uman

6
Curs 2

DIVIZIUNEA CELULARĂ

MITOZA

Conform teoriei celulare a lui Schleiden și Schwann (1839), organismele vii sunt compuse din celule care
se multiplică doar din celulele pre-existente. Noile celule sunt produse pentru creșterea sau înlocuirea celulelor
distruse sau îmbătrânite sau pentru reproducere.
Diviziunea celulară este procesul prin care o celulă se divide în două celule fiice identice, din punct de
vedere genetic, cu celula mamă. Diviziunea celulară diferă la procariote față de eucariote.

2.1. Procariote și eucariote

În mod tradițional biologii clasifică toate organismele vii în două grupuri majore: procariote (eubacteriile,
cianobacteriile, arhebacteriile) și eucariote (fungii, plantele și animalele) (Fig. 2.1-1).

Figura 2.1-1. Structura celulelor procariote și eucariote

(https://www.thinglink.com/)

Procariotele (gr. pro = primul; karyon = nucleu) sunt organisme unicelulare cu o structură celulară relativ
simplă. Nu au nucleu bine individualizat (lipsește membrana nucleară) și nu au organite celulare delimitate de

1
membrane. Procariotele includ cel puțin două tipuri distincte de bacterii: eubacteria (gr. eu = adevărat; bacterii
adevărate) și archaea (bacterii antice).
Eucariotele (gr. eu = adevărat; karyon = nucleu) includ fungi (drojdii, fungi filamentoși, macromicete),
plante și animale. Celula eucariotă este mult mai complexă decât cea procariotă și este compartimentată prin
membrane intracelulare; are un nucleu prevăzut cu membrană nucleară și conține organite celulare diverse la
nivelul cărora se desfășoară activități celulare specifice (respirație celulară, fotosinteză, digestie intracelulară
etc.). Organizarea materialului genetic este complexă (mai mulți cromozomi, cromatină, gene cu structură
discontinuă, elemente reglatoare specifice etc.). Prezintă mecanisme complexe de diviziune celulară. Eucariotele
pot fi unicelulare sau multicelulare.
Din perspectiva geneticii, o diferență majoră între celulele procariote și eucariote este aceea că celula
eucariotă are un înveliș nuclear care separă ADN de restul conținutului celular. În celulele procariote, materialul
genetic este în strânsă legătură cu alte componente ale celulei - o proprietate care are consecințe importante pentru
modul în care genele sunt controlate. O altă diferență fundamentală între procariote și eucariote constă în faptul
ca la eucariote ADN este strâns asociat cu o clasă specială de proteine, numite proteine histonice. Acest complex
de proteine histonice și ADN este denumit cromatină și reprezintă structura cromozomilor eucariotici. În celulele
eucariote, genele sunt localizate pe mai mulți cromozomi, de obicei liniari. Prin urmare, celulele eucariote necesită
mecanisme care să asigure transmiterea fidelă a informației genetice la fiecare nouă celulă. Această generalizare
- un singur cromozom circular la procariote și cromozomi multipli, liniari la eucariote - nu este întotdeauna
respectată.

Figura 2.1-2. Bacterii cu plasmide

(www. Biotechlearn.org.nz)
Procariotele nu posedă histone; ADN nu există în aranjamentul strâns împachetat la fel ca în celulele
eucariote. Genele celulelor procariote sunt localizate, în general, pe o singură moleculă circulară de ADN
(cromozom). La unele bacterii există câteva gene localizate pe molecule de ADN circular numite plasmide, un

2
material genetic accesoriu care se replică independent de cromozomul bacterian și care îi conferă bacteriei
purtătoare avantaje selective (de exemplu rezistența la antibiotice) (Fig. 2.1-2).
Atât celulele procariote, cât și cele eucariote posedă numeroși ribozomi implicați în sinteza proteinelor.
Ribozomii se găsesc răspândiți în întreaga citoplasmă. Deși ribozomii nu au membrane, în celulele eucariote ei
sunt adesea asociați cu un sistem membranar numit reticul endoplasmic. Reticulul poate fi conectat la complexul
Golgi, un set de saculi și vezicule care sunt implicate în modificarea chimică și transportul substanțelor în celule.
În celulele animale, lizozomii sunt produși de complexul Golgi. Lizozomii sunt organite ce conțin diferite tipuri
de enzime digestive, care ar dăuna celulei dacă ar fi eliberate în citoplasmă. Atât celulele vegetale, cât și cele
animale conțin peroxizomi, organite implicate în metabolismul unor substanțe, precum lipidele și aminoacizii.
Diferențele dintre cele două tipuri celulare sunt redate în tabelul de mai jos (Tabelul 2.1-1).

Tabelul 2.1-1
Principalele diferențe dintre celulele procariote și eucariote

TIP DE
PROCARIOTE EUCARIOTE
ORGANISME
Caracteristici Bacterii Fungi, plante, animale
Dimensiuni ~ 1 - 10 µm ~ 10 - 100 µm
Tip de nucleu Nucleoid Nucleu cu dublă membrană
ADN Circular Molecule liniare (cromozomi) complexate cu
Nu e complexat cu histone proteine (histone)
ARN și sinteza Cuplată cu citoplasma Sinteza de ARN are loc în nucleu, sinteza de
proteinelor proteine are loc în citoplasmă
Structura Simplă Complexă cu membrane intracitoplasmatice
citoplasmatică și citoschelet
Mișcarea celulelor Flagelară Flagelară și ciliară
Metabolism Anaerob De obicei aerob
Mitocondrii - De la una până la numeroase mitocondrii
Cloroplaste - La alge și la plante
Organizare Unicelulară, dar pot forma Celule izolate, colonii, organisme evoluate
și colonii cu celule specializate
Diviziunea Diviziune simplă Mitoză (pentru celulele somatice)
celulelor Meioză (la formarea gameților)

3
2.2. DIVIZIUNEA CELULARĂ LA PROCARIOTE
Toate celulele provin de la celule pre-existente, noile celule sunt produse pentru cresterea sau inlocuirea
celulelor distruse sau batrane.
Diviziunea celulara difera la procariote (bacterii) fata de eucariote (protiste, fungi, plante si animale).
La PROCARIOTE (bacterii) exista un cromozom circular inclavat (atasat) in membrana celulara –
nucleoid. Celula procariota, precum cea bacteriana, se divide in 2 celule identice printr-un proces de FISIUNE
BINARA prin care cromozomul bacterian se replica producand o copie identica cu el insusi (figura).

Celula aflata in diviziune

Replicarea începe de la punctul de origine a replicării și are loc bidirecțional. Cele două copii identice
rezultate sunt atașate la membrana plasmatică, care crește și separă treptat cei doi cromozomi.
Dupa replicare, intre cei 2 cromozomi se formeaza peretele celular. Peretele celular nou format va divide
celula inițială rezultând două celule fiice, fiecare cu o copie identică a cromozomului inițial.
În condiții optime, unele celule bacteriene se divid la fiecare 20 de minute. La această rată, o singură celulă
bacteriană ar putea produce un miliard de descendenți în doar 10 ore.
Pentru ca orice celulă să se reproducă cu succes, trebuie să aibă loc trei evenimente fundamentale:
informația sa genetică trebuie copiată; copiile informațiilor genetice trebuie să fie separate una de cealaltă și celula
să fie divizată.
2.3. DIVIZIUNEA CELULARĂ LA EUCARIOTE
Similar celulelor procariote, reproducerea celulelor eucariote necesită procese de replicare a ADN,
separarea copiilor și diviziunea citoplasmei; însă, prezența mai multor molecule de ADN necesită un mecanism
mai complex care să asigure replicarea acestora. La eucariote, cromozomii sunt localizați în nucleu, fiind separați
de citoplasmă de membrana nucleară.
In cazul organismelor eucariote materialul genetic este repartizat pe mai mulţi cromozomi lineari,
localizaţi la nivelul nucleului. Numeroase eucariote conţin în nucleu câte două copii ale fiecărui cromozom
4
(perechi de cromozomi), ele fiind diploide, în timp ce altele au câte un singur exemplar din fiecare
cromozom, fiind haploide.
Reproducerea eucariotelor poate fi:
 asexuată (asigurata de mitoza) sau
 sexuată (asigurata de meioza), caz în care intervin celule specifice, numite gameţi, haploide,
produse într-o anumită fază a ciclului de dezvoltare şi prin a căror fuziune (fecundare) se formează
zigotul diploid.
Complementul cromozomal dintr-un nucleu haploid constituie genomul organismului respectiv. La
organismele diploide, cromozomii dintr-o pereche se numesc omologi, ei conţinând aceleaşi gene, iar cei care
conţin gene diferite se numesc neomologi.
La numeroase specii de animale şi la unele specii de plante există cromozomi distincţi la nivelul cărora
sunt grupate genele particularităţilor celor două sexe; ei se numesc cromozomii sexului sau heterozomi în
timp ce restul cromozomilor din genom sunt autozomi.
Reproducerea celulară la organismele eucariote este un proces ciclic de creştere, de diviziune
nucleară mitotică (cariochineză) şi de diviziune celulară (citochineză), ele alcătuind aşa numitul ciclu
celular. Pe parcursul ciclului celular cromozomii prezintă variaţii în privinţa numărului de cromatide din care
sunt alcătuiţi şi a gradului de condensare.

STRUCTURA CROMOZOMILOR LA EUCARIOTE

Celulele eucariotelor păstrează informația genetică în cromozomi. Cromozomii (gr. chroma = culoare,
soma = corp; corpusculi coloraţi) reprezintă entităţi genetice ale genomului eucariot, fiind purtători ai
informaţiei genetice (genelor). Cromozomii au o structură şi un număr caracteristice fiecărei specii constituind
un criteriu de identificare taxonomică. Cele mai multe eucariote au între 10 și 50 cromozomi / celulă.
La majoritatea celulelor eucariote există două seturi de cromozomi: un set este moștenit de la mamă, iar
celălalt de la tată. Fiecare cromozom dintr-un set are un cromozom corespunzător în celălalt set, împreună
constituind o pereche omologă. Prezența a două seturi este o consecință a reproducerii sexuale. De exemplu:
celulele umane au 46 de cromozomi, cuprinzând 23 de perechi omoloage. Cei doi cromozomi ai unei perechi
omoloage sunt, de obicei, identici în structură și mărime (cu excepția cromozomilor sexului) și fiecare poartă
informații genetice pentru același set de caracteristici ereditare. Astfel, dacă o genă de pe un anumit cromozom
codifică pentru o caracteristică, cum ar fi culoarea părului, o altă genă (numită genă alelă) localizată în aceeași
poziție pe cromozomul omolog codifică tot culoarea părului. Majoritatea celulelor eucariote poartă două seturi de
informații genetice. Aceste celule se numesc celule diploide. Dar nu toate celulele eucariote sunt diploide:

5
celulele reproductive (cum ar fi ovulele, spermatozoizii și sporii) pot conține un singur set de cromozomi. Celulele
cu un singur set de cromozomi se numesc haploide. Celulele haploide au o singură copie a fiecărei gene.
Structura cromozomului eucariot
Cromozomii celulelor eucariote sunt mai mari și mai complecși decât cromozomii celulelor procariote.
Moleculele de ADN din cromozomii eucariotelor sunt puternic pliate și condensate; dacă ar fi întinși, unii
cromozomi umani ar fi de mii de ori mai lungi decât un nucleu tipic. Pentru a împacheta o lungime atât de mare
a unei molecule de ADN în acest volum mic al nucleului, fiecare moleculă de ADN este înfășurată de mai multe
ori și împachetată în jurul proteinelor histonice, formând cromozomi în formă de tijă.
Cromozomii sunt filamente subțiri, greu de observat la microscop; ei sunt de obicei studiați în diviziunea
celulară, în metafază, când se condensează puternic și se îngroașă, fiind astfel mai ușor de observat. Cromozomii
metafazici sunt alcătuiţi din următoarele componente (Fig. 2.3 -2):
 Cromatide;
 Centromer;
 Kinetocor;
 Braţe;
 Telomere.

Figura 2.3-2. Structura cromozomilor la eucariote

(prelucrare după Pierce, 2012)
Cromatidele sunt subunităţi structurale longitudinale unite într-un singur punct numit centromer, cu
ajutorul căruia cromozomul se prinde de fibrele fusului de diviziune, în metafază. Porțiunile libere situate de o
parte şi de alta a centromerului se numesc brațe (brațul scurt – notat cu p – şi brațul lung – notat cu q – la
cromozomii submetacentrici şi acrocentrici). În funcție de poziția centromerilor, cromozomii sunt clasificați în
patru tipuri morfologice (Fig. 2.3-3):
6
  Metacentrici – cu centromerul plasat central în mijlocul cromozomului, rezultând două braţe egale;
 Submetacentrici – când centromerul este localizat în regiunea centrală, deplasat spre unul dintre
capetele cromozomului rezultând un braţ lung (q) şi un braţ scurt (p);
 Subtelocentrici – cu centromerul plasat sub capătul cromozomului, rezultând un braţ mai lung şi un
braţ mai scurt;
 Telocentrici – când centromerul este localizat strict pe capătul cromozomului - cromozomul respectiv
având un singur braţ, sau acrocentrici - când centromerul este localizat în regiunea terminală,
rezultând un braţ foarte lung şi unul foarte scurt.

Figura 2.3-3. Morfologia cromozomilor; p - braț scurt şi q - braț lung

(după Pierce, 2012)

Morfologia exactă a cromozomilor poate fi determinată analizând raportul R dintre braţele cromozomilor:
R = q / p sau stabilind indexul centromeric, care reprezintă raportul dintre braţul scurt şi lungimea totală a
cromozomului multiplicat cu 100.
În regiunea centromerului, în zona numită constricţie primară, cromatidele sunt mult îngustate. La acest
nivel se află kinetocorul - o structură proteică trilamelară, tristratificată dispusă pe partea externă a centromerului,
câte una la fiecare centromer al celor două cromatide. Rolul kinetocorului este de-a ataşa cromozomii la fibrele
fusului de diviziune. Unele specii, prezintă pe lângă constricţia primară şi o a 2-a constricţie – numită constricţie
secundară – pe braţul lung sau scurt al cromozomului. Când constricţia secundară este localizată în apropierea
capătului cromozomului rezultă o porţiune ce pare a fi separată de restul cromozomului, dar legată de acesta
printr-un dublu filament subţire. Această regiune se numeşte satelit - fiecare cromatidă având satelitul său.
Telomerele sunt localizate la capetele cromozomilor; ele servesc la stabilizarea cromozomilor
împiedicând lipirea acestora între ei. În afară de aceste elemente, cromozomii mai conţin originile replicării,
situsurile de unde începe sinteza ADN.
Înainte de replicare cromozomii au o structură liniară. După replicare, rezultă două copii identice ale unui
cromozom. Aceste două copii, identice inițial, numite cromatide surori, sunt ținute împreună la nivelul

7
centromerului (Fig. 2.3-4). Fiecare cromatidă soră este alcătuită dintr-o singură moleculă de ADN. Cromatidele
surori sunt identice deoarece, după replicare, o cromatidă este identică cu cealaltă.

Figura 2.3-4. Cromatide surori rezultate după replicarea cromozomului

(www.mheducation.com/home.html)

Un rol important în formarea şi reglarea aparatului mitotic, care este responsabil de repartiţia egală
a cromosomilor în cele două celule fiice, îl au centriolii. Centriolul este un organit celular de forma unui cilindru
gol cu pereţii formaţi din 9 grupe de câte 3 microtubuli, numite triplete. Microtubulii sunt cilindri goi, constituiţi
din protofilamente formate din dimere de α şi β tubulină.

Figura 2.3-5. Structura centriolului

Diviziunea celulară, la majoritatea animalelor şi la unele plante (alge, ciuperci, briofite, pteridofite şi
gimnosperme inferioare), se desfăşoară datorită fusului mitotic a cărui origine este, în principal, centriolară.

8
 2.3.1. CICLUL CELULAR LA EUCARIOTE
Ciclul celular reprezintă perioada dintre două diviziuni mitotice succesive. Ciclul celular cuprinde
două faze majore (Fig. 2.3-6):
1. Interfaza – perioada dintre diviziunile celulare, în care celula crește, se dezvoltă și se pregătește pentru
diviziune;
2. Mitoza (M) – perioada de diviziune celulară activă care include: procesul de diviziune a nucleului
(kariokineza) și citokineza sau diviziunea citoplasmatică.

Figura 2.3-6. Ciclul celular şi componentele sale

INTERFAZA este perioada cea mai activă din punct de vedere metabolic - are loc sinteza ADN, a
proteinelor histonice. Interfaza este subdivizată în trei faze (figura) :
a) Faza presintetică G1 - (engl. Gap = gol sintetic) in care:
- nu se sintetizează ADN, dar are loc acumularea compuşilor necesari replicării cromozomilor
monocromatidici, dublării centriolilor şi formării aparatului mitotic. Au loc sinteze de ARN, proteine
enzimatice şi neenzimatice.
Există un punct critic în G1 a ciclului celular, numit punctul de control G1 / S, în care progresia unei celule
către următoarea etapă a ciclului poate fi oprită până când condițiile sunt favorabile. După ce acest punct de
control a fost trecut, celula se angajează să se dividă. Înainte de a ajunge la punctul de control G1 / S, celulele
pot ieși din ciclul celular activ ca răspuns la semnalele de reglare și pot trece într-o fază de nedivizare numită
G0, care este o stare stabilă în timpul căreia celulele au de obicei o dimensiune constantă. Acestea pot rămâne
în G0 pentru o perioadă lungă de timp, chiar nedefinit, sau se pot reîntoarce în faza G1, iar ciclul celular devine
activ. Multe celule nu intră niciodată în G0.
b) Faza S - (S = de sinteză). In aceasta faza fiecare cromozom se replică; cantitatea de ADN se dublează prin
replicare semiconservativă. Cantitatea de ADN (şi implicit de cromozomi) creşte la 4n în celulele somatice

9
 şi la 2n în celulele gametice. Cromozomii devin bicromatidici. Înainte de faza S, fiecare cromozom este
monocromatidic; după faza S, fiecare cromozom este compus din două cromatide (bicromatidic). Dacă sinteza
ADN este blocată (cu medicamente sau prin mutație), celula nu va putea suferi mitoze.
c) Faza postsintetică G2
 Nu se sintetizează ADN, dar se asigură condiţiile pentru formarea aparatului de diviziune a celulei şi se
acumulează substanţe cu rol energetic necesare pentru realizarea mitozei. Similar fazei G1, şi în faza G2
există un punct important de control: G2 / M; după ce acest punct de control a fost trecut, celula este gata
să se dividă și intră în mitoză (M).
Punctele de control (check points) (Fig. 2.3-7) ale ciclului celular sunt utilizate de eucariote și procariote
pentru a menține integritatea genomică și pentru a evita moartea celulelor. Deteriorarea ADN poate declanșa
activarea unui număr de puncte de control, determinând stoparea ciclului celular la diferite puncte din ciclul
celular (G1, S, G2 sau mitoză) (Lara-Gonzalez și colab., 2012).
Aceste puncte de control ale ciclului celular au evoluat pentru a preveni replicarea ADN deteriorat și
intrarea sau ieșirea prematură din mitoză și pentru a permite o anumită perioadă de timp pentru repararea ADN,
dacă acesta a suferit leziuni (Goodarzi și Jeggo, 2013). Principalele puncte de control ale ciclului celular sunt: G1
/ S, G2 / S și G2 / M.

Figura 2.3-7. Punctele de control (critice) ale ciclului celular

Punctele de control reprezintă un mecanism important prin care celulele își controlează progresia prin
procesele complexe care, în cele din urmă, duc la creșterea și divizarea celulelor.

10
 Durata ciclului celular variază la diferite tipuri de celule eucariote. Astfel, drojdiile se pot divide la
aproximativ 120 min. Cele mai multe celule vegetale şi animale se divid la 10-12 ore. La mamifere, dacă se
atribuie 24 ore unui ciclu celular, atunci mitoza durează 1 oră, faza G1 circa 10 ore, faza S până la 9 ore, iar faza
G2 aproximativ 4 ore.

Figura 2.3-8. Durata relativă a ciclului celular la mamifere

2. DIVIZIUNEA CELULARĂ - MITOZA

Mitoza (gr. mitos = fir) (faza M) reprezintă procesul de diviziune a nucleului celulelor somatice
(kariokineza) prin care rezultă doi nuclei noi. După diviziunea nucleului are loc diviziunea citoplasmei
(cytokineza) rezultând două celule noi identice cu celula parentală. Mitoza începe după faza G2 și se termină
înainte de G1 (vezi Fig. 2.3-6). Un proces critic în faza M este separarea cromatidelor surori pentru a furniza un
set complet de informații genetice pentru fiecare dintre celulele rezultate.
2.1. Fazele mitozei
De obicei, biologii împart faza M în cinci etape: cele patru etape ale mitozei (profaza, metafaza, anafaza
și telofaza) și citokineza.
1. Profaza
În profază, fiecare cromozom posedă două cromatide, deoarece cromozomul a fost duplicat în faza S
precedentă. Se formează fusul mitotic, o structură organizată de microtubuli care mișcă cromozomii în mitoză. În
celulele animale, fibrele fusului de diviziune se formează de la o pereche de centrozomi, care migrează în părțile
opuse ale celulei. În fiecare centrozom există un organit specific, centriolul, care este, de asemenea, compus din
microtubuli. Celulele plantelor superioare nu au centrozomi sau centrioli, dar au axe mitotice. La începutul
profazei nucleul prezintă un aspect difuz, granulat, cromozomii încep să se condenseze, având forma unor
11
filamente subţiri, vizibile în nucleu. Pe parcursul profazei, cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi ca urmare a
spiralizării lor. În profaza târzie au loc următoarele trei fenomene:
 dispar nucleolii;
 membrana nucleară de dezintegrează;
 apare fusul de diviziune, în urma migrării spre poli a centriolilor şi formării fibrelor.
2. Metafaza
În metafază, cromozomii bicromatidici se ataşează la fibrele fusului de diviziune cu ajutorul kinetocorului.
Ei migrează spre centrul celulei, distribuindu-se în planul ecuatorial al fusului mitotic, formând astfel placa
metafazică. În metafază, cromozomii prezintă un maxim de condensare.
3. Anafaza
În anafază începe separarea cromatidelor surori (prin clivarea longitudinală a centromerilor) şi deplasarea
lor spre polii opuşi ai fusului de diviziune. Cromozomii devin astfel monocromatidici.
4. Telofaza
În telofază, cromozomii monocromatidici ajung la polii opuşi ai fusului de diviziune. Membrana nucleară
se reface în jurul fiecărui grup de cromozomi. Fusul de diviziune dispare, nucleolii se reorganizează şi cromozomii
se despiralizează. Treptat, cele două nuclee rezultate capătă aspectul caracteristic din interfază şi celula se divide
(citokineza) (Fig. 2.3-9).

Figura 2.3-9. Fazele mitozei

(www.biology.iupui.edu/biocourses/N100/2k4ch8mitosisnotes.html)

12
 5. Citokineza
În zona ecuatorială a celulei, în locul fostei plăci metafazice, apare un perete despărţitor numit fragmoplast
(de natură proteică) astfel că, citoplasma şi organitele celulare se repartizează în mod egal în cele două celule fiice
(Fig. 2.3-10). Citokineza marchează începutul interfazei unui nou ciclu celular.

Figura 2.3-10. Citokineza la animale (a) și la plante (b)

(http://sites.gsu.edu/biol2107)

Un rezultat important al ciclului celular este acela că fiecare dintre celulele produse conține un
complement complet de cromozomi - nu există o reducere netă sau o creștere a numărului de cromozomi. Fiecare
celulă conține aproximativ jumătate din conținutul de citoplasmă și organite din celula originală parentală, dar
nici un mecanism precis analog cu mitoza nu asigură faptul că organitele sunt împărțite uniform. În consecință,
nu toate celulele care rezultă din ciclul celular sunt identice în conținutul lor citoplasmatic.

Rolul mitozei:
 asigura cresterea si dezvoltarea organismului,
 asigura regenerarea celulelor, a tesuturilor si organelor;
 inlocuirea tesuturilor distruse sau imbatranite.
 In urma mitozei rezulta 2 celule noi identice cu celula parentala;
 asigura un numar constant de cromozomi, deci este responsabila de constanta materialului
ereditar de la celula mama la celulele fiice.
 Celulele rezultate sunt diploide (2n).

13
 Curs 3
REPRODUCEREA SEXUATĂ
MEIOZA
Reproducerea sexuată reprezintă producerea de noi organisme vii prin combinarea informațiilor genetice
de la indivizi de sexe diferite. În majoritatea celulelor eucariote, există două seturi de cromozomi (2n): un set (n)
este moștenit de la părintele masculin, iar celălalt set (n) de la părintele feminin. Fiecare cromozom dintr-un set
are un cromozom corespunzător în celălalt set, împreună constituind o pereche de cromozomi omologi (Fig. 2.3-
11).

Figura 2.3-11. Pereche de cromozomi omologi

(https://biology.stackexchange.com/)

Perechea de cromozomi omologi – este o pereche în care fiecare cromozom este identic cu celălalt
(conține gene pentru același caracter – gene alele) (Fig. 2.3-12). O singură pereche diferă: cromozomii sexului X
sau Y.

Figura 2.3-12. Fiecare cromozom din pereche conține gene pentru același caracter (gene alele)

1
 (https://biology.stackexchange.com/)
Cei doi cromozomi ai unei perechi omoloage sunt, de obicei, identici în structură și mărime (cu excepția
cromozomilor sexului). De exemplu, celulele umane diploide au 2n = 46 de cromozomi (n - numărul de perechi
de cromozomi, n = 23 de perechi omoloage). În gameți (ovule și spermatozoizi) există un singur set de cromozomi
(n), gameții fiind astfel haploizi. Pentru clarificare:
• Numărul diploid de cromozomi – este un număr cu două seturi de cromozomi (2n) (la om 2n = 46; n
= 23);
• Numărul haploid de cromozomi – se referă la un singur set de cromozomi (n) (în gameți).
Prezența a două seturi de cromozomi în celula eucariotă este o consecință a reproducerii sexuate.
Reproducerea sexuată este formată din două procese:
 Meioza, prin care se formează gameții haploizi în care numărul de cromozomi este redus la jumătate;
și
 Fecundarea, în care doi gameți haploizi (n) fuzionează și restabilește numărul de cromozomi la
valoarea sa diploidă inițială (2n) (Fig. 2.3-13).

Figura 2.3-13. Meioza reduce numărul de cromozomi;

fecundarea restaurează numărul diploid al speciei

MEIOZA
Meioza (gr. meion = a înjumătăţi), numită şi diviziune reducţională, reprezintă diviziunea celulelor
germinale sau sexuale (diploide, 2n), prin care numărul de cromozomi se reduce la jumătate și în urma
căreia se formează gameţii haploizi (n) (fig.1). Meioza are loc doar la organismele care se reproduc sexuat, în
cadrul gametogenezei, prin diviziune indirectă specifică celulelor germinale (spermatocitul și ovocitul de ordinul
II), cu formarea celulelor sexuale - gameții (ovule și spermatozoizi).

2
 Fig.1. Meioza la antere de Allium ursinum ( 2n = 14), aspect microscopic
Metafaza II (foto stânga) şi Anafaza II (foto dreapta)

Ca și mitoza, meioza este precedată de o etapă interfazică care include fazele G1, S și G2 (Fig. 2.3-14).

Figura 2.3-14. Interfaza și meioza

(https://content.openclass.com)

Fazele meiozei
Meioza constă din două diviziuni nucleare succesive:
a. O diviziune reducţională sau meioza I, primară sau heterotipică;
b. O diviziune ecvaţională (echilibrată) sau meioza II, secundară sau homotipică.
Meioza primară este precedată de interfază unde, în faza S a acesteia, ADN se replică doar o dată, cu
formarea cromatidei soră a fiecărui cromozom, având ca rezultat final cromozomii bicromatidici. Între diviziunile
1 și 2 poate exista o etapă intermediară - interchineza, fără sinteză suplimentară de ADN. Fiecare dintre cele 2
etape ale meiozei cuprinde 4 faze: profaza, metafaza, anafaza și telofaza.
ÎN MEIOZA I, dintr-o celulă diploidă, care are două garnituri de cromozomi: una de origine maternă,
cealaltă de origine paternă, se formează două celule cu nuclei haploizi.
3
 MEIOZA II este asemănătoare cu mitoza obişnuită; dintr-o celulă haploidă se obţin patru celule haploide
(n): gameţii. Cu toate acestea, meioza II diferă de mitoză deoarece, numărul de cromozomi fiind deja redus la
jumătate, celula nu mai are același număr de cromozomi ca în mitoză. De exemplu, o celulă umană dintr-un ovar
sau testicul (care urmează să înceapă diviziunea meiotică) are 46 de cromozomi. La sfârșitul meiozei I, fiecare
dintre cele două celule fiice va avea doar 23 de cromozomi; numărul original, de 46 de cromozomi, va fi separat
în 2 seturi de câte 23 de cromozomi fiecare. Apoi, la sfârșitul meiozei II, fiecare dintre cele 4 celule fiice produse
va avea câte 23 de cromozomi, adică un sfert din cantitatea de ADN pe care celula originală a avut-o (Fig. 2.3-
15).

Figura 2.3-15. Cele două diviziuni celulare ale meiozei (http://www.bbc.co.uk/schools)

În această figură, celula originală este 2n = 46. După două diviziuni meiotice, fiecare celulă
rezultată va avea n = 23 de cromozomi

În procesul de fecundare, prin unirea unui gamet mascul (n) cu un gamet femel (n), rezultă un zigot
diploid (2n) în care se restaurează numărul de cromozomi corect al speciei.

a. DIVIZIUNEA REDUCŢIONALĂ – MEIOZA I

Meioza I (faza reducţională) cuprinde mai multe faze:
 Profaza I;
 Metafaza I;
4
  Anafaza I;
 Telofaza I.
Profaza I este o fază care, la majoritatea organismelor superioare, durează mai multe zile şi se împarte în
mai multe subfaze:
1. Leptonem (gr. leptos = subţire; nema = filament);
2. Zigonem (gr. zygotos = împreună);
3. Pachinem (gr. pachys = gros);
4. Diplonem (gr. diplos = dublu);
5. Diachineză (gr. dia - divergent, kinesis - mișcare).
1. Leptonem:
 Nucleul celulei are un număr dublu de cromozomi (2n).
 Cromozomii apar sub formă de filamente subţiri, fiecare fiind format din două cromatide, deci sunt
bicromatidici.
 De-a lungul filamentelor pot fi observate cromomerele (structuri granulare aliniate serial de-a lungul
unui cromozom eucariot, care rezultă din înfășurarea locală a moleculei de ADN) (Fig. 2.3-16).

Figura 2.3-16. Aspectul cromozomilor în leptonem

2. Zigonem
 Cromozomii omologi, unul matern şi altul patern, încep să se unească din loc în loc, de-a lungul
cromatidelor nesurori, formându-se perechi de omologi numiţi bivalenţi (Fig. 2.3-17a).
 Fiecare bivalent conţine patru cromatide (tetrada). Bivalenţii sunt ataşaţi de membrana nucleară
prin intermediul telomerelor cromozomilor omologi.
Procesul de împerechere a cromozomilor omologi se realizează cu ajutorul complexului sinaptinemal
(gr. synapto = unire) (Fig. 2.3-17b).

5
 Figura 2.3-17. (a) Procesul de împerechere a cromozomilor omologi;
(b) Formarea complexului sinaptinemal şi formarea perechilor de bivalenţi
(http://www.phschool.com/science/biology_place/biocoach/)
3. Pachinem
 Cromatidele nesurori se unesc cromomeră la cromomeră, sinapsa fiind astfel completă.
 Datorită sinapsei, numărul de cromozomi este egal cu numărul haploid.
 Cromozomii uniţi în perechi se scurtează şi se îngroaşă. Membrana nucleară și nucleolii dispar.
În acest stadiu se realizează procesul de recombinare genetică intra-cromozomală sau crossing-over
(Fig. 2.3-18).

Figura 2.3-18. Crossing-over – schimbul de gene între doi cromozomi.

Rezultă două cromatide identice şi două neidentice care cuprind material genetic de la ambii cromozomi
(https://www.quora.com/What-is-crossing-over-in-terms-of-biology)

6
 4. Diplonem
Bivalenţii uniţi prin sinapsă încep să se despartă rămânând uniţi doar la nivelul unor puncte de contact
numite chiasme. Acestea reprezintă baza citologică a fenomenului de schimb reciproc de segmente cromatidice –
crossing-over.
5. Diachineză
 Cromozomii se condensează şi se scurtează puternic;
 Cromozomii bivalenţi rămân uniţi printr-una sau două chiasme, la nivelul cromatidelor nesurori şi
prin centromer la nivelul cromatidelor surori, până în anafaza I;
 Nucleolii se dezorganizează şi se iniţiază formarea fusului de diviziune;
 Membrana nucleară se dezorganizează, cromozomii desprinzându-se de ea.

Metafaza I. În această fază, cromozomii bivalenţi prezintă un maxim de condensare şi scurtare. Aceştia
se ataşează de fibrele fusului de diviziune cu ajutorul kinetocorilor şi se plasează în zona ecuatorială a celulei
formând placa metafazică (Fig. 2.3-19).

Figura 2.3-19. Formarea plăcii metafazice

Fiecare bivalent are doi centromeri funcţionali nedivizaţi orientaţi spre polii opuşi ai celulei. Orientarea
lor nu ţine cont de originea lor maternă sau paternă. La trecerea din metafaza I în anafaza I are loc disjuncţia
(separarea) independentă a perechilor de cromozomi (recombinarea genetică inter-cromozomală).

Anafaza I. Cromozomii omologi încep să se îndepărteze unul de altul, cromatidele nesurori se rup la
nivelul chiasmelor. Cromozomii omologi separaţi, formaţi din câte două cromatide, alunecă pe fibrele fusului de
diviziune spre cei doi poli opuşi ai celulei (Fig. 2.3-20). Cromatidele surori sunt unite prin centromer, care nu s-
a divizat. Fiecare nucleu în anafaza I este format dintr-un număr haploid de cromozomi (n).

7
 Figura 2.3-20. Separarea perechilor de cromozomi şi deplasarea lor spre polii opuşi ai fusului

Telofaza I. În jurul celor două grupuri de cromozomi (n), ajunşi la capetele fusului de diviziune, se
formează membrana nucleară, cele două celule fiice formând o diadă (Fig. 2.3-21). Dispare fusul de diviziune,
iar cromozomii se decondensează.

Figura 2.3-21. Telofaza I

La unele specii, cromozomii trec direct de la telofaza I la profaza II fără să se decondenseze. La alte specii,
între cele două diviziuni meiotice există o fază scurtă numită interkineză în care, însă, nu are loc replicarea
cromozomilor.
În cadrul primei diviziuni meiotice se desfăşoară cele mai importante evenimente din punct de
vedere genetic:
1. Sinapsa cromozomală;
2. Recombinarea genetică intra-cromozomală (crossing-over);
3. Disjuncţia independentă a perechilor de cromozomi (recombinarea genetică inter-
cromozomală);
4. Reducerea la jumătate a numărului de cromozomi.
8
 Primele două evenimente (1 și 2) au loc în profaza I, al treilea (3) are loc la trecerea din metafaza I în
anafaza I, iar ultimul (4) după prima diviziune meiotică. Cele două procese responsabile de variația genetică
sunt: procesul de crossing-over și distribuția aleatorie a cromozomilor materni și paterni.

b. MEIOZA II (ECVAŢIONALĂ)
Meioza II (equaţională) sau secundară este asemănătoare cu o mitoză obișnuită și implică parcurgerea
următoarelor etape:
 Profaza II;
 Metafaza II;
 Anafaza II;
 Telofaza II.
Profaza II. Este scurtă și greu de observat la microscop. În această fază cromozomii se recondensează,
după o scurtă interfază în care ADN nu se mai replică. Fusul se reformează, iar membrana nucleară se descompune
din nou.
Metafaza II. Cromozomii bicromatidici se ataşează la fibrele fusului de diviziune şi se dispun în planul
ecuatorial al celulei.
Anafaza II. Centromerii fiecărui cromozom se clivează longitudinal, cromatidele surori se separă şi
cromozomii monocromatidici migrează spre polii opuşi ai celulei.
Telofaza II. În jurul fiecărui set de cromozomi cu număr haploid se formează membrana nucleară; rezultă
un grup de patru celule (tetrada), fiecare celulă conţinând câte un set haploid de cromozomi monocromatidici.
Majoritatea plantelor au un ciclu de viață complex, care include două generații distincte (etape): sporofitul
diploid și gametofitul haploid. Aceste două etape alternează; sporofitul produce spori haploizi prin meioză, iar
gametofitul produce gameți haploizi prin mitoză (Fig. 2.3-22).
Acest tip de ciclu de viață este denumit uneori alternanța generațiilor. În acest ciclu, produsele imediate
ale meiozei se numesc spori, nu gameți; sporii suferă una sau mai multe diviziuni mitotice pentru a produce
gameți. Deși termenii folosiți pentru acest proces sunt oarecum diferiți de cei utilizați în mod obișnuit în ceea ce
privește animalele, procesele la plante și la animale sunt în principiu aceleași; în ambele situații, meioza duce la
reducerea numărului de cromozomi, producând celule haploide.

9
 Figura 2.3-22. Etapele meiozei în celula vegetală:
1. Profaza I; 2. Metafaza I; 3, 4. Anafaza I; 5. Telofaza I; 6. Profaza II; 7. Metafaza II; 8, 9. Anafaza II;
10. Telofaza II (sursa: biologyforhighschool.net / www.philpoteducation.com)

La organismele animale, producerea gameților (prin spermatogeneză și ovogeneză) are loc în testicule și
ovare. În testicule, un spermatogoniu diploid este supus meiozei, producând patru celule spermatice haploide. În
ovar, un ovogoniu diploid este supus meiozei pentru a produce un singur ovul mare și corpi polari mai mici, care
în mod normal se dezintegrează (Fig. 2.3-23).

Figura 2.3-23. Etapele meiozei în celula animală

(sursa: biologyforhighschool.net /www.philpoteducation.com)

10
2.3.4. ASEMĂNĂRI ŞI DIFERENŢE DINTRE MITOZĂ ŞI MEIOZĂ

Asemănările dintre mitoză şi meioză rezultă din următoarele aspecte:

 Ambele reprezintă procesul de diviziune nucleară;
 Ambele implică sinteza materialului genetic;
 În faza iniţială a mitozei, cât şi a meiozei: nucleul, nucleolii şi membrana nucleară se dezintegrează şi
apare fusul de diviziune.
Diferenţele dintre cele două tipuri de diviziuni sunt următoarele:
 Prin mitoză celula se divide o singură dată; rezultă 2 celule noi, diploide (2n), identice cu celula
parentală;
 Meioza implică combinarea informaţiei genetice de la ambii părinţi – rezultatul fiind un individ
distinct din punct de vedere genetic;
 În meioză, de la o celulă diploidă (2n) rezultă 4 celule fiice cu un număr de cromozomi redus la
jumătate (n);
 Celulele fiice rezultate în urma meiozei nu sunt identice din punct de vedere genetic;
 În meioză, diviziunea celulară are loc de 2 ori, iar replicarea materialului genetic doar o singură dată.
Asemănările şi diferenţele dintre mitoză şi meioză sunt redate în figura de mai jos (Fig. 2.3 -24).

11
 Figura 2.3-24. Asemănări şi diferenţe dintre mitoză şi meioză
(sursa: https://socratic.org)

https://www.youtube.com/watch?v=ZtXZfiSp060
https://www.youtube.com/watch?v=czMmSBaVI4I
https://www.youtube.com/watch?v=2z4XFGgvkkg

12
Curs 4
EREDITATEA MENDELIANĂ
LEGILE SEGREGĂRII

Ereditatea mendeliană (Genetica mendeliană sau Mendelism) reprezintă un set de principii sau legi
legate de transmiterea ereditară a caracterelor de la parinti la descendenţi.
Deşi hibridarea a fost practicata din cele mai vechi timpuri (odată cu introducerea în cultură a plantelor şi
cu practica de creştere a animalelor) primul om de ştiinţă care a intreprins un studiu sistematic asupra comportării
caracterelor ereditare la genitori şi la generaţiile obţinute prin încrucişare a fost Gregor Johann Mendel (1822-
1884), considerat fondatorul geneticii ca ştiinţă.

Gregor Johann Mendel (1822-1884)

În 1851, Mendel a intrat la Universitatea din Viena unde a urmat cursuri de fizică, matematică și științe
naturale. După doi ani de studiu, Mendel s-a întors la Brno, unde a predat ca profesor la școala locală începând,
în același timp, și lucrul experimental cu plantele de mazăre din grădina mănăstirii. Experiențele începute în 1856
au durat timp de 8 ani, până în 1863.
În 1865 și-a prezentat rezultatele, în public, la ședințele Societății de Științe ale Naturii din Brno. Lucrarea
lui Mendel din aceste prelegeri, numită „Versuche über Pflanzenhybriden” („Cercetări privind hibridarea
plantelor”), a fost publicată în 1866. În ciuda interesului larg manifestat în domeniul eredității, efectul cercetărilor
sale asupra comunității științifice a fost minim. La acea vreme, nimeni nu pare să fi observat că Mendel a
descoperit principiile de bază ale eredității.
În 1868, Mendel a fost ales stareț al mănăstirii sale, iar creșterea obligațiilor administrative a pus capăt
învățăturii sale și eventual experimentelor sale genetice. A murit la vârsta de 62 de ani, la 6 ianuarie 1884,
nerecunoscut pentru contribuția sa în genetică.
Semnificația descoperirilor lui Mendel a rămas necunoscută până în 1900, când trei botaniști - Hugo de
Vries, Erich von Tschermak și Carl Correns - au început să desfășoare, în mod independent, experimente de
încrucișare la plante similare cu cele ale lui Mendel, ajungând la aceleași concluzii cu acesta. Ei și-au interpretat
rezultatele în termenii principiilor elaborate de Mendel, atrăgând astfel atenția asupra lucrării sale de pionierat.

1
Datorită impactului amplu pe care l-a avut munca lui Mendel asupra descoperirii unor concepte mai târzii, anul
1900 este considerat anul de naștere a geneticii ca știință.

Experimentele lui Gregor Mendel

În 1856, Mendel și-a început experimentele privind hibridarea plantelor cu plante de mazăre din grădina
mănăstirii. Deși lucrări similare erau deja efectuate de botaniștii contemporani, trăsăturile semnificative ale
tuturor acestor experimente au fost trecute cu vederea, deoarece investigatorii au făcut observații generale despre
toate caracterele moștenite de descendenți, în loc să colecteze și să analizeze date într-un mod sistematic,
matematic. Mendel a fost primul om de ştiinţă care a întreprins un studiu sistematic asupra comportării
caracterelor ereditare la genitori şi la generaţiile obţinute prin încrucişare. În primul rând, în experimentele sale,
el și-a concentrat atenția asupra moștenirii unui singur caracter. În al doilea rând, el a păstrat înregistrări
genealogice precise pentru fiecare plantă și în al treilea rând, el a numărat diferitele tipuri de plante care rezultă
din fiecare încrucișare. În al patrulea rând, el și-a analizat datele matematic.
Pentru studiul eredității caracterelor, Mendel a ales ca subiect experimental planta de mazăre Pisum
sativum, plantă care a oferit avantaje clare pentru investigația genetică deoarece:
 este o plantă autogamă (se reproduce prin autopolenizare), fapt pentru care, în absența mutațiilor, își
poate păstra constantă structura genetică și puritatea de-a lungul generațiilor;
 este o plantă anuală, deci se pot urmări cu ușurință descendențele succesive;
 prezintă numeroase varietăți sau soiuri care se deosebesc prin unul sau mai multe caractere
contrastante;
 are un număr mare de descendenți, fapt care i-a permis lui Mendel să realizeze un studiu sistematic
asupra comportării caracterelor ereditare la genitori şi la generaţiile succesive;
 se poate realiza polenizarea artificială a florilor castrate (prin detașarea staminelor) utilizând polen de
la o altă floare intactă (Fig. 1).
Pentru experimentele de hibridare la mazăre, Mendel a ales șapte perechi de caractere contrastante (Fig.
2):
 culoarea semințelor (galbenă sau verde);
 forma semințelor (netedă sau zbârcită);
 culoarea păstăii (galbenă sau verde);
 forma păstăii (umflată sau dezumflată);
 culoarea florii (violet sau albă);
 poziția florii (axială sau terminală);
 înălțimea tulpinii (înaltă sau scundă).
2
 Figura 1. Polenizarea artificială la mazăre
(www.biotechlearn.org.nz)

Figura 2. Perechile de caractere studiate de Mendel la mazăre

(prelucrare după Pierce, 2012)

Spre deosebire de înaintașii lui, care s-au limitat doar la descrierea rezultatelor încrucișărilor, Mendel și-
a formulat ipotezele atât pe baza observațiilor sale inițiale, cât și pe baza rezultatelor obținute în urma unor
încrucișări suplimentare, pentru a-și testa ipotezele. El a ținut o evidență atentă a numărului de descendenți care
posedă fiecare tip de trăsătură și a calculat rapoartele diferitelor tipuri de caractere acordând o atenție deosebită
detaliilor.

3
 TERMENI UTILIZAȚI PENTRU DESCRIEREA EXPERIMENTELOR LUI
GREGOR MENDEL

Înainte de a examina experimentele de hibridare ale lui Mendel la mazăre și concluziile pe care le-a
elaborat în urma rezultatelor obținute, este util să revedem niște termeni folosiți în mod obișnuit în genetică.
Termenul de GENĂ a fost inventat în 1909, când geneticianul danez Wilhelm Johannsen l-a folosit pentru
prima dată. Definiția unei gene variază în funcție de contextul utilizării acesteia astfel că, definiția sa se va
schimba pe măsură ce vom explora diferite aspecte ale eredității. În contextul încrucișărilor genetice vom defini
o genă ca factor ereditar (moștenit), care determină o anumită însușire. Cele mai multe gene există în mai multe
forme numite alele.
Genele alele reprezintă una sau mai multe forme alternative ale unei gene, care ocupă un anumit locus
(plural = loci) sau poziție pe cromozom și care determină același caracter.
De exemplu, în încrucișările lui Mendel, culoarea florilor a fost determinată de o genă care există în
două forme alternative (două alele diferite): o alelă codifică pentru culoarea purpurie a florilor, iar cealaltă alelă
codifică pentru culoarea albă a florilor (Fig. 3.2-3). Astfel, în plantele de mazăre există un loc specific (locus) pe
un cromozom unde se determină culoarea florilor. Acest locus ar putea fi ocupat de o alelă pentru culoarea
purpurie a florilor sau o alelă pentru culoarea albă a florilor (Fig. 3).

Figura 3. Cromozomi omologi cu alele pentru culoarea florilor

(www.biotechlearn.org.nz)

Vom folosi termenul de „alelă” atunci când ne referim la o versiune specifică a unei gene și vom folosi
termenul de „genă” pentru a ne referi la orice alelă dintr-un anumit locus.
Noțiunea de GENOTIP se referă la setul de gene alele pe care le posedă un organism individual.
Un organism diploid care posedă două alele identice la un locus este homozigot, iar un organism care
posedă două alele diferite este heterozigot pentru acel locus (Fig. 4).

4
 Figura 4. Un individ moștenește de la fiecare părinte două alele - identice sau diferite - pentru fiecare genă
(www.thoughtco.com/)

FENOTIPUL – un alt termen important, se referă la caracterele observabile ale unui organism (culoarea
ochilor, forma bobului de mazăre etc.), mai precis la însușirile morfologice, fiziologice, biochimice și de
comportament ale unui organism. Este rezultatul interacțiunilor dintre genotip și mediu; un anumit fenotip este
dat de un genotip care se dezvoltă într-un anumit mediu. De exemplu, înălțimea pe care un stejar o atinge la
maturitate este un fenotip care este puternic influențat de factorii de mediu, cum ar fi: disponibilitatea apei, a
soarelui și a nutrienților. Cu toate acestea, genotipul copacului încă impune anumite limite la înălțimea acestuia:
un stejar nu va crește până la 300 m înălțime, indiferent cât de multă lumină solară, apă și îngrășământ sunt
furnizate. Astfel, chiar și înălțimea unui stejar este determinată într-o oarecare măsură de genotip. Pentru multe
caracteristici, atât genele cât și mediul sunt importante în determinarea diferențelor fenotipice.
Genotipul determină potențialul de dezvoltare al fenotipului și reprezintă totalitatea factorilor ereditari
(gene) care determină caracterele unui organism. Distincția dintre genotip și fenotip este unul dintre cele mai
importante principii ale geneticii moderne.
HIBRIDAREA reprezintă încrucişarea dintre două organisme ce se deosebesc prin una sau mai multe
perechi de caractere. Hibridul reprezintă rezultatul procesului de hibridare și este un organism rezultat prin
hibridarea (încrucișarea) a doi sau mai mulţi genitori (părinţi) diferiţi prin anumite caractere.
• Încrucișarea dintre organisme care se deosebesc printr-o singură pereche de caractere se numește
monohibridare, iar încrucișarea între organisme care se deosebesc prin două sau mai multe perechi
de caractere se numește dihibridare și respectiv polihibridare.
• Ereditatea mendeliană (genetica mendeliană sau Mendelism) reprezintă un set de principii sau legi
legate de transmiterea ereditară a caracterelor de la părinţi la descendenţi.

5
 LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII
Pe baza utilizării metodei hibridologice la mazăre, G. Mendel a formulat, în anul 1865, trei principii
esenţiale considerate ca fiind legi ale eredităţii.
Cele 3 legi descoperite de Mendel sunt:

1. LEGEA UNIFORMITĂŢII HIBRIZILOR DIN PRIMA GENERAŢIE (F1);

Aceată lege a fost enunţată astfel: atunci când se încrucişează genitori homozigoţi ce diferă prin
caractere perechi contrastante, de exemplu AA x aa sau AABB x aabb etc., în prima generaţie hibridă
(F1) rezultă indivizi uniformi din punct de vedere fenotipic. În F1, hibrizii Aa sau AaBb manifestă numai
caracterul controlat de factorul ereditar dominant (A şi respectiv A şi B), în timp ce caracterul recesiv
(a, respectiv a şi b) nu se manifestă.

2. LEGEA SEGREGĂRII SAU DISJUNCŢIEI FACTORILOR EREDITARI (GENELOR) ÎN

GENERAŢIA A DOUA HIBRIDĂ (F2) conform căreia caracterele recesive, care sunt mascate la hibrizii
din F1, reapar în F2 într-o proporţie de ¾ dominant la ¼ recesiv.

3. LEGEA COMBINĂRII LIBERE A PERECHILOR DE FACTORI EREDITARI SAU A

SEGREGĂRII INDEPENDENTE A PERECHILOR DE CARACTERE: se referă la apariţia în urma
încrucişării di- şi polihibride, a unor combinaţii noi de factori ereditari la descendenţi.

MONOHIBRIDAREA ŞI FENOMENUL SEGREGĂRII

Monohibridarea reprezintă încrucişarea dintre organisme care se deosebesc printr-o singură

pereche de caractere.
Mendel a constatat la mazăre existenţa unor perechi de caractere contrastante (alelomorfe), precum:
• plante înalte - plante pitice;
• bob neted - bob zbârcit;
• bob galben - bob verde;
• flori albe - flori purpurii;
• păstăi verzi - păstăi galbene etc.
Iniţial, G. Mendel a început să lucreze cu un număr de 34 de soiuri de mazăre pe care le-a cultivat timp de
doi ani pentru a verifica dacă însuşirile lor se menţin neschimbate. El a verificat dacă fiecare varietate era pură

6
genetic (homozigotă pentru fiecare dintre trăsăturile pe care a ales să le studieze). Dintre cele 34 de soiuri, el a
ales să studieze 22 de soiuri ce s-au dovedit a avea caractere distincte şi constante.
Într-o primă serie de experienţe, Mendel a urmărit modul de transmitere la descendenţi a perechii de
caractere port înalt - port pitic, iar ulterior a examinat comportarea perechii de caractere bob neted - bob
zbârcit. În acest din urmă caz, s-a dovedit că aspectul de bob neted se datorează unui conţinut bogat în amidon,
în timp ce caracterul bob zbârcit este asociat cu un conţinut bogat în dextrină.
Pentru încrucişare, Mendel a folosit polenizarea artificială a plantelor (Figura), astfel: într-o primă
variantă, polenul colectat de la o plantă homozigotă cu bobul neted a fost folosit pentru polenizarea unei
plante homozigotă cu bobul zbârcit, iar într-o altă variantă cele două tipuri paternale au fost inversate.

Polenizare artificiala

În ambele variante, descendenţii obţinuţi în prima generaţie hibridă F1 au manifestat doar caracterul
bob neted. Mendel a numit acest caracter dominant, iar caracterul bob zbârcit, care nu a apărut în F1, a
fost denumit caracter recesiv. Faptul că ambele variante experimentale au fost identice, a dovedit că
însuşirile urmărite nu sunt dependente de sexul organismului (Fig. 1).

Rezultatul monohibridării în F1

7
 În generaţia F1 au rezultat indivizi 100 % heterozigoţi (Aa), care manifestau în fenotip caracterele
dominante. Cu această ocazie, Mendel a constatat uniformitatea plantelor hibride în F1. În urma acestui
experiment (repetat şi pentru alte tipuri de caractere) a fost emisă prima lege: principiul uniformităţii
hibrizilor din F1.
Pentru a obţine cea de-a 2-a generaţie F2, Mendel a cultivat boabele plantelor din prima generaţie (F1)
şi a lăsat plantele hibride să se autopolenizeze (mazărea este o plantă autogamă). A obţinut astfel generaţia
a 2-a (F2) în care plantele au prezentat (în aceeaşi păstaie) atât boabe netede cât şi boabe zbârcite.
Numărând boabele plantelor din F2, Mendel a constatat că 5474 dintre acestea erau netede şi 1850 erau
zbârcite, raportul dintre ele fiind 2,96/1 (neted/zbârcit), prin rotunjire 3 dominant / 1 recesiv.
Apariţia în F2 a ambelor caractere, bob neted şi bob zbârcit, a primit denumirea de segregare sau
disjuncţie factorilor ereditari în a 2-a generaţie hibridă F2 (figura)

Figura 2. Schema obţinerii generaţiei F2

G. Mendel explică astfel segregarea perechilor de caractere:

- Părinţii P sunt homozigoţi, fiecare pentru caracteristica studiată (neted respectiv zbârcit);
- În F1 se formează un hibrid care are o structură heterozoigotă. Toţi indivizii sunt la fel, deoarece
caracteristica dominantă acoperă în manifestare pe cea recesivă.
- Hibridul va produce 2 feluri de gameţi, corespunzători celor 2 caracteristici. Aceşti gameţi sunt puri,
deoarece caracteristicile dictate de ei se desfac, se izolează iar prin combinarea lor produc în F2 trei genotipuri.
8
 Premizele de la care a pornit Mendel în scopul explicării rezultatelor experimentelor de monohibridare
au fost următoarele:
• la un organism diploid (2n cromosomi), formarea zigotului rezultă în urma reunirii a doi gameţi haploizi
(n cromozomi). Factorii ereditari se află în nucleul celulelor: în celulele somatice sub formă de pereche,
iar în gameţi sub formă simplă. In ptrezent se cunoaşte că fiecare individ diploid este purtătorul a câte
două alele (factori ereditari) pentru fiecare locus. Termenul de locus desemnează amplasarea specifică a
unei gene pe cromozom, iar alelele se referă la toate variantele posibile ale unei gene de la nivelul unui
locus dat.
• în cursul formării gameţilor în procesul de meioză factorii ereditari din pereche se separă (segregă), astfel
că fiecare gamet moşteneşte doar unul dintre cei doi factori ereditari ai perechii considerate (A sau a).
• în procesul de fecundare are loc unirea întâmplătoare a gameţilor de sex opus, ceea ce înseamnă că un
gamet de un anumit sex are şanse egale de a se uni cu oricare gamet de sex opus.
Segregarea în F2, în raport de ¾ A la ¼ a este deci consecinţa segregării factorilor ereditari în cursul
formării gameţilor prin meioză, iar pe de altă parte a unirii gameţilor de sex opus pe bază de probabilitate.
Genitorul matern de tip Aa din F1 produce , în proporţie egală, două tipuri de gameţi: 50 % conţin
factorul ereditar dominant A şi 50 % îl conţin pe cel recesiv a.
În mod similar genitorul patern din F1, de tip Aa , produce aceleaşi categorii de gameţi cu aceleaşi
categorii de factori ereditari. Gameţii rezultaţi de la genitorii din F1 se unesc pe bază de probabilitate în procesul
de fecundaţie rezultând plantele generaţiei F2.
Aranjamentul gameţilor de sexe diferite şi combinaţiile posibile ale acestora în F2, pot fi
reprezentate sub forma unei table de şah alcătuita de R.C. Punnett:

Gameţi 50 % A 50 % a
50 % A 25 % AA 25 % Aa
50 % a 25 % Aa 25 % aa

Aşa cum se poate remarca din figura si tabelul de mai sus, raportul de segregare în F2 în funcţie de
genotip este de 25 % A: 50 % Aa : 25 % aa (1:2:1), iar din punct de vedere fenotipic raportul de segregare
în F2 este de 75 % caracter dominant : 25 % caracter recesiv (3:1) (Figura).

9
 Monohibridarea
Astfel, după mai bine de 2 milenii timp în care a persistat teoria moştenirii directe a caracterelor,
Mendel impune ideea transmiterii indirecte a caracterelor prin intermediul unor factori ereditari de
natură corpusculară.
Mai târziu, s-au făcut monohibridări similare şi la animale: păsări, şoareci etc. rezultând în F1
indivizi uniformi iar în F2 o segregare fenotipică în raport de 3:1.
Tipul de ereditate descris de către Mendel în cazul experimentelor efectuate pe mazăre şi care
respectă principiile enunţate mai sus a primit denumirea de ereditate de tip Pisum, fiind caracteristică
tuturor categoriilor de dominanţă completă în care un caracter se manifestă ca total dominant iar celălalt
din pereche ca total recesiv.

DIHIBRIDAREA SI LEGEA SEGREGARII INDEPENDENTE A PERECHILOR

DE CARACTERE
Pe lângă experimentele în care a urmărit modul de transmitere a unei singure perechi de caractere, Mendel
a efectuat şi o serie de alte teste în care a examinat modul de transmitere simultană a 2 perechi de caractere
contrastante: perechea de caractere care se referă la forma bobului (neted-zbârcit) şi la culoarea sa (galben -
verde).
Astfel, Mendel a folosit pentru încrucişare plante homozigote dintre care unele manifestau ambele caractere
dominante, bob neted şi galben (homozigote dominante AABB), iar celelalte ambele caractere recesive, bob
zbârcit şi verde (homozigot recesive aabb), plantele respective fiind pure din punct de vedere genetic. Ca urmare
a încrucişării organismelor de tipul menţionat (dihibridare), în F1 a rezultat o populaţie de plante hibride, 100%
heterozigote pentru ambele tipuri de factori ereditari (AaBb), care manifestau fenotipic doar caracterele

10
dominante: boabe netede şi galbene. Legea uniformităţii hibrizilor din F1 este astfel valabilă şi în cazul
dihibridării.
Prin autopolenizarea plantelor dublu- heterozigote din F1 (AaBb), se obţine generaţia F2 la care se
manifestă fenomenul de segregare.
Prin comparaţie cu monohibridarea, în cazul dihibridării, în F2 situaţia este mai complexă: pe lângă plante
cu caractere asemănătoare genitorilor primei generaţii F1 (galben-neted şi verde-zbârcit), apar 2 categorii de
plante care prezintă noi combinaţii de caractere: bob neted şi verde şi respectiv bob zbârcit şi galben în
proporţiile următoare:
9/16 – plante cu bob neted şi galben (AB);
3/16 – plante cu bob neted şi verde (Ab);
3/16 – plante cu bob zbârcit şi galben (aB);
1/16 – plante cu bob zbârcit şi verde (ab).
Acest raport de segregare de 9:3:3:1 se explică prin faptul că hibrizii din prima generaţie F1, dublu
heterozigoţi (AaBb) produc 4 categorii de gameţi femeli şi 4 categorii de gameţi masculi. Din unirea
probabilistică a gameţilor respectivi rezultă în F2, 16 combinaţii diferite de factori ereditari:

Gameţi ♂ /♀ AB Ab aB ab

AB AABB AABb AaBB AaBb

neted-galben neted-galben neted-galben neted-galben
Ab AABb Aabb AaBb Aabb
neted-galben neted-verde neted-galben neted-verde
Ab AaBB AaBb aaBB aaBb
neted-galben neted-galben zbârcit-galben zbârcit-galben
ab AaBb Aabb aaBb aabb
neted-galben neted-verde zbârcit-galben zbârcit-verde

Aceste noi combinaţii se produc prin faptul că la formarea gameţilor, în cazul organismelor dublu
heterozigote din F1, pe lângă formele nerecombinate AB şi ab, apar şi gameţi recombinaţi de tipul Ab şi aB,
ceea ce înseamnă că perechea de factori ereditari ce determină forma bobului Aa, segregă independent de
perechea de factori ce determină culoarea bobului Bb.
In cazul experimentelor de monohibridare, probabilitatea exprimării în fenotip a factorului ereditar
dominant A este de ¾ , iar a celui recesiv a este de ¼ .
In mod similar, în cazul dihibridării, se întâlnesc aceleaşi probabilităţi şi în cazul perechii de factori
ereditari Bb: pentru caracterul dominant B probabilitatea este de ¾ , iar a celui recesiv b este de ¼.

11
 Astfel raportul de segregare de 9/3/3/1 apărut în F2 poate fi dedus aplicând regula probabilităţii care
spune că probabilitatea apariţiei concomitente a 2 evenimente independente este egală cu produsul probabilităţii
apariţiei lor separate. Aplicând această regulă în cazul experimentelor de dihibridare se obţin următoarele
rezultate:
• Probabilitatea apariţiei simultane în fenotip a factorilor dominanţi A şi B este ¾ x ¾ = 9/16
• Probabilitatea apariţiei simultane în fenotip a factorului dominant A şi a celui recesiv b este
¾ x ¼ = 3/16
• Probabilitatea apariţiei simultane în fenotip a factorului dominant B şi a celui recesiv a este
¾ x ¼ = 3/16
• Probabilitatea apariţiei simultane în fenotip a factorilor recesivi a şi b este ¼ x ¼ = 1/16.
Pe baza rezultatelor obţinute în cazul dihibridării şi a abordării statistice, Mendel a enunţat cea de-a 3 a
lege a eredităţii: legea segregării independente a perechilor de factori ereditari, respectiv a perechilor de
caractere.
La nivel celular, comportamentul ereditar mendelian are la bază intervenţia în segregare a fusului de
diviziune celulară, acesta fiind suportul material, fizic al fenomenului de segregare care face posibilă separarea
cromosomilor din perechile meiotice de cromosomi între cei 2 gameţi ce se formează.

Aplicaţii practice ale monohibridării şi dihibridării

Din experienţele de monohibridare s-a constatat că în F1 toate organismele obţinute în urma
încrucişării sunt heterozigote.
Acest fapt determină la unele plante de cultură (porumb, floarea soarelui) manifestarea fenomenului
de heterozis, adică o vigoare sporită a organismelor heterozigote prin care îşi depăşesc genitorii în productivitate
şi rezistenţă la diferiţi factori de mediu.
Dar prin autopolenizare are loc segregarea prin care se reduce cu 50 % procentul de organisme
heterozigote pentru fiecare generaţie. Astfel, după 7-8 generaţii de autopolenizare o populaţie hibridă revine
la liniile homozigote din care a provenit prin încrucişare.
Reducerea heterozigoţiei este însoţită şi de reducerea heterozisului. De aceea în procesul de ameliorare,
amelioratorul trebuie să cunoască determinismul genetic al caracterelor, constituţia genetică a liniilor şi soiurilor
cu care lucrează precum şi legile eredităţii.
Dihibridarea prezintă şi ea aspecte interesante legate de ameliorare deoarece se poate realiza
îmbinarea într-un singur soi sau linie a factorilor ereditari ce determină caractere utile provenite de la mai
multe linii homozigote.

12
 Aceasta este recombinarea genetică realizată prin hibridare în urma segregării independente a
perechilor de factori ereditari plasaţi pe perechi diferite de cromozomi.

https://www.youtube.com/watch?v=yISr73thCdo

13
Curs 5

EXTINDERI ŞI ABATERI DE LA PRINCIPIILE DE BAZĂ

ALE EREDITĂŢII

INTERACŢIUNI GENICE

Rapoartele fenotipice obținute de Mendel în experimentele cu mazărea (Pisum sativum)

demonstrează faptul că o genă controlează un anumit caracter; dintre cele două alele ale unei gene, o alelă este
complet dominantă față de cealaltă. Din acest motiv, indivizii heterozigoți au un fenotip identic cu cel
parental homozigot dominant.
Tipul de ereditate descris de către Mendel în cazul experimentelor efectuate pe mazăre a primit denumirea
de ereditate de tip Pisum, caracteristică tuturor categoriilor de dominanţă completă în care un caracter se
manifestă ca total dominant, iar celălalt din pereche ca total recesiv.
Imediat după ce lucrarea lui Mendel a fost redescoperită, au apărut cazuri în care o genă nu producea
un efect individual. Dimpotrivă, genele interacționau între ele pentru a produce noi fenotipuri care nu mai
prezentau relațiile de dominanță completă observate în experimentele lui Mendel.
Experienţe ulterioare, realizate de cercetători asupra unor organisme variate, au evidenţiat o
abatere semnificativă de la rapoartele de segregare obţinute de către Mendel la mazăre. Cauza principală
a acestor variaţii este aceea că, respectivele caractere sunt determinate, uneori, de interacţiunea mai multor
gene. Astfel, expresia acestor gene nu este independentă una de cealaltă și depinde de prezența sau absența
altei gene sau altor gene.
Majoritatea caracterelor organismelor vii sunt controlate / influențate / guvernate de o colaborare a mai
multor gene diferite. Fenomenul prin care două sau mai multe gene interacționează între ele, în diferite moduri,
pentru dezvoltarea unui anumit caracter al unui organism este cunoscut sub denumirea de interacțiune genică.
În principal, se deosebesc două tipuri de interacţiune a genelor (Tabelul 4-1):
 Interacţiune între gene alele şi
 Interacţiune între gene nealele.
 Tabelul 4-1. Diferite tipuri de interacțiuni între gene
Tip de interacțiune Raport Exemple
Interacțiuni între gene alele
1. Dominanţa completă
Un caracter se manifestă ca total dominant iar celălalt
din pereche ca total recesiv.
a. Monohibridare 3:4 Forma boabelor la mazăre
b. Dihibridare 9 : 3 : 3 : 1 Forma şi culoarea boabelor de mazăre
2. Semidominanţa sau dominanţa incompletă;
Formele heterozigote au un fenotip intermediar între 1 : 2 : 1 Culoarea florilor la Mirabilis jalapa;
fenotipurile părinţilor. Rasa de găini de Andaluzia; porumb
3. Codominanţa - Grupele sanguine la om
Heterozigoţii exprimă în mod egal fenotipurile
formelor parentale.
4. Supradominanţa - Fenomenul heterozis la porumb
Heterozigoții au însuşiri superioare față de cele ale
genitorilor.
5. Gene letale 2:1 Culoarea galbenă a şoarecilor; condiția
Gene care determină moartea individului. homozigotă cauzează moartea animalelor
6. Polialelia - Culoarea blănii la animale;
Existența a mai multor gene la un locus. Culoarea ochilor la om
Interacțiuni între gene nealele
1. Păstrarea raportului de segregare şi apariţia
unui fenotip nou 9 : 3 : 3 : 1 Forma crestei la găini
Fenotipurile noi apar din interacțiunea a două perechi
de gene dominante sau recesive
2. Complementaritatea genică
a. Dominantă
• 2 gene dominante sunt complementare una 9:7 Culoarea florilor la Lathyrus odoratus
față de cealaltă
b. Recesivă
15 : 1 Forma capsulei la Capsella bursa-pastoris
• 2 gene recesive sunt complementare una
față de cealaltă
3. Epistazia
c. Dominantă
Culoarea boabelor la ovăz
• O genă dominantă este epistatică asupra 12 : 3 : 1
altor gene
d. Recesivă
9 : 3 : 4 Culoarea blănii la unele rase de câini
• O genă homozigotă recesivă este epistatică
(Labrador Retriever)
asupra altor gene
Alte tipuri de interacțiuni
1. Pleiotropia - Alelele locusului T de la şoarece; alela
O singură pereche de gene alele poate afecta mai mutantă vestigială la D. melanogaster
multe caractere.
2. Gene modificatoare - Gene ce intervin în determinismul culorii
Gene care pot influența sau modifica exprimarea blănii la rozătoare
fenotipică a altor gene.
3. Interacțiunea genotipului cu mediul - Penetranța şi expresivitate
Gene letale şi gene esențiale
Temperatura şi umiditatea
Efectul luminii asupra exprimării genelor
Fenocopiile
 INTERACTIUNILE INTRE GENE ALELE
Analizele genetice efectuate la diferite specii de eucariote, au evidenţiat faptul că o serie de insuşiri
fenotipice sunt determinate de interacţiunea dintre două sau mai multe gene alele.
Genele alele sunt genele care ocupă acelaşi locus pe cromosomii omologi, afectează acelasi caracter şi
determină apariţia de însuşiri contrastante (figura 1).

Fig. 1. Gene alele

Se disting următoarele tipuri de interacţiuni intre genele alele:

• a) dominaţia completă;
• b) semidominanta (dominaţia incompletă);
• c) codominanta;
• d) supradominanta;
• e) gene letale
• f) polialelia (alelism multiplu).

a) Dominaţia completă
De exemplu, genele ce determină caracterul bob neted respectiv bob zbârcit de la mazare (sau celelalte
insuşiri examinate de Mendel) sunt gene alele, între care interacţiunea este de tip dominanţă completă iar
raportul de segregare fenotipică în F2 este de 3/1.
 In cazul altor gene alele, interacţiunea este de un alt tip, astfel că şi raportul de segregare fenotipic
diferă de cel mendelian.

b. Dominanţa incompletă sau semidominanţa- este fenomenul de interacţiune între gene alele
care determină formele heterozigote să prezinte un fenotip intermediar între formele homozigote
parentale.

Ex. 1. In anul 1912, Correns a realizat o serie de încrucişări la planta Mirabilis jalapa. El a observat că
prin încrucişarea unor plante homozigote cu flori roşii cu plante homozigote cu flori albe, în F1 se obţin
plante hibride cu flori roz.
Prin încrucişarea plantelor cu flori roz, se obţine generaţia F2, în care s-a observat o segregare
fenotipică în raport de: 1:2:1= 25 % plante cu flori roşii, 50 % cu flori roz si 25 % cu flori albe.
Acest fenomen a primit denumirea de semidominanţă sau dominanţă incompletă.
Dacă se notează cu Sr alela care determină culoarea roşie şi cu Sa alela care determină culoarea albă,
experienţa lui Correns poate fi redată astfel:
 Parinţii Sr Sr x Sa Sa

F1- plante cu flori roz SrSa

F2 S rS r SrSa SaSa
flori roşii flori roz flori albe
25 % 50 % 25 %

1 : 2 : 1

In acest caz se constată că raportul de segregare fenotipic este de 1/2/1 , şi corespunde cu cel genotipic.

Ex. 2. Un alt caz de semidominanţă a fost descris la rasa de găini de Andaluzia, al căror penaj este de culoare
gri-albăstrui.
Prin încrucişarea între indivizi cu penaj de culoare neagră, homozigoţi (CBCB), cu indivizi homozigoţi cu
penaj alb (CWCW), în generaţia F1 heterozigotă, toate păsările au prezentat penaj de culoare gri-albăstrui
(CBCW) – (găini de Andaluzia).

Figura 3. În generaţia F1 heterozigotă, toate păsările au prezentat

penaj de culoare gri-albăstrui

Din încrucişarea acestora, în F2 reapar fenotipurile parentale în proporţii egale de câte 25 % precum şi
fenotipul intermediar în proporţie de 50 %, raportul fenotipic de segregare fiind de 1/2/1.

Ex. 3. La porumb, s-a observat că în determinismul genetic al culorii boabelor sunt implicate gene alele
semidominante. Din încrucişarea unei varietăţi de porumb cu boabe galbene cu o varietate cu boabe de
culoare albastră, în F1 rezultă hibrizi de culoare violet, iar în F2 reapar fenotipurile parentale, raportul de
segregare fiind de 1/2/1. Acest tip de ereditate întâlnit la porumb a fost denumit ereditate de tip Zea, şi este
specifică pentru fenomenul de dominanţă incompletă, deosebindu-se de ereditatea de tip Pisum ce corespunde
fenomenului de dominanţă completă.
Interacţiunea alelică de tip dominanţă incompletă a fost evidenţiată şi la om în cazul determinismului
genetic al formei părului sau a vocii.

Explicaţia moleculară a fenomenului de dominantă incompletă este urmatoarea:

 În cazul organismelor homozigote ce conţin alelele care codifică culoarea închisă, se exprimă
ambele gene astfel că rezultă o cantitate dublă de produs codificat, iar fenotipul este cel aparent
dominant (culoarea roşie a florilor de Mirabilis sau penajul negru de la găini).
 In cazul homozigoţilor de culoare albă, se consideră că genele mutante alele nu se exprimă, astfel
că nu se sintetizează pigment sau produsul codificat de acestea.
 In cazul heterozigoţilor în care există câte un exemplar din fiecare genă alelă, se exprimă doar
alela normală fapt ce determină sinteza unei cantităţi reduse de pigment, ceea ce asigură apariţia
unui fenotip intermediar.

c. Codominanţa
Reprezintă un alt fenomen de interacţiune între genele alele, care determină apariţia la indivizii heterozigoţi
a unui fenotip nou, comparativ cu cel al genitorilor homozigoţi.
Exemplul clasic de ereditate de tip codominanţă este oferit de grupele sanguine la om. Astfel, în determinarea
celor 4 grupe sanguine la om (sistemul ABO, descris în anul 1900 de Landsteiner) intervin 3 gene alele notate
LA, LB şi l :
• Grupa sanguină A este determinată de genotipurile LALA şi LAl;
• Grupa sanguină B este determinată de genotipurile LBLB şi LBl;
• Grupa sanguină AB este determinată exclusiv de genotipul LALB;
• Grupa sanguină O este determinată de genotipul ll.
După cum se poate remarca, genele alele LA şi LB sunt dominante faţă de gena l, iar împreună, în
genotipurile de tip LALB, ele sunt codominante una faţă de alta, din interacţiunea lor rezultând un fenotip
nou- grupa sanguină AB.

Grupa de sange (Fenotipul) Genotipul

A LALA sau LAl

B LBLB sau LBl

AB LALB
O ll
 Membranele plasmatice ale globulelor roșii au grupuri de zaharuri interconectate - oligozaharide - care
acționează ca antigeni de suprafață. Antigenii sunt structuri moleculare care sunt recunoscute de anticorpi produși
de sistemul imunitar. Pe globulele roșii pot fi găsite două tipuri diferite de antigene de suprafață, cunoscute sub
numele de A și B. Sinteza acestor antigeni de suprafață este controlată de cele două alele, LA și respectiv LB. Alela
l este recesivă atât pentru LA cât și pentru LB. Fiecare dintre alelele LA şi LB poate determina un antigen unic.
Grupa sanguină O (ll) nu are niciun antigen, în timp ce în grupa sanguină AB (LALB) ambele alele dominante LA
și LB sunt exprimate în mod egal pentru a produce antigenele distincte A și B astfel că, în grupa de sânge AB este
prezent atât antigenul A, cât și B (Tabelul 2).

Tabelul 2. Antigenele grupelor sanguine prezente pe celulele roșii (eritrocite) și anticorpii

IgM (imunoglobuline) prezenți în serul sanguin (https://en.wikipedia.org/wiki/Blood_type)

In 1927, a fost descris sistemul MN de grupe sanguine la om, în care se manifestă acelaşi fenomen de
codominanţă cu deosebirea că, faţă de sistemul ABO, nu există nici o alelă recesivă. Astfel, genotipurile vor fi
MM, MN, NN, iar grupele de sange vor fi M, N şi MN.
Ca şi în cazul sistemului ABO, alelele M şi N determină producerea de antigene specifice localizate la
suprafaţa hematiilor.
Cunoaşterea grupelor sanguine la om are o importanţă deosebită legată de transfuziile de sânge. Uneori
nu este suficient să se cunoască doar grupa sanguină fiind necesare informaţii suplimentare despre particularităţile
hematiilor, aşa cum este cazul factorului Rh.
De asemenea, analiza modului de transmitere a tipului de grupă sanguină reprezintă o modalitate eficientă
de stabilire a paternităţii.
d. Supradominanţa
Supradominanţa este un fenomen de interacţiune între genele alele care determină, la formele
heterozigote, însușiri ce le depășesc atât pe cele ale genitorilor dominanţi cât și pe cele ale genitorilor recesivi.
Supradominanţa stă la baza fenomenului de heterozis - în care hibrizii sunt mai viguroși, mai productivi sau mai
rezistenţi la factorii de stres (factori de mediu, dăunători etc.) decât genitorii lor. Termenul heterozis a fost dat de
Shull (1914) pentru a se referi la superioritatea hibridului F1 față de părinții săi în ceea ce privește: randamentul,
rata de creștere, vigoarea etc. Exprimarea fenomenului de heterozis se limitează numai la prima generație.

Fenomenul de heterozis (B)

Fenomenul are o semnificatie practica deosebita atunci cand se manifesta la specii de cultura
importante din punct de vedere economic (de ex. la porumb).
Fenomenul de supradominanta a fost observat si la Drosophila melanogaster, in cazul interactiunii a 2
gene alele ce determina culoarea ochilor:
 gena ce determina culoarea rosie –caramizie a ochilor este dominanta, iar cea ce determina culoarea
alba este recesiva.
 La heterozigoti (w+w -) se constata o crestere semnificativa a cantitatii de pigment fata de homozigotii
dominanti.
Fenomenul de supradominanta este greu de studiat deoarece in aparitia sa sunt implicate mai multe gene
dificil de identificat.

e. Genele letale , Genele care provoacă moartea individului se numesc gene letale. Genele letale sunt
de obicei moștenite într-o manieră recesivă. Genele letale recesive sunt exprimate numai atunci când sunt în stare
homozigotă, iar heterozigoții rămân neafectați. Genele letale dominante se pierd din populație, deoarece
cauzează moartea organismului chiar și când se găsesc în stare heterozigotă. De exemplu, Cuenot a observat că
prin încrucişarea unor şoareci de culoare galbenă cu şoareci de altă culoare, descendenţii obţinuţi prezentau
un raport de segregare de aproximativ 1 şoarece galben la 1 şoarece de altă culoare (1 : 1), ceea ce corespunde
situaţiei în care şoarecii galbeni sunt heterozigoţi. Prin încrucişarea şoarecilor de culoare galbenă între ei s-a
obţinut un raport de segregare de doi şoareci galbeni la un şoarece de altă culoare (2 : 1) (Fig. 4).

Figura 4. Moştenirea genelor letale la șoareci

(prelucrare după https://www.online-sciences.com/)

Explicaţia acestui raport de segregare este aceea că un procent de 25 % dintre şoareci mor înainte de
naştere. Și la plante se cunosc mutaţii letale recesive care în stare homozigotă împiedică formarea clorofilei.
Astfel, la Antirrhinum majus var. aurea (gura leului) există plante cu frunze verde-pal care nu pot exista decât în
stare heterozigotă.
Genele letale au fost evidenţiate şi la om. De exemplu, boala genetică denumită hemofilie este datorată
unei mutaţii recesive localizate pe cromozomul X. În stare homozigotă, gena codificatoare determină moartea
organismului purtător în cursul dezvoltării embrionare, iar în stare heterozigotă ea determină boala respectivă.
Genele letale pot fi localizate atât pe autozomi, cât și pe heterozomi și pot face ca: fie gameţii să fie
neviabili sau fie ca zigotul să degenereze. Multe alele letale împiedică diviziunea celulară și, prin urmare,
determină ca un organism să moară într-o fază foarte timpurie a dezvoltării lui. Alte gene letale pot să-și exercite
efectele mai târziu, în timpul vieții organismului sau în anumite condiții de mediu. De exemplu, o boală genetică
umană cunoscută sub numele de boala Huntington este cauzată de o alelă autozomală dominantă. Boala se
caracterizează printr-o degenerare progresivă a sistemului nervos, demență și moarte timpurie. Vârsta când apar
aceste simptome sau vârsta de debut este de obicei între 30 și 50 de ani.
În unele cazuri, o alelă letală poate produce un raport de segregare care, aparent, se abate de la
rapoartele stabilite de Mendel. Un exemplu în acest sens este cazul unei alele prezentă la rasa de pisici Manx,
rasă care provine de pe insula Man. Pisica Manx poartă o mutație dominantă care afectează coloana vertebrală.
Această mutație are ca efect fenotipic scurtarea cozii, rezultând o gamă de lungimi de coadă de la normal la fără
coadă. Când se încrucișează două pisici Manx, raportul de segregare la descendenți este de: o pisică normală la
două pisici cu fenotip Manx (1 : 2). Acest raport de segregare se explică prin faptul că, aproximativ 1/4 din
descendenți mor în timpul dezvoltării embrionare timpurii (Fig. 5). În acest caz, fenotipul Manx este dominant,
în timp ce fenotipul letal are loc numai în starea homozigotă.

Figura 5. Moştenirea genelor letale la pisica Manx

(prelucrare după Brooker, 2012)

f. Polialelia (alelia multipla)

Așa cum s-a arătat anterior, existența genelor sub formă de pereche, adică de alele, este caracteristică
organismelor diploide cu reproducere sexuată, la care una dintre alele provine de la mamă, iar cealaltă de la tată.
În unele cazuri, în populație există la un anumit locus mai mult decât două gene alele (A și a), gene care determină
variații ale aceluiași caracter. Fenomenul se numește polialelie și apare datorită unor mutații consecutive
ale unei gene. Astfel, dacă gena de tip sălbatic (normală) se notează cu A, prin mutații succesive în anumite zone
ale genei pot apărea o serie de alele care se notează cu a1, a2, a3, … an. Efectul alelelor este contrastant, ele
determinând fenotipuri diferite sau caractere biochimice distincte. Asemenea alele ce determină apariția unor
diferențe foarte mici în expresia fenotipică a caracterelor au primit denumirea de isoalele.
La nivel populațional, alelele A, a1, a2, a3, ..., an, formează o serie polialelă care determină o serie
alelomorfă de fenotipuri, în care fenotipul sălbatic (A) este dominant față de fenotipurile mutante, condiționate
de alele recesive ale seriei polialele.
Un exemplu de polialelie poate fi musculița de oțet (Drosophila melanogaster) în ceea ce privește
culoarea ochilor. Alela normală, de tip sălbatic, simbolizată cu w+, determină în stare homozigotă sau heterozigotă
culoarea roșie-cărămizie a ochilor. Alela recesivă, simbolizată prin w, determină în stare homozigotă ochi de
culoare albă. Prin mutații succesive ale genei de tip sălbatic, apărute în etape diferite ale dezvoltării și cu efecte
variate, au apărut alte alele recesive față de alela normală, dar dominante față de cea pentru culoarea albă, care
determină apariția unor nuanțe diferite ale ochilor. Și la om există o serie polialelă implicată în culoarea ochilor,
în care Eb este alela dominantă: Eb (ochi negri) → Egr (căprui verzi) → Ebl (ochi albaștri).

Un alt exemplu de serie polialelă este legat de culoarea blănii la mamiferele rozătoare. Astfel, la iepuri
genele alele sunt C, cch, ch și ca. Tipul sălbatic, numit și «agouti», cu blana de culoare gri, este determinat de
alela dominantă C. În cazul altor culori ale blănii intervin alte combinații de gene alele. Astfel, tipul «chinchilla»
este determinat de genotipul cch cch . La tipul himalaian, cu blana albă dar cu botul, urechile, coada și labele
colorate, genotipurile sunt ch ch sau ch ca. Tipul albinos (blana albă) este determinat exclusiv de genotipul caca.
În acest caz, ordinea dominanței în seria polialelă este: C → cch → ch → ca (Fig. 6).

Figura 6. Relația dintre genotip și fenotip în determinarea culorii blănii la iepuri

(după Brooker, 2012)

https://www.youtube.com/watch?v=YJHGfbW55l0

https://www.youtube.com/watch?v=9O5JQqlngFY
 Curs 6

INTERACŢIUNI ÎNTRE GENE NEALELE

Modificarea raportului mendelian de segregare poate fi datorat nu numai interacţiunilor dintre genele
alele ci şi interacţiunii dintre genele nealele. Acestea sunt gene plasate fie în loci diferiţi, pe acelaşi cromozom,
fie pe cromozomi diferiţi, neomologi, ele afectând acelaşi caracter. Uneori, în urma interacţiunii dintre genele
nealele se modifică fenotipurile, dar nu şi numărul acestora astfel că, aparent, raportul de segregare mendelian
nu se modifică.
Tipuri de interactiuni nealelice:
1. Păstrarea raportului de segregare şi apariţia unui fenotip nou- cand interactiunea dintre 2 perechi de gene
nealele determina un singur caracter;
2. Complementaritatea genică- cand 2 sau mai multe gene nealele determina o expresie fenotipica diferita de
cea determinata de fiecare gena in parte;
Poate fi:
-Complementaritatea dominantă -cand un caracter e determinat de prezenta concomitenta a 2/mai
multe gene dominante
-Complementaritatea recesivă - cand un caracter e determinat de prezenta concomitenta a 2/mai multe
gene recesive
3. Epistazia – interactiunea genelor nealele in care o gene mascheaza / inhiba expresia fenotipica a alteia;
Poate fi:
-Epistazia de dominanţă- atât gena care inhiba (epistatică) cât şi gena inhibata (hipostatica) sunt
reprezentate de gene nealele dominante
-Epistazia de recesivitate- Are loc când o genă recesivă homozigotă (aa) inhibă exprimarea acţiunea
genelor dominante sau recesive.

Alte tipuri de interacțiuni

4. Pleiotropia – o singura pereche de gene afecteaza mai multe caractere
5. Gene modificatoare - gene care pot influența sau modifica exprimarea fenotipică a altor gene.

1. Păstrarea raportului de segregare şi apariţia unui fenotip nou

În acest caz, două perechi de gene nealele afectează același caracter. Când ambele alele
dominante sunt prezente împreună, ele produc un nou fenotip distinct. De asemenea, absența ambelor gene alele
dominante pot da naștere la încă un fenotip.
În 1906, William Bateson şi Reginald Punnett, în timp ce investigau moștenirea morfologiei crestei la
rasele de găini Leghorn - cu creasta simplă (rrpp), Wyandotte - cu creastă de tip trandafir (RRpp) şi Brahmas - cu
1
creastă de tip mazăre (rrPP) (Fig. 1), au constatat că două perechi de gene nealele, Rr şi Pp, interacţionează
pentru a determina un singur caracter. Rasele Wyandotte şi Brahmas sunt dominante asupra rasei Leghorn, cu
tipul simplu de creastă.

Figura 1. Morfologia crestei la rasele de găini: Leghorn - cu creasta simplă (rrpp),

Wyandotte - cu creastă de tip trandafir (RRpp) şi Brahmas de tip mazăre (rrPP)

Încrucişând tipurile dominante între ele, Bateson și Punnett au constatat că toți descendenții generației F1
prezentau un fenotip nou: creasta de tip nucă (RrPp). Atunci când acești descendenți F1 au fost încrucişați între
ei, în generația F2 s-au obținut găini cu patru tipuri de creste în raport fenotipic de: 9 nucă : 3 trandafir : 3
mazăre : 1 simplă (Fig. 2).

Figura 2. Tipurile de creste la găini şi reprezentarea schematică a încrucişării între Brahmas x Wyandotte
ce implică interacţiunea a 2 gene nealele (prelucrare după Snustad & Simmons, 2012)

2
 Așa cum s-a văzut în Capitolul 3, un raport de segregare de 9 : 3 : 3 : 1 obținut în generația F2 este tipic
pentru o dihibridare atunci când generația F1 este heterozigotă pentru două perechi de gene diferite şi segregă
independent; în acest caz, cele două perechi de gene nu determină perechi diferite de caractere ci un acelaşi
caracter - forma crestei.
Moștenirea tipurilor de creste la păsări este cel mai bun exemplu în care gena R dă naștere la creasta de
tip trandafir și gena P dă naștere la creasta de tip mazăre; ambele gene sunt dominante asupra crestei de tip simplu
(rrpp). În urma interacţiunii dintre cele două gene nealele rezultă un fenotip nou, iar din interacţiunea dintre o
genă dominantă şi una recesivă apar alte două fenotipuri. În acest caz, interacţiunea dintre cele două gene nealele
nu modifică raportul de segregare, ci determină apariţia unui fenotip nou, diferit de cel al genitorilor.

2. Complementaritatea genică

Complementaritatea genică este fenomenul prin care din interacţiunea a două sau mai multe gene
nealele rezultă o expresie fenotipică diferită de cea determinată de fiecare genă în parte. Anumite caractere
sunt produse prin interacțiunea dintre două sau mai multe gene care ocupă loci diferiți, moștenite de la părinți
diferiți. Aceste gene sunt complementare una cu cealaltă, ele se exprimă numai atunci când sunt reunite printr-un
crossing-over adecvat. În funcţie de genele complementare (dominante sau recesive), complementaritatea poate
fi dominantă sau recesivă.

1. Complementaritatea de dominanţă
În acest caz, exprimarea unui anumit caracter necesită prezenţa concomitentă a două sau a mai multor
gene dominante. Bateson şi Punnett au realizat o serie de experimente cu două varietăţi de Lathyrus odoratus
(sângele voinicului), ambele cu flori albe. Prin încrucişarea acestora, în F1 au fost obţinute doar plante cu flori
violet. Prin autopolenizarea plantelor din F1, în F2 s-a obţinut un raport de segregare de 9/16 plante cu flori
violet şi 7/16 plante cu flori albe (Fig. 3). Pentru apariţia culorii violet a petalelor este necesară prezenţa
simultană a două gene nealele în stare dominantă (CCPP, CcPp, CCPp sau CcPP). Fiecare alelă recesivă (c și p)
este completată de o alelă de tip sălbatic (C și P). Acest fenomen indică faptul că alelele recesive sunt localizate
în gene diferite. Abaterea de la raportul mendelian de segregare fenotipică este cauzată de interacţiunea
complementară între genele dominante C şi P. În acest caz, descendenții F1 cu flori violet au fost obținuți de la
doi părinți cu flori albe. Complementaritatea apare deoarece fenotipul recesiv al părinților se datorează
homozigoției a două gene diferite. În exemplul nostru, un părinte este CCpp, iar celălalt este ccPP. La descendenții
F1, alelele C și P care sunt de tip sălbatic și dominante, completează alelele c și p care sunt recesive. Descendenții
trebuie să aibă o alelă de tip sălbatic de la ambele gene pentru a afișa fenotipul de tip sălbatic.

3
 Figura 3. Reprezentarea schematică a încrucişării între plante albe de Lathyrus odoratus
(prelucrare după www.majordifferences.com)

Complementaritatea este importantă deoarece, atunci când apare într-o încrucişare genetică, rezultatele
sugerează că fenotipul recesiv din cele două tulpini parentale este cauzat de alele mutante în două gene diferite.

2. Complementaritatea de recesivitate
Complementaritatea recesivă presupune manifestarea unui caracter dominant doar în prezenţa
concomitentă a două sau a mai multor gene nealele recesive. Alelele dominante ale ambelor gene vor produce
acelaşi efect fenotipic rezultând un raport de segregare de 15 : 1. Pentru a exista un efect fenotipic este necesară
prezenţa a cel puţin uneia dintre alelele dominante. De exemplu: AABB, AaBb, Aabb, aaBB sau aaBb vor da un
singur fenotip. În absenţa ambelor gene dominante, numai în cazul „aabb”, va fi exprimat numai fenotipul genelor
recesive.
Acest tip de complementaritate a fost descoperit de către Shull G.H. în cazul formei capsulei
(triunghiulară sau ovoidă) la planta traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris). Astfel, prin încrucişarea unei
varietăţi cu capsula triunghiulară (genotip AABB) cu o varietate cu capsula ovoidă (aabb) s-au obţinut în F1 plante
hibride cu capsula triunghiulară (AaBb). În urma autopolenizării plantelor din F1, în generaţia F2 s-a evidenţiat
un raport de segregare de 15/16 plante cu capsula triunghiulară la 1/16 plante capsula ovoidă (Fig. 4).

4
 Figura 4. Reprezentarea schematică a încrucişării între plante
de Capsella bursa-pastoris cu capsula triunghiulară şi cu capsula ovoidă
(prelucrare dupa Snustad & Simmons, 2006)

În acest caz, alelele A și B vor produce plante cu capsule triunghiulare, iar „aabb” vor produce plante cu
capsule ovoide.

3. Epistazia
Epistazia, definită pentru prima dată de către geneticianul englez William Bateson în 1907, reprezintă o
formă de interacţiune între genele nealele în care o genă maschează sau inhibă exprimarea fenotipică a altei
gene. Epistazia nu trebuie confundată cu dominanța, care se referă la interacțiunea genelor de la același locus
(Tabelul 1).
Tabelul 1. Diferența dintre dominanța și epistazie

5
 Genele care inhibă acţiunea altor gene (gene nealele) se numesc epistatice, iar genele inhibate se numesc
hipostatice. Genele epistatice pot fi, la rândul lor, dominante sau recesive.
1. Epistazia de dominanţă
Epistaza dominantă are loc atunci când alela dominantă a unei gene maschează sau inhibă expresia
tuturor alelelor unei alte gene. Dacă un organism moștenește una sau două copii ale alelei dominante, acesta va
exprima caracterul dominant.
Raportul de segregare în acest caz este de 12 : 3 : 1.
Fenomenul epistaziei dominante a fost remarcat la o încrucişare între ovăzul sălbatic (Avena fatua) cu
boabe negre (AABB) şi ovăzul cultivat (Avena sativa) cu boabe galbene (aabb). În urma unei astfel de
încrucişări, în F1 s-a obţinut o generaţie 100 % hibridă (AaBb) toate plantele producând boabe negre. În
generaţia următoare (F2) s-au obţinut plante cu trei fenotipuri distincte: 12/16 cu boabe negre, 3/16 cu boabe
cenuşii şi 1/16 cu boabe galbene (Fig. 5). Cele 12 combinaţii ce manifestă caracterul bob negru conţin gena
alelă A în stare homozigotă sau heterozigotă, iar gena b în stare homozigotă (AAbb sau Aabb). În cazul celor
trei combinaţii ce manifestă caracterul bob cenuşiu, gena B există în stare homozigotă sau heterozigotă, iar
gena a în stare exclusiv homozigotă (aaBB sau aaBb). Organismele ce prezintă caracterul bob galben sunt
homozigote pentru ambele tipuri de gene recesive (aabb).

Figura 5. Reprezentarea schematică a încrucişării între ovăzul sălbatic (Avena fatua) cu boabe negre (AABB) x ovăzul cultivat
(Avena sativa) cu boabe galbene (aabb)

Analiza genotipurilor posibile şi a fenotipurilor aparente, relevă faptul că gena dominantă A împiedică
expresia genei dominante B ce determină culoarea cenuşie a boabelor. În acest caz: gena A este epistatică,
iar gena B hipostatică. Alela B poate fi exprimată numai atunci când locusul A va conţine două alele recesive
(aa). Astfel, genotipurile AABB, AaBb sau Aabb produc acelaşi fenotip, iar genotipurile BB, aaBB sau
aabb produc două fenotipuri suplimentare (Tabelul 2).

6
 Tabelul 2. Expresia fenotipică produsă de alelele epistatice şi hipostatice
în epistazia dominantă
Alele epistatice Alele hipostatice Expresia fenotipică
aa bb b
aa BB, Bb B
AA, Aa Bb, bb A

2. Epistazia de recesivitate
Epistazia recesivă are loc când o genă alelă recesivă homozigotă (aa) inhibă acţiunea genelor
dominante sau recesive (BB, Bb sau bb) şi se exprimă fenotipic. Alelele locusului B se exprimă numai când
la locusul epistatic există alele dominante (AA sau Aa) (Tabelul 3).

Tabelul 3. Expresia fenotipică produsă de alelele epistatice şi hipostatice

în epistazia recesivă
Alele epistatice Alele hipostatice Expresia fenotipică
aa BB, Bb, bb a
AA, Aa BB, Bb B
AA, Aa bb b

Raportul de segregare în acest caz este de 9 : 3 : 4.

În cazul epistaziei recesive, un exemplu cunoscut este cel legat de culoarea blănii la unele rase de câini.
De exemplu, la rasa Labrador Retriever culoarea blănii este controlată de două gene diferite: E și B. Interacțiunea
acestor gene produce descendenţi de culoare neagră, maro şi galbenă. Gena B determină cantitatea de pigment.
Gena E controlează expresia genei B, deci stabilește dacă va exista sau nu pigment în blană. Astfel, când se
încrucişează două tipuri de câini, unul homozigot cu blana neagră (BBEE) cu un altul homozigot cu blana
de culoare galbenă (bbee), în F1 rezultă descendenţi de culoare neagră (BbEe). În F2, prin încrucişarea
indivizilor din F1 apar descendenţi în raportul de segregare fenotipic de 9 negri : 3 maro : 4 galbeni (Fig. 6).
Constituţia genetică a celor 3 categorii de indivizi este: BBEE sau BBEe pentru culoarea neagră, bbEE
sau bbEe pentru culoarea maro şi Bbee, BBee sau bbee pentru culoarea galbenă. Aceste rezultate se explică
prin faptul că gena E are un efect epistatic asupra genei B. Dacă gena E este în stare homozigotă recesivă (ee),

7
oricare va fi starea genei B, dominantă sau recesivă, câinele va avea blana galbenă, perechea respectivă fiind
epistatică faţă de genele B sau b.

Figura 6. Epistazia de recesivitate la rasa de câini Labrador Retriver

(prelucrare https://www.slideshare.net/PrashitaDabas/epistasis)

Alte tipuri de interacțiuni

Deși avem tendința de a discuta despre gene în contextul modului în care acestea influențează o trăsătură
unică, majoritatea genelor au, de fapt, efecte multiple în întreaga celulă sau într-un organism multicelular. Efectele
multiple ale unei singure gene asupra fenotipului unui organism survine din mai multe motive, printre care:
1. Expresia unei singure gene poate afecta funcția celulară în mai multe moduri. De exemplu, un defect
al unei proteine microtubulare poate afecta diviziunea celulară și mișcarea celulelor.
2. O genă poate fi exprimată în diferite tipuri de celule într-un organism multicelular.
3. O genă poate fi exprimată în diferite stadii de dezvoltare.
În toate sau în aproape toate cazurile, expresia unei gene este pleiotropică în ceea ce privește
caracteristicile unui organism.

8
 Pleiotropia
Capacitatea unei singure perechi de gene alele de a afecta mai multe caractere diferite poartă
denumirea de pleiotropie.
Un exemplu de pleiotropie îl reprezintă alelele locusului T de la şoarece, care afectează un număr
mare de funcţii cum ar fi: formarea cozii, rata de mutaţie, sterilitatea şi procesele dezvoltării.
La Drosophila melanogaster, alela mutantă vestigială vg (care reduce mărimea aripilor) determină, în
acelaşi timp: modificarea perişorilor de pe partea dorsală a corpului, reducerea fertilităţii, a numărului de ouă etc.
În mod similar, gena ca care în stare homozigotă determină tipul albinos, are efect pleiotropic determinând şi o
vitalitate mai redusă, din care cauză indivizii albinoşi sunt întâlniţi mai rar în natură.
Fenomenul de pleiotropie există şi la om. De exemplu, în cazul bolii de anemie falciformă (boală genetică
în care hematiile şi-au pierdut forma caracteristică de disc dobândind o formă de seceră) gena mutantă are ca
efect primar sinteza unei hemoglobine anormale (HbS). Această hemoglobină se deosebeşte de cea normală prin
aceea că, în catena β, aminoacidul acid glutamic este înlocuit cu valină datorită unei mutaţii punctiforme ce
afectează gena care codifică sinteza catenei respective. Astfel, HbS va conţine catenele ά normale, dar catenele β
modificate. Gena mutantă este letală în stare homozigotă, dar codominantă la heterozigoţi, prezenţa sa afectând
şi alte caractere: forma eritrocitelor, anemie, alterări ale funcţiilor măduvei osoase şi ale funcţiilor mentale etc.
Un alt exemplu de mutație pleiotropică la om este fibroza chistică, o boală genetică umană recesivă. La
sfârșitul anilor 1980, a fost identificată gena pentru fibroza chistică. Acesta codifică o proteină numită regulator
de conductanță transmembranară de fibroză chistică (CFTR - cystic fibrosis transmembrane conductance
regulator), care reglează echilibrul ionic permițând transportul ionilor de clor (Cl-) prin membranele celulelor
epiteliale. Mutația care provoacă fibroza chistică diminuează funcția acestui transportator de Cl afectând mai
multe părți ale corpului în moduri diferite. Deoarece mișcarea ionilor de Cl- afectează transportul apei prin
membrane, cel mai sever simptom al fibrozei chistice este îngroșarea mucusului plămânilor care apare din cauza
unui dezechilibru al apei.

Gene modificatoare
Genele modificatoare sunt acele gene care pot influența sau modifica exprimarea fenotipică a altor
gene. Astfel, în determinismul culorii blănii la rozătoare intervine un număr mare de gene care codifică: sinteza
pigmenţilor melaninici, puritatea culorilor, intensitatea acestora, distibuţia zonală a pigmentului în blana
animalelor etc. În acest caz, este vorba despre un singur caracter care este determinat de interacţiunea mai
multor gene nealele. Studiile efectuate asupra determinismului genetic al acestui caracter (culoarea blănii la
rozătoare) au permis identificarea mai multor perechi de gene notate cu diferite simboluri:

9
 • Perechea de gene alele C, c determină prezenţa sau absenţa pigmentului în blană. Constituţia genetică
CC sau Cc condiţionează sinteza pigmentului: fie melanina ce determină culoarea neagră sau brun-închis
a blănii, fie feomelanina - pigmentul ce determină culoarea galbenă. Constituţia genetică homozigotă cc
condiţionează absenţa totală a pigmentului, în acest caz animalele fiind albinotice;
• Perechea de gene A, a determină combinaţia de pigmenţi în blana rozătoarelor: gena A asigură culoarea
agouti – de tip sălbatic (culoare ce rezultă din combinarea a 2 culori: negru şi galben sau negru şi brun),
care permite camuflarea animalelor în condiţii normale de mediu. Constituţia genetică de tip aa
caracterizează animalele cu blana de o singură culoare (non-agouti);
• Perechea de gene B, b determină apariţia culorii negre (constituţia genetică BB sau Bb) sau a celei brune
(genotipul bb);
• Perechea de gene D, d este implicată în intensitatea culorii blănii: gena D asigură o intensitate mai mare
a culorii (în ambele combinaţii DD sau Dd) în timp ce gena d (exclusiv în stare homozigotă, dd) determină
diluarea culorii generale;
• Perechea de gene S, s condiţionează distribuţia regională a pigmentului în blana animalului. Gena S –
determină o distribuţie uniformă, iar alela sa în stare homozigotă (ss) asigură apariţia petelor de culoare.
Diversitatea culorii blănii la animalele rozătoare, dar şi la alte tipuri de organisme, se bazează pe realizarea
unor combinaţii diverse ale acestor gene sau chiar ale altor gene ce pot interveni în determinarea pigmentaţiei.
Încrucişarea între animale cu fenotipuri diferite poate duce la apariţia unor descendenţi cu aspect diferit datorită
realizării de combinaţii variate între genele nealele implicate în determinismul genetic al culorii blănii. Uneori
asemenea combinaţii conduc la apariţia, după mai multe generaţii, a unui fenotip prezent la strămoşi. Acest
fenomen a fost denumit reversie sau atavism.

Exprimarea genelor şi mediul

Manifestarea acţiunii genelor poate fi influenţată şi de condiţiile de mediu, care modifică proporţiile
fenotipice faţă de cele teoretice. Influenţele pot produce modificări variate, atât din punct de vedere cantitativ
cât şi calitativ.

Penetranţă şi expresivitate
În condiţii diferite de mediu, doi indivizi cu alele identice pentru acelaşi locus pot prezenta fenotipuri
diferite. Capacitatea unei gene sau a unui grup de gene de a se exprima fenotipic în anumite condiţii determinate
de mediu se numeşte penetranţă, iar gradul de exprimare al fenotipului se numeşte expresivitate.
Penetranţa poate fi completă când, în anumite condiţii de mediu, gena prezentă la toţi indivizii de o
anumită categorie genotipică se exprimă la toţi indivizii purtători sau incompletă când, în alte condiţii de mediu,

10
aceeaşi genă se manifestă fenotipic doar la o parte dintre indivizii purtători. De exemplu, genele analizate de
Mendel au o penetranţă completă. În cazul genelor implicate în rezistenţa sau sensibilitatea la boli se manifestă o
penetranţă redusă, incompletă, deoarece ele nu se exprimă la toţi indivizii populaţiei, ci doar la cei care au fost
supuşi unei infecţii specifice.
Expresivitatea reprezintă gradul în care o genă este exprimată în aceiași sau în diferiţi indivizi, respectiv
gradul în care este exprimată o însușire sau expresivitatea ei. De exemplu, în cazul polidactiliei numărul de
degete sunt în plus. Un individ poate avea un deget în plus la un singur picior, în timp ce o a doua persoană poate
avea degete suplimentare atât la mâini, cât și la picioare. Folosind terminologia genetică, o persoană cu mai multe
degete suplimentare ar avea o expresivitate ridicată a acestei însuşiri, în timp ce o persoană cu un singur deget
suplimentar ar avea o expresivitate scăzută. Un alt exemplu este gena pentru dimensiunea ochiului la
Drosophila, care poate prezenta o gamă completă de expresie fenotipică la diferiţi indivizi. Unele muște pot avea
un ochi de dimensiuni normale, la altele ochiul este mai mic, iar în alte cazuri ochiul este absent.
Cum explicăm penetranța incompletă și expresivitatea variabilă? Deși răspunsul nu poate fi întotdeauna
înțeles, gama de fenotipuri rezultate se datorează adesea influențelor de mediu și / sau datorită efectelor genelor
modificatoare în care una sau mai multe gene modifică efectele fenotipice ale altei gene.

Gene esențiale și alele letale

S-a constatat că unele alele letale pot produce moartea unui organism numai atunci când prevalează
anumite condiții de mediu. Noţiunea de gene letale a fost introdusă în 1911 de L. Cuenot pentru a denumi alelele
unor gene esenţiale care determină moartea organismului. Atunci când absența unei proteine specifice duce la un
fenotip letal, gena care codifică proteina este considerată o genă esențială pentru supraviețuire. Deși variază în
funcție de specie, cercetătorii estimează că aproximativ 1/3 din toate genele sunt gene esențiale. Prin comparație,
genele neesențiale nu sunt absolut necesare pentru supraviețuirea organismului, deși sunt susceptibile de a fi
benefice organismului. O mutație a unei gene neesențiale, de obicei, nu va cauza moartea individului. Cu toate
acestea, în rare ocazii, o genă neesențială poate dobândi o mutație care determină ca produsul genetic să fie
exprimat anormal într-un mod care să interfereze cu funcția normală a celulelor și să conducă astfel la un fenotip
letal. Prin urmare, nu toate mutațiile letale apar în genele esențiale, deși marea majoritate o fac. În organismele
experimentale au fost studiate pe scară largă alele letale condiționate. De exemplu, unele alele letale pot
determina moartea unui organism numai într-un anumit interval de temperatură. Aceste alele, numite alele letale
sensibile la temperatură, au fost observate în multe organisme, inclusiv Drosophila. O astfel de alelă letală poate
fi fatală pentru o larvă în curs de dezvoltare la o temperatură ridicată (30°C), dar larva va supraviețui dacă va fi
crescută la o temperatură mai mică (22°C). Alelele letale sensibile la temperatură sunt în mod obișnuit cauzate de
mutații care modifică structura proteinei codificate, astfel încât aceasta nu funcționează corect la temperatura
11
nepermisivă sau devine inactivă și atunci este rapid degradată. În unele cazuri s-a constatat faptul că anumite alele
letale acționează numai la unii indivizi. Acestea se numesc alele semiletale. Astfel, în cadrul unei populații, o
alelă semiletală va face ca unii indivizi să moară, iar alții să supraviețuiască. Motivele acestei semiletalități nu
sunt întotdeauna cunoscute, dar condițiile de mediu și acțiunile altor gene din organism pot ajuta la prevenirea
efectelor dăunătoare ale anumitor alele semiletale. Un exemplu de alelă semiletală este o alelă X-linkată care
determină apariția de musculițe cu ochi albi. În funcție de condițiile de creștere, aproximativ 1/4 până la 1/3 dintre
musculițe, care ar prezenta această trăsătură cu ochi albi, mor prematur.

Efectul temperaturii asupra exprimării genelor

Condițiile de mediu au un efect important asupra fenotipului individului. De exemplu, vulpea arctică
(Alopex lagopus) trece prin două faze de culoare. În timpul iernii polare, vulpea arctică are blana albă, dar în vara
polară mai călduroasă are blana brună. Astfel de alele sensibile la temperaturi, care afectează culoarea blănii, se
găsesc la mai multe specii de mamifere (Fig. 1).

Figura 1. Culoarea blănii la vulpea arctică: în timpul iernii (stânga) și verii arctice (dreapta)
(după Brooker, 2012)

La iepurele de Himalaya, culoarea neagră a extremităţilor este determinată de alela ch. Acest tip de iepure
crescut la temperaturi de peste 30oC este complet alb; crescut la temperaturi de aproximativ 25oC capătă culoarea
neagră a extremităţilor (bot, urechi, labe şi coadă) (Fig. 2).

Figura 2. Iepurele de Himalaya

12
 Dacă se smulge o porţiune din blana albă, iar iepurele este supus la temperaturi sub 25oC, pe acel loc va
creşte blană neagră. Culoarea blănii, în cazul acestor experienţe, depinde de anumite reacţii biochimice care duc
la elaborarea pigmentului. În acest caz, temperatura interferă cu acţiunea genei care, la rândul ei, dirijează
elaborarea acestor pigmenţi.
La Drosophila, temperatura schimbă penetranţa genei care controlează dezvoltarea aripilor. Astfel, la
25°C gena are penetranţă de 35 %, astfel încât un număr corespunzător de muște vor dezvolta aripi, în timp ce un
procent de 65 % nu vor avea aripi. La 17°C penetranţa este mult redusă, astfel încât doar 1 % dintre muște arată
fenotipul înaripat. Gena recesivă vg / vg care produce aripile vestigale în Drosophila este, de asemenea,
influențată de temperatură. La 0°C aripile sunt slab dezvoltate și se extind foarte puțin din corp. La 4°C aripile
sunt mai bine dezvoltate, iar la 30°C aripile sunt foarte bine dezvoltate (Fig. 3).

Figura 3. Modul de dezvoltare a aripilor la Drosophila în funcţie de temperatură

Larvele de Drosophila cu aripi vestigiale, crescute la temperaturi ridicate, produc aripi aproape normale.
Temperatura ridicată nu influenţează genele respective decât la o anumită vârstă a larvelor, vârstă care coincide
cu perioada de dezvoltare a aripilor.
De asemenea, s-a constatat că şi la plante există gene a căror acţiune asupra culorii florilor poate fi
modificată în funcţie de temperatură şi umiditate. Astfel, Primula crescută în condiţii de temperatură ridicată (30
- 35oC) şi umiditate crescută poate produce flori de culoare albă, iar la temperaturi mai scăzute produce flori roşii.

Efectul luminii asupra exprimării genelor

La porumb există o genă care controlează formarea pigmenților de antocianină. Când gena se află în stare
homozigotă, la ştiuleţii tineri care au fost expuşi la lumina soarelui boabele capătă o culoare roșu-auriu. Dacă
razele ultraviolete din spectrul luminos sunt împiedicate să ajungă la ştiuleţii de porumb (prin împachetarea în
jurul lor a unui celofan roșu, astfel încât numai razele roșii să pătrundă în celule), fenotipul de bob roşu-auriu al
boabelor nu mai apare. În acest caz, lumina soarelui interferează cu una sau mai multe reacții chimice care conduc
la formarea pigmentului.

13
 Pistruii de pe pielea sensibilă a raselor umane cu piele albă sunt, de asemenea, cauzate de lumina soarelui
într-un mod similar. La om, cancerul de piele cunoscut sub numele de Xeroderma pigmentosum este cauzat de o
genă homozigotă recesivă. Pielea devine extrem de sensibilă la lumina soarelui, astfel încât chiar și o expunere
minoră la lumină slabă dă naștere unor pete pigmentate pe pielea feței. Petele pot deveni canceroase și, dacă se
răspândesc în alte părți ale corpului, determină moartea individului. Dacă o persoană homozigotă pentru gena
recesivă nu este expusă la lumină, gena nu se poate exprima. În funcție de măsura în care mediul influențează
genotipul, schimbările în fenotip pot fi subtile sau dramatice. Uneori fenotipul este modificat de mediul
înconjurător, astfel încât noul fenotip seamănă cu un alt fenotip produs de gene cunoscute. Sub acţiunea unor
factori de mediu astfel de gene manifestă fenotipuri similare altor gene. Fenotipul indus se numește fenocopie și
nu este ereditar. În multe cazuri fenocopiile rezultă din aplicarea unor tratamente specifice, cum ar fi: radiațiile,
unele medicamente, șocurile de temperatură etc. Un exemplu cunoscut de fenocopie este cel al malformaţiilor
apărute la începutul anilor '60 la copiii ai căror mame au folosit medicamentul talidomidă (un tranchilizant) în a
șasea săptămână de sarcină. Copiii născuţi prezentau malformaţii grave la nivelul membrelor, asemănătoare celor
ce apar în cazul unei maladii ereditare numită focomelie (mâini cu aspect de palete de focă) determinată de o genă
recesivă rară (Fig. 4).

Figura 4. Focomelie

https://www.youtube.com/watch?v=5a4OvGHhhOM

https://youtu.be/fPCtvQIStSg

https://www.youtube.com/watch?v=2gDlcpIqv5o

14
Curs 7

MECANISMELE EREDITĂŢII LA NIVEL CELULAR

În anul 1902, citologul german T. Boveri, descoperă la ariciul de mare Paracentratus lividus (2n=36) că
dimensiunile şi caracreristicile cromozomilor se păstrează constant de-a lungul generaţiilor. Studiind ovule
fecundate cu 2 spermatozoizi diferiţi, el constată că zigoţii triploizi rezultaţi, cu 54 cromozomi, prezintă mitoze
anormale, cu distribuţia neregulată a cromosomilor în celulele fiice, rezultând organisme cu numeroase anomalii.
Numai indivizii care au 36 de cromozomi (numărul caracteristic speciei) sunt normali.
Concluzia: pentru dezvoltarea normală a organismului este necesară prezenţa unei garnituri
complete, normale de cromozomi.
De aici, el a emis ipoteza că pe cromozomi se află factorii ereditari descrişi de Mendel, ei fiind cei care
condiţionează o dezvoltare normală a organismului.
Între 1902- 1904, Sutton şi Boveri emit independent, ipoteza localizării factorilor ereditari mendelieni pe
cromosomi, formulând astfel teoria cromozomală a eredităţii.
În 1903, Sutton a evidenţiat faptul că numărul de caractere distincte ale unui organism, depăşeşte
cu mult numărul de cromosomi, astfel că, în acelaşi cromozom trebuie să existe mai mulţi factori
mendelieni (gene).
Din momentul în care s-a stabilit că rolul cromozomilor de a fi depozitari şi vehicule pentru gene, cu
ajutorul cărăra genele sunt transmise de la părinţi la descendenţi, atenţia geneticienilor s-a concentrate lor,
încercându-se să se răspundă la probleme precum: modul de organizare a cromozomilor, compoziţia chimică a
acestora, localizarea genelor.
Morfologia şi numărul cromozomilor
La nivelul nucleului celulelor eucariote, cromozomii se individualizează ca structuri sub formă de baghetă
sau de corp sferic, formate dintr-un complex macromolecular nucleo-histonic.
Dimensiunea cromosomilor variază în funcţie de specie, între 0,2 – 0,5 μm în diametru şi 0,2 – 30 μm în
lungime, astfel : cromosomii umani au dimensiunile cuprinse între 4- 6 μm, la porumb 8- 10 μm, la ceapă 10- 20
μm etc.
La începutul diviziunii, fiecare cromozom are o structură dedublată, alcătuit din două subunităţi structurale
longitudinale numite CROMATIDE, libere pe toată lungimea lor cu excepţia unui punct sau regiuni în care sunt
unite şi care se numeşte CENTROMER, cu ajutorul căruia cromozomul se ataşează de fibrele fusului nuclear de
diviziune în timpul metafazei (fig. 1).
Porţiunile libere ale celor două cromatide, situate de o parte şi de cealaltă a centromerului, reprezintă
BRAŢELE CROMOZOMULUI.
In funcţie de poziţia centromerului apar diferite tipuri morfologice de cromozomi :
 - metacentrici – cu centromerul plasat central în mijlocul cromozomului, rezultând două braţe
egale ;
- submetacentrici – când centromerul este în regiunea centrală deplasat spre unul dintre capetele
cromozomului rezultând un braţ lung (q) şi un braţ scurt (p) ;
- subtelocentrici – cu centromerul plasat sub capătul cromozomului, rezultând un braţ mai lung şi
un braţ mai scurt ;
- telocentric – când centromerul este localizat strict pe capătul cromozomului - cromozomul
respectiv având un singur braţ, sau acrocentric - când centromerul este localizat în regiunea
terminală, rezultând un braţ foarte lung şi unul foarte scurt.
Morfologia exactă a cromozomilor, poate fi analizând raportul R dintre braţele cromozomilor R =
q / p sau stabilind indexul centromeric, care reprezintă raportul dintre braţul scurt şi lungimea
totală a cromozomului x cu 100.
Regiunea în care se află centromerul apare la nivelul cromozomului metafazic, ca o constricţie numită
CONSTRICŢIE PRIMARĂ.
La nivelul constricţiei primare se află KINETOCHORUL – o structură trilamelară, tristratificată, dispusă
pe partea externă a centromerului, câte una pentru fiecare centromer al celor 2 cromatide (la cromozomul
metafazic, centromerul are o structură dedublată, fiecare cromatidă având centromerul său asociat cu centromerul
cromatidei surori).
Kinetochorul este structura care ataşează cromozomul la fibrele fusului de diviziune.
La unele specii, prezintă pe lângă constricţia primară, şi o a 2-a constricţie – CONSTRICŢIE
SECUNDARĂ – pe braţul lung sau scurt al cromozomului.
Când constricţia secundară este localizată în apropierea capătului cromozomului, rezultă o porţiune ce
pare a fi separată de restul cromosomului, dar legată de acesta printr-un dublu filament subţire. Această regiune
se numeşte SATELIT- fiecare cromatidă având satelitul său.
Capetele cromosomului se numesc TELOMERE, ele prezentând o structură care conferă cromozomului
stabilitate, prevenind asocierea cu alţi cromozomi, astfel că fiecare cromosom reprezintă o entitate distinctă, rolul
său fiind acela de a transporta în celulele fiice acelaşi set de gene, aceeaşi informaţie ereditară pe care a avut-o
celula mamă.
Substanţa cromatică a cromozomilor ca şi a nucleului , are 2 stări distincte interconvertibile, numite :
- eucromatină- este decondensată în interfază şi condensată în timpul diviziunii, la nivelul
cromozomilor, când se colorează intens ;
- heterocromatină – este condensată atât în timpul diviziunii cât şi în interfază, colorându-se în
mod egal de-a lungul ciclului celular (interfază + mitoză).
Numărul de cromozomi este o caracteristică a fiecărei specii.
 Fig. 1.Particularităţile morfologice şi genetice ale cromozomului metafazic (după L. Gavrilă, 1986)
CR- Cromatide surori ; C- centromer ; CP- constricţie primară ; K – kinetochor
F- fibre de diviziune ; CS- constricţie secundară ; T- telomere ; mS – macrosatelit
S – microsatelit ; D – dublu helix ADN ; p – braţ scurt ; q – braţ lung

Fundamentarea citogeneticii
1.1. Teoria cromozomală a eredităţii

În anul 1902, citologul german T. Boveri a emis ipoteza că pe cromozomi se află factorii ereditari descrişi
de Mendel, ei fiind cei care condiţionează o dezvoltare normală a organismului. Un an mai târziu, în 1903, Sutton
a evidenţiat faptul că numărul de caractere distincte ale unui organism depăşeşte cu mult numărul de
cromozomi astfel că, în acelaşi cromozom trebuie să existe mai mulţi factori mendelieni (gene). Între 1902 și
1904, pe baza rezultatelor obţinute, Sutton şi Boveri emit în mod independent ipoteza localizării factorilor
ereditari mendelieni pe cromozomi punând astfel bazele teoriei cromozomale a eredităţii. Din momentul în
care s-a stabilit că rolul cromozomilor este acela de depozitari şi vehicule pentru gene, cu ajutorul cărora genele
sunt transmise de la părinţi la descendenţi, atenţia geneticienilor s-a concentrat asupra modului de organizare a
cromozomilor, compoziţia chimică a acestora şi localizarea genelor pe cromozomi.
În 1906, geneticianul american W.E. Castle, unul dintre autorii conceptului privind constanţa genelor şi
genotipurilor în populaţii şi fondatorul geneticii populaţiilor, împreună cu studentul său Woodworth, au descoprit
că musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster) este uşor de cultivat în laborator. Nefiind interesaţi de studiul
acestei insecte deoarece se ocupau de consangvinizare şi de studiul selecţiei la şobolani, ei au făcut cadou colecţia
lor de musculiţe biologului american Thomas Hunt Morgan. În acea perioadă, Morgan admira activitatea colegilor
săi Boveri, Sutton şi Stevens dar, ca şi aceştia, dorea să găsească o descriere fizică şi chimică mai amănunţită a
genei. Boveri identificase cromozomul ca fiind sediul fizic al genelor, dar arhitectura mai profundă a genelor şi a
cromozomilor rămânea încă neclară. Cum erau organizate genele pe cromozom? Erau înşirate de-a lungul
filamentelor cromozomale ca mărgelele într-un şirag? Oare aceste gene se suprapuneau? Erau ele legate între ele
fizic şi chimic? Morgan a abordat aceste probleme studiind moştenirea caracterelor la musculiţa de oţet făcând
din ea un obiect ideal de studiu în genetică.
În 1906, Morgan a început să crească musculiţe într-un laborator din clădirea Universităţii Columbia,
laborator numit de studenţi „camera cu muşte” (Fig. 2).

Figura 2. (a) Morgan (b) Camera cu muşte unde Morgan și studenții săi au efectuat cercetări genetice
(după Pierce, 2012)
Ca și Mendel, Morgan a început prin a urmări caracterele ereditare transmise de-a lungul generaţiilor.
Studiind mii de musculiţe la microscop, el a început să inventarieze musculiţele mutante apărute spontan în
populaţie. Încrucişând musculiţele normale cu cele mutante sau mutantele între ele, Morgan ajutat de
colaboratorii săi, studenţii: Arthur Sturtevant, Hermann Muller și Calvin Bridges, a putut să urmărească modul
cum se moștenesc caracterele de-a lungul generaţiilor. În 1915, Morgan a publicat lucrarea numită The
Mechanism of Mendelian Heredity (Mecanismul eredității mendeliene), în care a afirmat că genele sunt entități
reale localizate pe cromozomi, iar cromozomii se reproduc astfel încât, în meioză, să sorteze, să combine și să
transmită genele la urmași exact așa cum a prevăzut Mendel.
Pe baza rezultatelor experimentale obţinute la musculiţa de oţet şi a datelor cercetărilor care au implicat
cromozomii în transmiterea caracterelor ereditare, Morgan a elaborat, între 1911și 1919, tezele teoriei
cromozomale a eredităţii fundamentând astfel citogenetica ca ştiinţă.
Avantajele oferite de Drosophila melanogaster pentru cercetarea transmiterii caracterelor ereditare sunt:
 Se cultivă în laborator pe medii simple, uşor de pregătit, în condiţii de creştere controlabile;
 Este prolifică (o pereche dă naştere la câteva zeci sau sute de descendenţi), numărul mare de
descendenţi permiţând interpretarea statistică a rezultatelor;
 Are timp scurt de generaţie (aproximativ 12 zile) permiţând astfel urmărirea caracterelor ereditare
de-a lungul unui număr mare de generaţii, într-un timp redus;
 Prezintă peste 500 de mutante diferite, apărute spontan sau induse, între care se pot realiza diferite
experienţe de încrucişare (Fig. 3);

Figura 3. Drosophila: tipul sălbatic și diferite tipuri de mutante

(https://www.thebugsquad.com/fruit-flies/drosophila-melanogaster/)

 Are un număr mic de cromozomi somatici (2n = 8) care pot fi uşor identificaţi datorită
particularităţilor lor morfologice (Fig. 4);

Figura 4. Drosophila melanogaster: aspectul adulţilor şi reprezentarea schematică a cromozomilor

 În plus, în nucleii interfazici ai glandelor salivare ale larvelor în stadiul III de dezvoltare, s-au
identificat cromozomii politeni care sunt de peste 150 de ori mai mari decât cei 8 cromozomi
obişnuiţi. Studiul acestora s-a dovedit de o deosebită importanţă în cristalizarea teoriei cromozomale
a eredităţii (Fig. 5).
 Figura 5. Cromozomi politeni din glandele salivare ale larvelor de Drosophila
(https://www.sciencephoto.com/media)
În urma a numeroase experimente realizate la D. melanogaster, toate cele peste 500 de gene care
determină mutaţii au fost încadrate în 4 grupe de linkage, corespunzătoare celor 4 perechi de cromozomi:
• Grupa I – cuprinde 141 mutante;
• Grupa II – cuprinde 228 mutante;
• Grupa III – cuprinde 156 mutante;
• Grupa IV – cuprinde 12 mutante.

La speciile diploide - numărul grupelor de înlănţuire corespunde numărului de perechi de

cromozomi. Egalitatea dintre numărul perechilor de cromozomi şi numărul grupelor de
înlănţuire a mai fost denumită de Morgan cea de-a 6 lege a eredităţii.
La speciile haploide - fiecare cromozom poartă un set diferit de gene neputând fi cromozomi
omologi, astfel că numărul grupelor de înlănţuire coincide cu numărul de cromozomi.

Virusurile au un singur grup de linkage deoarece ADN viral este unic; la fel şi bacteriile. Alga verde
flagelată Chlamydomonas reinhardtii este haploidă, are 16 cromozomi şi 16 grupe de linkage, iar Saccharomyces
sp., în stare haploidă, are 17 cromozomi şi 17 grupe de linkage.

Dovezi ale implicării cromozomilor în ereditate la D. melanogaster

Primele dovezi ale implicării cromozomilor în ereditate la Drosophila melanogaster au fost de ordin
citologic. Studiul complementului cromozomal de la această specie (2n = 8) a arătat că cei 8 cromozomi ai săi
sunt omologi, doi câte doi, formând 4 perechi:
 3 perechi de autozomi (II, III, IV) identici la femelă şi la mascul şi perechea I, cromozomii sexului,
care la femelă este notată cu XX, iar la mascul cu XY.
 Perechile II şi III de autozomi sunt cei mai mari, iar perechea IV sunt cei mai mici, aproape punctiformi
(Fig. 6).
 Figura 6. Complementul cromozomal la Drosophila
(http://www.biologydiscussion.com/genetics/morgans)
La femelă, cromozomii sexului formează perechea omoloagă XX, pe când la mascul există doar un singur
cromozom X (asemănător celui de la femelă) care este asociat cu un alt cromozom, neomolog, ce apare ca un
bastonaş frânt şi care a primit notaţia Y. Deci, în determinarea sexelor la Drosophila melanogaster există
următoarele formule heterozomale:
• femela este sexul homogametic XX dând ovule de un singur tip cu: 3 autozomi + X;
• masculul este heterogametic XY dând spermatozoizi de 2 tipuri, în proporţii egale: unii cu 3 autozomi
+ X, alţii cu 3 autozomi + Y.
Prin fecundarea unui ovul 3A + X de un spermatozoid 3A + X rezultă o femelă (6A + XX), iar prin
fecundarea unui ovul 3A + X de un spermatozoid 3A + Y rezultă un mascul (6A + XY). Determinarea sexelor la
Drosophila melanogaster, caracter ereditar deosebit de important pentru specie, s-a dovedit a fi de natură
cromozomală.
Implicarea în ereditate a cromozomilor la Drosophila melanogaster s-a făcut şi pe criterii genetice.
Astfel, analiza cromozomilor unor indivizi la care s-a constatat absenţa ochilor a arătat că unul dintre cromozomii
din perechea IV lipseşte. Prin urmare, lipsindu-le un cromozom, musculiţele respective sunt aneuploide (2n - 1)
având numai 7 cromozomi. Prin încrucişarea acestor musculiţe mutante cu musculiţe normale s-au obţinut mai
mulţi descendenţi din care: 50 % reprezentau musculiţe normale şi 50 % musculiţe fără ochi.

Aceasta a fost prima dovadă a implicării cromozomilor în ereditate, pe baza unor argumente
genetice, prin care s-a evidenţiat faptul că: lipsa unui anumit cromozom este corelată cu absenţa
unui caracter specific.

Ulterior, Bridges a constatat că există şi mutante ce au un cromozom suplimentar (2n + 1), cu 9 cromozomi
în loc de 8 (numărul normal), organismele respective manifestând modificări fenotipice evidente. Mutantele cu 7
şi respectiv 9 cromozomi apar ca urmare a nondisjuncţiei cromozomilor în timpul meiozei; dacă din bivalentul
respectiv cromozomii nu se separă rezultă: 50 % gameţi aneuploizi fără cromozomul din perechea IV şi 50 %
gameţi cu ambii cromozomi ai perechii respective. Dacă aceşti gameţi vor fi fecundaţi de gameţi de sex opus,
normali, vor rezulta musculiţe cu 2n – 1 = 7 cromozomi şi respectiv cu 2n + 1 = 9 cromozomi.
 În concluzie, dezvoltarea normală a organismului presupune o garnitură normală diploidă de
cromozomi, abaterile numerice de la aceasta ducând la apariţia unor anomalii. Acesta este un
argument sigur în implicarea cromozomilor în ereditate.

Ca şi la mazăre, şi în cazul musculiţei de oţet s-a demonstrat existenţa perechilor de factori ereditari (adică
a genelor sub formă de perechi), localizate pe cromozomi omologi. Simbolizarea genelor se realizează, de obicei,
folosind prima literă (sau două litere) de la cuvântul englezesc ce desemnează fenotipul mutant determinat de
gena respectivă: w = white = alb, vg = vestigial = rudimentar. Gena dominantă de tip sălbatic (normală) se
desemnează prin adăugarea semnului ‚+’ la litera mică sau se folosesc majuscule.

https://www.youtube.com/watch?v=zf7tbymrv9o
Curs 8

TEZELE TEORIEI CROMOZOMALE A EREDITĂŢII

În cadrul experimentelor lui Mendel, fiecare genă se comporta ca o entitate independentă. De

exemplu, genele pentru culoarea florii nu aveau nicio legătură cu cele pentru înălţimea plantei, fiecare
caracteristică era moştenită independent şi erau posibile toate combinaţiile de caractere. În cazul musculiţelor de
oţet ale lui Morgan, genele pentru diferitele caractere nu se comportau întotdeauna independent. Analiza genetică
realizată la D. melanogaster - în cadrul a numeroase experienţe de încrucişare (între tipul normal şi diverse
mutante sau între diferite mutante) care au implicat indivizi ce se deosebeau prin una sau mai multe perechi de
caractere - a arătat că, în anumite situaţii, există mai multe alele pentru acelaşi caracter plasate la acelaşi locus pe
cromozomii omologi (serii polialele). De asemenea, s-a constatat că unele caractere normale ale tipului sălbatic
de drosofilă se comportă ca recesive, în timp ce unele mutante se comportă ca dominante. Pe baza acestor analize,
T.H. Morgan şi colaboratorii săi: C.B. Bridges, A.H. Sturtevant şi H.J. Müller au elaborat tezele teoriei
cromozomale a eredităţii, ele având un caracter general valabil. Acestea sunt:
• Aşezarea liniară a genelor pe cromozomi;
• Transmiterea înlănţuită a genelor plasate pe acelaşi cromozom: linkage;
• Schimbul reciproc de segmente cromozomale (gene) între cromozomii omologi: crossing-over.

Dovezi experimentale pentru linkage şi crossing-over

S-a constatat că există un număr mai mare de caractere ereditare, respectiv de gene, exprimate în
fenotip, faţă de numărul de cromozomi din complementul cromozomal al unei specii.

Concluzia: pe acelaşi cromozom sunt localizate mai multe gene, plasate într-o succesiune liniară.

Începând cu anul 1968, ca urmare a numeroaselor experimente, s-a reuşit stabilirea exactă a succesiunii
naturale a genelor în macromolecula de ADN din structura cromozomului. Până la această dată, la începutul
secolului, când de abia se fundamenta teoria cromozomală a eredităţii, dovedirea localizării liniare a mai multor
gene pe un cromozom s-a realizat pe bază de dovezi indirecte şi de logică.
Dovezile indirecte ale plasării liniare a genelor pe cromozom derivă din descoperirea fenomenului de
înlănţuire a genelor (linkage) şi de schimb reciproc de material genetic (crossing-over).
Ipoteza Sutton - Boveri (1902 - 1904) a admis că genele sunt localizate pe acelaşi cromozom. În timpul
diviziunii, cromozomii îşi păstrează integritatea lor morfologică transmiţându-se ca unităţi de la celula mamă la

1
celulele fiice, astfel că genele pe care le conţine fiecare cromozom se transmit împreună, în bloc, înlănţuite.
Acest fenomen de transmitere înlănţuită a genelor plasate pe acelaşi cromozom s-a numit linkage.

Spre deosebire de fenomenul de transmitere independentă a perechilor de gene - care se referă

la perechi de gene plasate pe cromozomi diferiţi, neomologi - fenomenul de transmitere
înlănţuită a genelor (linkage) se referă la perechi de gene localizate pe acelaşi cromozom.

Primul caz de transmitere înlănţuită a genelor a fost descris de W. Bateson şi R. Punnett, în 1906, la
planta Lathyrus odoratus (sângele voinicului). Astfel, încrucişând o varietate cu flori purpurii (PP) şi polen
alungit (LL) cu o varietate cu flori roşii (pp) şi polen rotund (ll), ei au obţinut în F1 plante dublu heterozigote
(PpLl) cu flori purpurii şi polen alungit. Prin autopolenizarea acestora ar fi trebuit să se obţină în F2 (conform
legilor lui Mendel) un raport de segregare caracteristic unei dihibridări, de 9 : 3 : 3 : 1. În realitate, ei au obţinut
un raport de segregare de 9 : 1 : 1 : 3 (Fig. 1).

Figura 1. Experimentul lui Bateson și Punnett care arată că raportul de segregare caracteristic unei dihibridări nu se
confirmă întotdeauna (prelucrare după Pierce, 2012)

Bateson şi Punnett nu şi-au putut explica acest fenomen, dar au descris cu termenul de cuplaj tendinţa
caracterului de floare purpurie de a se transmite împreună cu cel de polen alungit şi, respectiv, tendinţa
caracterului de floare roşie de a se transmite împreună cu cel de polen rotund.

2
 Cele două gene care guvernează culoarea florii și forma polenului se găsesc pe același
cromozom. Astfel, urmașii tind să moștenească combinațiile parentale de alele (PL sau pl).
Datorită unui crossing-over ocazional, un procent mai mic de urmași moștenesc combinații
neparentale de alele (Pl sau pL).

Astfel, genele care determină caracterele floare purpurie - polen alungit se află pe acelaşi cromozom şi
se transmit împreună la descendenţi, în timp ce cele pentru caracterele floare roşie - polen rotund se află pe
cromozomul omolog, în loci corespondenţi. Ca urmare, simbolurile pentru organismele dublu homozigote
dominante vor fi: PL / PL, pentru cele dublu homozigote recesive vor fi: pl / pl, iar pentru dublu heterozigoţi: PL
/ pl.
Există două posibilităţi ca genele linkate ale unui dublu heterozigot (dihibrid) să se afle plasate pe o
pereche de cromozomi omologi (Fig. 2), astfel:
• Cele două gene dominante P şi L să fie plasate pe acelaşi cromozom, aceasta fiind faza de cuplaj
sau poziţia „cis”, caz în care alelele recesive se află pe celălalt omolog, în loci corespondenţi;
• Cele două alele dominante se află una pe un cromozom, iar cealaltă pe cromozomul omolog, în loci
corespondenţi, aceasta fiind faza de repulsie sau poziţia „trans”.

Figura 2. Fazele de cuplaj (cis) şi de repulsie (trans)

În cadrul experimentelor de la Lathyrus odoratus, plantele cu caractere recombinate NU apar

ca urmare a disjuncţiei independente a perechilor de cromozomi (respectiv factori ereditari),
ci în urma recombinării genetice intra-cromozomale (schimbul reciproc de segmente
cromozomale sau crossing-over), fapt stabilit ulterior de Morgan şi echipa sa.

Experimentele lui Thomas Hunt Morgan

Primele dovezi directe ale transmiterii înlănţuite a genelor - linkage - au provenit din studiile lui Thomas
Hunt Morgan. Astfel, în cazul studiilor efectuate la musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster) (care are 4
perechi de cromozomi), clasică a rămas experienţa efectuată de Morgan şi colaboratorii săi. Astfel, ei au încrucişat
musculiţe femele normale cu aripi normale (vg+ vg+) şi ochi roşii cărămizii (w+w+) cu masculi dublu mutanţi
3
cu aripi vestigiale (vg vg) şi ochi purpurii (w / w) (Fig. 5.1-8). În prima generaţie F1 au rezultat musculiţe
normale pentru ambele caractere, dublu heterozigote (vg+w+ / vg w).
Încrucişând indivizi masculi dublu heterozigoţi din F1 cu musculiţe femele dublu mutante s-a obţinut
generaţia F2 în care, conform cu legea mendeliană a segregării independente a perechilor de factori ereditari, ar
fi trebuit să se obţină:

9/16 musculiţe cu aripi normale şi ochi normali;

3/16 musculiţe cu aripi normale şi ochi purpurii;
3/16 musculiţe cu aripi vestigiale şi ochi normali;
1/16 musculiţe cu aripi vestigiale şi ochi purpurii.
În realitate, Morgan a obţinut 519 musculiţe cu aripi normale şi ochi normali (50 %) şi 552 musculiţe
cu aripi vestigiale şi ochi purpurii (50 %), în raport de 1 : 1 (Fig. 3).

Figura 3. Reprezentarea schematică a încrucişărilor de la Drosophila melanogaster

ce au dovedit fenomenul de linkage (după Cornea, 2005)

4
 Interpretând rezultatele, Morgan a ajuns la concluzia că: genele pentru aripi normale şi ochi
normali se află plasate pe un cromozom, iar genele pentru aripi vestigiale şi ochi purpurii se
află pe cromozomul omolog, transmiţându-se înlănţuit la descendenţi fără a avea loc segregarea
independentă a acestor perechi de gene.

Un rezultat identic s-a obţinut şi în cazul încrucişării între un mascul cu corp normal (b+b+) şi aripi
normale (vg+vg+) cu o femelă cu corp negru (b b) şi aripi vestigiale (vg vg) (caractere determinate de gene plasate
în grupa a II-a de linkage). În F1 s-au obţinut indivizi dublu heterozigoţi, dar normali fenotipic (b+ vg+ / b vg).
Prin încrucişarea unui mascul dublu heterozigot cu o femelă dublu mutantă, în F2 s-au obţinut 50 % indivizi cu
corp normal şi aripi normale şi 50 % indivizi cu corp negru şi aripi vestigiale.
Acest raport de segregare poate fi explicat prin faptul că la nivelul indivizilor masculi dublu heterozigoţi
din F1, în timpul meiozei (la formarea spermatozoizilor), gena pentru corp negru se transmite înlănţuit cu
gena pentru aripi vestigiale deoarece se găsesc plasate pe acelaşi cromozom, care se transmite intact (îşi
păstrează integritatea structurală) în gameţi. În mod similar, genele normale (de tip sălbatic) sunt plasate
alăturat pe cromozomul omolog şi se transmit împreună.

Linkage parţial însoţit de crossing-over

După cum am văzut din experienţa de încrucişare dintre musculiţe cu corp normal (b+b+) şi aripi normale
(vg+vg+) cu musculiţe dublu mutante, cu corp negru (bb) şi aripi vestigiale (vg vg), Morgan şi colaboratorii au
obţinut în F1 musculiţe dublu heterozigote (b vg / b+ vg+) cu corp normal şi aripi normale.
Dacă pentru obţinerea generaţiei F2 în loc de un mascul din F1 se utilizează o musculiţă femelă
heterozigotă (b vg / b+vg+) care se încrucişează (prin back-cross) cu un mascul dublu mutant (b vg / b vg)
Morgan a constatat că în F2, pe lângă tipurile parentale, se obţin următoarele categorii de indivizi (Fig. 4):
• Cu corp normal şi aripi normale (b vg / b+ vg+ ) – 41,5 %;
• Cu corp negru şi aripi vestigiale (b vg / b vg ) – 41,5 %;
• Cu corp negru şi aripi normale (b vg+ / b vg ) – 8,5 %;
• Cu corp normal şi aripi vestigiale (b+vg / b vg ) – 8,5 %.

Ultimele două categorii de musculiţe reprezintă organisme recombinate. Apariţia acestora nu

se poate explica prin realizarea recombinării în urma disjuncţiei (segregării) independente a
perechilor de caractere, deoarece acest tip de segregare este caracteristic perechilor de gene
localizate pe perechi diferite de cromozomi (cromozomi neomologi).

5
 Figura 4. Linkage parţial însoţit de crossing-over (după Pierce, 2012)

Din experienţa anterioară de încrucişare între aceleaşi două mutante s-a dovedit clar un linkage a genei b+
cu gena vg+, care sunt localizate pe un cromozom şi, respectiv, al genelor b şi vg localizate pe cromozomul
omolog. În cazul experienţei prin care femelele dublu heterozigote din F1 au fost încrucişate cu masculi mutanţi,
în F2 s-a manifestat fenomenul de linkage numai în proporţie de 83 %, restul de 17 % din descendenţă
reprezintă organisme recombinate.
Pentru explicarea apariţiei organismelor cu caractere recombinate determinate de gene linkate, Morgan a
propus un mecanism de crossing-over sau de schimb reciproc de segmente între cromozomii omologi, crossing-

6
over care are loc în timpul formării gameţilor (în meioză când cromozomii omologi se asociază pentru a forma
bivalenţi).

Experimentele de încrucişare realizate între diferite categorii de D. melanogaster au relevat o serie de

constatări interesante. Astfel, dacă pentru încrucişare se utilizează masculi dublu heterozigoţi din F1 şi femele
dublu mutante, în acest caz a fost evidenţiat un linkage total, iar schimbul de gene (crossing-over) nu se
realizează. Acest fapt a fost evidenţiat şi în cadrul altor experimente.

Concluzia: la masculii de Drosophila nu se manifestă fenomenul de crossing-over. În schimb,

dacă pentru încrucişare se folosesc femele dublu heterozigote din F1 cu masculi dublu mutanţi a
apărut un linkage parţial însoţit de crossing-over.

Aceste rezultate se explică prin faptul că, în ovogeneză, femelele dublu heterozigote din F1 (de tipul vg
b / vg+ b+) produc atât ovule normale nerecombinate, cât şi ovule recombinate ce conţin cromozomi
recombinaţi (b vg+ şi b+ vg) apăruţi în urma fenomenului de crossing-over. Prin unirea aleatorie, în procesul
de fecundaţie, a ovulelor normale şi recombinate, cu spermatozoizi dublu mutanţi vor rezulta cele patru categorii
de organisme, dintre care 2 de tip parental (cele mai numeroase) şi 2 de tip recombinat.
Pentru a avea confirmarea rezultatelor obţinute, Morgan a realizat apoi o serie de experimente de
încrucişare între musculiţele care prezentau caractere alelomorfe determinate de diferite gene plasate pe
cromozomul X (gene X-linkate).
El a încrucişat femele homozigote pentru caracterul recesiv heterozomal, ochi albi şi aripi normale, cu
masculi cu ochi normali şi aripi miniaturale (vestigiale), caracter determinat de asemenea de o genă recesivă
heterozomală. În F1 au fost obţinute femele normale pentru ambele caractere, dar dublu heterozigote şi masculi
cu ochi albi şi aripi normale (caracterele organismului matern au trecut la fii, o caracteristică pentru însuşirile
determinate de genele X-linkate). Încrucişând apoi o femelă din F2 dublu heterozigotă, cu un mascul de tip
iniţial (prin back-cross = retro-încrucişare) cu ochi normali şi aripi miniaturale, Morgan a obţinut în F2
următoarele categorii de indivizi: femele cu ochi normali şi aripi miniaturale, femele cu ochi normali şi aripi
normale şi patru categorii de masculi (Fig. 5):
- cu ochi albi şi aripi miniaturale;
- cu ochi normali şi aripi normale;
- cu ochi albi şi aripi normale;
- cu ochi normali şi aripi miniaturale.

7
 Apariţia acestor categorii de masculi nu poate fi explicată decât admiţând realizarea unui schimb
reciproc de gene între cromozomii X omologi ai femelelor dublu heterozigote.

Figura 5. Experimentul lui Morgan de încrucişare a indivizilor cu ochi albi şi aripi miniaturale
(sursa: biotech.gsu)

În urma acestor experimente s-a constatat că: fenomenul de crossing-over are loc între orice tip
de cromozomi omologi (fie autozomi, fie heterozomi).

Alcătuirea hărţilor genetice

Prin realizarea unor tipuri variate de încrucişări, se poate stabili nu numai distanţa dintre două gene ci
chiar şi poziţia unei gene faţă de altele din acelaşi grup de linkage, deci plasarea lor într-un anume loc pe
cromosomul respectiv.
Astfel, s-au putut realiza hărţile genetice sau hărţi cromozomale, în care distanţa dintre gene este o
distanţă relativă exprimată în unităţi de recombinare sau procente de crossing-over. În hărţile genetice sau
cromozomale, distanţa dintre gene este o distanţă relativă exprimată în unităţi de recombinare sau procente
de crossing-over. Unitatea de măsură relativă a distanţei dintre gene este reprezentată de procentul de crossing-
over.
O hartă genetică se realizează cunoscând procentele de recombinare a genelor. Acestea pot fi plasate
pe cromozomi la anumite distanţe, ţinându-se seama că: între genele mai apropiate frecvenţa de crossing-over
8
este mai mică, iar între cele mai îndepărtate frecvenţa de crossing-over este mai mare. Deci, probabilitatea de
producere a fenomenului de crossing-over depinde de distanţa dintre locii între care are loc.
Spaţiul (distanţa) în care se produce un crossing-over cu probabilitatea de 1 % este egal cu 1cM (cM =
centimorgan). Ca urmare a acţiunii fenomenelor de linkage şi crossing-over, organismele vor produce două
categorii de gameţi: parentali şi recombinaţi. Gameţii parentali vor fi în proporţii mai mari decât cei recombinaţi,
deoarece fenomenul de crossing-over este rar.
Procentul de apariţie a fenomenului de crossing-over, denumit şi frecvenţa de crossing-over, se poate
determina prin raportul între numărul de indivizi recombinaţi şi numărul total de descendenţi înmulţit cu 100.
Unitatea de recombinare a fost denumită centimorgan sau morganidă (1 morganidă se echivalează cu 1 %
de crossing-over).

Cartarea genelor scoate în evidenţă faptul că ele sunt plasate liniar pe cromozom, dar distribuţia
lor nu este uniformă; astfel, lungimea totală a cromozomului nu poate servi ca un indicator al
activităţii genetice a acestuia.

9
 Curs 9

DETERMINISMUL GENETIC AL SEXELOR

Fenomenul de sexualitate presupune împerecherea organismelor de sex opus spre a realiza unirea
gameţilor în cadrul procesului de fecundaţie în urma căruia rezultă zigotul, punctul de plecare în ontogeneza
unui nou organism.
După propunerea lui Sutton din 1903, conform căreia factorii mendelieni sunt localizați pe cromozomi,
un număr de oameni de știință s-au angajat în studiul citologiei cromozomilor la diverse plante și animale.
Majoritatea organismelor prezintă un dimorfism sexual, adică organismele sunt de două tipuri: fie
mascule, fie femele. În majoritatea acestor cazuri sexul este determinat de o pereche specială de cromozomi numiți
heterozomi, gonozomi sau cromozomi ai sexului. De exemplu, celulele corpului uman au 46 de cromozomi: 22
sunt perechi omoloage de cromozomi sau autozomi și o pereche de cromozomi ai sexului: XX la organismul
femel și XY la organismul mascul. Sexul unui individ este determinat în funcție de tipul de gameți pe care îl
produce. Femelele produc gameți (ovule) de dimensiuni mai mari decât gameții masculi (spermatozoizii).

Gene X-linkate
Caracteristicile determinate de gene localizate pe cromozomii sexului se numesc caracteristici legate
de sex (sex-linkate).
În 1910, T.H. Morgan a descris la Drosophila procesul de sex-linkage arătând că gena pentru culoarea
albă a ochilor este plasată pe cromozomul X. El explică corelația dintre segregarea și transmiterea ereditară a
cromozomilor sexuali și moștenirea unei trăsături legate de sex. În următorii cinci ani de la elaborarea tezelor
teoriei cromozomale de către Morgan şi colaboratorii săi, au fost descrise peste 30 de gene localizate pe
cromozomul X. În prezent, se ştie că pe cromozomul X există mai multe sute de gene, majoritatea nefiind
implicate în funcția sexuală și care nu au omologi pe Y. Cromozomul Y conține doar câteva zeci de gene. Unele
dintre aceste gene au omologii pe X, iar altele nu.
Ca urmare a cercetărilor efectuate asupra a numeroase organisme, s-a ajuns astfel la concluzia că: pe
cromozomii sexului se găsesc plasate şi alte gene, toate constituind un grup de linkage, fenomen denumit X-
linkage. Genele plasate pe autozomi se numesc gene autozomale, iar genele plasate pe cromozomul de sex X se
numesc X-linkate sau heterozomale.
La Drosophila melanogaster, ca şi la alte organisme cu determinism genetic asemănător, la
organismul mascul (XY) genele care se află plasate pe cromozomul X se manifestă nestingherit – indiferent
dacă sunt dominante sau recesive. Acest fapt este posibil deoarece cromozomul X de la mascul nu are omolog,

1
astfel că pentru genele X-linkate se manifestă fenomenul de hemizigoţie (masculii sunt hemizigoţi pentru
caracterele X-linkate). La femele (XX), genele plasate pe cromozomul X se manifestă numai în stare
homozigotă.
În afara genelor localizate pe cromozomul X, au fost depistate şi gene localizate pe cromozomul Y, ele
fiind numite în acest caz gene Y-linkate, manifestându-se exclusiv la organismele ce conţin cromozomul Y. La
majoritatea organismelor, cromozomul Y este mai mic decât X. Genele plasate pe cromozomul Y se transmit în
mod normal de la tată la fii, la acele organisme la care există un determinism cromozomal asemănător celui de la
Drosophila. Ereditatea transmisă prin intermediul cromozomului Y a fost denumită holandrică, însemnând o
transmitere în întregime pe linie paternă a unor caractere.

Compensarea dozelor de gene X - linkate. Cromatina sexuală

În cazul mamiferelor, prezenţa celor 2 heterozomi X la organismul femel şi doar a unui cromozom X la
sexul mascul constituie o problemă specială în dezvoltarea organismului. Deoarece femelele au două copii din
fiecare genă X-linkată, iar masculii posedă o singură copie, cantitatea de produs genic (proteină) ar fi de două ori
mai mare decât cea produsă la masculi. Această diferență ar putea fi foarte dăunătoare, deoarece concentrația
proteinelor joacă un rol esențial în dezvoltarea organismelor. Animalele depășesc această problemă potențială
printr-un mecanism de compensare care egalizează cantitatea de proteină produsă de genele X-linkate la cele două
sexe. La musculița de oțet, prin acest mecanism de compensare se obține dublarea activității genelor de pe
cromozomul X de la mascul, în timp ce la viermele Caenorhabditis elegans fenomenul de compensare se obține
prin reducerea la jumătate a activității genelor de pe ambii cromozomi X de la femelă. La mamifere, mecanismul
de compensare este de alt tip: genele de pe unul dintre cromozomii X de la femelă sunt complet inactivate.
În 1949, Murray L. Barr și E.G. Bertram au observat niște formațiuni condensate, de culoare închisă, în nucleele
celulelor de la pisicile de sex feminin, formațiuni lipite de membrana nucleară. Acești corpusculi erau absenți în
nucleele celulelor pisicilor de sex mascul. Mai târziu, s-a observat că acești corpusculi erau prezenți în multe
țesuturi și organe nu numai la pisici, dar și la un număr mare de femele mamifere, inclusiv la om. Ulterior, s-a
constatat că unul dintre cromozomii X de la femele este inactivat prin condensare (heterocromatinizare), el
apărând sub forma unui corpuscul nuclear intens colorat care a primit denumirea de corpuscul Barr sau
cromatină sexuală (Fig. 1).

2
 Figura 1. Aspectul microscopic al corpusculului Barr la nivelul nucleilor celulelor de la organismul femel, comparativ cu
nucleii unui organism mascul normal
În 1961, Mary Lyon propune primul model de inactivare întâmplătoare a unui cromozom X la sexul femel.
Ipoteza Lyon sugerează că inactivarea cromozomului X (lionizare) este totală, se produce precoce (în perioada
embrionară) și este definitivă. La om, inactivarea cromozomului X are loc în primele câteva săptămâni de
dezvoltare embrionară. Odată ce un cromozom X devine inactiv într-o celulă, acesta rămâne inactivat în toate
celulele somatice care derivă de la aceasta. Inactivarea unuia dintre cromozomii X de la femelele de mamifere
are loc la întâmplare (fie cel de origine maternă, fie cel de origine paternă). Astfel, organismul femel poate fi
considerat ca fiind un mozaic celular.
Această distribuție neuniformă a putut fi observat la pisicile „calico” la care femelele au blana cu pete
galbene şi negre, fiind heterozigote (CY/CB); genele pentru culoarea blănii sunt localizate pe cromozomii X (Fig.
2).

Figura 2. Pisica calico

Astfel, în cursul dezvoltării ontogenetice în unele celule este inactivat cromozomul X pe care se găseşte
gena CY, în timp ce, în alte celule se inactivează cromozomul X ce conţine gena CB. Rezultatul este apariţia unor
pisici cu blana cu pete galbene şi negre. La masculi, din cauză că există un singur cromozom X, fenomenul nu se
realizează, ei fiind fie complet negri, fie complet galbeni.
După ce s-a stabilit asocierea dintre corpusculul Barr și cromozomii de sex, oamenii de știință și-au
îndreptat atenția asupra persoanelor cu un număr anormal de cromozomi sexuali, cum ar fi: XO (sindromul
Turner), XXY, XXXY și XXXXY (sindromul Klinefelter). Astfel, s-a constatat că la om numărul de corpusculi

3
Barr este dependent de numărul de cromozomi X inactivați: bărbații cu cariotip normal XY nu au corpuscul Barr,
în timp ce femeile cu cariotip normal XX au un singur corpuscul Barr.
În cazul anomaliilor de număr ale cromozomului X, numărul de corpusculi Barr pentru sexul respectiv
este mai mare decât cel normal. Astfel, în cazul sindromului Klinefelter XXY (sex masculin) s-a observat un
corpuscul Barr, iar în cazul sindromului triplo X (sex feminin) doi corpusculi Barr (Tabelul 1).

Tabelul 1. Numărul de corpusculi Barr în celulele umane normale

și în cazul anomaliilor de număr ale cromozomului X

S-a constatat că: unul dintre cromozomii X de la femelele de mamifere este inactivat prin
condensare (heterocromatinizare), el apărând sub forma unui corpuscul nuclear intens colorat
care a primit denumirea de corpuscul Barr sau cromatină sexuală.
Ipoteza Lyon sugerează că inactivarea cromozomului X (lionizare) este totală, se produce în
perioada embrionară şi este definitivă.

Tipuri de determinism genetic al sexelor

Cercetările efectuate asupra a numeroase organisme, au permis identificarea a 2 categorii de determinism
genetic al sexelor:
1. Determinism cromozomal şi
2. Determinism genic.

4
 1. Sistemul cromozomal de determinare a sexului

În determinismul cromozomal al sexelor au fost descrise 2 tipuri distincte:

a) Cu femele homogametice (organisme ce produc ovule de un singur tip - XX) şi masculi heterogametici
(organisme ce produc spermatozoizi de 2 tipuri - XY);
b) Cu femele heterogametice (produc ovule de 2 tipuri - XY) şi masculi homogametici (produc
spermatozoizi de un singur tip - XX).

a) Tipul XX - XY de determinare a sexelor

Acest tip se aplică organismelor la care, în determinarea sexului femel, intervin doi heterozomi omologi
notaţi XX, iar la mascul intervin doi heterozomi neomologi XY. La această categorie se remarcă tipul Drosophila,
întâlnit atât la diptere (la care a fost identificat iniţial), cât şi la mamifere (inclusiv omul), dar şi la unele plante
(spanacul, hameiul, cânepa). Tipul Drosophila este cel mai răspândit în natură. Combinarea probabilistică a
gameţilor femeli, ce conţin numărul corespunzător de autozomi şi un cromozom X, cu gameţi masculi (care pot
fi de 2 tipuri: unul conţine cromozomul X, celălalt cromozomul Y) se obţin organisme femele şi mascule în
proporţie egală (50 % XX şi 50 % XY). Conform acestui mod de transmitere, raportul de segregare dintre cele
două sexe este de 1 : 1 (sex ratio) (Fig. 3).

Figura 3. Moștenirea sexului în organismele cu cromozomi X și Y determină un număr egal

de descendenți de sex masculin și feminin (Pierce, 2012)
5
 La om, deși cromozomii X și Y nu sunt omologi, ei se pot împerechea în timpul meiozei deoarece acești
cromozomi au mici regiuni omoloage, câte una la fiecare capăt, numite regiuni pseudo-autozomale (vezi Figura
4) și care poartă aceleași gene. Genele din aceste regiuni vor prezenta același model de transmitere ereditară ca și
genele situate pe cromozomii autozomali. La om, există regiuni pseudo-autozomale la ambele capete terminale
ale cromozomilor X și Y.

Figura 4. Regiunile pseudo-autozomale ale cromozomilor de sex la om

(prelucrare după Pierce, 2012)
Tipul de determinism XX - XY este întâlnit și în cazul unor specii de plante (hamei, cânepă) numite specii
dioice: cu plante de sex feminin, cu flori care conțin numai ovare și plante mascule, cu flori care conțin numai
antere (Fig. 5).

Figura 5. Două specii de plante dioice: a) Osmaronia dioica; b) Aruncus dioicus

(după Pierce, 2012)
Tipul XX - XO de determinare a sexelor
O variantă a tipului Drosophila este subtipul Protenor, la care femela prezintă perechea XX iar
masculul XO, ceea ce înseamnă că sexul mascul este condiţionat de absenţa unuia dintre cromozomii X. Astfel,
femela are un număr par de cromozomi, iar masculul are un număr impar. Acest subtip este mult mai rar în natură,
el fiind întâlnit la unele nevertebrate (lăcuste, afide, gândaci) (Fig. 6).

6
 Figura 6. Sistemul XX – XO la lăcuste
(https://steemit.com/)

b) Tipul XY - XX de determinare a sexelor

În acest sistem, femelele sunt heterogametice (XY), iar masculul este homogametic (XX). Pentru a preveni
confuzia cu sistemul XX - XY, cromozomii de sex din acest sistem sunt etichetați cu Z și W. Din această categorie
face parte tipul Abraxas sau pasăre, în care femelele hetero-gametice conţin heterozomi neomologi XY sau ZW,
iar masculii homogametici au heterozomi omologi XX sau ZZ. Acest mecanism a fost identificat iniţial la fluturele
Abraxas grossulariata, iar ulterior la molii, unii amfibieni, reptile, pești şi la toate speciile de păsări (Fig. 7).

Figura 7. Sistemul ZZ – ZW

7
 Tipul XO - XX de determinare a sexelor
Înrudit cu mecanismul ZW - ZZ este subtipul Fluture, la care organismele femele prezintă un singur
cromozom X (XO), iar masculii conţin perechea XX. Și acest tip de determinism genetic al sexelor este mai
rar întâlnit în natură.

Cromozomul X conține informații genetice esențiale pentru ambele sexe; cel puțin o copie a
unui cromozom X este necesară pentru dezvoltarea umană. Cromozomul Y determină sexul
masculin; o singură copie a acestui cromozom, chiar și în prezența mai multor cromozomi X, va
produce un fenotip masculin. Absența cromozomului Y are ca rezultat un fenotip feminin.
În tipul XX - XY de determinare a sexului, organismul mascul este heterogametic (XY), iar
organismul femel homogametic (XX).
În tipul ZZ - ZW de determinare a sexului - femela este ZW, iar masculul este ZZ; în acest sistem
femela este sexul heterogametic.
În tipul XX - XO - masculul este XO și este heterogametic, iar femela XX și este sexul
homogametic.

2. Sistemul genic de determinare a sexelor

La unele plante și protozoare sexul este determinat genic, deoarece nu există diferențe evidente între
cromozomii masculilor și femelelor - nu există cromozomi ai sexului. Aceste organisme au o determinare a
sexului genică. În acest caz, sexul este determinat integral sau parțial de factorii de mediu.
Este important să înțelegem că, chiar și în sistemele cromozomale, sexul este de fapt determinat de gene
individuale. De exemplu: la mamifere, regiunea Y determinantă de sex (Sry la mamifere și SRY la oameni)
este o genă identificată pe cromozomul Y responsabilă pentru determinarea sexului masculin. Această genă este
Y-linkată deoarece a fost localizată numai pe cromozomul Y. Cu alte cuvinte, gena SRY (localizată pe brațul scurt
al cromozomului Y) inițiază dezvoltarea embrionară masculină în sistemul de determinare a sexului XY (Fig. 8).

Figura 8. Gena SRY, localizată pe cromozomul Y, care determină caracteristici masculine

(după Pierce, 2012)
Pe lângă genele care condiţionează formarea sexului, cromozomii de sex conţin şi gene care nu au nicio
legătură cu diferenţierea acestuia, dar care determină însuşiri sex-linkate. Astfel, la păsări (cu femele

8
heterogametice ZW şi masculi homogametici ZZ) culoarea penajului este un caracter sex-linkat, caracter folosit
şi în practică pentru sortarea puilor după sex, imediat după ecloziune.
De exemplu, la rasa de găini Plymouth porumbacă (Fig. 9) gena pentru culoarea penajului este sex-
linkată; în stare hemizigotă determină alternanţa de dungi albe şi negre (1 : 1) a penajului, iar în dublu exemplar
determină la masculi penaj cu două dungi albe la una neagră.

Figura 9. Rasa de găini Plymouth

Atât în sistemul genic de determinare a sexului, cât și în sistemul cromozomal sexul este controlat
de gene individuale; diferența este că, odată cu determinarea sexului cromozomal, cromozomii
care transportă aceste gene apar diferit la bărbați și femei.

Fenomenele de sex-influenţare şi sex-limitare

În afară de gene localizate pe heterozomi există şi gene localizate pe autozomi, care sunt influenţate
diferit în funcţie de sexul organismului (se manifestă diferit de la un sex la altul). În acest caz este vorba de
sex-influenţare – un fenomen prin care unele caractere apar la ambele sexe, dar au o expresie mai pronunţată
la unul dintre sexe.
De exemplu, calviţia la om este determinată de o genă cromozomală ce se manifestă ca dominantă la
bărbaţi şi ca recesivă la femei. În acest caz, se consideră că exprimarea genelor respective este influenţată şi de
anumiţi hormoni.
În alte situaţii, există un dimorfism sexual, adică anumite caractere se manifestă doar la un anumit sex.
Acest fenomen se numeşte sex-limitare. Un exemplu este producţia de lapte la taurine şi de ouă la găini. Deşi
se manifestă doar la un sex, caracterele de sex-limitare sunt transmise prin ambele sexe. Astfel, calitatea de a fi
bune producătoare de lapte se transmite la fiice nu numai prin femele, dar şi prin masculi (tauri).

Caracteristicile de sex-influențare sunt trăsături codificate de gene autozomale care sunt mai
ușor exprimate la un sex. Caracteristicile de sex-limitare sunt codificate de gene autozomale a
căror exprimare este limitată la un singur sex.

9
 Alte tipuri de determinism al sexelor

Haplodiploidia
Unele insecte din ordinul Hymenoptera (albine, viespi și furnici) nu au cromozomi sexuali; determinarea
sexului se bazează pe numărul de seturi de cromozomi identificat în nucleul fiecărei celule. Masculii se dezvoltă
din ouă nefertilizate, iar femelele se dezvoltă din ouă fertilizate. Celulele de tip masculin posedă doar un singur
set de cromozomi (sunt haploide) moștenite de la mamă. În schimb, celulele femelelor au două seturi de
cromozomi (sunt diploide): un set moștenit de la mamă, iar celălalt set de la tată (haplodiploidie).
De exemplu, la albine matca şi albinele lucrătoare sunt diploide (2n), pe când masculii sunt haploizi (n) -
derivând partenogenetic din ovule nefecundate. La rândul lor, formarea spermatozoizilor are loc prin mitoză (Fig.
10).

Figura 10. Haplodiploidia la albine (după Pierce, 2012)

În cazul plantelor şi animalelor hermafrodite, acelaşi organism produce atât gameţi masculi, cât şi femeli,
ceea ce înseamnă că informaţia genetică necesară pentru ambele sexe se găseşte în acelaşi organism. Prin urmare,
acelaşi genotip codifică ambele sexe, iar la animalele hermafrodite mediul determină care dintre cele două
fenotipuri sexuale vor fi exprimate.

10
 La melc (Helix pomatia) există o gonadă care, pornind de la celule situate apropiat unele faţă de celelalte,
produce atât ovule cât şi spermatozoizi.
La râmă, indivizii posedă atât organe de reproducere feminine cât și masculine, deci indivizii sunt
hermafrodiți. Ovulele şi spermatozoizii sunt produse în gonade separate, localizate în segmente diferite ale
corpului. Celulele reproducătoare ajung însă la maturitate în perioade diferite, astfel că nu poate avea loc
autofecundarea.

La insectele cu haplodiploidie, masculii se dezvoltă din ovule nefertilizate şi sunt haploizi (n),
iar femelele se dezvoltă din ovule fertilizate şi sunt diploide (2n).
La organismele hermafrodite, acelaşi organism produce atât gameţi masculi cât şi femeli;
informaţia genetică necesară pentru ambele sexe se găseşte în acelaşi organism.

Determinarea sexului şi mediul

În unele cazuri, sexul este determinat, integral sau parțial, de factorii de mediu. Un exemplu de determinare
a sexului de mediul înconjurător a fost observat la molusca marină Crepidula fornicata (Fig. 11).

Figura 11. Crepidula fornicata în stivă şi individual

Aceste moluște trăiesc în stive, una peste alta. Fiecare moluscă își începe viața ca o larvă înotătoare. Prima
larvă care se stabilește pe un substrat solid, neocupat, se dezvoltă într-o moluscă de sex feminin. Aceasta produce
substanțe chimice care atrag alte larve și care se poziționează deasupra acesteia. Aceste larve se dezvoltă ca
masculi care apoi servesc drept perechi pentru molusca de sub ei. După o perioadă de timp, masculii din vârful
grămezii se dezvoltă în femele și, la rândul lor, atrag larve suplimentare care se așează pe partea superioară a
stivei, se dezvoltă în masculi și servesc drept perechi pentru moluștele de sub ei. Moluștele pot forma astfel stive
formate din mai multe animale; animalele din vârful stivei sunt întotdeauna de sex masculin. Acest tip de
dezvoltare sexuală se numește hermafroditism secvențial; fiecare animal individual poate fi odată mascul și

11
odată femel, dar nu în același timp. La Crepidula fornicata sexul este determinat, din punct de vedere ecologic,
de poziția individului în stivă.
La viermele marin Bonellia sexele sunt separate, iar indivizii sunt fenotipic foarte diferiţi între ei: femelele
sunt de dimensiuni foarte mari, au un corp globular de 5 cm cu o trompă absorbantă de circa 10 cm (Fig. 12), în
timp ce masculii sunt microscopici (1- 2 mm) şi trăiesc ca paraziţi în cloaca femelelor.

Figura 12. Femela Bonellia

Ovulele fecundate se vor dezvolta ca femele doar în absenţa femelelor adulte; în prezenţa acestora sau a
unui extract din trompa femelei, ovulele fecundate se vor dezvolta ca masculi.
La mamifere, deşi formula heterozomală este asemănătoare celei de tip Drosophila, există şi unele
diferenţe. Astfel, prezenţa cromozomului Y determină masculinizarea, iar absenţa lui determină feminizarea. În
acest caz, hormonii sunt cei care influenţează dezvoltarea sexului.

În unele cazuri, sexul este determinat (integral sau parţial) de factorii de mediu. De exemplu, la
molusca marină Crepidula fornicata tipul de dezvoltare sexuală se numește hermafroditism
secvențial; fiecare animal individual poate fi odată mascul și odată femel, dar nu în același timp,
ci în funcţie de poziţia ocupată în stivă. În alte cazuri, hormonii sunt cei care influenţează
dezvoltarea sexului.

https://www.youtube.com/watch?v=8YMhkweABfQ&list=PLMfREQzu5s04ItRPhKB4Cl975zGjGY5nP&inde
x=16

12
Curs 10
EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ

În ereditatea mendeliană, transmiterea caracterelor depinde aproape în întregime de genele

localizate pe cromozomii din nucleu și de comportamentul acestora în timpul meiozei. Una dintre excepțiile de la
acest model obișnuit este transmiterea informațiilor genetice de la părinți la descendenți prin intermediul genelor
cu localizare citoplasmatică, fapt pentru care se mai numește ereditate extranucleară sau citoplasmatică.
În citoplasmă, materialul genetic este repartizat la nivelul unor organite, în principal mitocondrii și
cloroplaste. Genomul mitocondrial uman conține, aproximativ, 15.000 de nucleotide care codifică 37 de gene.
Comparativ cu cantitatea de ADN nuclear (care conține aproximativ 3 miliarde de nucleotide) care codifică,
probabil, 35.000 de gene, cantitatea de ADN mitocondrial (ADNmt) este foarte mică. Cu toate acestea, genele
mitocondriale și cloroplastice codifică pentru unele caracteristici importante (Pierce, 2012).
În majoritatea cazurilor, s-a constatat că unele caractere ereditare se transmit preferenţial pe linia unui
genitor, de regulă a genitorului matern - efect descris uneori ca ereditate de tip matern - indiferent de structura
genetică nucleară a acestuia sau a genitorului patern (homozigotă dominantă - AA, heterozigotă - Aa sau
homozigotă recesivă - aa). Astfel de caractere nu se supun legilor mendeliene ale eredităţii.
Rolul mai mare al părintelui matern rezultă din contribuțiile inegale ale citoplasmei gameților masculi și
femeli; cea mai mare parte a citoplasmei zigotului vine numai din ovule. Astfel, dacă din punct de vedere cantitativ
organizarea nucleară a gametului mascul este identică cu cea a gametului femel, între gameţii de sex opus apar
diferenţe cantitative în ceea ce priveşte citoplasma. Astfel, gametul femel (ovul la animale, oosferă la plante)
conţine o cantitate incomparabil mai mare de citoplasmă faţă de gametul mascul (spermatozoizi la animale, nucleu
spermatic la plante), al cărui nucleu este înconjurat doar de un strat pelicular de citoplasmă (Fig. 1).

Figura 1. Ovul și spermatozoid în procesul de fecundație (după Brooker, 2012)

În consecinţă, în citoplasma gametului femel se vor găsi mai multe gene extranucleare, asigurând
transmiterea preferenţială a caracterelor determinate de acestea pe linia genitorului matern. Caracterele moștenite
citoplasmatic prezintă frecvent o variație fenotipică extinsă deoarece nu există un mecanism analog cu mitoza sau
meioza, care să garanteze că genele citoplasmatice sunt distribuite uniform în diviziunea celulară.

1
 Transmiterea informațiilor genetice de la părinți la descendenți prin intermediul genelor cu
localizare citoplasmatică, se mai numește ereditate extranucleară sau citoplasmatică.
Comportamentul acestor gene nu se supune legilor mendeliene ale eredităţii. S-a constatat că,
unele caractere ereditare se transmit preferenţial pe linia unui genitor, de regulă a genitorului
matern - ereditate de tip matern. Rolul mai mare al părintelui matern rezultă din contribuțiile
inegale ale citoplasmei gameților masculi și femeli; cea mai mare parte a citoplasmei zigotului
vine numai din ovule.

După cum s-a remarcat anterior, pe lângă aparatul genetic nuclear (care are o pondere deosebită în
structura şi metabolismul celular) există aparate genetice extranucleare repartizate în organite şi cloroplaste,
cu o relativă independenţă faţă de cel nuclear şi care măresc posibilităţile de variabilitate genotipică a
organismelor şi capacitatea lor de adaptare la mediu.
Genomurile organitelor celulare, caracterizate până în prezent, sunt reprezentate de câte o moleculă
circulară de ADN, care a primit notaţia de: ADNmt pentru mitocondrii și respectiv de ADNcp pentru cloroplaste.
În cazul unor eucariote inferioare, ADNmt este reprezentat de o moleculă liniară. Atât ADNmt, cât și ADNcp se
replică în organitele lor respective. Aparatul de sinteză proteică a organitelor celulare are o origine mixtă; cele
mai multe dintre proteinele organitelor preluate de citoplasmă sunt codificate de ADN nuclear şi doar o mică
parte a proteinelor sunt codificate de gene specifice, localizate în genomul organitelor. Genele organitelor
celulare se transmit ereditar de la o generaţie la alta non-mendelian.
De obicei, în fiecare organit celular există câteva copii de molecule de ADN, iar prin faptul că celulele
conţin un număr mare de organite, se poate spune că există mai multe genomuri extranucleare per celulă.
Dimensiunile acestor genomuri (mitocondrial şi cloroplastic) variază foarte mult între diferitele specii de
eucariote.
1. Caracterizarea genomului mitocondrial

Primele observații ale structurilor intracelulare, care au reprezentat probabil mitocondrii, au fost publicate
în anii 1840 de către Richard Altmann care, mai târziu, în 1890, le-a catalogat ca fiind organite celulare și le-a
denumit „bioblaste”. Termenul de „mitocondrie” a fost introdus de Carl Benda, în 1898.
Mitocondriile sunt organite celulare cu un diametru de 0,3 - 0,7 μ şi o lungime de 1 - 7 μ, cu o formă
sferică sau elipsoidală; au rolul de a stoca energia sub formă chimică sintetizând molecule de adenozin trifosfat
(ATP), care participă la majoritatea proceselor metabolice. În cadrul acestor reacţii, ATP este degradat eliberând
astfel energia stocată. Numărul mitocondriilor într-o celulă poate varia foarte mult în funcție de organism, țesut
și tip de celule. De exemplu, globulele roșii nu au mitocondrii, în timp ce celulele hepatice pot avea mai mult de
2.000. Mitocondriile conţin: ADNmt, ribozomi de tip procariot şi toate tipurile principale de ARN (ARNm, ARNr,
ARNt), ceea ce dovedeşte desfăşurarea unor procese de biosinteză proteică în interiorul organitului (Fig. 2).
2
 Figura 2. Structura mitocondriilor
Genele mitocondriale sunt transcrise de o ARN polimerază care, probabil, este codificată de gene nucleare.
La nivelul mitocondriilor sunt sintetizate doar moleculele de ARNm ce au transcris genele mitocondriale, precum
şi catenele polipeptidice codificate de acestea, mitocondriile reprezentând singurul sediu unde acest mesaj genetic
se poate exprima.
Aşa cum s-a remarcat anterior, genomurile mitocondriale variază în ceea ce priveşte: dimensiunea,
cantitatea de ADNmt per celulă şi numărul de gene mitocondriale. Referitor la dimensiunea genomului
mitocondrial, s-a constatat că la animalele superioare genomul mitocondrial este mai mic, fapt ce a permis
secvenţierea lui completă (la om, şoarece sau bovine). Dimensiunea genomului mitocondrial la asemenea
organisme este în medie de aproximativ 16,5 kb. Plantele prezintă o variaţie foarte mare în ceea ce priveşte
mărimea ADNmt, cea minimă fiind de aproximativ 100 kb.
Cantitatea de ADNmt per celulă este de 1 % faţă de ADN nuclear deoarece fiecare mitocondrie conţine
mai multe copii de ADN, iar numărul de mitocondrii per celulă este mare. Fiecare celulă vegetală sau animală
conţine circa 100 organite al căror ADNmt reprezintă nu mai mult de 1 % din genomul nuclear. În unele cazuri,
însă, cum este cel al ovulelor fecundate de broască, numărul mitocondriilor poate ajunge la 1 milion, astfel că el
reprezintă 99 % din ADN celular. Numărul de molecule de ADN per organit este cuprins, de regulă, între 5 şi 20.
În ceea ce priveşte masa moleculară a ADN în mitocondriile din celulele vegetale, aceasta este mai mare decât
cea din celulele animale.
Numărul de gene mitocondriale variază foarte mult la speciile examinate până în prezent: de la 5 gene
la Plasmodium falciparum (parazitul malariei), la 37 gene la om, 58 gene la Arabidopsis thaliana, 35 gene la
Saccharomyces cerevisiae sau chiar 94 de gene la Reclinomonas americana. În general, genele mitocondriale
codifică pentru două tipuri de ARNr, pentru toate tipurile de ARNt - necesare pentru buna desfăşurare a
biosintezei proteice şi pentru un număr variat de proteine mitocondriale.

3
 2. Caracterizarea genomului cloroplastic

Cloroplastele sunt organite celulare întâlnite la plantele verzi sau la alge, fiind sediul fotosintezei (proces
prin care energia luminoasă este convertită în energie chimică). Cloroplastele îndeplinesc o serie de alte funcții,
inclusiv sinteza acizilor grași, a aminoacizilor și răspunsul imun la plante. Membranele interne conțin clorofilă și
alți pigmenți fotosintetici implicați în captarea energiei luminoase (Fig. 3).

Figura 3. Structura cloroplastelor (sursa: https://favpng.com/)

Cloroplastele au un genom, similar celui mitocondrial, alcătuit din mai multe copii de ADNcp, cu o
lungime ce variază între 120 şi 200 kb. Mărimea genomului cloroplastelor este mult mai uniformă, comparativ
cu cel al mitocondriilor. Genele cloroplastice identificate au evidenţiat mai multe tipuri de funcţii: 45 de gene
codifică diferite tipuri de ARN, 27 codifică proteine implicate în exprimarea genelor, 18 codifică proteine ale
membranei tilacoidale, iar 10 reprezintă funcţii legate de transferul de electroni.
În celula eucariotă de la plantele superioare se găsesc câteva zeci de cloroplaste în care se află, de obicei,
între 20 și 40 molecule de ADNcp circular care reprezintă până la 15 % din totalul ADN. ADNcp conține gene
pentru speciile ARNr prezente în ribozomii cloroplastelor. Studiile de hibridizare la plante au indicat că: pentru
fiecare RNAr din tutun există câte o genă / cromozom, în timp ce la fasole, salată, mazăre, spanac și porumb,
există câte două gene / cromozom. Studii similare, au demonstrat prezența genelor pentru aproximativ 25 de specii
RNAt, fiecare având o dimensiune de aproximativ 25.000 daltoni. Replicarea ADNcp este tot de tip
semiconservativ și se realizează de-a lungul întregului ciclu celular, prin utilizarea enzimelor specifice din
cloroplaste.
Experimentele din ultimii ani au permis determinarea secvenţei complete a nucleotidelor din ADNcp de
la unele specii vegetale observându-se că, deşi lungimea moleculelor de ADNcp variază foarte mult, organizarea
genelor, precum şi numărul lor este asemănător.

4
 La eucariote, pe lângă materialul genetic nuclear, există sisteme genetice extranucleare
repartizate în mitocondriile şi cloroplastele din citoplasmă. Genomurile acestor organite
celulare sunt reprezentate de câte o moleculă circulară de ADN, care a primit notaţia de ADNmt
pentru mitocondrii şi respectiv de ADNcp pentru cloroplaste. În cazul unor eucariote inferioare,
ADNmt este reprezentat de o moleculă liniară. Genele organitelor celulare se transmit ereditar
non-mendelian.

3. Originea genomurilor mitocondrial şi cloroplastic

Cercetări privind originea şi evoluţia ADN extracelular au dus la ipoteza că organitele celulare au apărut
datorită unor evenimente de endosimbioză, în care o celulă primitivă a capturat bacterii care realizau funcţii
speciale şi care au evoluat spre organite sau cloroplaste (Fig. 4).

Figura 4. Teoria endosimbiotică pentru originea mitocondriilor (a) şi a cloroplastelor (b)

Cele mai importante argumente în favoarea acestei ipoteze sunt următoarele:

 Structura şi funcţiile unor organite prezintă similitudine cu celulele procariote (bacterii şi alge
albastre-verzi);
 ADN din organite se prezintă sub forma unui nucleoid, similar cu cel bacterian;
 Cantitatea de ADN per organit este similară cu cea dintr-o celulă bacteriană;
 Replicarea genomului organitelor se realizează similar cu cea a bacteriilor, fiind de tip procariot; ea
este independentă de replicarea materialului genetic nuclear;
 Genele extranucleare din organite sunt capabile de mutaţii şi recombinare genetică, independent de
materialul genetic al nucleului;
 În organite se sintetizează diferite tipuri de ARNr şi ARNt, având loc o sinteză proteică proprie,
pe baza unor ribozomi particulari independenţi de cei din citosol;
 Genele extranucleare din organite se caracterizează printr-o transmitere ereditară non-mendeliană,
nemanifestând linkage cu nici unul din cromozomii din nucleu;

5
  Organitele celulare (mitocondrii, cloroplaste) nu pot apărea de novo în celulă, ci numai prin
diviziunea celor pre-existente.
Evident că independenţa acestor organite este numai relativă, deoarece ele au realizat în timp un grad înalt
de integrare cu celula gazdă şi, ca urmare, funcţiile lor sunt parţial dependente de aparatul genetic nuclear şi de
importul de proteine, enzime etc. din citosol.

Cercetări privind originea şi evoluţia ADN extracelular au dus la ipoteza că organitele celulare
au apărut datorită unor evenimente de endosimbioză, în care o celulă primitivă a capturat
bacterii care realizau funcţii speciale şi care au evoluat spre organite sau cloroplaste.

4. Tipuri de ereditate extranucleară

4.1. Ereditatea determinată de ADN conținut în mitocondrii
Rolul mitocondriilor în ereditatea citoplasmatică a fost înțeles, pentru prima oară, când Ephrussi și
colaboratorii săi (1955) au observat că anumite tulpini de drojdii (Saccharomyces cerevisiae) formau colonii de
dimensiuni mai mici decât restul coloniilor, motiv pentru care au fost denumite colonii petite (fr. petite - mic).
Studii efectuate asupra genomului mitocondrial de la drojdii, au indentificat diverse tipuri de restructurări, mai
ales deleţii, prin care apar tulpinile petite. Toate mutantele de acest tip, se caracterizează prin pierderea funcţiilor
mitocondriilor astfel că, tulpinile de acest tip supravieţuiesc numai datorită capacităţii alternative a drojdiilor
de a trăi atât în mediu aerob, cât și anaerob. Analiza genetică a mutantelor petite a permis evidenţierea a 3 clase
de mutante: petite nucleare (de segregare), petite neutre (ρ+) şi petite supresive (ρ-).
Mutantele petite nucleare sau de segregare se datorează afectării unor gene cu localizare nucleară. Ele
prezintă o segregare de tip mendelian. Prin încrucişarea unor astfel de mutante petite cu celule haploide normale
se formează celule diploide normale, care în urma procesului de meioză rezultă asce în care raportul de
segregare este de 1 : 1 (½ dintre coloniile haploide, ce se formează prin germinarea sporilor, vor fi normale, iar
½ vor fi mutante) (Fig. 5).

Figura 5. Schema segregării mendeliene a mutantelor petite nucleare

6
 Astfel de colonii (petite segregaționale sau nucleare) sunt formate, în mod evident, datorită genelor
nucleare mutante.
Bores Ephrussi și colaboratorii au descoperit, de asemenea, că în prezența unei cantități mici de coloranți
acridinici, cum ar fi acriflavina și euflavina, s-au dezvoltat mai multe colonii petite cu deficiențe de citocrom,
care au arătat o ereditate extra-cromozomială (non-mendeliană) pentru acest fenotip. Ele au fost numite mutante
petite vegetative și au fost încadrate în 2 categorii cu modele diferite de ereditate:
(1) mutante petite neutre; și
(2) mutante petite supresive.
Mutantele petite neutre (rho+). În acest caz, s-a constatat că prin încrucișarea între o drojdie haploidă
de tip sălbatic cu o drojdie haploidă petite neutră, se obțin indivizi diploizi normali. Acești indivizi diploizi, prin
procesul de înmugurire, vor produce mai multe diploidii normale. În timpul meiozei, acești diploizi normali
formează ascospori haploizi care vor produce colonii haploide normale, într-un raport de segregare de 4 : 0
(Fig. 6).

Figura 6. Schema segregării non-mendeliene în cazul diploizilor (rho+) / (rho-)

Baza genetică a acestui tip de ereditate poate fi explicată prin prezența unui factor extra-cromozomal sau
citoplasmatic (rho+) în tulpina normală, dar absent la tulpinile petite neutre (rho-). Atunci când tulpina haploidă
petite neutră este încrucișată cu tulpina normală haploidă, diploidul rezultat va fi normal.
Mutantele petite supresive (rho-) se datorează unor deleţii extinse ale ADNmt, fapt pentru care respirația
aerobă normală este suprimată. Mutantele petite supresive (pot suprima respirația aerobă normală în prezența
citoplasmei normale) au un comportament diferit față de cele neutre. Încrucişările între celulele haploide petite
supresive și celulele haploide din tulpina normală, determină formarea de celule diploide care sunt parțial
normale și parțial petite supresive. Prin meioză, diploizii normali produc spori haploizi normali, iar celulele
petite diploide - prin înmugurire (reproducere asexuată) - vor produce celule diploide care pot fi: toate petite
sau unele normale și unele petite. După sporulare, diploizii normali vor produce numai descendenții normali (Fig.
7).

7
 Figura 7. Schema segregării non-mendeliene în cazul diploizilor (rho-) / (rho+)
(adaptare după Anghel și Vassu, 1991)
Spre deosebire de tulpinile petite neutre, cauza genetică a tulpinilor petite supresive este o mutație
mitocondrială (mitocondriile tulpinilor petite supresive conțin ADN mutant). Mitocondriile mutante se pot
reproduce și pot fi transmise celulelor descendente care, la rândul lor, pot exprima fenotipul mutant. În
încrucișarea respectivă, proporția relativă a mitocondriilor normale și mutante este cea care determină fenotipul
descendenților. Dacă vor predomina mitocondriile normale, celulele diploide și sporii haploizi vor prezenta
fenotipul normal, iar dacă vor predomina mitocondriile mutante acestea vor prezenta fenotipul mutant. Lipsa
segregării normale și, de asemenea, mutabilitatea ridicată a celulelor normale ale coloniei oferă dovezi
concludente că fenotipul vegetativ petite se datorează genelor extra-cromozomale sau citoplasmatice.
Mutantele mitocondriale se întâlnesc și la alte organisme, precum: Neurospora, Paramecium și
Trypanosoma.
La plante, dintre caracterele codificate de gene mitocondriale se poate menţiona sterilitatea masculină
citoplasmatică, trăsătură cu semnificaţii practice deosebite. Eșecul formării polenului are ca rezultat apariţia de
plante sterile. Acest tip de sterilitate este utilizată în producerea de seminţe de porumb hibrid. În 1933,
Rhoades a descris moștenirea maternă a sterilității masculine la Zea mays. În cazul unor plante de cultură s-a
observat că apar mutanți masculi sterili (cu polen inactiv) la care transmiterea caracterului de sterilitate urmează
unul din următoarele modele:
1. Sterilitate genetică masculină. În acest caz, sterilitatea masculină este controlată la fertilitate de o
singură genă cromozomală recesivă, astfel încât individul din F1 va fi fertil. În generația F2, indivizii
fertili și sterili vor segrega în raport mendelian de 3 : 1 (Fig. 8).

8
 Figura 8. Moștenirea sterilității masculine genetice la plante
(https://biocyclopedia.com/index/genetics/)
2. Sterilitate masculină citoplasmatică. Este cunoscută în unele culturi, precum porumbul, în care se
realizează controlul citoplasmatic al sterilității masculine. În astfel de cazuri, dacă părintele de sex
feminin este steril masculin (plantele respective nu produc polen activ, în schimb componentele
sistemului reproducător femel este normal, plantele fiind astfel fertile, dar la nivelul lor nu se poate
realiza autopolenizarea), descendenții F1 ar fi întotdeauna sterili deoarece citoplasma este derivată, în
principal, din oosfera obținută de la un părinte feminin cu polen steril. Acest caracter se transmite pe
linie maternă, non-mendelian (Fig. 9).

Figura 9. Moștenirea maternă a sterilității masculine citoplasmice la plante

9
 În schema de încrucișare, prezentată mai sus, procesul de retro-încrucișare (back-cross) are ca rezultat
înlocuirea tuturor cromozomilor liniei fertile cu cele ale liniei sterile masculine. Prin urmare, experimentul nu
numai că prezintă o transmitere maternă citoplasmatică, dar confirmă, de asemenea, că genele cromozomale
nucleare nu sunt responsabile pentru sterilitatea masculină.
La om, genomul mitocondrial uman este reprezentat de o macromoleculă de ADN alcătuită din 16.569
perechi de nucleotide în care se găseşte un număr de 37 gene. Prin mutaţii ale acestor gene apar maladiile genetice
mitocondriale umane. Un exemplu în acest sens este neuropatia optică Leber, caracterizată prin pierderea acută
sau subacută a vederii şi care se transmite ereditar pe linie maternă.

4.2. Ereditatea determinată de ADN conținut în cloroplaste

Plastidele sunt organite citoplasmatice care conțin ADN ce se replică independent de cel nuclear. În timpul
diviziunii celulare, genele plastidiale sunt distribuite în proporție mai mare sau egală în celulele fiice. Una dintre
primele observaţii referitoare la ereditatea extranucleară la plante, a fost cea a variegării frunzelor (fenotipul albo-
maculatus) la numeroase specii de plante.
În 1909, Carl Correns, studiind pigmentarea frunzelor la Mirabilis jalapa a constatat, pentru prima dată,
că plastidele ar putea fi transmise descendenților prin citoplasma gameților femeli. El a realizat că în cazul unei
plante de Mirabilis cu frunze variegate, citoplasma zigotului conține atât plastide verzi, cât și incolore. În timpul
diviziunii celulare, la formarea embrionului, aceste plastide sunt distribuite inegal. Un astfel de embrion, la
germinare, produce o plantă cu trei tipuri de ramuri: unele care prezintă toate frunzele verzi, unele care prezintă
toate frunzele albe şi altele care au frunze variegate (Fig. 10). Indiferent de culoarea ramurii din care se utilizează
polenul pentru fertilizare, s-a constatat că semințele produse de ramurile verzi au dat naștere numai plantelor
verzi, iar semințele produse de ramuri incolore au produs răsaduri incolore care nu au supraviețuit datorită lipsei
de clorofilă.

Fenotipul descendenţilor la Mirabilis este determinat de fenotipul ramurei de la care a provenit

sămânţa și nu de fenotipul ramurei de la care a provenit polenul. Explicaţia fenomenului este
următoarea: culoarea verde depinde de prezenţa pigmenţilor clorofilieni care se găsesc în
cloroplaste, iar grăunciorii de polen nu conţin cloroplaste; segregarea cloroplastelor în celulele
fiice nu este determinată de nicio trăsătură a aparatului mitotic, ci de diviziunea citoplasmei;
celulele din ţesuturile vegetale de culoare albă conţin cloroplaste lipsite de clorofilă.

10
 Figura 10. Schema de încrucișare la Mirabilis în care se arată neimplicarea polenului
(prelucrare după Pierce, 2012)

4.3. Efectul matern sub controlul genelor nucleare

În acest caz, fenotipul descendenților este influențat de genotipul nuclear matern. Mai precis,
transmiterea ereditară a unor trăsături este influențată de citoplasma gameților femeli, dar expresia fenotipică
a caracterelor este modificată de gene cromozomale nucleare materne. De exemplu, modelul de înfășurare în
spirală, spre dreapta sau spre stânga, a cochiliei la melcul Lymnaea peregra (Fig. 11) este determinat de o pereche
de gene alele cu localizare nucleară maternă: gena „D” dominantă, codifică pentru înfășurarea spiralei spre
dreapta, iar gena recesivă „d” codifică pentru înfășurarea spiralei spre stânga.

Figura 11. Modelul de înfășurare a cochiliei la melcul Lymnaea peregra este controlat de
genotipul nuclear matern (Sursa: www.molluscs.at/gastropoda/)

11
 Direcția înfășurării cochiliei este controlată de genotipul nuclear matern, nu de alelele pe care le poartă
descendența sau de fenotipul matern, deoarece factorii materni (proteine, ARNm) (produși de genotipul nuclear
matern) sunt stocați în citoplasma ovocitului înainte de fertilizare. ARN stocat a provenit din gene cromozomale
materne cu localizare nucleară. Acești factori reglează orientarea fusului mitotic și direcția diviziunii celulare.
Dacă direcția de înfășurare a cochiliei ar fi controlată de o genă extranucleară, descendența ar avea întotdeauna
același fenotip ca mama. De regulă, astfel de efecte materne durează la urmași numai pentru o singură generație.

4.4. Ereditate determinată de factori cu localizare citoplasmatică

Faţă de genele extranucleare localizate în organite celulare, la unele specii de eucariote au mai fost
evidenţiate şi alte tipuri de gene cu localizare citoplasmatică. În 1938, Sonneborn a descoperit că anumite tulpini
de Paramecium aurelia eliberează în mediu o substanţă toxică numită paramecină, care este letală (caracterul
killer) pentru alte tulpini de protozoare sensibile, dar pentru care tulpina producătoare este imună. Fenotipul
killer este dat de prezenţa unor particule citoplasmatice, numite particule kappa, a căror menţinere este
dependentă de existenţa unei gene dominante cu localizare nucleară (gena K). Cele două tulpini se pot distinge
morfologic: tulpinile killer au citoplasmă granulară, iar cele sensibile au citoplasma clară.
Paramecium are trei moduri de reproducere:
• printr-o diviziune mitotică simplă, numită fisiune binară;
• prin conjugare;
• prin autogamie.
În conjugare, două protozoare se divid meiotic pentru a forma patru micronuclei în fiecare celulă; din
acestea, trei nuclei degenerează și rămâne doar unul, care se divide prin mitoză pentru a produce doi nuclei
haploizi identici genetic în fiecare Paramecium. În timpul conjugării, numai unul dintre cei doi nuclei haploizi
este transferat printr-o punte citoplasmică formată între cele două organisme. Celulele se separă apoi ca doi
ex-conjuganți.
Prin autogamie, un singur parameci se divide meiotic și, prin același proces care are loc în conjugare, se
formează două nuclee haploide identice care fuzionează pentru a forma un organism diploid. Deoarece nu există
schimb de gene, parameciul diploid este homozigot. O trăsătură remarcabilă a tulpinilor sensibile este că
acestea nu sunt omorâte de paramecină în timp ce se află în procesul de conjugare. Acest lucru are un avantaj
deoarece permite cercetătorului să realizeze încrucișări între tulpina killer și tulpini sensibile.
Prin încrucișarea între o tulpina killer și o tulpină sensibilă (fiecare homozigotă prin autogamie), dacă
prin conjugare nu există schimb de citoplasmă și implicit schimb de material genetic, ex-conjuganții killer

12
produc numai parameci killer, iar ex-conjuganții sensibili numai parameci sensibili (Fig. 12A); dacă prin
conjugare există schimb de material genetic, ex-conjuganții vor produce numai parameci killer (Fig. 12B).
Caracterele killer și sensibil sunt controlate de gene cu transmitere non-mendeliană. Cercetările
efectuate în ultimii ani asupra particulelor kappa, au evidenţiat faptul că acestea sunt de fapt bacterii simbionte
din specia Caedibacter taeniospiralis. Această bacterie conţine informaţia genetică necesară sintezei paramecinei,
substanţă pe care de altfel o şi produce.

Figura 12. Moștenirea fenotipului killer la Paramecium, în timpul conjugării fără schimb citoplasmatic (A)
și cu schimb de citoplasmă (B)

Există mai multe tipuri de ereditate extranucleară: ereditate determinată de ADN conținut în
mitocondrii și cloroplaste; ereditate ce implică efectul matern asupra fenotipului - prin care
produșii codificați de gene nucleare sunt stocate în ovul și apoi transmise prin ooplasmă la
descendenți - și ereditate datorată unor factori cu localizare citoplasmatică.

13
Curs 11

MUTAŢIILE ŞI MUTAGENEZA

Materialul genetic prezintă, în mod normal, o structură de o mare stabilitate, care face să fie protejat faţă
de apariţia schimbărilor neprogramate, şi care asigură transmiterea nealterată a structurii cromosomilor de la
celulele le mame la celulele fiice şi de la o generaţie la alta.
Pe de altă parte, însă, structura ADN, prin fenomenul de tautomerie, poate suferi modificări în proprietăţile
de împerechere a bazelor azotate şi de aici în schimbarea de-a lungul generaţiilor a secvenţei de nucleotide.
Modificările apărute în structura şi funcţia materialului genetic, care se transmit de la o generaţie la
alta şi care nu sunt rezultatul segregării genetice sau recombinării genetice, se numesc mutaţii genetice , iar
capacitatea materialului genetic de a suferi asemenea mutaţii se numeşte mutabilitate.
Procesul de apariţe a mutaţiilor sub acţiunea unor factori mutageni (fizici, chimici sau biologici) se
numeşte mutageneză. Termenul de mutant se referă la un individ care rezultă dintr-un organism normal dar care
fenotipic prezintă anumite diferenţe, mai mult sau mai puţin evidente. Uneori aceste modificări pot fi reparate iar
celulele respective redobândesc fenotipul normal.

1. Clasificarea mutaţiilor
Clasificarea mutaţiilor ţine cont de mai multe criterii: mărimea secvenţei de ADN afectate, efectul
mutaţiei, modul de producere etc.
Mutaţiile pot apărea în mod spontan – mutaţii spontane sau naturale- cu o rată foarte scăzută, ele fiind
cauzate de o serie de factori naturali, sau pot fi induse prin utilizarea unor factori mutageni variaţi (fizici, chimici,
biologici) – mutaţii induse sau artificiale.
După mărimea segmentului de ADN afectat, se deosebesc:
- Mutaţiile genice care afectează structura şi funcţia genei; când este afectată doar o pereche de nucleotide
mutaţia se numeşte mutaţie punctiformă.
- Mutaţiile cromozomale- determinând modificări ale structurii şi numărului cromozomilor la eucariote.
După tipul de celulă în care se produce evenimentul mutaţional:
• Mutaţii somatice – când mutaţia se desfăşoară în celulele somatice şi
• Mutaţii gametice când aceasta afectează gameţii.
Mutaţia somatică, apărută într-o celulă a corpului într-un stadiu iniţial al evoluţiei ontogenetice (la
începutul dezvoltării embrionare), va face ca din acea celulă, prin diviziune mitotică, să rezulte o clonă mutantă
care va genera o parte o corpului la nivelul căreia se va produce fenotipic mutaţia: petale albe alături de petale
roşii la diferite specii de plante, un ram de măr ce produce fructe de altă culoare decât restul pomului sau la om,
1
şuviţa albă de păr într-un păr castaniu sau negru. Mutaţia somatică la organismele cu reproducere sexuată nu se
transmite la descendenţi. Ea se transmite la descendenţă numai în cazul organismelor ce se reproduc vegetativ.
Pe de altă parte, mutaţia gametică se transmite în descendenţă la organismele cu reproducere sexuată, putând
afecta în totalitate organe diferite sau întregul organism.
Pentru analiza genetică sunt folosite două tipuri de mutante:
- Mutantele auxotrofe – organisme care nu se pot multiplica pe medii minimale în absenţa unor factori de
nutriţie (prezintă modificări la nivelul unor gene ce codifică enzime implicate în biosinteza unor
aminoacizi, baze azotate etc.) sau care nu pot utiliza pentru creştere anumite substanţe (genele afectate
împiedică desfăţurarea normală a unor căi metabolice de degradare);
- Mutantele condiţionat letale: organisme care prezintă anumite modificări ce determină moartea acestora
în anumite condiţii (restrictive sau nonpermisive) sau supravieţuirea lor în alte condiţii (condiţii
permisive). De exemplu, la Bacillus stearothermophilus, o mutantă termosensibilă sintetizează anumite
proteine, inactive atunci când bacteria este cultivată la 55o C (temperatură nonpermisivă), în timp ce, la
temperatura de 47oC (temperatură permisivă) proteinele sintetizate prezintă funcţii normale.

Deseori, mutaţiile determină moartea celulelor afectate, fiind astfel letale, sau alteori, le conferă acestora
anumite avantaje selective (de exemplu, rezistenţă la anumite antibiotice, la acţiunea unor virusuri etc.).
Mutaţiile spontane sau naturale
Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor spontane este, de regulă, foarte mică ea depinzând de condiţiile de mediu
şi de genele afectate. De exemplu, la Drosophila melanogaster, frecvenţa de apariţie a mutaţiilor la nivelul
genelor plasate pe cromosomul X este de 0,1 %, în timp ce în cazul genelor plasate pe cromosomii 2 şi 3,
frecvenţa mutaţiilor spontane este 0,5 %. În medie, rata mutaţiilor per locus la o generaţie este de ordinul
1/100,000, conform estimărilor lui Muller.
Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor se calculează diferit, în funcţie de specie. Astfel, în cazul mamiferelor,
producerea unei mutaţii dominante se poate realiza la nivelul unui singur gamet dintre cei doi gameţi
participanţi la procesul de fecundaţie. Dacă această mutaţie dominantă apare cu o frecvenţă de 1/1000,
înseamnă că, de fapt, o mutaţie se produce la 2000 de gameţi. Pentru a afla frecvenţa mutaţiilor pe gamet,
frecvenţa mutaţiilor la nivel individual se înmulţeşte cu ½ .
Un exemplu în acest sens este cel al mutaţiei ce determină la om , o tumoră a retinei (retinoblastomul). În
1951, analiza cazurilor apărute într-o populaţie din SUA, a evidenţiat apariţia a 49 cazuri la 1.054.984 naşteri. În
acest caz, rata mutaţiei per gamet este (49: 1.054.984) x ½ = 0,000023. corelarea acestor date cu altele obţinute
pentru diferite gene a condus la concluzia că la om, rata mutaţiilor per genă este de 4 la 100.000 de gameţi.
https://www.youtube.com/watch?v=Lq5JVQxbmVA

2
Mutaţii induse
Evidenţierea faptului că unele organisme mutante pot prezenta anumite avantaje (productivitate crescută,
rezistenţă la anumiţi factori de stres etc.) şi pot fi utilizate în practică, a condus la examinarea posibilităţii obţinerii
unor mutaţii cu o frecvenţă crescută, prin utilizarea unor agenţi mutageni variaţi (fizici, chimici, biologici).
Agenţii mutageni fizici. O categorie importantă de agenţi mutageni este reprezentată de radiaţii. Acestea sunt, în
principal, de 2 tipuri: ionizante şi neionizante.
Radiaţiile ionizante pot fi clasificate, la rândul lor în:
- radiaţii electromagnetice (razele X – Röntgen, raze gamma) şi
- radiaţii corpusculare (raze beta, raze alfa, protonii, neutronii)
Dintre acestea, cele mai puternice sunt radiaţiile electromagnetice care au o lungime de undă mică şi o putere
de penterare foarte mare, producând fenomene de ionizare.
Efectele radiaţiilor ionizante sunt dependente de doză, tipul radiaţiei, tipul de organism asupra căruia
acţionează, de viteza diviziunii celulare.
La nivelul macromoleculelor de ADN radiaţiile ionizante determină ionizarea bazelor azotate care nu se mai
pot împerechea corect conducând la apariţia mutaţiilor.
De asemenea, aceste radiaţii pot determina, pe lângă dezaminarea sau dehidroxilarea bazelor azotate şi
oxidarea dezoxiribozei, consecinţa fiind ruperea catenelor de ADN, precum şi blocarea proceselor de replicare şi
transcriere.
La anumite doze de radiaţii ionizante, se produc diferite tipuri de restructurări cromosomale: rupturi
cromosomale, inversii terminale sau paracentrice, translocaţii, duplicaţii.
În mod natural, pe Pământ, există un fond de radiaţii compus din radiaţia cosmică, radiaţii emise de elementele
radioactive existente în scoarţa terestră sau a emisiuniloe provenite de la diferiţi radioizotopi existenţi în
organismele vii. În ultimele decenii însă, nivelul radiaţiei naturale a crescut destul de mult ca o consecinţă a
contaminării radioactive a mediului, datorită experienţelor nucleare, accidentelor sau a eliberării necontrolate de
deşeuri radioactive. Consecinţa: creşterea numărului de cazuri de cancer precum şi de copii cu malformaţii
congenitale severe.
Radiaţiile neionizante cuprind radiaţiile ultraviolete (UV). Aceste radiaţii aparţin spectrului solar invizibil,
având o lungime de undă cuprinsă între 100 şi 400 nm, dar efectul mutagen maxim îl au radiaţiile UV cu lungimea
de undă de 258 nm, deoarece spectrul de absorbţie a ADN corespunde cu această lungime de undă. Radiaţiile UV
nu au proprietăţi ionizante, dar în contact cu materialul genetic, îi transferă acestuia suficientă energie care

3
imprimă nucleotidelor o stare de excitare. Prin acest mecanism, radiaţiile UV pot induce, la interacţia cu
moleculele de ADN, tautomerizări şi erori de împerechere. Cele mai sensibile nucleotide la acţiunea radiaţiilor
UV sunt cele ce conţin baze pirimidinice (timina şi citozina).
Efectul cel mai caracteristic al iradierii cu UV este formarea dimerilor pirimidinici, fapt ce distorsionează
forma moleculei de ADN perturbînd replicarea.

In urma acestor modificări efectul poate fi letal dacă nu se desfăşoară procesul reparator. Pentru a
contracara efectele negative ale radiaţiilor UV, organismele prezintă mecanisme reparatorii (fotoreactivarea,
repararea prin excizie, repararea replicativă prin recombinare).Doza de radiaţii folosită şi timpul de acţiune
variază în funcţie de specia testată, iar simplitatea echipamentului necesar şi efectele obţinute in vitro, fac din
iradierea cu UV principala modalitate de inducere a mutaţiilor la microorganisme.
https://www.youtube.com/watch?v=WQwW1RSKfQc

Agenţii mutageni chimici. Agenţii mutageni chimici grupează o gamă largă de substanţe chimice cum ar fi:
analogii bazelor azotate, agenţii alkilanţi, substantele de intercalare, coloranţi, antibiotice, alcaloizi etc. Efectele
acestor substanţe asupra materialuluiA genetic sunt şi ele diverse.
1. Analogii bazelor azotate- sunt compuşi asemănători bazelor azotate normale, astfel că, în cursul
proceselor de replicare ei le pot înlocui producând erori de împerechere şi deci mutaţii punctiforme.
De exemplu, 5-bromouracilul (BU) este un analog al timinei care, în cursul procesului de replicare poate
să înlocuiască timina în perechea AT (AT → ABU), iar pe de altă parte poate să se împerecheze în mod incorect
cu guanina.
Efecte similare 5-bromouracilului pot prezenta şi alte substanţe, fie analogi ai celorlalte baze azotate, fie
precursori ai ADN: 5-bromodeoxiuridina, 2-oxipurina, 2-aminopurina, cafeina etc.
2. Agenţii alkilanţi reprezintă grupul de substanţe chimice cu efectele mutagene cele mai puternice,
asemănătoare din acest punct de vedere cu radiaţiile ionizante.
Din această categorie fac parte: iperita, etil metan sulfonatul (EMS), dimetil sulfatul (DMS),
nitrosoguanidina (NTG) etc.
4
Aceste substanţe determină introducerea în structura nucleotidelor a unor grupări alchil: la nivelul atomului din
poziţia 7 din structura guanidinei (cel mai adesea), în poziţia 3 a adeninei, foarte rar în poziţia 1 a adeninei.
De asemenea, prezenţa grupării alkil la nivelul guanidinei, slăbeşte legătura β- glucozidică şi determină
eliminarea guaninei (depurinare), cu formarea unor breşe în structura ADN. Consecinţa, în absenţa reparării
genetice, poate fi deleţia sau încorporarea la întâmplare a unei alte nucleotide (tranziţie sau transversie).
Urmarea procesului de alchilare a bazelor purinice este eroarea procesului de împerechere a nucleotidelor
(de exemplu, guanina alchilată se împerechează cu T în loc de C).
Bazele azotate pirimidinice sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor alkilanţi, deşi EMS poate determina
uneori alchilarea citozinei.
Alkilarea este însoţită de fenomene de denaturare a ADN sau de formarea unor legături încrucişate sau
transversale între nucleotide, ceea ce împiedică împerecherea normală.
Agenţii alkilanţi NTG sau EMS prezintă o eficienţă crescută în modificarea materialului genetic, atât al
celulelor procariote cât şi al celor eucariote.
3. Substanţele de intercalare – sunt substanţe care, în soluţii apoase, se pot însera în ADN între bazele
azotate adiacente – proces denumit intercalare.
Din această categorie fac parte coloranţii acridinici de tipul acriflavinei, acridin oranjului sau proflavinei.
Intercalarea acridinelor în ADN determină alungiri ale perechilor de baze, modificarea vitezei de sedimentare şi
a vâscozităţii sau chiar derulări locale ale moleculei de ADN. Atunci când o asemenea moleculă de ADN este
supusă fenomenului de replicare, poate avea loc introducerea unor baze azotate suplimentare în structura ADN
sau chiar deleţia anumitor nucleotide. Consecinţa, în ambele situaţii, este modificarea cadrului de citire a
mesajului genetic.
S –a dovedit că prin utilizarea coloranţilor acridinici se poate realiza eliminarea preferenţială a unor
molecule de ADN din celulele purtătoare. De exemplu utilizarea acridin oranjului permite eliminarea plasmidelor
din celulele bacteriene ce le conţin, datorită fenomenului de interferenţă cu procesul de replicare. Fenomenul a
fost denumit vindecare (curing), el fiind evidenţiat la numeroase bacterii Gram negative.
https://www.youtube.com/watch?v=QjtQsqF_x5k

Alţi agenţi mutageni chimici. Procesul de mutageneză poate fi determinat şi prin utilizarea altor agenţi mutageni
chimici: acidul nitros, hidroxilamina, coloranţi, colchicina etc.
Acidul nitros determină dezaminarea oxidativă a citozinei şi adeninei, iar prin îndepărtarea unor grupări
amino şi înlocuirea lor cu grupări ceto rezultă uracil, respectiv hipoxantină. Ca urmare perechea GC este
transformată în AT (datorita dezaminării citozinei), iar perechea AT este înlocuită cu perechea GC, datorită
dezaminării adeninei.

5
 Hidroxilamina, este unul dintre cei mai specifici agenţi mutageni ce determină mutaţii punctiforme. Ea
este utilizată pentru mutageneza in vitro a moleculelor de ADN purificat sau asupra virusurilor deoarece nu
pătrunde în interiorul celulei. Acest mutagen reacţionează specific cu citozina pe care o hidroxilează. Rezultatul:
o mutaţie de tip tranziţie unidirecţională – înlocuirea perechii GC cu AT.
O altă categorie de agenţi mutageni, acţionează asupra fusului celular a cărui activitate este inhibată. În
această categorie intră colchicina, substanţa cel mai des utilizată pentru inducerea de mutaţii prin blocarea
diviziunii celulare.
Colchicina poate inhiba formarea fibrelor fusului de diviziune sau poate bloca migrarea cromosomilor
ataşaţi la fibrele fusului în cursul mitozei sau meiozei. Ca urmare, celulele nu se mai divid dar numărul de
cromosomi creşte (se dublează), rezultând astfel celule poliploide.
Agenţi biologici cu efect mutagen
Din categoria agenţilor biologici care determină modificări ale structurii şi funcţiei cromosomilor cei mai
cunoscuţi sunt virusurile şi micoplasmele.

2. Modificări ale structurii şi numărului de cromozomi

Majoritatea speciilor au un număr caracteristic de cromozomi, fiecare având o dimensiune și o structură

distincte; toate țesuturile unui organism (cu excepția gameților) au, în general, același set de cromozomi. Cu toate
acestea, periodic, apar variații ale numărului și structurii cromozomilor. Aceste variații ale numărului și structurii
cromozomilor joacă frecvent un rol important în evoluție. Termenul de variație genetică se referă la diferențele
genetice existente între membrii aceleiași specii sau între specii diferite.
Numărul de cromozomi este o caracteristică a fiecărei specii: omul are 46 de cromozomi (23 de perechi),
o musculiță de oțet are 8 cromozomi (4 perechi), porumbul are 20 de cromozomi (10 perechi) etc. (Fig. 1) și
constituie un criteriu de identificare taxonomică a acestora.

Figura 1. Reprezentarea grafică a cromozomilor de la om, musculița de oțet și porumb

(după Brooker, 2012)

6
 Setul complet de cromozomi pe care îl posedă un organism se numește cariotip și este, de obicei,
prezentat ca o imagine a cromozomilor metafazici aliniați în ordinea descrescătoare a mărimii lor.
Cariotipurile umane normale (Fig. 2) conțin 22 de perechi de cromozomi autozomali și o pereche de
cromozomi sexuali (heterozomi). Cariotipurile normale pentru indivizii femeli conțin doi cromozomi X și sunt
notate: 46, XX; indivizii masculi au atât un cromozom X, cât și un Y și este notat: 46, XY.
Realizarea unui cariotip reprezintă o modalitate de identificare și evaluare a mărimii, formei și numărului
de cromozomi dintr-un eșantion de celule ale corpului. Prezența unor cromozomi suplimentari sau lipsa acestora
sau pozițiile anormale ale unor segmente cromozomale pot constitui un indiciu pentru identificarea unor boli ce
afectează creșterea, dezvoltarea și funcțiile corpului unei persoane.

Figura 2. Reprezentarea grafică a unui cariotip uman normal

Citogeneticienii au diverse modalități de clasificare și identificare a cromozomilor, cum ar fi:

localizarea centromerilor, stabilirea dimensiunilor și bandarea cromozomilor. Tehnicile de bandare a
cromozomilor au fost dezvoltate pentru a ajuta la identificarea cromozomilor de dimensiuni și forme similare.
Metodele de bandare permit studiul structurii fine a cromozomilor şi constau în colorarea diferenţiată a unor
benzi alternative, mai intens sau mai slab colorate, corespunzătoare diferitelor tipuri de cromatină.
Prima tehnică de bandare a cromozomilor a fost realizată în 1968, de Caspersson şi colaboratorii, care au
folosit un colorant fluorescent numit quinacrină (metoda de bandare Q). Metoda de bandare C a fost descoperită
întâmplător de către Pardue și Gall care, în studiile lor de pionierat de hibridare in situ, au produs din neatenție o
colorare diferențiată a heterocromatinei. Începând din 1971, alte tehnici de bandare a cromozomilor (bandarea G
și bandarea R) au fost descoperite de mai mulți autori. Modelele de benzi sunt caracteristice fiecărei specii şi nu
variază în timpul dezvoltării organismului, permiţând identificarea diverselor tipuri de restructurări ce apar în
diferite stări patologice sau în evoluţie. Cu ajutorul metodelor de bandare se pot identifica perechile de cromozomi
şi astfel, se pot elabora cariotipurile diferitelor specii de animale.

7
 Clasificarea benzilor se poate face după tipul colorantului folosit sau după segmentele cromozomale pe
care le evidenţiază, astfel: benzi de tip Q (quinacrină), G (Giemsa), R (de reversie), T (telomerice), F (Feulgen),
C (centromerice), N (organizator nucleolar), Cd (kinetocori). Benzile pot fi clasificate şi în funcţie de
caracteristicile lor intrinseci: benzi heterocromatinice constante, fluctuante şi benzi Cd (kinetocorice).
Bandarea G se realizează prin colorarea cromozomilor cu un colorant special numit Giemsa; rezultă benzi
G prin care se disting zonele de ADN din cromozomi bogate în perechi de adenină-timină. Benzile Q rezultă prin
colorarea cromozomilor cu un colorant fluorescent numit quinacrină și vizualizarea cromozomilor în lumină UV.
În regiunile din ADN, bogate în A-T, fluorescenţa quinqcrinei se măreşte, în timp ce în regiunile C-G scade. Alte
tehnici de bandare dau benzi C (Fig. 3a) - care sunt regiuni din ADN ocupat de heterocromatină constitutivă ce
pot fi identificate cu colorantul Giemsa - sau benzi R (Fig. 3b) care sunt bogate în perechi de baze G - C.

Figura 3. a. Benzi C colorate cu Giemsa, vizualizate în galben; b. Benzi R ce relevă un cromozom X inactiv
(sursa: https://www.researchgate.net/)

Setul complet de cromozomi pe care îl posedă un organism se numește cariotip și este, de obicei,
prezentat ca o imagine a cromozomilor metafazici aliniați în ordinea descrescătoare a mărimii
lor. Cariotipurile umane normale conțin 22 de perechi de cromozomi autozomali și o pereche de
cromozomi sexuali: XX sau XY (heterozomi).
Pentru clasificarea și identificarea cromozomilor au fost dezvoltate mai multe tehnici precum:
localizarea centromerilor, stabilirea dimensiunilor și bandarea cromozomilor.

8
Curs 12

MODIFICĂRI ALE STRUCTURII CROMOZOMILOR

În unele cazuri, cantitatea totală de material genetic dintr-un singur cromozom poate fi crescută sau scăzută
semnificativ. Alternativ, materialul genetic dintr-unul sau mai mulți cromozomi poate fi rearanjat, fără a afecta
cantitatea totală de material genetic. Modificările structurale ale cromozomilor se pot datora:
• deleţiilor,
• duplicaţiilor sau
• translocaţiilor unor segmente cromozomale.

Deleţiile cromozomale
Deleţiile reprezintă o mutație în urma căreia un segment din cromozom lipsește (Fig. 1).

Figura 1. Deleţia unui segment din cromozomul original

Deleţiile pot fi (Fig. 2):

 terminale – produse la extremităţile cromozomilor ca urmare a unei singure fragmentări; sau
 intercalare – produse la nivelul cromatidelor, după o dublă fragmentare a cromozomilor.

Atunci când deleţiile cromozomale sunt extinse și se produc la nivelul cromozomilor din gameţi, în cazul
plantelor consecinţa este formarea de gameţi incapabili de fecundare, iar în cazul animalelor zigoţii rezultaţi sunt
neviabili. Dacă ele sunt localizate în regiuni cromozomale neesenţiale ele pot fi transmise descendenţilor.

1
 Consecințele fenotipice ale unei deleţii depind de genele aflate în regiunea eliminată. Dacă deleţia include
centromerul, cromozomul nu se va separa în meioză sau mitoză și de obicei se va pierde. Multe deleţii sunt letale
în stare homozigotă pentru că lipsesc toate copiile oricăror gene esențiale localizate în regiunea eliminată.

Figura 2. Tipuri de deleţii cromozomale

(sursa: https://slubne-suknie.info/?n=terminal+deletion+genetics)
O deleţie mai extinsă poate fi detectată cu ușurință deoarece cromozomul este scurtat vizibil. În cazul
organismelor cu deleţii heterozigote, în timpul împerecherii omologilor în faza I a meiozei, cromozomul normal
formează o buclă de deleţie, corespunzătoare segmentului lipsă de pe cromozom (Fig. 3), pentru a permite
regiunilor omoloage ale celor doi cromozomi să se alinieze și să realizeze sinapsa. Această buclă de deleție
generează o structură care seamănă foarte mult cu cea observată la persoanele heterozigote pentru duplicări.

Figura 3. Formarea buclei de deleţie (după Pierce, 2012)

În anumite situaţii, deleţiile sunt asociate cu un anumit fenotip; de exemplu, fenotipul aripilor crestate de
la Drosophila melanogaster (Fig. 4) este rezultatul unei deleţii la nivelul unui singur cromozom, organismul
respectiv fiind deci heterozigot.

2
 Figura 4. Fenotipul aripilor crestate la Drosophila melanogaster
(https://www.biologie.uni-halle.de/)
La om, deleţiile de la nivelul diferiţilor cromozomi produc sindroame grave precum: Cri-du-chat, Wolf-
Hirschhorn, retinoblastom etc. De exemplu, sindromul Cri-du-chat (del 5p) este determinat de o deleţie a
braţului scurt (p) al cromozomului 5 (Fig. 5a). Tulburarea se caracterizează prin dizabilitate intelectuală și
dezvoltare întârziată, dimensiuni mici ale capului (microcefalie), greutate mică la naștere și tonus muscular slab
(hipotonie) la început. Persoanele afectate au, de asemenea, caracteristici faciale distinctive, incluzând: ochi
distanțați (hipertelorism), urechi mici, un maxilar mai mic și o față rotunjită (Fig. 5b). Unii copii cu sindrom Cri-
du-chat se nasc cu un defect cardiac. Dezvoltarea anormală a glotei face ca bebelușii cu această afecțiune să emită
adesea un ţipăt asemănător cu cel al pisicii.

Figura 5. Sindromul „Cri-du-chat”:a) Cauza apariției bolii; b) Copil cu sindrom „Cri-du-chat”

(prelucrare după Brooker, 2012)

Deleţia unei părți a brațului scurt al cromozomului 4 (Fig. 6a) are ca rezultat o altă tulburare genetică
numită sindromul Wolf-Hirschhorn, sindrom care afectează mai multe părți ale corpului. Principalele
caracteristici includ: un aspect facial caracteristic (Fig. 6b), creșterea și dezvoltarea întârziată, dizabilitate
intelectuală, tonus muscular scăzut (hipotonie) și convulsii.

3
 Figura 6. Sindrom Wolf-Hirschhorn. Cariograma (a) și aspectul unor persoane
cu sindrom Wolf-Hirschhorn (b) (http://wolf-hirschhorn-syndrome)

Deleţia unui mic fragment din braţul lung (q) al cromozomului 15 (Fig. 7) are ca rezultat sindromul
Prader-Willi (del 15q). Din punct de vedere clinic, sindromul este caracterizat prin: hipotonie centrală, hiperfagie
și obezitate începând din primul an de viață, dezvoltare neuromotorie întârziată și mai târziu, deficiență mentală,
hipogenitalism, hipogonadism și unele dismorfisme (Holm și colab., 1993).

Figura 7. Cariograma unui individ cu sindrom Prader-Willi

(http://naturalsciencenews.com/prader-willi-syndrome/)

4
 Deleţiile cromozomale sunt rezultatul unor mutații în care un segment din cromozom lipsește. În
cazul organismelor cu deleţii heterozigote, în timpul împerecherii omologilor în faza I a meiozei,
cromozomul normal formează o buclă de deleţie (corespunzătoare segmentului lipsă de pe
cromozom) pentru a permite regiunilor omoloage ale celor doi cromozomi să se alinieze și să
realizeze sinapsa. Consecințele fenotipice depind de genele aflate în regiunea eliminată.

Duplicaţiile cromozomale
Duplicaţiile cromozomale constau în dublarea unui segment din cromozom. Segmentele duplicate pot fi
inserate apoi pe cromozom în diferite poziţii: în tandem (segmente succesive), în tandem invers sau în tandem
terminal (Fig. 8).

Figura 8. Tipuri de duplicaţii (după Brooker, 2012)

Segmentele duplicate se pot găsi pe acelaşi cromozom sau pe cromozomi diferiţi, iar în funcţie de
dimensiuni şi de localizare, pot fi sau nu letale. La indivizii heterozigoţi, regiunea duplicată a cromozomului
formează o buclă atunci când cromozomii omologi se împerechează în profaza I a meiozei. Duplicările au adesea
efecte majore asupra fenotipului, eventual prin modificarea dozei de gene.
Duplicaţiile pot determina apariţia unor fenotipuri specifice: de exemplu, la Drosophila melanogaster,
fenotipul de ochi baraţi (fenotip Bar) este consecinţa unei duplicaţii X-linkate. În funcţie de numărul de
duplicaţii, fenotipul variază de la un aspect de bară mai groasă (fenotipul Bar) - când există o singură duplicaţie,
până la un aspect de bară foarte subţire (fenotipul ultra-Bar) - când există două duplicaţii ale aceluiaşi segment
cromozomal (Fig. 9).

5
 Figura 9. Fenotipul Bar la Drosophila melanogaster
(Sursa: http://dutysaved.live/bar-eye-in-drosophila/)
Mutantul Bar rezultă dintr-o mică duplicaţie care are loc pe cromozomul X şi care este moștenită ca o
trăsătură X-linkată semi-dominantă. Se pare că acest tip de mutaţii, în procesul evolutiv, au determinat o
variabilitate crescută la nivelul familiilor de gene.

Duplicaţiile cromozomale constau în dublarea unui segment din cromozom. Segmentele

duplicate se pot găsi pe cromozom: în tandem (segmente succesive), în tandem invers sau în
tandem terminal. Segmentele duplicate se pot găsi pe acelaşi cromozom sau pe cromozomi
diferiţi, iar în funcţie de dimensiuni şi de localizare pot fi sau nu letale. Deleţiile pot determina
apariţia unor fenotipuri specifice, cum ar fi ochii baraţi de la D. melanogaster.

Inversiile cromozomale
Un alt tip de rearanjare a cromozomilor sunt inversiile, în care un segment din cromozom este excizat şi
reintegrat inversat cu 180 de grade faţă de poziţia originală (vezi Fig. 10). Dacă inversiile cromozomale implică
segmente din cromozom ce conţin mai multe gene, în urma acestui fenomen ordinea genelor se modifică. În
funcţie de localizare, inversiile pot fi:
 paracentrice – fără includerea centromerului şi
 pericentrice – cu includerea centromerului.

6
 Figura 10. Tipuri de inversii (după Brooker, 2012)

Indivizii cu inversii nu pierd și nici nu câștigă material genetic; doar ordinea genelor este modificată. Cu
toate acestea, aceste mutații au adesea efecte fenotipice pronunțate. O inversie poate rupe o genă în două părți, cu
o parte care se deplasează într-o nouă locație și astfel se distruge funcția acelei gene. Efectele fenotipice pot apărea
din ordinea inversă a genelor. Multe gene sunt reglate într-o manieră dependentă de poziție; dacă pozițiile lor sunt
modificate printr-o inversare, acestea pot fi exprimate în momente necorespunzătoare sau în țesuturi
necorespunzătoare. Acest rezultat este denumit efect de poziție.
Atunci când un individ este homozigot pentru o anumită inversie, nu apar probleme speciale în meioză,
iar cei doi cromozomi omologi se pot împerechea și se pot separa normal. Când un individ este heterozigot pentru
o inversie, ordinea genelor a celor doi omologi diferă, iar secvențele omologe se pot alinia și împerechea doar
dacă cei doi cromozomi formează o buclă de inversie la nivelul cărora se poate produce crossing-over. De obicei,
acest proces de crossing-over determină formarea unor cromozomi cu duplicaţii şi respectiv, al unora cu deleţii;
în cazul anumitor inversii se pot forma perechi de cromozomi în care una dintre cele patru cromatide va avea doi
centromeri -fiind diacentrică, iar celeilalte îi lipsește un centromer, fiind acentrică.
Inversiile heterozigote sunt frecvente în cazul mai multor organisme, inclusiv la unele plante, la unele
specii de Drosophila, țânțari și lăcuste. Se presupune că inversiile au jucat un rol important în evoluția umană; cu
ajutorul tiparelor de bandare G s-a descoperit că mai mulți cromozomi umani diferă de cei ai cimpanzeilor doar
printr-o inversare pericentrică (Fig. 11).

7
 Figura 11. Cromozomul 4 de la om şi cimpanzeu diferă doar printr-o inversie pericentrică
(după Pierce, 2012)

Într-o inversie, un segment din cromozom este inversat cu 180o. Inversiile produc rupturi în unele
gene sau pot muta alte gene în locații noi. Efectele fenotipice pot apărea din ordinea inversă a
genelor. La un individ, homozigot pentru o inversie, nu apar probleme speciale în meioză, iar cei
doi cromozomi omologi se pot împerechea și se pot separa normal. Când un individ este
heterozigot pentru o inversie, ordinea genelor celor doi omologi diferă, iar secvențele omologe
se pot alinia și împerechea doar dacă cei doi cromozomi formează o buclă de inversie la nivelul
căreia se poate produce crossing-over.

Translocaţiile cromozomale
Translocaţiile implică, de obicei, un transfer de fragmente cromatidice între cromozomii neomologi
(translocaţii nereciproce şi reciproce) sau schimbarea poziţiei unui segment cromozomal la nivelul aceluiaşi
cromozom. Translocaţiile pot fi de mai multe tipuri (Fig.12).

Figura 12. Tipuri diferite de translocaţii (după Brooker, 2012)

8
 Translocaţia nu trebuie confundată cu procesul de crossing-over, în care există un schimb de material
genetic între cromozomii omologi.
Mutaţiile produse prin translocaţii pot avea efecte fenotipice grave în cazul unor anumite organisme.
Translocaţiile pot afecta un fenotip în mai multe moduri. În primul rând, pot crea noi relații de linkage care
afectează expresia genelor (un efect de poziție): genele translocate în noi locații pot intra sub controlul diferitelor
secvențe de reglare sau al altor gene care le afectează exprimarea. În al doilea rând, rupturile cromozomiale care
produc translocări pot avea loc în cadrul unei gene, perturbându-i funcția acesteia. De exemplu, la om, în cazul
pacienţilor cu leucemie cronică mieloidă t (9; 22) a fost evidențiat un cromozom numit Philadelphia, rezultat
în urma unei translocaţii reciproce ce presupune: transferul unei părţi a braţului lung (q) al cromozomului 22 la
cromozomul 9 şi reciproc (un fragment din capătul braţului lung al cromozomului 9 este translocat pe cromozomul
22). Rezultatul este fuziunea genei BCR (regiunea punctului de rupere a clusterului) de pe cromozomul 22, cu
gena ABL1 de pe cromozomul 9 (Fig.13).

Figura 13. Schema translocației prin care formează cromozomul Philadelphia (https://www.researchgate.net/)

În poziția sa normală, gena ABL1 codifică o tirozin-kinază asociată membranei, care servește drept
comutator „on-off” pentru numeroase funcții celulare. Produsul de translocare Philadelphia - proteina BCR-ABL1
- se traduce într-o versiune activată continuu a aceleiași tirozin-kinaze (ABL1), ceea ce duce la creșterea și
diviziunea neregulată a celulei mutante și a tuturor celulelor fiice rezultate. Rezultatul acestei translocații este o
supra-producție de celulele mieloide și apariția bolii de leucemie cronică mieloidă (LMC). Simptomele obișnuite
ale LMC includ: oboseala, pierderea în greutate, transpirația nocturnă, febră și splina mărită (splenomegalie).
Delețiile însoțesc frecvent translocările. De exemplu, într-o translocare Robertsoniană (după Robertson
WRB care, în 1916, a identificat-o primul la lăcuste), brațele lungi a doi cromozomi acrocentrici, printr-o
translocare, devin unite la nivelul unui centromer comun generând un cromozom metacentric - cu două brațe lungi
și un alt cromozom - cu două brațe foarte scurte (Fig. 13). Cromozomul mai mic este adesea pierdut, ceea ce duce
la o reducere generală a numărului de cromozomi.
9
 Figura 13. Translocație Robertsoniană
(Sursa: https://www.mun.ca/biology/scarr/Robertsonian_fusion.html)

Translocările pot juca un rol important în evoluția cariotipurilor. Cimpanzeii, gorilele și urangutanii au 48
de cromozomi, în timp ce oamenii au 46. La om, cromozomul 2 este un cromozom mare, metacentric, cu modele
de bandă G care se potrivesc cu cele găsite pe doi cromozomi acrocentrici diferiți ai maimuțelor. Aparent, într-
un strămoș uman a avut loc o translocație Robertsoniană, rezultând un cromozom metacentric mare (din cele două
brațe lungi ale cromozomilor acrocentrici ancestrali) și un cromozom mic (format din cele două brațe scurte).
Ulterior, cromozomul mic a fost pierdut, fapt ce a dus la reducerea numărului de cromozomi umani.
După cum vom vedea, translocările pot fi implicate în unele cazuri de sindrom Down. Astfel, în cazul
sindromului Down 45 t (21; 14) numit și sindrom Down familial, este prezentă o translocaţie între cromozomii
14 şi 21. Deşi au 2n = 45 de cromozomi, persoanele afectate sunt normale, ele având un cromozom 14 normal,
un cromozom 21 şi un cromozom translocat 14/21. În figura 14, brațele lungi ale cromozomilor 14 și 21 s-au
contopit, formând un singur cromozom mare, iar cele două brațe scurte se pierd. Acest tip de translocare între doi
cromozomi acrocentrici neomologi este cel mai frecvent tip de rearanjare cromozomală la om, care are loc cu o
frecvență de aproximativ una din 900 de nașteri. La om, translocările Robertsoniene implică numai cromozomii
acrocentrici 13, 14, 15, 21 și 22.

Figura 14. Translocaţie între cromozomii 14 şi 21

10
 În translocații - are loc un transfer de segmente cromatidice în cadrul aceluiași cromozom sau
între cromozomi neomologi. Translocaţia nu trebuie confundată cu procesul de crossing-over, în
care există un schimb de material genetic între cromozomii omologi. Mutaţiile produse prin
translocaţii pot avea efecte fenotipice grave.

https://www.youtube.com/watch?v=vbGw4VanNjk
https://www.youtube.com/watch?v=YeC90N5NOGg
https://www.youtube.com/watch?v=maqL26dJ0vM

11
Curs 13
MODIFICAREA NUMARULUI NORMAL DE CROMOZOMI

Variațiile numărului de cromozomi pot fi clasificate în două moduri:

1. variația numărului de seturi de cromozomi și
2. variația numărului de cromozomi dintr-un set.
Organismele care sunt euploide au un număr de cromozomi care este un multiplu exact al unui set de
cromozomi. De exemplu: la Drosophila melanogaster, un individ normal are 8 cromozomi. Specia este
diploidă având două seturi de câte 4 cromozomi fiecare.
Numărul de cromozomi existenţi într-un set de cromozomi se numeşte monoploid și este notat cu x.
Organismele diploide conţin două seturi complete de cromozomi, notaţia fiind 2x. În cazul celulelor haploide
(celulele sexuale) ale organismelor diploide, acestea conţin doar un set de cromozomi, iar numărul haploid
(n) este egal cu numărul monoploid (x); în celulele somatice numărul diploid de cromozomi (2n) este egal
cu 2x.
Modificările numărului normal de cromozomi presupun:
 fie mărirea setului complet de cromozomi – fenomen numit POLIPLOIDIE,
 fie sunt afectate doar anumite perechi de cromozomi (multiplicări sau scăderi ale numărului de
cromozomi) - fenomen numit ANEUPLOIDIE.

ANEUPLOIDIA
O categorie specială de variaţii ale numărului normal de cromozomi este reprezentată de aneuploidie.
Aneuploidia este definită ca: orice abatere de la numărul normal de cromozomi, cu generarea de celule
care posedă în nucleu prea mulți sau prea puțini cromozomi. Cauza principală a apariţiei acestui fenomen
este nondisjuncţia (nesepararea) perechilor de cromozomi omologi sau a cromatidelor surori în cursul
procesului de meioză sau mitoză (Fig. 1).
În meioză, nondisjuncția perchilor de cromozomi poate avea loc: fie în cursul meiozei I, fie în cursul
meiozei II, rezultatul fiind generarea de gameți ce vor conține un cromozom suplimentar (n + 1), iar alți gameți
vor avea un cromozom lipsă (n – 1). În procesul de fecundare, fuziunea acestor gameți cu gameți normali, cu n
cromozomi, va produce o descendență trisomică și, respectiv, monosomică.
În mitoză, prin nondisjuncția cromozomilor pot fi generați aneuploizi somatici în care unele celule sunt
euploide, iar altele sunt aneuploide; linia germinativă a unui aneuploid somatic poate fi, de asemenea, aneuploidă
și poate transmite această stare urmașilor săi.

1
 Figura 1. Aneuploizi produși prin nondisjuncție în: (a) meioza I, (b) meioza II și (c) mitoză.
Gameții rezultați din meioze cu nondisjuncție se combină cu gametul (cu cromozomul albastru)
care rezultă din meioza normală, pentru a produce zigotul (prelucrare după Pierce, 2012)

În funcţie de variaţiile numărului de cromozomi din perechi, aneuploidiile pot fi (Fig. 2):
- nulisomii (2n - 2): se pierd ambii cromozomi dintr-o pereche;
- monosomii (2n - 1): se pierde un cromozom dintr-o pereche;
- trisomii (2n + 1): se adaugă un cromozom omolog la o pereche;
- tetrasomii (2n + 2): se adaugă doi cromozomi omologi la o pereche.

După cum se poate observa din Figura 2, la același individ pot apărea mai multe mutații aneuploide. Astfel,
un individ cu dublă monosomie are cu mai puțin doi cromozomi neomologi (2n - 1 - 1) sau poate avea două
perechi suplimentare de cromozomi omologi (2n + 2 + 2), caz în care individul are dublă tetrasomie.

2
 Figura 2. Tipuri de aneuploidie

Aneuploidia presupune adiția sau pierderea unuia sau mai multor cromozomi. Poate apărea, în
principal, ca urmare a nondisjuncției perechilor de cromozomi omologi sau a cromatidelor
surori, în cursul procesului de meioză sau de mitoză. Nulisomia se referă la pierderea a doi
cromozomi omologi; monosomia - este pierderea unui cromozom omolog; trisomia - este
adăugarea unui cromozom omolog; tetrasomia - se referă la adăugarea a doi cromozomi
omologi. Aneuploidia perturbă dozarea genelor și are adesea efecte fenotipice severe.

Efecte ale aneuploidiei

Fenomenul de aneuploidie este destul de des întâlnit în natură, el fiind deseori letal la animale şi puternic
mutagen la plante. Unul dintre primele studii în care a fost recunoscut un fenomen de aneuploidie a fost cel din
1913, descoperit de Calvin Bridges la o musculiţă de oţet cu un singur cromozom X și fără cromozomul Y (XO).
Un alt studiu timpuriu asupra aneuploidiei a fost realizat în 1913, de către Francis Blakeslee care s-a concentrat
pe mutațiile care au loc la Datura stramonium (Ciumăfaie) (2n = 24). Blakeslee a izolat 12 mutante diferite la
care, ulterior, s-a constatat că fiecare dintre aceste mutante reprezintă o trisomie pentru o pereche de cromozomi
diferiți.
La om au fost descrise numeroase cazuri de aneuploidii - ce afectează atât cromozomii somatici
(aneuploidii autozomale), cât şi pe cei ai sexului (aneuploidii heterozomale) - aneuploidii care determină
apariţia unor sindroame grave.

3
 a. Aneuploidii autozomale
Cele mai frecvente aneuploidii autozomale la om sunt trisomiile cromozomilor 13, 18 sau 21 (Tabelul 1).

Tabelul 1. Aneuploidii autozomale la om

Dintre acestea, cea mai frecventă aneuploidie autozomală este trisomia 21, numită și sindrom Down. În
prezent, numărul de gene de pe diferiți cromozomi umani nu este cunoscut cu exactitate, dar datele secvenței de
ADN indică faptul că cromozomul 21 are mai puține gene decât orice alt autozom: cu mai puțin de 300 de gene,
dintr-un total de 30.000 până la 35.000 pentru întregul genom. Trisomia 21 (47, +21), prezintă cea mai mare
răspândire dintre toate aneuploidiile. Copiii se nasc de obicei prematur (cu o greutate de ~2,9 kg), prezintă
microcefalie, au o cută specifică a pielii din colţul ochiului (mongolism), buze groase, gât scurt, tegumentul aspru,
anomalii cardiace şi întârziere mintală. Acest sindrom a fost descris pentru prima dată de medicul englez John
Langdon Down, în 1866. Sindromul Down este cel mai frecvent cauzat de nondisjuncția cromozomilor din
perechea 21 în timpul meiozei I (în ovocit), ceea ce înseamnă că aceştia nu se separă corect, rezultând astfel trei
copii ale cromozomului 21 (Fig. 3).
Sindromul Down este asociat cu vârsta înaintată a mamei; frecvenţa bolii este de 1 : 50 pentru mamele
de peste 40 de ani şi de 1 : 1.500 pentru cele sub 30 de ani. Asocierea dintre vârsta maternă și sindromul Down a
fost descoperită, ulterior, de L.S. Penrose (în 1933), chiar înainte ca baza cromozomală a bolii să fie identificată
de omul de știință francez Jérôme Lejeune (în 1959). La persoanele în vârstă cu sindrom Down s-a constatat că,
frecvent, poate apărea maladia Alzheimer, care este provocată de gene plasate pe braţul lung al cromozomului
21. Testele prenatale pot determina dacă un făt are sindrom Down, dar și alte anomalii genetice. În afară de
trisomia 21, cu o frecvență mai redusă, mai sunt cunoscute trisomiile 18 și 13.

4
 Figura 3. a) Nondisjuncția cromozomilor din perechea 21 în timpul meiozei I și
b) cariotipul unei persoane cu sindrom Down (https://www.aboutkidshealth.ca/)

Trisomia 18, cunoscută și sub denumirea de sindrom Edwards, apare cu o frecvență de aproximativ 1 la
8.000 de nașteri. Bebelușii cu sindrom Edwards au întârziere mintală severă, urechile reduse, gâtul scurt,
picioarele deformate, degetele încleștate, probleme cardiace și alte dizabilități. Puțini dintre ei trăiesc mai mult
de un an după naștere. Cele mai multe cazuri de sindrom Edwards apar din cauza unei a treia copie a
cromozomului 18 sau a unei părți din el (Fig. 4). Frecvența bolii crește odată cu vârsta mamei.

Figura 4. Cariotipul unei persoane cu sindrom Edwards

(sursa: https://www.aboutkidshealth.ca/)

Trisomia 13, sau sindromul Patau, este o afecțiune genetică rară în care pacientul are o copie
suplimentară a cromozomului 13, în unele sau în toate celulele corpului (Fig. 5). Prezența cromozomului
suplimentar determină o dezvoltare anormală a fătului, ducând adesea la un avort spontan. Caracteristicile acestei
afecțiuni includ: retardul mental sever, un cap mic, fruntea înclinată, ochii mici, buza despicată, polidactilie,

5
malformaţii ale sistemului nervos şi cardiac, ceea ce presupune că modificările anormale încep în timpul
embriogenezei. Sindromul apare cu o frecvență de aproximativ 1 la 15.000 de nașteri.

Figura 5. Cariotipul unei persoane cu trisomie 13

(sursa: https://www.aboutkidshealth.ca/)

b. Aneploidiile heterozomale
Aneploidiile heterozomale sunt cele mai frecvente aneuploidii observate la om și au legătură cu
cromozomii sexului sau heterozomii. Variația numărului de cromozomi X, spre deosebire de cea a altor
cromozomi, este adesea neletală. Supraviețuirea indivizilor cu trisomie X (XXX) poate fi explicată prin
inactivarea unuia dintre cromozomii X, fenomen care a fost descris în subcapitolul 5.2.2. Embrionii fără un
cromozom X sunt neviabili şi sunt eliminaţi prin avort spontan. Adiţia unui cromozom X sau Y determină
tulburări fizice şi psihice la indivizii afectaţi, determinând sindroame, precum: sindromul Turner și sindromul
Klinefelter (Tabelul 2).
Tabelul 2. Aneuploidii heterozomale

6
 Sindromul Klinefelter (47 XXY, 48 XXXY, 49 XXXXY) (Fig. 6) se remarcă prin: înapoierea mintală
accentuată, dezvoltare sexuală slabă şi fertilitate redusă. Modificările fizice, asociate cu sindromul Klinefelter,
sunt de obicei subtile. Copiii mai mari și adulții cu acest sindrom tind să fie ceva mai înalți decât media. Alte
diferențe pot include: fuziunea anormală a anumitor oase în antebraț (sinostoză radioulnară), degetul mic curbat
(clinodactilie) și picioare plate. În 60 % din cazuri, cauza apariţiei trisomiei este nondisjuncţia de origine maternă.
Prezenţa unui cromozom X suplimentar la bărbat are o incidenţă medie de 1/1.000 de naşteri băieţi. Adiţia unui
cromozom X accentuează simptomele maladiei.

Figura 6. Cariotipul și aspectul unei persoane cu sindrom Klinefelter XXXY

Sindromul Jacobs (47, XYY). Bărbații cu sindromul Jacobs au un cromozom Y supranumerar (Fig. 7),
prezintă un risc crescut de dificultăți comportamentale, sociale și emoționale, în comparație cu indivizii neafectați.
Anomaliile somatice lipsesc, au înălţime peste medie, indivizii nu sunt sterili, organele genitale sunt normale, iar
inteligenţa este medie sau la limita inferioară a normalului. Zigotul 47, XYY are viabilitate mare. Alte semne și
simptome ale acestei afecțiuni includ: tremurul mâinilor sau alte mișcări involuntare (ticuri motorii), convulsii și
astm. Frecvenţa sindromului este de 1/1.000 de naşteri băieţi.

Figura 7. Cariotipul unei persoane cu sindrom XYY

7
 Sindromul Turner (45, XO) este o afecțiune cromozomală rară, care afectează indivizii de sex feminin.
Tulburarea se caracterizează prin pierderea parțială sau completă (monosomie) a unuia dintre cei doi cromozomi
ai sexului (Fig. 8). Sindromul Turner este extrem de variabil și poate diferi dramatic de la o persoană la alta.
Femelele afectate pot dezvolta o mare varietate de simptome, fiind atinse sisteme diferite de organe. Simptomele
obișnuite includ insuficiența ovariană, de statură scurtă și prematură, ceea ce poate duce la sterilitate. Majoritatea
femeilor cu sindrom Turner sunt infertile. Pot apărea o varietate de simptome suplimentare, inclusiv: anomalii ale
ochilor și urechilor, malformații ale scheletului, anomalii cardiace și anomalii renale. Inteligența este de obicei
normală, dar persoanele afectate pot avea anumite dizabilități de învățare. Incidenţa bolii este de 1/5.000 de naşteri
feminine, dar 90 - 95 % din embrionii XO mor înainte de naştere.

Figura 8. Cariotipul unei persoane cu sindrom Turner XO

Trisomia XXX (47, XXX). Sindromul triplu X, numit și trisomie X sau 47, XXX, este caracterizat prin
prezența unui cromozom X suplimentar în fiecare dintre celulele unei femei (Fig. 9).

Figura 9. Cariotipul persoanelor cu trisomie XXX

8
 Deși femelele cu această afecțiune pot fi mai înalte decât media, de obicei această modificare
cromozomală nu provoacă caracteristici fizice neobișnuite. Majoritatea femeilor cu sindromul triplu X au o
dezvoltare sexuală normală și sunt capabile să conceapă copii. Sindromul triplu X este asociat cu un risc crescut
de dizabilități de învățare și dezvoltarea întârziată a abilităților de vorbire și limbaj. De asemenea, sunt posibile:
o dezvoltare lentă a abilităților motorii, un tonus muscular slab (hipotonie) și dificultăți comportamentale și
emoționale, dar aceste caracteristici variază. Crizele sau anomaliile renale apar la aproximativ 10 % din femelele
afectate. Frecvenţa sindromului este de 1/1.500 de naşteri fete.

Primele fenomene de aneuploidie au fost observate la D. melanogaster şi la D. stramonium. La

om, aneuploidiile afectează atât cromozomii somatici (aneuploidii autozomale), cât şi pe cei ai
sexului (aneuploidii heterozomale). Cele mai frecvente aneuploidii autozomale sunt: trisomia 21
(sindromul Down), trisomia 18 (Eduard) şi trisomia 13 (sindromul Patau). Aneuploidiile
heterozomale afectează numărul de heterozomi. Variația numărului de cromozomi X în trisomii
de tipul XXX, este adesea neletală şi poate fi explicată prin inactivarea unuia dintre cromozomii
X. Embrionii fără un cromozom X sunt neviabili şi sunt eliminaţi prin avort spontan. Adiţia unui
cromozom X sau Y determină tulburări fizice şi psihice la indivizii afectaţi sub forma unor
sindroame precum Turner și Klinefelter.

POLIPLOIDIA

Majoritatea organismelor eucariote sunt diploide (2n) pentru cea mai mare parte a ciclurilor lor de viață,
posedând două seturi de cromozomi. Ocazional, seturi întregi de cromozomi nu reușesc să se separe în meioză
sau în mitoză, ceea ce duce la poliploidie adică, la prezența în celulele somatice a mai mult de două seturi de
cromozomi.
Tipuri de poliploidie. Celulele care conţin trei seturi de cromozomi se numesc triploide (3n), cele care
conţin patru seturi se numesc tetraploide (4n) și unele au chiar un număr mai mare de seturi de cromozomi (Fig.
10).

9
 Figura 10. Tipuri de poliploidie

Poliploidia este frecventă la plante și este un mecanism major prin care noi specii de plante au evoluat.
Aproximativ 40 % din toate speciile de plante cu flori și între 70% și 80% din plantele ierboase sunt poliploide.
Acestea includ o serie de plante importante din punct de vedere agricol, precum: grâu, ovăz, bumbac, cartofi și
trestie de zahăr. Poliploidia este mai puțin frecventă la animale, dar se găsește la unele nevertebrate, precum:
pești, salamandre, broaște și șopârlă. De obicei organismele poliploide manifestă fenomenul de gigantism, care
poate avea o serie de aplicaţii practice.
Organismele poliploide pot fi de două tipuri majore:
- Autopoliploide – ce conţin seturi multiple de cromozomi derivate de la aceeaşi specie;
- Alopoliploide – ce conţin seturi de cromozomi derivate de la specii diferite.

a. Autopoliploidia
Autopoliploidia rezultă atunci când, în meioză sau în mitoză, se produc seturi suplimentare de
cromozomi, toate derivate dintr-o singură specie. De exemplu, nondisjuncția tuturor cromozomilor din mitoză,
într-un embrion timpuriu (2n) dublează numărul de cromozomi și produce un autotetraploid (4n). Autopoliploidia
poate apărea spontan, sub influenţa şocurilor de temperatură sau poate fi indusă chimic.
În funcţie de mecanismul de producere, autoploizii pot fi:
 Mitotici: când în cazul celulelor aflate în diviziune mitotică nu se mai formează fusul de diviziune, iar
cromozomii separaţi în cromatide nu mai migrează spre cei doi poli; astfel că, nucleul care se formează
va îngloba un număr dublu de cromozomi monocromatidici;

10
  Meiotici: se formează prin nesepararea cromozomilor în cursul anafazei I a meiozei, rezultând astfel
gameţi diploizi (Fig. 11).

Figura 11. Producerea autopoliploizilor prin mitoză şi meioză

(prelucrare după Pierce, 2013)

Multe dintre speciile de legume, fructe şi plante de interes horticol sunt autopoliploide (de obicei
tetraploide). De obicei, plantele autopoliploide sunt sterile, însușire care a fost exploatată în agricultură.
De exemplu, bananele sălbatice sunt diploide (2n = 22), produc semințe dure și nu pot fi consumate, dar
bananele triploide (3n = 33) sunt sterile, nu produc semințe și reprezintă bananele vândute comercial. În mod
similar, a fost obținut pepenele verde triploid fără semințe și care este vândut acum pe scară largă.

b. Alopoliploidia (sau amfipoliploidia)

Alopoliploidia rezultă în urma încrucişărilor dintre speciile înrudite, urmate de dublarea ulterioară a
numărului de cromozomi; poliploidul rezultat poartă seturi de cromozomi derivați de la două sau de la mai multe
specii. Alopoliploizii pot fi:
 Amfiploizi genomiali – sunt rezultatul hibridărilor între specii complet diferite; în prima generaţie
rezultă un hibrid steril dar prin dublarea numărului de cromozomi se obţine un amfiploid fertil care
poate fi considerat o specie nouă;

11
  Amfiploizi segmentali – sunt rezultatul hibridării între specii cu genomuri parţial sau total omoloage,
urmată de dublarea numărului de cromozomi.
Cel mai cunoscut exemplu de alopoliploid natural este cel al grâului cultivat (Triticum aestivum), care
s-a dovedit a fi un alohexaploid (2n = 6x = 42) cu gene derivate de la trei specii diferite. Inițial, s-au încrucișat
două specii diploide de T. monococcum (n = 14) și, probabil, de T. searsii (n = 14) pentru a se produce un hibrid
diploid (2n = 14), care a suferit apoi o dublare a numărului de cromozomi rezultând T. turgidum (4n = 28). Apoi,
a urmat o încrucișare între T. turgidum și T. tauschi (2n = 14) prin care s-a produs un hibrid triploid (3n = 21) la
care a avut loc dublarea numărului de cromozomi, care a produs un hexaploid (6n = 42) - T. aestivum (Fig. 12).

Figura 12. Evoluția speciilor cultivate de grâu Triticum aestivum

(sursa: https://www.pinterest.com/)
Alte specii cu origine amfiploidă sunt: Prunus domestica, un aloploid între P. spinosa (4n = 32) şi P. cerasifera
(2n = 16), Nicotiana tabacum s-a format din N. sylvestris (2n = 24) şi N. tomentosiformis (2n = 24), Brassica napus a
rezultat din B. oleracea (2n = 18) şi B. campestris (2n = 20).
Poliploidia este mai puțin frecventă la animale decât la plante, din mai multe motive. După cum s-a
discutat, alopoliploizii necesită o încrucișare între diferite specii, fenomen care apare mai rar la animale, decât la
plante. Complexitatea dezvoltării animalelor face ca majoritatea hibrizilor interspecifici să nu fie viabili.

12
 Multe dintre animalele poliploide, care apar în urma acestui fenomen, sunt grupuri care se reproduc prin
partenogeneză (un tip de reproducere în care indivizii se dezvoltă din ouă nefecundate).
La om, în urma unor diviziuni meiotice anormale pot apărea gameţi diploizi care, prin fecundare, duc la
formarea unor zigoţi triploizi sau tetraploizi. Doar câțiva bebeluși poliploizi umani au fost raportați, iar cei mai
mulți au murit la câteva zile de la naștere. Poliploidia - de regulă triploidia - se observă la aproximativ 10 % din
totalul fetuşilor avortați spontan. Aceştia prezentau multiple anomalii: cap mare, degete reunite, malformaţii ale
gurii, ochilor şi organelor genitale.

Poliploidia reprezintă prezența unor seturi de cromozomi în plus. Organismele poliploide pot fi:
autopolioploizi - posedă seturi de cromozomi în plus proveniți de la aceeași specie; - și
alopoliploizi - posedă seturi de cromozomi în plus, provenite de la două sau mai multe specii.
Autopoliploidia rezultă atunci când, în meioză sau mitoză, se produc seturi suplimentare de
cromozomi, toate derivate de la o singură specie. Frecvent, acest fenomen duce la producerea
de gameți neviabili.
Alopoliploidia rezultă în urma încrucişărilor dintre specii înrudite, urmate de dublarea
ulterioară a numărului de cromozomi. Alopoliploizii sunt în marea lor majoritate fertili.

https://www.youtube.com/watch?v=HmQIUmi9ofw&list=PLMfREQzu5s04ItRPhKB4Cl975zGjGY5nP&index=5
https://www.youtube.com/watch?v=T2FawS0HvsQ&list=PLMfREQzu5s04ItRPhKB4Cl975zGjGY5nP&index=8
https://www.youtube.com/watch?v=YkwE9GJxHk4&index=41&list=PLMfREQzu5s04ItRPhKB4Cl975zGjGY5nP

13
LP1
CICLUL CELULAR ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ

Caracteristicile organizării genetice eucariote sunt:

 existenţa membranei nucleare duble care închide materialul genetic;
 repartizarea informaţiei genetice pe mai mulţi cromozomi.
Datorită localizării materialului genetic pe mai mulţi cromozomi, transcrierea şi traducerea informaţiei
genetice se realizează separat, prima în nucleu cea de-a doua în citoplasmă la nivelul ribozomilor.
Complexarea permanentă a ADN cromozomal cu histone (proteine bazice ce conţin resturi de arginină şi
lizină) face ca la eucariote substanţa nucleară – cromatina să prezinte un aspect fibros la microscopul electronic.
Complexarea cu proteine histonice a ADN cromozomal are drept consecinţă prezenţa unui ciclu celular cu două
faze distincte: replicativă şi distributivă.

În celulele somatice, cromozomii suferă procese ciclice de spiralizare, despiralizare şi sinteză replicativă,
procese care asigură transmiterea informaţiei genetice de la o generaţie la alta, în cadrul ciclului celular (fig.I.1-
1).

Fig.I.1-1. Ciclul celular la eucariote (http://genetics.knoji.com/mitosis-and-the-cell-cycle/)

Ciclul celular reprezintă perioada dintre două diviziuni mitotice succesive.

Ciclul celular este divizat în două etape:
 interfaza (I) şi diviziunea celulară - mitoza (M).

1
 Interfaza este perioada cea mai activă din punct de vedere metabolic - are loc sinteza ADN, a proteinelor
histonice. Este subdivizată în trei faze :
a) faza presintetică G1 - (G = gol sintetic)
- nu se sintetizează ADN, dar are loc acumularea compuşilor necesari replicării cromosomilor
monocromatidici, dublării centriolilor şi formării aparatului mitotic. Au loc sinteze de ARN, proteine
enzimatice şi neenzimatice.
- există celule care nu se divid continuu, nefiind implicate permanent în cicluri proliferative repetate, deşi
ele rămân viabile şi active metabolic îndeplinind funcţii specifice tisulare pentru perioade lungi de timp.
Ele pot reveni la ciclul celular proliferativ, sub acţiunea unor factori extracelulari, aşa cum se întâmplă în
cazul vindecării unei leziuni - procesul cicatrizării. Acest tip de celule se spune că se află în faza G0.
Decizia unei celule G0 de a reintra în ciclul celular sau a celulelor ciclice de-a ieşi din circuit se produce
în ultima parte a fazei G1.
b) faza S - (S = sinteză)
- se dublează cantitatea de ADN, cromosomii devenind bicromatidici. La sfârşitul mitozei şi în G1
cromosomii sunt monocromatidici.
c) faza postsintetică G2
- nu se sintetizează ADN, dar se asigură condiţiile pentru formarea aparatului de diviziune a celulei şi se
acumulează substanţe cu rol energetic necesare pentru realizarea mitozei.
Durata ciclului celular variază la diferite tipuri de celule eucariote (fig. I.1-2). Astfel drojdiile se pot divide
la aproximativ 120 min. Cele mai multe celule vegetale şi animale se divid la 10-12 ore. La mamifere, dacă se
atribuie 24 ore unui ciclu celular, atunci mitoza durează 1 oră, faza G1 circa 10 ore, faza S până la 9 ore, iar faza
G2 aproximativ 4 ore.

Fig. I.1-2. Durata ciclului celular la eucariote

2
 Mitoza reprezintă procesul de diviziune a celulelor somatice, care asigură ca cele două celule fiice să
primească fiecare câte un complement cromosomal identic cu cel al celulei mamă.
Mitoza constă din succesiunea a patru etape: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza (fig. I.1-3).

Fig.I.1-3. Aspect microscopic al fazelor diviziunii mitotice la Allium cepa (stânga) şi la Bellevalia
romana (dreapta) (http://www.vcbio.science.ru.nl/en/image-gallery/show/print/PL0285/)

Parcurgerea acestor etape permite celulei iniţiale să se dividă în două celule fiice, care au fiecare acelaşi
număr de cromosomi monocromatidici, egal cu numărul de cromosomi bicromatidici ai celulei mamă.
În esenţă, acest proces este acelaşi la toate organismele eucariote. Fiecare cromozom, care la începutul
diviziunii nucleului are două cromatide, se divide în două jumătăţi identice, care se separă una de alta şi se
distribuie în cele două celule fiice. Înainte de a intra în faza distributivă a ciclului celular (mitoza) cromozomii
sunt despiralizaţi, decondensaţi şi nu pot fi observaţi la microscopul optic.
Cromozomii (gr. chroma = culoare, soma = corp) reprezintă entităţi genetice ale genomului eucariot,
fiind purtători ai informaţiei genetice (genelor). Sunt corpusculi coloraţi cu structură şi număr caracteristice
fiecărei specii, constituind un criteriu de identificare a speciei.
La nivelul nucleului celulelor eucariote, cromozomii se individualizează ca structuri sub formă de baghetă
sau de corp sferic, formate dintr-un complex macromolecular nucleo-histonic.
Cromozomii metafazici sunt alcătuiţi din următoarele componente: cromatide, centromer, kinetocor,
braţe, telomere (fig. I.1-4).
• Cromatidele sunt subunităţi structurale longitudinale unite într-un singur punct numit centromer,
cu ajutorul căruia se prinde de fibrele fusului de diviziune, în metafază. Cromatidele surori (engl.
sister chromatids)- sunt structuri identice ce rezulta in urma replicarii cromosomului in timpul
fazei S a ciclului celular. Fiecare cromatidă conţine câte o moleculă de ADN linear ;

3
 • Braţele cromozomului sunt porţiunile libere ale cromatidelor, situate de o parte şi de alta a
centromerului. Funcţie de poziţia centromerului, cromozomii pot avea braţele egale (metacentrici)
sau inegale (submetacentrici, acrocentrici).
• Constricţia primară apare la cromozomii metafazici în regiunea centromerului, zonă unde
cromatidele sunt mult îngustate. La acest nivel se află kinetocorul - o structură trilamelară,
tristratificată, dispusă pe partea externă a centromerului, câte una la fiecare centromer al celor două
cromatide.
Rolul kinetocorului este acela de-a ataşa cromozomii la fibrele fusului de diviziune.

Fig.I.1-4. Particularităţile morfologice şi genetice ale

cromosomului metafazic (după L. Gavrilă, 1986)

CR- Cromatide surori ; C- centromer ; CP- constricţie primară ; K –

kinetochor
F- fibre de diviziune ; CS- constricţie secundară ; T- telomere ; mS
– macrosatelit
S – microsatelit ; D – dublu helix ADN ;
p – braţ scurt ; q – braţ lung

• Unii cromozomi prezintă şi o a doua constricţie - secundară. Cromozomii care au constricţii secundare
sunt implicaţi în organizarea nucleolilor şi se numesc organizatori nucleolari. La nivelul constricţiei
secundare sunt grupate genele pentru ARNr (28 S, 18 S, 5.8 S şi 5 S). Constricţiile secundare pot fi foarte
accentuate, realizându-se despărţirea aproape completă a unui segment din cromatidele cromosomului.
Aceste porţiuni se numesc sateliţi.
• Extremităţile cromozomilor se numesc telomere care au rolul în stabilitatea cromozomilor (previne
asocierea la capete a diferiţilor cromozomi). În zona telomerelor se găsesc secvenţe de ADN înalt repetate
care protejează cromosomul in cazul scurtării cromatidelor (fenomen ce apare după fiecare rundă de
replicare).
Dimensiunea cromozomilor variază în funcţie de specie, între 0,2 – 0,5 μm în diametru şi 0,2 – 30 μm
în lungime, astfel: cromozomii umani au dimensiunile cuprinse între 4- 6 μm, la porumb 8- 10 μm, la ceapă 10-
20 μm etc.
4
 Un rol important în formarea şi reglarea aparatului mitotic, care este responsabil de repartiţia egală
a cromozomilor în cele două celule fiice, îl au centriolii.
Centriolul este un organit celular de forma unui cilindru gol cu pereţii formaţi din 9 grupe de câte 3
microtubuli, numite triplete. Microtubulii sunt cilindri goi, constituiţi din protofilamente formate din dimere de
α şi β tubulină.
FAZELE MITOZEI
Diviziunea celulară de la majoritatea animalelor şi la unele plante (alge, ciuperci, briofite, pteridofite şi
gimnosperme inferioare) se desfăşoară datorită fusului mitotic, a cărui origine este în principal centriolară.
Mitoza (kariokineza) cuprinde următoarele faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza .
1. PROFAZA. În timpul acestei faze, nucleul prezintă un aspect difuz, granulat. La începutul profazei
cromozomii încep să se condenseze, având forma unor filamente subţiri, vizibile în nucleu. În timp ce
profaza avansează, cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi ca urmare a spiralizării lor. În profaza târzie,
au loc următoarele trei fenomene (fig. I. 1-5):
 dispar nucleolii;
 membrana nucleară de dezintegrează;
 apare fusul de diviziune, în urma migrării spre poli a centriolilor şi formării fibrelor.

Fig. I. 1-5. Profaza

2. METAFAZA. După ce cromosomii bicromatidici se ataşează la fibrele fusului de diviziune cu ajutorul

kinetocorului, ei migrează spre centrul celulei, distribuindu-se în planul ecuatorial al fusului mitotic,
formând astfel placa metafazică. În metafază, cromosomii prezintă un maxim de condensare (fig. I. 1-6).

5
 Fig. I. 1-6. Metafaza

ANAFAZA. Începe separarea cromatidelor surori prin clivarea longitudinală a centromerilor şi

deplasarea lor spre polii opuşi ai fusului de diviziune. Cromozomii devin astfel monocromatidici (fig. I. 1-7).

Fig. I. 1-7. Anafaza

3. TELOFAZA. Cromozomii monocromatidici ajung la polii opuşi ai fusului de diviziune; membrana

nucleară se reface în jurul fiecărui grup de cromozomi; fusul de diviziune dispare, nucleolii se
reorganizează şi cromozomii se despiralizează (fig. I. 1-8).

6
 Fig. I. 1-8. Telofaza

Treptat, cei doi nuclei rezultaţi capătă aspectul caracteristic din interfază şi celula se divide (citokineza).

Citokineza. În zona ecuatorială a celulei, în locul fostei plăci metafazice, apare un perete despărţitor
numit fragmoplast, de natură proteică, astfel citoplasma şi organitele celulare se repartizează în mod egal între
cele două celule fiice (fig. I. 1-9).

Fig. I. 1-9. Citokineza

Citokineza marchează începutul interfazei unui nou ciclu celular.

7
LUCRARE PRACTICA

Metoda constă în eliberarea grupărilor aldehidice din ADN printr-o uşoară hidroliză cu HCl 1N. Are loc
o reacţie chimică între aceste grupări şi fuxina bazică în urma căreia cromozomii se colorează în roşu - violaceu.
În histochimie reacţia Feulgen pozitivă este considerată un indicator al prezenţei acidului dezoxiribonucleic. La
celulele aflate în diviziune numai cromatina se colorează în roşu - violaceu, acidul ribonucleic din nucleoli şi
citoplasma nu se colorează.
Pentru studiul cromozomilor în mitoză la plante se foloseşte zona meristematică a rădăcinilor de ceapă,
usturoi, etc.
Metoda Feulgen de colorare a cromozomilor cu fuxină bazică se realizează astfel:
1. FIXAREA omoară celulele şi asigură coagularea constituenţilor celulari. Se poate folosi una din
următoarele soluţii: acid acetic glacial 45% sau fixator Carnoy. Peste rădăcinuţe se pun 2-3 ml de soluţie fixatoare,
apoi balonul Erlenmeyer se introduce în frigider timp de 12-15 ore.
2. HIDROLIZA asigură macerarea ţesuturilor prin dizolvarea parţială a substanţelor pectice şi eliberează
grupările aldehidice din ADN uşurându-se procesul de colorare şi apoi de etalare a celulelor pe lamă. Se foloseşte
HCl 1 N încălzit la 60°C, care se adaugă după îndepărtarea fixatorului. Balonul Erlenmeyer se introduce într-o
baie termostată la 60°C timp variabil în funcţie de duritatea ţesuturilor (10-15 minute).
3. COLORAREA se efectuează cu o soluţie de fuxină bazică decolorată (reactiv Schiff), care se adaugă
după îndepărtarea HCl 1 N. După 10 - 15 minute zonele meristematice din vârful rădăcinilor se vor colora.

PREPARATELE MICROSCOPICE se fac prin

etalarea materialului într-un strat subţire, format dintr-un
singur rând de celule, după metoda squash.
 în mijlocul unei lame se pune o picătură de carmin
acetic şi porţiunea colorată din vârful rădăcinii (1-2 ml);
 peste aceasta se pune o lamelă (unsă cu albumină
glicerinată şi trecută repede prin flacără pentru coagularea
albuminei, care are rolul de-a împiedica dispersarea
cromosomilor în celulă);
 lamela se loveşte cu un beţişor de lemn pentru
etalarea materialului;

8
 cu o hârtie de filtru se absoarbe excesul de carmin acetic.
 se observă lama la microscop şi se identifică etapele de diviziune.
Materiale necesare
- Rădăcini de ceapă sau de usturoi aflate in faza de creştere activă (~2,5 cm lungime);
- Acid acetic glacial 45% sau fixator Carnoy (6 părţi alcool etilic absolut:3 părţi cloroform:1 parte acid
acetic glacial);
- HCl 1 N;
- Fuxină bazică decolorată (reactiv Schiff);
- Alcool etilic 70% pentru păstrarea materialului vegetal până la utilizare;
- Pensetă, scalpel ;
- Hârtie de filtru;
- Lame, lamele;
- Beţişoare de lemn ;
- Carmin acetic ;
- Microscoape.

1. Ce rol are diviziunea mitotică ? Care este rezultatul ei şi ce număr de cromozomi au celulele rezultate?

2. Identificaţi în figura de mai jos etapele mitozei. Ce evenimente au loc în fiecare fază ?

9
2. Identificaţi în imaginea de mai jos fazele mitozei la plante (rădăcini ceapă)

Foto (grup)

4. In care dintre etapele mitozei cromozomii au 2 cromatide şi în care nu ?

5. Descrieţi evenimentele care au loc în cele patru faze ale mitozei.

10
 Meioza (gr. meion = a înjumătăţi), numită şi diviziune reducţională, reprezintă diviziunea celulelor
germinale sau sexuale (diploide, 2n) în urma căreia se formează gameţii (haploizi, n) (fig.I.2-1).

Fig. I.2-1. Meioza la antere de Allium ursinum ( 2n = 14), aspect microscopic

(http://www.biologie.uni-hamburg.de/b-online/e09/meiosea.htm)

Meioza constă din două diviziuni nucleare succesive:

 una reducţională (meioza I sau primară) şi
 una ecvaţională (meioza II sau secundară).
În meioza I (heterotipică) dintr-o celulă diploidă (2n), care are două garnituri de cromosomi, una de
origine maternă, cealaltă de origine paternă, se formează două celule cu nuclei haploizi (n).
Meioza II (homotipică) este asemănătoare cu mitoza obişnuită. Cele două celule, rezultate din prima
diviziune meiotică, se divid la rândul lor în final obţinându-se patru celule haploide.
În concluzie, de la o celulă diploidă se obţin patru celule hapoide, GAMETII (fig.I.2-2).

11
 Fig.I.2-2. Reprezentarea schematică a diviziunii meiotice (Gavrilă, 1986)
Terminologie
• Diploid – cu 2 seturi de cromozomi (2n, n =numărul de perechi de cromozomi). De exemplu la om 2n=46
(n= 23 perechi), la Drosophila melanogaster 2n = 8 (n=4), la porumb 2n = 20 (n=10), la câine 2n = 78
(n=39);
• Haploid – cu un singur set de cromozomi (n) - gameţi sau celule sexuale (la om n=23 cromozomi).
• Pereche de cromozomi omologi
– Pereche in care fiecare cromozom este identic cu celalalt (conţine gene pentru acelaşi caracter)
– O singură pereche diferă – cromozomii sexului: X sau Y.

12
Meioza I (reducţională) cuprinde următoarele faze:
1. PROFAZA I
Este o fază care durează mai multe zile în majoritatea organismelor superioare şi se împarte în următoarele
subfaze:
1.1 Leptonem (gr. leptos = subţire). Nucleul celulei are un număr dublu de cromozomi (2n). Cromozomii
apar sub formă de filamente subţiri, fiecare fiind format din două cromatide, deci sunt bicromatidici.
De-a lungul filamentelor pot fi observate cromomerele (zone mai puternic spiralizate în diviziune,
cu aspect granular).
1.2 Zigonem (gr. zygon = jug). Cromozomii omologi, unul matern şi altul patern, încep să se unească
din loc în loc de-a lungul cromatidelor nesurori, formându-se perechi de omologi numiţi bivalenţi. Fiecare
bivalent conţine patru cromatide. Bivalenţii sunt ataşaţi de membrana nucleară prin intermediul telomerelor
cromozomilor omologi.
1.3 Pachinem (gr. pachyns = gros). Procesul de împerechere a cromozomilor omologi se realizează
cu ajutorul complexului sinaptinemal (gr. synapto = unire). Legătura dintre cromozomii bivalenţi devine tot
mai strânsă, cromatidele nesurori se unesc cromomeră la cromomeră, sinapsa fiind completă.
Datorită sinapsei numărul de cromozomi este egal cu numărul haploid. Cromozomii uniţi în perechi
se scurtează şi se îngroaşă. Nucleolii sunt vizibili. În acest stadiu se realizează procesul de recombinare genetică
intra-cromosomală - crossing over (fig.II.2-3).

Fig. II.2-3. Procesul de crossing-over

1.4 Diplonem (gr. diplos = dublu). Bivalenţii uniţi prin sinapsă încep să se despartă rămânând uniţi doar
la nivelul unor puncte de contact numite chiasme. Acestea reprezintă baza citologică a fenomenului de schimb
reciproc de segmente cromatidice - crossing over.

13
 1.5 Diachineză (gr. dia = divergent). Cromozomii se condensează şi se scurtează puternic.
Cromozomii bivalenţi rămân uniţi printr-una sau două chiasme până în anafaza I la nivelul cromatidelor
nesurori şi prin centromer la nivelul cromatidelor surori. Cromozomii bivalenţi mici pot lua o formă sferică,
iar cei mari în funcţie de numărul chiasmelor, a poziţiei acestora şi a centromerului pot avea forme de cruce sau
baghetă.
Nucleolii se dezorganizează şi se iniţiază formarea fusului de diviziune. Membrana nucleară se
dezorganizează, cromozomii desprinzându-se de ea.

2. METAFAZA I. Cromozomii bivalenţi prezintă un maxim de condensare şi scurtare. Aceştia se

ataşează de fibrele fusului de diviziune cu ajutorul kinetocorilor şi se plasează în zona ecuatorială a celulei,
formând placa metafazică. Fiecare bivalent are doi centromeri funcţionali nedivizaţi orientaţi spre polii
opuşi ai celulei. Orientarea lor nu ţine cont de originea lor maternă sau paternă.
3. ANAFAZA I. Cromozomii omologi încep să se îndepărteze unul de altul, cromatidele nesurori se
rup la nivelul chiasmelor, realizându-se schimbul de segmente cromatidice. Cromozomii omologi separaţi,
formaţi din câte două cromatide, alunecă pe fibrele fusului de diviziune spre cei doi poli opuşi ai celulei.
Cromatidele surori sunt unite prin centromer, care nu s-a divizat. Fiecare nucleu în anafaza I este format
dintr-un număr haploid de cromozomi.
4. TELOFAZA I. În jurul celor două grupuri de cromozomi (n) ajunşi la capetele fusului de diviziune se
formează membrana nucleară, cele două celulele fiice formând o diadă. La unele specii cromozomii trec direct
de la telofaza I la profaza II fără să se decondenseze. La alte specii între cele două diviziuni meiotice există o fază
scurtă numită interkineză, în care însă nu are loc replicarea cromozomilor.

Meioza II (ecvaţională) cuprinde următoarele faze:

1. PROFAZA II. Este scurtă şi greu de observat la microscop.
2. METAFAZA II. Membrana nucleară se dezorganizează. Se formează fusul de diviziune. Cromozomii
bicromatidici se ataşează la fibrele fusului de diviziune şi se dispun în planul ecuatorial al celulei.
3. ANAFAZA II. Centromerii fiecărui cromosom se clivează longitudinal, astfel cromatidele surori se
separă şi cromozomii unicromatidici migrează spre polii opuşi ai celulei.
4. TELOFAZA II. În jurul fiecărui set de cromozomi cu număr haploid se formează membrana nucleară.
Se formează patru celule – tetrada, cu set haploid de cromozomi unicromatidici.

În cadrul primei diviziuni meiotice se desfăşoară cele mai importante evenimente din punct de vedere
genetic:
 sinapsa cromozomală ;

14
  recombinarea genetică intra-cromozomală (crossing over) ;
 disjuncţia independentă a perechilor de cromozomi (recombinarea genetică inter-
cromozomală) ;
 reducerea la jumătate a numărului de cromozomi.
Primele două au loc în profaza I, al treilea are loc la trecerea din metafaza I în anafaza I, iar ultimul după
prima diviziune meiotică.

LUCRARE PRACTICA

Metoda se foloseşte pentru observarea diviziunii meiotice a celulelor sexuale (fig. I.2.1-1). Recoltarea
materialului (antere) se face într-un anumit moment caracteristic pentru fiecare specie. În general meioza are loc
în momentul când anterele îşi pierd transluciditatea.

Fig. I.2.1-1. Reprezentarea schematică a elementelor sexuale florale

1. FIXAREA. Staminele se ţin în 2-3 ml fixator (Carnoy sau alcool etilic / acid acetic 3:1) 1 oră la
temperatura camerei sau 24-48 ore la frigider, după care se trec în alcool etilic absolut pentru o jumătate de oră,
pentru îndepărtarea acidului acetic.
2. HIDROLIZA. După îndepărtarea fixatorului staminele se tratează cu HCl 1 N la 60 °C, 8-15 minute.
3. COLORAREA. Staminele se vor colora cu o soluţie de fuxină bazică (reactiv Schiff).

15
 PREPARATELE MICROSCOPICE se realizează astfel:
 pe o lamă se pune o picătură de carmin acetic în care se pune o stamină;
 cu un ac spatulat se taie transversal stamina în două jumătăţi, se apasă uşor până ce ies celulele mamă ale
grăunciorilor de polen şi apoi se îndepărtează sacii polinici;
 peste material se aşează o lamelă (unsă cu albumină glicerinată şi trecută prin flacără);
 se etalează celulele şi se absoarbe excesul de carmin acetic.
 se observă lama la microscop şi se identifică etapele de diviziune.

Materiale necesare
- Stamine de grâu;
- Fixator Carnoy sau alcool etilic / acid acetic (3:1);
- HCl 1 N;
- Fuxină bazică decolorată (reactiv Schiff);
- Penseta, scalpel, ac spatulat ;
- Hârtie de filtru;
- Lame, lamele;
- Beţişoare de lemn ;
- Carmin acetic ;
- Microscoape.
Prepararea colorantului. Reactivul Schiff se prepara astfel:
• se ia 1g de fuxina bazica sub forma de cristale, se transforma in pudra si se pune intr-un balon de sticla;
peste aceasta pudra se toarna apa distilata 200cm3 la 100°C, se agita puternic si se lasa sa se raceasca la 50°C;
se filtreaza si se adauga apoi 30cm3 acid clorhidric normal; se adauga 3g metabisulfit de potasiu (K2S2O5)
sub forma de cristale (se evita preparatul sub forma de pudra care se altereaza repede prin pierderea de SO2);
• se lasa solutia 24 de ore intr-o sticla bine inchisa la intuneric si la rece. Dupa acest timp, solutia are o
culoare rosie-violacee.
• pentru decolorarea solutiei se adauga 0.5g carbune vegetal; se lasa aproximativ un minut si se filtreaza
repede prin hartia de filtru;
• solutia se poate pastra timp indelungat la intuneric si la rece (4°C)

1. Comparaţi mitoza cu meioza

MITOZA MEIOZA
Numar de diviziuni celulare
Numar de celule fiice rezultate
Numar de cromozomi din celulele fiice
Tipul de celule in care are loc diviziunea
Rol

16
2. Care sunt asemănările dintre cele 2 procese de diviziune ?

3. Explicaţi următoarea terminologie:

• Diploid ...........................................................................................................................
• Haploid ...........................................................................................................................
• Pereche de cromozomi omologi……………………………………………………….

4. In telofaza I se formează 2 celule. Cum se numesc acestea, ce număr de cromozomi au şi ce modificări suferă
in continuare?

5. In telofaza II se formează 4 celule (tetrada). Cum se numesc şi ce număr de cromozomi au?

6. Identificati fazele meiozei din imaginea de mai jos

17
Raspuns

https://i.stack.imgur.com/5nOQy.jpg

18
Lucrare practica 2

ELEMENTE DE GENETICĂ CLASICĂ. LEGILE EREDITĂŢII

Ereditatea mendeliană (genetica mendeliană sau mendelism) reprezintă un set de principii sau legi
legate de transmiterea ereditară a caracterelor de la parinţi la descendenţi.
Deşi hibridarea a fost practicată încă din cele mai vechi timpuri (odată cu introducerea în cultură a plantelor şi cu
practica de creştere a animalelor), primul om de ştiinţă care a intreprins un studiu sistematic asupra comportării
caracterelor ereditare la genitori şi la generaţiile obţinute prin încrucişare a fost Gregor Johann Mendel (1822-
1884), considerat fondatorul geneticii ca ştiinţă.

Primele experienţe de hibridare la diferite specii de plante, au fost realizate de Gregor în 1857. El a efectuat
încrucişări la numeroase specii de plante cum ar fi : Pisum, Phaseolus, Zea, Mirabilis, Anthirhinum, Ipomoea,
Hieracium etc. preferând în mod deosebit mazărea (Pisum sativum) deoarece :
- este o plantă autogamă (se reproduce prin autopolenizare) ceea ce face ca în absenţa mutaţiilor, sa-şi
păstreze constantă structura genetică şi puritatea de-a lungul generaţiilor ;
- fiind o plantă anuală, se pot urmări cu uşurinţă descendenţele succesive ;
- prezintă numeroase soiuri (varietăţi – care se deosebesc prin unul sau mai multe caractere contrastante) ;
- se poate realiza polenizarea artificială a florilor castrate, prin detaşarea staminelor, utilizând polen de
la o altă floare intactă (fig. II.1-1);

Fig. II.1-1. Polenizarea artificială (după Hartl şi colab., 1988)

1
 Dacă polenizarea artificială se realizează cu polen de la o plantă care aparţine altui soi (varietate) se
efectuează un proces de hibridare.
HIBRIDAREA – reprezintă încrucişarea dintre 2 organisme care se deosebesc prin una sau mai multe perechi
de caractere.
Rezultatul procesului de hibridare este HIBRIDUL care poate avea o constituţie genetică impură sau
heterozigotă la care au contribuit 2 genitori diferiţi din punct de vedere al structurii genetice şi al aspectului
exterior.
Încrucişarea dintre organisme care se deosebesc printr-o singură pereche de caractere se numeşte
MONOHIBRIDARE, în timp ce încrucişarea dintre organisme care se deosebesc prin 2 sau mai multe
caractere se numeşte DIHIBRIDARE şi respectiv POLIHIBRIDARE.

Mendel a constatat la mazăre existenţa de caractere perechi, contrastante, denumite ulterior caractere
alelomorfe : plante înalte – plante pitice, bob neted- bob zbârcit, bob galben- bob verde, flori albe – flori roşii,
păstăi verzi – păstăi galbene etc.
În cadrul primelor sale experienţe de hibridare, Mendel a urmărit perechea de caractere plante cu port
înalt- plante cu port pitic şi perechea de caractere bob neted- bob zbârcit.

Exemplu : Încrucişând două soiuri pure de mazăre : unul cu bob neted şi altul cu bob zbârcit, Mendel a obţinut
în prima generaţie F1, numai plante hibride la care s-a manifestat caracterul bob neted. Mendel a denumit acest
caracter DOMINANT, în timp ce caracterul pereche, bob zbârcit, care nu s-a manifestat, l-a denumit
caracter RECESIV.
Prin autopolenizarea plantelor din prima generaţie F1, Mendel a obţinut în generaţia a 2-a, F2, atât
plante cu boabe netede cât şi plante cu boabe zbârcite, în proporţie de 3 :1 (fig.II.1.1-1). Acest fenomen
constatat în F2, a fost denumit de Mendel segregarea sau disjuncţia caracterelor.
Mendel a explicat segregarea, prin prezenţa sub formă de pereche a fiecărui factor ereditar în celulele
parentale şi separarea acestora în timpul meiozei, când fiecare gamet primeşte numai un singur factor ereditar
din perechea respectivă. În procesul de fecundaţie are loc unirea la întâmplare a gameţilor, pe bază de
probabilitate, rezultând generaţia a 2-a de indivizi (F2), cu 4 combinaţii de factori ereditari, la care se
constată segregarea acestora în 2 grupe fenotipice (3 :1) şi 3 grupe genotipice (1 :2 :1).

Planele care posedă un singur tip de factori ereditari sunt pure din punct de vedere genetic şi se
numesc HOMOZIGOTE (AA = homozigote dominante şi aa = homozigote recesive). Plantele hibride din F1
2
posedă ambii factori ereditari şi se numesc impure sau HETEROZIGOTE (Aa). La plantele heterozigote se
manifestă numai caracterul dominant (A) în timp ce caracterul pereche recesiv (a) nu se manifestă.

Fig. II.1.1-1. Schema experienţei de monohibridare la mazăre

(după Hartl şi colab., 1988 ; L. Gavrilă, 1986)

În felul acesta Mendel a definit noţiunea de FENOTIP, care exprimă însuşirile morfologice, fiziologice,
biochimice şi de comportament ale unui organism (individ) şi noţiunea de GENOTIP – care reprezintă
totalitatea factorilor ereditari (genelor) conţinuţi de un organism.
Comportarea în descendenţă a unui organism poate dezvălui constituţia sa genetică. Astfel, organismele
pure din punct de vedere genetic, adică homozigote, nu segregă în descendenţă , ele dând naştere prin
autopolenizare la organisme de acelaşi fel, pe când organismele hibride –heterozigote, segregă în descendenţă
dând naştere, pe lângă organisme asemănătoare lor şi la organisme de alt tip.
In cazul experienţei de monohibridare la mazăre, se constată că organismele homozigot -dominante (AA)
şi cele heterozigote (Aa), prezintă acelaşi fenotip.

3
Segregarea în F2, în raport de ¾ A la ¼ a este deci consecinţa segregării factorilor ereditari în cursul formării
gameţilor prin meioză, iar pe de altă parte a unirii gameţilor de sex opus pe bază de probabilitate.
Genitorul matern de tip Aa din F1 produce , în proporţie egală, două tipuri de gameţi: 50 % conţin
factorul ereditar dominant A şi 50 % îl conţin pe cel recesiv a.
În mod similar genitorul patern din F1, de tip Aa , produce aceleaşi categorii de gameţi cu aceleaşi
categorii de factori ereditari.
Gameţii rezultaţi de la genitorii din F1 se unesc pe bază de probabilitate în procesul de fecundaţie
rezultând plantele generaţiei F2.
Aranjamentul gameţilor de sexe diferite şi combinaţiile posibile ale acestora în F2, pot fi reprezentate sub forma
unei table de şah alcătuita de R.C. Punnett (tabelul II.1.1-1):

Tabelul II.1.1-1. Aranjamentul gameţilor de sexe diferite şi combinaţiile posibile ale acestora în F2 (tabelul lui
Punnett)
Gameţi 50 % A 50 % a
♀ ♂
50 % A 25 % AA 25 % Aa
50 % a 25 % Aa 25 % aa

Raportul de segregare în F2 în funcţie de genotip este de 25 % A: 50 % Aa : 25 % aa, iar din punct de

vedere fenotipic raportul de segregare în F2 este de 75 % caracter dominant la 25 % caracter recesiv.
Tipul de ereditate descris de către Mendel în cazul experimentelor efectuate pe mazăre şi care
respectă principiile enunţate mai sus a primit denumirea de ereditate de tip Pisum, fiind caracteristică
tuturor categoriilor de dominanţă completă în care un caracter se manifestă ca total dominant iar celălalt
din pereche ca total recesiv.

A. Test cross- încrucişarea test

Pentru a se determina daca un individ este cu fenotip dominant este homozigot sau heterozigot, se foloseşte
metoda denumită test cross prin care se stabileşte genotipul necunoscut al organismului cu fenotip dominant.
Acestă metodă permite determinarea genotipului unor indivizi care prezintă acelaşi fenotip.
Metoda constă în încrucişarea dintre un individ cu fenotip dominant , dar cu genotip necunoscut (ce
poate fi AA sau Aa) cu un individ homozigot recesiv (aa).

4
 1. Dacă din această încrucişare rezultă numai indivizi care manifestă în fenotip caracterul
dominant, atunci atunci se poate trge concluzia că genotipul necunoscut al organismului testat
este homozigot.
2. Dacă apar însă, în proporţii egale, atât organisme ce manifestă caracterul dominant cât si
organisme ce manifestă caracterul recesiv atunci genotipul organismului testat este heterozigot
(Aa).

Exemple :

a) O plantă de mazăre cu boabe galbene se încrucişează cu o plantă cu boabe verzi (caracter recesiv) şi dă naştere
în F1 la plante cu boabe galbene :

B. Back cross (retro-încrucişarea)

Reprezintă metoda de îcrucişare a unui individ F1 cu unul dintre părinţi. Dacă ne referim la exemplul
de mai sus, încrucişarea backcross se prezintă astfel:

5
 Metoda poate fi folosită la determinarea unor genotipuri noi, în cazul în care părintele dominant
este sigur homozigot.

1. Într-una dintre primele sale experimente, Mendel a încrucişat plante de mazăre pure, cu boabele rotunde, cu
plante de mazăre pure cu boabe zbârcite obţinând în prima generaţie hibridă F1, numai plante cu bobul rotund
(caracterul bob rotund este dominant). Prin autopolenizarea plantelor din prima generaţie F1 s-a obţinut generaţia
F2. Să se arate care dintre variantele de mai jos constituie rezultatele obţinute de Mendel în generaţia F2:

A. 1/2 dintre plantele din F1 şi 3/4 dintre plantele din generaţia F2 au avut boabe rotunde.
B. 1/2 dintre plantele din F1 şi1/4 dintre plantele din generaţia F2 au avut boabe zbârcite .
C. Atât plantele din F1 cât şi plantele din F2 au avut boabele rotunde.
D. 3/4 dintre plantele din F1 şi 9/16 din F2 au avut boabe rotunde.
E. Toate plantele din F1 şi 3/4 din plantele generaţiei F2 au avut boabe rotunde.

Rezolvare
Încrucişând două soiuri pure de mazăre : unul cu bob rotund S (caracter dominant) şi altul cu bob zbârcit s
(caracter recesiv), Mendel a obţinut în prima generţie F1, numai plante hibride Ss la care s-a manifestat
caracterul bob rotund (caracter dominant).

Prin autopolenizarea plantelor din F1, Mendel a obţinut în generaţia F2 atât plante cu boabe rotunde cât şi plante
cu boabe zbârcite în proporţie de ¾ S la ¼ s.

6
2. Încrucişând două soiuri pure de mazăre: unul cu talie înaltă D (caracter dominant) şi altul cu talia pitică d
(caracter recesiv), Mendel a obţinut în prima generţie F1, numai plante hibride Dd la care s-a manifestat caracterul
dominant. Prin autopolenizarea plantelor din F1, Mendel a obţinut în generaţia F2 atât plante cu talie înaltă cât şi
plante cu talia pitică. Care este procentul de plante cu talie înaltă obţinute în generaţia F2 ?

A. 100%

B. 75%

C. 50%

D. 25%

E. 0%

3. Care este raportul fenotipic obţinut în urma încrucişării unor plante hibride de mazăre (Yy), cu boabe de culoare
galbenă (caracterul bob galben Y, este dominant asupra caracterului bob verde, y) ? Dar raportul din punct de
vedere genotipic?

Gameţi
♀ ♂

4. Pentru identificarea genotipului unei plante de mazăre cu boabe de culoare galbenă ca fiind homozigot
dominant (YY) sau heterozigot (Yy), încrucişarea test (test cross) se face cu o plantă al cărui genotip este
_______.

A. y

B. Y

C. yy

D. YY

E. Yy

Rezolvare
7
Prin testul cross se poate determina genotipul necunoscut al unei plante prin încrucişarea acesteia cu o plantă cu
un genotip cunoscut. Testul cross se face cu indivizi homozigoţi recesivi (yy).
Dacă genotipul necunoscut este homozigot dominant YY, plantele rezultate vor fi toate de culoare galbenă:

Dacă genotipul necunoscut este heterozigot Yy, jumătate dintre descendenţi vor manifesta caracterul dominant şi
jumătate caracterul recesiv.

8
 DIHIBRIDAREA este procesul de încrucişare dintre două organisme (indivizi) care se deosebesc prin
două perechi de caractere (AABB x aabb).
Exemplu: Într-una dintre experienţele sale la mazăre, Mendel a încrucişat 2 soiuri pure care se deosebeau prin 2
perechi de caractere: unul dintre soiuri avea boabe netede şi culoare galbenă (AABB – caractere dominante), iar
celălalt avea boabe zbârcite şi culoare verde (aabb – caractere recesive).
În prima generaţie F1 au rezultat plante dihibride cu boabe netede şi galbene (AaBb). Prin
autopolenizarea plantelor dublu- heterozigote din F1, în generaţia a doua F2 are loc segregarea, rezultând 4
grupuri fenotipice în proporţie de 9: 3: 3: 1 (fig. II.1.2-1), adică :
9/16 – plante cu bob neted şi galben;
3/16 – plante cu bob neted şi verde;
3/16 – plante cu bob zbârcit şi galben;
1/16 – plante cu bob zbârcit şi verde.

Fig. II.1.2-1. Schema experienţei de dihibridare

9
 Acest raport de segregare se poate explica astfel: hibrizii dublu – heterozigoti, din prima generaţie F1
(AaBb), produc 4 categorii de gameţi masculi (AB, Ab, aB, ab) şi 4 categorii de gameţi femeli (AB, Ab, aB, ab)
(floarea de mazăre este hermfrodită).
În procesul fecundaţiei, prin unirea acestor gameţi pe bază de probabilitate rezultă în F2 –conform
metodei tabelei de combinaţii a lui Punnett – rezultă 16 combinaţii diferite de factori ereditari (tabelul II.1.2-
1): Perechile de caractere studiate:
1. AA- bob neted - BB – bob galben
2. aa – bob zbârcit - bb – bob verde

Tabelul II.1.2-1. Tabelul lui Punnett pentru generaţia F2

Gameţi ♂ /♀ AB Ab aB ab

AB AABB AABb AaBB AaBb

neted-galben neted-galben neted-galben neted-galben
Ab AABb Aabb AaBb Aabb
neted-galben neted-verde neted-galben neted-verde
aB AaBB AaBb aaBB aaBb
neted-galben neted-galben zbârcit-galben zbârcit-galben
ab AaBb Aabb aaBb aabb
neted-galben neted-verde zbârcit-galben zbârcit-verde

Raport de segregare 9:3:3:1

Raport de segregare după fenotip:
9/16 – neted – galben; 3/16 – neted – verde; 3/16 – zbârcit – galben; 1/16 – zbârcit – verde.

10
Raport de segregare după genotip:
4/16 – AaBb; 2/16 – AABb; 2/16 – AaBB; 2/16 – aaBb; 2/16 – Aabb; 1/16 – AABB; 1/16 – Aabb1/16- aaBB;
1/16 – aabb.

Raportul de segregare de 9:3:3:1, este consecinţa manifestării concomitente a 2 perechi de factori

ereditari care prezintă o segregare, o transmitere, respectiv o ereditate independentă una faţă de cealaltă.

1. Avem o plantă de mazăre heterozigotă pentru ambele caractere: forma boabelor şi culoarea acestora. Gena alelă
S pentru caracterul de bob rotund este dominantă, iar gena alelă s pentru caracterul bob zbârcit este recesivă.
Similar, alela Yeste dominantă şi determină culoarea galbenă a bobului, iar alela y este recesivă determinând
culoarea verde a bobului. Care va fi distribuţia acestor alele în gameţii plantei ?

A. Sy în 50% din gameţi; sY în 50% din gameţi

B. SY în 25% din gameţi; Sy în 25% din gameţi ; sY în 25% din gameţi; sy în 25% din gameţi
C. sy în 50% din gameţi ; SY în 50% din gameţi
D. SsYy în 100% din gameţi
E. SsYy în 50% din gameţi; SSYY în 50% din gameţi.

Rezolvare

Gameţii proveniţi de la părinţi heterozigoţi SsYy, vor primi una dintre cele două alele Ss şi respectiv Yy. Astfel:
½ vor primi alela dominantă S şi Y, iar ½ vor primi alela recesivă s şi y.

Deoarece genele alele care determină caracterele respective, segregă independent pe parcursul formării gameţilor,
există aceeaşi probabilitate ca alela Y (sau y) să segrege atât împreună cu alela S cât şi cu alela s. Astfel toate cele
4 combinaţii de gameţi (SY, Sy, sY, sy) au aceeaşi probabilitate .

Deci răspunsul corect este B. Genele alele segregă independent unele de altele în timpul formării gameţilor.

2. În cazul încrucişării dintre două organisme heterozigote, care se deosebesc prin două perechi de caractere,
raportul fenotipic de segregare de 9:3:3:1 are loc atunci când:

11
A. genele sunt plasate pe acelaşi cromosom;

B. fiecare genă conţine două mutaţii;

C. în timpul meiozei perechile de gene segregă independent;

D. se manifestă doar caracterele recesive;

E. nici una dintre variante nu este adevărată.

Rezolvare

Organismele parentale au acelaşi fenotip, însă descendenţa lor

prezintă 4 fenotipuri diferite. Raportul fenotipic de segregare de
9: 3: 3: 1 poate avea loc doar dacă, în timpul meiozei, cele două
perechi de caractere segregă independent unele de altele.

Răspuns: C- în timpul meiozei perechile de gene segregă independent.

3. Gameţii unei plante heterozigote SsYy ar trebui să prezinte genotipurile:

A. Ss şi Yy

B. SY şi sy

C. SY, Sy, sY şi sy

D. Ss, Yy, SY şi sy

E. SS, ss, YY şi yy

Rezolvare

Gameţii vor primi câte una dintre fiecare pereche de alele (Ss
şi Yy). Toate combinaţiile posibile dintre genele alele (SY, Sy,
sY şi sy) vor avea loc cu aceeaşi probabilitate deoarece alelele
diferitelor gene segregă independent în timpul procesului de
formare a gameţilor (meioza).

Răspuns: C- SY, Sy, sY şi sy

4. Care dintre următoarele încrucişări pot determina un raport de segregare fenotipic de 9:3:3:1?

A. SSYY x ssyy

12
B. SsYY x SSYy

C. SsYy x SsYy

D. SSyy x ssYY

E. ssYY x ssyy

Rezolvare

9:3:3:1
Răspuns: C - SsYy x SsYy

Legea segregării independente a perechilor de factori ereditari, a fost verificată de Mendel prin
aplicarea testului χ2 (chi pătrat), prin care a comparat distribuţia teoretică, în raport de 9:3:3:1 din
dihibridare, cu distribuţia experimentală, obţinută în diferitele experienţe efectuate.
Scopul testului χ2 este să determine dacă datele observate experimental corespund cu datele teoretice aşteptate.
În aplicarea testului statistic se disting următoarele etape:
 prezentarea datelor,
 formularea modulului statistic,
 definirea ipotezelor H0 şi H1,
 alegerea pragului de semnificaţie α al testului (în biologie, de regulă, se alege p = 0,05;
p = 95%),
 alegerea unei funcţii a testului propriu-zis,
 calculul şi interpretarea rezultatelor.
13
Testul χ2 permite să se determine dacă abaterile de la modul normal de transmitere a caracterelor sunt
rezonabile sau există diferenţe semnificative.
Testul χ2 se calculează după formula următoare :

unde :
O = valorile observate experimental, al indivizilor cu un anumit fenotip;
A = valorile aşteptate (calculate, teoretice), al aceloraşi indivizi;
∑ = suma tuturor valorilor posibile ale (O - A)2 / A pentru diferite categorii de fenotipuri;
d2 = diferenţa (O - A)2 ;
GL = grade de libertate;
Gradele de libertate se calculează după formula:
GL = n – 1, unde n = numărul de grupuri de indivizi sau clase fenotipice.
Testul χ2 depinde de numărul de evenimente şi se calculează la un anumit număr de grade de libertate.
Gradele de libertate GL = numărul categoriilor de evenimente - 1, sau numărul de clase independente de indivizi
(n) - 1.
Categoriile de valori aşteptate (A) se stabilesc pornind de la o anumită ipoteză care trebuie să permită
stabilirea unor valori fixe sau precise.
În funcţie de valoarea lui χ2 calculată şi de gradele de libertate, se determină probabilitatea P folosind datele din
tabelul IV.1.2.1-1. (după R.A. Fisher şi F. Yates). Probabilitatea poate fi exprimată în procente sau în fracţiuni de
unitate. În mod convenţional, pentru cea mai mare parte a experienţelor din biologie, se alege o probabilitate p =
0,05 ( p = 95 %).
 Dacă χ2 calculat, la un anumit grad de libertate, va fi mai mare faţă de probabilitatea de 95% (0,05) din
tabel, rezultă că sunt diferenţe semnificative între valorile observate (O) şi cele aşteptate (A), deci se
respinge ipoteza folosită în stabilirea valorilor aşteptate şi se acceptă alternativa.
 Dacă χ2 este mai mic decât cel tabelar, rezultă că nu sunt diferenţe semnificative între valorile observate
şi cele aşteptate, deci se acceptă ipoteza folosită pentru stabilirea valorilor aşteptate.

Exemplu: În cazul experienţei de dihibridare la mazăre, prin aplicarea testului χ2, Mendel a comparat distribuţia
teoretică, în raport 9:3:3:1, din dihibridare cu distribuţia experimentală, obţinută în diferitele experienţe.
Datele experienţei pot fi introduse în următorul tabel:
14
 Clase O A (O - A) (O - A)2
fenotipice Valori observate Valori aşteptate Diferenţa (d) (d2)
(experimentale) (calculate) conform
cu raportul:
9/16:3/16:3/16:1/16
Netede şi 315 9/16 x 556 = 315-312,75 = (2,25)2 5,06:312,75=
galbene(AB) 312,75 2,25 5,06 0,016
Netede şi 108 3/16 x 556 = 108 –04,25= (3,75) 2
14,06:104,25=
verzi (Ab) 104,25 3,75 14,06 0,135
Zbârcite şi 101 3/16 x 556 = 101-104,25= (- 3,25) 2
10,56:104,25=
galbene 104,25 - 3,25 10,56 0,101
(aB)
Zbârcite şi 32 1/16 x 556 = 32- 34,75 = (- 2,75)2 7,56:34,75=
verzi (ab) 34,75 - 2,75 7,56 0,218
TOTAL 556 χ [3]=∑d /A=0,016+0,135+0,101+0,218=0,47
2 2

GL = n – 1= 4 – 1 = 3
χ2 [3] = 0,47
Dacă consultăm tabelul lui Fischer de estimare a probabilităţii pentru χ2 la diferite valori ale gradelor de
libertate, observăm că valoarea testului χ2[3] = 0,47 pentru GL=3, este mai mică decât valoarea tabelară de
7,82 (ce corespunde probabilităţii p = 0,05 ) ceea ce înseamnă că între valorile observate şi cele aşteptate nu
sunt diferenţe semnificative.
De asemenea, valoarea testului χ2de 0,47 este situată în tabel între 0,35 şi 0,58 şi corespunde unei
probabilităţi P cuprinsă între 0,95- 0,90, ceea ce înseamnă că repetând experienţa de dihibridare de n ori,
în 90- 95% dintre repetiţii va apare acelaşi raport de segregare de 9:3:3:1. Aceasta ne asigură că segregarea
într-un asemenea raport este o lege şi nu rezultatul unei întâmplări.

1. Din încrucişarea plantelor de tomate înalte cu unele pitice, în prima generaţie F1 s-au obţinut în totalitate plante
înalte. În F2 s-au obţinut 102 plante înalte şi 44 plante pitice. Datele din F2 corespund cu distribuţia teoretică de
3:1 ?

Rezolvare
Pentru a stabili dacă această segregare are un caracter pur întâmplător sau reflectă o legitate a segregării
se aplică testul χ2 pentru a compara distribuţia teoretică a fenomenului cu cea experimentală.
Plecăm de la 2 ipoteze :
Ipoteza H0 - datele din F2 corespund cu distribuţia teoretică de 3:1
Ipoteza H1 - datele din F2 corespund nu cu distribuţia teoretică de 3:1

15
 Clase O A (O - A) (O - A)2
fenotipice Valori observate Valori aşteptate Diferenţa (d2)
(experimental) (calculate) conform (d)
cu raportul ¾: ¼
Plante 102 109,5 -7,5 56,25 0,514
înalte
(TT)
Plante 44 36,5 7,5 56,25 1,542
pitice (tt)
TOTAL 146 χ2[1]=∑d2/A=0,514 + 1,542 = 2,056

GL=1 (GL = n – 1= 2 – 1 = 1)
χ2 [1] =2,056

Valoarea testului χ2[1] de 2,056 este mai mică decât valoarea tabelară 3,84 ce corespunde unei
probabilităţi P de 0,05 (95%) (tabelul lui Fischer de estimare a probabilităţii pentru diferite valori ale lui χ2[1]) .
Dacă experienţa de monohibridare se repetă de n ori, în 95% dintre repetiţii va apare acelaşi raport de segregare
3:1.
Între distribuţia teoretică (A) a apariţiei de plante înalte / plante pitice şi cea experimentală (O) nu sunt diferenţe
semnificative, deci ipoteza (H0) se acceptă: datele din F2 corespund cu distribuţia teoretică de 3:1.

2. Într-o cultură de tomate alcătuită din 5790 plante s-a constat că 4130 plante prezintă inflorescenţă simplă şi
1660 plante inflorescenţă compusă. Cunoscând că probabilitatea de apariţie a inflorescenţei simple este de 3/4,
iar cea a inflorescenţei compuse de 1/4 să se arate dacă valorile observate se încadrează în modul normal de
obţinere a celor două caractere.

Rezolvare

Pentru a stabili dacă valorile observate se încadrează în modul normal de obţinere a celor două caractere se
foloseşte testul χ2 pentru a compara distribuţia teoretică a fenomenului cu cea experimentală.
Ipoteza H0 - rezultatele se încadrează în modul normal de transmitere a caracterelor
Ipoteza H1 - rezultatele nu se încadrează în modul normal de transmitere a caracterelor.

Clase O A (O - A) (O - A)2
fenotipice Valori observate Valori aşteptate Diferenţa (d) (d2)
(experimental) (calculate)
conform cu
raportul ¾: ¼
Plante cu 4130 4342,5 - 212,5 45156,25 10,39
inflorescenţă
simplă (IS)

16
 Plante 1660 1447,5 212,5 45156,25 31,19
inflorescenţă
compusă. (IC)
TOTAL 5790 χ2[1]=∑d2/A=10,39+31,19=41,58
GL=1
χ2 [1] =41,58

Valoarea testului χ2[1] de 41,58 este mai mare decât valoarea tabelară 3,84 la p=0,05 (tabelul lui R.A. Fischer
de estimare a probabilităţii pentru diferite valori ale lui χ2[1]).
Între distribuţia teoretică a apariţiei de plante cu inflorescenţe simple /compuse şi cea experimentală
sunt diferenţe semnificative, deci ipoteza (H0) se respinge şi se acceptă alternativa (H1): rezultatele nu se
încadrează în modul normal de transmitere a caracterelor.

Tabelul II.1.2.1-1. Distribuţia χ2 (după R.A. Fisher şi F. Yates)

17
Lucrare practica 3
ALTE TIPURI DE SEGREGARE

Mendel a observat, că majoritatea caracterelor studiate la mazăre au două forme distincte de manifestare,
opuse sau contrastante. Aceste forme de manifestare alternativă a unui caracter sunt determinate de interacţiunea
a două sau mai multe gene alele.
Genele alele sunt gene care ocupă acelaşi locus pe cromozomii omologi determinând caractere
contrastante ale unui caracter (ex. forma netedă sau zbârcită a bobului de mazăre, culoarea roşie sau albă a
florilor, tulpina înaltă sau pitică a plantei etc.) (fig.II.2-1 ).

Fig. II.2-1. Gene alele

La organismele diploide pentru fiecare caracter există câte două gene alele care pot fi de acelaşi fel,
caz în care indivizii sunt puri (homozigoţi), sau pot fi diferite caz în care indivizii sunt impuri (heterozigoţi).
La indivizii impuri între cele două alele pot apărea diferite relaţii.
Cercetări ulterioare au evidenţiat că în datorită altor relaţii interalelice, decât dominanţa sau recesivitatea
completă, cum sunt: dominanţa incompletă sau semidominanţa, codominanţa, supradominanţa, polialelia,
genele letale, raportul în care se realizează segregarea se modifică considerabil, comparativ cu cel constatat de
Mendel.

1
 INTERACŢIUNI INTRE GENE ALELE

Este un fenomen de interacţiune între genele alele în care fenotipul formelor heterozigote (Aa) este
intermediar între genitorii homozigoţi (AA şi aa).
Exemplu: Un fenomen de dominanţă incompletă a fost descris de Correns la planta barba-împăratului
(Mirabilis jalapa). Astfel, la încrucişarea dintre o varietate cu flori roşii (SrSr) cu o varietate cu flori albe
(SaSa) în F1 au rezultat indivizi heterozigoţi ce au prezentat flori de culoare roz (SrSa), culoare intermediară
între genitori. În F2 a avut loc segregarea astfel: 25 % din plante aveau flori roşii, 25 % flori albe şi 50 %
flori roz, raportul de segregare fiind de 1: 2:1.
Simbolizarea în cazul semidominanţei se face printr-un simbol comun pentru alelele aceluiaşi locus la
care se adaugă un indice pentru fiecare alelă. Astfel gameţii semidominanţi F1 formează gameţi Sr şi gameţi Sa,
combinarea lor fiind oglindită în schema următoare:

Gameţi Sr Sa

♂ /♀ (50 %) (50 %)

Sr (50 %) SrSr SrSa

(25 %) (25 %)

2
Este un fenomen de interacţiune între genele alele care determină la indivizii heterozigoţi, apariţia unui fenotip
nou.
Exemplu: Se stie că indivizii din populaţia umană pot avea 4 grupe sanguine A, B, AB şi O, determinate
genetic de locusul L cu 3 gene alele: LA, LB şi l. Genele LA şi LB sunt dominante asupre genei l iar când se găsesc
împreună la acelaşi individ sunt codominante, determinând apariţia unui fenotip nou respectiv grupa de sânge
AB. Ca urmare, indivizii pot fi fenotipic şi genotipic de mai multe tipuri (tabelul II. 2.2-1):
Tabelul II. 2.2-1

Grupe sanguine Genotipuri

(fenotipuri)
A LALA sau LAl
B LBLB sau LBl
AB LALB
O ll

Cunoaşterea grupelor sanguine la om are o importanţă deosebită legată de transfuziile de sânge. De

asemenea, analiza modului de transmitere a tipului de grupă sanguină reprezintă o modalitate eficientă de stabilire
a paternităţii (tabelul II. 2.2-2).

Tabelul II. 2.2-2. Moştenirea grupelor de sânge

mama/tata O A B AB
O O O, A O, B A, B
A O, A O, A O, A, B, AB A, B, AB
B O, B O, A, B, AB O, B A, B, AB
AB A, B A, B, AB A, B, AB A, B, AB

Genele letale sunt acele gene care determină moartea individului înainte de maturitate, în perioada prenatală
sau postnatală.
O alelă letală dominantă poate determina moartea individului când se găseşte in stare homozigotă (LL) şi,
uneori chiar în stare heterozigotă (Ll); ea se elimină din populaţie în momentul în care apare în constituţia unui
individ.
3
 O alelă letală recesivă determină moartea individului numai în stare homozigotă (ll).
Indivizii heterozigoţi sunt în aparenţă normali sau pot manifesta unele deficienţe care însă nu le afectează
viabilitatea.
Exemplu: studiul unor şoareci galbeni a arătat că aceştia sunt heterozigoţi deoarece la încrucişarea lor
rezultă o descendenţă neuniformă alcătuită din şoareci galbeni şi şoareci de altă culoare, în proporţie de 2 şoareci
galbeni : 1 şoarece de altă culoare ( fig.II.2.3-1).

Deoarece segregă, şoarecii galbeni homozigoţi lipsesc pentru că ei mor încă din
stadiul embrionar. Rezultă următoarele genotipuri şi fenotipuri (tabelul II.2.3-1):

Fig.II.2.3-1. Culoarea blănii la şoareci

Tabelul II.2.3-1
Gameţi L l
♂ /♀
L LL Ll
Galbeni (letali) Galbeni (viabili)
l Ll Ll
Galbeni (viabili) Altă culoare

Raportul de segregare 2 : 1.

1. La Mirabilis jalapa există 3 linii ce se deosebesc prin culoarea florilor: roşie, roz şi albă. Prin încrucişarea unor
plante cu flori roz între ele în F1 rezultă 25 % indivizi cu flori roşii, 50 % cu flori roz şi 25 % cu flori albe. Care
este constituţia genetică a indivizilor rezultaţi şi cum se explică raportul de segregare în acest caz ?

Rezolvare

Gameţi Sr Sa
♂ /♀ (50 %) (50 %)
Sr (50 %) SrSr SrSa
(25 %) (25 %)
Sa (50 %) SrSa SaSa
(25 %) (25 %)

Raportul de segregare este :

1/4 plante cu flori roşii;
1/2 plante cu flori roz;
1/4 plante cu flori albe
4
Raportul de segregare se explică prin faptul că organismele heterozigote (50%) au un fenotip intermediar între
genitori datorită fenomenului de semidominanţă.

2. Dacă mama are grupa de sânge B şi tatăl AB ce grupe sanguine vor avea copii şi cum vor fi din punct de vedere
genotipic ? Care este genotipul posibil al părinţilor ?

Rezolvare

Mama Tatăl Genotipurile şi

Grupa B Grupa AB fenotipurile posibile ale
copiilor
LBLB (homozigot) sau LALB L L ; L LB sau
A B B

LBl (heterozigot) LALB LALB; LBLB; LAl; LBl

Genotipul posibil al părinţilor:

Mama: LBLB sau LBl iar Tatăl : LALB

Cazul 1: Mama LBLB (homozigotă)

P LBLB x LALB
Gameţi LA LB
♀/♂
LB LA LB (AB) LB LB (B)
LB LA LB (AB) LB LB (B)

In acest caz copiii pot avea grupele de sânge: AB (LA LB) sau B (LB LB)

Cazul 2: Mama LBl (heterozigotă)

P LBl x LALB
Gameţi LA LB
♀/♂
LB LA LB (AB) LB LB (B)
l LA l (A) LB l (B)

In acest caz copiii pot avea grupele de sânge: AB (LA LB), B (LB LB), A (LA l) sau B (LB l)

Deci in final răspunsul este:

Copiii pot avea următoarele grupe de sânge:
AB (genotip LALB);
B (genotip LBLB sau LBl)
A (genotip LAl)
Genotipurile posibile ale părinţilor sunt: mama LBLB sau LBl iar tatăl : LALB
Mama poate fi homozigotă LBLB sau heterozigotă LBl, iar tatăl este LALB (codominanţă).

5
3. La şoareci raportul mendelian de segregare este modificat datorită unei gene letale dominante, care în stare
homozigotă (LL) determină moartea animalelor în perioada embrionară, iar în stare homozigotă recesivă (ll)
determină şoareci de culoare gri şi în stare heterozigotă şoareci de culoare galbenă. Ce fel de descendenţă şi în ce
proporţii se obţine prin încrucişarea unui şoarece galben cu unul gri,? Dar prin încrucişarea a doi şoareci galbeni
?

Rezolvare

a) şoarece galben: Ll heterozigot

şoarece gri: ll homozigot recesiv

Părinţi: Ll x ll

Gameţi l l
♂ /♀ 50% 50%
L Ll Ll
50% Galbeni (viabili) Galbeni (viabili)
25% 25%
l ll ll
50% Gri 25% Gri 25%
Proporţia: 50% şoareci galbeni : 50% şoarece gri
Raport de segregare: 1:1

b) încrucişarea a doi şoareci galbeni

Părinţi: Ll x Ll

Gameţi L l
♂ /♀ 50% 50%
L LL Ll
50% Galbeni (letali) Galbeni (viabili)
25% 25%
l Ll Ll
50% Galbeni (viabili) Gri (viabili)
25% 25%
Proporţia: 50% galbeni : 25%gri
Raport de segregare: 2 şoareci galbeni : 1 şoarece gri

LL – letal, galben homozigot;

ll - viabil, gri homozigot recesiv;
Ll - viabil, galben heterozigot.

6
 Modificarea raportului mendelian de segregare poate fi datorat nu numai interacţiunilor dintre genele alele
ci şi interacţiunii dintre genele nealele. Acestea sunt gene plasate fie în loci diferiţi, pe acelaşi cromosom, fie pe
cromosomi diferiţi, neomologi, ele afectând acelaşi caracter.
Dintre tipurile de interacţiuni nealelice fac parte:
 Păstrarea raportului de segregare şi apariţia unui fenotip nou ;
 Complementaritatea genică ;
 Epistazia.

In urma studierii determinismului formei crestei la găini din rasele Leghorn, Brahmas şi Wyandotte s-a
demonstrat că două perechi de gene nealele pot interacţiona şi determina apariţia unui singur caracter.
Găinile din rasa Leghorn prezintă creastă simplă (caracter recesiv) având genotipul rrpp, cele din rasa Brahmas
prezintă creastă de tip mazăre (caracter dominant faţă de creasta simplă) cu genotipul rrPP, iar cele din rasa
Wyandotte prezintă creastă trandafir (caracter dominant faţă de creasta simplă) cu genotipul RRpp (tabelul II.3.1-
1).
Tabelul II.3.1-1

Rase de găini Fenotip Genotip

Wyandotte Creastă tip trandafir RRpp
Brahmas Creastă tip mazăre rrPP
Leghorns Creastă simplă rrpp

Din încrucişarea între găini din rasele Brahmas şi Leghorn rezultă in F1 numai găini cu creasta de
tip mazăre (rrPp), caracterul creastă tip mazăre fiind dominant faţă de caracterul creastă simplă. In F2 are
loc segregarea in raport de 3 mazăre (rrPp) : 1 simplă (rrpp) (fig. II.3.1-1). Din încrucişarea Wyandotte x
Leghorn apare in prima generaţie (F1) caracterul de creastă de tip trandafir (Rrpp) (caracter dominant
faţă de creasta simplă), iar in F2 are loc segregarea in raport de 3 trandafir (Rrpp) :1 simplă (rrpp) (fig.
II.3.1-1).

7
 a) Brahmas x Leghorns b) Wyandotte x Leghorns

(mazăre) (rrPP) (simplă) (rrpp) trandafir (RRpp) simplă (rrpp)

F1 mazăre (rrPp) trandafir (Rrpp)

F2 3 mazăre (rrPp) : 1 simplă (rrpp) 3 trandafir (Rrpp):1 simplă (rrpp)

Fig. II.3.1-1. Reprezentarea schematică a încrucişărilor între găini din
rasele Brahmas şi Leghorn (a), respectiv Wyandotte şi Leghorn (b)

Dacă are loc încrucişarea între găini din rasele Brahmas x Wyandotte , in F1 rezultă găini dublu
heterozigote (RrPp) la care apare un tip nou de creastă şi anume creasta tip nucă. Prin încrucişarea acestora,
in F2 are loc o segregare de 9/16 găini cu creastă tip nucă (RRPP): 3/16 mazăre (rrPP): 3/16 trandafir (RRpp):1/16
simplă (rrpp) (fig. II.3.1-2).

8
 Brahmas x Wyandotte

mazăre (rrPP) trandafir (RRpp)

F1 nucă (RrPp)

F2 9/16 nucă (RRPP)

3/16 mazăre (rrPP)
3/16 trandafir (RRpp)
1/16 simplă (rrpp)
Fig. II.3.1-2. Reprezentarea schematică a încrucişării între găini din rasele
Brahmas x Wyandotte

Acest raport de segregare este tipic pentru o dihibridare, însă cele două perechi de gene nealele nu determină
perechi diferite de caractere ci formarea unui singur caracter – forma crestei la găini.
Apariţia fenotipului nou (creasta nucă) -inexistent la genitori- este determinat de interacţiunea alelelor dominante
R si P ale celor două perechi de gene nealele (Rr şi Pp), fără să fie însoţit de modificarea raportului de segregare
de 9:3:3:1.

1. Ce structură genetică au găinile cu creasta nucă?

2. Realizaţi schema de încrucişare între găini din rasa Wyandotte şi Brahmas. Ce genotip prezintă genitorii, dar
indivizii din generaţia F2?

3. Realizaţi schema de încrucişare între găini din rasa Leghorn şi Brahmas. Ce genotip şi fenotip prezintă indivizii
din F1, respectiv din F2?

9
4. Realizaţi schema de încrucişare între găini din rasa Wyandotte şi Leghorn. Ce genotip prezintă indivizii din
F2?

5. Realizaţi schema de încrucişare între găini cu creasta nucă şi găini cu creasta trandafir. Ce genotip prezintă
indivizii din F2?

Complementaritatea genică reprezintă un tip de interacţiune genică nonalelică între două sau mai
multe gene nealele în urma căreia în F1 apar indivizi cu un fenotip nou, diferit de al genitorilor. Genele
complementare pot fi recesive sau dominante putând exista complementaritate recesivă sau dominantă.
În complementaritatea dominantă exprimarea unui caracter necesită prezenţa tuturor alelelor
dominante ale genelor nealele, iar în cazul complementarităţii recesive prezenţa tuturor alelelor recesive ale
genelor nealele.
Complementaritatea dominantă a fost evidenţiată în urma încrucişării unor plante de Lathyrus odoratus cu flori
albe. În F1 au apărut plante cu flori roşii, iar în generaţia F2, obţinută prin autopolenizarea plantelor din F1, s-au
obţinut atât plante cu flori roşii, cât şi cu flori albe cu un raport de segregare de 9/16:7/16 (fig.II.3.2-1).

plante cu flori albe (AAbb) x plante cu flori albe (aaBB)

F1 plante cu flori roşii (AaBb)

F2 9/16 plante cu flori roşii (A-B-)

3/16 plante cu flori albe (A-bb)
3/16 plante cu flori albe (aaB-)
1/16 plante cu flori albe (aabb)
Fig. II.3.2-1. Reprezentarea schematică a încrucişării între plante albe de Lathyrus odoratus
10
 Pentru apariţia culorii roşii a petalelor este necesară prezenţa simultană a 2 gene nealele în stare
dominanta (AABB, AaBb, AABb sau AaBB).
In acest caz abaterea de la raportul mendelian de segregare fenotipică este doar aparentă, cauzată de
interacţiunea complementară între genele dominante A şi B.
In fapt, din punct de vedere genotipic, raportul de segregare in F2 este în conformitate cu legea disjuncţiei
independente a perechilor de caractere .

Complementaritatea recesivă-presupune manifestarea unui anumit caracter doar în prezenţa concomitentă a

2 sau mai multor gene nealele recesive.
Astfel, in urma încrucişării unor plante de traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) - una cu capsula
triunghiulară (fig.II.3.2-2) şi alta cu capsula ovoidă- rezultă în F1 plante cu capsula triunghiulară. Prin
autopolenizarea plantelor din F1 se obţin în generaţia F2 plante cu capsula triunghiulară şi plante cu capsula
ovoidă în raport de segregare de 15:1 (fig. II.3.2-3).

Fig. II.3.2-2. traista ciobanului (Capsella bursa

pastoris) - cu capsula triunghiulară

plante cu capsula triunghiulară (A1A1A2A2) x plante cu capsula ovoidă (a1a1a2a2)

F1 plante cu capsula triunghiulară x plante cu capsula triunghiulară

(A1a1A2a2) (A1a1A2a2)

F2 9/16 plante cu capsula triunghiulară (A1-A2-)

3/16 plante cu capsula triunghiulară (A1-a2a2)
3/16 plante cu capsula triunghiulară (a1a1A2-)
1/16 plante cu capsula ovoidă (a1a1a2a2)
Fig. II.3.2-2. Reprezentarea schematică a încrucişării între plante de Capsella bursa pastoris cu capsula
triunghiulară şi cu capsula ovoidă
11
 De remarcat că raportul de segregare genotipic nu se modifică fiind de 9/16:3/16:3/16:1/16, atât pentru
interacţiunea de complementaritate dominantă, cât şi pentru cea recesivă.
Raportul de segregare fenotipic se modifică din cauza interacţiunii genelor nealele dominante (9/16:7/16),
respectiv recesive (15/16:1/16).

1. În cazul complementarităţii genice, se modifică raportul de segregare mendelian genotipic, dar fenotipic? De
ce?
2. Din încrucişarea unor plante cu flori albe de Lathyrus odoratus (AAbb x aaBB) rezultă în F1 plante cu flori
roşii (AaBb). Prin autopolenizarea plantelor din F1 se obţin în F2 128 de plante, din care 70 de plante cu flori
roşii şi 58 de plante cu flori albe.

a) Verificaţi cu ajutorul testului χ2 dacă rezultatele observate se datorează interacţiunii de tip complementaritate
genică dominantă;
b) Realizaţi schema de încrucişare.
3. Din încrucişarea unor plante de Capsella bursa pastoris cu capsule triunghiulare şi unele cu capsule ovoide
se obţin în F1 plante cu capsule triunghiulare. Prin autopolenizarea plantelor din F1 se obţin în F2 176 de plante,
din care 168 de plante capsule triunghiulare şi 8 de plante cu capsule ovoide.

a) Verificaţi cu ajutorul testului χ2 dacă rezultatele observate se datorează interacţiunii de tip complementaritate
genică recesivă;
b) Realizaţi schema de încrucişare.

Epistazia este un tip de interacţiune genică nonalelică şi constă în inhibarea exprimării unei gene prin
prezenţa altei gene nealele.
Gena inhibată se numeşte genă hipostatică, iar gena inhibitoare se numeşte genă epistatică.
Interacţiunile de tipul epistaziei au ca rezultat atât modificarea raportului mendelian de segregare, cât şi apariţia
de fenotipuri noi.
Genele epistatice pot fi, la rândul lor, dominante sau recesive
Epistazia de dominanţă. In acest caz atât gena epistatică cât şi cea hipostatică sunt reprezentate de gene nealele
dominante.
Raportul de segregare în acest caz este de 12:3:1.
Exemplu : Incrucişarea dintre ovăzul sălbatic (Avena fatua) cu boabe negre (AABB) x ovăzul cultivat (Avena
sativa) cu boabe galbene (aabb) (fig. II.3.3-1).

12
 AABB x aabb

F1 AaBb

F2
12/ 16 cu boabe negre,
3/ 16 cu boabe cenuşii
1/ 16 cu boabe galbene
Fig. II.3.3-1. Reprezentarea schematică a încrucişării între ovăzul sălbatic (Avena fatua) cu boabe negre
(AABB) x ovăzul cultivat (Avena sativa) cu boabe galbene (aabb)

Caracterul bob negru conţine gena alelă A în stare homozigotă sau heterozigotă iar gena b în stare
homozigotă (AAbb sau Aabb).
Pentru caracterul bob cenuşiu- gena B există în stare homozigotă sau heterozigotă iar gena a în stare
exclusiv homozigotă (aaBB sau aaBb).
Organismele ce prezintă caracterul bob galben, sunt homozigote pentru ambele tipuri de gene
recesive (aabb).
Analiza genotipurilor posibile şi a fenotipurilor aparente, relevă faptul că gena dominantă A împiedică expresia
genei dominante B ce determină culoarea cenuşie a boabelor. In acest caz, gena A este epistatică iar gena B
hipostatică.
Epistazia de recesivitate. Are loc când o genă recesivă homozigotă (aa) inhibă exprimarea acţiunea genelor
dominante sau recesive. Raportul de segregare în acest caz este de 9:4:3.
Exemplu : Culoarea blănii la unele rase de câini (de exemplu, rasa Labrador Retriever). In cazul incrucişării intre
câini:

13
 homozigot cu blana albă x homozigot cu blana maro

F1: descendenţi de culoare neagră

F2 9 negri : 4 maro : 3 albi

In F2 raportul de segregare va fi de 9:3:4
Constituţia genetică a celor 3 categorii de indivizi este :
B _C_ pentru culoarea neagră,
bbC_ pentru culoarea maro şi B_cc
bbcc - pentru culoarea albă.
In acest caz , alelele B şi b determină culoarea neagră şi respectiv maro dar numai în prezenţa genei dominante
situată la un alt locus.
Dacă organismele conţin perechea cc atunci fenotipul este culoarea albă (absenţa pigmentului), perechea
respectivă fiind epistatică faţă de genele B sau b.

14
Lucrari practice 4

Există două categorii de determinism genetic al sexelor: cromozomal şi genic.

Determinismul cromozomal al sexelor

Principalul mecanism de determinare a sexelor este cel cromosomal, cu ajutorul heterozomilor. In cazul
determinismului cromozomal al sexelor au fost descrise două tipuri distincte:
o Tipul Drosophila - cu femele homogametice (organisme ce produc ovule de un singur tip) şi masculi
heterogametici (organisme ce produc spermatozoizi de 2 tipuri);
o Tipul Abraxas – cu femele heterogametice (ce produc ovule de 2 tipuri şi masculi homogametici
(ce produc spermatozoizi de un singur tip).

Tipul Drosophila
Acest tip se intâlneşte la diptere, mamifere (inclusiv omul) şi unele plante (spanac, hamei, cânepă). Din
această categorie fac parte organisme la care în determinarea sexului femel intervin 2 heterozomi omologi notaţi
XX, iar la mascul intervin 2 heterozomi diferiţi - XY. Prin unirea în procesul fecundaţiei a unui gamet femel, ce
conţine cromozomul X cu un gamet mascul ce posedă tot un cromozom X, va rezulta o femelă XX; prin unirea
unui gamet femel cu cromozomul X cu un gamet mascul ce posedă un cromozom Y, va rezulta un mascul XY.

P XX x XY

G X X X Y

F1 XX XY
1 :1
O variantă a tipului Drosophila este subtipul Protenor, la care femela prezintă perechea XX iar
masculul XO, având deci un cromozom mai puţin:

1
 P XX x XO

G X X X O

F1 XX XO
1: 1
Acest subtip este mai rar în natură şi se întâlneşte la unele vertebrate.

Tipul Abraxas (pasăre)

Acest tip de determinare a sexului se caracterizeză prin faptul că femelele posedă 2 heterosomi diferiţi,
notaţi cu XY sau ZW, fiind deci heterogametice, iar masculii sunt homogametici, având 2 heterosomi omologi,
notaţi XX sau ZZ.
Acest mecanism a fost identificat iniţial la fluturele Abraxas grossulariata, iar ulterior la unele
nevertebrate, amfibieni, reptile şi la toate speciile de păsări.

P ZW x ZZ

G Z W Z Z

F1 ZZ ZW
1 :1
Inrudit cu acest mecanism, este subtipul fluture , la care organismele femele prezintă un singur
cromosom X (XO), iar masculii conţin perechea XX.
Fenomenul de sex – linkage
Genele plasate pe cromosomul de sex X se numesc X- linkate sau heterosomale. La Drosophila
melanogaster ca şi la alte organisme cu determinism genetic asemănător, genele care se află plasate pe
cromozomul X, se manifestă în totalitate la organismul mascul (XY), indiferent dacă acestea sunt dominante sau
recesive. Acest fapt este posibil deoarece cromozomul X de la mascul nu are omolog (masculii sunt hemizigoţi
pentru genele X-linkate). La femele (XX), genele plasate pe cromozomul X se manifestă numai în stare
homozigotă.

2
 Genele plasate pe cromozomul Y prezintă şi ele sex- linkage, manifestându-se exclusiv la masculi.

APLICAŢII
1. Se ştie că la om, printre altele, există următoarele gene sex-linkate:
Xd daltonism;
Xh hemofilie;
Xc cheratoză;
Xht hipertrichoză.
Cum va fi descendenţa următoarelor încrucişări ?
a) X Xd x XdY
b) XhX x XY
c) XcXc x XcY
d) XX x XYht

2. Transmiterea penajului dungat (pene negre, albe) la găini este un caracter legat de sex. Caracterul de penaj
dungat este dominant asupra celui simplu (negru). La această specie masculul este homogametic (XX) iar
femela prezintă un singur cromosom X (XO).
Indicaţi rezultatele încrucişării între o femelă cu penaj dungat şi un mascul cu penaj simplu (negru). Ce rezultate
se vor obţine la încrucişarea reciprocă ?

3. Prin încrucişarea între o femelă de Drosophila melanogaster cu ochii roşii normali, cu un mascul mutant cu
ochii albi, în prima generaţie F1, apar numai indivizi normali cu ochi roşii. Prin încrucişarea acestora în F2 se
obţin femele normale şi masculi de 2 tipuri: jumătate cu ochi roşii , jumătate cu ochi albi. Cum interpretaţi
aceste rezultate.

3
Lucrari practice 5

EREDITATEA EXTRANUCLEARA LA DROJDII.

FENOMENUL KILLER

Drojdiile reprezintă un grup de microorganisme eucariote cu organizare unicelulară. Dintre drojdii,

Saccharomyces cerevisiae reprezintă un model experimental pentru multe dintre studiile legate de particularităţile
celulelor eucariote.
Una dintre caracteristicile multor tulpini de drojdii, asociată cu un determinism genetic
extracromosomal, este sinteza unor toxine glicoproteice capabile de a omorî alte tulpini înrudite (caracterul
killer) faţă de care tulpina producătoare este imună. Fenomenul a fost descoperit pentru prima oară în 1963 la
S. cerevisiae, ulterior fiind descris şi la alte genuri şi specii de drojdii.
În prezent se cunosc 11 tipuri de toxine killer biochimic diferite, produse de diverse genuri de drojdii.
Activitatea killer la S. cerevisiae a fost împărţită în trei tipuri:
 K1 (specific tulpinilor de laborator);
 K2 şi K3 (specifice tulpinilor utilizate în procesele tehnologice de fabricare a berii şi vinului).
În cazul tulpinilor de S. cerevisiae ce manifestă acest fenotip, s-a dovedit că ele conţin în citoplasmă
una sau mai multe specii moleculare de virusuri ARN dublu catenar (ARN d.c.). Aceste molecule prezintă
foarte multe similarităţi cu virusurile ARN d.c. de la organismele eucariote superioare, motiv pentru care
virusurile de acest tip de la S. cerevisiae constituie un model de studiu pentru descifrarea mecanismelor ce
guvernează replicarea virală, transcrierea ADN-dependentă precum şi relaţiile dintre funcţiile virale şi cele ale
gazdei .
Virusurile ARN d.c. de la drojdii includ 3 familii de genomuri ARN d.c.:
 L-A;
 L-BC şi
 M.
Particulele M codifică pentru toxina killer şi factorul de imunitate, iar particulele L codifică pentru
proteinele capsidale M şi L, polimeraze necesare replicării ambelor tipuri de genomuri şi, in plus, au rol
de helper în procesele de infecţie.
Particulele killer de la Saccharomyces cerevisiae sunt alcătuite din genom ARN dublu catenar încapsidat
în particule de tip viral - virus like.

1
 Toxina killer este sintetizată sub forma unui precursor format din trei subunităţi: α, β, γ. Subunităţile
α şi β vor forma toxina killer, iar subunitatea γ va forma factorul de imunitate. După sinteză, precursorul
toxinei este este transportat la nivelul reticulului endoplasmic unde au loc modificări post-translaţionale de tipul
glicozilării.
În cursul transportului, precursorul este fragmentat în subunităţile corespunzătoare sub acţiunea unor
proteaze specifice.
Modul de acţiune a toxinei killer. Proteina killer recunoaşte şi se leagă la nivelul unui receptor specific localizat
la suprafaţa peretelui celular al celulelor sensibile. La acest nivel, toxina este scindată proteolitic în cele două
subunităţi, în interiorul celulelor pătrunzând numai subunitatea α. Efectul letal al toxinei se datorează formării
unor pori ireversibili la nivelul membranei plasmatice prin care celula pierde o serie de constituenţi esenţiali.

Semnificaţia biotehnologică a fenomenului killer

 Caracterizarea taxonomică a anumitor specii sau tulpini de drojdii - biotipare;
 Caracterul killer poate constitui factor de selecţie în experimentele de transfer de material genetic, inclusiv
în fuziunile de protoplaşti;
 Pentru protecţia proceselor de fermentaţie pentru obţinerea vinului.

LUCRARE PRACTICA

Evidenţierea caracterului killer la Saccharomyces cerevisiae

Protocol de lucru
Pentru evidenţierea caracterului killer la S. cerevisiae se utilizează:
- tulpini de S. cerevisiae – X141 şi 17 /17 - standard sensibile la toxina killer;
- tulpini de testat (potenţiale killer) de S. cerevisiae: SMR, 9714 şi X208.
Tulpinile sensibile (obţinute după o cultivare prealabila pe mediu YPG lichid timp de 24 h la 300 C) se
însămânţează în pânză, pe mediu K ce conţine:
- tampon citrat fosfat 0,1 M, pH 4,8;
- glucoză 2 % ;
- extract de drojdie 1%;
- peptonă 1%;
- agar 2%;
- albastru de metilen, 0,03 – 0,07 %.

2
 Pe aceleaşi plăci, se însămânţează în spot tulpinile potenţiale killer. Se notează pe plăci numele tulpinilor.
Plăcile se incubează 48 de ore la 20 – 22 0
C (la temperaturi mai mari toxina killer de la S. cerevisiae se
inactivează).
O alta variantă de lucru este următoarea:
1. Se utilizează diferite tulpini de S. cerevisiae, crescute în mediu YPG lichid, timp de 18 ore la 30°C
2. Se inoculează tulpina sensibilă prin inundare, 1ml suspensie în plăci Petri cu mediu selectiv, agarizat (conţine
colorant vital - albastru de metilen). Se aspiră excesul;
3. Plăcile inoculate după îndepărtarea surplusului de suspensie sunt menţinute 15 minute la temperatura camerei
pentru ca suprafaţa mediului să se usuce;
4. Tulpinile considerate killer se inoculează cu ansa în striuri;
5. Plăcile inoculate astfel sunt menţinute la temperatura camerei, deoarece toxina killer este termolabilă;

Interpretarea rezultatelor: în jurul tulpinilor killer tulpina sensibilă nu se dezvoltă; la limita zonei de
inhibiţie, se observă o zonă în care celulele tulpinii sensibile se colorează în albastru închis deoarece sunt moarte,
fapt ce permite pătrunderea colorantului.
Celulele vii sunt albe (incolore) deoarece metabolizează colorantul, în timp ce celulele moarte sunt albastre
pentru că nu pot degrada colorantul (albastru de metilen).

Fig. 1-1. Evidenţierea caracterului killer manifestat de diferite tulpini de de S. cerevisiae

asupra unei tulpini înrudite

3
 TEHNICI DE MUTAGENEZĂ

Mutaţiile reprezintă orice schimbare a materialului genetic care nu se datorează recombinării

genetice. Organismul afectat de mutaţie se numeşte mutant.
Mutaţiile asigură variabilitatea organismelor vii ele reprezentând de fapt sursa primară a variabilităţii.
Recombinarea genetică redistribuie aceste mutaţii în cadrul populaţiilor, într-un număr imens de combinaţii,
asigurând astfel o variabilitate foarte mare, mai ales în cazul organismelor cu reproducere sexuată. La organismele
autogame (care se reproduc prin autofecundare), mutaţiile reprezintă unica sursă de variabilitate.
Mutaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. După modul de apariţie, mutaţiile pot fi :
- spontane – mutaţii care apar în natură sub acţiunea radiaţiilor cosmice, a radiaţiei emise de izotopi
radioactivi din sol, şocuri de temperatură ;
- induse – în laborator cu diferiţi agenţi mutageni : fizici - radiaţii neionizante- (ultraviolete), radiaţii
ionizante (X, α, β, γ), chimici (agenţi alkilanţi, compuşi acridinici sau analogi ai bazelor azotate) ;
2. După cantitatea de material genetic afectată :
- mutaţii genomice – care afectează întregul genom şi determină formarea de celule poliploide sau
aneuploide;
- mutaţii cromosomale – care afectează structura şi numărul cromosomilor provocând o serie de aberaţii
cromosomale de tipul deleţiilor (eliminării), inserţiilor, translocaţiilor, duplicaţiilor şi adiţiilor;
- mutaţii genice (pot avea loc la nivelul oricărei gene) sau punctiforme (pot să afecteze o singură pereche
de nucleotide) ;
3. După sensul lor, mutaţiile pot fi :
- directe- prin care se trece de la sensul normal la cel mutant (de exemplu inducerea auxotrofiei-
incapacitatea de a sintetiza metaboliţii necesari creşterii şi reproducerii) ;
- de reversie – presupun trecerea de la tipul mutant la cel sălbatic ;
4. După modul de exprimare, mutaţiile pot fi :
- dominante – care apar cu frecvenţă scăzută şi se manifestă fenotipic indiferent dacă sunt în stare
homozigotă sau heterozigotă ;
- recesive, care apar cu frecvenţă înaltă, dar se manifestă numai în stare homozigotă.
In practică, s-a observat că unele mutaţii pot fi valoroase astfel că au fost examinate modalităţile de creştere
a frecvenţei de obţinere a lor. In acest scop se utilizează diferiţi agenţi mutageni (fizici sau chimici.)

4
 Rezultate bune în inducerea poliploidiei (mărirea setului complet de cromosomi) la plante, s-au obţinut
prin tratarea seminţelor sau a plantelor aflate în diferite faze de vegetaţie cu o gamă variată de substanţe chimice.
Unii autori (M. Simonet şi M. Guinochet, 1939), au împărţit substanţele chimice, după tipul lor de acţiune, în
două mari grupe:
1. Substanţe care blochează cromosomii în metafază, împiedicând migrarea lor spre poli şi închiderea lor
într-un nucleu: colchicina, α-monobromonaftalen, α-monocloronaftalen, α-monoiodnaftalen,
feniluretan;
2. Substanţe care nu blochează mitozele, ci numai formarea membranei nucleare, astfel că apar celule cu
doi, trei sau patru nuclee, din care pot apare celule poliploide prin fuzionare: paradiclorbenzen (orto-, meta-
diclorbenzen), monoclorbenzenul, monobrombenzenul, orto, meta-clortoluen.

Metoda colchicinizării
Cele mai bune rezultate în inducerea artificială a poliploidiei, au fost obţinute cu ajutorul colchicinei
– un alcaloid extras din brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) (fig. 1.1-1) ea putând induce mutaţii
genomice în urma cărora se pot forma celule poliploide.

Fig. 1.1-1. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale)

Din punct de vedere chimic, colchicina este un metil eter de colchicină.

5
 Colchicina inhibă formarea fusului de diviziune (acţionând asupra legăturilor sulfhidrice din
proteine-α şi β tubulinele din structura microtubulilor- şi asupra moleculelor de riboză din acidul
ribonucleic), blochează cromosomii în metafază, împiedicând astfel migrarea lor spre poli.
Diviziunea mitotică modificată datorită colchicinei se numeşte C-mitoză, colchimitoză sau
statmochineză şi cuprinde următoarele faze: C-profaza, C-metafaza, C-anafaza şi C-telofaza (fig. 1.1-2).

Fig. 1.1-2. Reprezentarea schematică a diviziunii celulare normale şi sub influenţa colchicinei (după Raicu şi
colab., 1973)

La plante C-mitoza se desfăşoară astfel: sub influenţa colchicinei, fusul celular este inactivat şi are
loc o întârziere a diviziunii centromerului. În acelaşi timp, se constată că replicarea cromosomilor şi separarea
lor în cromatide nu este afectată de colchicină (tabelul 1.1-1).

Tabel 1.1-1. Deosebirea dintre mitoza normală şi C- mitoza

MITOZA NORMALĂ C- MITOZA
1. PROFAZA 1. C- PROFAZA
 Nucleul prezintă un aspect difuz, granulat;  Nu sunt deosebiri fundamentale faţă de
 Cromozomii încep să se condenseze, profaza normală.
având forma unor filamente subţiri, vizibile în
nucleu; În timp ce profaza avansează,
cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi ca
urmare a spiralizării lor. În profaza târzie, au loc
următoarele trei fenomene:

6
  dispar nucleolii;
 membrana nucleară de dezintegrează;
 apare fusul de diviziune, în urma migrării
spre poli a centriolilor şi formării fibrelor.
2. METAFAZA 2. C- METAFAZA
 Cromozomii bicromatidici se ataşează la  Cromosomii apar răspândiţi în întreaga
fibrele fusului de diviziune cu ajutorul celulă ; Cromatidele surori sunt răsucite numai în
centromerului; ei migrează spre centrul celulei, regiunea centromerului, în formaţiuni
distribuindu-se în planul ecuatorial al fusului caracteristice literei X ;
mitotic, formând placa metafazică.;  Sub influenţa colchicinei, activitatea
centromerului şi a fusului este înhibată, fapt pentru
care diviziunea regiunii centromerice este
întârziată mai multe ore ;Ca urmare, are loc o
prelungire a perioadei dintre ruperea membranei
nucleare şi clivarea centromerului, ceea ce
determină mărirea frecvenţei celulelor aflate în
metafază. Colchicina provoacă astfel o aşa-
numită acumulare de metafaze.
3. ANAFAZA 3. C- ANAFAZA
 Separarea cromatidelor surori prin clivarea  Caracteristic pentru această fază este
longitudinală a centromerilor şi deplasarea lor dispunerea paralelă a cromosomilor fii şi faptul că
spre polii opuşi ai fusului de diviziune. procesul de clivare nu are loc simultan ci într-un
 Cromozomii devin monocromatidici. timp mai îndelungat. Astfel diviziunea
cromosomilor este întârziată şi desincronizată.
C-anafaza este astfel deosebită fundamental de cea
normală (este o pseudoanafază).
4. TELOFAZA 4. C- TELOFAZA
 Cromozomii monocromatidici ajung la  Cromosomii sunt strânşi la un loc fiind
polii opuşi ai fusului de diviziune. închişi într-un nucleu de restituţie care conţine o
 Membrana nucleară se reface în jurul cantitate dublă de material nuclear (4 n).
fiecărui grup de cromozomi.  Dacă influenţa colchicinei se menţine,
 Fusul de diviziune dispare, nucleolii se celulele devin 8 n, 16 n etc.
reorganizează şi cromozomii se despiralizează.

7
 Sub influenţa unui tratament prelungit are loc o mărire continuă a gradului de ploidie a celulelor. De
exemplu la ceapă (Allium cepa) (2n = 16), s-a constatat că, după 72 de ore de tratament, celulele aveau un număr
de 256 cromosomi, adică de 16 ori mai mult decât cel normal (Levan, 1938).
În ţesutul colchicinizat se găsesc atât celule cu grad mare de ploidie cât şi celule diploide normale care au
început doar să intre în diviziune.
Efectul colchicinei este reversibil, după eliminarea colchicinei are loc un fenomen de refacere a fusului
celular revenindu-se la mitoze normale.
Colchicina afectează de asemenea diviziunea reducţională. Datorită toxicităţii reduse şi a efectului
său puternic asupra diviziunii celulare, colchicina este folosită pentru inducerea poliploidiei la plante şi
pentru blocarea celulelor în metafază la animale.

Metode de inducere a autopoliploidiei la plante. Importanţa plantelor poliploide

Tehnica de tratament şi concentraţiile soluţiilor de colchicină variază în funcţie de genul / specia cu care
se lucrează.
 La graminee autopoliploidia este indusă prin tratarea seminţelor negerminate sau germinate sau a
plăntuţelor tinere cu colchicină în concentraţii de 0,1-0,2% timp
de 2-3 ore. În urma tratamentului se obţin plante mixoploide, unele sunt tetraploide iar altele sunt diploide.
 La pepenele verde (Citrullus vulgare) inducerea tetraploidiei constă în tratarea vârfului de creştere al
plăntuţelor cu o picătură de soluţie de colchicină 0,2-0,4% timp de patru zile (fig.1.2-1).

Fig. 1.2-1. Schema inducerii tetraploidiei cu colchicină la pepenele verde (Citrullus vulgare)
(http://waynesword.palomar.edu/hybrids1.htm)

8
 Plantele tetraploide se separă prin metoda diametrului grăunciorilor de polen sau examinarea stomatelor
(fig. 1.2-2).

Fig. 1.2-2. Aspectul stomatelor in frunzele plantelor diploide (stanga) şi tetraploide (dreapta) (după de Mello e
Silva şi colab, 2000).

 În urma încrucişării plantelor tetraploide cu plante diploide s-au obţinut plante triploide.
Numărul de fructe legate şi greutatea lor este cu mult mai mare la acestea decât la plantele parentale şi
sunt lipsite de seminţe.
Inducerea poliploidiei la pepene şi viţă de vie prezintă importanţă practică prin faptul că plantele
triploide rezultate din încrucişarea tetraploizilor cu diploizii sunt sterile, deci se obţin pepeni şi struguri fără
seminţe.

1. De ce se utilizează metoda colchicinizarii la plante?

.
2. In ce constă efectul colchicinei ?

.
3. Ce importanţă practică prezintă inducerea poliploidiei la plante? Exemple.

9
LUCRARE PRACTICA

Pentru studiul cromozomilor în C-mitoză la plante se folosesc rădăcini meristematice. Metoda Feulgen de
colorare a cromozomilor cu fuxină bazică descrisă anterior:
Pentru inducerea poliploidiei la ceapă se foloseşte zona meristematică a rădăcinilor. Vîrfurile
rădăcinilor se imersează într-o soluţie de colchicină de 0,1 – 0,2 %, timp de 1 sau 2 zile. După tratament se spală
rădăcinile tratate cu colchicină şi se observă la microscop, prezenţa fenomenului de poliploidie (dublarea
numărului de cromosomi în comparaţie cu cel normal).
Preparatele microscopice se fac prin etalarea materialului biologic într-un strat subţire, format dintr-un
singur rând de celule, după metoda squash.
 în mijlocul unei lame se pune o picătură de carmin acetic şi porţiunea colorată din vârful rădăcinii (1-2 ml);
 peste aceasta se pune o lamelă (unsă cu albumină glicerinată şi trecută repede prin flacără pentru coagularea
albuminei, care are rolul de-a împiedica dispersarea cromosomilor în celulă);
 lamela se loveşte cu un beţişor de lemn pentru etalarea materialului;
 cu o hârtie de filtru se absoarbe excesul de carmin acetic.
 Se fac observatiile microscopice.

Rezultate
Radicelele prefixate in emulsie de colchicina au suferit dezorganizarea fusului de diviziune, obtinandu-se
cromozomi metafazici bine condensati ce pot permite o analiza morfologica a acestora. Acesti cromozomi pot
fi prelucrati pentru obtinerea cariotipului.

10
11
Lucrari practice 6

CARIOTIPUL UMAN NORMAL ŞI PATHOLOGIC

Cromozomii metafazici ai celulelor somatice formează perechi - cromozomi omologi, unul provenit de
la mamă şi altul de la tată. O pereche de cromozomi diferă din punct de vedere morfologic la sexul femel
(cromozomii XX la mamifere, ZW la păsări) şi la sexul mascul (XY la mamifere, ZZ la păsări), cromozomii
acestei perechi numindu-se gonozomi sau heterozomi. Cromosomii din celelalte perechi se numesc autozomi şi
sunt identici la ambele sexe în toate celulele somatice.
Dispunerea sistematizata, pe grupe morfologice, a cromozomilor metafazici în perechi, în ordinea
descrescătoare a mărimii lor constituie cariotipul unei specii.
Analiza cariotipului uman a fost posibilă graţie culturilor celulare. In 1956, Tjio si Levan, au stabilit că
în celulele somatice la omul normal, numărul cromosomilor este 2n= 46. Analiza cromozomilor metafazici se
face direct în celulele cu un potenţial mitotic ridicat sau în culturi celulare.
Cariotipul uman normal posedă 22 de perechi de cromozomi autozomi si o pereche de gonozomi
(XX la femeie si XY la bărbat). Cele 22 perechi de cromozomi autozomi sunt împărţite în şapte grupe
morfologice, notate de la A la G (fig. VI.1-1).

Fig.1-1. Cariotip uman normal XY

1
 Grupa A (1-3): cuprinde cromozomi mari metacentrici (1 şi 3) şi submetacentrici (2). Cromozomii se
pot deosebi uşor între ei prin mărimea şi poziţia centromerului. În multe celule cromozomul 1 are o constricţie
secundară în regiunea proximală a braţului lung. Segmentul distal al celuilalt braţ, termină sinteza ADN înaintea
restului cromozomilor.
Grupa B (4-5): cuprinde cromozomi mari submetacentrici. Se deosebesc cu dificultate între ei. Braţele
lungi ale cromozomilor din perechea 4 termină sinteza ADN mai târziu decât braţele lungi ale cromozomilor
perechii a 5-a. Braţele scurte ale perechi 5, în mod caracteristic, au o sinteză tardivă a ADN.
Grupa C (6-12) şi cromozomul X: cuprinde cromozomi de mărime medie. Cromozomii din perechile
6, 7, 8 şi 11 sunt metacentrici. Cromozomi din perechile 9, 10 şi 12 sunt submetacentrici. O constricţie secundară
se găseşte în porţiunea proximală a braţului lung la cel puţin una din perechile întregului grup. În celulele femele
normale, un cromozom încorporează timidina marcată în cea mai mare parte a lungimii sale, mai târziu decât
ceilalţi cromozomi ai grupului. Acesta este considerat a fi un cromozom X.
Grupa D (13-15): cuprinde cromosomi acrocentrici de mărime medie. Toţi cromozomii acestui grup
prezintă sateliţi. Perechea 13 continuă sinteza de ADN relativ târziu pe segmentele întinse ale braţelor lungi, iar
perechea 15 termină sinteza în general foarte timpuriu.
Grupa E (16-18): cuprinde cromozomi mici cu centromer situat aproape median (16) sau submedian.
Cromozomul 16 are o constricţie secundară pe porţiunea proximală a braţului lung. Cromozomul 17 este de
obicei mai lung şi termină sinteza de ADN mai devreme decât cromozomii perechii 18.
Grupa F (19-20): cuprinde cromozomi scurţi cu centromeri aproximativ mediani. Ambele perechi
termina sinteza de ADN de timpuriu şi nu pot fi deosebiţi intre ei.
Grupa G (21-22) şi cromozomul Y : cuprinde cromozomi acrocentrici foarte scurţi. Cromozomii 21 şi
22 pot avea sateliţi. Cromozomul Y este asemănător cu aceşti cromozomi, fiind de obicei mai mare decât ei.
Acesta se replică relativ tardiv comparativ cu a celorlalţi cromozomii din acest grup.

În cursul evoluţiei complementul cromozomal uman a devenit foarte stabil, de aceea orice modificare a
numărului şi structurii cromozomilor determină apariţia unor maladii grave.
Bolile genetice umane cauzate de mutații sau anomalii cromozomale pot fi grupate în trei categorii:
– Monogenice, datorate mutațiilor care determină sinteza unei proteine anormale. Mutațiile pot fi
moștenite sau se formează de novo în celulele liniei germinale de la organismele parentale;
– Aberațiile cromozomale care implică pierderea sau dobândirea unor cromozomi (poliploidii sau
aneuploidii) sau prezintă alterări ale structurii unor cromozomi. Majoritatea acestor anomalii se
produc la nivelul celulelor liniilor germinale parentale;
2
 – Anomalii multifactoriale care sunt cauzate de un complex de factori genetici și de mediu
(diabetul, hipertiroidismul congenital).

Transmiterea acestor anomalii genetice poate fi de trei tipuri:

– Transmiterea dominantă a anomaliilor autosmale datorate afectării unei singure gene. Indivizii
afectați sunt heterozigoți iar descendenții au 50% șanse de a fi afectați
– Transmiterea recesivă a anomaliilor autosomale. Indivizii afectați sunt homozigoți, iar
heterozigoții sunt purtători, ei având doar un exemplar din alela mutantă, recesivă. Moștenirea
bolii se realizează în mod mendelian: un descendent afectat, un descendent normal și doi
purtători;
– Transmiterea X-linkată: masculii sunt afectați iar femelele sunt purtătoare. Pentru a se
manifesta la organismele femele, ele trebuie să fie homozigote pentru gena mutantă.
Bolile genetice monogenice. Se datorează mutațiilor produse la nivelul unei singure gene (tabelul
2-1). Mutațiile produse pot fi punctiforme (mutații de tip „missense”, „nonsense” sau „frameshift” care
determină înlocuirea unui aminoacid, apariția precoce a unui codon stop sau modificarea cadrului de citire,
mutații ce afectează situsurile de prelucrare a produsului primar de transcriere – splicing sau mutații la nivelul
promotorului etc) sau por afecta secvențe mai mari de ADN (deleții, inserții, rearanjamente, duplicații).
Până în prezent au fost identificate peste 10.000 de anomalii monogenice. Majoritatea sunt rare dar altele
pot afecta aprox.1-2% dintre oameni.

Tabelul 2-1. Boli genetice monogenice

Boala Frecvența Tip de Gena afectată Caracteristici

la 1000 de transmitere
nașteri
Hemofilia A 0,1 X-linkată Factor VIII Hemoragii
frecvente
Hemofilia B 0,03 X-linkată Factor IX Hemoragii
frecvente
Distrofia musculară 0,3 X-linkată Distrofina Atrofie musculară
Duschenne

Distrofia musculară 0,05 X-linkată Distrofina Atrofie musculară

Becker
Sindromul X fragil 0,5 X-linkată FMR1 Retard mintal
Boala Huntington 0,5 Autosomală Huntingtina Demență
dominantă
Neurofibromatoza 0,4 Autosomală NF-1,2 Cancer
dominantă
3
 Talasemia 0,05 Autosomală Genele pentru Anemie
recesivă globină
Anemia cu „sickle 0,1 Autosomală Beta-globina Anemie, ischemie
cells” recesivă
Fenilcetonuria 0,1 Autosomală Fenilalanil- Incapacitatea de a
recesivă hidroxilaza metaboliza
fenilalanina
Fibroza chistică 0,4 Autosomală CFTR Afectarea
recesivă plămânilor și alte
simptome

Aberaţiile cromozomale pot implica:

A. Aberații cromozomale structurale datorită alterării structurii unor cromosomi. Ele pot fi detectate
cu ajutorul bandărilor, deoarece cromozomii omologi trebuie să prezinte acelaşi model de bandare.
Modificările structurale constau în translocaţii, duplicaţii, deleţii, inversii. Au fost descrise modificări
structurale la toate perechile de cromozomi.
1. Sindromul Cri-du-chat (del 5p). Este determinat de o deleţie a braţului scurt (p) al cromozomului 5 (grupa
B) (fig.2-1). Copiii prezintă defecte faciale, dezvoltarea anormală a glotei din cauza căreia emit un ţipăt
asemănător cu cel al pisicii, malformaţii gastrointestinale, întârziere mintală. Frecvenţa este de 1/ 100.000
de naşteri.

Fig. 2-1.Sindromul „Cri du chat” este asociat cu deleţia braţului scurt

al cromozomului 5

2. Sindromul Prader-Willi (del 15q). Este determinat de o deleţie a unui mic fragment din braţul lung (q) al
cromozomului 15. Persoanele afectate prezintă o dezvoltare fizică redusă, întârziere mintală, obezitate,
diabet (deoarece copii de la 4-5 ani manifestă o poftă de mâncare anormală). Frecvenţa este de 1/ 10.000- 1/
25.000 şi afectează în specia băieţii.
4
3. Sindromul Down 45 t (21; 14). La 5% dintre persoanele afectate de acest sindrom este prezentă o
translocaţie între cromozomii 14 şi 21 (acrocentricii din grupele D şi G). Deşi au 2n=45 de cromozomi,
persoanele afectate sunt normale, ele având un cromozom normal 14, unul 21 şi un cromozom translocat
14/21. Probabilitatea de-a avea copii cu sindrom Down este de 33% sau 1/3 putându-se obţine trei categorii
de zigoţi viabili 2n = 46 normal, 2n= 46 sindrom Down prin translocaţie, 2n=45 purtător al tranlocaţiei şi
trei zigoţi neviabili (monosomie 14, monosomie 21 şi trisomie 14).
4. Sindrom X fragil. Locusurile fragile sunt regiuni cromozomiale susceptibile la rupturi. Acest sindrom se
transmite ereditar X-linkat manifestându-se prin întârziere mintală.
5. Leucemia cronică mieloidă t (9; 22). Formarea prin translocaţie reciprocă a cromozomului Philadelphia
între cromozomul 9 şi 22 (o porţiune din braţul lung (q) al cromozomului 22 este translocată la cromozomul
9 şi un fragment din capul braţului lung al cromozomului 9 este translocat pe cromozomul 22) este asociată
cu leucemia cronică mieloidă. Proto-oncogena c-abl prin tanslocaţie de pe braţul lung al cromozomului 9 pe
cromozomul 22 adiacentă în cromozomul Philadelphia cu gena pentru catena uşoară a imunoglobulinei
devine oncogenă activă.

B. Aberații cromozomale datorate variațiilor numerice ale cromozomilor

• Variațiile numerice ale cromozomilor umani sunt de tipul poliploidiilor sau ale aneuplodiilor. La om,
orice formă de ploidie este letală încă din stadiul embrionar. In schimb, aneuploidiile sunt destul de
numeroase, variațiile numerice afectând fie autozomii fie heterozomii.
• In cazul aneuploidiilor autozomale, unele sunt letale dar altele permit supraviețuirea chiar dacă indivizii
afectați prezintă modificări fenotipice caracteristice.
Aneuploidii heterozomale
Embrionii fără un cromozom X sunt neviabili şi sunt eliminaţi prin avort spontan. Adiţia unui cromozom
X sau Y determină tulburări fizice şi psihice la indivizii afectaţi (tabelul 2-2).
Tabelul 2-2. Boli datorate aneuploidiilor heterosomale
Genotip Sex Denumire sindrom Caracteristici
fenotipic
XXY, XXYY, mascul Sindrom Klinefelter Sterilitate, testicule nedezvoltate, mărirea sânilor
XXXY
XYY mascul Sindrom XYY Caracteristici masculine normale; agresivitate crescută ???
(sindrom Jacob)
XO femelă Sindrom Turner Imaturitate sexuală, sterilitate, statură redusă

XXX femelă Trisomia XXX Statură înaltă, probleme de învățare, fertilitate limitată
(„superfemelă”)

5
1. Sindromul Klinefelter 47 XXY, 48 XXXY, 49 XXXXY. Se remarcă înapoierea mintală accentuată,
dezvoltare sexuală slabă şi fertilitate redusă (fig. 2-2). În 60% din cazuri cauza apariţiei trisomiei este
nondisjuncţia de origine maternă. Prezenţa unui cromozom X suplimentar la bărbat, legată de apariţia
corpusculului Barr, are o incidenţă medie de 1/600 de naşteri la băieţi. Adiţia unui cromozom X
accentuează simptomele maladiei.

Fig. 2-2.Cariotip 47, XXY

2. Cariotip 47 XYY (fig. 2-3). Cromozomul Y supranumerar, conduce la o tulburare a personalităţii,
indivizii având un comportament antisocial. Anomaliile somatice lipsesc, au înălţime peste medie,
indivizii nu sunt sterili, organele genitale sunt normale iar inteligenţa este medie sau la limita inferioară
a normalului. Zigotul 47 XYY are viabilitate mare. Frecvenţa sindromului este de 1/1.000 de naşteri la
băieţi.

Fig. 2-3.Cariotip 47, XYY

6
3. Cariotip 47 XXX (fig. 2-4). Persoanele cu acest cariotip pot fi normale sau să prezinte o uşoară creştere
a sterilităţii şi înapoiere mintală. Frecvenţa sindromului este de 1/1.200 de naşteri la fete.

Fig. 2-4.Cariotip 47 XXX

4. Sindromul Turner 45 XO (fig. 2-5). Femeile prezintă anomalii în dezvoltarea sexuală, somatică,
tulburări metabolice şi psihice. Talia copilului este mică, exces de piele pe ceafă, malformaţii cardiace,
dezvoltarea mentală în limite normale. Individele supuse unui tratament hormonal pot avea copii dar
riscul de avort este mare. Incidenţă de 1/ 2.500 de naşteri feminine, dar 90-95% din embrionii XO mor
înainte de naştere.

Fig. 2-5. Cariotip 45 XO

7
Aneuploidii autozomale
– Sindromul Patau = trisomia 13
– Sindromul Edwards = trisomia 18
– Sindromul Down = trisomia 21
1. Trisomia 13 (47, +13), sindromul Patau (fig. 2-6). Sindrom rar întâlnit, 1/ 15.000 de naşteri, 50% din
copii mor în prima lună, iar restul până la 6 luni. Copii cu ochi mici buze tăiate, polidactilie, malformaţii ale
sistemului nervos şi cardiac, ceea ce presupune că modificările anormale încep în timpul embriogenezei.

Fig. 2-6. Cariotip 47 XY+13

2. Trisomia 18 (47, +18), sindromul Edwards (fig. 2-7). Majoritatea copiilor cu acest sindrom sunt de sex
feminin (80%), sunt mici la naştere, cresc încet şi sunt întârziaţi mintal. Supravieţuiesc 2-4 luni. Frecvenţa
apariţiei sindromului este de 1/ 10.000 de naşteri.

Fig. 2-7. Cariotip 47 XY+18

3. Trisomia 21 (47, +21), sindromul Down. Prezintă cea mai mare răspândire dintre toate aneuploidiile. Boala
este cauzată de prezența unui cromosom 21 suplimentar.
8
 Copiii se nasc de obicei prematur (2,9 kg) şi prezintă microcefalie, urechi şi nas mici, o cută specifică a
pielii din colţul ochiul ochiului (mongolism) buze groase, gât scurt şi tegumentul aspru, anomalii cardiace,
întârziere mintală (fig. 2-8).

Fig. 2-8.Trisomia 21 (47, XX_21) în sindromul Down

Este asociat cu vârsta înaintată a mamei – frecvenţa este de 1:50 pentru cele de peste 40 de ani şi 1:1500
pentru cele sub 30 de ani. La persoanele în vârstă cu sindrom Down s-a constat că apare maladia Alzheimer,
care este provocată de gene (pentru sinteza proteinei β-amiloid) plasate pe braţul lung al cromozomului 21.
Trisomiile în cazul unor perechi cromozomale determină și ele moartea embrionului. Mecanismele care
determină apariția unor asemenea modificări numerice sunt legate, în principal, de nondisjuncția
cromozomilor = incapacitatea cromozomilor de a se separa în cursul diviziunii celulare meiotice (fig.2-9).

Fig.2-9. Procesul de nondisjuncție a cromozomilor în cursul diviziunii celulare meiotice

9
 Cea mai mare parte a nondisjuncțiilor (75%) se produc în cursul ovogenezei (80% dintre ele în prima
diviziune meiotică), numărul lor fiind asociat, de cele mai multe ori, și cu vârsta crescută a mamei.
• Nondisjuncția meiotică conduce la apariția unor gameți cu număr diferit de cromozomi, iar prin
participarea acestora în procesul de fecundație rezultă embrioni și apoi organisme aneuploide
• Nondisjuncția mitotică se realizează încursul diviziunii celulelor somatice, inclusiv la nivelul
embrionului și conduce la formarea unui organism mozaicat.

Poliploidii heterozomale
În urma unor diviziuni meiotice anormale pot apare gameţi diplozi, care prin fecundare duc la formarea
unor zigoţi triploizi sau tetraploizi.
1. Triplodia 69 XXY, 69 XXX, 69 XYY. În 15-20% din avorturile spontane fetuşii sunt triploizi. Circa 75%
dintre triploizi au două genomuri paterne şi unul matern, cauza formării acestora fiind fecundarea unui ovul
de doi spermatozoizi. Triploizii mor într-o lună de la naştere prezentând multiple anomalii: cap mare, degete
reunite, malformaţii ale gurii, achilor şi organelor genitale. Frecvenţa este de 1/ 10.000.
2. Tetrapoidia XXYY, XXXX. Apare în 5% din avorturile spontane şi foarte rar se nasc copii. Cauza
producerii acestora se presupune că este prima diviziune mitotică anormală după fecundare, în care după
replicarea şi separarea cromozomilor nu se mai realizează citokineza.
Cauzele anomaliilor cromosomale sunt adesea :
 vârsta înaintată a mamei;
 gene care favorizează nondisjuncţia cromosomală;
 tulburări autoimune parentale (când mama are anticorpi antitiroidieni – apar aberaţii numerice);
 acţiunea mutagenă a radiaţiilor preconcepţionale – nondisjuncţie;
 infecţii virale parentale, mai ales materne;
 mame foarte tinere – embrioni monosomici sau trisomici.

10
 Cromatina sexuală reprezintă un corpuscul intens colorat situat în interiorul nucleului, lipit de
suprafaţa sa internă, prezent în interfază la celulele tuturor femelelor de mamifere.
Deoarece a fost pentru prima dată observat de către M.L. Barr şi E.G. Bertram în 1949,în celulele
femelelor de pisică, cromatina sexuală se mai numeşte corpuscul Barr.
Denumirea de cromatină sexuală provine de la faptul că ea este alcătuită dintr-un material cromatic şi
prezenţa sa este corelată cu sexul femel (fig.1)

Fig. 1. Nuclei masculi şi femeli (foto sus) . A şi B – Nuclei femeli (foto jos). Porţiunile întunecate,
indicate prin săgeţi, reprezită corpusculi Barr; C- Nucleu mascul

În 1959 – S. Ohno a reuşit să elucideze natura corpusculului Barr demonstrând că acesta provine printr-
un proces de condensare, heterocromatinizare şi de inactivare genetică a unuia dintre cromozomii X de la femelă.
Acest fenomen a apărut într-o fază timpurie în evoluţia mamiferelor, din necesitatea compensării diferenţei
genetice dintre masculul cu un singur cromosom X şi femela cu 2 cromosomi X. Astfel la femelă se găseşte în
stare eucromatică, activă genetic şi funcţional, doar un singur cromozom X, celălalt cromozom X fiind inactivat
prin heterocromatinizare, el apărând sub forma unui corpuscul nuclear intens colorat. Din acest punct de vedere
se realizează astfel un echilibru între sexe.
11
 Cromatina sexuală este un complex alcătuit din ADN, proteine histonice, nonhistonice şi puţin ARN,
fiind caracteristică cromozomilor interfazici. Cromatina poate exista în două stări fizice: condensată
(heterocromatina) şi decondensată (eucromatina).
Poziţia cromatinei X - variază în nucleii interfazici în funcţie de ţesut şi de specie. La om şi la maimuţă
cromatina este aşezată lângă membrana nucleară. În celulele epiteliale, cromatina X este plasată pe faţa internă a
membranei nucleare.
Forma cromatinei X - poate fi plan convexă, orientată cu faţa plană spre membrană şi faţa convexă spre
nucleoplasmă, dacă este situată pe faţa internă a membranei nucleare. Poate avea formă triunghiulară cu baza pe
membrana nucleară şi vârful spre interiorul nucleului. Atunci când este liberă în nucleoplasmă are formă sferică
sau ovală, putând fi confundată cu nucleolul.
Mecanismul de inactivare a unuia dintre cromozomii X, care produce cromatina sexuală este explicat
astfel (Lyon, 1961): într-o perioadă timpurie a dezvoltării embrionare, la femelele mamiferelor are loc inactivarea
la întâmplare şi facultativă a unuia dintre cromosomii X de origine maternă sau paternă. În acest fel, femela va
prezenta în unele părţi ale organismului celule în care cromozomul X de origine maternă este inactiv (rămânând
activ şi funcţional cromozomul X provenit de la tată), în timp ce în alte regiuni situaţia este inversă. Din acest
punct de vedere, organismul femel al mamiferelor poate fi considerat un adevărat mozaic viu.
În celula femelă normală diploidă există un singur corpuscul Barr (rezultat prin heterocromatinizarea unui
dintre cei 2 cromozomi X). Cercetarea indivizilor care prezintă o formulă heterozomală de tip XXX, a relevat
faptul că heterocromatinizarea afectează doi cromozomi X, deci în nucleul interfazic sunt prezenţi doi corpusculi
Barr; în celulele XXXX sunt prezenţi trei corpusculi Barr. Celulele XO nu posedă cromatină sexuală (fig. 2).
Celulele masculilor normali, XY, nu posedă cromatină sexuală. În celulele mascule XXY şi XXYY- apare
câte o cromatină sexuală, iar în celulele XXXY şi XXXXY sunt prezente două şi respectiv trei cromatine sexuale
Se poate astfel concluziona că în celulele mamiferelor un cromosom X rămâne eucromatic şi funcţional, în timp
ce al doilea, al treilea etc se heterocromatizează şi rămâne inactiv genetic.
Importanţa cromatinei X la mamifere - testul cromatinei X era util pentru determinarea sexului genetic
în anomaliile de sexualizare, deoarece numărul corpusculilor de cromatină X este mai mic cu unu decât numărul
gonozomilor X prezent în cariotip.

12
 Fig. 2. Cromatina sexuală şi fenomenul compensaţiei genetice la mamifere
(după L. Gavrilă, 1986)

Cromatina Y - a fost observată de K.P. George (1970) în preparate din culturi de limfocite, prin
colorare cu coloranţi fluorescenţi de tipul quinacrinei. În urma tratării cu acest colorant, porţiunea distală a braţului
lung al cromozomului Y de la om emite o puternică fluorescenţă sub acţiunea razelor UV, la microscop
observâdu-se un corpuscul puternic fluorescent, care a primit denumirea de cromatină Y. Fiind de dimensiuni
foarte mici, pentru observarea lui este necesar un sistem optic foarte bun. Excesul de colorant determină colorarea
citoplasmei, care devine fluorescentă şi împiedică observarea nucleului interfazic.
Determinarea cromatinei Y a facilitat la om investigaţiile pentru descoperirea persoanelor cu anomalii ale
numărului de cromozomi Y, nefiind necesară analiza cariotipului.
Testul cromatinei sexuale are o importanţă deosebită deoarece:
- permite stabilirea sexului genetic al unui individ, la nivel celular, nuclear, ştiind că fiecare celulă din
organism prezintă un sex bine determinat care, la indivizii normali este acelaşi pentru toate celulele;
- permite depistarea maladiilor sexuale, dând indicaţii precise asupra anomaliilor cromozomale ce
afectează heterozomii;
- permite stabilirea la organismele hermafrodite, a sexului lor genetic.

13
LUCRARE PRACTICA

1. Se recoltează celulele prin raclarea profundă a mucoasei bucale cu o lamă sterilă;

2. Celulele se etalează cu ajutorul unei lamele şi se realizează un frotiu în strat subţire;
3. Fixarea se realizează concomitent cu colorarea cu orceină lactoacetică sau carmin acetic;
4. Se adaugă o picătură de colorant peste celule;
5. Se pune lamela şi se lasă 10 minute la temperatura camerei;
Se elimină surplusul de colorant prin presare uşoară cu o hârtie de filtru si se examineaza frotiul la microscop.
Materiale necesare
- microscop
- lame sterile
- lamele
- orceină lactoacetică sau carmin acetic
- hârtie de filtru

1. Examinaţi celulele epiteliale umane din mucoasa bucală. Câte dintre acestea prezintă cromatina sexuală
la femei şi câte la bărbaţi?

2. Câţi corpusculi Barr există în celula femelă normală diploidă (XX) şi câţi corpusculi Barr exista în celula
femela care prezintă o formulă heterosomală de tip XXX?

3. Completaţi tabelul de mai jos:

Sexul fenotipic al Nr. de corpusculi Barr Formula heterosomală Număr total de
indivizilor umani observaţi în celulele probabilă cromosomi în
analizaţi somatice celulele somatice
Mascul (normal) 0
Femel (anormal) 0
Mascul (anormal) 1
Femel (normal) 1
Mascul (anormal) 2
Femel (normal) 2
Mascul (anormal) 3
Femel (normal) 3

14
Lucrari practice 7

GENETICA POPULAŢIILOR

Populaţia reprezintă un grup de indivizi care aparţin aceleiaşi specii, au un fond de gene comun
(genofond) şi între care au loc relaţii de reproducere. Asemenea grupări de indivizi au mai fost denumite
unităţi panmictice, populaţii mendeliene locale sau populaţii genetice.
Populaţia genetică îşi menţine continuitatea în timp datorită legăturilor reproductive dintre generaţii şi este
înregistrată cu unitate spaţială.
Numărul de indivizi dintr-o populaţie exprimă mărimea sau dimensiunea populaţiei. O populaţie poate
creşte sau se poate micşora numeric prin migraţia indivizilor dintr-o populaţie în alta sau prin modificarea
natalităţii sau mortalităţii.
Termenul de fond de gene (genofond) se referă la numărul categoriilor de gene din populaţie şi la
proporţia lor la nivelul acesteia. Variaţiile genofondului se pot stabili prin utilizarea unor modele matematice
prin care se poate determina o anumită structură genetică cât mai apropiată de realitate.
Genetica populaţiilor urmăreşte două aspecte: structura genetică a populaţiei respective la un
moment dat (faza stabilă a populaţiei) şi dinamica populaţiei adică modificările structurii genetice în
decursul generaţiilor.

VII.1. Structura genetică a unei populaţii

Structura genetică a populaţiei- este exprimată prin:

- numărul categoriilor de genotipuri existente
- şi frecvenţa (proporţia) acestor categorii de genotipuri
a) Numărul categoriilor de genotipuri – este dat de numărul categoriilor de gene şi de numărul locilor
implicaţi în determinarea unui anumit caracter.
Astfel, dacă ne referim la un singur locus, un organism diploid oarecare poate prezenta numai 2 gene identice sau
diferite în ceea ce priveşte efectul lor.
Atunci când la acelaşi locus din cromosomii omologi sunt localizate doar 2 gene :A1 şi A2 (alelie simplă), se pot
obţine 3 combinaţii posibile între alelele respective, deci 3 categorii de genotipuri: A1A1; A1A2; A2A2.
Atunci când în acelaşi locus din cromosomii omologi sunt localizate mai mult de 2 gene alele (polialelie) – în
acest caz, numărul categoriilor de genotipuri din populaţie va fi mai mare.

1
 De exemplu: în cazul a 3 gene alele- A1 , A2 şi A3 – sunt 6 posibilităţi de combinare între acestea, deci se
vor forma 6 categorii de genotipuri dintre care 3 homozigote – A1A1; A2A2 şi A3A3 – şi 3 heterozigote- A1A2;
A2A3 şi A1A3.
În cazul existenţei a 4 gene alele, prin combinarea lor 2 câte 2, se vor forma 10 categorii de genotipuri, iar
pentru 5 categorii de gene alele pot apare 15 categorii de genotipuri.
Numărul categoriilor de genotipuri- notat cu N- ce pot apare în funcţie de numărul categoriilor de gene
alele – notat cu n- poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:
N = ½ (n2 + n)
Numărul categoriilor de genotipuri homozigote va fi întotdeauna egal cu numărul de gene de la
locusul respectiv, iar cel al genotipurilor heterozigote va fi egal cu ½ (n2 + n).
Dacă se consideră mai mulţi loci, cum este cazul caracterelor cantitative care sunt determinate de mai
multe perechi de alele, numărul categoriilor de genotipuri se calculează după relaţia 3m, în care m = număr loci
implicaţi, iar 3 numărul de combinaţii posibile la un singur locus (în cazul de alelie simplă). Aceasta înseamnă
că la 2 loci cu alelie simplă, populaţia va fi alcătuită din 9 categorii de genotipuri, la 3 loci din 27 categorii de
genotipuri etc.
Dacă la locii respectivi apare fenomenul de polialelie, atunci numărul categoriilor de genotipuri va fi egal
cu produsul dintre combinaţiile posibile de la fiecare din locii implicaţi.
Rezultă că numărul categoriilor de genotipuri dintr-o populaţie este determinat de numărul locilor
implicaţi în genotipul respectiv cât şi de numărul categoriilor de gene situate la locusul respectiv.
b) Frecvenţa categoriilor de genotipuri – reprezintă numărul indivizilor dintr-o populaţie care prezintă
acelaşi genotip, raportat la numărul total de indivizi din populaţie.
Poate fi exprimată în procente sau în valori zecimale.
Pentru a se afla frecvenţa categoriilor de genotipuri, trebuie să se determine mai întâi frecvenţa categoriilor
de gene în populaţie.
Determinarea frecvenţei genelor în populaţie- 2 metode :
1. ca număr de indivizi care prezintă fiecare genotip
2. ca proporţie a acestor indivizi faţă de totalul populaţiei
De exemplu, se consideră o populaţie alcătuită din 800 de indivizi cu următoarea structură genetică:
- numărul de indivizi per genotip realizat la un locus cu alelie simplă este
A1A1 – 400 de indivizi; A1A2 – 400 şi A2A2 – 200
Pentru determinarea frecvenţei genelor A1 şi A2 – se stabileşte mai întâi numărul acestor categorii de gene
prezente la cei 800 de indivizi, ţinând seama de faptul că homozigoţii au 2 gene cu acelaşi efect, iar heterozigoţii
au 2 gene cu efecte diferite:

2
 Genotip/ Gene A1A1 A1A2 A2A2 Total
400 400 200 1000 indivizi
A1 800 400 - 1200 gene A1
A2 - 400 400 800 gene A2
Total gene 2000 gene

Se confirmă faptul că numărul genelor de la un locus este de 2 ori mai mare decât numărul indivizilor din populaţie
(la un locus fiecare individ are 2 gene).
Dacă la locusul A se notează cu p frecvenţa genei A1 şi cu q frecvenţa genei A2 :
- frecvenţa genei A1 = p = 1200 / 2000 = 0,6
- frecvenţa genei A2 = q = 800 / 2000 = 0,4
Rezultă că în populaţie suma frecvenţei genelor de la un locus oarecare este egală cu 1 (100 %)
p+q=1
Pentru aflarea frecvenţei genelor dintr-o populaţie, se poate porni şi de la proporţia genotipurilor în
populaţie.
Astfel , folosind datele din cazul de mai sus se pot preciza următoarele frecvenţe ale genotipurilor:
A1A1 – cu frecvenţa P = 0,4;
A1A2 – cu frecvenţa H = 0,4 şi
A2A2 – cu frecvenţa Q =0,2
p = P + H / 2 = 0,4 + 0,4 / 2 = 0,6
q = Q + H / 2 = 0,2 + 0,4 / 2 = 0,4
Suma este egală cu 1.
Deoarece heterozigoţii prezintă 2 gene diferite (A1A2), la nivelul populaţiei frecvenţa genotipului respectiv se va
repartiza egal pentru fiecare din cele 2 gene.

Probleme
1.Într-o populaţie frecvenţa genei A1 este de nouă ori mai mare decât a genei A2. Dacă se consideră că suma
alelelor este egală cu 1, care sunt frecvenţele celor trei categorii de genotipuri ?
Rezolvare
p + q = 1 ; q = 1 - p = 1 - 0,9 = 0,1
A1A1 = p2 = 0,92 = 0,81 = 81%
A2A2 = q2 = (1 - p)2 = 0,12 = 0,01 = 1%
A1A2 = 2 pq = 2p(1 - p) = 2x0,9x0,1 = 0,18 = 18%
3
2. Dacă într-o populaţie frecvenţa fenotipului A1 este de 64% şi a fenotipului A2 de 36%, să se calculeze
frecvenţele genelor dominante A1 (p) şi recesive A2 (q).
Rezolvare
A1A2 = q2 = 36% = 0,36

A2 = q 2 = 0,6 = 60%
A1 = p = 1 - q = 1 - 0,6 = 0,4 = 40%

VII.2. Dinamica populaţiei

Dinamica populaţiei – se referă la evoluţia unei populaţii de la o generaţie la alta, mai precis de transformările
suferite de patrimoniul genetic al acestora de la o generaţie la alta, în funcţie de condiţiile în care se produce
transmiterea patrimoniului. În dinamică fiecare individ al unei populaţii produce gameţi din care se formează
generaţia filială.
Modelul panmictic. În procesul transmiterii materialului genetic de la o generaţie la alta pot interveni mai mulţi
factori care să determine schimbări ale structurii genetice a populaţiei, schimbări care corespund evoluţiei
populaţiei respective. Pentru studiul acestor factori se analizează cazul în care asupra populaţiei nu intervine nici
o forţă evolutivă. Pentru aceasta se consideră o populaţie ideală, care nu există în mod real în natură, în care
fiecare individ are posibilitatea să se încrucişeze cu oricare individ de sex opus din populaţia respectivă. O
asemenea populaţie se numeşte panmictică.
Condiţia de panmixie este o situaţie ideală, populaţia respectivă trebiund să satisfacă mai multe cerinţe:
- să nu se realizeze împerecheri între partenerii care aparţin unor generaţii diferite;
- să existe independenţă genetică între parteneri;
- populaţia să fie suficient de mare;
- să nu se producă migraţii;
- să nu acţioneze factori mutageni;
- să nu existe selecţie.

VII.2.1. Legea Hardy- Weinberg sau legea echilibrului populaţional

În 1908, matematicianul englez G.H. Hardy şi biologul german W. Weinberg, au demonstrat principiul pe
care se bazează dinamica populaţiilor în condiţii de panmixie. Acest principiu se referă la faptul că: în populaţiile
mari, în care împerecherea indivizilor se face la întâmplare, atât frecvenţa genelor cât şi frecvenţa
genotipurilor rămân constante de la o generaţie la alta. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de Legea
Hardy- Weinberg sau legea echilibrului populaţional. Conform acestei legi o populaţie se află în echilibru

4
atunci când, în absenţa unor factori restrictivi, îşi menţine – în generaţii succesive- aceeaşi frecvenţă a genelor şi
aceeaşi structură genetică.
Această legitate presupune parcurgerea a 3 etape:
1. producerea gameţilor în populaţia parentală;
2. unirea probabilistică a gameţilor;
3. frecvenţa genelor în generaţia descendentă.
Legea porneşte de la premiza că toţi indivizii populaţiei au şanse egale de a produce urmaşi. Ea presupune că
indivizii parentali produc un număr egal de gameţi care se unesc la întâmplare pentru a forma zigoţi.
Pentru exemplificare se consideră o populaţie panmictică cu 3 categorii de genotipuri cu frecvenţele P, H, Q:
A1A1 – cu frecvenţa P ;
A1A2 – cu frecvenţa H şi
A2A2 – cu frecvenţa Q
Etapa 1- formarea gameţilor: A1 şi A2
A1 = P + H / 2 = p (frecvenţa genelor A1)
A2 = Q + H / 2 = q (frecvenţa genelor A2)
Etapa 2- fecundarea- unirea probabilistică a gameţilor

♂ A1 (p) A2 (q)
♀
A1 (p) A1 A1 A1 A2
p2 pq
A2 (q) A1A2 A2 A2
pq q2

Etapa 3- generaţia filială- categorii de genotipuri obţinute

A1A1 – cu frecvenţa p2 ;
A1A2 – cu frecvenţa 2 pq şi
A2A2 – cu frecvenţa q2
Se observă că termenii care reprezintă frecvenţele celor 3 categorii de genotipuri reprezintă desfăşurarea unui
binom la pătrat: (p + q)2 = p2 + 2pq + q2, unde:
p şi q reprezintă frecvenţele genelor din generaţia parentală de la locusul respectiv, suma acestora fiind
întotdeauna egală cu 1.
Cunoscându-se structura genetică a generaţiei filiale, se poate deduce noua frecvenţă a genelor:

5
 • pentru gena A1: p’ = P’ + H’/ 2 = p2 + pq = p (p+q) = p, adică frecvenţa genei A1 în generaţia filială
p’ este egală cu frecvenţa genei respective din generaţia parentală p: p’ = p.
• pentru gena A2 : q’ = Q’ + H’/ 2 = q2 + pq = q (p+q) = q, adică frecvenţa genei A2 în generaţia filială
q’ este egală cu frecvenţa genei respective din generaţia parentală q: q’ = q.
Din aceste relaţii rezultă că în condiţii de panmixie, frecvenţa genelor de la locusul respectiv rămâne constantă
de la o generaţie la alta.
Se poate astfel concluziona că o populaţie este în echilibru atunci când:
• frecvenţa genotipului homozigot este egală cu pătratul frecvenţei genei respective
• iar frecvenţa genotipului heterozigot este egală cu de 2 ori produsul celor 2 gene
adică :
P = p2
H = 2 pq
Q = q2
La un moment dat, o populaţie naturală poate să fie sau nu în echilibru. Stabilirea acestui lucru se poate
face cu ajutorul testului χ2. Dacă valoarea calculată a lui χ2 este mai mare decât cea tabelară pentru gradele de
libertate respective (n = număr genotipuri posibile) şi la o probabilitate de 0,05, populaţia respectivă nu este în
echilibru, dacă valoarea χ2 este mai mică decât cea tabelară populaţia este în echilibru.
Exemplu1 : într-o populaţie de taurine cu un total de 1000 de indivizi sunt: 300 de indivizi cu robă de culoare
roşie (R), 100 cu robă de culoare albă (A) şi 600 cu robă de culoare persicie (RA). Să se determine frecvenţa
genelor la acelaşi locus şi dacă populaţia este su nu în echilibru.
Rezolvare:
Genotipurile indivizilor:
RR = 300 cu frcvenţa P = 0,3; RA = 600 cu frcvenţa H = 0,6 şi AA = 100 cu frcvenţa Q = 0,1
Frecvenţa genei R = p = P + H/ 2 = 0,3 + 0,6/2 = 0,6
Frecvenţa genei A = q = Q + H/ 2 = 0,1 + 0,6/2 = 0,4
p = 0,6
q = 0,4
Ipoteza : populaţia este în echilibru:
P = p2 = 0,62 =0,36
H = 2 pq = 2 x 0,6 x 0,4 = 0,48
Q = q2 = 0,42 = 0,16
P+H+Q=1
Dacă aducem valorile relative la valorile absolute avem 360 RR, 480 RA, 160 AA

6
Aplicăm Testul χ2
Genotip O A O-A (O – A)2 (O – A)2/ A

RR 300 360 - 60 3600 10

RA 600 480 120 14400 30

AA 100 160 - 60 3600 22,5

TOTAL 1000 0 χ2 = 62,5

GL = 2 ; χ2 calculat χ2 [2[= 62,5

χ2 tabelar = 5,99

χ2 este mai mare decât cel tabelar, deci ipoteza de la care s-a plecat este falsă, diferenţa dintre O şi A este
semnificativă.
Ipoteza se respinge - populaţia nu este în echilibru.
Exemplul 2. Se presupune că într-o populaţie panmictică de 100 indivizi, genotipul A1A1 are o frecvenţă
de 49%, genotipul A1A2 de 42% şi genotipul A2A2 de 9%. În momentul gametogenezei se vor produce gameţi în
următoarele proporţii:
• Indivizii A1A1 vor produce 49 gameţi A1;
• Indivizii A1A2 vor produce 21 gameţi A1 şi 21 gameţi A2;
• Indivizii A2A2 vor produce 9 gameţi A2.
Frecvenţa gameţilor va fi la fel cu cea a genelor 60% A1 şi 40% A2. În momentul fecundării, încrucişarea fiind
panmictică, se va produce o combinare aleatorie a gameţilor rezultând următoarele frecvenţe:

A1 A2
Gameţi
p = 0,7 q=0,3
A1 A1A1 A1A2
p = 0,7 p2=0,49 pq=0,21
A2 A2A1 A2A2
q = 0,3 qp=0,21 q2=0,09

Dezvoltând binomul (p + q)2 = p2 + 2pq +q2 şi înlocuind valorile de mai sus rezultă:
(p + q)2 = (0,7 + 0,3)2 = 0,49 + 2x0,7x0,3 + 0,9 = 0,49
A1A1 + 42 A1A2 + 0,09 A2A2
Pe baza frecvenţelor genotipurilor se poate determina frecvenţa genelor în noua generaţie folosind
relaţiile:
7
p(A1) = (D + H/2)/N
q(A2)= (R + H/2)/N
Unde:
D = numărul indivizilor homozigoţi dominanţi (A1A1)
H = numărul indivizilor heterozigoţi (A1A2)
R = numărul indivizilor homozigoţi recesivi (A2A2)
N = numărul total de indivizi
p(A1) = (D + H/2)/N = (49 + 42/2)/100 = 0,7
q(A2)= (R + H/2)/N = (9 + 42/2)/100 = 0,3
Frecvenţa genotipurilor în noua generaţie este aceeaşi ca în generaţia parentală. Frecvenţa genotipurilor
descendenţilor depinde de frecvenţa genelor părinţilor, nu de frecvenţa genotipurilor parentale, cu condiţia ca
încrucişarea să fie panmictică. De la o generaţie la alta, în populaţiile panmictice s-a constatat că frecvenţele
genelor şi genotipurilor sunt constante. O populaţie i9ntrată în echilibru rămâne în această stare dacă reproducerea
este de tip panmictic.
Structura de echilibru va fi: D = p2, H = 2pq, R = q2. Deci o populaţie este în echilibru atunci când:
• frecvenţele genotipurilor homozigote sunt egale cu pătratul frecvenţei genelor respective;
• frecvenţa genotipului heterozigot este egal cu de două ori produsul frecvenţei celor două gene.
Exemplul 3. Să se arate dacă populaţia este în echilibru.
Ipoteza H0 - Populaţia se află în echilibru.
Ipoteza H1 - Populaţia nu se află în echilibru.

Valorile A1A1 (D) A1A2 (H) A2A2 (R)

Observate (O) 400 400 200
Calculate sau aşteptate (A) 360 480 160
Diferenţa (d) între valorile
40 - 80 40
observate (O) şi aşteptate (A)
d2 1600 6400 1600
d2 /A 4,45 13,33 10
χ2 [2]= Σ d2 /A χ [2]= 4,45 + 13,33 + 10 = 27,78
2

χ2 [2]= 5,99
p = frecvenţa genei A1
q = frecvenţa genei A2
D = frecvenţa genotipului homozigot dominant A1A1
H = frecvenţa genotipului heterozigot A1A2
R = frecvenţa genotipului homozigot recesiv A2A2

8
p = (D + H/2)/N = (400 + 400/2)/1000 = 600/1000 = 0,6
q = (R +H/2)/N = (200 + 400/2)/1000 = 400/1000 = 0,4

A1 A2
Gameţi
p = 0,6 q=0,4
A1 A1A1 A1A2
2
p = 0,6 p =0,36 pq=0,24
A2 A2A1 A2A2
2
q = 0,4 qp=0,24 q =0,16

D = p2 = 0,62 = 0,36
H = 2pq = 2x0,6x0,4 = 0,48
R = q2 = 0,42 = 0,16
D + H + R = p2 +2pq + q2 = 1
A1A1 - 36x1000 =360
A1A2 - 0,48x1000 = 480
A2A2 - 0,16x1000 = 160
χ2 [2] calculat este mai mare decât χ2 [2] tabelar la două grade de libertate şi probabilitate de 95%, între
valorile aşteptate şi observate există diferenţe semnificative, deci ipoteza se respinge şi se acceptă alternativa H1:
populaţia nu se află în echilibru. În generaţia următoare populaţia va intra în echilibru dacă se va reproduce
panmictic.

Exemplul 4. Într-o populaţie de găini de Andaluzia 60% din indivizi au penaj de culoare neagră (NN), 20% de
culoare albă (AA) şi 20% albăstrui (NA). Ştiind că populaţia este alcătuită din 2500 indivizi să se determine
frecvenţa genelor de la locusul respectiv şi să se arate dacă populaţia este sau nu în echilibru.
Ipoteza H0 - Populaţia se află în echilibru.
Ipoteza H1 - Populaţia nu se află în echilibru.

Valorile NN (D) NA (H) AA (R)

Observate (O) 1500 500 500
Calculate sau aşteptate (A) 1225 225 1050
Diferenţa (d) între valorile
275 275 -550
observate (O) şi aşteptate (A)
d2 75625 75625 302500
2
d /A 61,73 336,11 288,09
χ [2]= Σ d2 /A
2
χ [2]= 61,73 + 336,11 + 288,09 = 685,94
2

χ2 [2]= 5,99
p = frecvenţa genei N
q = frecvenţa genei A
9
D = frecvenţa genotipului homozigot NN
H = frecvenţa genotipului heterozigot NA
R = frecvenţa genotipului homozigot AA
p = (D + H/2)/N = (1500 + 500/2)/2500 = 1750/2500 = 0,7
q = (R +H/2)/N = (500 + 500/2)/2500 = 750/2500 = 0,3

A1 A2
Gameţi
p = 0,7 q=0,3
A1 A1A1 A1A2
p = 0,7 p2=0,49 pq=0,21
A2 A2A1 A2A2
q = 0,3 qp=0,21 q2=0,09

D = p2 = 0,72 = 0,49
H = 2pq = 2x0,7x0,3 = 0,42
R = q2 = 0,32 = 0,09
D + H + R = p2 +2pq + q2 = 1
NN - 0,49x2500 = 1225
NA - 0,42x2500 = 1050
AA - 0,09x2500 = 225

χ2 [2] calculat este mai mare decât χ2 [2] tabelar la două grade de libertate şi probabilitate de 95%. Între valorile
aşteptate şi observate există diferenţe semnificative, deci ipoteza se respinge şi se acceptă alternativa H1: populaţia
nu se află în echilibru. În generaţia următoare populaţia va intra în echilibru dacă se va reproduce panmictic.

10