Produse biotehnologice utilizate in nutritia animalelor

Cursul nr.1

Conceptii noi privind modul de abordare a problemelor legate de nutritia

animalelor;produse clasice si produse biotehnologice folosite in profilaxia si nutritia
animala

Dată fiind relaţia simbiotică dintre animale şi microorganismele care formează

microbiota digestivă s-a constatat că dezechilibre ale balanţei microbiene implică o
scădere a rezisteneţei la microorganisme patogene şi implict, o deteriorare a stării de
sănătate. De aceea iniţial animalelor care aveau astfel de deficienţe, li se administra
suspensie fecală de la animalele sănătoase în vederea restabilirii balanţei microbiene.
Această metodă implică însa şi riscul introducerii de microorganisme patogene, de aceea
s-au căutat soluţii mai eficiente şi mai sigure.
În 1974 Parker a încercat identificarea de organisme care să fie administrate ca
supliment alimentar în vederea îmbunataţirii stării de sănătate a animalelor. De atunci,
cele mai des utilizate microorganisme în obţinerea de preparate probiotice de uz animal
cât şi uman sunt bacteriile lactice (lactobacili, streptococi şi bifidobacterii), care au grad
scăzut de risc datorită prezenţei lor la nivelul microbiotei digestive la animalele sănătoase
şi datorită lipsei efectelor adverse.
Alte microorganisme frecvent întâlnite în preparatele de tip probiotic sunt: tulpini
aparţinând genului Bacillus, tulpini de drojdii aparţinând speciilor Saccharomyces
cerevisiae şi Saccharomyces boulardii şi tulpini de fungi filamentoşi aparţinând speciei
Aspergillus oryzae.
Selecţia bacteriilor lactice ca supliment alimentar datează din era precreştină când
oamenii consumau lapte fermentat, dar bazele ştiinţifice ale utilizării bacteriilor lactice în
diferite preparate au fost puse de către Metchnikoff şi Pasteur în secolul XIX. În 1940
interesul pentru compoziţia microbiotei digestive a crescut datorită apariţiei
antibioticelor. S-a constatat că includerea antibioticelor în hrana animalelor conduce la
îmbunătăţirea stării de sănătate a animalelor şi implicit la creşterea performanţelor
acestora. Dorinţa de a descoperi mecanismele care stau la baza acestor efecte a condus la
studii mai amănunţite privind compoziţia microbiotei digestive şi rolul acesteia în
organsimul gazdă.
 Dacă la început selecţia de microorganisme cu potenţial probiotic era realizată
empiric, în ultimii ani se impune o analiză riguroasă pentru selecţia acestora, analiză care
include :
- utilizarea de microorganisme care sunt asimilabile microbiotei
digestive
- selecţia de tulpini rezistente la pH şi acizi biliari
- să prezinte efecte benefice în ceea ce priveşte starea de sănătate a
gazdei
- abilitatea de a adera la mucoasele epiteliale
- să fie nepatogene şi netoxice
- să fie stabile şi capabile să colonizeze tractul digestiv
- să prezinte viabilitate crescută
- să poată fi cultivate la scară industrială.
În ultimii ani datorită răspândirii transferului de gene de rezistenţă la antibiotice în
rândul populaţiilor microbiene numeroase studii s-au axat pe înlocuirea compuşilor
chimici utilizaţi ca promotori de creştere cu preparate de tip probiotic. Utilizarea
preparatelor probiotice vizează cateva obiective majore cum ar fi :
- îmbunătăţirea ratei de creştere a animalelor
- îmbunătăţirea ratei de conversie a hranei
- creşterea rezistenţei la microorganismele patogene
- îmbunătăţirea calităţii produselor animale (carne, ouă, lapte),
obiective care implică o creştere economică substanţială şi în acelaşi timp o scădere a
riscului de îmbolnăvire în rândul consumatorilor.
Rezulatele obţinute sunt în general variabile şi ele depind în mare masură de
condiţiile de creştere şi vârsta animalelor, de utilizarea corectă a preparatelor probiotice şi
de dozele administrate.

COMPOZIŢIA SI ROLUL FLOREI INTESTINALE

Ecosistemul microbian digestiv este constituit din bacterii aparţinând unor

numeroase grupe taxonomice capabile de a se dezvolta în anaerobioză. Cunningham
distinge, printre speciile identificate, 3 categorii:
  O floră dominantă strict anaerobă sau microaerofilă (peste 90%)
(Bifidobacterium, Lactobacillus, etc);
 O floră subdominantă facultativ anaerobă (sub 1%) (E. coli, Enterococcus,
etc);
 O floră reziduală sau fluctuantă (sub 0,01%) (Clostridium, Proteus,
Staphylococcus, Pseudomonas, Candida şi bacterii cu potenţial patogen).
Flora dominantă reprezintă 107 - 1011 celule/gram conţinut intestinal [Klaenhammer
1998, Tjandraatmadja, 1990]. Activităţile enzimatice ale acestei flore variază în funcţie
de specia animalului gazdă.
Flora intestinală se poate găsi la diferite nivele ale lumenului intestinal şi anume:
 Bacterii care traversează lumenul intestinal şi sunt excretate fără a se putea
multiplica deoarece durata tranzitului digestiv este inferioară timpului lor de multiplicare;
 Bacterii care se găsesc pe suprafaţa sau în mucusul intestinal, făcând parte din
flora intestinală activă;
 Bacterii care aderă la suprafaţa epiteliului intestinal şi fac parte de asemenea
din flora activă.
Flora intestinală intervine la nivel anatomic, nutriţional şi metabolic, dar are şi
rol protector împotriva infecţiilor bacteriene. În acest caz sunt posibile mai multe
moduri de acţiune printre care: efectul de barieră (rezistenţă la colonizare) şi creşterea
numărului de plasmocite secretoare de IgA.
După Sanders (2002), efectul benefic al unei flore este în funcţie de starea ei de
echilibru. Însă, condiţiile de creştere a animalelor şi reacţiile lor senzoriale specifice nu
permit întotdeauna această stare de echilibru.

VARIAŢIILE FLOREI INTESTINALE

Există o serie de factori endogeni şi exogeni care intervin în ecosistemul digestiv

şi sunt responsabili de interacţiunile complexe între flora autohtonă şi alte
microorganisme:

VARIAŢII DETERMINATE DE BACTERII SAPROFITE

În condiţii fiziologice normale, bacteriile aparţinând grupelor dominante şi
subdominante pot să dispară şi să fie înlocuite de alte bacterii aparţinând în general
aceluiaşi gen. După administrarea unui număr mare de bacterii (105 – 106 cel/ g
aliment), această nouă microfloră nu apare în intestin decât după 2 – 3 săptămâni de
administrare. În consecinţă în condiţii fiziologice convenţionale, o modificare a florei
nu poate fi obţinută decât după o administrare prelungită şi cu doze crescute de
bacterii (minimum 106 cel/ g aliment, timp de 3 săptămâni).

VARIAŢII DETERMINATE DE GERMENI PATOGENI

Într-o infecţie intestinală, numărul de bacterii patogene se situează între 107 – 109
cel/ g conţinut intestinal. Pentru a iniţia o enterită infecţioasă la un animal exenic, este
suficient să i se administreze 10 celule de Salmonella, în timp ce pentru a obţine
acelaşi rezultat la un animal convenţional, este nevoie de minimum 109 [Boland,
2000].
 VARIAŢII DETERMINATE DE ALIMENTE
Toate modificările importante ale regimului alimentar (înţărcarea animalelor
tinere, scoaterea la păşune a rumegătoarelor primăvara etc) provoacă un dismicrobism
intestinal care conduce ulterior la dereglări digestive (diaree).

VARIAŢII DETERMINATE DE STRES

Stresul apare frecvent în creşterea intensivă a animalelor şi de puţine ori se iau
măsuri pentru înlăturarea acestuia. Printre condiţiile de stres se numără: înţărcatul,
lotizarea animalelor, transportul, suprapopularea adăposturilor, manipularea
nepotrivită a animalelor, măsurătorile etc.
Toate acestea duc adeseori la un dismicrobism intestinal, în cele mai multe
cazuri constând într-o creştere a colibacililor şi diminuare a lactobacililor.

VARIAŢII DETERMINATE DE AGENŢI ANTIMICROBIENI

Administrarea unei doze antiinfecţioase de antibiotice poate să atingă la nivelul
intestinului o concentraţie suficientă pentru a inhiba dezvoltarea unui mare număr de
bacterii şi de a provoca un dezechilibru a florei intestinale. Aceasta duce la diminuarea
efectului de barieră a florei enterice şi face subiectul mai receptiv la bacterii potenţial
patogene, rezistente la dozele antiinfecţioase folosite şi, pe de altă parte, poate provoca
un dezechilibru microbian cu consecinţe economice (diminuarea performanţelor
zootehnice).
Din studierea variaţiilor microflorei intestinale se poate concluziona:
- o floră echilibrată, care implică un animal sănătos şi bine hrănit, permite
exploatarea la maxim a potenţialului genetic a animalului (producţii omogene);
- toate variaţiile importante ale echilibrului acestei flore deschide poarta
infecţiilor intestinale, în prezenţa agenţilor patogeni şi sunt la originea diminuării
randamentelor zootehnice (producţii heterogene).

În ultimii ani bacteriile lactice au fost folosite şi ca produse de tip

probiotic. Probioticele sunt microorganisme care, dupa o administrare orală, sunt capabile
să colonizeze tractul digestiv si să păstreze sau să determine o creştere a florei naturale
digestive, prevenind aderarea microorganismelor patogene la peretele intestinului şi
asigurând securitatea utilizării optime a hranei. Unele tulpini de bacterii lactice inhibă
proliferarea bacteriilor patogene prin producerea de acizi organici şi prin scăderea pH-
ului. De asemenea unele bacterii lactice produc peroxidul de hidrogen şi previn aderarea
bacteriilor patogene la peretele intestinului. Datorită acestor proprietăţi bacteriile lactice
pot fi folosite ca probiotice.
Prin enzimele proprii, probioticele măresc utilizarea digestivă a hranei
precum şi procesele de detoxifiere. Astfel, probioticele produc cantităţi mari de β
galactozidază contribuind la ameliorarea digestiei lactozei. Cu ajutorul bacteriilor lactice
se reduce nivelul fenolului şi al indolului, substanţe ce se acumulează ca rezultat al
dezechilibrării florei intestinale.
 Probioticele stimulează activarea sistemului imunologic acţionând ca barieră de
protecţie a tubului digestiv. Probioticele pot fi folosite în combaterea diferitelor forme de
cancer, atât pe calea activării sistemului imunitar cât şi prin inhibarea unor enzime
implicate în carcinogeneza intestinală.
Unele tulpini de bacterii lactice au capacitatea de a cataboliza colesterolul
şi ca urmare, aceste tulpini bacteriene au activitate hipocolesterolemiantă.
Lactobacilii sunt folosiţi pentru prevenirea infecţiilor urogenitale datorită
proprietăţii acestor tulpini bacteriene de a intra în competiţie cu microorganismele
patogene în ceea ce priveşte aderenţa la epiteliul urogenital.
Datorită acestor proprietăţi, a utilizarii lor cu usurinţă în laborator, a
faptului că cele mai importante proprietăţi metabolice sunt codificate de gene
plasmidiale, bacteriile lactice constituie un material proprice pentru ameliorare.

S-a constatat că majoritatea bacteriilor lactice sunt relativ aerotolerante. Sunt practic
singurele bacterii Gram pozitive aerotolerante care nu au un sistem respirator,care nu
posedă citocromi şi nici catalază. Evidenţierea catalazei constituie o etapă importantă în
identificarea celorlalte bacterii. Testul cu H2O2 pentru evidenţierea catalazelor poate da
rezultate irelevante pentru că anumite bacterii lactice posedă pseudocatalaze non-hemice
care provoacă o reacţie pozitivă. În acest caz este de preferat să se verifice absenţa
citocromului III prin testul cu benzidină, test care va fi negativ pentru toate bacteriile
lactice. Trebuie remarcat că citocromii pot fi produşi şi de Lc. lactis, Ln. mesenterioides,
Lb. plantarum, Lb. brevis, Pc. pentosacens atunci când în mediul lor de cultură se adaugă
un derivat hemic precursor al citocromilor. Astfel, atunci când o cultură aerată de bacterii
lactice acumulează apă oxigenată, este posibil să se evite stoparea creşterii şi distrugerea
culturii prin adăugarea catalazei sau a unui derivat hemic, precursor al catalazei.
Totuşi majoritatea bacteriilor lactice au mijloace proprii de apărare împotriva toxicitaţii
oxigenului. Astfel:
- unii lactococi, enterococi, enterobacili, produc fie o peroxidază flavinică
utilizând enterococi NADH, ca reductor, după reacţia:
peroxidază
+
NADH + H + H2O2 NAD+ + 2 H2O
fie sintetizează o Mn superoxiddismutază care catalizează eliminarea radicalilor
liberi de oxigen după reacţia:
superoxid
- +
HO + 2 H H2O2 + O2
dismutaza
Această enzimă reduce astfel toxicitatea oxigenului. O întâlnim la lactococi si
enterococi.
– Lb. plantarum facilitează acţiunea unei pseudocatalaze non-hemice ce poate
fi o Mn catalaza.
– Aceeaşi tulpină acumulează ioni de Mn 2+ care, oxidându-se, duc la dispariţia
radicalilor liberi de oxigen.
Mecanismul care permite lui Ec. faecalis să se dezvolte fie în aerobioză, fie în
anaerobioză nu a fost bine definit, dar el arată, contrar teoriei, că fosforilarea oxidativă
poate avea loc în absenţa citocromului.
 S-a arătat că anumiţi lactobacili nu pot să se dezvolte decât în aerobioză atunci
când sunt cultivaţi în mediu cu glucoză. În acest caz intervine un sistem respirator
flavinic pe bază de NADH-oxidază şi nu o NADH - peroxidază.
Principala funcţie a bacteriilor lactice este rapida conversie a zaharurilor în lactat,
rezultând scăderea pH-ului necesară pentr o bună producţie calitativă. Sistemul
proteolitic al bacteriilor lactice este important pentru creşterea acestor bacterii pe
substrate bogate în proteine. Cum bacteriile lactice sunt pretenţioase din punct de vedere
nutriţional, ele necesită suplimentarea exogenă cu diferiţi aminoacizi, nucleotide,
vitamine. În laptele natural, concentraţiile aminoacizilor liberi şi ale peptidelor cu
greutate moleculară mică sunt suficiente doar pentru a creşte densitatea celulară, ce
corespunde la 8-10 % din maximul găsit în laptele coagulat, fiind astfel sub minimum
necesar pentru o producţie rapidă de acid. Deoarece densitatea celulară creşte, proteinele
din lapte devin cea mai importantă sursă de azot şi un set funcţional de proteinaze şi
peptidaze este necesar pentru aprovizionarea celulelor cu aminoacizi şi peptide mici.
În ultimii ani se observă o intensificare a cercetărilor referitoare la utilizarea
bacteriilor lactice pentru fermentarea unei game largi de produse alimentare
(lapte,brânzeturi,carne) şi produse furajere precum şi a complexului proteolitic.
Preluarea aminoacizilor şi a peptidelor este următorul pas important în utilizarea
proteinelor şi peptidelor din lapte de către bacteriile lactice, procesul fiind mediat de
sisteme de transport distincte.
Un efect important al acţiunii sistemului proteolitic este generarea de aminoacizi şi
peptide care dau produşilor de fermentaţie proprietăţile lor caracteristice. Proteinazele
bacteriilor lactice îndeplinesc primul pas în cascada reacţiilor care conduc la degradarea
cazeinei.
Studiile biochimice ale proteinazelor arată că aceste enzime sunt proteine cu greutate
moleculară mare, variind de la 80-145 kDa, având un pH optim între 5,5 - 6,5, un punct
izoelectric 4,4 – 4,55 şi fiind stabilizate sau activate uneori de ioni de calciu. Enzimele
sunt blocate de fenilmetilsulfonilfluorura (PMSF) sau diizopropilfluorofosfat (DIFP)
fiind deci proteinaze tip serină Este în general admis că proteinazele sunt localizate în
principal în peretele celular.Întrucât se recomandă asocierea unui numar variabil de
lactococi în fermentarea produselor lactate, activităţile proteolitice diferă în funcţie de
tulpini.