| UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

"GR. T.POPA"IAŞI
DISCIPLINA DE IMUNOLOGIE

IMUNOLOGIE
NĂ
CURS PENTRU STUDENȚII ANULUI II MEDICI

AUTORI: |
EUGEN CARASEVICI
INGRID DUMITRIU
CORINA CIANGA
PETRU CIANGA
FLORIN ZUGUN-ELOAE
sii.

IU
TEHNOREDACTARE: INGRID DUMITR

“1AŞI- 1999
 CUPRINS:

Introducere...........n eee nenea men ne ne men nenea ana na nae aea i.

Antigene.................. aa a doe ea ans
Imunitatea nespecifică............ ceea
Imunoglobulinele: structură şi funcții...
Genetica imunoglobulinelor şi generarea dtveritaii anticorpilor.
Receptorul pentru antigen al celulei T...
Complexul major de bistocorapatitilitate aa0)..
Generarea liganzilor celulelor T...
Dezvoltarea limfocitelor B...................
Dezvoltarea limfocitelor T.................
Activarea limfocitelor T...........n eee eee e cea a cea e ace aaa cca coana
Activarea limfocitelor B............. e e e ce cea cea cae aaa oaza
Reglarea răspunsului imun... ne ana ama ema nea ana ame eee na an ee na
Anatomia funcțională a răspunsului imun.............
Proprietăţile limfocitelor T efector... |
Toleranţa la self şi autoimunitatea...
Hipersensibilităţi...
IumOăefiGieBțe ea aaa neo aaa e
 INTRODUCERE

Imunolugia studiază structura şi funcționarea sistemului imun. Termenul

imunitate (îat.. mmuraus) semnifica la origine scutirea unor persoane de a presta

anumite servicii (de obicei. militare) față de statul roman, iar în prezent denotă
persoanele "scuute” de boală. Începuturile imunologiei ca ştiinţă preced cu mult
perioada în care s-a demonstrat existența microorganismelor cauzatoare de boli și
a unui sistem imun capabil să protejeze indivizii faţă de îmbolnăviri. Imunoiogia a
debutat prin ouservaţia că, persoanele care reușeau să supraviețuiască unei boli,
ulterior nu mai făceau acea boală. Astfei, istoricul grec Tucidide, în descrierea
războiului peloponesiac, nota că, în timpul unei epidemii din Atena, bolnavii
puteau i îngrijiţi doar de persoanele care avuseseră boala şi se vindecaseră pentru
că aceşti indivizi nu mai dezvoltau boala a doua oară.
În secolul al XV-lea, bazându-se pe această observaţie, arabii şi chinezii au
imaginat o primă aplicaţie clinică, infectând indivizi cu material provenit din
pustulele boinavilor cu vanolă. Indivizii infectați astfel dezvoltau o formă uşoară
de boală şi deveneau imuni. Această practică a fost introdusă în Europa de vest în
1718. de către Lady Mary Montagu (soția ambasadorului Angliei la

Constantinopol), care a aplicat procedeul numit variolizare pe copiii săi.

Variolizarea a fost perfecționată de un medic englez, Edward Jenner, în 1796,

considerat anul nașterii imunologiei. Deşi nu cunoştea nimic despre sistemul
imun. Jenner a observat că mulgătoarele care contractau variola vacilor dezvoltau
unei
foarte rar variola. Jenner a inoculat un băiat cu fluid provenit din pustulele
şi cu
mmuigătoare care prezenta variola vacilor. Ulterior, băiatul a fost inoculat
boala.
material derivat din pustulele unui bolnav cu variolă şi nu a dezvoltat
(lat., vacca -
Astfel. Jenner este creditat cu descoperirea tehnicii de vaccinare
vacă), care a înlocuit varioiizarea.
 Un secol mai târziu, Louis Pasteur a formulat teoria germenilor, care
menționa că boala este produsă de microorganisme. Deşi Pasteur a fost
fondatorul microbiologiei, el a fost interesat şi de prevenirea bolilor determinate
de microbi. Pentru a induce imunitate față de microorganisme, Pasteur a folosit
- vaccinuri. Aceste substanțe conțin componente ale organismelor infecțioase care
stimulează imunitatea, dar nu induc boala şi care protejează față de reinfecția cu
aceleaşi organisme. Atenuarea virulenţei (eliminarea sau diminuarea capacităţii
de a induce boala) era obținută în două moduri: prin folosirea microorganismelor
păstrate timp îndelungat în cultură şi prin variația temperaturii de cultivare.
Pasteur a demonstrat (plecând de la o observaţie accidentală) că agentul
determinant al holerei găinilor îşi pierde virulența dacă este menţinut în cultură
timp îndelungat, dar îşi păstrează capacitatea de a induce imunitate. De
asemenea, Pasteur a arătat că temperatura atenuează şi agentul cauzal al
antraxului (Bacillus anthracis). Vaccinurile astfel obținute se numesc vaccinuri
atenuate. Ulterior au mai fost introduse două tipuri de vaccinuri: cele care
foloseau germeni omorâți şi cele bazate pe toxoizi (toxine bacteriene atenuate).
Principalele descoperiri în domeniul imunologiei din secolul al XIX-lea
sunt: (1) identificarea principalilor mediatori ai imunității, (2) recunoaşterea
faptului că răspunsul imun poate avea şi efecte în detrimentul organismului, (3)
descrierea. principalelor grupe sanguine şi (4) observarea faptului că gazda nu
iniţiază în mod normal răspunsuri imune față de proprii constituenți.
cmeeniopeganreocuita

/ Principalii
pa mediatori li imunității descrişi au fost fagocitele, anticorpii şi
vane eat.

complementul. În acelaşi timp a fost demonstrat faptul că una din caracteristicile

esenţiale ale imunității este Fpecificiatea] Imunologic, specificitatea înseamnă că
anticorpii sau celulele imune care protejează un individ față de pojar nu sunt
capabili să asigure protecţia față de oreion. Oricum, anticorpii care protejează un
individ față de o boală pot fi transferați altui individ, asigurându-i protecţia față de
t>
 aceeași boală. Aceste rezultate au arătat că organismul este capabil să producă.
anticorpi specifici în momentul invaziei agenţilor infecțioşi.
Descoperirea de către Karl
Landsteinerîn 1900 a grupelor sanguine din
sistemul ABO a dus la demonstrarea faptului că reacțiile imune pot induce
distrucții tisulare. Eritrocitele diferă de la o persoană la alta şi dacă unui individ i
se transfuzează sânge incompatibil se declanșează un răspuns imun, care duce la
distrugerea eritrocitelor transfuzate.
O altă caracteristică importantă a sistemului imun a fost intuită de Paul
Ehrlich. E! a observat că, în mod normal, organismul nu produce anticorpi faţă de
propriile componente şi a denumit acest fenomen horror autotoxicus (frică de
auto-otrăvire). Ulterior, această proprietate a fost numită tolerânță la_self şi
împiedică inițierea reacțiilor autoimune. | |
În timpul celui de-al doilea război mondial, problemele medicale urgente au
dus la creşterea interesului pentru imunobiologie şi au contribuit la dezvoltarea
imunologiei ca ştiinţă de bază implicată în studierea bolilor infecțioase, alergiei,
interacțiunilor materno-fetale, toleranței imunologice, imunodeficiențelor,
autoimunității, transplantării şi cancerului. Această modificare a câmpului de
interes este ilustrată de cercetările toleranței imunologice. Bazele experimentale
“pentru înțelegerea toleranței au fost furnizate în 1946 de Ray Owen, care a
observat că unii gemeni dizigoți ai vacilor erau incapabili să reacționeze la
țesuturi provenite de la celălalt frate. Datorită unui defect, pe durata gestației,
gemenii dizigoți prezentaseră o circulație sanguină comună. Pornind de la aceste
observaţii, Peter Medawar a imaginat în 1953 un experiment în care expunea
embrionii la celule provenite din pielea unor animale străine, inducându-le astfel
în mod deliberat toleranța faţă de grefele străine de piele. Medawar a demonstrat
şi că toleranța era specifică, deoarece animalele adulte acceptau doar grefele de
piele pentru care fuseseră tolerizate în viața embrionară, respingând alte grefe de
piele. Ulterior, s-a demonstrat că rejetul grefelor era realizat de celulele
3
 sistemului imun. În jurui anuiu 1930, Snell a demonstrat că in probiema
transplantării erau implicați factori genetici şi că rejetui grefe: se datora unor
markeri tisulari moşteniți ereditar. care erau recunoscuți de către sistemul imun.
De asemenea, s-a demonstrat că celulele canceroase posedau markeri unici,
recunoscuți drept străini de către sistemul imun. Descoperirea răspunsurilor
imune specifice față de tumori a condus la apariția unei subdiscipline a
imunologiei, numită imunologie tumorală.
Una din cele mai importante descoperiri ale acestei perioade a fost
recunoaşterea implicării unui tip de Jglobule aibe (lim/ocirele)] în răspunsul imun.
Aceasta a dus la separarea imunologiei în imunoiogie umorală şi imunologie
celulară. Recunoaşterea că responsabile de această diviziune erau două tipuri de
limfocite, limfocitele B- producătoare de anticorpi şi limioeitele 1 T, a condus la
explicarea nodului îîn care limfocitele recunosc substanţele străine. E
Inițial, termenul de imunitate implica doar rezistența la boli, deoarece bolile

infecțioase reprezentau principala cauză de deces în acea perioadă. De aceea,

imunologii erau preocupați în special de studierea modului de inducere a
imunității față de agenţi infecțioşi. În momentul în care într-un organism gazdă
erau introduse substanțe străine (bacterii, virusuri, paraziți, fungi), gazda
reacționează în două modalități: (1) elimină nespecific cu ajutorul unor
componente preformate agentul infecțios, sau (2) produce celule şi molecule
specifice față de invadatorul străin. Invadatorul străin care induce şi reacționează
- cu celulele imune şi cu moleculele pe care le-a indus (anticorpi) este numit

prea
| Imunitatea nespecifică (numită şi rezistență naturală) operează în faza
_ precoce a răspunsului imun. Îmunitatea nespecifică constituie prima linie de
apărare şi include mecanisme de protecție externe şi interne, „Componentele
- imunității nespecifice sunt preformate (sunt prezente înainte de stimularea
_antigenică), standardizate (magnitudinea răspunsului este constantă), fără
4
 memorie (răspunsul este identic la contacte ulterioare cu același patogen) şi
nespecifice (imunitatea nespecifică nu poate face distincția între invadatori).
Mecanismele de protecţie externă care aparțin imunității nespecifice (bariere
naturale - pielea, mucoasele, fluidele organismului) împiedică penetrarea
patogenilor în țesuturi. Dacă patogenii reuşesc să depăşească barierele externe şi
invadează țesuturile, intervin mecanismele interne de protecție ale imunității
nespecifice, Există trei mecanisme interne principale ale imunității nespecifice:
(ID) [factori_fiziologici, (2) /fagocitoza | şi (3) inflamaţia. | Factorii. fiziologici.
(temperatura corpului, presiunea oxigenului) oferă condiţii improprii pentru
dezvoltarea patogenilor. Microorganismele pot activa ele însele mecanisme ale
imunității nespecifice precum sistemul complement, care mediază liza. celulară.
Celulele infectate viral eliberează interferoni, care protejează celulele învecinate -
de infectarea cu virus. o | -
Fagocitoza, unul din mecanismele foarte eficiente ale imunităţii
nespecifice, implică ingestia şi distrugerea patogenilor de către celulele
fagocitare. Există două tipuri de fagocite: macrofagele şi leucocitele
polimorfonucleare neutrofile. Un alt grup de celule numite /imfocite natural
ucigașe (natural killer cells- NK) nu fagocitează, dar contribuie la imunitatea
nespecifică faţă de celule infectate viral şi celule tumorale. | i
Înflamaţia este inițiată de mediatori chimici eliberaţi ca răspuns la injurii
tisulare. Inflamația include: (1) activarea sistemului de coagulare, (2) creşterea
fluxului sanguin, (3) creşterea permeabilităţii capilare şi (4) creşterea influxului de *
fagocite. Activarea sistemului de coagulare dace la localizarea infecţiei. În acelaşi
timp, celulele sistemului imun (în principal, “fagocitele) se deplasează la sâdiul
inflamației sub influența unor mediatori chimici. Primele celule care se
“acumulează la sediul inflamaţiei în 30-60 de minute sunt fpeutrofilele.] Dacă
| stimulul care a declanşat inflamaţia persistă, în 5-6 ore macrofagele şi limfocitele
vor infiltra aria inflamatorie. Substanțele vasodilatatoare eliberate din aceste
5
 celule (histamină, bradikinină) induc creşterea fluxului sanguin la sediul infecției
şi duc ia atragerea a tot mai multe fagocite. Deoarece aceste substanțe induc şi
creşterea permeabilității capilare, fagocitele traversează pereţii vaselor situate în
aria de inflamație şi pătrund în țesuturi. La nivelul țesuturilor, fagocitele ingeră |
patogenii, mediază procesele de reparație şi produc molecule care controlează
interacţiunile celulare ulterioare. |

Datorită faptului că microorganismele evoluează rapid, îşi creează

mecanisme care le permit să se sustragă răspunsurilor stereotipe ale imunității

nespecifice. Pentru a supravieţui, vertebratele utilizează un sistem adițional de
recunoaştere a patogenilor, numit imunitate specifică (imunitate dobândită).
Imunitatea dobândită recunoaște specific antigenele străine şi le elimină

selectiv. Caracteristicile principale ale imunității specifice sunt: (1) specificitatea,

(2) diversitatea, (3) memoria, (4) discriminarea self-ului de non-selj.
Recunoaşterea şi răspunsul imun la antigen sunt înalt specifice, deşi există
şi reactivitate încrucişată, datorată asemănărilor fizice dintre unele antigene.
Sistemul imun este capabil să recunoască şi să inițieze reacţii unice faţă de un
număr foarte mare (10%) de antigene. Această diversitate este rezultatul existenței
unui număr identic de receptori diferiţi pentru antigen.
Memoria imunologică reprezintă capacitatea sistemului imun de a "reține"
antigenele cu care a venit în contact, astfel încât la contactele ulterioare cu același
antigen, răspunsul imun este mai rapid şi mai eficient. Deşi este capabil să
recunoască 10% structuri străine, sistemul imun nu reacționează (este rolerant) faţă
de antigenele self (proprii). Ruperea roleranței la self poate duce la dezvoltarea
de boli autoimune.
Există două tipuri de imunitate specifică. Imunitatea umorală este
mediată de molecule antigen-specifice numite anticorpi, care protejează față de
antigene extracelulare circulante (bacterii, toxine microbiene). Anticorpii sunt
produşi de| lasmocitele erivate din limfocitele B. Imunitatea mediată celular
teenat
Cana ui

5
 este realizată de celuie anupen-specifice numite limfocite
T. Există două
subpopulații de celule T: heiper (Tu) şi citotoxice (Ic). imunita
tea mediată celular
protejează față de patogeni intracelulari (de exemplu, virusuri) şi este importa
nță
în rejetul organelor transplantate și în reacțiile față de celule tumoral
e. Deoarece
limfocitele B și T antigen-specifice activate sunt implicate
în eliminarea
antigenului, suni denumite celule efector. Celulele B îşi exercită acţiune
a efector
prin producerea şi eliberarea anticorpilor, în timp ce limfocitele Tu elibere
ază |
molecule implicate în interacțiunile celulare (citokine), iar celulele Tc
lizează
celulele țintă.

Teorii privind _ formarea efectorilor specifici _ai_sistemului imun.

Clonalitatea răspunsului imun.
moca
„Prima teorie asupra formării anticorpilor a fost formulată de > Paul Ehrlich în
(1897. Conform acesteia, organismul gazdă posedă celule imune specifice, /
preexisteng. care prezintă pe suprafață catene laterale complementare unor
părți |
din antigenele specifice. Atunci când gazda este expusă la un antigen, acesta
îşi |
selectează catena specifică, iar interacțiunea antigenului cu catena
complementară determină producerea în exces a catenei respective, care
va î |
eliminată sub formă liberă, capabilă să lege antigenul, | Este remarcabil faptul
că N
Ehriich a descris în acea perioadă interacțiunea receptor (catena laterală) ligand.
(antigen). Presupunerea esențială a lui Ehrlich a fost că în organismul gazdă
preexistă catene laterale (anticorpi) cu specificitate față de roate antigenele
înainte de introducerea antigenului.

velo.

Teoria catenei laterale.

“a
 Teoria-catenei laterale a lui Ehriich este o teorie selectivă, deoarece

antigenul nu instruieşte sistemul imun cum să producă anticorpii, ci selectează

dinre specificitățile deja existente pe cea complementară.
În 1931 Felix Haurowitz a formulat o nouă teorie, numită teoria tiparului.
Haurowitz se ocupa cu studiul compoziției în aminoacizi a moleculelor de
anticorpi generate prin imunizare cu diferite substanțe. Cum între compoziția în
aminoacizi a proteinelor din ser dinainte şi după imunizare nu era nici o
modificare, concluzia lui Haurowitz a fost că antigenul instruiește celulele

sistemului imun să producă anticorpi cu o anumită specificitate. Astfel, celulele

produc molecule de anticorp lipsite de specificitate, iar antigenul acționează ca un
tipar, pe baza căruia este impusă specificitatea anticorpilor. Teoria tiparului este
instructivă.
teorieapa
o na
Descoperirea că structura proteinelor este determimată de ADN a dus la

modificarea raționamentului unor imunologi. Astfel, dacă fiecare anticorp cu o

anumită specificitate semnifică o moleculă proteică diferită şi dacă fiecare

proteină este codificată de o genă unică, atunci informația genetică necesară

pentru sinteza anticorpilor trebuie să existe în ADN-ul unei persoane înainte ca
aceasta să fi fost expusă la antigen. În 1955, Niels Jerne, bazându-se pe controlul
de către ADN al imunităţi, postulează teoria selecţiei naturale. Aceasta susținea
"că, în cursul vieții embrionare organismul sintetizează mici cantități din anticorpii
specifici față de întregul repertoriu antigenic (fondul natural al anticorpilor). La
pătrunderea antigenului în organism, anticorpii naturali specifici reacționează cu
antigenul, iar complexul antigen-anticorp este transportat şi captat de o celulă,
care este indusă să producă anticorpi cu acea specificitate. Unul din cele mai
importante aspecte ale teoriei selecției naturale este că Jerne a revenit la teoria
selectivă: antigenul are acțiune selectivă şi nu instructivă, anticorpii fiind |

preformați. Teoria lui Jemne explica memoria imunologică prin existența în cazul
contactelor ulterioare cu acelaşi antigen a unei cantități mai mari de anticorp!
ş
naturali, care era responsabilă de intensitatea crescută a răspunsului zise
secundar. |
"Principala obiecţie la teoria selecției naturale a constituit-o demonstrarea .
faptului că memoria imunologică îşi are originea mai degrabă în celule decât în
ser. | În 1957 Burnet propune pentru formarea anticorpilor teoria selecţiei clonale.
Postulatele acestei ţeorii sunt:
1. Precoce în embriogeneză se dezvoltă un repertoriu mare de precursori ai
celulelor formatoare de anticorpi. Fiecare limfocit posedă receptori cu o
singură specificitate antigenică. Limfocitele identice din cadrul unei
clone recunosc şi reacționează față de un singur antigen. Cu toate că
numărul celulelor progenitoare din fiecare clonă este redus, repertoriul
“tuturor clonelor limfocitare este capabil să recunoască orice antigen.
2. Interacțiunea dintre o moleculă străină cu receptorul limfocitar capabil
să o recunoască induce activarea limfocitului.
3. Activarea limfocitelor duce la expansiune clonală şi diferențiere, cu
formarea unor celule care exprimă receptori cu aceeaşi specificitaie:
antigenică ca şi celula din care provin.
O antigen
Y

„ Teoria selecţiei clonale,

 în timpul dezvoltării n uiero lumiociie:e cu receptor serie: Depr

d
anugene seif sunt distruse sau inactivate funchonai, astiu. că ipsosc CU,

repertoriu! timfocrtelor mature.

Limfocitele B care au venit în contact cu antigenul specific vor proiifera
cionai şi se vor diferenţia fie în celule producătoare de anticorpi, fie în celule cu
memorie. Generarea diversității receptorilor pentru antigen a: limfocitelor B este
independentă de antigen. Faza dependentă de antigen a dezvoitării limfocitelor B
(selecția clonală) apare doar în momentul în care antigenul "alege" celula B
preexistentă corespunzătoare.
Teoria selecției clonale reprezintă fundamentul imunologiei moderne şi
explică generarea diversității anticorpilor, specificitatea și memoria. Mecanismul
selecției clonale nu se iimitează doar la descrierea producerii articorpilor. Clonele
preexistente de celule T sunt selectate într-o manieră similară de către antigenul
specific, proliferând şi diferențiindu-se în efectori a! imunităţi mediate celular.

Sistemul imun reprezintă deci un complex funcțional de organe, țesuturi şi

ceiule, interconectate, care acționează într-o manieră bine coordonată şi specifică
„pentru recunoaşterea și eliminarea macromoleculejor şi celulelor străine. Pentru
realizarea acestei funcții sistemul imun trebuie să poată distinge între self
(propriu) şi non-seif (străin).
Once substanţă străină care induce un răspuns unun când este introdusă
într-un organism este numită imunogen, sau mai general, ani:gen. Cele mai multe
antigene sunt macromolecule complexe, de dimensiuni mari. Doar porțiuni mici
din antigen, numite determinanți antigenici sau ţ itopi. sunt impiicate în reacția
"cu anticorpii sau limfocitele. Primul contact cu un anumit antigen generează un
răspuns imun primar. Contactul ulterior cu acelaşi antigen, va duce la o reacție
ma! rapidă şi mai puternică a organismului, denumită răspuns mun secundar,
cest fenomen este mediat de memoria imiunologică
 ANTIGENE

Termenul de antigen a fost folosit pentru prima dată de către L. Deutsch în

anul 1899, prin el înțelegându-se orice structură care este recunoscută ca străină
de un organism şi care este capabilă să declanşeze reacții imune specifice Şi să.
reacționeze cu produsele acestor reacţii, respectiv cu anticorpii. Antigenele pot
proveni din afara organismului, având origine exogenă, sau din interiorul acestuia,
fiind endogene. Indiferent de proveniența lor, antigenele pot declanșa reacții
imune, cum sunt:

sinteza anticorpilor specifici

activarea proliferării policlonale sau monoclonale a limfocitelor

instalarea memoriei imunologice

în unele situații pot induce un răspuns imun exagerat
(hipersensibilitate)
contactul cu une antigene poate fi urmat de absenţa unui răspuns imun
specific, fenomen numit toleranță imunologică.
Pentru definirea capacității de inducere a reacțiilor imune se folosesc doi
termeni, aparent diferiți:
l. imunogenicitate, definită ca fiind capacitatea unei structuri de a induce
declanşarea unui răspuns imun şi de a reacționa specific cu produşii
acestui răspuns
2. antigenicitate, care reprezintă capacitatea unei structuri de a reacționa
specific cu produşii răspunsului imun, dar nu şi de a induce apariția lor.
Capacitatea de a induce un răspuns imun este numită imunogenicitate, iar
structura care determină un astfel de răspuns este numită imunogen. Interacțiunea
specifică între antigen şi produşii răspunșului imun este numită antigenicitate.
Deci, termenul de imunogen
i include şi noțiunea de antigen.

vi
 li în
Imunogenicitatea şi antigenicitatea sunt doi termeni interschimbabi
discuţiile despre sistemul imun. .

Condiţii şi factori care influențează imunogenicitatea unei structuri.

dintre
Capacitatea de a induce un răspuns imun depinde de interacțiunea
|
antigen şi sistemul imun al gazdei. Pentru a fi un bun imunogen, O Structură
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: o | |
A. condiţii dependente de imunogen
B. condiţii dependente de organismul stimulat antigenic
C. condiţii dependente de calea şi modalitatea în care se realizează accesul
antigenului la sistemul imun al organismului gazdă. |

A. Condiţii dependente de imunogen

1. Caracterul de străin Ă
fi
Un antigen trebuie să fie străin gazdei cu care vine în contact. El poate
de origine virală, bacteriană, vegetală, animală şi din punct de vedere structural,
poate exista sub formă de moleculă, celulă sau țesut. Antigen poate fi însă şi o.
structură self (proprie organismului), care a suferit unele modificări ce fac să nu
mai fie recunoscută ca proprie (self denaturat)- de exemplu, o celulă infectată
viral, o celulă transformată malign, etc. |
Cu cât diferența filogenetică dintre antigen şi gazdă este mai mare, cu “atât
caracterul străin al antigenului este mai pronunțat şi imunogenicitatea sa este mai
mare. Folosirea terminologiei de transplant ajută la clarificarea acestui concept.
a) Antigene autologe se găsesc în cadrul aceluiaşi individ, ceea ce
înseamnă că nu sunt străine pentru acel individ. De exemplu, o grefă
cutanată prelevată de pe coapsa unui individ şi depusă în altă zonă este
o autogrefă, aceasta nu este recunoscută ca străină şi nu va fi rejetată
de sistemul imun.
| 12.
 . b) Antigene singenice (singeneice) se găsesc la indivizi identici genetic
(de exemplu la membrii unei linii inbred de şoareci, sau la gemeni
monozigoți). Linia sau populația” inbred cuprinde animale identice din
punct de vedere genetic, obținute experimental prin încrucișări
consanguine (frate-soră) repetate, timp de cel puţin 20 de generaţii. O
grefă între membrii unei linii inbred este o grefă singenică sau o
izogrefă și nu este recunoscută ca străină, fiind acceptată.
c) Antigene alogenice (alogeneice, aloantigene) se găsesc la membrii
_ diferiți genetic ai aceleiaşi specii. De exemplu, un transplant renal de la |
„mamă la fiică se numeşte allogrefă sau homogrefă. O astfel de grefă |
este recunoscută ca străină şi, prin urmare, poate induce un răspuns |
imun în organismul care o primeşte, fiindrejetată. |
Unele aloantigene sunt prezente doar la anumiți membri ai unei specii şi |
au fost numite izoantigene; antigenele de grup sanguin A şi B sunt
„exemple de izoantigene.
- d) Antigene xenogenice (xenogeneice) se găsesc la specii diferite. De
exemplu, transplantarea rinichiului unei maimuțe la om se numeşte
„_heterogrefă sau xenogrefă şi este foarte imunogenică. Termenul
heterolog este folosit uneori ca sinonim pentru xenogenic.

Antigenele heterofile au , fost denumite astfel pentru că se găsesc la

"organisme aflate ladistanță îîn arborele filogenetic.
Bu In 1911, J. Forssman a descoperit că serul iepurilorimunizaţi cu suspensii
din unele organe de cobai (rinichi), dar nu şi din altele, produce. o activitate
hemolitică neobişnuit de mare când este adăugat peste o suspensie de eritrocite |
de oaie. Aceasta observaţie a fost prima descriere a unui antigen heterofil şi a

13
declanşat multe studii în legătura cu distribuția acestui antigen Forssman în

diferite organisme şi țesuturi.

Răspândirea ubicuitară a antigenului Forssman este prezentată în tabel.

Incidenţa antigenului Forssman la diferite plante şi animale:

GRUP PREZENT ABSENT
Plante Porumb Orez

Microorganisme Bacillus anthracis | Salmonella tiphy

Peşti | Crap Batog

Pasări -| Gătnă Gâscă

Animale de ferma : | Oaie Porc
Rozătoare Cobai Șobolan
Oameni | Sânge de grup A | Sânge de grup B

S-a demonstrat că antigenul de pe suprafaţa eritrocitelor de oaie este

solubil în solvenți organici şi conține carbohidrați. Antigenul Forssman izolat din
diferite preparate membranare a fost caracterizat ca fiind un ghicosfingolipid.
Datorită prezenţei sale într-o varietate iargă de organisme si țesuturi, antigenul
Forssman a fost utilizat ca antigen ținta în mai multe tehnici imunologice.
Gruparea imunodominantă a antigenulului Forssman, la fel ca şi
determinantul antigenic al grupului sanguin A, pare a fi gruparea terminală
N-acetilgalactozamină legată în poziția a1-3 (GalNAc a1-3). În cazul antigenului
de grup sanguin A, totuşi, gruparea imunodominantă include gruparea terminală
GalNAcal -3dnpreună cu «1-2 fucoza, legate la penultimul reziduu de galactoză.
Din cauza lipsei specificității serului imun pot apărea reacții încrucișate
răspunzătoare de localizarea incorectă a antigenului Forssman în unele situații. De
exemplu, majoritatea indivizilor care exprimă determinantul antigenic A (cei cu
prup sanguin A sau AB) nu exprimă cu adevărat antigenul Forssman.
£

acelaşi anticorp specific din cauza prezenţei igiena

Exemple clinice:. |

Reacția încrucişată a antigenelor heterofile are o serie de aplicaţii practice

stând la baza câtorva teste clinice.
(6) Testul pentru diagnosticarea sifilisului. Spirocheta care produce sifilisul
(Zreponema pallidum) are epitopi în comun cu cardiolipinul, un lipid
din structura miocardului. Prezența acestui antigen heterofil stă la baza
testului screening de diagnostic a sifilisului. Indivizii infectați cu.
Treponema pallidum sintetizează anticorpi care reacționează încrucişat
cu cardiolipinul. |
(3) Testul screening pentru diagnosticul mononucleozei infecțioase.
Agentul etiologic al mononucleozei infecțioase este virusul Epstein-
_Barr. Majoritatea bolnavilor au anticorpi “serici care reacţionează
încrucişat cu hematiile de oaie. -
(3 este screening pentru tifosul exantematic(Ricketisia prowazekii) si
febra pătată a Munţilor Stâncoși (Rickettsia ricketrsii). Serul pacienţilor
cu infecție rickettsiană aglutinează unele linii de Proteus vulgaris.
Acest răspuns imun heterofil se numeşte reacție Weil-Felix şi este .
folosit în investigarea serologică a pacienţilor cu tifos exantematic şi
febră pătată a Munţilor Stâncoși.

15
 2. Mărimea moleculei (greutatea moleculară) este importantă pentru
capacitatea sa de a induce un răspuns imun. De obicei, cu cât este mai mare o
moleculă, cu atât e mai imunogenică. Ca regulă generală, sunt bune imunogene
moleculele cu greutate moleculară peste 40 kDa; au imunogenicitate medie” |
moleculele cu masă moleculară cuprinsă între 5-40 kDa şi sunt slab imunogene |
sau neimunogene moleculele mai mici de 5 KDa. Dar, există şi excepții. De
exemplu, insulina este mică (6 KDa), dar poate fi imunogenică, dextranul sau
gelatina sunt slab imunogene, deși au greutate moleculară mare (peste40 KDa).

Relaţia dintre greutatea moleculară şi imunogenicitate:

Molecula Greutatea moleculară | Imunogenicitate
(kDa) "relativă
Hemocianina 1000 ++

Gama-globulina 160 +++

Toxoid diflerie | Sg FT
Insulina 6 +
Vasopresina 1 -] E +

Aspirina 0,18 -

Mărimea moleculei poate influența imunogenicitatea în două moduri: |

a) Numărul şi diversitatea epitopilor creşte proporțional cu dimensiunea
| proteinei. Totuşi, în cazul unor macromolecule, cum ar fi antigenele
hidrocarbonate, odată cu creşterea mărimii moleculei creşte numărul

epitopilor, dar nu şi diversitatea acestora. Aceste macromolecule sunt

numite imunogene cu "epitopi monotoni repetitivi”. |
b) Moleculele mari pot fi fagocitate. Procesarea antigenului duce la
formarea mai eficientă de anticorpi. Aceasta implică fagocitarea în

16
 prealabil a antigenului de un macrofag. Moleculeie trebuie să fie
accesibile catabolismului intracelular al fagocitului. Antigenele care sunt
-
greu sau imposibil de fagocitat sunt neimunogenice. De exemplu,
- particulele de polistiren, deşi sunt rapid înghiţite demacrofage, nu sunt
imunogenice, deoarece fagocitul nu are enzimele necesare degradării
polistirenului. - |

a) Strucțura. Haptenele. sunt molecul tru a fi imunogenice;

ele sunt cunoscute şi sub denumirea de antigene “incomplete” sau
“parțiale”.
b) Fun
uncţie. Haptenele nu pot induce un răspuns imun prin ele însele, dar
pot reacționa cu produșii acestui răspuns (celule. şi molecule)
(antigenicitate).
?

c) Exemple de hapten: e: antibiotice, analgezice şi alți compuşi cu greutate .

moleculară mică (metil-dopa).
Multe hidrocarburi complexe funcționează ca haptene.
De exemplu,
polizaharidul capsular de tip b din structura Haemoph ilus_influenzae (Hib) este
foarte slab imunogen când este administrat la copii de 1 an (care reprezintă grupa
de vârstă cu cel mai mare risc de meningită după infe. cția cu . acest
microorganism), dar este un imunogen acceptabil în cazul administrării la adulți.
Polizaharidul capsular al Hib este un antigen T-independent, iar la copilul mic |
răspunsul limfocitelor B faţă de acest tip de antigen este slab. Când polizaharidul
capsular este cuplat cu proteine imunogenice, ca toxoidul difteric (toxina difterică
tratată cu formaldehidă), copiii imunizați cu acest complex vor produce şi o
cantitate suficientă de anticorpi față de polizaharidul capsular a! Hib ca răspuns la
vaccinare. Aşadar, polizaharidul capsular de tip b al Haemophilus influenzae
acționează ca haptenă la copiii mici şi ca imunogen la adulți.
| 17
 Răspunsul imun ai paewrator cu lupus eritematos sistermac fată Ge Giver:
cu proteine Puziee ui
acizi nucleici este posibil datorită cuplări acizilor nucleici
„starea lor naturală.
O
Haptenele pot deveni imunogene dacă sunt cuplate in vivo sau in vitro cu
ea însăşi este teimunogen,
de regulă o proteină, carem
moleculă de dimensiuni mari. ee para
ce eee enma

carrier. Când se cuplează cu o

Maă PU
şi care a fost denumită molecul A are sau
purtăto a
epitop
proteină. k haptenă |se comportă că detefininant antigenic (epitop)) Un
poate, totuşi, include haptena plus o regiune adiacentă din carrier.

et
, , E Cenjugat Conjugat
Carrier 1 Carrier 2 Haptenă paptenă-carrier 1 haptenă-carrier 2

P— E A A (A
Vo y pp yV Y
anti- 2 absența m m
anti-Ș formării
anticorpilor anti-e _anti- €

Efectul carrier. Injectarea moleculei cartier induce formarea anticorpilor

specifici. Injectarea doar a haptenei nu duce la producerea anticorpilor anti-

haptenă. La administrarea haptenei conjugate cu un carrier, animalul răspunde
prin formarea de anticorpi anti-carrier şi anti-haptenă. (după E. Goiub)

Alte haptene sunt macromolecule (>100 kDa). Nu se ştie exact de ce

aceste substanţe sunt mai degrabă haptene decât iniunogene, dar s-a constatat că,
în urma cuplării cu proteine imunogene induc un răspuns T helper față de

complexul haptenă-purtător. |

Moleculele> carrier pot fialbumine, globuline saupolipeptide sintetice.

 Hapteneie sunt larg totosite in imunoiopia fundamentală ca determinanţi
antigenici definiți (epitopi). Spre deosebire de epitopii naturali ai proteinelor,
haptenele pot fi uşor mânuite în laborator, atât sub formă liberă cât şi cuplată. Ele
i-au ajutat pe imunologi să evalueze specificitatea, afinitatea şi heterogenitatea
anticorpilor şi să estimeze dimensiunile situsului lor de combinare cu antigenul. f fe qua
Reacţiile adverse ale unor medicamentelor apar uneori datorită A
comportamentului lor ca haptene. În organism, medicamentul sau metaboliții săi
entre, materne emana.

se combină cu o moleculă mare, de obicei o proteină (carrier), inducând un

maree
na piese biti i Si
răspuns imun specific (producere de anticorpi). Un exemplu clasic în clinică îl
constituie reacţia alergică a unor persoane la penicilină.
imi

3. Natura chimică
Natura chimică a unei molecule contribuie semnificativ la imunogenicitatea
sa.

Proteinele sunt cele mai puternice imunogene. Proteinele au o varietate

structurală remarcabilă, care face ca molecula proteică să aibă epitopi cu
specificități diferite. Răspunsul imun global la o proteină este suma tuturor
anticorpilor produşi faţă de epitopii respectivi. | |
_Lipoproteinele, prezente în membrana multor celule, sunt imunogene
proteice complexe, care induc răspunsuri imune atât față de epitopul lipidic, cât şi
gnema/tmemepieoe ee intereseze -

față de cel proteic. |

Majoritatea “polizaharidelor sunt neimunogene pentru că nu au o
epenneenreaortite
9" Pmpae az

diversitate chimică suficientă. Ele pot deveni imunogenice şi pot conferi o

ÎI meTooemememetomaea

specificitate unică unui antigen, dacă sunt cuplate cu o moleculă carrier

corespunzătoare. în plus, multe polizaharide sunt degradate rapid după ce intră
Pra

într-un organism, deci nu se află în contact cu sistemul imun suficient timp pentru
a induce un răspuns imun. pro unele polizaharide ot fi imunogenice, de |
atei OTET DETIN Raa,

Â
Lă să
 lizaharidele de tipul:
exemplu: polizakaridele capsulare ale pneumococului, lipopo
e.
endotoxinelor din membrana celulară a bacteriilor gram negativ
ă de antigenele
- Imunogenicitatea glicoproteinelor este cel mai bine ilustrat
Pa
de grup sanguin A şi B şi de antigenele sistemului Rh. Aceste substanțe sunt
al
imunogene puternice şi induc un răspuns imun față de epitopul hidrocarbonat
moleculei. | |

Sistemul ABO al grupelor sanguine a fost descoperit in 1901 de Karl

Landsteiner. E] a prelevat sânge de la membrii laboratorului său din care a separat
serul. Apoi, a amestecat serul cu hematii provenite de la indivizi diferiți.
Landsteiner a observat că unele seruri aglutinau hematiile unor indivizi, dar nu şi
ale altora şi a grupat indivizii în funcţie de tipul aghutinării. Astfel, indivizii de
erup A posedă pe hematii un antigen, numit A, iar în ser au anticorpi față de alt
ntigen,, B) La grupul BB hematiile au antigenul B şi în ser sunt prezenți anticorpi
antigen
anti-A. Hematiile de grup O nu prezintă pici unul din cei doi antigeni (A sau B),
iar serul acestor persoane are anticorpi ani.A şi ati 5. Indivizii cu grup AB au
pe hemmatii ambele antigene (A si B), iar în ser nu prezintă bici unul din tipurile de
anticorpi (anti-A si anti-B). Aglutinarea hematiilor survine datorită faptului că
serul unui individ conţine anticorpi naturali împotriva antigenelor din sistemul
ABO care lipsesc de pe hematiile proprii, dar care sunt prezente pe celulele altui
individ: de exemplu, indivizii de grup A au anticorpi anti-B care aglutinează
hematiile de grup B. |
Clasificarea în grupele ABO se bazează pe testarea hematiilor cu reactivi
anti-A, anti-Bşi anti-AB, concomitent cu testarea serului acelorași subiecți cu
hematii reactive de grup A (subgrup Al sau A2), grup B sau O. Sistemul ABO
este cel mai cunoscut din cele peste 20 de sisteme de grupuri sanguine descrise ia
| om. Importanța clinică a sistemului ABO derivă din universalitatea anticorpilor
anticorpilor. naturali şi din eficacitatea lor in vivo. Anticorpii "naturali" ai
indivizilor de grup A san b sunt de tip IEM +
şi apar ca răspuns la antigene ABO
20
 din mediu, de exemplu din flora microbiană a tractului intestinal sau respirator,
sau din alimentele ingerate. Deoarece “antigenele de grup sanguin sunt
oligozaharide frecvent prezente în natură, indivizii de grup A se imunizează faţă
de antigenele de tip B, rămânând toleranţi față de antigenul A. Reciproca este
valabilă pentru indivizii de grup B. Deşi desfăşoară o activitate optimă la rece
(4*C), anticorpii de tip IgM formați sunt reactivi şi la 37*C şi pot activa cascada
complementului până la C9, conducând, in vivo, la liza intravasculară imediată a
hematiilor incompatibile transfuzate. c
Genele alele A, B şi O, care codează antigenele sistemului ABO sunt
plasate la nivelul regiunii 9q34 a cromosomului 9. Gena O este considerată genă
mută, deoarece ea codifică o structură comună, substanţa H, care mu este
imunogenă. Genele A şi B sunt considerate gene dominante față de O şi
codominante între ele. Aceste gene codează enzime numite transferaze: o N- |
acetil-palactozamin-transferază pentru genotipul AA, AO şi o galactoz-
transferază pentru genotipul BB, BO. Aceste transferaze adaugă fie N-acetii
galactozamina, fie galactoza la oligozaharidul precursor (substanţa H) de pe
membrana hematiilor, Indivizii din grupurile A, B, sau AB exprimă glicozil
„ transferaze, care convertesc substanța H în antigenele A, B sau A şi B. Indivizii
de grup O nu au astfel de transferaze. Grupările determinante ale antigenelor de
grup sanguin sunt situate în poziţie terminală pe lanţurile polizaharidice ale
antigenelor A sau B şi sunt legate în poziție «1-3 la un reziduu de galactoză
fucozată.
al-3
Gal NAc noerereeneree (gpl

Fac

Gal = galactoză, Fuc = fucoză, R= restul lanțului polipeptidic

21
 Antigenele de grup sanguin A și B diferă numai prin carbobhidratul terminal .
al oligozaharidului "stem". Grupul A are o N-acetil-galactozamină, iar grupul B
are o galactoză. Indivizii din grupul sanguin O au ca antigen oligozaharidul
stem" numit substanța H.

oligozaharid stem —P

ceramid (părți integrante

“ale membranei celulare)

Structura antigenelor de grup sanguin A şi B. Antigenele de grup sanguin

diferă doar prin carbohidratul terminal al oligozaharidului stem: grupul A
- prezintă o N-acetil galactozamină, iar grupul B are o galactozamină. Genele A
şi B codifică transferaze specifice pentru carbohidratul terminal. Fuc = fucoză,
Gal = galactoză, Glu = glucoză.

22
-
 Polipeptidele mici, cum ar fi insulina şi hormonul de creştere, sunt de
obicei, slab imunogene. Răspunsul imun apare, de obicei, numai după o expunere
prelungita la antigen, sau prin folosirea adjuvanţilor (substanțe care cresc foarte |
| mult imunogenicitatea moleculelor fără a le altera compoziția chimică). |
Acizii nucleici sunt consideraţi a fi neimunogenici; totuşi, când se combină |
cu proteine bazice pot acționa ca imunogeni. La pacienții cu lupus eritematos
sistemic apar anticorpi atât față de nucleoproteinele autologe cât şi faţă de ADN-
ul dublu catenar.
Lipidele sunt şi ele neimunogene, deşi unele (de exemplu cardiolipinul) pot
conferi specificitate antigenelor atunci când sunt prezentate adecvat sistemului
imun,

Caracterul de străin, dimensiunea moleculei şi natura chimică sunt

principalii factori dependenți de antigen, care influențează imunogenicitatea. |
Relaţia dintre aceşti factori poate fi ilustrată printr-o "ecuaţie":

Imunogenicitea = (caracterul de străin)x( greutatea moleculară)x(natura chimică)

Există şi alți factori _care depind de antigen şi influențează

imunogenicitatea.

4. Stabilitatea structurală (rigiditatea, mobilitatea segmentară).

Moleculeie foarte flexibile sunt imunogene slabe. De exemplu, gelatina datorită
conţinutului său crescut în glicină, prezintă o mobilitate exagerată, ceea ce face
să-i scadă imunogenicitatea. Dacă glicina este înlocuită cu un alt aminoacid
(firozină sau fenilalanină), molecula devine mai stabilă şi implicit mai imunogenă.
5. Degradabilitatea. Moleculele care nu sunt biodegradabile, cum ar fi
particulele de polistiren sau de azbest, nu sunt imunogenice pentru că nu pot fi
 anțele care sunt degradate prea rapid
procesate în fagocite. Pe de altă parte, subst
foarte slab imunogene, pentru că
de enzimele plasmatice sunt neimunogene sau
|
sunt prea scurt timp în contact cu sistemul imun.
6. Conformaţia moleculei.
au arătat că pentru imunogenicitate este
Studiile asupra proteinelor
terțiară sau cuaternară), cât Şi:
importantă atâț conformaţia moleculei (structură
secvența aminoacizilor (structura primară).
ula este
Toate aceste studii au evidențiat că, de fapt, mu toată molec
orii specifici ai celulelor
imunogenă, în sensul că este recunoscută de recept
specifici, ci anumite
imunocompetente sau participă la reacția cu anticorpii
sau epitopi.
fragmente ale sale, numite determinanți antigenici

Epitopii
determinante sau determinanţi antigenici sunt
Numiţi şi grupări EDER a ae,

cu care reacționează
situsuri, aflate pe suprafaţa „sau în interiorul antigenului,
.

un termen generic folosit

e

anticorpii şi receptorii celulelor T sau B. Antigen este

un țesut sau un organ.
pentru a desemna o macromoleculă, un virus, o bacterie,
paratop, similar ca structură,
” Anticorpii posedă un situs de combinare, denumit şi
de
dimensiune şi formă între anticorpi cu specificități diferite. Acest_şitus
sau întregului organ,
combinare nu este complementar întregului corp bacterian,
antigenic particular, care are
dar este întotdeauna complementar unui determinant
sului imun specific sunt
_ dimensiuni moleculare limitate |Efectorii celulari ai răspun
itele T.
de anticorpi) şi limfoce
limfocitele B (precursorii celulelor producătoare On

receptor:
Aceste celule au pe suprafața lor molecule cu rol de
sunt imunoglobuline identice structural cu
- receptorii limfocitelor B
e de implantare.
anticorpii serici, cu excepția zonelor intracitoplasmatic
cu cel al
Situsul de combinare al receptorului limfocitului B este identic
anticorpilor produşi;
24
 - receptorii limfocitelor T se deosebesc de cei ai limfocitului B: celulele
rezultate în urma activării limfocitului T nu produc o formă solubilă de
- proteină receptor, iar recunoaşterea antigenului de către acest receptor
diferă de modul de recunoaştere a liinfocitului B. Pentru a putea fi
recunoscut de limfocitul T, antigenul trebuie să fie procesat (fragmentat
enzimatic). Procesarea are loc în interiorul unor celule specializate,
numite APC (celule prezentatoare de antigen), care pot fi macrofage sau
chiar limfocite B. Limfocitul T recunoaşte o parte din antigen, un peptid:
scurt prezentat într-o cupă moleculară situată pe suprafața celulei
prezentatoare. Cupa moleculară este produsul genelor complexului
major de histocompatibilitate (MHC) de clasa 1 sau II. |
Cele mai multe antigene sunt timo-dependente: necesita o dublă
recunoaştere
de către limfocitele T şi B.
Există un număr redus de antigene timo-independente, care nu necesită
recunoaşterea de către limfocitele T şi care pot duce la o formare eficientă de
anticorpi după ce au interacționat numai cu limfocitele B.

Structura epitopilor. Y
Dimensiune. Epitopii sunt foarte mici. Determinanţii antigenici pot fi
părți de proteine, acizi nucleici, polizaharide, lipide sau glicolipide sau
alte molecule biologice; elestej format din 4-6 aminoacizi sau 6-8 unități
rare

monozaharidice.
b) Conformaţie. În funcţie de poziția aminoacizilor care formează epitopii,
aceştia pot fi:

(-) lineari (continui, determinanți secvențiali) - reprezentați de 0

succesiune continuă de aminoacizi în secvența primară a proteinei,

25
 (o) conformaționali (discontinui) - conținând aminoacizi situați în aceeași
zonă de pe suprafața proteinei, care sunt plasați la distantă în secventa
primară a proteinei.
Epitopul 1

Epitopul 2
Epitopul 4

Epitopul 3

Modelul epitopilor lizozimului. Ariile 1 şi 2 reprezintă epitopi

continui (lineari), iar ariile 3 şi 4 epitopi discontinui (conformaționali).

"Dacă anticorpii generați față de o proteină reacționează bine şi cu tetra-,

penta-, sau hexapeptide derivate din acea proteină, atunci anticorpii recunosc un
determinant secvențial.
Pe de altă parte, anticorpii sintetizați împotriva unui determinant
conformaţional care reacționează foarte bine cu molecula întreagă, nu vor mai
reacționa cu fragmente peptidice rezultate în urma denaturării proteinei
respective. |
Este de reținut că cele mai multe proteine globulare şi acizii nucleici nativi
au epitopi conformaționali, în timp ce majoritatea polizaharidelor, proteinele
fibrilare şi acizii nucleici monocatenari au epitopi secvențiali.
 Localizare.
Epitopii, sedii moleculare de combinare cu anticorpii, pot fi situaţi:
e la suprafața moleculei de antigen (epitopi topografici, externi)
accesibili celulelor imunocompetente în forma nativă a proteinei
e în interiorul antigenului (interni) - sunt recunoscuți după ce antigenul a
ore eee emma ea

fost parţial degradat (procesat) în interiorul unei celule specializate.

Funcţiile epitopilori
a) determină specificitatea moleculei de antigen şi de aceea sunt
denumiți grupări determinante;
b) sunt imunoreactivi - capabili săreacționeze cu anticorpii specifici. Nu
toți determinanții antigenici induc în mod constant un răspuns icoun: unii
sunt imunopotenți decât alţii (între ei există competiție antigenică).
Imunopotența poate fi definită drept capacitatea unei regiuni
a alese 4
moleculei de antigen de a servi drept determinant antigenic şi de a
induce un răspuns imun specific.| Din punctul de vedere al imunopotenţei quo oboa:
puteza clasifica epitopii î dominanți. subăomiaaaţi și criptici 2)
Există epitopi care, în anumite condiții, nu se exprimă deloc (epitopi fe
"tăcuţi”, criptici, ascunși) dar care, în alte situații, pot declanşa un
răspuns imun eficient. Astfel, un determinant antigenic poate fi "tăcut" în
interiorul unei macromolecule, dar poate deveni imunopotent când un
segment din macromolecula pe care se află este folosit pentru imunizare. .
„Un determinant nemanifest poate deveni imunopotent la animale la care
s-a indus toleranța imunologică față. de alte părți ale imunogenului din
care face parte determinantul respectiv.

27
 genice şi prezintă un
Bacteriile şi celulele mamiferelor sunt puternic imuno
denumită mozaic
spectru vast de antigene diferite. Această diversitate a fost
|
antigenic.

Valenţa antigenelor.
este egală
Antigenele pot prezenta mai mulți epitopi. Valenţa unui antigen
| |
cu numărul total de epitopi ai acestuia. epitopi
Antigenele sunt multivalente. O molecula de antigen are mai mulţi
de anticorpi
diferiți, uneori de ordinul sutelor, dintre care unii determină sinteza
proteinele au un
dirijați față de determinantul A, B, etc. Ca şi alte antigene,
porțiuni limitate
spectru continuu de determinanți antigenici, care corespund unor
le cele mai
din structura de suprafață şi care sunt localizate preferențial în regiuni
mai
expuse la exterior. Relația dintre structură şi antigenicitate este, totuși,
faptul
complexă în cazul proteinelor globulare decât în cazul altor antigene, prin
că ea depinde în mare măsură de conformaţia globala a întregii molecule.
mai uşoara
Explorarea regiunilor antigenice de pe suprafața proteinelor a devenit
că.
graţie anticorpilor monoclonali şi a metodelor rapide de sinteză peptidi

Alterarea antigenicităţi. Moleculele de antigen pot fi manipulate

eerror,

îndepărte
artificial alterând, adăugând sau ee alterată
ând epitopi. Antigenicitatea esteDă
o dată e schimbare.
alterarea epitopilor se produc noi antigene. Aceasta se poate
(€) Prin
realiza conjugând diferite molecule la antigen sau îndepărtând enzimatic
porțiuni de antigen. Schimbările de acest fel par a fi importante în:
apariția bolilor autoimune, cum ar fi lupusul eritematos sistemic indus
medicamentos.
2. Denaturarea sau hidroliza proteinelor distruge aproape întotdeauna

epitopii conformaționali. !
28
 Variația antigenică.
Variația antigenica a organismelor infecțioase este un mijloc foarte eficient
de a se sustrage acțiunii anticorpilor neutralizanți produşi de răspunsul imun
umoral al gazdei.
Alterarea antigenicităţii glicoproteinei de suprafaţă este un mecanism bine
stabilit printre paraziți prin care aceştia reuşesc să eludeze răspunsul imun.
Variația antigenica este principalul mijloc prin care protozoarele (ca
Tripanosoma, Plasmodium şi Giardia) şi câteva specii de bacterii persistă în
organismul gazdei. Acest fenomen este important şi pentru persistenţa virusurilor |
animale. “ |
Exemplul clasic al variaţiei antigenice a virusurilor se observa în cazul
„virusurilor gripale A. Alterările glicoproteinelor de suprafață ale acestora
(hemaglutinina şi neuraminidaza) se produc prin două mecanisme: o
- drift-ul antigenic - implică modificări minore ale antigenicității
proteinelor de suprafață şi se pare că ar fi implicat în persistența. .
virusului în populaţiile susceptibile;
- Shift-ul antigenic - implică modificări genetice majore, răspunzătoare de.
dezvoltarea unui "nou" virus în cadrul aceleiași specii.
Drift-ul antigenic apare prin acumularea de mutații punctiforme în genele
care codează hemaglutinina şi neuraminidaza. Mecanismul shifi-ului antigenic
constă în reasortări genice între tulpini de virusuri gripale A. Deşi virusul gripal
nu determina infecții persistente în organismul gazdei, apariția unor virusuri
(tulpini) cu antigenicitate modificată explică persistența virusurilor gripale într-o
anumită populație şi larga lor răspândire pe glob. o
Variația antigenică la lentivirusuri apare în acelaşi individ infectat. Acest
grup include virusul imunodeficienței umane (HIV) şi un număr tot mai mare”
de virusuri animale care determină infecții persistente sau cronice. Variația

29
 a lentivirusurilor apare prin acumularea de mutații punctiforme ia
antigenica
nivelul glicoproteinelor de suprafaţă.
Variația antigenica a protozoarelor şi a virusurilor animale reprezintă

mecanismul prin care acestea persistă în organismul infectat generând un răspuns

imun precar şi dificil. |

Pentru obținerea vaccinurilor anti-gripale se identifică .. tulpina

predominantă, timpuriu la debutul epidemiei, producându-se vaccinuri față de

această tulpină. În cazul lentivirusurilor, această strategie nu a putut fi aplicată
deoarece mutațiile şi selecţiile apar la aceeaşi gazdă infectată. Astfel, într-un
_ vaccin anti-lentivirus ar trebui introdusă o gamă largă de epitopi neutralizanți,
pentru a preveni evoluția infecţiei. |

Paratopii
Anticorpii au specificitate faţă de epitopi..
fo Regiunea din molecula de anticorp care interacționează cu epitopul se
, Structura acestuia este complementară spațial celei a
„ numeşte_j
epitopului.

Epitopul antigenului

Interacțiunea antigenului cu anticorpul omolog. Dispoziţia sarcinilor electrice

la nivelul epitopului şi paratopului influenţează interacțiunea antigenului cu

anticorpul omolog.

| 30
 fe — 4 / peretr spete
Interacțiunea anticorpului cu antigenul este influențată de dispoziţia
sarcinilor electrice. Forţa de legare (afinitatea) dintre epitop şi paratop este direct
proporțională cu gradul de complementaritate al celor două structuri.

“ B. Condiţii dependente de organismul stimulat antienic

Î. Vârsta şi maturitatea funcțională a sistemului imun pot influența
răspunsul imun, la vârstele extreme (copii sub 3 ani şi bătrâni peste 70
de ani), acesta fiind mai slab decât la vârsta adultă. Ă
„2. Condiţii fiziologice sau patologice ale organisinului în momentul.
contactului cu antigenul. Sarcina este o situație fiziologică ce se
asociază cu 0 supresie a răspunsului imun niatern indusă de allogrefa
fetală. Există situații patologice cu repercusiuni asupra răspunsului imun
(imunodeficiențe congenitale sau dobândite).

ondiţii dependente de calea şi modalitatea de acces a antigenului

la sistemul imun al organismului gazdă | |
- Ca regulă generală, administrarea antigenului pe cale subcutanată sau
intramusculară este optimă pentru substanțele solubile,
în timp ce, injectarea.
intravenoasă sau intraperitoneală poate fi mai eficientă în cazul imunogenelor
celulare de tipul eritrocitelor şi vaccinurilor bacteriene. În practică, calea:
intravenoasă nu este folosită datorită riscului embolismului și al altor reacții
adverse.

Adjuvanţi sunt substanțe sau amestecuri de substanțe. care au rolul de a.

creşte imunogenicitatea antigenului, potențând Capacitatea acestuia de a induce un
7 a mima rea sea ien e Im
a ÎN .

31
 Mecanismele prin care adyuvanții își exercită efectele bioiogice sunt

multiple:
(2 adjuvanții pot acționa ca substanțe depozit prelungind perioada de

expunere ia imunogen

(5) adjuvantul poate acționa ca un "iritant", care creşte răspunsul inflamator

la locul administrării imunogenului
(9 unii adjuvanţi pot stimula proliferarea celulelor imune antigen specifice.

Specificitatea antigenică
Pentru fiecare din epitopii de pe o moleculă de antigen, în populația de
celule limfoide există un corespondent reprezentat de un număr restrâns de celule
limfoide (clonă), care exprimă pe suprafața lor recentori unici şi specifici.

Specificitatea reprezintă abilitatea anticorpilor de a reachona numai cu antigenul

itopul) care le-a indus apariţia.
Specificitatea este influențată atât de natura chimică a moleculei, cât și de
conformaţia ei sterică, adică de poziția în spațiu a grupărilor determinante.
Îi

Foarte relevante şi instructive au rămas studiile efectuate de Landsteiner în

1934.
“i _ Landsteiner a imunizat animale cu conjugate haptenă-carrier, inducând
atât : anti-haptenă, cât şi anti-carrier. Apoi a conjugat haptena cu un Carrier
răspuns atât
jo testat reacția cu antiserul obţinut inițial, care conţinea anticorpi anti-
diferit șişi aa te
„haptenă. Datorită schimbării moleculei carrier Landsteiner a reușit să evidențieze
doar interacțiunea haptenei cu anticorpii anti-haptenă. Prin modificarea ulterioară
a proprietăților haptenei a fost posibilă studierea infuenței substituției cu diferite
grupări asupra specificității antiserului.
+)
3
 a) Gazda poate recunoaşte poziția para dar nu şi substituenții din aceste
poziții, atât timp cât aceştia rămân asemănători din punct de vedere
chimic.
În figură, toate grupările substituite se găsesc în poziție para; totuşi, în
fiecare caz este vorba despre alta grupare substituită în para (CH3, CI, NO).
Anticorpii produşi împotriva uneia dintre grupările haptenice substituite
reachonează încrucişat şi cu celelalte.

Reacţie cu:

,
Antiser faţă de: ,
99
aminobenzen
(anilină) p n-ţoluidină P-cloroamino-
benzen p-nitroamino-
benzea

Aminobenzen ++ +ă + +
p-toiuidină ++ ++ ++ +
p-cioroaminobenzen +++ + + + ++
p-nitroaminobenzen + + + + i

Influența substituţiei cu grupări neionice asupra specificităţii. Substituția

nucieului aromatic cu grupări „metil, halogen sau nitro influențează puţin
specificitatea. (după E. Golub)

b) Substituţia cu grupări acide în poziția para induce specificitate strictă:

anticorpii induşi reacționează numai cu haptena inductoare şi nu cu alta.
Anticorpii au fost induşi față de aminobenizen sau aminobenzen substituit în
poziția para cu grupări acide (COOH, SO;H sau AsO;H). Această modificare
minimă în molecula aminobenzenului are un efect profund asupra abilității
moleculei de a reacționa cu anticorpii produşi faţă de molecule similare.
td
iai
 Reacţie cu:
2 NH SH NE:

COOH SOzA AsOzEH

ANI ȘI aminobenzen acid p-amino- acid p-amino- acid p-amino-

| Antiser față de: (anilină) benzoic___benzensulfonic_benzenarsenic
++ 9 9 9 .
Aminobenzen
Acid p-aminobenzoic 0 +++ă 9 0
- Acid p-aminobenzensulfonic 0 9 +++ ă 9
Acid p-aminobenzenarsenic 0 0. 9 +++

Influenţa substituției cu grupări acide asupra specificității. Substituția

nucleului aromatic cu grupări acide în aceeaşi poziție (para) are o influență

majoră asupra specificității, inducând o specificitate strictă. (după E. Golub)

c) Gazda poate distinge între poziţiile orto, meta şi para, iar anticorpii
formaţi nu reacționează încrucișat. |
Reacţie cu:

| COOH

Antiser faţă de: aminobenzen acid o-amino- acid m-amino- acid p-amino-
(anilină) benzoic benzoic benzoic

Aminobenzen
Acid o-aminobenzoic
„ Acid m-aminobenzeic.
Acid p-aminobenzoic
+++. 9 9 9
9 +++ a 9
9 9 pp 9
0 9 9 did

Specificitate strictă, Schimbarea aceleiaşi grupări acide îîn poziția « orto, meta şi
para induce specificitate strictă. (după E. Golub)

34
 Specificitatea precisă şi fină a recunoaşterii imune este folosita în
identificarea unor molecule cu importanță biologică din serul uman (ex.
Digitoxina/Digoxin, Tiroxina/Triiodotironina),

Diferenţele dintre legăturile glicozidice ale monozaharidelor pot fi de

asemenea importante în determinarea specificității imunologice a anticorpilor.
Un exemplu important în clinică îl reprezintă antigenele capsulare ale
pneumococului, care constituie una dintre cauzele principale ale pneumoniei
lobare. | |
Pneumococii (Streptococcus pneumoniae) au peste 80 de tipuri de
polizaharide capsulare diferite imunologic. Un anticorp față de un anumit tip nu
reacționează cu un antigen polizaharidic de alt tip. Structura diferită a
polizaharidelor - capsulare determină diferențele antipenice ale tipurilor de
Pneumococi. . | E | |
e Capsula pneumococului de tip II prezintă legaturi glicozidice între !
moleculele de glucoză din poziţiile 1,4;1,6. Anticorpii faţă de |
pneumococul de tip II sunt direcționați împotriva acestui polimer de
giucoză. |

e Această specificitate este dovedită de faptul ca anticorpii reacționează

cu legăturile glicozidice plasate în pozițiile 1,4;1,6 indiferent de.
molecula care le conţine(de exemplu, reacționează cu aceste legaturi
prezente în molecula de glicogen). | i
e Reacţia este atât de specifică încât poate fi utilizată pentru a evidenția
„existența tipului de legătură glicozidică din poziţia 1,4;1,6 la
polizaharide cu structură necunoscută.

35.
 Diferențele în reziduurile de aminoacizi de la nivelul epitopilor

proteinelor sunt critice pentru specificitatea lor imunologică.

Un alt exemplu relevant din punct de vedere clinic este capacitatea de a
discrimina între modificări minime în compoziția proteinelor, ca cea din cazul
diferitelor tipuri de molecule de insulină. Pacienţii cu diabet zaharat tratați cu
insulină bovină pot deveni uneori toleranți la insulina. Din acest moment insulina
nu mai este eficientă.
e Insulina este un imunogen slab, cu o greutate moleculară de aproximativ
6kDa, formată din două lanţuri: lanțul A şi lanţul B. Insulina bovină şi

insulina umană diferă prin trei reziduuri de aminoacizi situate alăturat în

lanțul A.

+ Toleranţa la insulină este determinată de anticorpii produşi față de acest

epitop peptidic liniar, care inactivează molecula.
e Tratamentul acestei inactivări prin anticorpi a moleculei de insulină este
înlocuirea insulinei bovine cu cea de porc, la care cei trei aminoacizi
sunt diferiți.

Există situații în care, acelaşi anticorp interacționează atât cu antigenul față

de care a fost sintetizat specific, cât şi cu unul sau mai multe antigene similare
(aceste antigene posedă epitopi comuni). Fenomenul se numeşte reactivitate

încrucişată. De exemplu, există reactivitate încrucişată între moleculele de

albumină ale diferitelor specii, anticorpii anti-BSA (albumină serică bovină)-

interacționând atât cu BSA cât şi cu albumine provenite de la alte specii.

Procesul prin care reacția încrucişată a epitopilor determină o alterare
tisulară mediată de un mecanism imunologic se numeşte mimetism antigenic.
Alterarea țesutului cardiac în cursul reumatismului articular acut survine - ca
urmare a mimetismului antigenic dintre Streptococcus pyogenes şi țesutul cardiac

se
uman. Streptococul şi țesutul cardiac au epitopi în comun. Pacienţii elaborează un
răspuns imun față de epitopul comun, iar produşii acestuia (anticorpii) detemină
lezarea inimii.

Specificitatea antigenelor naturale este multiplă, putându-se descrie:

antigene specifice de specie - prezente la toți membrii unei specii
antigene specifice de grup - caracteristice numai unor grupuri de
indivizi şi nu tuturor membrilor unei specii (antigenele ABO) |

antigene specifice de ţesut (organ) Diferite organe au în compoziţia

lor anumite antigene unice care le sunt specifice.
a) Tiroida are un antigen specific de organ - tireoglobulina. La toate
speciile, glanda iiroidă conține această proteină specifică. Un răspuns
imuni faţă de această proteină apare la pacienții cu tiroidită Hashimoto.
b) Proteina bazică mielinică există în țesutul cerebral al tuturor speciilor
ŞI nu mai este întâlnită în nici un alt organ. Această proteină este
implicată în producerea encefalomielitei alergice experimentale. O
encefalită alergică poate fi produsă de vaccinul antirabic, care conţine
țesut cerebral provemt de la animal (cum s-a întâmplat în cazul
vacc:nuiui original al lui Pasteur). O situație asemănătoare poate fi
indusă experimental la animale, injectând țesut cerebral sau proteina
bazică mielinică purificată.
antigene specifice celulelor: anumite celule au epitopi specifici; de.
exemplu, iimfocitul T matur are markerul membranar CD3
antigenele sechestrate sunt antigene. specifice de organ care, în mod"
normal, nu vin în contact cu sistemul imun. Astfel, în mod normal, nu
apare un răspuns imun față de antigene autologe oculare, deoarece
aceste substanțe nu sunt accesibile celulelor sistemului imun. În urma

37
 poate
unui eveniment care eliberează aceste autoant:gene (rraumausm)
apare o boală autoimună. Este cazul uveitei simpatetice, afecțiune care
poate duce la orbire, caracterizată prin inflamaţia severă a unui ochi.
survenită după o plagă înrepată a ceiuilalt och:.

Organismul distinge, în general, sel:-ul (Structurile proprii) de non-se.f

(orice structură străină). Sistemul imun al unui organism reacționează împotriva

oricărui compus străin (antigen) și este tolerant (incapabii să reacționeze) față de
| componentele propriului organism, care po! fi bune imunogene în alte organsme.
Toleranţa față de self se dobândeşte în cursul dezvoitării fe:ale şi neonatale.
Sistemul imun poate fi făcut tolerant chiar față de substanţe szu țesuturi străine
introduse în cursul acestei perioade (fetală, neonatală:. O astfe: ce substanță, care
induce toleranță imună sau absența răspunsului imunologic, se numeste

tolerogenă.

38
 IMUNITATEA NESPECIFICĂ

Trăim într-o lume potențial ostilă, plină de o mare varietate de agenți

infecțioşi, cu diverse forme, mărimi şi caracteristici subversive. Mecanismele
fiziologice ale imunităţii nespecifice sunt prezente la toți membrii regnului.
animal, sub forma unor proprietăţi înnăscute, inerente.
Aceste mecanisme de apărare nu dezvoltă specificitate: nu sunt
dependent: de recunoaşterea specifică a unei structuri particulare a patogenului
prin receptori specifici. Astfel, o barieră nespecifică de un anumit tip poate
asigura protecţia fată de o gamă relativ variată de agenți patogeni.
Există factori constituționali, incomplet cunoscuţi, care fac anumite
specii susceptibile sau rezistente în mod natural la unele infecții.
Sistemele ant:microbiene nespecifice sunt considerate “înnăscute” în
sensul că nu sunt afectate de contactul anterior cu patogenul (nu dezvoltă.
memorie. | | ă |
Intrarea in funcţie a sistemului imun specific (dobândit) duce la o
amplificare importantă a eficacității mecanismelor nespecifice.

Componentele sistemului imun nespecific.

A. Barierele naturale (mecanice şi chimice). Acestea fac parte din

mecanismele imunității înnăscute şi acționează prin împiedicarea ataşării şi
“penetrării agenţii or iniecțioşi în organism.
1. Pielea intactă reprezintă prima linie de apărare împotriva infecției. |
Datorită structurării epidermului în multiple straturi succesive şi
stratului superficial de celule keratinizate, pielea intactă este practic
impenetrabilă pentru multe microorganisme. Un exemplu edificator în.
acest sens îl constituie infecțiile severe apărute în cazul distrugerii
extensive a pielii la arşi. Pielea constituie și o barieră chimică, datorită
39
 prezenţei yiandelor sudoripare şi sebacee, care secretă acid iactic şi
acizi graşi, cu efecte inhibitorii directe asupra dezvoltării bacteriilor
potenţial patogene. Excepţie face Srafilococcus aureus, care reușeşie
frecvent să infecteze structuri relativ vulnerabile aie pielii, ca foliculii
piloşi şi glandele.
2. Mucusul care acoperă celulele epiteliale ale mucoaselor, împiedică
contactul multor patogeni cu aceste arii meprotejate de piele.

Microorganismele şi diverse particule sunt captate în mucusul vâscos

şi pot fi apoi îndepărtate prin alte mecanisme, ca de exemplu:
+ mişcările cililor celulelor epiteiiale ale tractului respirator îndepărtează
microorganismele contaminante, care au fost “capturate” în mucus;
acest mecanism poate fi alterat la fumători şi ia consumatorii de aicool;
e tusea şi strănutul dizlocă patogenii inglobaţi în mucus şi contribuie la
E expulzia lor;

ii e eliminarea continuă a celulelor de pe suprafața mucoaselor reprezintă

altă modalitate mecanică de îndepărtare a celulelor infectate;

+ acțiunea de spălare a salivei, lacrimilor, transpirației, urinii şi a altor

fluide corporale asigură îndepărtarea microorganismelor.
3. Multe din secrețiile corporale conțin substanțe bactericide: acidul

clorhidric din sucul gastric, spermina și zincul din lichidul seminal,

lactoperoxidaza din lapte, lizozimul din lacrimi. secrețiile nazale și
salivă. Lizozimul poate ciiva pereteie bacterian între N-acetil
glucozamină şi acidul N-acetil muramic, distrugând bacteriile.

B. Antagonismul bacterian. Fiora bacteriană normală a corpului suprimă

creşterea multor bacterii patogene sau fungi, acționând prin competiție pentru
nutrienți esenţiali sau prin producerea unor suzstanțe imhibitorii. Astfel,

bacteriile comensale de la niveiul epiteliuiui vaginal metabolizează glicogenul şi

produc acid lactic, care protejează mucoasa prin scăderea pH-ului. Alterarea-
florei comensale apărută în timpul tratamentelor cu antibiotice, determină o
susceptibilitate crescută la infecții cu oportunişti (Candida albicans şi
Clostridium dificile).
Bacteriile comensale din intestin produc colicine, o clasă de
bactericidine. Colicinele se leagă pe suprafeţele încărcate negativ ale bacteriilor
şi inseră în membrană o catenă helicoidală hidrofobă (hair-pin). După inserare
această moleculă suferă o transformare, devine complet hidrofobă şi formează
un canal voltaj-dependent în membrană, care va distruge bacteria prin pierderea
energiei potențiaie. a

C. Alţi factori fiziologici

l. Temperatura corpului: multe microorganisme nu reuşesc să producă

infecții la om deoarece temperatura de 37*C nu este favorabilă
dezvoltării lor. |
Tensiunea de oxigen inhibă creşterea anaerobilor mai ales la nivelul
plămânilor unde este în mod special crescută.
Balanța hormonală: un nivel ridicat al corticosteroizilor diminuă
răspunsul inflamator şi duce la scăderea rezistenței la infecție. De
aceea, persoanele aflate sub corticoterapie pentru boli autoimune sau
transplante de organe au o susceptibilitate crescută la infecții.
Vârsta: persoanele sub 3 ani şi cele peste 75 de ani sunt mult mai
susceptibile la infecţii datorită răspunsului imun nespecific şi specific
suboptimaj.
Depăşirea acestor banere duce la intervenţia a două categorii majore de
sisteme de apărare:
factori chimici solubili (enzime bactericide) şi
fagocitoza.

N
 D. Fagocitoza
Reprezintă ingerarea şi distrugerea în iatenorui celule:cr a substanţelor
particulate (ca de exe:”plu, bacteriile). ? zzocitoza reprezintă o formă de

endocitoză, o alta fiind pinocitoza (internaliz=rea fluidelor).

Fagocitoza necesi:ă energie (generată pe calea metabohsmului glucidic),
sinteză de noi membrane celulare şi un sistem al prote:-elor contractile
citoplasmatice foarte acuiv.
Există mai multe t;puri de celule fagocitare. Metchnikoff a descns două
tipuri de fagocite, pe care le-a denumit microfage şi macrofage.

1. Leucocitele_pc'imorfonucleare_ neutrofile (PMN) :unt ceiu:e MICI.

(corespund micro:agelor escrise de Metchnikofi), care îşi au criginea dintr-un

jetică (ce.ula stem -ematopoietică).

Neutrofilele sun: granu. ocite circulante în sânze şi formează popuiația

predominantă de ieucocite sanguine. PMN sunt ce le :erminai:. incapabile de

diviziune, cu viață scurtă, care migrează foart: rapid ia sediul nvazie:

microorganismelcr prin tz-versarea peretelui vasc-iar Neutro::.ele au nucleu

polilobat şi foarte muite granule care, spre deosebi 32 cele a: bazofielor şi

eosinofilelor, nu se colorează cu hematoxilină şi eo:in-

„_ Neutrofilele au trei t:puri de granule:
“e Primare, numite -: azurofile deoarece se c-:orează în albastru închis
“cu colcrantul Wzight, şi care reprezintă 33% din totâul granul: lor.
lizozomale. Lizozomii reprezintă “saci” cu enzime. care fuzionează cu
fapozomul pentru a forma fagolizozomul. Granulele primare ccţin
multe enzime hidrolitice mieloperoxidaz=. -.zozimul şi proiei”ele
cationice bazice bogate în crginină
* Secundare sau specifice, care reprezizta 57% din granue:e

lizozomale. Aceste granule conțin fosfataza alcalină, lactofenna

42
 (chelator al fierului — împiedică achiziționarea lui de către bacterii) și
lizozim. |
+ Terţiare asemănătoare lizozomilor convenţionali şi care conțin
hidrolaze acide. |
Granulocitele neutrofile au depozite importante de glicogen, care pot fi
utilizate pentru glicoliză, permiţând funcționarea acestor celule şi în condiţii de
anaerobioză. Polimorfonuclearele neutrofile sunt esențiale în apărarea faţă de
bacterii piogene.

2. Macrofagele derivă din promonocitele din măduva hematopoietică,

care se diferențiază îîn monocite circulante. Monoxcitele sanguine sunt prezente în
proporție mai mică în sânge comparativ cu neutrofilele. Monocitele migrează înî
tesuturi unde se diferențiază în macrofage; care sunt răspândite în toate țesuturile. |
corpului Şi formează sistemul fa ocitelor mononucleare. - Macrofagele se

Mici. în plămân (macrofage ete) în

în ficat: (celulele Kupffer), la nivelul
sinusoidelor spienice şi a sinusuriior medulare din ganglionii limfatici (plasate
strategic pentru a filtra materialul străin), în glomerulii renali (celule
mesangiale), în creier (microglia) şi în oase > (osteoglastele), Macrofagele sunt.

aan
(bacterii, virusuri, protozoare) capabile să trăiască în interiorul celulelor gaze.
mermenarea,

3. Fazele fagocitozei
Fagocitoza poate fi divizată în patru stadii: chemotaxia, aderena, ingestia,

şi i m
Chemotaxia reprezintă migrarea fagocitelor la sediul invaziei -
“microbiene sub influența unor factori chemotactici. Invazia bacteriană
___şiddistrucţiile tisulare duc la producerea unei mari varietăţi de factori
chemotactici: fragmentul._CSa (generat prin activarea sistemului
Da mean
a
 complement), interleukina 8 AL-8) produsă de multe celule

(macrofage. fibroblaşti, celule „epitelale şi endoteliale), moiecule

eliberate de neutrofile, mastocite şi trombocite (leukotr

lunil iene.
e
histamină) şi, nu în ultimul rând, produși bacterieni (peptide care
conțin “ aminoacidul formil-metionină. absent din celulele

mamiferelor). /Neutrofiiele sunt primele care răspund la stimulii

ei II . _ ,
chemotactici şi migrează ma: rapid decât monocitele. La sediul

infecţiei, neutrofileie ingeră materialul străm şi îl distrug. Inevitabil, o

mare parte din neutrofile mor şi îşi eliberează conținutul. ceea ce duce
la distrucții tisulare şi generarea "de no: factori chemotactici. În

momentul în care monocitele :macrofageie) ajung ia locul invaziei.

distrug microorganismeie restante şi materiaiele rezultate din

_ distrugerea neutrofilelor şi a țesuturilor şi inițiază procesul de reparare

tisulară.

bacterie

granule nucieu
lizozomaie

Chemotazia.

- Aderenţa bacteriei ia suprafața fagocitului este mediată de mecanisme

primitive de recunoaşter e, care_preba bil unpică carbobidraț ii. De
eta rr ana ta
mere

exemplu, integrinele leucocitare CDIIb/CDIDi8 sau CD1Lc/CD18

a

TECunosc_ „constituenți ai. _peretelui bacter.=7 ca lipopolizabharidui

(LPS). Alţi receptori exprimaţi de macr- tagel: tisulare și neutrofile

implicați în recunoaşterea componentelor microbiene comune suni:

4
 receptorul pentru manoză al macrofagelor » receptorul Scavenger şi
_CD14 (leagă LP:
LPS). Macrofagele şi neutrofileimai exprimă şi receptori
“pezusa fragmentul Fc al imunoglobulinelor şi pentru unele fragmente
ale sistemului complemen (30) Astral,„bacterie acoperite cu
n
anticorpi sau C3b pot aderă a fagocite prin intermediul acestor
receptori şi stimula fagocitoza. | Molgculele _cate se| depun pe
euprafefele boteritne Ă stimillează fagociteza, „poartă numele de
opsonine. | Anticorpii sunt cele mai eficiente opsonine, dar şi multe
componente ale complementului (în special C3b) acționează astfel
Izotipurile IgG1 şi IgG3 sunt cele mai active în opsonizare.

Atașare prin receptori

Bacterie opsonizată
cu C3b

receptor
Fe lg

Bacterie opsonizată
cu îg

Aderenţa.

- „Faza de ingestie presupune activarea sistemului contractii actină-

“miozină, care duce la apariția unei depresiuni a membranei, care se
semene

accentuează şi avansează în citoplasma celulei. În acest mod tot mai

mulți receptori adiacenți de pe membrană se pot a ccesiv la
suprafaţa microbiană şi membrana se închide progresiv în jurul
particulei, ca un fermoar. În final, bacteria este izolată
tă complet de
Pta e

restul celulei într-o_vacuolă numită gozora. „JUrmează fuziunea

Di

45
 fagozomului izozomii, cu formarea une: vacuole numită

fagolizozom.__
depresiunea membranei

Împestia.

- Faza de digestie constă in eliberarea conţinutulu: granulelor secundare

(lizozomal interiorul “fagozomul
e) inîn intenoiui AGO ui. Aces: lucru poate apărea
izozoinale)
membranei
completă aa membrane
înainte de închiderea „completă de aceea există
i şi de:
posibilitatea eliminării meor 10în
enzimelor spaţiul
PE interstițial; expulzia
e
conţinutului ranulelor înafara celulei se numeşte _exocitoză sau

rezulta corpi reziâuali, ca sunt expulzați din celulă.

care
er

expulzia —p a Ş
digestia bacteriei cu formarea
corpilor reziduali ge &
corpilor reziduali

Digestia bacteriei şi expulzia corpilor reziduali.

 Distrugerea patogenilor fagocitați se poate realiza prin două mecanisme:
oxigen-independente și oxigen-dependente. -

a
Mecanismele oxigen-independente sunt realizate de: 2
ral .
- Enzime hidrolitice: catepsina G (proteinaza neutră), glicozidaze,
ntre

fosfataze, fosfolipaze şi arilsulfataze.

- Proteine cationice, nu sunt enzime, ci peptide bazice cu un conținut
bogat în arginină (de exemplu histonele nucleare). Acestea ucid
microorganismele prin interacțiune cu enzime microbiene esențiale şi
cu proteine transportoare ale bacteriei.
- Lizozimul este o mucopeptidază care clivează peretele bacterian.
- Lactoferina acționează prin legarea fierului necesar bacteriei.

Mecanismele oxigen-dependente. fe dp . |
Evenimentele metabolice din timpul fagocitozei se însoțesc de un puseu al
metabolismului respirator al celulei, care duce la producerea unor metaboliți
toxici ai oxigenului. În primul rând apare o creştere dramatică a activității
şuntului hexoz-monofosfaţilor, prin care se generează NADPH (nicotinamid
_adenin dinucleotid fosfat). NADPH-ul. este utilizat pentru reducerea oxigenului
molecular legat de un tip unic de citocrom din membrana plasmatică (cyt bssa).
Oxigenul este consumat şi convertit în anion superoxid (oxigen molecular care
a captat un electron în plus), 02 singiet, peroxid de hidrogen (H,0;) şi radicali
hidroxil (OH). Toţi aceşti compuşi sunt agenți microbicizi puternici. Mai mult,
combinația peroxid, mieloperoxidază şi compuşi halogenați (ioni de clor)
constituie un sistem de halogenare foarte puternic, capabil să distrugă atât .
bacterii cât şi virusuri.

4?
 me
reprezintă
Comple nt
un comp neeună
eiîrapr
de 20 de protcare
lexul , cu
ituie o parte din
sistemul coagulării, fibrinolizei şi cel formator de kinină, const
or sisteme este
sistemele enzimatice plasmatice. Particularitatea coinună acest
nșator, prin
producerea unui răspuns rapid]şi mulr(amplificata un stimul decla
enzimatic al
fenomenul de “cascadă” (produsul unei reacții este catalizatorul
e
din
reacției următoare). Acest fenomen este posibil datorită faptului că o parte
factorii complementului sunt zimogeni (pro-enzime), a căror activare necesită
clivajul proteoli tic. Componenteie complementului sunt desemnate prin litera C
ic al
urmată de un număr, care este corelat mai degrabă cu momentul cronolog
descoperirii acestor factori, decât cu ordinea intrării lor în reacție. Alți factori ai
complementului sunt desemnaţi doar prin litere: B, D, H, 1, P. Componentele
complementului sunt sintetizate în principal în ficat, dar macrofagele şi

fibroblastele pot şi ele sintetiza unii factori (C2, C3, C4, C5,B,D,Pşil).
Există două căi de activare a sistemului complement: calea alternă şi
eee

calea clasică.
getea

Calea alternă de activare a complementului. |N

Este inițiată în absența anticorpilor, aparținând imunității nespecifice.

Componentul pivot al acestei căi este factorul C3, )care este cel mai abundent în
plasmă (1, 2mg: ml) şi alare o„greutate moleculară de arie 195 kDa. C3 prezintă o

legătură internă
Sgatur 1a de tip tiolester între. un reziduu de cisteină şi unul de glutamină,
ea alternă se află continuu
care permite reacția formei solubile a C3 cu apa. Calea
scăzută datorită |hidrolizei C3 de
într-o stare de activare spontană la o rată foarte scăz
catre „apă. Această reacție duce la formarea unui intermediar instabil numit C3i
C3b (produs prin clivarea C3). În prezența
sau C3IH-0], similar ca funcţie cu C3b
C
a

magneziului (Mg”") C3i se> poate c cupa. cu alt componentaal complementului,

c
area cucu C3i, factorul B devine susceptibil clivajul
B. După complexarea
factorul ui
în
de către altă enzimă plasmatică, factorul D (0 serin protează prezentă în ser
PN anii na

48
 forma activă), Factorul DD clivează proteolitic factorul B, eliberând un fragment
mic (Ba), ) fragmentul mai mare (Bb) rămânând asociat la C3i. Complexul
ee

|C3iBb este instabil. . fiind rapid de gradat dacă nu este stabilizat de un alt factor al
căii alterne properdina. Complexul C3iBb stabil este capabil să cliveze C3
într-un fragment mic (C3a) şi unul nare (C3b). Fragmentul „C3b este instabil,
mere ue a

legătura tioiester fiind susceptibilă atacului de către grupări nucleofilice (amino

sau hidroxil). Majoritatea legăturilor tiolester din C3b reacționează rapid cu
moleculele de apă. fiind
inactivate. | Totuşi, unele
unele legături
legături tiolester
tiolester s sunt
transesterificate prin formarea unor legături covalente cu grupările amidice sau
ester prezente pe suprafețele microbiene, C3b fiind astfe! stabilizat.

Ş
C3 |
C3b
instabil
S——C ==0
$
legătură tiolester C3a ZI

| ar ba cu
inactivare prin reacție cu apa aprecia microbiană

S | $ NE
j

—— —
SH Î == 0 SH . C==0

OR

R= NH2 sau OH Suprafață R

bacteriană
arii ai
pini ptr iza i în e tei iti bate Lea
pir

Reprezentare schematică a legăturii tiolester a moleculei C3 şi a rolului ei

în formarea legăturilor covalente cu alte grapări.
â9
 În continuare, (-3b fixat pe suprafața bacteriană se comportă similar C3i:
recrutează factorul B, care este chvat de către factorul D într-un fragment mic
ee
ui „sea te

Ba (care este eliberat în plasmă) şi un fragment mare Bb, care rămâne ataşat la — umana ere ae ei
iii ati
ÎN

C3b. „eomplexul C3bBb reprezintă €C3. _convertaza Căii alterne deoarece

clivează C3, generând noi cantități de C3b. care sedepun pe suprafaţa bacteriei
şi fragmente Câa, eiiberate în plasmă.

LE clivaj proteoiitie
D
H>0 B

C3 l, C3i Pi C3i
Meg

C3b*| C3b instabil

| _ N] C3a

i >
- C3b cai Ba N lea <onveriaza IC3b* |
PIFIre. pi Pe EI, ză
suprafața microbiană

Clivajul spontan a! C3 şi calea altenă de activare a sistemului

compiemeant.

În mod normal c'ivajui spontan ai C3 este reglat ia nivele foarte mici.

„Deşi C3b este generat spontan continuu în circulație, nu induce efecte negative
deoarece este rapid hidro .zat într-o formă inacti vă. |
Nivelul C3b est aiat în două modur.: C3b este :nstabil în „soluție şi
e

factorul B. este uşor înlocuit su factorul Heo:

complexui C3bH este susceptibil la
rea
 degradare „prin factorul ! (faciorul inactivator. al C3b), care clivează C3b în
fragmentul inactiv bioiogic iC2b şi C3f şi apoi în C3c
şi C3dg.FFactorul 1 este o
serin protează prezentă şi activă în mod
normal în plasmă. (Dacă C3b se depune
pe e suprafața celulelor r autologe este rapid inactivat
vat prin acțiunea factorilor H şi |.
Spre deosebire de : aceasta, depozitareae a
C3b PE
pee suprafețele microbiene (de pe
Sp S poe PCTo
care iipsesc proteinele reglatoare), duce la legarea factorului B şi formarea
convertazei active C3bBb: + Bacteriile fixează pe suprafața lor formată din
cârbobidrați € convertaza C3, stabilizând-o şi în acest „modd protejând fragmentul
C3b de intervenția : factorului £ 1 |Properdina acționează ulterior pe convertaza
legată la suprafața bacteriei, siabiiizând-o Şi mai mult.
mo era
mr

C3
|
[d C3a

A a |
E el teal
- Ba ]
PAPP LPP PI LEPSAPA EN, pp
suprafață self suprafață
(autologă) bacteriană

Reglarea căii alterne a complementuiuri.

[Calea alternă furnizează şi un mecanism intrinsec de amplificare pentru

Sistemul complement, prin faptul că fragmentele C3b generate şi depuse pe
“suprafața bacteriană formează noi convertaze C3. Cum C3b poate fi generat şi
pe calea clasică, se poate produce activarea câii alterne, care va amplifica şi.
calea clasică.
| Unele dintre moleculele C3b generate de convertaza C3 a căii alterne se
ieagă la C3 convertaza depusă pe suprafața bacteriană,i, rezultând complexul
si
CIbBbC3b__
ADIDAS Acest _Somplex reprezintă „>
CS convertaza căi
Convertaza căii altern
alterne. avari
funcția de a cliva( CS) Din acest momen, calea alternă şi sea cias::ă converg
(calea
lea post C3). Convertaza C5 ciivează factorul CS în două fragmente: C5a
(eliberat îîn plasmă) şi CSb. CSh este lega:: slab ia C3b şi duce .a ataşerea rapidă,
neenzimatică, a C6 şi C7 la CSb. Complexul CSbC6C7 este slab legat pe
membrana bacteriei, dar are afimiate pentru lanţul peptidic Ș ai C8. _anţul a al!
C8 se inseră în membrana bacteriei şi generează modificarea conformației C9.
care se transformă într-o moleculă armfipatică. capabilă să se :nsere in bistratui
lipidic. În continuare, C9 polimerizează și formează o structură anulară, numită
MAC (membrane attack compiex), care permite pătrunderea în celu.ă a apei şi
electroliților. Datorită presiuni: coio:d osmotice intrace.uiare mar. apare ur
influx net de sodiu şi apă, care cuce frecvent ia liza osmotică â ceiule:

VI PFIIPI
FIII LII LII ILa

C9 (12-15 molecule!

CI II?
fi | SAL
i :

i i

Formarea complexului de atac membranar.

 Calea clasică de activare: a complementului.
Este inițiată de anticorpii legați pe suprafața microorganismului, care
interacționează cu factorul(C1qj Activarea apare prin legarea Clqg la un situs
us de
pe fragmentul Fc al imunoglobulinei, situs lasat la nivelul domeniului Cy2
ae

pentru molecula de imunoglobulină G şi în domeniul Cş3 la imunoglobulina M.

Moleculele de imunoglobuline native nu interacționează cu Clg. Doar
moleculele de anticorpi complexate cu antigen au o configurație spaţială care
demaschează situsurile de interacțiune cu componentul C1q. Cele mai eficiente
în activarea complementului sunt moleculele de IgG (mai ales IgGI Şi 1gG3) şi
PTT E rapa

IM. -
_Clq este format dintr-un trunchi central similar _colagenului, care se
ramifică în şase lanţuri peptidice, fiecare prezentând în vârf un domeniu globular |
Ca
cu un Sițus de legare alanticorpilor.) Deci, C1q este polivalent în ceea ce priveşte
Teparea anticorpilor. Clq Ese asociază cu le
alte Oa
două Suoumtați,
subunități, Clr şi Cis,
a cu rorerurertazenpoe
eee

formând un complex, stabil în prezenţa calciului. Complexul conține câte două

molecule Cir şi două Cls.

structura
i Jetramerului
(CarCis)

Ec 4
nou pA n eta

Structura factorului C1 al complementului, Ci este format din asocierea Clg

(7 2

cu două molecule C1r şi două molecule C1s.

53
 În mod. „normal, activarea spontană a „complexului Cir-Cls este

inhibito
u factor caz
împiedicată «de un r numit Cl-Inh. În momentul iîn care complexul
ln două sau mai

de interacțiune cu anticorpul), apare

par modific
0o mMoaili
e are a
(unde se . găsesc situsurile
conformaţiei moleculei, care duce Cl-lnh şi la
la eliberarea CI- activarea
activitate proteolit3 ică (serin
capătă acti
autocatalitică a unei molecule de(CirCir mie
proteazică), activează şi cealaltă moleculă de Cir şi ambele Clivează cele două

molecule de Cs, acăivăndurle- Adi Cir cât şi CIs conțin unităţi repetitive de 60
de aminoacizi, că structură” globulară, numite unităţi repetitive de consens (short
consensus repeat) sau (proteine repetitive de control a complementului

(complemeni control protein repea).

(Cis) activat are activitate serin proteazică poate acționa
şi POE asupra

factorului C4 după „ce acesta s-a legat la complexul CI. /CA, care prezintă o
are

legătură tiolester similară C3, este ciivat erizimatic_de Cs: şi generează un

fragment mic/ C4a, unul mare CE. CAb este similar(C3b î în ceea ce priveşte
activitatea lui de opsonizare. C4b se poate lega f fie la compiexul Cl-anticorp, fie
la suprafața microorganismului. C4a are activitate anafilatoxinică, dar mai!

scăzută decât C5a şi C3a. În prezența magneziului C2 se „poate ataşa la Can,

devenind | astfei susceptibil la clivajui de către Cis. Produsul rezultat este

a COMPIexu Cab2b. dare este C3 convertaza căii clasice, care are aceeaşi acțiune
cu complexul C3bBb.
Calea post_C3 debutează cuDa formarea C5_convertazei, prin atașarea de
iii aa
C3b la C4b2b; rezultă complexul C4pC2bC3b, CS convertaza€căii clasice. CS
convertaza. clivează CS_într-un fragment mic CSa. eliberat în plasmă şi un
fragment
mere,
. mare CSb. În continuare, evenimentele“sese succed identic îîn cele două
căi (ataşarea- factorilor C6, C7, C3, C9), ducând în final la generarea
complexului de atac membranar.
mm 5 aa
 | Cs
|

4
Y_
pe
oi -C îs C3
(i

Eu. C2 ici

re c2 > eso C2b

] PRI ]
PPP ALPII. PS FIPS PPPI PI, E

C3 cozvertaza

Calea clasică de activare a compiementului.

L Odată activate complet, atât calea clasică cât şi cea alternă au capacitatea
să genereze rapid o cantitate foarte mare de molecule (C3b susub
b_acțiunea
convertazei (3. Aceste procese trebuie să fie atent reglate, atât în plasmă cât şi
pe suprafăță celulelor gazdei, pentru a împiedica consecințe patologice datorate
coasiuznului Grsasiy de 3, generării în exces a mediatorilor inflamaţiei şi lizei
celuleler self.
7 Primul mecanism care controlează convertazaa (C3) este reprezentat de
_| factorul |. Factorul este 0 serin protează plasmatică, care clivează C3b, C4b >
cât şi produşii lor de degradare, împiedicându-i să mai pariicipe la formarea
convertazelor C33 şi i C5. „Activitatea factorului I este complet dependentă de co-
factori solubili sau membranari. Cel mai important co-facior membranar pentru
ee
factorul | este MCP membrane cofactor protein)| prezenţa lui pe membrana
Tea

celulelor mamiferelor şi absența de pe supraieţele microbiene, asigură inhibiția |

selectivă a activării complementului doar pe ceiulele gazdei... Factorul H şi
C4bp_(C4_binding_prolein) sunt proteine plasmatice. care sunt. co-factori |
55
 _ importanți pentru factorul 1. Factorui H şi C4bp au funcţii importante în
Da eee

principal în regiarea activării complementului în fază solubilă, dar pot acționa şi

pe componentele compiementului legate pe membrană. În plus, atât factorul H
pi cât şi C4bp acţionează şi prin disocierea convertazelor 3 Factorul H se poate

lega de C3b sau C3i în fază solubilă, crescându-ie afinitatea pentru factorul ].
C4bp dizlocuieşte C2b din complexul C4b2b și este co-factor pentru factorul |,
care clivează C4b în fragmente inactive. CR! (complement receptor 1) este o
proteină membranară care leagă atât C3b cât şi C4b, accelerând disocierea
convertazelor C3 generate pe cale alternă sau clasică. CR1 este şi co-factor
pentru factorul I. Ait factor membranar reglator este DAF (decay-accelerating
factor), care se leagă de convertaza C3 (alternă sau clasică) şi induce eliberarea
rapidă a Bb sau C2b. DAF nu are şi activitate de co-factor pentru factorul 1.
Formarea complexului de atac membranar este controlată de doi factori:
CD59 (protectin) şi HRF (homoiogous restriction factor). CD59 şi HRF

împiedica asamblarea MAC în az C8-C9-_ E

Cea mai importantă acțiune a complementuiui este facilitarea preluării şi
distrugerii patopenilor de către fagocite. Aceasta se produce prin recunoaştere
specifică a componentelor complementului legate pe suprafața patogenului de
către receptorii pentru complement (CR) de pe fagocite. Există mai multe

A tipuri de receptori pentru complement. Unii receptori (CRI, CR2, CR3, CR4)
„acționează cu fragmentele mari, ca C3b și săzulează fagocitoza patogenilor
opsonizați. Alţi receptori sunt specifici pentru fragmentele mici (C5a, C3a, C4a)
Ai au rol în procesul inflamator Receptcrii pentru complement de pe suprafața
a
enitrocitelor umane au rol în îndepărtarea complexelor imune circulante. Aceşti
pm
receptori permit fixarea complexelor imune care conțin C3b, C4b „pe suprafața
eritrocitelor şi transportul lor la nivelul ficatului şi splinei, unde sunt îndepărtate
de către fagocite.
e

56
 Comparaţie între cele două căi de activare a complementului

- Calea clasică -_ Calea alternă -

Interacționează cu imunitatea Aparține imunității nespecifice
specifică

Iniţiată de anticorpul legat la antigen | Iniţiată de suprafețele bacteriene

Necesită intervenția tuturor celor 9 | Nu necesită intervenţia factorilor

componente majore ale - CI, C4şi C2
compiementului |
Trei faze: Trei faze:
Faza de iniţiere diferită Faza de inițiere diferită
Faza de amplificare diferită Faza de amplificare diferită
Faza de atac membranar comună Faza de atac membranar comună

Defecte ale sistemului complement

Genele pentru factorii B, C2 şi C4 ai complementului sunt localizate în
regiunea genelor pentru MHC numită clasa III, de pe cromosomul 6 la om.
Genele pentru proteinele reglatoare ale complementului şi pentru unii receptori
ai complementului se găsesc pe cromosomul 1, împreună cu genele pentru C6,
7, C8 şi C9. | |
La om au fost descrise deficiențe congenitale ale tuturor componentelor
compiementului, cu excepția factorului B. Aceste defecte duc frecvent la
creşterea susceptibilității pentru infecții bacteriene sau ia boli autoimune
produse prin compiexe imune circulante. |
Deficiența severă sau absența C3 se asociază cu o predispoziție la
infecţii cu piogeni (în special, pneumonie, meningită, otită, faringită).
Deficiența ereditară în factorul inhibitor al C1 (C1 în) duce la
producerea excesivă de C2a şi se caracterizează prin episoade recurente de edem,
localizat. Condiţia respectivă a fost numită edem angioneurotic ereditar.

sI
 Hemoglobinuria paroxistică nocturnă este o boală caracterizată prin
” incapacitatea celulelor de a exprima proteine membranare legate prin ancore de
glicofosfoinozitol, inclusiv DAF și CDS9, datorită deficienței unei enzime
necesare peniru pentru sinteza acestor ancore. Indivizii cu această condiție vor fi
deficienți în DAF şi CD59 şi dezvoltă episoade recurente de hemoliză
intravasculară, datorită sensibilităţii eritrocitelor acestor boinavi la iiza prin
complement.

Funcţiile biologice ale şistemului complement.

- Reacţii de adeziune: fagocitele au receptori pentru C3b şi iC3b, care

- facilitează aderenţa microorganismelor acoperite cu C3b la suprafaţa
celulelor fagocitare. Acest proces este denumit opsonizare şi
facilitează fagocitarea bacteriilor.
Fragmentele biologic active: C3a și CSa acționează direct pe fapocite
(în special. pe neutrofile), stimulând puseul respirator asociat.
producerii radicalilor de oxigen şi expresia receptorilor de suprafaţă
pentru C3b şi iC3b. C3a şi CSa sunt anafilatoxine, adică pot induce
eliberarea mediatorilor din mastocite şi bazofile (corespondentul
circulant al mastocitelor). Aceste celule eliberează mediatori
preformaţi şi nou sintetizați. Mediatorii preformaţi sunt reprezentați
de: histamină, proteoglican, proteaze neutre, f-glucozaminidază, NCF
(neutrophil chemotactic factor), ECF (eosinophil chemotactic
factor), PAF (piatelet activating factor, interleukine (1L.-3, ă, 5 şi 6),
GM-CSF (granulocyte-monocyte colonv stimulating factor) și ENE
(fumor necrosis factor). Mediatorii nou sintetizaţi surit rezultatul
metabolizării aciduiui arahidonic, prin activarea YOsfolipazei Aa.
Calea lipooxigenazei duce ia producerea leucotrienelor (Ba, C. şi
Da), iar pe calea ciclooxigenazei sunt generate prostaglandinele şi

58
 tromboxanii. Aceşti mediatori au ca efect vasodilatația, creşterea
permeabilității capilare şi bronhoconstricție. ”
Fragmentul C5a este un factor chemotactic foarte puternic pentru
neutrofile şi acționează direct pe endoteliul capilar pentrua produce
vasodilataţie şi creşterea permeabilității. Acest efect este prelungit de
leucotriena B,, eliberată din mastocite şi macrofage.
Lezarea membranei celulare de către MAC nu afectează decât
microorganismele deoarece complementul este relativ ineficient în liza
celulelor autologe datorită existenței proteinelor de control.

F. Reacţia inflamatorie acută mediaţă de complement.

Reprezintă o reacţie defensivă. Complexul C3bBb stabilizat pe suprafața
ar

microorganismelor clivează cantități mari de C3, cu formarea de multe

i
.
fragmente C3a şi C3b
Mastocitele au un rol central în inflamație, eliberarea mediatorilor lor

fiind declanșată de 3a şi _CSa. Mediatorii__ mastocitelor recrutează

polimorfonuclearele „neutrofile şi noi componente „plasmatice ale.

aste:
arti
Da

complementului la locul invaziei microbiene; de asemenea, măresc| influxul de

sânge, induc dilatarea vaselor mici (relaxarea peretelui arteriolelor) şi contracția
endoteliului capilar, cu exudarea plasmei $ şi proteineior plasmatice.
oua

În mod normal, leucocitele se găsesc în centrul vaselor, unde viteza mare

re

a curentului sanguin nu le permite interacţiunea cu endoteliul. La sediul

inflamației, dilatarea vaselor induce scăderea i fluxului sanguin, care

endoteliale (marginație leucocitară).

Sub acțiunea substanțelor chemotactice
Pre eliberateE din mastocit (histami na,
trombină),
na celulele endoteliale se activează şi exprimă pe suprafață molecule de
adeziune. Iniţial, apare pe suprafață « celulelor. endoteliale o moleculă numită ]P-
selectina (CD62), care interacționează cu carbohidrați prezenți pe suprafaţa
"59
 neutrofilelor. Această interacţiune induce imediat expresia pe endoteliu a PAF.
Neutrofilele au pe suprafață receptori pentru PAF. Interacțiunea P-selectinei cu
neutrofilele mediază ancorarea iniţială la endoteliu. Ancorarea mediată de p-
selectină este una reversibilă, neutrofileie rostogolindu-se pe suprafața
_ ora ema

endotelială.
direcţia fluxului sanguin

77 a Peselectină endoteliu

LO SLOTĂ5
Interacțiunea P-selectinei cu carbohidraţii de pe suprafața neutrofilelor
este slabă, permiţând rostogolirea leucocitelor pe suprafața endoteliului.

Înteracțiunea PAF Cu
cu ep
receptorul
Ou Sesău induceE un semnal de activare la
nivelul neutrofilului, cai
_Care_va exprima pe ată un heterodimer de
e fr
integrină (CDIia/CD18) numit şi LFA-i (/eucocyte Junction associated
antigen-1). CDIla/CDI8 interacționează cu molecule de ad pe
suprafața celulelor endoteliale numite ICAM-1 sau ICAM-2 (intercellular.
îdhesion molecules). În acest mod apariția CDI 1a/CD18 pe neutrofile amplifică
activarea, legarea şi polarizarea neutrofilelor câtre celulele endoteliale.
„Histamina şi trombina acționează rapid (în decurs de minute), dar pentru scurt
țimp, inducând expresia rapidă a P-selectinei şi a PAF. Leucotriena C, are o
acţiune de durată intermediară şi prelungeşte starea de activare a celulelor
endoteliale. Extensia activării este dependentă de apariția în mediu a [I.-!, TINE
sau a lipopolizaharidelor bactenene, care prelungesc activarea celulelor
perna are E

endoteliale şi induc expresia E-selectinei şi secreția factorului solubil I IL-8

sc
 (numit şi NAP-L: neutrophil activating peptide-1). Sub influența IL-8 apare o_
modificare conformațională în molecula de LFA-1, care îi creşte capacitatea de
eram eee emo a

adeziune la moleculele ICAM și astfel, neutrofileie încetează să se mai

rostogolească, aderând ferm la endoteliu

Prin interacțiuni mediate de LFA-1, leucocitele încetează să se mai

rostogolească și aderă ferm la endoteliu.

Urmează
gem
extravazarea neutrofilelor din vas prin traversarea peretelui
endotelial, mediată tot de interacțiuni prin molecule de adeziune.. Înafară de
meet retinerea,

“integrinele f-, mai intervine o moleculă Aita

numită
AA 4PECAM (CD31),
ie care este
marei

exprimată atât pe leucocite cât şi la nivelul joncțiunilor dintre celulele

pomenite

endoteliale. Traversarea
raversarea peretelui vascular poartă numele de hi iapedez
permite migrarea fagocitelor la sediul inflamaţiei. După extravazare leucocitele
migrează prin țesuturi sub influența unui gradient de factori chemotactici.
o error CTT

_ migrare îa gradient
SR: factori chemotacţici

Diapedeza şi migrarea neutrofilelor extravazate.

6i
 IL-1 şi TNEF sunt produse de macrofagul activat. E-selectina aparține unei
familii de proteine membranare integraie, fiecare membru având o structură
similară: un capăt aminoterminal cu structură similară lectinelor o secvență
asemănătoare EGF (epidermal growth factor); structuri repetitive similare

unităților repetitive de consens ale complementului (short consensus repeat), un

domeniu transmembranar; şi o scurtă coadă citoplasmatică. CD11/ CD18 este
format dintr-un lanţ 2 (CD18) constant şi un lanț a (CDIl) diferit. Alte
molecule de adeziune de pe neutrofile. similare integrinelor af. facilitează
adeziunea la matricea subendotelială şi laminină. Granulaţiile neutrofilelor
conţin integrine Pi şi B+ numite adezomi pentru că mediază legarea la membrana
bazală (colagen III, IV, V, laminină, fibronectină) şi la matricea extracelulară.
C3a şi C5a activează metabolismul respirator al fagocitelor.

Procesul ce cuprinde dilatația capilară, exudarea roteinelor plasmatice şi

sareaa neutroliie
acumulare imn reacţie
neutrofilelor, este numit ta diainflamatorie acută.
macrofa ele au un rol important în inflamație. Macrofagele_tisulare
ŞiŞi macrofag
fi activate în mai multe moduri: de lipopolizabaridele bacteriene, de
în
pot
fagocitarea microbilor o sonizați cucu C3b sau prin acțiunea directă a C5a.

Macrofagele activate generează,. mediatori: IL-1, TNE, NAP-l (neutrophil

acimanon peptide), NCF (neutrofil chemotactic factor), leucotriena Ba şi

Seo
prostaglandina E» (creşte permeabihtatea capilară)
Leziunile tisulare de la sediul invaziei bacteriene eliberează enzime, care
abstrucția vaselor mici ce drenează
activeză sistemul de coagulare, cu Te focarul
LI ne

inflamator, împiedicând difuzarea agentului infecțios la țesuturile vecine.

me Te ee
neme ritatee

Proteinele de fază acută sunt proteine plasmatice, care cresc dramatic în

cursul reacției inflamatorii acute. Ele sunt reprezentate de: proteina C reactivă
(CRP), proteina ce leagă manoza (MBP- manose binding protein), proteina
amiloidă A serică, ou-antitripsina, az-macroglobulina, fibrinogenul,
52
 ceruloplasmina şi factorii C9 şi B ai complementului. Produşii microbieni
(endotoxinele), IL-1 şi IL-6 (pirogeni endogeni), acționează la nivelul ficatului, . -
inducând sinteza şi secreția CRP.
Proteina C reactivă umană este constituită
din cinci unități polipeptidice .
identice, legate necovalent, care formează un pentamer ciclic (omolog
limulinei). CRP se leagă în prezența calciului de un număr de microorganisme
care conţin în membrană fosforilcolină, acţionând ca opsonină. Complexul ,
activează calea clasică a complementului, cu depunerea de C3b pe suprafața
microbului, care devine opsonizat pentru aderenţa la fagocite. ”
„Proteina ce leagă manoza (MBP) este şi ea dependentă de calciu şi se
poate lega de carbobhidrații de pe suprafaţa unor microorganisme, activând calea
clasică a complementului.

Interferonii sunt o familie de agenți antivirali cu spectru larg, întâlniți la |

păsări, reptile, peşti şi mamifere. Unul din efectele interferonilor este fenomenul
interferenţei virale: un animal infectat cu un virus este rezistent ia suprainfecția.
cu un alt virus diferit. |
Există mai multe tipuri de interferoni:
e 'interferon a (IFN a) - produs de leucocite;
* interferon $ (IFN f) - produs de fibroblaste (şi probabil de toate
tipurile de celule); |
e interferon y (IFN y)-a cărui sinteză nu este direct indusă de virusuri.
Celulele infectate viral sintetizează interferon şi îl secretă în fluidul
extracelular. Interferonul se leagă „de receptori specifici ' de pe celulele
neinfectate. Interferonii activează genele celulare şi induc sinteza în celulele -
vecine a unor proteine antivirale, care interferă cu translația ARN-ului mesager
viral.

6
 mediate de
Interferonii blochează transiația virală prin două procese
enzime:
t)
- proteinkinaza transferă un grup fosfat de pe ATP (adenozin trifosfa
pe un factor inițiator necesar pentru sinteza proteinelor. Această

fosforilare inactivează factorul inițiator şi inhibă sinteza proteică.

-- polimeraza oligonucleotidică sintetizează adenin trinucleotidul, care
activează o endonuclează. Endonucleaza clivează mARN-ul şi

împiedică replicarea virală.

Interferonii duc la stabilirea unui cordon de celule neinfectabile în jurul
sediului infecției virale.
Interferonii mai au şi alte acțiuni protectoare:
- creşterea activității limfocitelor T:
- activarea macrofagelor;
- creşterea expresiei moleculelor MHC pe suprafața celulelor;
- stimularea acțiunii citotoxice a celulelor natural ucigaşe (Nk).

| | G. Uciderea extracelulară

La imunitatea nespeșifică contribuie şi anumite limfocite, care sunt

- citotoxice față de o varietate de ţinte în -absența expunerii anterioare la aceste

celule. |

Limfocitele NK. (natural killer - natural ucigașe) sunt limfocite mari

granulare, nu posedă specificitate de recunoaştere şi acţiune şi nici memorie
Enemuecetemo
a, Pere

imunologică (răspund identic la stimulări repetate cu „acelaşi _antigen)._ Se

i N
re sunt
enă, dar cacare
formează din precursori prezenţi în măduva osoasă hemato
diferiţi de cei ai lineajulu i limfocit elor B şi T. Celulele NK reprezintă 10-! 10-15%
ea
i e
|
din limfocit ele « din sângele periferic din limfocite
şi 1-2%din arin
le din splină., Se pare
ar

că ar fi absente din ganglionii limfatici

 Funcţiile limfocitelor NK sunt:
(|. „citotoxioitate pentru celulele autoioge infectate viral şipetru oeluiele ă
tumorale (activitatea NEK. este crescută în prezența tumorilor); “A |
- rezistență la anumite infecţii bacteriene, fungice şiperazitare:
- seglarea răspunsului imun prinli inele secreta (1-2);
- 101 în hematopoieză (distrug celulele defective);
- ol în citotoxicitatea me
mediată celular
celular dependentă. de anticorpi (ADCC).
? Distrugerea celulelor fintă acoperite cicu anticorpi : de către celulele NK este
numităă citotoxicitate mediată
m celular dependentă de anticorpi ABCE

suprafaţa țintelor cu receptorii Fe exprimați de limfocitele NK şi duce la

pane

eliberareaea conținutului granulelor NK şi liza celulelor

elor țintă.

Celulă țintă eliminare granule liza țintei

conținute de NK

receptor Fe

ADCC,

Modul de acţiune al-limfocitelor NK: celulele NK îşi ucid țintele prin

formarea de pori în membrana « celulară. Moleculele responsabile de formarea
porilor sunt numite pertorine| După realizarea unui contact strâns între NK şi
celuia „ţintă, are loc „polarizarea granulaților NK rea perferinelo. |
cu eliberarea

formând un canal transmembranar. Rezultatul final este ial sodiului şi apei

oi miron emma

„în celulă, care duce la distrugerea celulei. În plus, granulele celuletor NK mai
conţin şi serin proteaze numite& e
zimi =) care pătrund în "citoplasma celulei
 țintă prin porii formaţi de perforine şi declanşează moartea prin „apoptoză a
a
i
celulei țintă. Gama țintelor celulelor NK. este largă şi nu este supusă restricuie n ia E a

MHC: citotoxicitatea Nk nu presupune recunoaşterea moleculelor de MMHC pe

Sr

suprafața celulelor. țintă. Celulele NK nu au specificitate antigenică şi nici

ie
e

memorie imunologică. !

Eosinofilele sunt leucocite polimorfonucleare, care au granule ce se

colorează intens cu coloranţi acizi (eozină). Sunt importante în distrugerea

Ponor eee mean

araziților ca helmin ii, care sunt prea mari pentru a putea fi fagocitați.
Granulele eosinofilelor conțin: proteina bazică majoră (care formează

nucleul granulelor), proteina cationică eosinifilică şi 9o peroxidază (care.

împreună formează matricea granuielor!, B. fosfoiipaza _D

ariisulfataza şi

histaminaza| Eosinofilele prezintă receptori pentru C3b. În momentul activării,

eosinofilele produc metaboliți activi ai oxigenului. Una din proteinele conținute
DT Na m
în granule poate forma un canal transmembranar, similar C9 şi pertorinei

limfocitelor NK. Helminţii pot activa complementul, dar sunt rezistențiPE atacului
permi:e aderarea
prin C9. În. schimb, acoperirea lor cu C2b > permiie eosinofilelor,
aderarea €OSInoiile căcare
:0r.
sunt: activate şi eliberează proteinele conţinuie în granule (proteina bazică
majoră, proteina cationică eosinofilică) distrugând membrana paraziților.
„por ea e non cai E arene monmoaaneea tea
”

Microorganismele + evoluează continuu, prin mutații, încercând să evadeze

de sub mecanismele de contro! ale imunității nespecifice. Din acest motiv a fost
necesară existența unor mecanisme de arârzze mdividuale, capabile să
recunoască o varietate largă de patogeni.
Molecula de anticorp acţionează ca un adaptor specific: poate meract:ona
cu complementul şi fazocitele prin iniermedi: unei regiuni din structura sa,

numită Fc (fragment crystallizable). regiune care îi determină funcţiile

biologice. |
 si

IMUNOGLOBULINELE: STRUCTURĂ ȘI FUNCŢII Co

Totalul anticorpilor formează o familie de proteine plasmatice “aumite

imunoglobuline. Molecula de imunoglobulină are două funcţii. distincte:
recunoaşterea specifică a patogenului care a declanşat răspunsul imun şi
funcţia biologică (recrutarea altor celule şi molecule pentru distrugerea
patogenului după legarea anticorpului de el). Cele două funcții sunt separate.
structural în cadrul moleculei de imunoglobulină. Relaţia dintre structura şi
funcţia imunoglobulinelor este rezultatul evoluţiei moleculare, prin duplicarea şi
diversificarea unui domeniu din structura moleculei. În molecula

diversitatea domeniilor de recunoaştere. $Structura de bază a anticorpilor es

este
eprezentată de domeniul imunoglobulinic. Şi alte proteine ale sistemului imun |
ireceptorul limfocitelor Ţ — TCR, moleculele MHC, moleculele CD4 şi CD8)
conțin domenii: similare. fiind incluse în superfamilia imunoglobulinelor.

Structura imunogiobulinelor
2 Imunoglobul:neie prezintă o regiune constantă şi una variabilă. Regiunile.
variabile sunt identice în proporție de 70-99%, dar specificitatea antigenică va fi
diierită chiar dacă regiunile variabile diferă doar printr-un singur aminoacid. d |
Molecula prototip_de imunoglobulină este imunoglobulina (Gusa).
Este formată din/ppatru lanțuri polipeptice reunite “ într-un complex
macromolecular prin punți disulfidice. Două lanţuri sunt mai mici şi sunt numite
lanţuri uşoare (Îighr chains), iar cele două lanțuri mari sunt numite lanțuri grele
(heavy chains). Cele două lanțuri uşoare şi cele două lanțuri grele dintr-o
moleculă de imunoglobulină sunt identice între ele. Acest lucru se datorează o
faptului că, doar una din cele două gene pentru lanțul greu şi respectiv, uşor, se.
exprimă în celula formatoare de anticorpi (excluzie alelică — o singură alelă
funcționează pentru lanţul H sau L).
67
 lanţ ușor

legături disulfidice

lanţ greu

obulină
Structura moleculei de imunoglobulină. Fiecare moleculă de imunogl
punți
este compusă din două lanțuri grele şi două lanțuri uşoare, unite prin
este
disulfidice (cele două lanțuri grele sunt legate între ele şi fiecare lanț greu
legat de câte un lanț uşor).

Studiul prin digestie enzimatică a imunoglobulinelor

Primele studii care au adus informații despre lanțurile care compun
Porter, a
“monomerul de imunoglobulină au fost efectuate de Edelman şi Porter.
tratat anticorpii obținuți la iepure cu enzima proteolitică numită păpaină

(Carica papaia) şi apoi a separat produşii obținuți.

Digestia proteolitică cu papaină duce la obținerea din molecula de

imunoglobulină a trei fragmente: două din ele sunt identice (cu o greutate
lui,
moleculară de aproximativ 50 kDa) şi conțin activitatea de legare a antigenu
greutate
numite Fab (fragment antigen binding); cel de-al treilea fragment (cu o

»B
 moleculară de aproximativ 80 kDa) nu leagă antigenul, dar poate
fi cristalizat
uşor şi a fost numit Fe (fragmeni crystallizable).
Fragmentul Fab este constituit din lanțul uşor complet și o porţiune
din
lanţul greu; este univalent — conţine situsul de legare al antigenului.
Fragmentul Fc este format prin alăturarea porțiunilor rămase din cele
două
lanţuri grele şi este responsabil de funcțiile biologice efector ale anticorpi
lor,

locul de locui de
acțiune acțiune
al papainei al papainei

Clivajul proteolitic cu papaină. Papaina clivează molecula de imunoglobulină

deasupra legăturilor disulfidice care leagă cele două lanțuri grele. Rezuliă trei
fragmente: două identice — Fab şi un fragment Fe.

Nisonoff a tratat molecula de imunoglobulină cu altă enzimă proteolitică,

pepsina, obținând un rezultat diferit. Spre deosebire de papaină, pepsina
clivează molecula de anticorp într-un fragment F(ab'), şi mai multe porţiuni mici .
din fragmentul Fc. Fragmentul F(ab') constă din cele două fragmente Fab şi.
60 !
porțiunea din lanțul greu care conține una sau mai multe punți disulfidice între
lanțurile grele. F(ab') este divalent — are două situsuri de legare a antigenului.
Fragmentul Fc este clivat în multiple fragmente mici, cel mai mare fiind
numit pFc'.

Jocula de locul de
acţiune acţiune
al pepsinei = al pepsinei

Clivajul proteolitic cu pepsină. Pepsina clivează molecula de imunoglobulină

sub nivelul punților disulfidice care leagă cele două lanțun grele. Rezultă un
fragment F(ab')> şi mai multe fragmente mici din Fc, cel mai mare fiind numit
pFo. |

Astfel, diferite enzime proteolitice clivează molecula de imunoglobulină

în situsuri diferite, ceea ce duce la obținerea de fragmente cu dimensiuni diverse.
Pentru a fi activă, papaina necesită prezența agenţilor reducători, care însă
acționează şi la nivelul legăturilor disulfidice din molecula anticorpului. Digestia
-cu papaină duce la obținerea a două fragmente Fab datorită faptului că agenţii

"70
reducători rup o legătură disulfidică care menținea împreună cele două
fragmente în molecula intactă. Pepsina nu necesită pentru a fi activă prezența
agenţilor reducători şi de aceea clivajul cu pepsină lasă legătura disulfidică
intactă.
Unele studii ale structurii imunoglobulinelor au utilizat anticorpii ca
antigen. Pentru aceasta au fost folosite ca surse de imunoglobuline omogene.
proteine din mielomul uman (tumoră rezultată prin transformarea malignă a
plasmocitelor), plasmocitomul murin sau hibridoame. Au fost obținute antiseruri
heterologe (folosind metode de adsorbție), care subdivizau imunoglobulinele
într-un număr finit de grupe. Aceste grupe au fost denumite izotipuri și sunt
consecința faprului că există câteva puri diferite de regiuni constante ale

două clase de lanţuri uşoarere (K şi ). Izotipul unei

aci
ui molecule de anticorpLEE
de clasa lanţului greu şi de tipul de lanţ uşor utilizat (de exemplu, ui). Datorită
faptului că funcțiile efector ale anticorpilor sunt consecința doar a tipului de lanţ
greu, de obicei este suficient să ne referim doar la clasa de lanţ greu (IgM - lanţ

pu, I8G
— lanţ y). |
(__Fiecare lanţ greu şi uşor poate fi divizat în domenii, fiecare format din
aproximativ 110 aminoacizi. Lanţul uşor are două domenii: VI, corespunzător
regiunii variabile a lanțului uşor (L) şi: Cu, care este regiunea constantă a lanțului
L ( sau 1). Lanţul greu are patru domenii: Vu — regiunea variabilă şi trei
domenii pentru regiunea constantă — Cal, Ca2 şi Ca3. Între domeniile Cul şi
Cu2 există o regiune balarna, €care> oferă porțiunii i Fab o mare libertate te mişcare
faţă de Fc. Regiunile constante şi variabile ale lanțurilor grele şi uşoare şunt
codate de gene șeparate. Din acest motiv, fiecare tip de regiune Vy sau Vu se
poate combina cu orice regiune Cu sau C.. Fiecare domeniu V sau C prezintă o
omologie în secvență, care arată că derivă dintr-o genă ancestrală comună.

71
 N

N lanţ greu

N i

lanţ uşor

ÎN regiune balama

UI

carbohidrati
same legătură disuifidică (8-5)

patru lanturi polipeptidice

Structura monomerului de imunogiobuiină. Cele
grele sun: formate dintr-un
sunt legate covalent prin punți disulfidice. Lanţurile
Lanțurile
domeniu variabii (Vp) și tei domenii constante (Cai, (Ca. Cad).

1
pneniu varnabil (
 O caracteristică importantă a structurii domeniilor imunoglobulinice este
prezența a două cisteine care formează o punte disulfidică intradomeniu. Există
(cu puţine excepții) o singură legătură disulfidică în fiecare domeniu, care

menţine structura terțiară a imunogiobulinei. Punţile disulfidice suni importante

lanţul
pentru structura cuaternară a moleculei de imunogiobulină. În general
uşor este ataşat de lanțul greu printr-o punte disulfidică. Lanţurile grele sun:
Fiecare
legate covaient prin punți disulfidice amplasate în regiunea balama.
ă și
pereche formată dintr-un lanț greu şi unul uşor are capacitatea să recunoasc
poate
să lege acelaşi epitop. În acest mod o moleculă intactă de imunoglobulină
ulină arc
interacționa simultan cu doi epitopi identici. Monomerul de imunogiob
sterice).
valența 2 (vaioarea practică este mai mică de 2 din considerente
covaientă -
imunogiobulinele pot forma multimeri prin legarea
de imunoglobulină. Nu toate izotipurile pot forma
monomerilor bazici
dimeri, iar IgM. pentameri, prin intermediul urc:
muitimeri: ÎgA formea
nu ten ză
ai
numită lanțul J. Polimerizarea monomerilor :ie
molecule accesoni,
: polimerii pot lega în
imunogiobulină duce la creşterea valenței pentru antigen
antigen din molecuiă
principiu, proporțional cu numărul total de situsuri pentru

să
secretorie conțin în plus o moleculă asociată pinr:tă
Dimeni de ÎgA forma
care are rol în transportul îgA prin membrana
componenta _secretorie,
epirelulor.
limnitată la regiunea
tmuroglobulineie sunt glicoproteine,gglicozilarea fiind
u, leG este glicozilată :a
constantă a lanţului greu (cu unele excepții). De exempl
carbohidrat sunt necesare
nivelui regiunii balama şi domeniului Cu? Resturile
în timpul sintezei și se pare
pentru plierea coreciă şi transportul imunoglobulinei
rpilor. Carbohidrații n ai
că intervin şi în reglarea ratei de: catabolizare a antico
de lanțuri grele ale imunoglobulinelor au tipu
funche efector. Diferite ciase
localizate în moleculă.
diferite de grupări carbohidrat şi acestea sunt diferit
 Domeniul imunoglobulinic
subunități
_ Imunoglobulinele sunt formate din combinarea liniară a une!
nic are o structură
structurale de bază, numită domeniu. Domeniul imunoglobuli
lanțurilor
tridimensională globulară compactă. Studiul prin difracție cu raze X a
imunoglobulinelor cristalizate a demonstrat că, un domeniu este format din 7

lanţuri polipeptidice antiparalele f-plate. Fiecare domeniu conține două straturi:

unul constituit din 4 lanţuri B-pliate şi al doilea cu 3 lanțuri P-pliate. Cele două
straturi formează un sandwich hidrofob şi sunt stabilizate printr-o legătură

” disulfidică intradomeniu. Lanţurile B sunt reunite la capete prin bucle peptidice,

frecvent bogate î în glicină, care le măreşte flexibilitatea. Acest prototip structural
— două straturi constituite din lanţuri f-pliate, care formează o structură |
cilindrică cu un miez hidrofob, mai este numită fold-ul imunoglobulinei sau.
model f-barrel. Toate domeniile regiunii constante a imunoglobulinelor

conservă această structură. Domeniile regiunii variabile au o structură uşor

-diferită: câteva din buclele care leagă lanțurile P sunt mai lungi.
| Porțiunea din lanţul peptidic care conectează domeniile V şi C (Cu sau
Cal) este denumită switch şi conferă flexibilitate (permite domeniilor C şi V să
| se rotească unul faţă de celălalt). Importanţa posibilității de rotație derivă din
- faptul că, în momentul în care se combină un lanț greu şi unul uşor pentru a
forma o pereche intactă H-L, domeniile Cul şi C. fac contact prin stratul cu 4
lanţuri (plasate în plafon), în timp ce domeniile Vu şi V. fac contact prin stratul
cu 3 lanţuri (plasate în planşeu). Împerecherea domeniilor Cu-Cu creează un
miez compact hidrofob între straturile B, care oferă. o ancoră pentru domeniile .
“variabile. Împerecherea domeniilor Vu şi Vu formează între straturile Ș un miez
mai puțin hidrofob, care va delimita un buzunar (un şanţ) în care se pot potrivi
moleculele mici de antigen. Acest şanţ împreună cu buclele de la capetele

regiunii variabile formează situsul de combinare cu antigenul al moleculei de

anticorp. .

74
 GC Vu

= buclă polipeptidică

> lanţ$ piiat

ma legătură disulfidică intradomeniu

Structura domeniului globular imunoglobulinic. Domeniile constante şi

variabile au structură tridimensională similară „constituită din lanțuri
polipeptidice P-pliate dispuse în două straturi, stabilizate printr-o legătură
disulfidică. |

Structura lanțurilor grele (H)

Lanţul greu prezintă o regiune numită Fd (formată din domeniile Vi şi
Cal), regiunea balama; şi regiunea Fc. Regiunea Fd împreună cu lanţul uşor
constituie regiunea Fab. Domeniul Va are capacitatea de a leza antigenul, iar
domeniul Cal reprezintă atât o ancoră cât şi un spacer (distanţier) pentru. Vu
stabilizează şi menţine la distanță regiunea care leagă antigenul de regiunea Fc).
75
 Regiunea Fc, constituită din domeniile Cy2 şi Cu3, are funcții efectorii, Această
regiune poate exista sub două forme: membranară şi secretată. Diferența se
află la nivelul capătului carboxi-terminal: forma membranară prezintă în plus un
spacer foarte hidrofil, o secvență hidrofobă transmembranară cu configurație a-
helix şi o scurtă coadă citoplasmatică hidrofilă. Pentru forma mem branară există
doi exoni adiţionali M, şi M2. Sinteza celor două forme de rzgiuni Fc este
determinată prin procesarea post-transcripțională diferită a ARN-u.ui.
În toate cele trei domenii constante (Cu. Cy2, Cu3) ale lanțului greu
există trei aminoacizi înalt conservați: două cisteine (care form-ază legătura
disulfidică intradomeniu) şi un triptofan (care se pare că are roiu. de a proteja
-.î . legătura disulfidică de agenţii reducător). Aminoacizii cei mai conservați între
clasele de imunogiobuline sunt plasați la nivelul lanțurilor 8.
Regiunea Fe a lanțurilor ui şi a are în plus o secvență de 15 aminoacizi la
capătul carboxi-terminal. Această secvență este situsul de legare -] janțului J,
implicat în formarea multimerilor de IeM şi IgA. Identitatea tota a regiuniior

Fc interclase este de aproximativ 30%. Identitatea dintre lanțuri: y și € este

semnificativ mai mare decât media. Domeniile carboxi-terminale ae lanțurilor
H, îi, Y au O identitate medie de 41%. Omologia între c'aseie de iîmur oglobulne
ze
interspecii este mai mare decât omologia interclase ia aceeași speci: Diferenţele
structurale au ro! în funcțiile biologice ale celor 5 clase. În fiecare domeniu
există aminoacizi plasați la exterior (accesibili contactului cu alte moleculei,
sare au rol funcțional, în timp ce aminoacizii dispuşi la interior sunt elemente
structurale.
Regiunea balama
Balamaua acționează ca un spacer mai flexibil, care permite fragmentului
Fab să se mişte mult mai uşor în spațiu Regiunile balama prezintă cea mai mare
variabilitate interclase. Lanţurile vu şi e umane nu au o regiune balama, aceasta
fiind înlocuită cu un întreg dome::u, numit C,2 şi respect, (2. Probabil că
 regiunea balama a evoluat tocmai din aceste domenii, deși omologia dintre ele
este prea mică. . | |
Regiunea balama conține multe reziduuri de cisteină și prolină. De exemplu,
regiunea balama de la molecula de IgG! conţine secvența cisteină-prolină-
prolină-cisteină pe ambele lanțuri. Cisteina, participă la formarea legăturilor
disulfidice dintre lanțurile grele, cu apariția unui octamer ciclic. Octamerul
|
acţionează ca un pivot, conferind regiunii balama o flexibilitate foarte mare.
Balamana moleculei de 1gG3 conține patru astfel de octameri Giclici şi prezintăa DA
flexibilitate excepțională.

a
— Cys— Pro — Pro— Cys—
legătură disulfidică
— Cys— Pro— Pro— Cys—

Structura octamerului ciclic prezent la nivelul regiunii balama.

proteine
_Regiunea balama lipseşte la o minoritate de 1eG/( 19%); ceste
sunt denumite Dob şi Meg şi au o flexibilitate muit redusă.
sediul ataşării
Regiunile balama ale lanțurilor 5 şi al reprezintă
al (şi 42) conferă |
carbohidraţilor. Carbohidraţii din regiunea balama a lanțurilor
e bacteriene
rezistență la clivajul de către proteazele intestinale £ şi enzimel
pentru 42), proprietate esențială pentru igA secretorie.

Rolurile funcționale posibile ale carbohidraților includ:

ează ca
e rol în menţinerea structurii terțiare a imunoglobulinelor (acțion
un spacer plasat în centrul fragmentului Fe>,
e rol în sinteza şi secreția munoglobulinelor:;
e rezistență la digestia proteolitică,
e creşterea solubilității imunogiobulinelor în soluții apoase;
7
 + rol în cataboiizarea imunoglobulinelor din ser. (c/earence-ul

anticorpilor este modulat prin interacțiunea carbohidraţilor cu receptori

specifici de pe celulele hepatice).

Structura lanțurilor uşoare (L)

Lanțurile uşoare sunt formate din domeniile V. şi Cu: şi conțin

aproximativ 214 aminoacizi (greutate moleculară de 23 kDa)- Domeniul

constant poate fi de tip K sau A, produse de gene diferite, plasate pe cromosomi
diferiţi. Domeniile constante x şi A. sunt în mod particular similare: sunt mai
înrudite între ele şi mai conservate între specii decât lanţurile grele. Ca şi la
domeniile constante ale lanțurilor grele, cele două cisteine şi triptofanul sunt
înalt conservate, ca şi aminoacizii care formează lanţurile f. Raportul de

utilizare */A la om este de 70/30 (la şoarece este de 95/5) şi se coreiează cu

numărul segmentelor genice pentru regiunea variabilă (la om există aproximativ
300 gene V, şi 100 V,).
Regi unile variabile au două caracteristici importante:
- un număr foarte mare de pene care codează regiunile variabile (peste

1000), spre deosebire de regiunile constante ale lanțurilor grele şi

uşoare (codate de ce! mult 15 gene);
- variabilitatea.
Pentru a exprima cantitativ variabilitatea, Wu şi Kabat au 1maginat o

metodă pentru determinarea şi descrierea variabilității. Variabihtatea era

exprimată ca raportul dintre numărul aminoacizilor difenți ia o anumită poziție

şi frecvenţa celui mai comun aminoacid la acea poziţie (frecvenţa este dată de
numărul aparițiilor aminoac:dului cel mai comun la poziția dată, raportat la
- numărul proteinelor studiate).

8
 Y ariabilitatea
A HV3
(CDR3)
Hv2 A
(CDR) | (CDR2)

24 34 50 36 , 89 97

Numărul aminoacizilor

Diagrama Wu-Kabat. Variabilitatea arninoacizilor de la nivelul regiunii |

variabile a lanțului uşor al unei molecule de imunoglobulină.
Indicele de .
variabilitate reprezintă raportul dintre numărul aminoacizilor diferiţi prezenți la
o anumită poziţie şi frecvența celui mai comun aminoacid la acea poziție atunci
când sunt analizate 100 de lanțuri uşoare diferite. Se disting trei regiuni
hipervariabile (HV1, HV2, HV3) flancate de patru regiuni cadru (FRI, FR2,
FR3, FR4) cu o variabilitate mai mică. Diagrama Wu-Kabat pentru regiunea
variabilă a lanțului greu este similară. |

Variabilitatea este o trăsătură comună a proteinelor. În cazul regiunii

eee ee ore
variabile. variabilitatea nu este distribuită uniform şi apar nişte vârfuri de
variabilitate, care depăşesc de cel puţin trei ori variabilitatea proteinelor
obişnuite : de exemplu citocromul c). Ariile cu variabilitate înaltă sunt denumite
regiuni hipervariabile (HVR) sau regiuni determinante ale

79
 conservate sunt numite regiuni cadru
complementarității (CDR). Ariile
e la
| (framework regions). Există 3 regiuni hipervariabile (pentru Vu plasat
'24-34, 50-56 şi 89-97)
„ “pozițiile 31-35, 50-65 şi 95-102; pentru V, la poziţiile
coincide cu buclele care
| delimitate de 4 regiuni cadru. Poziţia celor trei CDR-uri
ilor f. Atunci când
reunesc lanţurile Ș, iar regiunile cadru corespund chiar lanțur
antigen, regiunile
| domeniile Vu şi V. se combină pentru a forma situsul pentru
o singură zonă
hipervariabile din fiecare domeniu se alătură, rezultând
ui că cele trei
hipervariabilă plasată în vârful fragmentului Fab. Datorită faptul
pentru antigen şi
regiuni hipervariabile din fiecare domeniu constituie situsul
unei suprafețe
determină specificitatea moleculei de anticorp prin realizarea
aniigenului, mai sunt numite regiuni determinante ale
complementare
complementarității (CDR).

situsul de legare a | Antigen determinant

antigenului - = pa ii antigenic

regiuni
cadru
(FR)
regiuni
CDR
(EVR)

lanţ uşor lanț greu

de către
Situsul de iegare a antigenului. Este reprezentat de un şanţ format
complementarității
| | regiunile hipervariabile (numite şi regiuni determinante ale
grele şi uşoare.
_— CDR) de ia nivelul domeniilor variabile ale lanțurilor
. Regiuniie CDR fuinizează 10-12 aminoacizi care asigură recunoaşterea
în contact direct
dcterminantului antigen... în timp ce regiunile cadru nu intră
antigenului).
cu epitopul (au rolul de a menține integritatea situsului de legare a
 " Molecule accesorii

Lanţul J Voining chain)

Este constituit din 137 de aminoacizi (215 kDa) şi are rol în polimerizarea
moleculelor de imunoglobuline: ÎgA formează dimeri (şi uneori tetrameri), iar

1gM pentameri (şi uneori hexameri). Lanţul ] este ana produs de aceeaşi celulă B
te88 ormenmmrmomonteaee mo meet oeeeneea onanoanaze
omonime
a ee eee

care sintetizează imunoglobulinele şi conține multe cisteine (cel puţin 6).

Genomul uman şi cel murin conțin o singură genă pentru lanțul J, genă care nu
este îniănțuită cu nici unul din locii genelor pentru imunoglobuline. Secvența de
aminoacizi a lanțului ] nu este semnificativ înrudită cu cea a domeniului
imunoglobulinic. Oricum, se pare că lanțul ] are o structură “tip f-barrel.

Limfociteie B nestimulate conţin o cantitate mică sau nu conțin lanţ J: după

să
a
stimularea celulelor B cu mitogen apare o creştere dramatică a nivelului de
mARN şi de proteină pentru lanţul J. Fiecare dimer de IgA sau pentamer de lgM
arte run nare ame neoeaoraa,

este asociat cu un singur lanţ J.

pik
e a
Sai
2:fi
Ea
E

CE O lanță
nani legătură disulfidică (S-S:

FN componentă secretorie

Structura dimerului de IgA. Monomerii de IgA sunt conectaţi prin fepgături

disuifidice la lanțul ].

st
 Mecanismul exact al polimerizării nu este cunoscut. Se ştie că toate cozile
monomerilor sunt implicate în interconectare pentru realizarea muitimerulu:

Mecanismul exact prin care polimerizarea se opreşte la 5 pentru IgM şi la 2

pentru IgA este necunoscut.

Componenta secretorie
Componenta secretorie a fost descnsă inițial ca un polipeptid asociat
covalent sau necovalent cu IgA din secrețiile externe ale organismului. Ulterior
a fost descrisă şi sub formă liberă, în secrețiile glandelor mamare şi parotide.
Componenta secretorie reprezintă domeniul de iegare al unui receptor
transmembranar pentru complexele de polimeri de imunoglobulină (pentamer de
IgM sau dimer de IgA). Molecula completă de receptor de numeşte receptor
Poly-ig (PolylgR) şi este membru al superfamiliei imunoglobulinelor (conţine 6
domenii imunoglobulin-like şi un al 7-lea domeniu cu structură diferită). Acest
receptor este sintetizat la nivelui multor epitelii giandulare şi este exprimat pe
membrana bazolaterală a celulelor epiteliale.
Ri Receptorul Poly-lg leagă multimerii de imunoglobulină, iar complexul
rezultat este endocitat şi transportat prin citoplasma celulei într-o veziculă
(transcitoză). În momentul în care vezicula ajunge ia nivelul polului apical al:
celulei endoteliale, complexul este exocitat. În timpul transportului prin celulă,
receptorul Poly-le este clivat, rezultând componenta secretorie, care rămâne
ataşată ia regiunile Fc. Acest proces necesită o cooperare între limfocitele B din
mucoasă și celulele epiteliilor secretorii.
Componenta secretorie are.rolul de a proteja dimerul: de IgA de ciivajui
proteolitic: Cele mai importante sedii de sinteză a isA sunt intestinul, tractul
. respirator, glanda mamară (în timpul lactației), glandele salivare şi lacrimale.
Principala funcție a igA este protejarea suprafe:cicr epiteliale de cenți
infecțioşi şi asigurarea primei linii de apărare: față de multipli patogeni.
 dimer ÎgA cu
componenta secretorie
LUMENUL INTESTINAL
Y
Suie
celulă | | |
endotelială | |

transcitoza complexului clivajul proteolitic

dimer IgA — receptor poli-lg al receptorului poli-
Ig şi secreția
dimeruiui IgA cu
receptor componenta
poli-ig secretorie

YVIUdOUd YNIWVI

membrana bazală

piasmocit ce produce IgA

Sinteza dimerului de IgA ia nivelui intestinului.

83
 ne
Clasele și subclasele de imunoglobuli

privinţe:
Clasele de imunoglobuline diferă între ele în multe
e durata de viață:
e distribuţia în organism;
e capacitatea de a fixa complementul:
Fc;
e capacitatea de a interacționa cu receptorii
e abilitatea de a traversa placenta.
tipuri de lanțuri uşoare şi
Având în vedere că toate clasele au aceleaşi
determinate de regiunea constantă a.
domenii variabile, diferenţele interclase sunt
aoţului greu.

.. lobulina G
tând aproximativ 75% din
Este imunoglobulina majoritară în ser, reprezen
de circa 1200 mg/dl.
_ totalul anticorpilor din ser, cu o concentraţie
Structura:
ituit din două perechi de
Lj » IG se găseşte sub formă de monomer, const
fidice.
lanţuri grele şi ușoare legate prin punți disul
ențele de ia nivelul
e Există patru subclase de IzG, definite prin difer

lanțurilor H: IgG1 (1), 1gG2 (2), IeG3 (43) şi lgG4 (04).

Proprietăţi biologice şi chimice:
moleculară de 150 kDa
e Cele mai multe subclase ale IgG au o greutate
(IgG3 este uşor mai mare-170 kDa). |
e În ser majoritătea IgG este dată de IgG].
G prezintă o afinitate mare pentru legarea
"e Imunoglobulinele
|
antigenului.
e Laoml i imunoglobulină care poate traversa placenta şi,
de aceea, IgG maternă asigură protecția noului-născut în primele luni
de viaţă.
eee eee

e Moleculele de IgG pot activa complementul pe cale clasică (cu

excepția IgG4, care se pare că ar putea să activeze calea alternă).
Situsul de legare a componentului Clq este plasat în domeniul Cu? şi
conţine trei reziduuri cu sarcini electrice la suprafața proteinei (318-
acid glutamic, 320-lizină şi 322-lizină). Complexele formate din
bacterii și molecule de IgG declanşează activarea căii clasice atunci
când cel puţin două regiuni Fc compiexate cu antigenul, leagă Clq. |
e IeG constituie anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar,
+ IgG difuzează mai rapid decât alte clase de imunoglobuline în spaţiile. . Ă
extravasculare şi are afinitate mare pentru antigenul specific. Din
aceste motive imunitatea antitoxinică este realizată exclusiv de igG
(neutralizarea toxinelor bacteriene).
e Timpul de înjumătățire al 1gG este de aproximativ 21 de zile ( doar 7?
zile ia 1gG3).
e» IgG este principala imunoglobulină opsonizantă implicată în
fagocitoză, neutrofilele au receptori pentru fragmentele Fe ale IgGl şi
IeG3.

Receptorii Fe
Există multe tipuri de receptori Fc.
1. Receptorul Fe 1 (FeyRI) leagă cu mare afinitate IgG, Este prezent pe
monocite şi în mai mică măsură pe macrofagele nestimulate.
Funcţionează eficient în medierea uciderii extracelulare a celulelor
țintă acoperite cu anticorpi (ADCC — antibody-dependent ceil-
mediated cylotoxicity). Receptorii Foy tip ] intervin în reglarea

85
 de
nivelului global de IgG din corp: rata de catabolizare depinde direct
de mare
concentraţia totală a IgG. Datorită faptului că sunt receptori
rilor Fc
afinitate, FC)yRI pot lega şi IgG monomer, endocitoza recepto
fiind implicată îîn degradarea IgG.
it
2. Receptorul Ecy II (FeyRII) are afinitate mică pentru IgG. Este distribu
monocite, neutrofile, eosinofile, trombocite şi, posibil, pe
pe
limfocitele B. Legarea receptorilor FevIl de pe celulele: B are ca
rezultat diminuarea “ responsivității limfociielor B; această

particularitate este implicată în feedback-ul negativ al producerii de

| anticorpi.
“3. Receptorul Fey III (FCYRIII) este de asemenea un receptor de mică
| afinitate pentru 1gG, prezent pe macrofage. eosinofile şi limfocite NK.
Mediază ADCC-ul realizat de celulele NK si clearence-ul complexelor
imune din circulație de către macrofage.

Ymunoglobulina M
15M reprezintă aproximativ 8-10% din totaul anticorpilor serici şi

“concentraţia normală în ser este de 120 mg/dl.

Structura:
* IgM este prezentă sub formă de pentamer. format din 5 monomeri uniți
prin intermediul unui lanț J] şi prin legături disulfidice ia nivelul

regiunilor Fc.

e IgM poate fi uşor disociat de către agenți reducători, rezultând *

- molecule de monomer |

Proprietăţi biologice şi chimice:

e Se pare că IgM precede apariția I9G n filogenia răspunsului imun la
vertebrate. | ”

*. isM este primul anticorp pe care îl poate produce un umfocit B activat.

ai
EEE în
legătură disulfidică

Structura pentamerului de IgM. Monomerii de IgM suni conectaţi între ei şi

la lanţul J prin legături disulfidice. | |

87
Semiviaţa lgM este de aproximativ 10 zile.
IgM există şi sub formă de monomer (constituit din patru lanțuri
(fixat în membrană
peptidice), ca receptor pe suprafața limfociteior B
capătului carboxi-
printr-o secvență polipeptidică hidrofobă la nivelul
de receptor
terminal). Sub această formă 1eM reprezintă tipul major
pe membrana
pentru antigen al celulelor B.'IgM este exprimat
g şi la scurt timp
limfocitelor B înainte de contactul cu antigenul omolo
apare pe suprafață şi IgD.
(vizualizată
Molecula de IgM liberă în soluţie are o formă de stea
nă cu o
astfel la microscopul electronic), dar atunci când se combi
suprafaţă antigenică adoptă o configuraţie de “crab”.

igM în
onfiguraţie igM în
de stea onfigurație

10, dar nu
Valenţa combinatorie teoretică a pentamerului de IgM este
În cazul
este observată decât în cazul interacțiunii cu haptene mici.
restricțiilor
antigenelor mari, valența efectivă se reduce la 5 datorită
sterice date de flexibilitatea redusă a moleculei.
Anticorpii de tip IgM au o afinitate scăzută pentru antigen, dar aceasta
respectabilă
este compensată de valența mare, care asigură o aviditate
.
pentru antigene multivalente (efectul bonus al multivalenţei
reprezintă anticorpul prede ominant din răspunsul imun primar
Î9M
(precoce) faţă de majoritatea antigenelor.
în serul
sM este anticorpul predominant produs de (3) (nnvetul normal
10 me di un
din cordonul ombilical la nou-născut este de aproximativ
naştere.
nivel ridicat de igM poate indica infectarea fătului înainte de
38
e IgM este eficientă în aglutinare şi citoliză. Din acest motiv are
importanță particulară în cazul bacteriemiei.
+ Mare parte din anticorpii “naturali” faţă de microorganisme sunt de tip .
IgM (ca şi în cazul izohemaglutininelor — anticorpi faţă de antigenele
carbohidrat din sistemul grupelor sanguine ABO).
e IgM este cea mai eficientă imunoglobulină în
Datorită structurii sale, amanare
activarea lizei mediate de complement.
i
+ IgM nu este o opsonină intrinsecă deoarece fagocitele nu au receptor
za
pentru fragmentul Fc al lanţului pu. Oricum, leM amplifică fagocito
prin activarea căii clasice a complementului şi generarea opsoninei
C3b. | |
secretorii
e O parte din IgM este sintetizată local, la nivelul țesuturilor
ie,
(de exemplu, glandele parotide). IeM secretorie, similar IgA secretor
poate lega componenta secretorie.

Imunoolobulina A

Este prezentă sub două forme: Carigă şi (pareted (în diverse secreții

corporale).
reprezintă 15-
(ha serică, cu o concentraţie de aproximativ 200 mg/d!,
20% din anticorpii serici.
Sea
Restul se află sub
- La om, peste 80% din IgA serică există ca monomer.
În forma polimerică, unitățile de monomer sunt
formă de dimer.
earE

reunite prin legături disulfidice şi prin lanțul J.

Pronrietăţi biolooice şi chimice:
face pe cale
- Tg nu leagă complementul pe cale clasică, dar o poate
poate interacționa cu
aiternă (prin ÎgA agregată). În stare nativă IgA nu
a complementului
Ca. Semnificaţia biologică a acestei căi de activare
.
aie

nu este clară.
 . Semiviaţa IgA zile.
de 6 e
est
+ IgA poate fi inactivată de o protează IgA, produsă de gonococci,

- meningococci, pneumococci şi Haemophilus influenzac

(2 IgA: secretorie (slgA) este imunoglobulina predominantă în variate
secreții: salivă, lacrimi, colostru, transpirație, secreții bronhice,
genitourinare, intestinale şi nazale.
„pretor eee persani

Structura:

- IgA secretorie este formată din doi monomeri uniţi prin lanțul 3,

împreună cu componenta secretorie. IgA este sintetizată local de

plasmocite şi este dimerizată intracelular împreună cu un polipeptid
„bogat în cisteină, lanțul J. Componenta secretorie are 70 kDa şi este
solidarizată la sIgA prin legături disulfidice.
- - Subclasa dominantă de slgA este slgA» (molecula de slgA» este umcă
prin absența legăturilor disulfidice între lanțurile grele şi prezența

punților disulfidice între lanțurile uşoare). |

„ Proprietăţi biologice şi chimice:
- - Componenta secretorie are funcția de a proteja IgA de proteaze.
"= IA secretorie are multiple funcții:
Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de

adezine de pe suprafața potenţialilor patogeni şi interferează aderarea

- lor şi colonizarea mucoaselor. |
(P) slgA. poatese opsoniza particule străine, neutroflele având receptori
„Eco pe membrană. IgA agregată poate să se lege de neutrofile şi poate
activa calea alternă a complementului. Acest lucru este responsabil de
sinergismul dintre IgA, complement şi lizozim, observat îndistrugerea
unor coliformi.
 Imunoglobulina D
Reprezintă mai puţin de 1% din totalul anticorpilor, concentraţia serică
3-5
fiind de aproximativ mg/dl.. |
Structura: IgD, este un monomer, susceptibil la degradare enzimatică,
datorită particularității că prezintă o singură legătură disulfidică între lanţurile

grele.
- Proprietăţi biologice şi chimice:
+ Semiviaţa IgD este de 2-3 zile; această imunoglobulină este labilă la
căldură şi în mediu acid. :
e IgD este prezentă în cantități mari pe membrana limfocitelor B şi poate
fi implicată. ca receptor pentru antigen în activarea celulelor B. Pe
suprafața limfocitelor B IgD este prezentă întotdeauna asociată IgM.
cane . .

Se pare că receptorii de suprafaţă 1gM şi IgD interacționează reciproc.

în controiul activării şi supresiei limfocitelor B.
e Se pare că IgD poate acționa şi ca anticorp pentru penicilină, insulină
şi toxoidul diftenic.

Imunoglobulina E

IgE este prezentă în cantităţi foarte mici în serul normal (aproximativ-0,05.

mg/d!). constituind 0,004% din totalui anticorpilor serici. Doar o proporţie foarte
mică de plasmocite
din organism produc IgE.
Structura:
IgE este prezentă doar sub formă de monomer.
Proprietăţi biologice şi chimice:
e IgE are o greutate moleculară de 190 kDa şieste labilă 1a temperatura
de 56*C.
+ Este produsă de limfocitele B. și plasmocitele din splină, țesutul
„ limfatic amigdalian şi adenoidian şi cel din mucoasa tractului
nameno

respirator şi gastrointestinal.
Po iN A a
 e Semiviaţa plasmatică este de 2-3 zile.
ează
e Producerea ÎgE debutează precoce în viața fetală;, IgE nu travers
placenta.

IgE este asociată cu reacţiile de hipersensibilitate imediată (atopia ȘI.

anafilaxia). lgE este homocitotropică: are afinitate pentru celulele

speciei gazdă în care a fost produsă. Această afinitate este în mod

particular puternică pentru mastocitele tisulare şi bazofilele circulante.

Fixarea IgE pe suprafața acestor celule se face prin intermediul
fragmentului Fc pe receptorii Fce. Contactul cu antigenul (alergenul)
declanşează degranularea mastocitelor, cu eliberarea aminelor

vasoactive şi a citokinelor preformate şi sinteza unor variați mediatori

"ai inflamaţiei, derivați de acid arahidonic. Acest proces este
responsabil de simptomatologia alergiei (atopiei). IgE induce și

recrutarea locală de factori plasmatici și celule efectorii prin

declanşarea reacției inflamatorii acute.

e IgE parea fi importantă şi în imunitatea față de unii paraziți (helminți).
De tată

e IgE nu poate activa complementul pe cale clașică.

le
Diversitatea anticorpilor
Ă, Variaia allotipică |
Pe lângă variația izoripică, imunoglobulinele prezintă și variație aliotipică.”
Alotipurile reprezintă variante alelice ale izotipurilor (reprezintă produsul

formelor alelice ale penelor pentru imunoglobuline). Alloti urile sunt prezente

doar la anumiţi indivizi dintr-o specie şi sunt moştenite în manieră mendeliană.

ana eaatiat Ein a NON Imn Pia
ara

Deşi toți indivizii normali ai unei specii au toate clasele de imunoglobuline,

fiecare individ prezintă doar una din formele allotipice. Allotipurile se exprimă
codominant. dar fiecare limfocit B secretă doar una din formele parentale,
Permite

fenomen numit excluzie alelică. Allotipurileemanaau o distribuție unică la diferite

c na
eee
me
mp mm

Markeri genetici ai imunegiebulimeler. Variația izotipică, allotipică şi

idiotipică a anticorpilor se datorează prezenţei unor master genetici în anumite
situsuri din moleculă. Ariile umbrite din figură indică localizarea markerilor

- Alotipurile sunt identificate prin mariceri allotipici (diferențe

sucturale), prezenți Ia nivelul regiunii constante a lanțurilor grele şi ușoare.
Pentru lanţurile y, a şix au fost create simboluri pentru markeri allotipici:
7] (O) Maner de pe lanțurile grele și sunt numiţi Gm (IG mariers). Există
| veste 20 de markeri Gm diferiți antigenic. Aceşti markeri nu se găsesc 20
toți la nivelul tuturor moleculelor de IgG, ci se pare că sunt limitați ia
anumite subclase (Gim, Gras Gsm» Gaa)- | o
alele 4
2] () Markerii lanțurilor grele a. sunt desemnaţi Am; există doar două
la acest locus: Am; şi Am». N !

» /(-) Markerii lanțului uşor K sunt desemnaţi Kra. Acest locus are trei alele
și markerii diferă doar prin aminoacizii din poziţiile 153 şi 191. Iniţial 2/7
| markerii Km au fost numiți Inv, după sursa antiserului utilizat pentru
identificarea unuia din produşii genelor alele.
Şi lanţul greu p. prezintă variaţie alelică, desemnată prin markerul Mm.

%
 B. Variația idiotipică | |

Reprezintă specificitatea situsului pentru antigen al imunoglobulinelor.

Idiotipurile sunt determinanți antigenici unici din punct de vedere structural (de
exemplu, în secvența de aminoacizi) de la nivelul regiunii variabile, asociați

.
funcţiei anticorpilor de legare a anti enului. Termenul idiotipic provine din
Pia iai ” ore pana mpeana m a erei aaea

- limba greacă, unde înseamnă individual.

e „ananetaan eio7oememeremamnertănemaaa

epitop

4
Idiotipui imunoglobulinelor. La nivelul regiunii variabile a anticorpului
(reprezentată prin elipsa din figură şi mărită) există structuri. care pot fi recunoscute de
regiunile variabile ale altor anticorpi. Aceşti determinanți antigenici sunt numiți
idiotopi. În figură unii idiotopi (a, b şi c) sunt localizaţi în interiorul paratopului, iar
idiotopul d este localizat înafara situsului de combinare cu antigenul. Suma idiotopilor
unei molecule de anticorp se numeşte idiotip.

Variabilitatea idiotipică este rezultatul generării situsului pentru antigen al

regiunii variabile a lanțurilor H şi |. Variabilitatea secvenţei de aminoacizi din
aceste regiuni se concentrează la nivelul celor trei CDR-uri, încadrate de
reziduuri relativ invariabile. Regiunile determinante ale complementarităţii sunt
ariile care realizează contactul cu epitopii antigenului.

94
 Idiotopi_şi _idiotipuri. Similar determinanţilor izotipici şi allotipici,
determinanţii idiotipici au fost identificați prin posibilitatea producerii de
anticorpi dirijați împotriva lor.
haiotopii sunt epitopi antigenici prezenţi în regiunea variabilă a poriunii
Fab a moleculei de imunoglobulină. Ei pot fi o parte din regiunile CDR, sau pot
fi asociaţi secvenţelor cadru ale anticorpilor.
Idiotipul unei anumite imunoglobuline este constituit de suma idiotopilor
- individuali din acea moleculă.
Acelaşi idiotop poate fi prezent în comun la anticorpi cu specificități
diferite pentru antigen (idiotop public), sau poate fi limitat strict la un anticorp
cu o anumită specificitate (idiotop privat).
| Idiotipurile sunt definite prin antiseruri, denumite colectiv anticorpi anti- -
idiotipici.
Anticorpii _anti-idiotipici. Dacă un anticorp este utilizat ca imunogen
(antigen), este posibilă inducerea producţiei de anticorpi anti-idiotipici, care pot
fi similari structural epitopului original (care a indus apariţia anticorpului folosit.
ca imunogen). Această a doua generație de anticorpi anti-idiotipici poate fi
utilizată în vaccinurile artificiale, funcționând ca un antigen imunizant, pentru a
induce producerea anticorpilor originali într-un recipient “naiv”. O altă
semnificație posibilă pentru acest circuit anticorp — anti-anticorp, este reglarea
răspunsului imun.

Interacțiunea moleculei anticorp cu antigenul specific

Faptul că interacțiunea anticorpului cu antigenul este necovalentă poate fi
demonstrat prin distrugerea acestei legături prin tratare cu concentrații mari de
săruri, detergenți sau la valori extreme ale pH-ului. Forţele sau legăturile |
implicate în această interacțiune reversibilă, necovalentă sunt multiple. |
Forțe electrostatice: se stabilesc între grupări ionice cu sarcini
electrostatice opuse ale aminoacizilor (NHs* şi COO”). forța de atracție este
95
 e sarcinile opuse. Concentrațiile
invers proporțională cu pătratul distanţei dintr
acțiunea anticorp:antigen prin
mari de să-uri sau extremele de pH distrug inter
slăbirea legăturilor electrostatice.
grupările hidrofile (-OH, -NH2, -COOH)
Legături de hidrogen:
hidrogen. Forța acestor legături
interacționează formând punți reversibile de
dintre moleculele de anticorp şi
depinde foarte mult de apropierea strânsă
antigen. Legăturile de hidrogen sunt relativ slabe.
apar atunci când două suprafețe hidrofobe
Forțe __hidrofobe:
interacțiunilor hidrofobe este
interacționează în scopul excluderii apei. Forţa
de contactul cu apa. În cazul
proporţională cu suprafața care este "ascunsă”
fi responsabiie de cea mai mare
antigenelor mari, interacțiunile hidrofobe pot
parte din energia de legare.
dintre norii electronici de la
Forțe van der Waals: depind de interacțiunile
(se formează dipoli, care se atrag). Forța acestor
suprafața moleculelor
distanța dintre anticorp şi
interacțiuni este invers proporțională cu d! (d =
ulele de anticorp și antigen
antigen), deci creşte foarte mult pe măsură ce molec
se apropie.
nă. anticorpii posedă la.
pre deosebire de alte interacțiuni proteină-protei
mulți amincacizi aromatici, care
nivelul situsului de interacțiune cu antigenul
de forțe van cer Waals şi legături
participă la formarea a unui mare număr
hidrofobe.
tul apropiat dintre
Toate cele patru tipuri de forțe depind de contac
compiementare din ceie
molecula de anticorp şi cea de antigen: cu cât ariile
atracție dintre cela două structuri
două molecule sunt mai mari, cu atât forța de
specificitatea anticerpuiui
va fi mai puternică şi mai greu de “desfăcut”. Deci,
anti enuiui, darsi de interacțiunii
este dată de complementaritatea cu suprafața
electrostatice și de hidroger
 GENETICA IMUNOGLOBULINELOR ȘI GENERA REA
DIVERSITĂȚII ANTICORPILOR

orice patogen
Sistemul imun trebuie să fie capabil să recunoască vutual
proprietăţi de.
deja existent sau posibil să apară la un moment dat. Soluţia acestei
e de anticorpi cu
anticipare a sistemului imua implică generarea a milioan
generată de o singură
specificități diferite. Dacă- proteiză (un anticorp) ar fi
anticorpilor, enele”
genă, dat fiind numărul :nare de specificităn diferite aie
“iversitate de anticorpi ar depăşi numârui total al
necesare pentru această

genelor din genom. |

specificitate.
| "Un limfocit este capabil să sintetizeze anticorp: cu o singură
anicctpi cu o
Fiecare limfocit este preprgramat pentru producerea unor
ea di! piasmocite a
anumită specificitate. Evenimentele responsabile de generar
de intrarea antigenului
anticorpilor cu o specificitate det rminată survin înainte
în organism. |
pilor: îi :eneie pentru
Au existat două explicaţii pentru generarea anticor
în ADN-ui lime: germinale
întreg repertoriul anticorpilor sunt prezente
membn: al speciei, fie câteva
spermatozoid şi ovul) şi sunt moştenite de fiecare
transmise prin „ntermediul
gene cruciale pentru sinteza anticorpilor sunt
parte a procesului de generare a
ADN-ului liniei germinaie, iar cea mai mare
reorganizare somatică a genelor
diversităţii are loc în celuiele somatice, printr-o
ţii sunt corecte. Descoperirea
“din linia germinală. De fapt, ambele explica
neior a condus la apariția
regiunilor variabile şi constante ale imunoglobuli
ală se
ipotezei două gene un lanț polipeptidic. Geneie din linia permin
în celulele somatice pentru a: forma o senă completă pentru
reorganizează
genelor pentru regiunea variabilă cu
regiunea variabilă. Apoi urmează asocierea
unui 2xon final, care conţine
o genă pentru regiunea. constantă, cu apariția
globuline:.
nesajui genetic pentru unul din lanţurile imuno

9
 Organizarea genelor imunoglobulinelor este similară atât pentru lanţul
greu cât şi pentru lanțul uşor, sau pentru diferitele clase de lanțuri gsele. în plus,
receptorii celulelor T (TCR), deşi diferă structural de imunoglobuline, au genele
organizate într-un mod foarte similar. |
Sistemul imun este capabil să genereze un număr vast de molecule diferite
„de anticorpi, fiecare cu o anumită specificitate antigenică. Această diversitate
vastă este posibilă datorită faptului că genele pentru imunoglobuline suferă un
tip special de interacțiuni. ADN-ul embrionar conține mai multe gene pentru
regiunile variabile ale lanțurilor grele şi uşoare. Printr-un proces numit
recombinare somatică (rearanjarea şi deleția ADN-ului), urmat de îmbinarea
ARN-ului, sunt generate foarte multe linii de plasmocite variate, care conțin
informaţia genetică pentru diferite lanțuri H şi L. La generarea diversității mai
' contribuie şi rata mare a mutaţiilor somatice ale genelor pentru lanţurile x, A şi
H. Un proces similar de rearanjare a ADN-ului conferă receptorului celulei T
specificitatea de legare a epitopilor.

Cromosomi.___exoni, __introni _și _rearanjarea _ genelor ___ pentru

imunozlobuline |
Cromosomi. Genele pentru lanțurile grele şi uşoare x şi A se găsesc pe
| cromosomi separați. La om genele pentru toate clasele de lanţuri grele se află pe
-cromosomul 14, cele pentru lanţul A. se găsesc pe cromosomul 22, iar cele pentru-
“lanţul x pe cromosomul 2. La şoarece, genele pentru lanțurile H se află pe
cromosomul 12, cele pentru A. pe cromosomul 16, iar genele pentru k se găsesc
pe cromosomul 6. |
Lanţurile H şi L variază marcant în secvența de aminoacizi a capătului
amino-terminal (regiunea variabilă), dar sunt relativ conservate în porțiunea
carboxi-terminală (regiunea constantă). Studiul genelor pentru imunoglobuline a
demonstrat că regiunile variabilă şi constantă sunt codate separat și genele
responsabile sunt localizate pe fragmente diferite de ADN.
98
 Exoni și introni. Ca şi pentru alte gene, genele pentru irmunoglobuline
cuprind secvențe de nucieotide care conțin informația necesară pentru |
producerea secvenţei de ami:oacizi a moleculelor de imunoglobuline, secvențe
numite exoni. Exonii sunt separaji prin secvenţe
necodante,de nucleotide
numite introni. Atât exonii cât şi intronii sunt transcrişi în. ARN, dar îmbinarea |
ulterioară a ARN-ului duce la îndepărtarea intronilor, cu alipirea exonilor.
Rearanjarea genelor pentru imunoglobuline. Exonii pentru domeniile
variabile sunt împărțiți în mici fragmente de ADN, răspândite de-a lungul
„cromosomului. Constituirea exonilor finali din aceste segmente scurte necesită
rearanjarea şi reunirea segmentelor, cu formarea secvențelor genice pentru
imunoglobuline. Există o secvenţă leader necesară pentru trasportul peptidului
prin reticulul endoplasmatic.
5 | ă | 3

secvență leader | exon pentru regiunea variabilă Exon pentru regiunea constantă
£

Structura generală a exonului final necesar sintezei - unui lanţ

imunoglobulinic, „o

Organizarea genelor pentru lanțul ușor

Trei gene codifică fiecare lanț uşor al imunoglobulinelor. De exemplu
pentru lanţul uman organizarea este în următorul mod: |
Domeniul variabil este codificat la nivelul a două segmente genice.
Primul segment genic notat V, (segment variabil), codează primii 95 de
aminoacizi ai regiunii variabile. Pe cromosomul 2, la om, există peste 200 de.
gene V,. Fiecare segment genic V, este precedat de o secvenţă leader, care este
transcrisă şi translată, dar este excizată din proteină înainte ca molecula de
anticorp să fie secretată de celula producătoare. Această secvență leader este
necesară pentru transportul moleculei. de imunoglobulină în reticulul
endopiasmatic. .
 | V J Cc

Lan ușor k |_______ FER EEIC Pear retard

vii eeri t

globulineior.
Organizarea genelor lanţului uşor (*) al imuno
1090
 O a doua genă, numită segment de joacțiune (J,), codifică restul de 13
aminoacizi (de la 96 la 108) ai regiunii variabile. Acest segment ] nu are nici o
legătură cu lanțul J prezent la imunoglobulinele M şi A. Există 5 segmente
genice ], la nivelui acestui locus. | |
Secvența de aminoacizi a regiunii constante este codată de o a treia genă, |
C. Pentru lanțul x există o singură genă C,, care conține informația genetică
necesară producerii aminoacizilor 109 - 214. Ă |
Generarea variabilității lanțurilor « este realizată prin recombinarea
somatică a ADN-ului şi îmbinarea ARN-ului. În cursul procesului de
diferențiere a precursorilor celulelor B în limfocite mature, deleția ADN-ului
aduce una din genele V, lângă o genă J (de exemplu, Vu: şi J.). Acest complex.
Va, ca şi restul genelor ] sunt separate de gena pentru regiunea constantă C.,

printr-o secvenţă (intron) de ADN. Gena formată prin alăturarea VJ, codează |
una din numeroasele variante posibile de regiuni variabile ale | lanţului x.
ADN-ul celulelor B este transcris în ARN nuclear, care este prelucrat pentru a
- forma mARN-ul, în care sunt reunite Va cu C,, urmând translaţia în lanţul x. |

Lanţul 4. este produs de un complex genic similar, aflat pe cromosomul

22. Întregul locus pentru lanţul 2. ocupă aproximativ 200 kb. Spre deosebire de
organizarea genelor pentru lanțul K, există 6-9 copii uşor diferite ale genei C, .
pentru regiunea constantă, care corespund subtipurilor de lanţ A. Fiecare genă V, i |
este însoțită de un segment genic j. Oricare dintre segmentele genice V; poate
fuziona cu oricare segment J] şi să formeze un exon care va putea fi transcris în ,
celula B, împreună cu exonul C adiacent.

Organizarea genelor pentru lanțul greu

Luăm ca exemplu lanţul greu al IgM. Deşi este organizat similar lanțurilor
uşoare, genele pentru lanţul greu sunt mai complex structurate, în patru grupuri e
distincte de segmente genice.
101
 3 Je Ie Cu C5Cy Ca Ce

s Recouibinare | Recombinare D- — J+ 3
somatică j

Va tz Va D; D2 Dad 3 Ja Ja 36 Cu Că Cy Ca Ce

ADN-ul limfocitului "LU

LH IELELE
ERATE
i FE] [ei

Zi | Recombinare V>
- Dsb
somatică
Vi V2 JJ Ca că Ca Ce
p> 2 3 Sa

ADW-ul iimioctulu: B

| “Transeripție

V, Va ps 2 33 34 de Ie Cu C2Cy Ca Ce

4%*-ut limfociralui B

imbinare ARN

Îmbinare V/D JI - C

? Nucleoplasmă
Membraai nucieară — m e m m i pi
Citoplasmă

Lanţereuy |

Organizarea genelor pentru lanțul greu ai imunogi:bulinelor.

OT
 În timp ce regiunea genelor pentru lanțulL codează un singur domeniu
constant, genele pentru lanțul H trebuie să codeze 3 sau 4 domenii constante şi
regiunea balama. În plus, regiunea genelor constante pentru lanţul H trebuie să
codeze toate cele 5 clase de imunoglobuline, şi cele 4, respectiv 2, subclase
pentru IgG şi IgA. Mai mult, exonul pentru regiunea variabilă a lanţului greu
este format din trei şi nu două segmente genice. Segmentul adițional din
regiunea ADN variabilă este denumit D (de la diversitate). Regiunea genică Du
este responsabilă de producerea regiunii CDR3 a lanțului H şi codează doar 2-3
aminoacizi. Rearanjarea genelor reuneşte inițial un segment genic Du cu un Ju şi
abia apoi se produce alăturarea segmentului genic Vu la DJ, cu formarea
exonului VDJ. Există peste 200 de segmente genice V pentru lanţul greu, cel
puţin 20 D şi 6 J]. Acest număr imens de gene şi de combinaţii posibile între ele
stă Ja baza diversităţii mari a regiunii variabile a lanțului H.
Generarea diversităţii lanțurilor grele se produce prin recombinare

somatică a ADN-ului şi îmbinare ARN. În timpul diferențierii precursorilor

limfocitelor B în celule mature, deleția ADN-ului aduce una din genele variabile
V, o genă D şi o genă J împreună (de exemplu, VioDsltn). Complexul VDI şi
genele ] rămase sunt la distanță de genele pentru regiunea constantă, fiind
separate printr-un segment de ADN. ADN-ul plasmocitului este transcris în

ARN nuclear, care este procesat pentru a forma mARN. În timpul acestui

proces. este selectată gena C, şi este îmbinată cu exonul VDJ. Se formează o

genă completă, care este translată în lanţ pi.
Procesul de recombinare a segmentelor genice respectă cu strictețe regula
distanţierului 12/23. Fiecare segment genic este flancat de secvențe necodante
de ADN, numite secvențe semnal de recombinare (RSS), care dictează direcția
de îmbinare a segmentelor genice. Fiecare RSS constă dintr-o secvență înalt
conservată, formată din trei segmente: un heptamer (are 7 perechi de baze), un
distanţier care conține fie 12 nucleotide (corespund unei turnante a elicii ADN-
iul), fie 23 de nucieotide (două turnante ale ADN-ului) şi un nonamer (are 9
103
 sunt
perechi de baze). Alăturarea segmentelor genice este posibilă doar când
flancate de RSS cu distanţieri de lungimi diferite.
În cazul genelor pentru lanţul uşor K, secvențele semnal de recombinare

plasate 3' de segmentele genice V au un distanțier din 12 nucleotide, în timp ce

RSS aflate 5' de segmentele genice ] au distanțier din 23 de nucleotide; acest
fapt permite recombinarea VI.
“Genele pentru lanţul uşor A respectă aceeaşi organizare, cu deosebirea că
distanţierii sunt invers dispuşi (cel cu 12 nucleotide precede segmentele genice
J, iar cel din 23 de nucleotide succede segmentele genice V).
s 3

Lsaţi ZE ED (E

„Recombinarea genelor pentru lanțul greu este mai complexă datorită

intervenţiei a trei segmente genice, V, D şi J. Distanţierii care flanchează

segmentele genice V şi ] au câte 23 de nucleotide, iar segmeniele genice D sunt

flancate la ambele capete de RSS cu distanțieri din 12 nucleotide. De aceea.
pentru respectarea regulii distanțierului 12/23, se pot recombina doar segmentele
D-I şi V-DI (recombinarea V — ] nu este posibilă).

Lanţ greu

104
 Recombinările VJ şi VDJ
Mecanismul recombinărilor segmentelor .genice este similar pentru
lanţurile uşoare şi grele, singura diferență fiind că, în cazul lanțurilor grele sunt
necesare două rearanjări (D-] şi apoi V-DJ) pentru formarea exonului complet
al regiunii variabile a lanţului greu.
Recombinarea presupune formarea unei bucle a ADN-ului cuprins între

cele două segmente genice care urmează să se alăture, urmată de excizia ADN.
Secvenţele semnal de recombinare (RSS), care flanchează segmentele genice
care se vor rearanja, se alătură, acest proces fiind mediat de proteine care

recunosc lungimea distanțierilor din RSS (se respectă regula 12/23). Apoi,

ADN-ul este clivat şi se produce reunirea segmentelor genice. Clivarea şi

de ADN sunt realizate de endonucieaze şi respectiv, de .
reunirea catenelor
ligaze. Joncţiunea segmentelor genice este imprecisă, constituind una din sursele
generării diversităţii anticorpilor. Heptamerii se unesc precis, cap la cap,
rezultând o piesă circulară de ADN (conţine exonii şi intronii cuprinşi între cele
două segmente genice care s-au recombinat), care este pierdută din genom.
În limfocitele pre-B de la şoarece au fost identificate două gene cu rol î în
de recombinare a genelor pentru imunogiobuline. Acestea sunt
procesul
denumite gene activatoare ale recombinării (RAG-1 şi RAG-2) şi codează
sunt
proteine care recunosc secvențele semnal de recombinare. Aceste procese
fund
active doar în stadiile precoce ale maturării celulelor B (şi T), astfel
asigurată specificitatea limfocitelor. Şoarecii la care s-a indus o deficiență a

genelor RAG-1 şi RAG-2, prezintă un blocaj complet al maturării limfocitelor,

(fără care
datorat imposibilității de a-şi rearanja genele pentru imunoglobuline
nu este posibilă expresia acestor gene — producerea imunoglobulinelor).
Genele pentru receptorul celulei T pentru antigen (TCR) sunt organizate
genele pentru
similar celor pentru imunoglobuline. În cursul maturării în timus,
.
TCR se recombină printr-un mecanism similar celui de la imunoglobuline

105
 V3 Îi

I>lala

„ji |ihaaaaijala
Nonamer

lazi»

Distanţier | 12 23 nucleotide

Hepeatter

Locul de acţiune ai
JY produşiior geneior RAG

Î3

Mecanismul recombinării genzlor pentru iminogiobuline. Figura reprezintă

recombinarea segmentelor genice Va şi J> ale lanțul:.: usor x. Alinierea corectă
a heptamerilor şi nona-nerilor este esențială pentm producerea recombinării

Distanțierul cu 23 de nucleotide face o tumantă îi vurul distanțierului cu :2

nucieotide, ducând la alăturarea secven:elor semnal ai: recombinării. Urmează
Chvarea şi teunirea ADN, cu ioncțiunea segment: zenice A = adenină: (7
citozină; G = guaniră, T = ttmidină.

io
 Viecanisme care contribuie la generarea diversităţii anticor
pilor

1. Recombinarea la întâmpiare a segmentelor genice generează

o parte
importantă a diversității anticorpilor. Datorită faptului că toate evenimentele
se
produc la întâmplare şi dat fiind numărul mare al “segmentelor genice,
recomb:narea somatică a ADN-ului, urmată de îmbinarea ARN-ului, produce
peste :000 de varietăți de lanţuri ușoare x şi un număr similar de lanțuri uşoare
A. Prin acelaşi proces de recombinare sunt generate aproximativ 20 000 de tipuri
diferite de lanţuri grele.
2. Combinarea la întâmplare a unui lanţ greu cu unul ușor duce la
apariți= unui repertoriu imunoiogic al anticorpilor de aproximativ 10. |
3. Joncțiunea imprecisă a segmentelor genice V, D şi J este altă sursă |
de generare a diversităţi imunoglobulinelor. Joncţiunea imprecisă a segmentelor
zenice duce la apariția unui codon modificat, care dacă nu este un codon non-
sens sau stop, va determina producerea unui alt aminoacid. Aceasta prezintă o
mare importanță având în vedere faptul că joncțiunea V-] sau V-D-] generează
una din regiunile CDR.

ADN iinie ,
germinală V.Z1 Ji Vz21 Ju Vi JI.
&eiciciclelele iricla! CICICI CICI CI T|ele CICICICICICI ITIGIGI
Ss a ki , e E E n £ f EI n 3 |

CICICICITIG CICICICICIT
Al rearanjat
celulă B

Proteină - Pro - Trp-— — Pro — Arg — —Pro-Pro-— .

“oncţiunea imprecisă. Aceleaşi segmente genice V, şi J, pot produce trei

amincacizi diferiți prin utilizarea unor nucleotide diferite la joncțiune.

107
 4. Adăugarea regiunii N poaie modifica speci:ficitatea și reactivitatea
se între Va Și Du,
moleculei de imunoelobulină. Regiunile N (care pot fi introdu
secvențe peptidice vari:bii:. foarte sCcurie. care
sau între Du şi 4.) reprezintă
DR a ianțului greu.
frecvent sunt plasa: în apropierea celei de a treia regi.n:
de imunoglobulină
Această regiune. CDR3 este cea mai variab:lă din moiecula
ă faptului că
şi conţine aminoacizi codați de segmentul genic Du. În plus. datorit
joncțiune ia
segmentul Dy este foarte scurt, regiunea N conţine două situsuri de
iele B imature
cele două capete opuse de conectare cu segmentele V si J. Limfoc
trasferase), care
conțin o enzimă numită Tdt (terminal deoxynucieotidyi
la capătul 3' al
catalizează generarea regiunii N prin adăuzarca de nucieotice
catenei ADN.

5 va alea Jelc|a | cjețrlajc D. 3

+

za
T Al Regiunea
LL ! L.

7 Provema exprimată

Va —A GIA ICIAȚT|GIA|CIT [a |Cț— 2a Arg — Hs 4sp- Îyr

Tdt la
Adăugarea regiunii N. Adiţ:onarea de nuciectide (regiunea >) de către
locul recombinării V-D (sau D-J) induce rroducerea une! noi secvențe de
aminoacizi.

și ele la
5. Mutaţii ale genelor pentru regiunea variabilă zontribme
frecvent: mai
| generarea diversității imunoglobulineler. Acest: mutații apr cu o
ucja în
mare decât în restul celulelor somatice şi operează in celuizie B aflate
secundare. după ce s-a produs rearan area funcțională a
organele. limfoide
genelor pentru imunoglobuline. Celeialte m-am de generare a diversității

sunt active înainte de expunerea la antigen.

198
 Există mai multe mecanisme de producere a acestor mutații:
1. mutații punctiforme (numite și hipermutație somatică): substituie
un singur nucleotid din regiunea variabilă a genelor funcționale pentru
imunoglobuline. Teoria hipermutaţiei somatice a generării diversității |.
anticorpilor presupune că un număr mic de gene se diversifică în |
timpul diferențierii limfocitelor, în stadiul de celule pre-B sau B, fie
prin mutații punctiforme sau prin evenimente de recombinare. Aceste —€
mutații apar după contactul celulelor cu antigenul, mai ales în cazul.
imunizărilor intensive. Substituţiile de nucleotide sunt întâlnite doar la
nivelul domeniilor variabile ale lanțurilor grele şi uşoare, mai ales la
nivelul regiunilor CDR. | |
2. conversii genice: în unele familii de gene pentru imunoglobuline se |
pare că secvenţe de nucleotide sunt translocate dintr-un segment genic |
-V în altul, la nivelul aceluiaşi locus V (de exemplu, genele pentru
lanţul A. al imunoglobulinelor de la găină). Acest proces ar putea
contribui şi la generarea diversității domeniilor variabile ale
imunoglobulinelor de la mamifere. | |
Anticorpii produşi prin mutații la nivelul genelor pentru domeniile
variabile pot conferi un avantaj selectiv acestor. limfocite, prin faptul 'că au o .
afinitate mai mare pentru antigen. Celulele care exprimă aceşti anticorpi cu
afinitate mare pot interacționa mai bine cu antigenul. Una din caracteristicile
imunizării prelungite este creşterea afinității anticorpilor pentru antigen cu
creşterea duratei expunerii la antigen, datorită favorizării apariției unei mutații
favorabile. Fenomenul este denumit maturaţie de afinitate.

Comutarea clasei imunoslobulinelor (comutarea izotipului)

În timpul unui răspuns imun, plasmocitele se comută de la producerea de

IgM la IgG sau altă clasă de imunoglobuline. În acest proces lanţul L nu este
schimbat şi nici porțiunea variabilă a lanțului greu, astfel încât specificitatea
109
 Comutarea de clasă implică o
situsului pentru antigen nu este modificată.
greu (Cs). Cromosomul 14
schimbare a domeniilor constante ale lanțului
cele 9 izotipuri de lanţuri grele,
conţine secvenţe genice Cu pentru fiecare dintre
gena pentru
numite Cui, Cai, Cu» Ca şi aşa mai departe. Când se asamblează
cu excepţia unei singure gene Cu,
lanţul greu, sunt deletate toate genele Cu,
ADN-ului şi îmbinarea ARN-ului
, producându-se izotipul dorit. Rearanjarea
VDJ.
plasează gena Cu rămasă în continuarea exonului

9 Secvenţă swirch

a lanțului greu (la om).

Aranjarea exonilor pentru regiunea constantă
3' de exonul VDJ rearanjat.
Exonii pentru regiunile constante sunt plasați
dat de o secvență switch,
E Fiecare segment genic C, cu excepția C5, este prece
VDJ. La om. exonul ec
care permite fiecărui exon: C să se combine cu exonul
este nefuncţional (pseudogenă).

Cu permit realizarea
Secvenţe repetitive de ADN la nivelul genelor
are loc prin recombinări între
comutării izotipului. Comutarea de clasă
5' de exonii pentru regiunile
secvențele switch aflate în intronul plasat
intronului. dintre grupul de
constante, cu excepția exonului Cs. La nivelul
switch există un enhancer al
segmente genice J] şi exonul C, , 5' de secvența
aduce enhancer-ul în apropierea
transcripţiei. Din acest motiv, fiecare comutare
indiferent de clasa de lanț greu
exonilor pentru C şi “activează transcripția
de ADN care amplifică nivelul
exprimată. Secvenţele enhancer sunt segmente
tor plasat 5' de segmentele genice V,
| transcripției prin interacțiune cu un promo
D sau].

110
OG edi
PV. PD P_J E Su Cu E

5 & | , | 3

8 Promotor - Ş Enhancer . . Ș Switch

Amplasarea secvențelor promolor, enhkancer şi switch.

„Datorită absenței secvenței switch în cazul exonului pentru regiunea .

constantă a lanțului 5, limfocitele pot produce simultan şi coexprima I2M şi IegD.:
Este singurul caz în care aceeaşi celulă B poate exprima două izotipuri diferite
de imunoglobulină, dar cele două molecule au aceeaşi specificitate (se foloseşte
acelaşi exon rearanjat VD]J).

ADN celulăB Cui Cu2 Cu3 Cu4 Că: H C62 CB Cy3

Transcripţie - Transcripţie
pF tARN primar 2

A
Mamma Ni - * pi
tARN primar i Ci CS

Îmbinare alternativă a
exonilor pentru IgD

| Translaţie

| ERE
IsD
|
Coexpresia IgM şi IgD.
Mil
 de la un izoup la altui. de
Plasmocitele pot să se comute succesiv
clasă este reglată de proteine produse
exemplu, de la Cu la Caz. Comutarea de
teie să se comute pe un anurțit izotip.
de limfocitele T, care stimulează plasmoci
-8
comutarea pe producerea de Ig. TGEF
Astfel, interleukina 4 (IL-4) stimulează
y duce la comutarea de ia IgM la lg.
reglează comutarea 1gM pe IgA şi IFN-
VDJ Cu că c3
ADN TIET) [EEE eeeDe ga ei
ierai
z — grau be papei paipateamentea e ă
Pama Rai | O
celulă B

Deleţia genelor Cu, C5 și Cy3

şi reunirea ADN-ului
VDJ Cu pCe
SERII [tri rzE
ADNeeulă B aie A
Transcripţie

Cn A Cp C%3
VDJ
tÂRN primar

îmbinare ARN
VDJ Cui HA C2 C4%3
mARN

Translaţie j

Va Ci A Cp C5 =
„ GRETA erezie coace
testa stenia! tata en
asa stpateb riza

Lanţ greu yi eu ie itetu, alunga ue ape ipsar, "mâvi

igGi
n
exon pentru regiunea balama

și cetulă B
Comutarea de clasă. Pe parcursul maturării aceea
Diferite gene pentu regiunile COS
diferite izotipuri de anticorpi.
unor factor: etiberați ae zeuleie
combină cu acelaşi exon YD]. sub influenţa
112
 Producerea imunoglobulinelor secretate şi membranare
obuline
în diferite stadii de maturare, iimfocitul B produce fie imunogl
în membrană: (ie de suprafață) sau secretate. Imunoglobulina
inserate
ca receptor pentru antigen al celulei B. După
membranară funcţionează
anticorpi cu aceeași
recunoaşterea antigenulu: și activare. limfocitul B va secreta
obuline, membranară
specificitate ca Ig ăc suprafață. Cele două tipuri de imunogi
lg membranară
şi secretată, diferă doar la mvelul porțiunii carboxi-terminale:
(de aproximativ 25 de
conține în plus o regiune transmembranară hidrofobă
aminoacizi) şi o scurtă coadă citoplasmatică.
igM membranară
Proteină
Translaţie

mARN

? Trancripţie
4
i
tARN primar Î| 7

| rrmeripie |

Cui! cp OCu3 Cu $ MC
L VDJ
7
ADN celulă B ÎI sd

| Trancripție

PRE FE3 TEI oceeeaa ga

ZARN și primar
e a
ÎL pp i
ps fadizpav:
[e
pai saszsd
Iei
ie
iz i
pe psbadae:

| Trancripţie *

mARN
| Translaţie

ea iizizazi razeza zari iza IgM secretată

Proreină agitati pipizizi

s MC
exon pentru forma, secretată exon pentru ferma mem
[je

line: membranară şi secretată,

Producerea ceior două ferme de imunoglobu
144
stă
 şi
Cele două tipuri de regiuni carboxi-terminale ale formelor membranară
ARN-ului
secretată sunt codate de exoni separați. Procesarea alternativă a
primar (care conține ambii exoni) duce la producerea formei membranare sau
secretate a imunoglobuline:.

Rearanjări neproductive
- Lanţurile grele şi uşoare se formează în timpul maturării limfocitelor B în
măduva hematopoietică.
Pentru generarea unei gene funcţionale, segmentele de ADN trebuie să se”
îmbine corect pentru a fi menţinut cadrul de lectură. Dacă joncțiunea
segmentelor este greșită (prin lipsa a 1-2 nucleotide), toate secvențele care
urmează sunt înafara cadrului de lectură, ceea ce împiedică translația într-un
polipeptid funcțional.
Erorile în rearanjare apar frecvent şi în acest caz celula: continuă să-şi
rearanjeze şi să-şi îmbine segmentele genice pentru imunoglobuline până când
este produsă o gcuă funcţională. În acest moment rearanjările încetează să se
mai producă.
“Se pare că apariţia în citoplasma celulei pre-B a unui lanț greu intact
reprezintă semnalul pentru încetarea rearanjării genelor pentru lanțul H şi

semnalizează începerea rearanjării genelor pentru lanțul uşor. Procesul de:

. irearanjare a genelor pentru imunoglobuline este repetat până în momentul

producerii unui lanț L funcțional, K sau A. !

Celula pre-B intră în următorul stadiu de maturare în momentul îîn care

sunt reunite lanțurile grele şi uşoare prin punți disulfidice şi limfocitul incepe să
- exprime pe membrană molecule de imunogiobuline complete.
Este foarte probabil că în multe limfocite apar rearanţări neproductive ale
- genelor pentru imunoglobuline, aceste celule fiind pierdute din repertoriul imun.

via
 Excluzia alelică şi restricția clonală
Aceste fenomene sunt caracteristice pentru celulele producătoare de
anticorpi. E

Excluzia alelică defineşte expresia într-o celulă doar a unei alele de la un

anumit locus. Frecvent, există două sau mai multe alele pentru unii loci ai

genelor lanţurilor grele şi uşoare. Datorită excluziei alelice, într-un limfocit B se |

exprimă doar o singură genă pentru lanţul uşor şi o singură genă pentru lanțul
greu. La indivizii heterozigoți pentru formele alotipice ale lanțurilor HşiL,ua
limfocit B va exprima o alelă sau cealaltă, dar niciodată ambele alele simultan.
Acest fenomen se produce datorită faptului că, asamblarea cu succes şi |

exprimarea unei gene pentru lanțul H sau L împiedică toate celelalte gene de
| acelaşi tip să se mai rearanjeze în aceeaşi celulă. |

Restricţia clonală. Când o celulă B se divide, cromosomii celulelor

rezultate poartă genele alele selectate şi aceste gene nu mai suferă noi rearanjări
VI sau VDJ. Din acest motiv, toate moleculeie de imunoglobuline produse deo
anumită clonă de limfocite B au specificități identice pentru antigen şi au acelaşi .

izotip de lanţ uşor. | |

Proliferările tumorale

Erorile survenite în rearanjarea genelor pentru imunoglobuline contribuie

la generarea unor tumori maligne ale limfocitelor B. |

Limfomul folicular
Mulţi pacienți cu limfom folicular (cea mai frecventă tumoră malignă
derivată din celule B) prezintă translocația unei proto-oncogene, bcl-2, de pe
_ cromosomul 2 în regiunea genelor pentru lanţul H a cromosomului 14. Această
proximitate dintre bcl-2 şi regiunea activă a genelor pentru lanțul H al

imunoglobulinelor duce la creşterea expresiei proto-oncogenei, care contribuie”

la transformarea malignă a limfocitelor B.

5
 Limfomul Burkitt
ale acestei tumori derivate din limfocite B
Similar, celulele maligne
o proto-
prezintă o translocație a unei porțiuni din cromosomul 8, care conţine
a vecinătate a
oncogenă celulară, c-myc, la nivelul cromosomului 14, în imediat
în urma
regiunii genice pentru lanţul H. Proto-oncogena c-myc este activată
translocaţiei în vecinătatea regiunii genelor pentru lanţul greu.

Cromosomul 8 Cromosomul 14
-
—

Genă
pent
Gena
c-myc
eta: j—
Translocaţie

Translocaţia proto-oncogenei c-myc de pe cromosomul $ la nivelul

| locusului pentru lanţul greu (H) al imunoglobulinelor pe cromosomul 14.

116
 RECEPTORUL PENTRU ANTIGEN AL CELULEI T

Importanța celulelor T (limfocite derivate din timus) în medierea

răspunsului imun a fost recunoscută în anii 1960, în urma experimentelor care
demonstrau că timectomia neonatală la şoareci sau dezvoltarea de timoame la
om duceau la reducerea sintezei de anticorpi, a potenţialului de rejet al grefelor”
de piele sau la reducerea reacţiilor de hipersensibilitate de tip întârziat. Între anii
1960-1970 au apărut evidențe experimentale privind rolul heiper al celulelor T
în generarea răspunsului în anticorpi al limfocitelor B (cooperarea T-B), cât şi
existența unor interacțiuni similare helper-efector între două seturi de celule T,
cel de-al doilea (efector) fiind responsabil de răspunsul imun mediat celular.
„Prima subpopulaţie de limfocite T este numită helper (implicată în cooperarea
cu limfocitele B), iar cea de a doua subpopulație cuprinde limfocite T citotoxice.
Ulterior s-a demonstrat că atât funcţia helper cât şi cea efector au specificitate.
Descoperirea faptului că doar câteva (foarte puţine) limfocite T pot reacționa cu
un anumit antigen, a condus (la sfârşitul anilor *70) la concluzia că limfocitele
derivate din timus, ca şi limfocitele B, trebuie să posede receptori specifici:
pentru antigen. Structura de recunoaştere a antigenului de pe suprafața celulară
este receptorul celulei T
interacțiunea specifică a TCR cu ligandul său sunt generate semnale transmise
prin intermediul membranei plasmatice. Aceasta duce la activarea limfocitelor
T, iniţierea diviziunii celulare şi secreția de limfokine (în cazul limfocitelor T
helper) sau lizarea membranei celulelor țintă (la limfocitele T citotoxice) Şi

supresia răspunsului imun (limfocite T supresor?). În acest mod recunoaşterea

specifică a antigenelor de către TCR controlează activarea şi supresia

răspunsului imun. Identificarea structurii moleculare a TCR, a genelor şi a

mecanismelor de generare a diversității a avut loc la începutul anilor “80.

117
 Există două tipuri de TCR (beterodimer compus din două lanțuri), fiecare
asociat cu linii celulare T distincte: | |
- TCR-I, compus din lanţuri Y5, este primul care apare în ontogenie; .
“= TCR-2, conţine lanţuri af şi celulele T cu acest tip de receptor sunt
predominante în viața adultă (95%).

Structura TCR op
Celulele T, atât helper cât şi citotoxice, posedă un repertoriu divers,
distribuit clonal şi recunosc antigenul de o manieră specifică. Spre deosebire de
imunoglobuline care interacționează cu antigenul liber, limfocitele T (TCR)
recunosc antigenul pe suprafeţele celulare numai în contextul produşilor MHC,
fenomen numit restricție MHC. Antigenele sunt reprezentate de oligopeptide
(8-11 aminoacizi în cazul MHC 1 şi 12-25 aminoacizi pentru MHC II), legate în
cupa MHC 1 sau II. |
Majoritatea celulelor T helper (Tu) recunosc peptide asociate cu MHC II,
în timp ce pentru majoritatea limfocitelor T citotoxice (CTL) ligandul este
peptid-MHC 1. Această preferință pentru un anumit MHC este asistată
(completată) de co-receptorii CD4 şi CD8, găsiți în specia! pe Ti şi respectiv
pe CTL. Această restricție este cea care permite celulei T să supravegheze
universul antigenic şi să facă distincție între self şi non-self. mediind selecția
timocitelor şi reglarea răspunsului extratimic față de antigenele “străine”.
_ Recunoaşterea specifică a acestor complexe antigen-MHC este mediată de TCR.
| - "TCR este format din două lanțuri a şi f, fiecare din ele prezentând câte
"două domenii de 110 aminoacizi. Fiecare domeniu prezintă o legătură
disulfidică, care formează o buclă ce conține 65 de aminoacizi. Domeniile de la
capătul amino-terminal sunt domenii variabile (Va şi V;), iar cele dinspre
capătul carboxi-terminal sunt domenii constante (Ca şi Cg). Structural, domeniile

118
variabile şi constante ale TCR sunt similare celor din molecula de
imunoglobulină. Domeniile variabile formează situsul pentru antigen al TCR.
Lanţurile a şi f sunt unite printr-o legătură disulfidică plasată în
apropierea membranei plasmatice. Porțiunea transmembranară a lanțurilor a şi Ș
conţine reziduuri bazice (arginină, lizină) încărcate pozitiv, care interacționează
cu reziduuri încărcate negativ (acid glutamic, acid aspartic) aparținând
moleculelor CD3. |

Regiune variabilă (V) —| -

Regiune constantă (C) —P

Regiune transmembranară —P

Coadă citoplasmatică

Legătură disulfidică

Structara TCR af. Receptorul celulei Ț pentru antigen este un heterodimer,

compus din două lanțuri glicoproteice transmembranare a şi f. Porțiunea
extramembranarăa fiecărui lanț este fonimată din două domenii: variabil (V) şi
constant (C), similaje domeniilor imunogiobuliaice. Lanțurile a şi f sunt unite
printr-o legătură - disulfidică în regiunea juxtamembranară. Regiunea
transmembranară hidrofobă a celor două lanțuri conține reziduuri încărcate
pozitiv (două pentru lanţul a şi unul pentru lanțul B). Cozile citoplasmatice ale
celor două lanțuri sunt scurte. | |

129
 | Pe suprafața limfocitelor T moleculeie TCR sunt asociate stabil cu un
complex de molecule invariabile numit CD3. CD3 este format din şase lanţuri:
Y, 6, €2, E2 (sau En, sau nm). Domeniile extramembranare ale lanțurilor CD3
prezintă omologie cu domeniile imunogiobulinice. Regiunea transmembranară a
moieculelor complexului CD3 conţine reziduuri acide, cu sarcină negativă, care
interacționează cu aminoacizii cu sarcină pozitivă din regiunea transmembranară
* a lanțurilor a şi ale TCR. Lanţurile £ sunt unite printr-o punte disulfidică,
formând un dimer, din care doar o mică porțiune este plasată extramembranar,
cea mai mare parte a lanțului polipeptidic găsindu-se în citoplasmă.

TCR

a Ș

CD3 Va | | VB CD3
Y t£ £ 5

| | Ca CB | | CD
, E &

Membrană 7 7 Ț ” T— —
-* celulară . +

- Citoplasmă ,

ama Legătură disulfidică

Structura complexului TCR:CD3. Receptorul pentru antigen al celulei T este

format din 8 lanțuri polipeptidice. Două sunt lanțurile a şi Ș ale TCR, care
TECUnOSC. antigenul. Celelalte lanțuri aparțin complexului CD3: v,6.e (două
lanțuri) şi homodimerul ££ şi au rol în transmiterea intracelulară a semnalului
indus de recunoaşterea antigenului de către TCR.
120
 TCR
Lanţ a Lanţf

[IUNEA
Membrana
celulară

asemena Legătură disuifidică.

Complexul TCR:CD3. (după C. Janeway)

„_ Moleculele CD3 se caracterizează prin existența cozilor citoplasmatice”

„lungi, cu rol în transducerea semnalului de activare în interiorul celulei.
Domeniile citoplasmatice ale lanțurilor & şi e ale CD3 au importanță particulară
în semnalizarea intracelulară prin intermediul unor tirozin kinaze.
Timocitele exprimă CD3 y, 5 şi e într-un stadiu timpuriu al dezvoltăni lor
(genele pentru CD3 sunt printre cele mai timpuriu exprimate). Proteinele CD3
sunt necesare pentru expresia pe suprafața celulei a TCR, indivizii deficienți în.
anumite lanţuri ale CD3 (în special y şi €) prezentând nivele semnificativ reduse
de TCR. | |
Măsurătorile stoichiometrice şi determinarea masei moleculare a
complexului TCR:CD3 solubilizat au dus la un model divaleni: (oLB)zy5ez6, în
care sarcinile din regiunea transmembranară se echilibrează perfect. Sarcinile
î21
 reziduurilor transmembranare sunt importante pentru asamblarea complexului
TCR:CD3. |

- "Un model plauzibil de aranjare a lanțurilor complexului TCR:CD3 în care

se neutralizează sarcinile opuse (secţiune transversală la nivelul regiunii
_transmembranare).

Organizarea genelor pentru TCR

' TCR este molecula responsabilă de recunoaşterea _specifică a

| Gormplezuhi antigen:MHC. Genele pentru TCR sunt organizate similar celor

pentru imunoglobuline. Diversitatea necesară pentru recunoaşterea antigenelor

Ş de către limfocitele T este generată de o secvenţă care codifică domeniul variabil
- pe calea recombinării somatice a diferite segmente genice [V (variabil),]
“ Goncţiune) şi D (diversitate)] necontigui, similar imunoglobulinelor. Grupul de
„gene pentru TCR diferă mult. ca aranjament şi număr de segmente genice ca şi
prin mărimea şi complexitaţea grupului. Combinarea V,-D, J] are loc la
| atănpare. |

o (eromosomul 6
" Pentrua tanțal Ș genele se Aisc pe cromosomul 7 la om
a şoarece) şi constau din aproximativ 100 de segmente genice V, 2 segmente
genice D, 13 segmente J şi 2 gene C.

122
 Segmentele genice V, D şi J sunt flancate de secvenţe semnal de
recombinare, iar recombinările respectă regula distanțierului 12/23, similar
imunoglobulinelor. | | |

L Vis Va Di _Ix6 Cs Di Ix7 Q

EEE
5 ELI CEA EI
E EEE
Ei)

L — secvenţă leader

Organizarea genelor pentru lanţui Ș al TCR. |

Pentru lanţul a genele se află pe cromosomul 14 la om (Şi la şoarece).

Există aproximativ 100 segmente genice V, 100 J şi o singură genă C. Între
segmentele genice V şi ] se găsesc genele pentru lanţul 5 al TCR. Recombinările
au loc similar celor pentru lanţul uşor al imunoglobulinelor.

L VL Va LL Va hd Ja C
TH
L — secvenţă leader

Organizarea genelor pentru lanţul a al TCR.

Şi în cazul genelor pentru TCR funcționează mecanismul excluziei

alelice.

Generarea diversităţii ICR

La generarea diversităţii receptorului celulei T contribuie două mecanisme
principale: diversitatea liniei germinale şi diversitatea joncţională.
Recombinarea la întâmplare a segmentelor genice este responsabilă de o
- mare parte din diversitatea TCR prin sumarea tuturor combinațiilor posibile între

123
numeroasele segmente genice. Mai intervine în final şi combinarea unui lanț o
cu un lanţ f pentru formarea TCR. |

Diversitatea joncţională este rezultatul unei joncţiuni imprecise V, D,J,

care duce la schimbarea codonilor de la nivelul joncţiunii. În plus intervine şi
generarea regiunii N prin adiția de nucleotide de către enzima Tdt. Aceste
mecanisme poi duce nu numai ia diversitate, ci şi la producerea de gene

nefuncționale, prin apariţia de modificări ale cadrului de lectură.

Potențialul total al diversității TCR înainte de selecția timică este de

ordinul 10'5.
Spre deosebire de imunoglobuline, se pare că nu apar mutații somatice în

"cazul TCR a sau PB. Acest fapt se explică prin absența presiunii de selecție care
acționează în cazul limfocitelor B (afinitate pentru antigen) pentru expansiunea
celulelor cu mutații, ca rezultat al unei dependențe restrânse de afinitate a

complexului MHC-antigen pentru activarea celulei î. De asemenea mutațiile

somatice ar putea duce la apariția de receptori capabili să reacționeze cu

molecule self sau care şi-au pierdut capacitatea de a mai recunoaşte moleculeie
MHC self. o
Limfocitele T suferă un proces de selecție riguroasă în timus pe baza
recunoaşterii antigenului în contextul MHC self. Dezvoltarea de specificități

TCR noi după exportul limfocitelor T din timus, specificități nesupuse selecției,
ar putea genera un număr de celule T autoreactive periculoase.

ICR4%
Receptorul de tip y5 are funcţii incomplet elucidate. Structura este

similară TCR af, cele două lanțuri fiind desemnate y și 6.

Genele pentru lanțul y se găsesc pe cromosomul ? la om (cromosomul 13
la şoarece) şi sunt reprezentate de 14 segmente genice Y (7 sunt pseudogene), 5
J şi două C. Segmentele genice Y sunt grupate în patru familii. Datorită

124
numărului mult mai mic de segmente genice, diversitatea combinatorie este mult
TCR.
y al ul
mai limitată pentru lanț i
Genele pentru lanţul 6 se află pe cromosomul 14, între segmentele genice
Va şi Ja. Genele pentru lanțul 5 sunt organizate similar celor pentru lanţul greu
al imunoglobulinelor, cuprinzând segmente genice V, D şi J. Aa

L V L _V2 L Va Locusul___ 91 2 .Jn C

Lanţ a lanțului 6

Lanţd

Lanţ y
p
L — secvenţă leader |

Organizarea genelor TCR Y5.

celulele
La om limfocitele T y5 din sângele periferic reprezintă 5-15% din
T. Celulele T y5 sunt CD4'CD8:Nu . se ştie exact dacă limfocitele 5 umane
care arată că
răspund la antigen MHC restrictat sau nu. Există experimente
II restrictat, dar
celulele T y5 umane răspund la toxina tetanică aparent MHC
este restriotat
există şi date care sugerează că răspunsul limfocitelor T y6 nu
MHC. |

125
126
 COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHO

NIC
Iniţial complexul major de histocompatibilitate a fost recunoscut ca fiind
o regiune genetică controlând principala barieră a transplantării țesuturilor.
Studiul MHC s-a dezvoltat datorită experimentelor de transfer al tumorilor.
Astfel a devenit evident că specii inbred de şoareci erau fie susceptibile, fie
rezistente faţă de transferul unei anumite tumori. În 1933, JBS. Haldane a
recunoscut faptul că “imunitatea” față de tumori nu era dirijată împotriva unei
caracteristici unice tumorii, ci mai degrabă se datora “unor antigene ale
țesuturilor normale prezente pe suprafața tumorilor, similar antigenelor de grup
sanguin. Aceste antigene sunt cele care determină dacă o tumoră apărută într-o |
specie de animale inbred va creşte la animale din altă specie inbred.

Tipuri de _grefe:

1. Autogrefele sunt grefe efectuate în cadrul aceluiaşi individ.

2. Singrefele sau izogrefele implică transferul de țesut normal între
indivizi identici genetic (singeneici) adică gemeni monozigoți. sau
animale din aceeaşi specie inbred. Linia sau populaţia inbred cuprinde
- animale identice din punct de vedere genetic, obținute experimental
prin încrucişări consanguine (frate-soră) repetate, timp de celpuţin 20
de generații. |
Alogrefele sau homogrefele reprezintă transferul țesutului normai

între indivizi genetic diferiți (alogeneici) din cadrul aceleiaşi specii.

4 Heterogrefele sau xenogrefele, numite şi grefe xenogeneice, implică
transferul ţesuturilor între indivizi din specii diferite. |
Aceste experimente de transplantare au demonstrat că, în general,
izogrefele şi autogrefele supraviețuiesc un interval de timp nedefinit. Grefele
alogeneice sau xenogeneice duc la un fenomen de rejet imunologic, cu o

intensitate mai mare sau mai mică, fenomen care poate sau nu să fie împiedicat
127
 Există o reacţie de rejet primară
prin utilizarea agenţilor imunosupresori.
alată în 7 zile).
(apare în 14 zile) şi una secundară (inst
rejetul grefei este un fenomen:
Concluzia acestor experimente a fost că
pot fi uneori produși ca răspuns la transplante
imunologic. 'Anticorpii
anticorpi nu au un rol semnificativ în
recunoscute ca străine. Oricum, aceşti
imposibilitatea transferului pasiv al
procesul de rejet, fapt demonstrat prin
antiserului la animalul naiv, Transferul
reacției secundare de rejet prin injectarea
celular) de ia un donor imunizat într-
limfocitelor T (suportul imunității mediate
ii de rejet de tip secundar. Reacţia de
un recipient naiv duce la apariția unei reacț
rie.
rejet prezintă atât specificitate cât şi memo

ocompatibilitate
Caracteristici ale antigenelor de hist
(sinonime antigenelor de
1. Antigenele de histocompatibilitate
prezente pe suprafața țesuturilor sau.
transplantare) sunt. antigene
care determină compatibilitatea sau „ incompatibilitatea
celulelor,
țesuturilor transplantate.
organismului gazdă, care
„2, Aceste antigene induc răspunsul imun al
|
poate cauza rejetul țesutului transplantat.
antigene" de histocompatibilitate sunt produşii
3. Cele mai importante
de histocompatibilitate (MHC).
genelor . complexului: major
histocompatibilitate se referă la rolul
Termenii de major şi de
locus în rejetul alogrefelor, în
important pe care îl au produşii acestui
la faptul că MHC constă din
timp ce termenul de complex _se referă
re având funcții diferite.
numeroşi loci strâns linkaţi (înlănţuiţi), fieca
sunt şi ele controlate de produşi.
Multe aspecte ale răspunsului imun
genelor MHC.
:
Genele MHC sunt subimpărțite în trei clase

128
 - genele clasei I. codifică antigene de transplantare de pe suprafața
(implicate în răspunsurile mediate celular) și antigene -
celulară
| |
serologice (care induc formarea de anticorpi);
clasei II codifică o serie de antigene numite antigene la
- - genele
II:
(immune associated), exprimate primar pe limfocite; genele clasei
controlează şi nivelul răspunsului față de anumite antigene şi de aceea
|
se mai numesc gene Îr (immune response);
ale sistemului:
- genele clasei III controlează expresia unor componente
|
complement.
cromosomul 17.
La şoarece, complexul MHC, numit H-2, este plasat pe
6. O parte din
La om, complexul MHC se află pe braţul scurt al cromosomului
(human leukocyte -
MHC codifică antigenele de histocompatibilitate HLA
sunt divizate în două
antigens). Moleculele HLA codificate de genele MHC
1, iar HLA-D (HLA-
clase: HLA-A, HLA-B şi HLA-C sunt antigene de clasă
N.
DP, HLA-DQ şi HLA-DR) sunt antigene de clasă

|
Distribuţia moleculelor MHC
componente ale
Atât antigenele de clasă I cât şi cele de clasă II sunt
suprafeţei celulare.
lor
Antigenele MHC de clasă 1 se găsesc pe suprafața tuturor celule
unzătoare
nucleate umane şi pe plachete. La şoarece, antigenele MHC coresp
şi pe suprafața eritrocitelor.
(desemnate H-2 după Snell şi Gorer) sunt prezente
umane acționează şi ele ca
Antigenele ABO din sistemul grupelor sanguine
antigene de transplantare puternice.
de clasă II se. găsesc mai ales pe suprafața
Antigenele MHC
celulelor T umane activate, celulelor dendritice,
macrofagelor, monocitelor,
capabile să funcționeze ca APD
celulelor endoteliale şi a limfocitelor B (celule
MHC este o consecință
Distribuţia diferită a celor două tipuri de molecule
T care le recunosc.
directă a funcţiilor efector diferite ale celulelor
129
 E Structura moleculelor MHC
„=. Moleculele MHC de clasă I şi II sunt glicoproteine de suprafață celulară,

i cu structură şi funcție similară, deşi subunitățile constituente sunt diferite.

Moleculele MHC conţin 90% proteine şi 10% carbohidrați.

- Este constituit din două lanțuri polipeptidice: a, sau lanțul greu, codificat
în regiunea MHC şi un lanț mai mic, asociat necovalent, fz-microglobulina.
" Lanţul a (44 kDa) are trei domenii, prezintă o regiune transmembranară şi
posedă domenii cu rol în recunoaşterea şi legarea peptidelor antigenice. f>-
| microglobulina are doar 12 kDa şi are această denumire deoarece este o proteină
__ce migrează la 'electroforeza serului împreună cu f$ globulinele. fz-
microglobulina nu este codificată în regiunea MHC (gena se află pe cromosomul
„15), nu este polimorfă şi nu prezintă o regiune transmembranară.

Ș— peptid
Ra Cupa de legare
„a peptidelor

02| Ci carbobidrat

„93 Bzmicroglobulina
Bzmicroglobulina

Membrană celulară

CooH

“ “Structura moleculelor MHC de clasă 1. (două reprezentări schermatice) Lanţul

a prezintă trei domenii extramembranare, o regiune transmembranară şi o

„scurtă coadă citoplasmatică. Domeniile o, şi a» formează o cupă în care este

“ fixatun peptid. B--microglobulina este asociată necovalent la lanțul a.

130
 Partea cea mai mare a lanțului greu (a) este organizată în trei domenii
globulare (04, ar2, 3), care sunt expuse la suprafața celulei. Lanţul a are 340 de
aminoacizi, 90 în fiecare domeniu şi 60 în fiecare buclă închisă prin câte o punte |
disulfidică (domeniul au este singurul care nu prezintă o legătură disulfidică). |
Lanţul greu este ancorat în membrană printr-o porțiune hidrofobă
transmembranară, formată din 40 de reziduuri de aminoacizi. În citoplasmă - |
există o scurtă coadă hidrofilă (din 30 de aminoacizi) la capătul carboxi-
terminal. |
B2-microglobulina (formată din 96-99 reziduuri de aminoacizi) este înalt
conservată şi relativ invariabilă la diferite specii. Rolul biologic al fz- -
microglobulinei este controversat. Studii pe linii celulare B=-microglobulină
| negative sugerează că aceasta este necesară pentru transportul intracelular. şi

| expresia pe suprafața celulară a moleculelor MHC 1. Bo-microglobulina

facilitează plierea domeniilor a Şi 02 în cursul sintezei de novo. B2-:
microglobulina prezintă omologie cu regiunea constantă a imunoglobulinelor |
(domeniul Cu3), făcând parte din superfamilia imunoglobulinelor. |

MHC II
Este format din asocierea necovalentă a două lanțuri polipeptidice a și Ș.
Lanţul a (34 kDa) şi lanţul B (29 'kDa) prezintă fiecare două domenii
extracelulare (0, 2 şi respectiv, Și şi f62), o regiune transmembranară şi o coadă E
citoplasmatică. Ambele lanțuri sunt codificate în regiuni HLA-D strâns linkate. .
Majoritatea epitopilor HLA . (de exemplu regiunile | "determinante .. de
antigenicitate) se găsesc la nivelul lanţului f. -
În plus mai există un alt lanț, de aproximativ 31 kDa, numit lanț-
imvariant (Ii), deoarece se pare că nu prezintă polimorfism. Studii de mapping
genetic au demonstrat că genele care codifică lanţul Ii sunt plasate pe

cromosomul 18 la şoarece, deci sunt distincte de cele pentru MHC. Proteina [i

131
 că are o orientare opusă în
este unică față de majoritatea proteinelor prin faptul
lasmă) şi un subset de molecule Ii
_ membrană (cu capătul amino-terminal în citop
e trăsături particulare ale Ii
este asociat cu proteoglicanul condroitin sulfat. Acest
ă. Se pare că lanţul Ii este
sunt prezente şi în cazul receptorului pentru transferin
enului.
important pentru prezentarea MHC restrictată a antig

Cupa de legare
a peptidelor

fn

Bz

Membrană celulară

COOH COOH

Structura moleculelor MHC de clasă II. (două reprezentări schematice)

Fiecare lanț din molecula MHC II este format din două domenii extracelulare,
de legare a peptidului
regiune transmembranară şi coadă citoplasmatică. Cupa
este formată prin asocierea domeniilor ou şi fu.

Antigenele MHC fac pare din - superfamilia imunoglobulinelor.

studia omologia dintre ele,
Examinarea structurii de bază a MHC I şi II pentru a
a demonstrat că ambeletipuri de molecule pot fi considerate membri ai
punți disulfidice,
" superfamiliei imunoglobulinelor: prezintă regiuni legate prin
constante sau variabile ale
„care au o structură terţiară similară domeniilor
imunoglobulinelor.

132
 Structura cristalografică a moleculelor MHC umane

MHC de clasă ] “
În 1987, Bjorkman a efectuat analiza prin „difracție cu raze X a
moleculelor MHC 1 cristalizate.
Atât f»-microglobulina cât şi domeniul as al lanțului a au o structură
asemănătoare domeniilor imunoglobulinice clasice (din punctul de vedere al
modalității de pliere). |

Domeniile a, şi 2, care sunt plasate la mai mare distanță de membrana

celulară, formează o cavitate (cupă) compusă din două a-helix-uri dispuse pe un

planşeu alcătuit din 8 lanţuri peptidice antiparalele, reunite într-un strat B-pliat.

Lanţuri f-pliate

a MHC 1.
Structura cristalografică a cupei de legare a peptidului ia molecul
format din 8
Cupa este reprezentată de două a helix-uri dispuse pe un planşeu
lanţuri B-pliate.

133
 de 8-10
Cupa MHC 1 este închisă la ambele capete şi poate lega peptide
aminoacizi (dimensiuni aproximative ale cupei: 25L) x 100 x 110).

MHC de ciasă ÎI

Pe baza omologiei considerabile între secvențele MHC i şi [] a fost propus

aa şi
un model (Wiley şi Strominger) pentru structura MHC II. Astfel domeniile
a, şi
B2 au structură similară domeniilor imunoglobulinice, în timp ce domeniile
structura domeniilor o şi a ale MHC 1. Domeniile ou şi Bi
Ș, mimează

„ formează o cupă (un şanţ) delimitată de două a-helix-uri dispuse pe un planşeu

format din 8 lanţuri B-pliate antiparalele. Cupa MHC II diferă de cea a MHC 1
prin faptul că este deschisă la ambele capete. Peptidul fixat în cupă poate avea
12-24 de aminoacizi şi poate să depăşească lungirea cupei.

Lanţuri B-pliate

Structura cristalografică a cupei de legare a peptidului pentra MHC II.

(Cupa este formată de două-o helix-uri dispuse pe un planșeu din 8 lanțuri f-

134
 Organizarea genelor MHC |

Genele MHC la soarece Ei

Genele MHC la şoarece sunt plasate pe cromosomul 17.
_ Complexul MHC la şoarece prezintă trei regiuni: regiunea pentru clasa |,
II şi III. Regiunea genică pentru clasa 1 este împărțită în două şi conține trei gene
mai importante: K, D şi L (H-2K, H-2D şi H-2L). Toate moleculele MHC de
clasă 1 sunt asociate cu f»-microglobulina. Gena pentru B2-microglobulină se .
găseşte pe cromosomul 2 la şoarece. În regiunea Qa există 17 gene Qa şi 12 în
regiunea Tla, deşi mare parte din ele nu se exprimă. Genele Q şi Tl codifică
antigene exprimate pe timocite şi unele celule din ganglionii limfatici şi
respectiv, antigene exprimate pe timocite şi unele celule leucemice derivate din
timus. Regiunea genelor pentru clasa II (LA-TE) conţine mai mulți loci pentru
genele Ir (immune response), ca şi loci care controlează răspunsul culturilor
limfocitare mixte şi antigenele Ia (immune associated). Slp (sex-limited protein)
codifică o alelă nefuncțională pentru C4, care se exprimă sub influența -
testosteronului. Genele pentru 21-hidroxilazele A şi B sunt plasate de o parte şi
de alta a genei pentru CA, ca şi la om.

OH Nerei
REGIUNI |

GENE
21-0H 21-0H TNETNF
K Ap Aa Ep Ea pBC4 A SipBf C2 a
331U947U33

+ : 4

clasal clasa! clasa II clasal

Organizarea genelor complexului MHC (H-2) la şoarece.

135
 Genele MHC la om
major de histocompatibilitate uman se găsesc pe
- Genele complexului
se extinde pe o lungime de
braţul scurt al cromosomului 6. Complexul genic
hi de baze) şi cuprinde mai
peste 2-3 centimorgani (aproximativ 4x10% perec
clasa |, 11 şi Il.
multe de gene. Există trei regiuni genice: pentru

a. REGIUNILE GENICE ALE MHC

&
3
3
5 s'
clasa III | clasa | 2
8 4 clasa Îl

Dispoziţia regiunilor genice ale complexului MHC.

lanţul o al MHC
Regiunea genică pentru clasa | conţine trei gene pentru
acestor gene se exprimă
de clasă i, numite HLA-A, HLA-B şi HLA-C. Produşii
Gena pentru P-
pe suprafața celulară în asociere cu B„-microglobulina.
15. Tot în această regiune mai
microglobulină se găseşte la om pe cromosomul
ne similare MHC 1, dar care
există un număr mare de gene care codifică protei
încadrate în clasa IB (HLA-E,
„prezintă un polimorfism redus. Aceste gene sunt
ate. Se pare că aceste gene
_F.G,H,J şi X), funcţiile lor fiind incomplet elucid
sunt echivalentul genelor Qa murine. |
BC XE II A a GF

şi A codifică molecule
Organizarea geneior pentru clasa |. Genele B, C
din clasa IB.
MHC de clasă 1. E. F. G,H,J şi X sunt gene adiționale

Regiunea genică pentru clasa II conţine trei perechi de gene pentru

Uneori,
lanţurile a şi ale MHC II, numite HLA-DR, HLA-DP şi HLA-DOQ.
Ș, ale căror produse
Jocusu l. poate conţine gene adiţionale pentru lanţul
HI. A-DR
molecule MHC Il. Între exonii
se poț combina cu lanţul o, rezultând diferite
136
HLA-DP şi HLA-DQ se găsesc: genele pentru HLA-DM (o şi $), două gene .

pentru TAP asociate celor două gene pentru LMP. HLA-DM codifică molecule

similare MHC ÎI, cu rol în facilitarea legării peptidului antigenic de către MHC
ŢI. Genele pentru TAP-I: TAP-2_ codifică un “transportor implicat în „legarea
MMHC _I,L i:iar produşii „genelor LMP sunt constituenți ai
peptidelor_ de către
proteazomului (complex proteazic cu rol în procesarea antigenului pentru MHC
de clasă 1). Tot în regiunea pentru clasa a doua se mai găsesc două gene pentru o

altă moleculă similară MHC II, numită HLA-DO. Lanţul a este codificat de
gena HLA-DN, iar lanțul Ș de către HLA-DO. Se pare că aceste gene se

exprimă doar în timus şi în limfocitele B şi rolul produşilor lor nu este cunoscut. :

DP DN DM AP
LMP/TA Do DQ DR

Organizarea genelor pentru clasa Îl.

Regiunea genică pentru clasa III cuprinde gene care codifică proteine |
ale sistemului complement: C4 (două gene, C4A şi C4B), ca şi factorul B (Bf).
xilază
În strânsă asociere cu genele pentru c4 se găsesc genele pentru 2I-hidro
steroizi. Toti în
(CYP 214 şi CYP 21B), enzimă implicată în sinteza hormonilor
(Hsp 70)
această regiune se află şi genele care codifică proteina de șoc termic
şi factorul de necroză tumorală (TNF-a şi TNF-P).

21B C4B 214 C4A Bf C2 70-11 70-2 B a

e gene pentm
Organizarea genelor pentru clasa III. Această regiune cuprind
factori ai complementului, 2 1-hidroxilază şi INF a şi Ș.

137
 Polimorfismul complexului major de histocompatibilitate
MHC este foarte polimorf: este atât multigenic cât şi multialelic (există
mai multe alele pentru un anumit locus MHC). Imunoglobulinele prezintă
variabilitate individuală, în timp ce MHC- ință variabilitate între indivizi.
În prezent locusul HLA-A prezintă 24 de alele recunoscute; locii DR, DQ
În
şi DP au 20, 9 şi respectiv, 6 alele; locii B şi C au 52 şi respectiv, 11 alele,
plus, există unele gene HLA-D (26 de antigene D posibile) care nu sunt produsul
erat
pPemaenneegmermn
me omaareni =

unor grupuri de gene specifice; mai degrabă aceşti produşi sunt rezultatul
combinărilor genelor din cei trei loci majori ai regiunii D. De aceea numărul
| combinațiilor posibile de antigene din populație este foarte mare (cel puţin egal
cu 24x20x9x6x52x11x(26)).
În regiunea HLA-D, mai ales în HLA-DR, mare parte din locii HLA au 2
sau 3 gene funcționale pentru lanţul (dar doar o singură genă pentru lanțul a).

Aceasta permite ca una şi aceeaşi celulă să exprime mai mult de_două forme
arme e

alelice pentru fiecare moleculă HLA-DR. Variantele adiționale sunt reprezentate

de hibrizi între lanţul a dat de o alelă şi lanţul al altei alele din locusul HLA-
DR. Astfel de hibridizări conduc la formarea moleculelor HLA-D.
Aminoacizii variabili responsabili de acest polimorfism sunt plasați doar
la nivelul domeniilor a şi a ale MHC 1 şi în domeniile au şi Bi ale MHC II.
„ Aceşti aminoacizi se găsesc în special la nivelul planşeului din lanțuri B-pliate
antiparalele şi pe suprafața interioară şi superioară a a-helix-urilor care
delimitează cavitatea centrală.
„ Multiplele forme alelice pot fi generate printr-o varietate de mecanisme:
mutații punctiforme, recombinări, crossing-over omolog dar inegal, conversii
genice. |
Haplotipul MHC reprezintă setul de alele prezente pe un singur

CromoSsoIm.
 Genele MHC se exprimă codominant. Atunci când un individ este
heterozigot pentru un anumit locus HLA, ambele alele de ia acei iocus se vor
exprima. De aceea, la heterozigoţi, ambele antigene codificate de aceste alele
vor fi prezente pe suprafața celulelor. La homozigoți, alelele de la un anumit
locus sunt identice pe ambii cromosomi şi individul va prezenta un singur tip de
antigen HLA codificat de acea alelă. În mod normal, un individ va exprima pe
suprafaţa unei celuie 12 sau mai multe tipuri de produşi diferiți ai genelor DR, :

DQ şi DP. Din acest motiv doi indivizi nu vor avea pe suprafața celulelor .
aceeaşi combinaţie de molecule MHC. Prezenţa pe suprafața celulelor a mai
multor tipuri diferite de molecule MHC măreşte populația de molecule care pot E
prezenta epitopi în manieră MHC restrictată.
Locusul A Locusul B Antigene exprimate |
A cromosomul 6-1 O fr | O A m O

“cromosomul 6-2 A] O
haplotip |
(N f |
cromosomul 6-l (_— 75 |
B cromosomul 6-2 O O
OA E O

e cromosomul 6-1 o IS |O A

cromosomul 6-2 (_ 7

Polimorfismul MHC. Genele complexului MHC de pe cromosomul 6 se.

exprimă codominant: un individ care prezintă alele diferite la nivelul locilor'
corespunzători pe cei doi cromosomi va exprima produşii ambelor alele.

139
 Funcţiile MHC
controlul răspunsului
Moleculele MHC de clasă 1 şi II sunt importante în
imun, într-un proces numit frestricţia MHC. |
|
„ Moleculele MHC sunt implicate în:
A) o prezentarea anțigenului (moleculele MHC sunt exprimate pe suprafața

| celulelor prezentatoare de antigen);

cepor (MHC 1 CD,
inermediul moleculelorxiceco-reşi respec
Pe semnaizare prin pentru =
celulele T citoto tiv, T helper ;
MHC II — CD4)
imun în
0) + moleculele MHC 1 şi II pot servi drept ţinte pentru răspunsul
rejetul grefelor;
de anticorpi anti -MHC ia recipientul incompatibil
 + producerea
| (anticorpi de tip 1gM şi IG) în cazul transplantelor;
ă (MLR): răspunsul limforitelor 7 la
lmiaocitarmixtă
AB reacț
stimulate;
antigenele MHC, cu transformarea blastică a limfocitelor
introducerea celuieior
Și ) Li reacţia grefă contra gazdă (GVH). apare la
imunocompetente într-un animal histoincompatibil incapabil să le
şi să producă o
rejeteze; aceste celule pot să răspundă împotriva gazdei
in v:vo
reacție grefă contra gazdă, reacția GVH reprezintă echivaientul
al MLR; | |

6) e reacția de limfoliză alogeneică mediată celular (CML) după

unei MLR, celulele T citotoxice sensibilizate lizează
efectuarea
stimulatoare; CML reprezintă echivalentul in vitro al
limfocitele
reacției de rejet a grefei.
pot fi respinse,
Chiar şi transplantele efectuate între indivizi identici HLA
monozigoți. Acest
deşi într-un interval de timp mai lung, cu excepţia gemenilor
consecința existenței antigenelor minore de
rejet reprezintă
histocompatibilitate.
dar diferă genetic la
| Astfel, când donorul şi recipientul sunt identici MHC,
mai mare. De
nivelul altor loci, rejetul grefei apare după un interval de timp
140
aceea, polimorfismul genetic responsabil de respingerea transplantelor identice
MHC este denumit antigene minore de histocompatibilitate sau antigene H
minore. Răspunsul față de antigenele minore de histocompatibilitate este mai
puțin intens decât față de diferențele la nivelul MHC deoarece frecvența
limfocitelor T specifice este mai redusă. Celulele care răspund la antigenele H
minore sunt frecvent limfocite T CD8”, ceea ce înseamnă că majoritatea
antigenelor H minore este formată din peptide legate în cupa moleculelor. MHC 1
self. Totuşi şi peptide prezentate de moleculele MHC II seif pot să participe la
răspunsul faţă de grefele identice MHC.
Se ştie că antigenele minore de histocompatibilitate sunt peptide provenite
din proteine polimorfe, care sunt prezentate de către moleculele MHC ale grefei.
Teoretic, orice proteină produsă de o celulă poate furniza peptide care să fie
recunoscute ca antigene H minore. Cum toate celulele grefei exprimă antigenul
minor de histocompatibilitate, răspunsul față de aceste antigene va distruge
întreaga grefă. Din acest motiv, succesul transplantării țesuturilor depinde de
utilizarea drogurilor imunosupresoare puternice.

Nu doar moleculele MHC sunt capabile să prezinte antigene limfocitelor

T. Moleculele CD1 prezintă antigene care nu sunt de origine proteică (lipide)
celulelor T. Aceste molecule (CDia, b, c şi d) sunt similare MHC | şi se
asociază cu f-microglobulina. În cazul celulelor infectate cu Mycobacteriu
moleculele CD1 sunt capabile să lege şi să prezinte componente ale peretelui
micobacteriei ca acidul micolic şi lipoarabinomanan. Nu se cunoaşte dacă
moleculele CDI! ar putea prezenta şi antigene peptidice.

aa
2.
 GENERAREA LIGANZILOR CELULELOR T

Acţiunea celulelor T depinde de capacitatea lor de a recunoaşte celule

care găzduiesc sau care au internalizat patogeni. Limfocitele T îşi exercită acest
rol prin recunoaşterea fragmentelor peptidice derivate din patogen, aceste
peptide fiind legate în cupa moleculelor MHC de pe suprafața celulelor
infectate. Peptideie provenite din patogeni care se dezvoltă în compartimente
diferite ale celulei sunt recunoscute specific de limfocite T cu funcții distincte.
În interiorul celulelor există două compartimente majore separate de
membrane: |
e citoplasma, care comunică cu nucleul prin intermediul porilor din
membrana nucleară şi | |
e sistemul vezicular, care include reticului endoplasmatic, aparatul
Golgi, endozomii, lizozomii şi alte vezicule intracelular. Sistemul
vezicular este practic în contact cu fluidul extracelular dacă se ia în |
considerare faptul că, veziculele secretorii înmuguresc de pe suprafața
reticulului endoplasmatic, sunt transportate prin membranele
aparatului Golgi, pentru a-şi elimina conținutul în exteriorul celulei;
invers, endozomii preiau materialul extracelular şi îl introduc în |

sistemul vezicular.
reticul
endoplasmatic
citoplasmă

endozom : nucleu

lizozom aparat Golgi

Compartimentele celulare majore: citoplasma și sistemul vezicular.

143 ”
 compartimente
Agenţii infecțioşi se pot replica într-unul din cele două
asmă, în timp ce
intracelulare: virusurile şi unele bacterii se replică în citopl
şi unii paraziți eucarioți se replică în
cea mai mare parte a bacteriilor patogene
sistemul vezicular (care include endozomii şi lizozomii).
Sistemul imun dispune de strategii diferite- pentru a elimina agenții

infecțioşi din cele două compartimente intracelulare.

în citosol sunt
Celulele infectate cu virusuri sau bacterii care se replică
e prin prezența
eliminate de către limfocitele T citotoxice, care sunt caracterizat
către limfocitele T
moleculei de suprafaţă CD8. Uciderea celulelor infectate de
ule virale sau
reprezintă un mijloc important de a elimina sursele unor noi partic
bacterii citoplasmatice şi poate duce la eliminarea infecției.
sau produşii lor din compartimentul vezicular al
Agenţii patogeni
nate prin
celulei sunt detectaţi de către o clasă diferită de celule T helper, desem
nde în
expresia pe suprafață a moleculei CD4. Antigenele microbiene pot pătru
compartimentul celular vezicular prin două moduri:
care produc tuberculoza sau
- unele bacterii (inclusiv micobacteriile
lepra) şi unii paraziți invadează macrofagele (celulele fagocitare) şi.
---proliferează în veziculele intracelulare (endozomi);
e
- alte bacterii, care proliferează în spațiul extracelular, pot să secret
în
toxine şi alți produşi şi acestea sunt internalizate prin endocitoză;
r
special limfocitele B au mecanisme specifice de preluare a acesto
antigene prin intermediul imunoglobulinei de suprafață.
LimfociteleT CD4 (helper) sunt specializate în activarea altor celule şi
|
pot fi împărțite în două clase funcționale: |
e celule T CD4* inflamatorii (Ty1), care activează macrofagele, astfel
încât devin capabile să distrugă bacteriile pe care le adăpostesc şi
e celule T CD4' helper propriu-zise (2), care activează limfocitele
B să producă anticorpi.
Pentru a produce un răspuns adecvat faţă de microorganismele infecțioase este
necesar atât ca celulele T să detecteze prezența materialului străin în ambele
compartimente celulare (citosolic şi vezicular), dar şi ca limfocitele T să poată |
discrimina între cele două compartimente. Această discriminare se realizează
prin transportul ia suprafaţa celulelor a peptidelor provenite din patogeni care se
dezvoltă în compartimente celulare diferite de către două clase distincte de |
molecule MHC: |
e moleculele MHC de clasă 1 transportă pe suprafaţa celulelor peptide
provenite din patogeni prezenți în citosol; complexul peptid—- MHC 1
exprimat pe suprafaţa celulară va fi recunoscut de către limfocitele T
CD8”; ăi
+ moleculele MHC de clasă II transportă peptide derivate din patogeni. .
prezenţi în sistemul vezicular la suprafața celulei; complexul peptid —
MHC II va fi recunoscut de celulele T CD4?. | |
Deoarece generarea peptidelor presupune modificarea proteinei native,
acest proces este denumit procesarea antigenului, iar expunerea peptidelor de
către moleculele MHC pe suprafața celulară este numită prezentarea
antigenului. |
Moleculele MHC de clasă 1 leagă peptide care au în general 8-10
aminoacizi. MHC de clasă II prezintă în cupă peptide de minim 13 aminoacizi
sau mai lungi; aceste peptide stau în cupa MHC II într-o conformaţie elongată şi
pot să depăşească marginile cupei MHC II, care sunt deschise la ambele capete.
Aşa cum am amintit anterior, moleculele MHC de clasă I leagă în cupă
peptide derivate din patogeni care se dezvoltă în citoplasmă, frecvent virusuri, şi
prezintă aceste peptide celulelor T CD8*, care ucid practic orice celulă pe care o |
recunosc. Deoarece virusurile pot infecta orice celulă nucleată, MHC 1 este

prezent pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate, deşi nivelul expresiei acestor

molecule diferă cu tipul celular. Absența MHC 1 de pe suprafața eritrocitelor
face din citoplasma acestor celule un sediu în care agenții infecțioşi nu pot fi
145 Ma
 1 de pe
_ detectaţi de către limfocitele T. Este posibil ca tocmai absența MHC
ium în
suprafața eritrocitelor să permită supraviețuirea speciilor de P/asmod
aceste situsuri privilegiate.
Spre deosebire de limfocitele T citotoxice, principala funcție a

limfocitelor T CD4* este să activeze alte celule ale sistemului imun. În mod
normal, doar celulele care participă în răspunsul imun exprimă pe suprafață
moleculele MHC de clasă II. Astfel moleculele MHC de clasă II sunt prezente

pe suprafața limfocitelor B, a macrofagelor şi a altor celule prezentatoare de

antigen, dar lipsesc de pe suprafața majorităţii celulelor tisulare. Celulele T
CD4* helper care recunosc peptide legate de moleculele de MHC Il de pe
suprafața limfocitelor B, activează celulele B să producă anticorpi. Celulele T
"CD4* inflamatorii care recunosc peptide legate de MHC ÎI de pe macrofage,

activează macrofagele să distrugă patogenii conținuți în vezicule. Moieculele

MHC de clasă II sunt exprimate şi pe celule prezentatoare de antigen

specializate din țesuturile limfatice, unde are loc activarea celulelor T CD4*
naive şi diferențierea lor în limfocite T helper sau inflamatorii. Multe alte tipuri
de celule pot fi induse să exprime MHC ÎI sub acțiunea unor molecule biologic
active numite citokine, care sunt eliberate în cursul răspunsului imun. Acest fapt
- poate avea implicații atât în răspunsul imun normal cât şi în autoimunitate.

RE Generarea liganzilor pentru MHC de clasă |

Peptidele care sunt legate de către moleculele MHC de clasă 1 sunt

transportate activ din citosol în lumenul reticulului endoplasmatic. Tipic,

. fragmentele antigenice care se leagă de moleculele de MHC 1 pentru a fi

- prezentate celulelor T CD8 sunt derivate din virusuri. Virusurile preiau

| “mașinăria” de biosinteză a celulei infectate pentru a-şi fabrica propriile proteine

încitosol. Moleculele de suprafaţă ale celulei, inclusiv moleculele ambelor clase
de MHC, sunt sintetizate pe faţa citosolică a reticulului endoplasmatic (RE; şi
apoi sunt translocate în lumenul RE. unde trebuie să se piieze corespunzător
146
înainte de a fi transportate la suprafața celulei. De aceea peptidele derivate din
proteinele virale din citosol trebuie să pătrundă în lumenul RE şi să se lege de
moleculele MHC I pentru a putea fi transportate pe suprafața celulei.
Peptidele sunt transportate din citosol în lumenul RE, unde se găsesc
moleculele MHC 1, de către proteine transportoare. Aceste proteine sunt
denumite TAP-1 şi TAP-2 (Transporters associated with Antigen Processing —
1 and 2). Cele două proteine TAP formează un heterodimer plasat pe membrana

TAP-l TAP-2
Domeniu hidrofob
Lumenul RE " transmembranar

Membrana

Citosol Domeniu de
legare a ATP

Structura complexului transportor din membrana „reticulului

endoplasmatic. (după C. Janeway) o |

Atât TAP-] cât şi TAP-2 prezintă un domeniu hidrofob şi un domeniu

care leagă ATP-ul, care prin asamblare formează un transportor cu 4 domenii.
Domeniul care poate lega ATP-ul este plasat în citoplasma celulei, în timp ce
E
domeniul hidrofob traversează membrana RE şi proemină în lumen.
Cele două gene pentru TAP se găsesc în regiunea genelor pentru clasa a
Il-a a complexului MHC (între genele DP şi DQ), fiind strâns asociate cu două
gene numite LMP (low molecular weight polypeptides), care codifică proteine
"cu greutate moleculară joasă, componente ale proteazomului. Mutaţiile genelor
TAP (TAP-l sau ŢAP-2) împiedică prezentarea antigenului de către moleculele
- MHC de clasă |.

147
 Moleculele MHC de clasă I nou sintetizate sunt reținute în interiorul RE
într-o formă parțial pliată până în momentul legării peptidului;, în absența
peptidului moleculele MHC 1 sunt instabile, fiind susceptibiie la degradare în
„RE. Aceasta este explicaţia faptului că celulele cu mutații ale genelor TAP-l sau
TAP-2 nu reuşesc să exprime moleculele MHC I pe supraiața celulară.
Lanţurile a nou sintetizate ale MHC 1 se leagă rapid de o moleculă de

88 kDa exprimată pe membrana RE, numită calnexină. Calnexina reține

"moleculele de MHC l parțial pliate în RE. Calnexina se mai asociază în RE și cu

- alte proteine imature parțial pliate ca TCR, imunoglobuline, MHC II, având un
rol central în asamblarea multor molecule cu roluri imunologice importante. În
momentul în care f=-microglobulina se leagă la lanțul a al MHC 1,

heterodimerul a:f>-microglobulină este eliberat de pe calnexină.

„ CELULĂ N

i CITOSOL
N
calnexină RETICUL ENDOPLASMATIC
lanț a Bam MECI

CA
A a )
LI | |-
MHC 1
| incomplet
pliat

Asamblarea MHC 1 în reticulul endoplasmatic. Lanţul a incomplet pliat este

legat la calnexină. Asocierea Pzmicroglobulinei (B2m) la lanţul a duce la

eliberarea heterodimerului lanț a:Bz-microglobulină de pe calnexină.

14
 „Urmează legarea MHC 1 la un complex format din două proteine:
calreticulina (similară calnexinei) și tapasina (proteină asociată TAP-1). În
acest mod heterodimerul a:fB2-microglobulină este legat la subunitatea TAP-1 a
complexului transportor şi poate aştepta transportul în lumenul RE a unui peptid
corespunzător. Nu se ştie dacă asocierea la subunitatea TAP-l a transportonilui
are un rol direct în încărcarea peptidelor în cupa MHC, sau doar permite
moleculelor MHC I să scaneze peptidele care sunt transportate în lumenul RE.
| În final, legarea unui peptid în cupa MHC 1 duce la eliberarea de pe TAP
a moleculei MHC complet pliate, complexul MHC I: peptid fiind eliminat într-o
veziculă din RE şi transportat Îa suprafața celulei. |

Expresia pe suprafaţa celulei

a complexului MHC 1 : peptid

CELULĂ <

CITOSOL din RE
RETICUL ENDOPLASMATIC
cainexină

calreticulină tapasină
.]
Sa peptide .

Expresia pe suprafaţa celulei a moleculelor MHC i care au legat peptide în

149
 În celulele normale (neinfectatej, moleculele mature de MHC 1 de pe
suprafața celulară prezintă în cupă peptide derivate. din proteine self. Când o
celulă este infectată viral, prezenta în exces a moleculelor MHC I, permite
prezentarea rapidă a peptidelor derivate din patogen la suprafața celulei
infectate. |
Peptidele derivate din patogeni care se dezvoltă în citoplasmă sunt
generate în citosol înainte de a fi transportate în RE. Proteinele sunt continuu
degradate în interiorul celulelor şi apoi înlocuite cu proteine nou sintetizate. Un
rol important în degradarea proteinelor citosolice este jucat de un complex
proteazic multicatalitic, format din 28 de subunități, fiecare cu o greiiate
moleculară cuprinsă între 20-30 kDa, compiex numit proteazora. Ceie 28 de
subunități ale proteazemului formează o structură cilindrică (vizibilă astfel în
microscopia electronică), „compusă din 4 inele, fiecare inel conținând câte 7
subunități. Nu se cunoaşte modul în care proteazomul degradează proteinele
citoplasmatice. Este posibil ca proteina să treacă prin centrul structurii cilindrice,
dar nu există dovezi directe în acest sens.

pe ENDOPLASMATIC =

TAP

IBltragmente
peptidice

Generarea de către prrteazom a peptidelor în citosol şi transportul lor în

lumenul RE.
_150
 Două dintre subunitățile proteazomului (MP2 şi LMP7) sunt codificate
în regiunea pentru clasa Il a MHC, genele LMP? şi LMP7 fiind situate în
vecinătatea genelor pentru TAP-1 şi TAP-2. Aceasta sugerează că proteazomul
are un rol specific în generarea peptidelor care vor fi prezentate de moleculele
MHC de clasă [. Nu toţi proteazomii dintr-o celulă includ cele două subunități
LMP2 şi LMP7. Este posibil ca rolul subunităților proteazomului codificate în
regiunea MHC II să fie legarea proteazomului la membrana RE sau chiar la
complexul TAP-1/TAP.-2, permițând transferul eficient al peptidelor generate de
proteazom în lumenul RE. | ”
Moleculele MHC de clasă 1 prezintă şi fragmente peptidice din proteine
membranare sau secretate, care sunt în mod normal translocate în lumenul RE în
timpul sintezei lor. Probabil, o fracțiune mică din aceste proteine nu reuşeşte să
fie translocată corect în RE şi este sintetizată în citosol. Acest mecanism poate
explica faptul că, de exemplu, glicoproteinele de pe suprafaţa virusurilor pot
genera peptide care sunt prezentate de moleculele de MHC de clasă 1.

Generarea liganzilor pentru MHC de clasă [1

Peptidele prezentate de moleculele MHC de clasă II sunt generate în
vezicule intracelulare acidifiate. În timp ce virusurile şi unele bacterii se
replică în citosol, alte clase de patogeni (inclusiv micobacteriile, care determină.
lepra şi tuberculoza, ca şi Leishmania) se replică în veziculele intracelulare ale
macrofagelor. Proteinele derivate din aceşti patogeni nu sunt accesibile
proteazomilor datorită faptului că sunt situate în vezicule închise prin
membrane. Proteinele din acest compartiment celular sunt degradate de
proteaze veziculare, rezultând peptide care. sunt legate în cupa moleculelor
MHC ÎI, pentru a fi transportate la suprafața celulei, unde pot fi recunoscute de |
către limfocitele T CD4*. Antigenele care sunt prezentate de către moleculele
MHC de clasă II, rezultă prin degradare în endozomii acidifiaţi.

151
 În unele cazuri, sursa peptidelor este reprezentată de bacterii sau paraziți
__care au invadat celula şi care se replică în veziculele intraceiulare. În alte cazuri,
microorganismele sau proteinele străine sunt fagocitate de celulele fagocitare şi
preluate în lizozomi pentru a fi degradate. Proteinele pot pătrunde în veziculele
intracelulare şi prin legare la moleculele de imunogiobulină de pe suprafața
limfocitelor B, urmată de internalizarea complexului Ig : antigen. |
Procesarea antigenului este identică în toate aceste cazuri. În drumul lor
spre interiorul celulei, pH-ul veziculelor în care sunt incluşi patogenii.

“(endozomi) scade progresiv. Veziculele căii endozomale conţin proteaze care

. devin active la pH acid şi pot degrada proteinele conţinute în vezicule, rezultând
peptide. Printre proteazele prezente în endozomi se găsesc catepsinele B şi D şi
catepsina L, care este cea mai activă.
Moleculele MHC de clasă II nou sintetizate se deplasează spre suprafața
“ celulei în interiorul unor vezicule, care la un moment dat întâlnesc şi fuzionează
| cu endozomii acidifiaţi, care se deplasează în sens contrar. Fragmentele
„peptidice provenite din degradarea patogenilor din vezicule sunt legate în cupa
MHC II şi transportate la suprafaţa celulei, unde pot fi recunoscute de către
limfocitele T CD4. |
Fuzionarea veziculelor .
Preluarea patogenului în cu fragmente peptidice Transportul și expresia
„vezicule intraceluiare și cu veziculele ce conțin la suprafața celulei a
degradarea lui MHC [1 complexului MHC ÎI : peptid

patozen

y
 Similar moieculelor MHC de clasă I, moleculeie MHC II sunt sintetizate
pe faţa citosolică a reticulului endoplasmatic şi apoi sunt translocate în lumenul
RE. Funcţia moleculelor MHC de clasă II este de a prezenta limfocitelor T CD4”
peptide generate în veziculele intracelulare ale limfocitelor B şi macrofagelor.
Apoi celulele T CD4' activează macrofagele şi limfocitele B să distrugă
patogenii pe care îi conțin, sau respectiv, să producă anticorpi.
Deoarece moleculele MHC II sunt specializate în prezentarea antigenelor
derivate din patogeni intraveziculari, este esenţial ca moleculele MHC Il nou
sintetizate din lumenul RE să fie împiedicate să lege peptidele transportate în RE
de către transportorul TAP-1/TAP-2 (peptide provenite din patogeni din citosol).
Acest lucru este realizat prin asamblarea moleculelor MHC de clasă [i nou
sintetizate cu o proteină specializată, numită lanțul invariabil (invariant chain -
[i). Lanţul invariabil formează trimeri, fiecare subunitate a lui legându-se

necovalent la un heterodimer MHC Ii af. Atâta timp cât are loc asamblarea
acestui complex în RE, părțile componente ale complexului sunt asociate cu
calnexina. |

CELULĂ [a N
CITOSOL
RETICUL ENDOPLASMATIC)
$ + e

macn € $
incomplet
pliat - [|] [| a

A II 99) id
N_falaerină | | 0 citosolice D,

Asocierea MHC II cu lanțul invariabil în RE împiedică fixarea peptidelor

derivate din patogeni cu dezvoltare citosolică,
 Doar în momentul în care asamblarea esie iinahzată şi rezultă un complex
format din 9 lanţuri, acesta este eliberat de pe cainexină pentru 2 fi exnulzat din
RE. În cadrul complexului nonameric, moleculele MHC II nu pot să lege
peptide, astfel încât peptideie aduse în lumenul RE nu sunt prezentate, de obicei,
de către MHC II. Lanţul invariabil are şi o a doua funcție şi anume, de a dirija
transportul moleculelor MHC de clasă II într-un compartiment endozomal cu pH

pr
scăzut.

CELULĂ —-—p

CITOSOL
RETICUL ENDOPLASMATIC
+
e
+" +.
ne
i , CU Peptide
calnexină e citosolice 5,

După asamblarea completă, complexul lanț invariabil : MHC II este

a ss A
eliberat de pe calnexină şi exportat din RE, dirijându-se spre
compartimentul endozomal ca pi acid.

Complexul MHC Îl : lanț invariabil este reținut în compartimentul

endozomal cu pH scăzut aproximativ 5 ore. În acest interval de țimp, ianțul
invariabil este clivat ia nivelul mai multor situsuri. Clivarea este ordonată, astfel
încât, inițial este generată o formă truncată din lanţul Îi, care rămâne legată la
molecula de MHC II şi o reţine in interiorul compartimentului proteolitic şi un
fragment numit CLIP (class J7 associated învartant cham peptide). CLIP este

is
situat în cupa MHC II şi de aceea este necesară îndepărtarea lui pentru a permite
legarea peptidelor derivate din patogeni. Acest iucru este realizat prin acțiunea
unei molecule numită HLA-DM, care este codificată în regiunea MHC i și are
o structură asemănătoare MHC de clasă II. Molecula HLA-DM facilitează
îndepărtarea CLIP din cupa MHC II şi legarea peptidelor generate prin clivajul
proteolitic al patogenilor din compartimentul vezicular.

CITOSOL

CELULĂ—-—P | a Transportul și: expresia:

HLA-DM facilitează / pe suprafață a complexului
eliberarea CLIP şi legarea MHC [1 : peptid
peptidelor ntre 7

Ba

Veziculă
Fuziunea cu endozomul
acid şi clivarea lanţului [i

În compartimentul endozomal cu pH acid lanțul [i este clivat, rezultând un

fragment (CLIP), care împiedică legarea peptidelor antigenice, Molecula
HLA-DM (vezi textul), exprimată în compartimentul vezicular asociat
MHC ii, catalizează eliberarea CLIP și legarea peptidelor în cupa MHC
Hi,

155
 HLA-DM nu se
Spre deosebire de moleculele MHC de clasă II, molecula
în compartimentul
exprimă pe suprafața celulelor şi se găseşte predominant
vezicular asociat MHC II (compartimentul endozomal cu pH acid). Moleculele
stabilizare.
HLA-DM nu necesită prezența în cupă a peptidelor pentru
fragmentului
Principalul îol al moleculei HLA-DM este de a dirija eliberarea
antigenice. .
CLIP din cupa MHC II şi apoi încărcarea în cupă a peptidelor
ortate la |
| După legarea peptidelor, moleculele MHC de clasă II sunt transp
scute de către:
suprafața celulei şi exprimate. Antigenele prezentate pot fi recuno
| | | | |
limfocitele T CDA.
şi în cazul moleculelor MHC de clasă |, în celulele normale
„Ca
moleculele MHC II leagă peptide derivate din proteine self.
- (neinfectate),
c să lege
Moleculele MHC II cars după disocierea de lanţul invariabil nu reuşes
ntului
peptide se agregă şi sunt rapid degradate la pH-ul acid al compartime
De aceea, fragmentele rezultate din degradarea moleculelor de
endozomal.
II reprezintă un component major al peptidelor prezentate de către
MHC
moleculele MHC II în celulele normale. Acest fapt sugerează că şi moleculele

"MHC de clasă II, ca şi MHC 1, sunt produse în exces.

_156
 DEZVOLTAREA LIMFOCITELOR B

Limfocitele B sunt generate pe tot parcursul vieții, deși în cantități care

scad progresiv cu vârsta, asigurându-se astfel un aport continuu de noi celule B,
capabile să producă anticorpi față de o mare varietate” de patogeni, care sunt .
astfel recunoscuţi şi eliminați. :
La păsări, limfocitele B îşi au originea la nivelul unui organ specializat, E
numit bursa lui Fabricius,
în timp ce la mamifere limfocitele B se dezvoltă în
pd |
măduva osoasă (bone marrow). De aceea aceste celule sunt denumite limfocite
B (Bone marrow derived).
La om, precursorii limfocitelor B (celulele pro-B) se găsesc printre”
insulele de celule hematopoietice din ficatul fetal până în săptămâna 8-9 de
gestație. Apoi ficatul fetal încetează să mai producă celule B şi această funcție
este preluată pentru tot restul vieții de către măduva osoasă. |
Viaţa unei celule B poate fi divizată în 4 mari faze: |
1. Generarea receptorilor celulelor B în măduva hematopoietică: în
timpul dezvoltării limfocitelor B din celulele progenitoare din măduva
hematopoietică se produce rearanjarea genelor pentru imunoglobuline“
şi expresia unui receptor cu o specificitate unică pentru antigen. Pentru
că atâta timp cât rearanjarea genelor pentru imunoglobuline nu este
finalizată nu poate avea loc expresia imunoglobulinelor pe suprafaţa
celulei, această etapă din ontogenia limfocitelor B este independentă
de antigen. Această fază este însă dependentă de interacţiunea cu .
celulele stromale din măduva osoasă. | |
2. Inducerea toleranței la antigenele self din măduva hematopoietică:
limfocitele B imature care exprimă receptori de suprafață .
interacționează cu antigenele self prezente în micromediul medular, |
celulele B cu receptori care recunosc antigenul sunt tolerizate.

157
 şi apoi celulele
Primele două faze se desfăşoară în măduva hematopoietică
de limfocite
B imature sunt exportate în periferie, alăturându-se pool-ului
periferice. |
limfocitelor B de către antigen
a
în organele limfatice
3. Activarea
periferice: contactul celulelor B cu antigenul în organele limfatice
periferice (splină, ganglioni limfatici, MALT) duce la activarea

limfocitelor
B.
4. Exercitarea funcţiei efector a limfocitelor B activate: celulele B
activate prin contactul cu antigenul proliferează şi se diferențiază în
_efectori (celule formatoare de anticorpi — AFC, sau plasmocite) în
“organele limfatice periferice; o parte din AFC (antibody forming cells)
rămân în organele limfatice periferice, dar mai frecvent migrează în
măduva hematopoietică. O mare parte din anticorpii generați în cadrul
unui răspuns imun îşi au originea în măduva hematopoietică.

Măduva hematopoietică reprezintă un micromediu esențial pentru

_ dezvoltarea limfocitelor B. |
Diferenţierea celulei stem din măduva hematopoietică într-o celulă B
imatură poate fi subdi vizată îîn 4 etape:
1. Stadiul de celulă pro-B precoce: celuleie pro-B precoce apar înainte
de începerea rearanjării genelor pentru imunoglobuline şi sunt

„identificate prin markeri de suprafață caracteristici limfocitelor B.

Toate stadiile ulterioare de maturare sunt definite prin etapele rearanţării
genelor. pentru_imunoglobuline, modificările markerilor de suprafaţă,

dependența de factorii de creştere şi localizarea în interiorul stromei

medulare.
2. Stadiul de celulă pro-B tardivă; rearanjarea segmentelor genice D Şi
3 pentru lanțul greu (H) duce la trecerea celulei în stadiul pro-B tardiv.

158
 3. Stadiul de celulă pre-B: rearanjarea V — DJ a segmentelor genice ale
lanțului greu duce la apariția celulslor pre-B. Celulele pre-B exprimă
nivele mari de lanț ui în citoplasmă, cât şi nivele scăzute de lanţ pupe
suprafață. |
în final are loc rearanjarea genelor
4. Stadiul de celulă B_imatură;
pentru lanţul ușor, urmată de expresia moleculelor complete de leM pe .
suprafața celulei, acum numită limfocit B imatur.
Celulele B mature dar naive (care nu au venit încă în contact cu
antigenul specific) diferă de limfocitele imature prin faptul că exprimă
concomitent şi IgpM şi IgD. |

Celulă Celulă Celulă O Celulă Celulă CelulăB

stem pro-B pre-B pre-B B matură
precoce — tardivă imatură naivă
receptorul
celulei
pre-B IM lsM igD

Genele configuraţia rearanjare rearanjare VDJ

lanțului FI liniei D-J V-DJ rearanjat rearanjat rearanjat
germinale
Genele configurația configurația configurația rearaniare VĂ VI
lanțului L liniei liniei liniei V-J rearanjat rearanjat
germinale germinale germinale |
1g de absentă absentă absentă expresia . expresia co-expresia
suprafață lanţului i isM leMşi
pe suprafață ID

Stadiile de dezvoltare ale limfocitelor B se desfăşoară în interdependență

cu rearanjarea şi expresia genelor pentru imunoglobuline, (după C. Janeway)

Toate aceste stadii de dezvoltare. ale limfocitelor B se desfăşoară în

măduva hematopoietică şi sunt dependente de celulele stromale: celulele stem
159
 nu reuşesc să se
prelevate din măduva hematopoietică şi menținute în cultură
şi celule stromale.
diferenţieze îni linafocite BB decât dacă în cultură sunt prezente

Celulele stromale contribuie la dezvoltarea limfocitelor B în două moduri:

contact
e în stadiile precoce, precursorii limfociteior B trebuie să vină în
direct cu celulele stromale;
e în stadiile mai avansate, dezvoltarea celulelor B este dependentă de
"factori de creştere secretaţi de celulele stromale.

ă
Progenitorii celulelor limfoide şi celulele pro-B precoce interacționeaz
prin intermediul moleculei CD44 exprimată pe suprafaţa lor cu acidul
promovează
hialuronic de pe suprafața celulelor stromale. Această interacțiune
interacțiunea unei tirozin-kinaze, numită "c-kit exprimată de celulele pro-B
de SCF
precoce, CuSCF (Stem ceil factor) de pe celulele stromale. Legarea c-kit
duce la activarea kinazei care induce diviziunea celulelor pro-B.
a
- Celulele pro-B tardive necesită pentru creştere şi maturare atât prezenț
. În
SCF pe. suprafața celulelor stromale, cât şi interleukină-7 (1L-7) solubilă
” stadiul pro-B tardiv celula începe să exprime receptori pentru IL-7, care este

un factor de creștere secretat de celulele stromale.

| „CD44 este o moleculă de adeziune de pe suprafața celulară, care are rol şi
intercelulare din timpul ontogeniei limfocitelor, ca şi în
în alte, interacțiuni
rii
migrarea limfocitelor şi metastazarea tumorilor. Se pare că, în cursul dezvoltă
limfocitelor B legarea CD44 nu duce la un semnal direct, dar stimulează
„
c-kit de pe suprafața precursoriior celulelor B cu SCF de pe
interacţiunea
activată prin
celulele stromale. Molecula c-kit are activitate tirozin-kinazică, este
legarea SCF şi stimulează proliferarea celulelor pro-B precoce. .
- Celulele pre-B continuă să fie dependente de [1.-7, dar datorită faptului că
d de pe
încetează să mâi exprime c-kit, îşi pierd dependența de SCF şi se desprin
suprafața celulelor stromale.
166
 Limfocitele B imature încetează să se mai dividă şi sunt independente de
IL-? pentru continuarea maturării.

celulă stem sau celulă celulă B

rai ă imatură
progenitor limfoid
receptor celulă
pentru

CELULĂ STROMALĂ

<I>
i
Acid
bialuronic

Interacțiunea dintre celulele B în diferite stadii de dezvoltare și celulele

stromale medulare.

Diversele stadii de maturare a limfocitelor B se caracterizează prin

modificarea expresiei unor molecule de suprafață şi aceşti markeri pot fi utilizați
pentru identificarea celulelor B aflate în anumite stadii de dezvoltare.
Unul din markerii cei mai precoce ai celulelor B în dezvoltare este

reprezentat de o izoformă a tirozin-fosfatazei CD45, numită CD45R. CD45 este

exprimată sub diferite forme de toate celuiele hematopoietice şi are rol în
semnalizarea prin receptorii pentru antigen ai limfocitelor B şi T. CD45 poate
al
modula activitatea unor tirozin-kinaze ca, de exemplu c-kit, dar rolul exact
CD43 în dezvoltarea limfocitelor B nu este cunoscut.

6
 *

O mare parte din moleculele de suprafaţă ale lmfocitelor B au funcții

cunoscute în celulele B mature, dar semnificația lor funcțională specriică dim
timpul ontogeniei celulelor B nu este cunoscută. Astfel, CD19, CD21 (numit şi
CR2) şi CD45 au rol important în semnalizare în tinipul activării celulelor B.
MHC II prezintă antigenul celulelor T helper, iar CD40 participă la

interacțiunea dintre limfocitele B şi T. CDI, CD20 şi CD38 sunt markeri utili

pentru identificarea celulelor B în dezvoltare. Prezenţa lanțurilor pu în citoplasma

celuleior pre-B este caracteristică pentru acest stadiu, deşi aceste limfocite pot şi
să exprime pe suprafață nivele mici de lanţuri ui.

Pro-B | Pro-B | pre.p | Celul

Markeri | Celulă stem | precoc ăB | CelulăB
e | tardiv imatură matură

+ + - - - .
CD34
+ + a + +
CD45R +

- + + + , PI
MHC II
- + + . 7
CD10
+ + , j > Ț
CD19
+ + + + _ i
CD38
- . 4 + , 7
„-CD20
- - + + + ,
CD40

CD21 - - - - - +
- - + - -
lanț i -

- - - - + +
I2M
IgD - - - - - +

Markeri exprimați în diferite stadii ale maturării limfocitelor B.

162
 Limfocitele B imature se diferențiază
în câteva zile în celule B mature
naive care co-exprimă pe suprafață igMşi leD. Cele două izotipuri exprimate
au aceeaşi specificitate antigenică şi apar prin procesarea alternativă a mARN- |
ului pentru lanţul greu.

Dezvoltarea limfocitelor B este dependentă de rearanjarea secvenţială

productivă a genelor pentru lanțurilor grele şi ușoare ale.
imunoglobulinelor, |
De fiecare dată când se produce o rearanjare a genelor pentru
imunoglobuline, probabilitatea cu care apare o rearanjare neproductivă este de
aproximativ 2+3. Astfel fiecare rearanjare are 1-3 şanse să fie corectă şi să
permită celulei să progreseze în stadiul următor de maturare. Fiecare celulă are
mai mult de o singură şansă de a-şi rearanja cu succes genele pentru
imunoglobuline şi dacă prima încercare de rearanjare eşuează celula va face
încercări succesive.
Primele se rearanjează genele pentru lanţul greu al imunoglobulinelor.
În stadiul pro-B precoce se produce rearanjarea D-J pe ambii cromosorri. În
celula pro-B tardivă are loc rearanjarea V-DJ pe unul din cei doi cromosomi;
dacă este productivă, celula va trece în stadiul pre-B. Dacă prima rearanjare este.
neproductivă, se încearcă rearanjarea V-D] pe cel de-al doilea cromosoma; dacă
rezultă o rearanjare productivă, celula intră în stadiul pre-B. Dacă şi cea de-a
doua rearanjare V-DJ este neproductivă celula este pierdută din fineajul B. În
-- stadiul pre-B începe rearanjarea genelor pentru lanțul ușor. Mai întâi se

rearanjează genele pentru lanțul pe unul din cromosomi: dacă rezultă o

rearanjare productivă celula exprimă IgM u:K şi devine celulă B imatură; dacă
prima rearanjare este neproductivă are loc rearanjarea genelor pentru x pe cel
de-al doilea cromosom. Dacă şi cea de-a doua rearanjare este incorectă începe
rearanjarea genelor pentru lanţul A pe unul din cromosomi.

163
Celulă pro-B Ceiulă pro-B Celulă pre-B Celulă B
precoce tardivă imatură

Rearanjarea Rearanjarea Rearanjarea Încetarea

- genelor genelor genelor rearanjărilur
lanțului greu lanţului greu lantului ușor

V-DJ pe C
primul -
cromosom Rearanjare
Q V-xpe
Moartea | primul
celulei Rearanjare | cromosom eră
-DJ pe a D I2M
al doilea
cromosom Rearanjare HK
(CC) V-J x pe
A al doilea
Moartea _ cromosom
celulei Ș

Rearanjare
Y-J A. pe
primul
cromosom | | Celula
9 |b *m
exprimă

Rearanjare ză
V-J 4 pe -
al doiiea

a) rearanjare productivă IC A

Ş rearanjare neproductivă Moartea

celulei

Etapele rearanjării genelor pentru imunoglobuiine. Primele se rearanjează

genele pentru lanțul greu şi apoi genele pentru lanțul uşor. Celula poate
progresa in următorul stadiu de maturare atunci când a avut loc o rearanjare
productivă în stadiui anterior. Există mai muite şanse de rearanjare corectă în
cazul lanțului ușor. idupă C. Janewa:::

164
 Dacă apare o rearanjare productivă celula va exprima IgM pă: şi devine |
celulă B imatură. Dacă rearanjarea este neproductivă se încearcă rearanjarea |
genelor pentru A pe cel ce-al doilea cromosom; dacă rearanjarea este corectă
celula va exprima IgM A, iar dacă rearanjarea este neproductivă celula va fi.
pierdută din lineaj. Este de remarcat faptul că, odată ajunsă în stadiul pre-B,
celula are mai multe şanse de supravieţuire. |
Spre deosebire de. procesul de rearanjare a segmentelor; genice pentru |
lanţul greu, în cazul lanţului uşor se pot încerca rearanjări succesive pe acelaşi ' |
cromosom, înainte de a fi inițiată orice rearanjare pe celălalt cromosom. Acest
fenomen este posibil datorită existenței mai multor segmente genice J şi a
organizării genelor pentru lanțurile uşoare. |
Va Va: IRIS Ce

N p A doua recombinare V-J

N /
N

V
Se N
/ În
/
A treia recombinare V-J
Ce

Celulele cu rearanjări neproductive ale segmentelor genice pentru lanțurile

ușoare pot fi salvate de rearanjări genice succesive.
(exemplu pentru lanțul 1)

165
 Încetarea rearanjării genelor pentru lanțul u depinde de expresia pe |

suprafața celulei a produsului genelor rearanjate. Datorită faptului că lanțul greu

“nu poate fi exprimat pe suprafața celule: în absenţa lanțului uşor, este necesar un
mecanism special. | | |
Celulele pre-B produc două proteine similare imunoglobulinelor, care
împreună formează un lanţ ușor surogat. Una din cele două proteine, numită As

este similară domeniului C;, iar cealaltă, numită Vpreb, seamănă cu un

domeniu variabil, dar are în plus o secvenţă proteică la capătul amino-terminal.
Cele două molecule 2 şi VpreB formează un complex pe suprafața celulei
impreună cu lanțul u şi cu lanțurile constante lgo şi Igf.

RECEPTORUL
CELULEI PRE-B : |

lanţ uşor surogat

l2p iza

ame legătură disulfidică .

Receptorul celulei pre-B. (după C. Janeway)

Se pare că acest complex semnalizează celulei B în dezvoltare că s-a

format o genă completă pentru lanţul greu, inhibână rearanjarea în continuare a
genelor pentru lanțul greu şi declanșând începerea rearanjării gencior pentru
lanţul uşor. Astfel, complexul u:As:VpreB acționează ca receptor al celulei pre-B
şi poate induce proliferarea celulelor pre-B înainte de rearanjarea genelor pentru
| lanțul ușor. Din momentul în care genele pentru lanțul uşor s-au rearanjat corect,
166
 produsul acestor gene înlocuieşte lanţul ușor surogat şi se formează o moleculă
de IgM intactă. Expresia IM pe suprafața celulei B reprezintă semnalul pentru
încetarea rearanjării genelor pentru lanţul uşor. |
Deci, fiecare etapă din procesul de rearanjare a genelor pentru
imunoglobuline este reglată de produsul etapei precedente şi de aceea, în final,
fiecare limfocit B exprimă doar un singur tip de lanț greu şi un tip de lanţ uşor.
Reglarea expresiei genelor pentru imunoglobuline garantează
monospecificitatea moleculelor de anticorpi și este explicaţia fenomenului de
excluzie alelică.

" Imducerea toleranţei la self a limfocițelor BB __în măduva

hematopoietică. |

Limfocitele B imature pot fi eliminate sau inactivate prin contactul cu .

forme multimerice ale moleculelor self (liganzi multivalenți).
Antigenele self din măduva osoasă pot induce deleția sau inactivarea o
celulelor B imature.
| Celulele B imature cu receptori IgM care recunosc antigene self
_ubicuitare de pe suprafața celulară (ca de exemplu, moleculele MHC) sunt
deletate (eliminate). Se pare că aceste celule mor prin apoptoză (moarte
celulară programată). Acest mecanism de inducere a toleranței la self. în
limfocitele B este numit deleţie clonală.
Limfocitele B imature care leagă antigene self solubile sunt făcute
anergice (incapabile să răspundă) la antigen. Mecanismul de inducere a
toleranţei la self este denumit anergie. | a
Doar celulele B imature care nu vin în contact cu antigenul specific în
măduva osoasă se vor matura, vor continua să exprime ID pe suprafaţă şi vor
migra din măduvă în organele limfatice periferice.

167.
 ANTIGEN SELF ABSENȚA ma
ANTIGEN SELF
MULTIVALENT SOLUBIL ANTIGENULUI SELF

1sM

ANERGIE celula migrează

- celula migrează în periferie în periferie

. inducerea toleranței la self în măduva hematopoietică. Limfocitele B

imature cu receptori care recunosc antigene self multivalente exprimate pe
suprafețele celulare sunt eliminate din repertoriu (deleţie clonală). Limfocitele.
“B imature cu receptori specifici pentru antigene self solubile sunt anergizate
„ (anergie); aceste celule anergice migrează în periferie şi exprimă nivele scăzute
"de lgM şi nivele normale sau chiar mari de IgD. Doar limfocitele B imature
care nu întâlnesc antigene self în măduvă se maturează normal şi co-exprimă
nivele normale de IgM şi ID. (după C. Janeway)

168
 .. În general, supraviețuirea jimfocitelor B potenţial autoreactive nu prezintă
aceeași importanță ca în cazul celulelor T autoreactive. ” Explicaţia constă în
faptul că, majoritatea limfocitelor B necesită pentru activare prezența celulelor T
helper şi în absenţa help-ului de la celulele T, limfocitele B nu pot să prolifereze
şi să se diferențieze în celule secretoare de anticorpi. Astfel, dacă s-a instalat
toleranța la self a limfocitelor T nu mai este posibil răspunsul celulelor B la |
aceste antigene self. Se pare că în cele mai multe cazuri incapacitatea
limfocitelor B de a răspunde la antigene self se datorează tolerizării celulelor T
şi nu B. În alte cazuri, limfocitele B care vin în contact cu antigene self în
absența help-ului corespunzător de la celulele T, devin anergice sâu chiar sunt
eliminate. Limfocitele B mature, care au IgM şi IgD pe suprafaţă, în momentul ' |

în care leagă antigene self solubile încetează să mai exprime 1eM şi devin
incapabile să mai răspundă la antigen. |
„ Mecanismul prin care celulele B mature sunt inactivate sau eliminate prin
reacția cu antigenele self nu este cunoscut. Oricum, legarea antigenului la
E receptorul de suprafaţă al celulei B nu este decât foarte rar suficientă per se
pentru activarea limfocitului B. Se ştie că sunt necesare semnale adiționale

provenite de la alte celule pentru a converti un semnal incapabil de activare

generat de legarea antigenului într-un semnal activator.

Heterogenitatea limfocitelor B (limfocitele B CDS").

Nu toate limfocitele B urmează această cale de dezvoltare. Un subset
important de celule B apare precoce în ontogenie, are un repertoriu al

receptorilor pentru antigen diferit şi proprietăți funcționale distincte.

Acestecelule B sunt caracterizate de prezența pe suprafață a unei
molecule numită CDS şi prin faptul că exprimă pe suprafață IzM cu nivele
foarte mici sau fără IgD. Molecula CD5 (frecvent exprimată de către limfocitele
T) are drept ligand altă proteină de pe suprafața limfocitelor B, numită CD72:
Da
m

159
 probabil că expresia CDS pe limfocitele B are rolul de a stimula interacțiunile
dintre celulele B.
Există puţine limfocite B CDS în ganglionii limfatici şi în splină, dar

celulele B CDS* constituie populația predominantă de limfocite B în cavitatea

peritoneală. Se pare că celulele B CDS au o contribuţie importantă în unele
răspunsuri prin anticorpi care nu necesită help de la limfocitele T. Ma: mult,
mare parte din imunoglobulinele prezente în serul normal este produsă de
| celuiele B CDS „ Aceste particularități reflectă probabil originea diferită şi

repertoriul unic al receptorilor limfocitelor B CD5”.

Limfocitele B CD5* apar precoce în ontogenie. Receptorii celulelor B
CD5* şi anticorpii produși de aceste celule au tendința să lege multipli liganzi |
diferiți, proprietate numită polispecificitate, cu o preferință pentru

polizaharidele bacteriene comune (antigene bacteriene comune). Segmenteie”

genice V care codifică receptorii celulelor B CD5* se pare că au fost selectate în
cursul evoluţiei pentru a recunoaşte antigene bacteriene comune, permițând

acestor celule să asigure protecția în fazele evolutive inițiale ale imunităţi.

Receptorii de pe suprafața limfocitelor B CDS” au tendința să lege antigene self
repetitive, ca ADN-ul dublu catenar, |
La adult, celulele B CDS” persistă prin autoreplicare la nivelul țesuturilor
limfatice periferice, unde pot fi sursa unei tumori maligne foarte comune cu
origine în limfocitele B — leucemia limfatică cronică cu celule B.

Distribuţia celulelor B.
- Limfocitele B se găsesc în măduva hematopoietică, sânge, organele
limfatice şi în limfă. La adult, limfocitele B se dezvoltă în măduva osoasă,

"migrează prin intermediul sângelui în organele limfatice, unde pătrund

traversând venulele cu endoteliu înalt (HEV- high endotheiial venules) în

- cortexul organelor limfatice. N

170
 În absența antigenului, limfocitele B migrează prin foliculii primari şi se
întorc în circulație prin intermediul sisternului limfatic, care comunică cu
torentul sanguin prin ductul toracic. |
În prezenţa antigenului, celulele B sunt activate de către limfocitele T
helper şi formează focare primare de celule care proliferează şi apoi migrează
pentru a forma centrul germinal al foliculilor secundari. Centrii germinali
reprezintă sedii de proliferare rapidă a limfocitelor B şi diferenţiere în
plasmocite. Plasmocitele migrează în cordoanele medulare ale ganglionilor
limfatici sau în măduva osoasă. 90% din cantitatea de anticorpi din timpul unui
“răspuns imun este produsă la nivelul măduvei hematopoietice. Unele celule B ..
intră în zona marginală, care este situată în jurul foliculilor limfatici, este posibil
ca aceste celule să fie celule anergice.

17.
172
 DEZVOLTAREA LIMFOCITELOR T

Timusul furnizează un micromediu esenţial pentru ditereaţierea

limfocitelor T, | |
Limfocitele T îşi au originea în celulele stem din măduva hematopoietică,
dar progenitorii lor migrează rapid în timus unde se maturează. De aceea aceste
celule sunt numite limfocite T (timus-dependente). Celulele T imature din Și
timus (numite timocite) proliferează şi se diferențiază, parcurgând, anumite .
stadii de maturare. În timpul dezvoltării timocitelor are loc rearanjarea genelor
pentru TCR şi expresia receptorilor, ca şi selecția repertoriului limfocitelor T.
Aceste procese sunt dependente de interacțiunile dintre timocite şi celulele.
micromediului timic. | | | .
Timusul este organizat într-o serie de lobuli, constituiți dintr-o regiune |
corticală şi medulară. Celulele din regiunile subcapsulară, perivasculară şi din
epiteliul medular exprimă antigene în comun. Celulele epiteliale corticale
exprimă antigene diferite, unul din ele fiind receptorul pentru IL-4. Această
reţea de celule formează micromediul în care are loc diferenţierea limfocitelor T.
| Există interacțiuni subtile între proteinele din matricea extracelulară şi o.
varietate de integrine prezente pe diferite subpopulații limfocitare. Aceste
interacțiuni au un rol important în homing-ul progenitorilor limfocitelor T în
timus şi în migrarea lor ulterioară prin țesutul glandei. |
În plus, celulele epiteliale produc o serie de hormoni peptidici cu rol î în
stimularea apariției markerilor de diferenţiere ai celulelor T şi care se pare că
influențează unele funcții ale limfocitelor T. Patru din aceşti hormoni au fost
„mai bine caracterizați şi anume: timulina 0, Batimozina, timopoetina Şi
pentapeptidul ei activ, TP-$5. | |
Celulele epiteliale mari specializate din regiunea exterioară a cortexului
timic sunt numite celule “doică” deoarece fiecare din ele se poate asocia cu -
numeroase limfocite T în dezvoltare.
| 13
 - Celulele epiteliale din profunzimea cortexului prezintă. ramificații
dendritice, care exprimă pe suprafaţă nivele ridicate de MHC de clasă II. Aceste
„celule sunt cohectate prin desmozomi şi formează o rețea prin care trebuie să
treacă limfocitele T corticale în drumul lor spre medulară. Limfocitele T
corticale sunt prezente într-o densitate mare coinparativ cu cele din medulară, |
multe din ele sunt celule în diviziune şi un număr mare din ele mor (au nuclei
picnotici). În drumul lor spre medulară, limfocitele T trec printr-un cordon de
macrofage “santinelă” situat la joncțiunea corticc-medulară. În medulară există
un număr de celule „dendritice interdigitate derivate din măduva
hematopoietică, iar celulele epiteliale din medulară au prelungiri mai late care
exprimă nivele ridicate de molecule MHC de clasă I şi Il. Este posibil ca
agregatele de celule epiteliale degenerate să formeze corpusculii Hassall.
Timusul prezintă inervație adrenergică şi colinergică; neurotransmițătorii
oxitocină, - vasopresină şi neurofizină sunt sintetizaţi endogen, din celulele
epiteliale subvasculare, perivasculare, medulare şi din celulele doică. Stress-
urile acute duc la pierderea rapidă a limfocitelor corticale. Distrugerea
timocitelor corticale este în parte rezultatul acţiunii citolitice a hormonilor
„steroizi, invulnerabilitatea relativă a limfocitelor din medulară fiind atribuită
faptului că aceste celule posedă o 20 ci-hidroxii steroid dehidrogenază. |
| Importanța. timusului în dezvoltarea limfocitelor T a fost descoperită
de imunodeficiență. Astfel, la copiii cu sindrom
inițial prin observarea cazurilor
„DiGeorge, sau la şoarecii cu mutație nude, timusul nu se dezvoltă şi indivizii
afectaţi prezintă un număr normal de celule B, dar foarte puţine limfocite T. De .
asemenea, îndepărtarea chirurgicală a timusului (timectomia) imediat după
_ naştere la şoareci, duce la animale care au un număr scăzut de limfocite T.

Stadiile dezvolării limfocitelor T,

- Stadiile succesive de dezvoltare a timocitelor Sunt marcate de modificarea
statusului genelor pentru TCR, expresia receptorului celulelor T,a moleculelor
| 114 |
 co-receptor (CD4 şi CD8) şi a altor molecule de suprafaţă, care reflectă diferite
etape în maturarea funcțională a celulelor. Combinaii specifice ale! acestor. . -
molecule. exprimate pe suprafață pot fi utilizate ca markeri pentru identificarea
limfocitelor T aflate în anumite stadii de diferenţiere. | aaa
Precursorii timocitelor, care au migrat din măduva iii şi au E
intrat în timus, nu exprimă majoritatea moleculelor caracteristice limfocitelor T
mature şi nu şi-au rearanjat genele pentru TCR. Interacțiunile cu stroma timică
induc diferențierea, proliferarea și expresia unor markeri: CD34, enzima Tât a.
(implicată îîn generarea regiunii | N, cu rol în creşterea diversităţii receptorilor
celulelor T). | |
În stadiul următor, timocitele exprimă moleculele CD2 şi CD7 şi sub a
influența IL-l şi probabil a interacțiunii CD2 — LFA-3 (prezentă pe celulele
stromale), apare expansiunea masivă atimocitelor corticale. |
Urmează stadiul îîn care celulele co-exprimă CDI, cs şi CD3.
Până în acest stadiu celulele nu exprimă nici CD4 nici CD8 şi de aceea
sunt denumite timocite dublu- negative. „Acest rup "de celule include două
î populații: una, reprezentând aproximativ 20%, este constituită din celule care şi-
au rearanjat şi exprimă receptori TCR 5; cea de-a doua populație este
reprezentată de timocite care nu şi-au rearanjat încă.genele pentru TCR, dar care |
sunt destinate lineajului ap. În continuare vom descrie. aceste celule: Care vor
exprima TCR af. a ar
Timocitele dublu negative pot fi subîmpărțite la rândul lor în funcție de
„ expresia moleculei de adeziune CD44 şi a lanţului a al receptorului pentru | |
interleukina 2 (IL-2), desemnat CD25. Iniţial, celulele exprimă. CD44, dar nu şi |
CD25 (CD44*CD25”), în acest stadiu genele care codifică lanțul Și al TCR se |.
află în configurația liniei germinale. Maturându-se. în continuare, timocitele
încep să exprime CD25 (CD44 *CD25%) şi să-şi rearânjeze genele pentru lanțul B. -
al TCR. Tranziţia: la celule CD44 CDS? este însoţită:de rearanjarea corectă € ai |
 genelor pentru lanțul al TCR. Ulterior timocitele încetează să mai exprime şi
molecula CD25 (CD44-CD25). Celulele care nu reuşesc să-şi rearanjeze corect

genele pentru lanțul Ș rămân în stadiul CD44*CD25*.

Lanţul 3, produs de celulele cu rearanjări genice productive, este exprimat
pe suprafaţă în asociere cu un lanț a surogat numit plo (pre-T-celi a) şi cu
moleculele complexului CD3. Expresia acestui receptor induce proliferarea

timocitelor, încetarea rearanjării genelor pentru lanțul P al TCR şi co-expresia

moleculelor CD4 şi CD8. În acest Stadiu timocitele sunt numite dublu pozitive.
Iniţial, timocitele dubiu pozitive sunt celule mari, care proliferează,
enzimele responsabile de rearanjarea genelor pentru TCR. fiind inhibate,
reanjările genice fiind absente în acest stadiu. În momentul în care timocitele
dublu pozitive încetează să se mai dividă, enzimele sunt reactivate şi are loc
rearanjarea genelor pentru lanţul a, cu producerea în final a receptorului complet
TOR af.
pi Timocitele dublu pozitive exprimă nivele reduse de TCR şi cele mai
multe vor muri (aproximativ 95%). Mor celulele care prezintă receptori TCR
incapabili să recunoască moleculele MHC self şi eşuează procesului de selecție
pozitivă. Timocitele dublu pozitive care recunosc moleculele MHC self se vor
matura, exprimând „nivele mari de TCR şi vor înceta să exprime una din
moleculele co-receptor, | devenind | celule mono-pozitive (CD4'CD8 sau
CD8'CD4). |
. Timocitele- mai sunt supuse şi selecției negative, care are loc în timpul şi după.
stadiul de celule dublu pozitive. Doar celulele care supraviețuiesc ambelor
procese de selecţie (pozitivă şi negativă) se vor matura în limfocite T mono-

- pozitive, care sunt rapid exportate din timus în periferie. Limfocitele Ty5 rămân

CD4"CD8”, cu excepţia unui mic subset de celule Ty5 CD8.

176
 timocite dublu negative
CD3 CD4 CD8

timocite dublu negative _timocite dubiu pozitive

:5*'CD3"CD4 CD8 mari (în diviziune).
CD3"pTa:p'CD4*CD8*
[sa

apopioză timocite dublu pozitive

mici (în repaos)
CD3'a:B"CD4 CDS
5 < 5%

Z
timocite mono pozitive
mici (în repaus)
timocite mono pozitive
mici (în repaus)
CD3'a:f* CD4* CD8 CD3%'a:f' CD4 CD8

EXPORT ÎN PERIFERIE

Stadiile de dezvoltare a timocitelor şi modificarea expresiei unor mar!

de suprafață care permit identificarea populațiilor celulare afla
diferite etape de maturare. (după C. Janeway) «

177
 Timocitele aflate în diferite stadii de dezvoltare se găsesc în regiuni na
distincte. „ale timusului. Cea mai mare parte din maturarea timocitelor are loc în
| cortex. Regiunea corțicală subcapsulară conține celule mari imature dublu
negative care proliferează intens. În profunzimea cortexului se află timocite mici
dublu pozitive. Stroma corticalei timice este compusă din celule epiteliale cu
ramificații lungi, care exprimă molecule MHC de clasă 1 şi II. Ramificaţiile
„celulelor epiteliale din cortex vin în contact cu numeroase timocite, interacțiunea”
dintre receptorii celulelor T în dezvoltare şi moleculele MHC având un rol
| crucial în realizarea selecției pozitive. Medulara timusului conţine doar timocite
- mature mono-pozitive. “Înainte de a ajunge în medulară timocitele trebuie să fie
„supuse şi selecției negative. Acest proces de selecţie este realizat mai ales de
către macrofagele santinelă şi celulele dendritice plasate la joncţiunea cortico-
ă medulară. Rezultatul celor două procese de selecție este apariția unei populații
de celule T MHC self.restrictate şi self-tolerante.

| Bearaniarea genelor TCR şi expresia receptorului.

_ Procesul rearanjării genelor pentru TCR este similar rearanjării genelor
- pentru imunoglobuline, cu diferența că în cazul limfocitelor T există două seturi:
E3 de gene pentru cele două lineaje: TCR af şi TCR 5.
Limfocitele T 5 diferă de celulele cu receptori af prin specificitatea
receptorilor, modalitatea de expresie a moleculelor co-receptor CD4 şi CDS,
. distribuția anatomică, şi funcție (se cunoaşte relativ puţin despre rolul
Timfoeitelor T y8). |
| Se pare că genele pentru lanțurile B, Y şi 6 serearanjează aproape simultan
“în timocitele aflate în dezvoltare. Rearanjarea cu succes a genelor pentru
lanțurile y şi 6 induce expresia TCR y6, care semnalizează celulei să se
- diferenţieze pe lineajul Y5. Oricum, cel mai frecvent apare o rearanjare
tu productivă a genelor Pentru lanțul f înaintea rearanjării corecte a genelor pentru

17%
 lanțurile Y şi 5. Lanţul p este produs şi exprimat pe suprafață împreună cu lanțul
surogat pTa oprind rearanjarea genelor pentru B şi semnalizează celulei
să
prolifereze, să-şi exprime genele pentru cele două molecule co-receptor şi să
înceapă rearanjarea genelor lanţului a. Rearanjarea genelor pentru lanţul a, |
| îndepărtează toate genele locusului 5 (care sunt plasate între segmentele genice
V şi J pentru lanţul a) şi celula va exprima un lanţ o funcţional. | |
| Rearanjarea genelor pentru lanţurile Ș şi a ale TCR este asemănătoare -
„celei a genelor lanțurilor grele şi respectiv, uşoare ale imunoglobulinelor.
Primele se rearanjează genele pentru lanţul f; inițial are loc rearanjarea
D-J, urmată de rearanjarea V-D]. Spre deosebire de limfocitele B cu rearanjăn
neproductive ale genelor pentru lanţul greu, timocitele cu rearanjări VD]J
neproductive pot fi salvate de la moarte prin rearanjări succesive ale genelor
„pentru lanţul f, datorită faptului că segmentele genice D şi J sunt organizate în
două grupuri. Acest fenomen creşte şansa unei rearanjări VD] corecte de la 55%
pentru genele lanțului greu al imunoglobulinelor, la peste 80% în cazul genelor -
pentru lanţul Ș al TCR.

Va-2 _Vih1_ Va „Di Jx6 Ca ză Ix7 | CC ,

Vaz Vai Vaida GC DD XI CG

Rearanjare succesivă la nivelul locusului Cp2 |

Va Va-1D2J 12 GC

Rearanjarea succesivă a genelor pentru lanțul f (locusai Cp2) permite

salvarea celulelor cu rearanjări neproductive la nivelul iocusului Cpt.

179
 După ce a avut loc o rearanjare productivă a genelor pentru lanţul f, apare

expresia lanțului f; pe suprafața celulei, împreună cu surogatul de lanț a, numit

pTa. Similar receptorului celulei pre-B, heterodimerul P : pTa, împreună cu
moleculele complexului CD3, reprezintă un receptor funcțional al celulei pre-T.
Semnalizarea prin acest receptor induce proliferarea intensă a timocitelor,
opreşte rearanjarea în continuarea genelor pentru lanţul f şi induce co-expresia
„ moleculelor co-receptor CDA4 şi CD8.
CD4

membrana
celulară

CD3

Receptorul celulei pre-T. Este format din asocierea lanţului B cu un surogat de

„lanţ uşor numit pTa şi a moleculelor complexului CD3. Semnalul transdus prin
acest receptor duce la oprirea rearanjărilor genelor lanțului 8, proliferare
„ celulară rapidă şi co-expresia moleculelor co-receptor CD4 şi CD8.

În timpul fazei de proliferare indusă de expresia receptorului celulei pre-

1, genele RAG-I şi RAG-2, care mediază rearanjările genice, sunt inhibate. De
| 180
aceea, rearanjarea genelor lanţului a nu poate să înceapă înainte de terminarea
fazei proliferative a timocitelor dublu-pozitive.
Genele pentru lanțul a al TCR sunt comparabile cu genele pentru lanțul
uşor K al imunoglobulinelor, prin faptul că nu prezintă segmente genice D şi
sunt al doilea grup de gene care se rearanjează pe parcursul maturării
limfocitelor T, Prezen
a numeroase
ța segmente genice V, şi a cel puţin 50 de
segmente genice Ja permite multiple rearanjări succesive V-J, şansele de apariție
a unei rearanjări productive fiind mult mai mari decât în cazul. genelor pentru
lanţul |

Va-3 Va-2_ Vai Va „d dh : Ja C

- Rearanjare iniţială neproductivă |

Va Vaz Vai Vad. _ d C

Rearanjare succesivă neproductivă |

Va3 Vana Vad da C

Rearanjare succesivă productivă |

Vn-3dn-19n Cc

Rearanjări succesive ale genelor pentru lanţul a. Numărul mare de segmente

genice V şi J pentru lanțul a permite multiple rearanjări succesive ale acestor
gene. (după C. Janeway)

181
 „După apariția unei rearanjări productive a genelor pentru lanțul x,

_timocitul dublu pozitiv va produce şi exprima receptorul complet TCR ap.

| Rezultatul final al procesului de rearanjare a penelor pentru TCR este

apariția timocitului dublu pozitiv, care exprimă receptori TCR af şi pe care

„vor acţiona cele două procese de selecţie, pozitivă şi negativă.

Selecţia limfocitelor T în timus,

Selecţia pozitivă a timocitelor dublu pozitive are loc la nivelul cortexului
profund şi este mediată de celulele epiteliale corticale, care exprimă molecule
MHC de clasă 1 şi II. Celulele epiteliale corticale formează prin prelungirile lor
o reţea, care stabileşte contacte strânse cu timocitele dublu pozitive. În locurile
de contact au loc interacțiuni între moleculele TCR de pe timocite şi moleculele.
_ MHC self exprimate de celulele epiteliale din corticală. Vor fi selectate pozitiv
(salvate de la moartea prin apoptoză) doar timocitele care exprimă receptori
capabili să recunoască moleculele MHC self. În plus, selecţia pozitivă
determină şi fenotipul de suprafață al limfocitelor T: timocitele dublu
pozitive care exprimă TCR care recunoaşte moleculele MHC de clasă |,
încetează să mai exprime molecula co-receptor CD4 şi rămân doar CD8 -
-.. pozitive; timocitele dubiu pozitive cu TCR specific pentru moleculele MHC de
| clasă TI pierd molecula CD8 şi continuă să exprime doar molecula co-receptor
iCDA. Deci, specificitatea TCR determină tipul de moleculă co-receptor care va”
. fi exprimată de limfocitele T mature. Toate timocitele cu receptori TCR. care nu
. recunosc moleculele MHC self exprimate pe suprafața celulelor epiteliale
| „corticale, eşuează selecției pozitive şi mor prin apoptoză.
: “Rezultatul final al procesului de selecție pozitivă este apariţia unei
33 “populații de timocite MHC self-restrictate.. Astfel, selecţia pozitivă este
- : suportul restricției MHC alimfocitelor Ţ: limtocitele T mature sunt capabile
să
E răspundă doar la antigene (peptide) prezentate de moleculele MHC. self
A „exprimate de către celulele prezentatoare de antigen. În plus,selecția pozitivă
L-A
 determină tipul moleculelor co-receptor care vor fi exprimate de limfocitele Ţ.
mature. | | |
Selecţia negativă constă în eliminarea timocitelor care exprimă receptori
TCR cu specificitate pentru antigenele self (altele decât MHC) prezente în | .
timus. Acest proces de selecţie este mediat de celulele prezentatoare de antigen
din timus, cele mai importante fiind macrefagele. san tinelă şi celulele dendritice
prezente în număr mare la joncțiunea cortico-medulară. Selecţia negativă
elimifiă tin.veitele autoreactive şi permite maturarea celulelor self-tolerante. _
A (fel, în medulara timusului ajuiig doar timocite mono-pozitive
(&D4'CD8- sau CD4-CD8*), MHC self.restrictate şi self-tolerante. Aceste
celule mature vor fi exportate în scurt timp în periferie, alăturându-se pool-ului
limfocitelor T periferice.

LimfociteleT yâ, |
Primele celule T care apar în ontogenie exprimă receptori y6. La șoarece,
unde dezvoltarea sistemului imun a putut fi studiată în detaliu, limfocitele Ty5
apare în valuri succesive, celulele dintr-un anumit val migrând în situsuri
distincte la animalul adult. Primul grup de celule T y6 migrează specific în
epiderm, unde sunt numite celule T epidermale dendritice, în timp ce valui
următor migrează la nivelul epiteliului tractului reproducător. Receptorii
exprimați de celulele din aceste stadii sunt omogeni: toate celulele dintr-un val
„prezintă aceeaşi rearanjare genică pentru lanţul y şi 5.
Ulterior, celulele 'T y5 sunt produse mai degrabă continuu decât îîn valuri
şi la adult predomină limfocitele Tap (reprezintă peste 95%). Celulele T 75
produse în această etapă mai avansată a dezvoltării diferă de cele apărute.
precoce: au receptori considerabil mai diverşi şi se găsesc mai ales în țesuturile
limfatice periferice. Semnificația funcțională exactă alimfocitelor T 5 apărute
precoce î în ontogenie nu este cunoscută.

183
 Atât celulele T 75 cât şi ap se dezvoltă în timus, deşi anumite subseturi de
limfocite y6 sunt capabile să se dezvolte şi în absența timusului (sunt timus
independente). Una din diferenţele importante dintre celuie af şi yă este că

limfocitele T y5 nu exprimă, de obicei, moleculele co-receptor CD4 sau CDS,

asociate interacțiunii cu MHC de clasă II şi respectiv, MHC 1.
Se cunoaşte foarte puţin despre rolul limfocitelor T y5. Se pare că celulele
T 6 recunosc antigene comune, care nu sunt prezentate de moleculele MHC,

fiind recunoscute în forma lor nativă (neprocesată). Unele celule T y5 pot avea
un rol în reglarea răspunsuiui imun.

184
 ACTIVAREA LIMEOCITELOR T

După finalizarea maturării în timus. celulele T pătrund în circulație, de

unde migrează prin organele limfatice periferice (OLP), revenind în torentul
sanguin pentru a fi recirculate prin OLP până când vin în contact cu anticenul.
Pentru a putea participa la răspunsul imun aceste limfocite 1 naive trebizie să
prolifereze şi să se diferențieze în celuie capabile să contribuie la îndepărtarea
patogenilor, numite limfocite
T efector. Celulele asupra cărora îşi exercită
acțiunile limfocitele T efector se numesc cciule țintă.
Limfocitele T recunosc antigenui sub formă de peptide prezentate în cupa
moleculelor MHC exprimate pe supraiața celulelor prezentatoare de antigen
(APC - antigen presenting cells) sau pe supraiaţa celulelor țintă. Recunoaşterea.
antigenului de către celulele T reprezintă stimuiul declanșator al activării acestor .
celule şi inițiază diverse răspunsun funcţioriaie incluzând secreție de citokine, .
proiiferare şi realizarea funcțiilor efector.
Proteinele compiexului TCR - CD3 sunt moleculele cheie implicate în
recunoaşterea specifică a antigenului şi trensducerea intracelulară a semnalului
zenerat, fenomene necesare inițieni răspunsurilor limfocitelor T. În plus,
- limfocitele T exprimă şi; alte moiecule proteice, denumi:e generic molecule
accesorii. Unele din moieculele accesorii îaciiitează un contact mai bun între
limfocitele T şi APC sau celulele țintă. Alte molecule accesorii transduc semnale
care modifică răspunsul celuielor T la semnaiele generate prin receptorul lor
_pentru antigen. |
Recunoaşterea antigenulu: de către limfocitele T induce răspunsuri
biologice, care joacă roluri de o +mportan!ă centrală atât în imunitatea mediată
celular, cât şi în imunitatea umorală. Aceste răspunsuri includ:
|. Proliferarea celulelor T este mediată iniţial într-o manieră paracrină,
in care celula T îşi secretă proprii factori de creştere şi de asemenea,
exprimă şi receptorii pentru acești factori. Principalul factor de creştere
185
 autocrin pentru celulele "T este interleukina 2 (1L-2). Rezultatul
proliferării este expansiunea clonală prin care este asigurată generarea
de suficiente limfocite T specifice antigenului care a declanşat
răspunsul imun.
2. Diferenţierea este procesul care transformă limfocitele a naive în
celule efector (limfocite T CD4* helper - Tul şi Tu2 - şi limfocite T
CD8” citotoxice), care îndeplinesc diverse funcții. Diferenţierea este
dependentă atât de activarea indusă de antigen a limfocitelor T, cât şi
de intervenţia altor factori, ca citokinele şi semnalele induse de:
moleculele accesorii. îi _ |
3. Exercitarea funcţiilor efector ale celulelor T este declanșată prin
contactul cu antigenul a celulelor efector deja diferenţiate din
limfocitele T naive. Funcţiile efector diferă cu subsetul de limfocite T.
Cea mai importantă funcție efector a limfocitelor T CD4 este secreția
de citokine, care acționează asupra celulelor T şi a altor tipuri celulare
(limfocite B, macrofage, granulocite, endoteliu vascular). Prin efectele
lor, citokinele stimulează şi reglează răspunsurile imune celular și
umoral şi procesul de inflamație. Cea mai importantă funcție efector a
limfocitelor T cD8 citotoxice este liza celulelor țintă care exprimă
antigenulspecific.
4. Formarea celulelor 'T de memorie: unele din limfocitele activate se
diferenţiază în celule de memorie antigen specifice, care supraviețuiesc
| timp îndelungat şi inițiază răspunsurile imune
i secundare (mai rapide i
cu amplitudine mai mare) ia contactul ulterior cu acelaşi anțigen.

“ Proprietăţi generale ale moleculelor accesorii

Moleculele accesorii nu prezintă polimorfism: sunt identice pentru toate
celulele T şi nu au capacitatea de a recunoaşte antigene. Molecuiele accesorii |
exprimate pe suprafaţa limfocitelor T reacţionează cu alte molecule (liganzi)
ia CER 186
 prezente pe suprafața altor celule (APC, celule țintă, endoteliu vascular).
Consecința interacțiunii cu ligandul specific constă frecvent într-o mai bună
adeziune. între celula T şi APC (sau celula ţintă). Această proprietate asigură
_ stabilirea unui contact suficient de îndelungat între limfocitul T şi APC/celula
țintă, care să permită apariţia interacțiunilor funcționale între moleculeie TCR şi
„rarele complexe peptid-MHC.
Unele molecule accesorii, care interacționează cu suprafața celulelor .
endoteliale sau cu liganzi din matricea extracelulară, contribuie la homing-ul . -
limfocitelor T în organele limfatice şi la retenția lor în țesuturi. |
Multe din moleculele accesorii transduc în interiorul celulelor T semnale
importante în reglarea răspunsurile funcţionale ale limfocitelor T.
Mulecuiele accesorii exprimate de limfocitele T sunt utilizate şi ca
markeri de suprafaţă care facilitează identificarea imunocitochimică a celulelor . .
T în diferite leziuni patologice (limfoame, leucemii).:

Moleculele co-receptor: CD4 şi CD8

După cum am văzut, limfocitele T se împart în două clase majore în
funcție de clasa de molecule MHC pe care o recunosc şi pot fi diferențiate prin
expresia moleculelor CD4 şi CD8. Molecula CD4 interacționează cu regiuni
nepolimorfe ale MHC de clasă II şi este exprimată doar de limfocitele T al căror
TCR. recunoaşte peptide prezentate de moleculeie MHC II. Cele mai multe
celule T CD4* MHC II restrictate sunt limfocite T helper producătoare de |
citokine. Molecula CD8 se leagă de regiuni nepolimorfe ale MHC de clasă | şi
+
este exprimată doar de limfocite T cu TCR specific pentru peptide prezentate de
moleculele MHC de clasă 1. Cele mai multe celule T CD8* MHC 1 restrictate i
sunt limfocite T citotoxice (CTL). Moleculele CD4 şi CD8 au funcții de .
adeziune şi de semnalizare, care cresc semnificativ sensibilitatea limfocitelor T
la antigen. În timpul recunoaşterii antigenului, moleculele CD4 şi CD8 se -
asociază pe suprafaţa limfocitului T cu componentele receptorului pentru
antigen al celulei T (complexul TCR-CD3). Din acest motiv moleculele CDA4 şi
CD8 sunt denumite co-receptori.

Aproximativ 65% din limfocitele Tab periferice exprimă CD4 şi 35%

exprimă CDS.
Structura și funcţia moleculelor co-receptor.
Atât CD4 cât şi CD8 sunt glicoproteine transmembranare, membre ale
superfamiliei imunoglobulinelor, dar cu structuri foarte distincte.
CD4 este exprimat sub formă de monomer pe suprafața celulelor T,
_timocitelor, monocitelor Şi macrofagelor. Molecula prezintă 4 domenii:
extracelulare, similare domeniilor imunoglobulinice, o regiune transmembranară
hidrofobă şi o coadă citoplasmatică formată din 38 de aminoacizi. Domeniul
amino-terminal (Do este similar structural domeniilor variabile ale
imunoglobulinelor, iar celelalte trei domenii (D2, Ds şi Du), deşi sunt
asemănătoare domeniilor imunoglobulinice nu au structură similară nici cu
domeniile variabile nici cu cele constante. Molecula CD4 interacționează la

nivelul domeniilor D, şi D> cu domeniul B> al MHC Îl.

membrana celulară

Structura moleculei CD4.

188
 Majoritatea moleculelor CDS există sub formă de heerodieeri, compuși
din lanţurile a şi , asociate covalent printr-o legătură disulfidică. Atât lanţul a
cât şi lanțul f prezintă câte un singur domeniu extracelular similar structural
domeniului variabil al imunoglobulinelor, o regiune transmembranară hidrofobă
şi o coadă citoplasmatică de aproximativ 25 de aminoacizi. Moleculele CD8 pot
exista şi sub alte forme: homodimeri CD8 oa sau heterodimeri formați prin
asocierea 7158 a cu molecula CD1. Semnificaţia biologică a acestor forme nu
este -cunosigută. Molecula CD8 interacționează prin domeniile extracelulare cu |
doagnini 03 al MHC ]. Nu se cunoaşte exact dacă un singur domeniu ămino-
terminal al CD8 realizează contactul cu MHC I, sau dacă situsul de legare cu
MHC 1 este format prin interacțiunea lanțurilor a şi $ ale CD8 (se ştie că
homodimerii CD8 aa pot să lege moleculele MHC 1).
geoana eta cenaeni
ID Icar

egătură disulfidică

membrana celulară

Structura moleculei CDS.

)

Prin interacțiunea cu moleculele MHC, moleculele co-receptor măresc: IE

adeziunea celulelor T MHC restrictate la celulele prezentatoare de antigen sau la |
celulele țintă. Acest rol al moleculelor CD4 şi CD8 este critic pentru activarea

189
 limfocitelor T doar când afinitatea TCR pentru complexele peptid-MHC este
„„ redusă. |
În plus, moleculele CD4 şi CD8 participă în etapa precoce a transducerii
semnalului iniţiat de recunoaşterea de către limfocitele T a complexelor peptid-
MHC de pe suprafața APC. Acest rol în transducerea semnalului se realizează
prin intermediul unor protein tirozin kinaze, din familia src, specifice celulelor
T, numite Lek, asociate cozilor citoplasmatice ale moleculelor co-receptor. Lek
fosforilează lanţurile complexului CD3 la nivelul reziduurilor de tirozină, în
momentul în care cozile citoplasmatice ale CDA4 sau CD8 se află în strânsă

i proximitate cu cele ale complexului TCR- CD3 în timpul recunoaşterii

i antigenului. Fosforilarea tirozinei de la nivelul cozilor citoplasmatice ale CD3

susţine desfăşurarea cascadei enzimatice necesare activării limfocitelor T.
Combinarea celor două: funcții ale moleculelor CD4 şi CD8 (stimularea
adeziunii şi transducerea semnalului) măreşte semnificativ (de aproximativ 100
_de ori) sensibilitatea limfocitelor T la antigenul prezentat de moleculele MHC de
. pe suprafața APC. |

Molecuiele co-stimulatorii

Limfocitele T.şi B naive necesită două semnale extracelulare distincte

- pentru activare (inducerea proliferării şi diferenţierii în celule efector). Primul |
"semnal este furnizat de legarea antigenului la receptorul pentru antigen al
limfocitelor. În cazul limfocitelor T, interacțiunea complexului peptid-MHC cu
CR (Şi co-eceptorii CD4 sau CD8) induce primul semnal. Al doilea semnal
- necesar activării limfocitelor T este furnizat de moleculele co-stimulatoare,
„_ care sunt exprimate de celulele prezentatoare de antigen şi care interacționează |
cu receptori specifici de pe suprafaţa celulei T. | |
| Activarea limfocitelor T naive la primul contact cu antigenul prezent pe
suprafața unei celule prezentatoare de antigen profesionistă este frecvent
5 denumită stimulare primară (priming), pentru a o diferenţia de răspunsurile
190 -
 celulelor efector la antigenul prezent pe suprafața celulelor țintă şi e.
răspunsurile celulelor T de memorie.
Semnalele co-stimulatorii sunt necesare simultan cu semnalele induse de :
antigen pentru ca limfocitele T să se activeze complet şi să-şi poată
realiza
funcţiile efector. Mai mult, absența co-stimulării în momentul prezentării
antigenului poate duce la eliminarea celulei T din grupul limfocitelor T capabile
să răspundă la antigen, fie prin inducerea morții celulare, fie prin inducerea unui
|
status de non-responsivitate numit anergie.
Expresia moleculelor co-stimulatoare este limitată la anumite tipuri -
celulare şi este supusă. unei reglări stricte. Moleculele” co-stimulatoare sunt
exprimate la nivele ridicate doar de APC profesioniste: celule dendritice,
macrofage şi limfocite B activate. În plus, . expresia co-stimulatorilor este
redusă în cazul APC în repaus și este stimulată de citokinele care se asociază cu.
inflamaţia. Acest „mod de expresie a moleculelor co-stimulatoare influenţează RI
răspunsul imun mediat de limfocitele T în următoarele moduri:
e Expresia limitată a moleculelor co-stimulatoare asigură activarea
limfocitelor T doar la momentul şi la locul potrivit: la sediul infecţiei,
produşii microbieni şi citokinele eliberate de celulele inflamatorii a
induc expresia co-stimulatorilor pe APC locale, stimulând activarea | -
limfocitelor T
. Expresia co-stimulatorilor amplifică interacțiunile dintre celulele T şi .
macrofage sau dintre celulele T şi limfocitele B
. Absența moleculelor co-stimulatoare de pe APC în repaus (neactivate), î 3
“din țesuturile normale (neinflamate) contribuie la menţinerea toleranței =
la antigenele self.
Cele mai bine caracterizate molecule;co-stimulatoare. exprimate de APC! E
sunt moleculele B7-1 (CD80) şi B7-2 (CD86), care interacționează cu molecula ' ,
CD28 exprimată de limfocitele T. Interacțiunea moleculelor B7 cu CD28 induce
cel deal doilea semnal necesar activării limfocitelor T naive,
| A: a
 Moleculele B7 sunt homodimeri membri ai superfamiliei

imunoglobulinelor, fiecare lanț. prezentând câte două domenii extracelularey

transmembranară şi. o coadă -
similare imunoglobulinelor, o regiune
„ citoplasmatică. Moleculele CD28 fac şi "ele parte din superfamilia
imunoglobulinelor, fiind homodimeri glicoproteici legaţi prin punți disulfidice,
cu vu" singur domeniu extracelular similar structural domeniului variabil
imunoglobulinic. CD28 este exprimat constitutiv de 80% din limfocitele TCD4*
după
„şi de 50% din limfocitele T CD8 şi frecvent nivelul expresiei CD28 creşte
“stimulareacelulelor T,
Limfocit T

Activarea limfocitelor T naive necesită două semnale independente. Primul

semnal este generat de recunoaşterea complexului peptid-MHC de către TCR şi
molecula. co-receptor. Al doilea semnal este indus de interacțiunea moleculelor
oo-stimulatoare B7 exprimate de APC cu receptorul CD28 de pe celula T.

132
 Pe suprafața limfocitelor T naive CD28 este singurul receptor pentru
moleculele B7 (B7-1 şi B7-2). Din momentul în care celulele T au fost activate,
încep să exprime şi un al doilea receptor adițional pentru B7, numit CTLA-4.
CTLA-4 are structură similară cu CD28, dar leagă B7 cu o aviditate de 20 de ori
mai mare comparativ cu CD28 şi transmite semnale negative limfocitului T
activat. Deci, CTLA-4 joacă un rol esenţial în limitarea răspunsului proliferativ
al limfocitelor T !a antigenul şi moleculele B7 de pe APC.

Activarea limfocitului T prin TCR .şi CD28 induce expresia CTLA-4, un

receptor pentra B” cu rol inhibitor în activarea celulelor T.

Modul în care CD28 stimulează activarea limfocitelor T nu este pe deplin

cunoscut. Se ştie că semnalele iniţiate prin CD28 cresc expresia genelor pentru
citokine, inclusiv a factorului de creștere autocrin al limfocitelor T, IL-2. Acește
efecte apar prin amplificarea transcripției genei şi prin stabilizarea mARN-ulu
pentru IL-2. În plus, semnalizarea prin CD28 protejează limfocitele T de

193
 moartea celulară programaţă prin creşterea expresiei proteinei anti-apoptotice
Bela,
Deşi nu se cunosc încă toate detaliile, calea de semnalizare CD28/CTLA-
4: B7-1/B7-2 reprezintă un important sistem de reglare a activării limfocitelor
“T, care asigură inițierea /inhibarea răspunsului i imun după caz.

Molecula CD4$ i |
CD45 (lenkocyte common antigen) este o glicoproteină membranară cu :
roi Critic, în activarea limfocitelor Ţ. CD45 există sub mai multe forme,
exprimate pe limfocitele. T şi B mature şi imature, timocite, macrofage şi
pranulocite, Variatele izoforme ale CD45 apar prin procesarea alternațivă a
tARN-ului primar lanivelul a trei exoni (numiţi A, B şi C). Limfocitele T naive
-
exprimă o formă de CD45 cu greutate moleculară mare, denumită CD4SRA,
care include cei trei exoni. CDAS5RA se găseşte în
î membrana celulelor T naive la
| distanță de TCR şi de moleculele co-receptor. Limfocitele T de memorie
“exprimă izoforma CD4SRO din care lipsesc exonii A, B şi C. CDA4S5RO este
asociată atât cu TCR cât şi cu moleculele co-receptor. Se pare că această formă
| "asamblată" a receptorului pentru antigen al celulelor de memorie este mai
| eficientă în
î odc serale decât receptorul limfocitelor T naive.

„ARN 1 at
 CR4SRO COD
limfocit T
de memorie

Limfocitul T de memorie exprimă izoforma CD45 RO din care lipsesc cel

trei exoni (A,B, C). CDA45RO se asociază cu complexul TCR:CD3 şi
moleculele co-receptor (CD4 în cazul din figură).

Expresia CD45 este necesară pentru activarea optimă a limfocitelor T.

CD45 prezintă un domeniu citoplasmaticare
c, prezintă activitate protein tirozin
fosfatazică (catalizează îndepărtarea unei grupări fosfat de la nivelul _
reziduurilor de tirozină din unele substrate proteice). Unul din substratele . .
. acțiunii CD45 este Lek, protein tirozin kinaza asociată cozilor citoplasmatice ale
moleculelor co-receptor CD4 şi CD8. Unele reziduuri tirozinice ale Lck (şi a
altor kinaze din familia src) au funcţia de a inhiba acțiunea acestor enzime
atunci când sunt fosforilate. CD45 îndepărtează grupările fosfat inhibitorii de la .
nivelul Lek, care poate acum să-şi exercite acțiunea fosforilând proteinele carei.
servesc drept substrat.

Molecula CD2 (LFA-2- leukocure finction-associated

antig en-2) |
Este o glicoproteină din superfamilia imunoglobulinelor prezentă pe
suprafața a peste 90% din limfocitele T mature şi pe 50-70% din timocite, ca şi
pe celulele NK. CD2 funcționează ca o moleculă de adeziune intracelulară, -

19
 Principalul ei ligand este LFA-3 (CD58), care este exprimat de o mare varietate
de celule. hematopoietice și nehematopoietice. Interacțiunea CD2:LFA-3
stimulează adeziunile intercelulare critice pentru legarea celulelor T la APC sau
la celulele țintă şi a timocitelor ia celulelor epiteliale. În plus, CD2 transmite şi
semnale care mediază co-stimularea limfocitelor T in vitro. Unii anticorpi anti-
CD2 pot activa limfocitele T să secrete citokine şi să prolifereze.

Integrine implicate în adeziunea limfocitelor T Ia alte celule

Familia integrinelor cuprinde proteine leucocitare cu structură de
heterodimeri, care au funcții de molecule de adeziune, dar şi de semnalizare
Adeziunea specifică intercelulară sau la matricea extracelulară joacă un rol
important în migrarea şi recunoaşterea celulară din cadrul răspunsului imun.
Familia, integrinelor cuprinde aproximativ 30 de proteine care mediază
„interacțiunile celulă-celulă sau celulă-matrice extracelulară.
Integrinele sunt formate prin asocierea necovalentă a două lanţuri
polipeptidice, a şi f. Lanţul a are o greutate moleculară cuprinsă între 120-
200kDa, iar lanțul Ș variază între 90-110 KkDa. Capătul amino-terminal al
fiecărui lanţ formează un domeniu globular, care contribuie la conexiunea dintre
„cele două lanţuri şi la interacțiunea cu ligandul specific.
“Inițial au fost deserise trei subfamilii de integrne, definite pe baza cipului
- de lanț P (1, 82 sau 3) asociat cu diverse lanțuri a. Mai recent, au fost
descrise încă 5 tipuri de lanţuri P (84-68).
Integrinele B1 sunt denumite şi molecule VLA (very late activation
- antigens) deoarece primii membri ai acestei subfamilii VLA-l şi VLA-2 sunt
- exprimaţi de limfocitele T după 2-4 săptămâni de la activarea in vitro..De fapt,
i „alte integrine din această clasă, VLA-4 sunt exprimate constitutiv de celulele T.
” Integrinele pB2 formează subfamilia LFA-L 'leukocyte function-
„ associate antigen-I) sau CDI4CD18 (CD18 = lanţul B2, CDI1 = lanțul ce).
19%

"circ
 INTEGRINE

Subunităţi Nume | Liganzi

IBll al VLA-] Colagen, laminină
Ba | VLA2 Colagen, laminină
Ri | a3 VLA-3 Fibronectină, colagen, laminină
pi lo4]| VLAA “|- Fibronestină, VCAM-I
Bl | as „ VLA-5 „. Fibronectină
Bl | a6 VLA-6 “Laminină
BL | av | Vitronectină, fibronectină
2 | ou | CDIIaCDI8(LFA-l) ICAM-I, ICAM-2, ICAM-3
82 | au | CDIIbCDI8 (Mac-l, | iC3b, fibrinogen, factor X, ICAM-l
CR3) |
B2 | ax |CDIIcCDI8 (p150,95; iC3b, fibrinogen
CR4) |
B3 | ay | Receptorulpentru Vitronectină, fibrinogen, factor von
vitronectină Willebrand, trombospondină
(CD51CD61)
Abrevieri: ICAM - intercellular adhesion molecule. IC3b - C3b inactivat. |
VCAM - vascular cell adhesion molecule. |

LFA-l este prezentă pe suprafaţa a peste 90% din timocite şi limfocite T

mature, limfocite B, granulocite şi monocite. LFA-] este esențială pentru multe
funcții limfocitare dependente de adeziunea intercelulară, inclusiv în activarea
limfocitelor T de către antigenul exprimat pe suprafaţa APC, uciderea celulelor
țintă de către limfocitele T citotoxice şi în adeziunea limfocitelor la endoteliu.
Mai mult, aviditatea pentru liganzi a LFA-l creşte în scurt timp după stimularea
celulelor T prin TCR. Astfel, funcţionarea coordonată dintre recunoaşterea

197
 antigenului şi adeziunea intercelulară mediată de integrine asigură un contact
| optim între limfocitul T şi APC. Unul din liganzii 'specifici ai LFA-l este

molecula ICAM-I (interceltular adhesion molecule-]), care este exprimat de

„ limfocitele B şi T, fibroblaste, keratinocite şi celule endoteliale. Se pare că LFA- ”
1 poate transmite şi semnale co-stimulatorii celulelor T. Ceilalți doi liganzi ai
LFA-l sunt ICAM-2 (exprimat doar pe endoteliul vascular) şi ICAM-3..
(exprimat doar pe celuiele limfoide). Ia

| Dintre integrinele Pl doar VLA-4, VLA-5 şi VLA-6 sunt exprimate de

Ă limfocitele T în repaus: Ca şi în cazul LFA-I, afinitatea acestor molecule pentru.

liganzii lor creşte după activarea celulelor T şi nivelul expresiei lor este tăai
mare în cazul limfocitelor T de memorie comparativ cu celulele T naive. VLA-4 |
„ mediază atașarea limfocitelor la endoteliu la sediul inflamației prin interacțiunea
a cu molecula VCAM-i (vascular cell adhesion molecule-I) exprimată de -

|celulele endoteliale activate de către citokine. Astfel, interacțiunea VLA-

4; VCAM- Îl, similar interacțiunii LFA-1:ICAM-I, reglează migrarea limfocitelor
din vase la sediul inflamaţiei. În. plus, moleculele VLA exprimate de limfocitele.
. Ş T interacționează cu liganzi din matricea extracelulară (fibronectină, laminină)
a fiind implicate îîn retenția celulelor T în țesuturi. Legarea VLA-4 la VCAM-I şi
la proteine din matricea extracelulară furnizează şi semnale co-stimulatorii
- pentru activarea limfocitelor T. -

CD44 şi L.-selectina
CD44 este o glicoproteină exprimată de limfocitele T mature, timocite,
limfocite B, granulocite, macrofage, eritrocite şi fibroblaşti. Nivelele mari de
expresie-a CD44 reprezintă un marker pentru celulele T de memorie. CD44 este
responsabilă de: aderarea limfocitelor T de memorie la endoteliul de la sediul
inflamației şi de retenția celulelor T în țesuturi. Anticorpii față de CD44
alterează activarea limfocitelor printr-un mecanism necunoscut.

198
 L-selectina face parte din familia selectinelor şi este exprimată la nivele
ridicate de limfocitele T naive. L-selectina mediază migrarea limfocitelor T
naive în ganglionii limfatici.

limfocitT . LFA-1 „_CD28

CD4' helper

ICAM-1 —OMBCII LFA-3 B7-1/B7-2

Meolecule implicate în interacțiunea limfocitelor T CD4' cu APC. În pius

față de recunoaşterea specifică a antigenului (complexul peptid:MHC 11) prin
compiexul TCR:CD3 - CDA4, sunt implicate molecule care amplifică adeziunea
(LFA-L:ICAM-1), sau care induc semnale co-stimulatorii (CD28:B7-1/B7-2).

limfocit T LFA-l CD8

fas Eee site ta MEET oii n e na cana a

Pa

sai ză
celulă ţintă
ICAM-1 MHC i _ LFA-3 B7-1/B7-2

Molecule implicate în interacțiunea limfocitelor T CDS" cu celula țintă. În

pius față de recunoaşterea specificăa antigenului (complexul peptid:MHC 1)
prin complexul TCR:CD3 - CD8, sunt implicate molecule care amplifică
adeziunea (LFA-1:1ICAM-1), sau care induc semnale co-stimulatorii (CD28:B7-
1/B7-2).
199
 - Evenimentele biochimice şi moleculare intracelulare din activarea
limfocitelor T |
Recunoaşterea antigenului asociată cu semnalele co-stimulatorii induc
activarea limfocitelor T naive, care vor suferi expansiunea clonală şi se vor
diferenţia în efectori şi celule cu memorie. Stimularea antigenică a celulelor
efector induce activarea efectorilor, urmată de o nouă expansiune clonală şi
realizarea funcțiilor efector (secreție de citokine sau activitate citolitică). Toate
aceste răspunsuri sunt dependente de anumite căi de semnalizare, care reprezintă
consecința biochimică intracelulară a recunoaşterii antigenului de către
complexul TCR. Semnalele inițiate prin complexul TCR induc creşterea
transcripţiei unor gene aflate în repaus la celulele T nestimulate, care are ca efect
la rândul său producerea tranzitorie a unor proteine esenţiale pentru diviziunea şi
funcţiile efector ale limfocitelor T. Deci, activarea limfocitelor T include:
| s evenimente precoce de transducere a semnaluiui |

e activarea transcripției unor gene

e expresia unor noi molecule pe suprafaţa celulei
e secreție de citokine şi/sau realizarea funcţiei citolitice
e inducerea mitozei |
e reglarea negativă a semnalelor activatoare.
Evenimentele precoce ale activării limfocitelor T sunt reprezentate de un
complex de căi interconectate de transducere a semnalului, care fac legătura
între moleculele de pe suprafața celulei şi evenimentele transcripționale din
nucleu. Primul pas al acestor căi de semnalizare este inițiat de legarea
complexului peptid:MHC la TCR şi constă în asocierea la complexul TCR a.
unor protein tirozin kinaze (PTK), care sunt activate.
Cozile citoplasmatice ale moleculelor CD3 conţin secvenţe numite ITAM
(immunoreceptor wyrosine-based. activation motif) sau ARAM (antigen
recognition activation motif), care le permit asocierea la PTK citoplasmatice.
- ITAM conține reziduuri de tirozină, care sunt fosforilate de PTK drept răspuns
200 |
 la recunoaşterea antigenului de TCR. Aceasta permite legarea proteinelor care
conțin domeniul SH2 la secvențele ITAM şi iniţierea cascadei evenimentelor de
semnalizare intracelulară. Cozile citoplasmatice ale lanțurilor y, 5 şi e ale CD3

conţin câte o secvență ITAM, în timp ce coada citoplasmatică a lanțului £.

prezintă trei secvenţe ITAM.

Recrutarea şi activarea protein tirozin kinazelor (PTK)

PTK sunt enzime care catalizează fosforilarea reziduurilor de tirozină din

proteinele substrat, mediind transferul unei grupări fosfat de pe ATP la nivelul
reziduului de tirozină prezent în proteina substrat. O anumită PTK poate
fosforila un set limitat de proteine substrat, această specificitate fiind
determinată de secvența aminoacizilor care flanchează tirozina şi de
caracteristici ale structurii terțiare ale proteinei substrat. Există două familii de
PTK citoplasmatice esenţiale în semnalizarea prin receptorii pentru antigen ai
limfocitelor T şi B: familia sr şi familia Syk/ZAP-70. o
Familia src inciude kinazele: src, yes, fgr, fyn, lek, lyn, hck şi blk. Toţi
aceşti membrii prezintă în comun anumite caracteristici -ale structurii terțiare,
critice funcționării şi reglării activităţii enzimatice. Kinazele src prezintă patru
_- domenii. Domeniul amino-terminal conține un situs pentru legarea unei
molecule de acid miristic, care serveşte la ancorarea kinazei la fața internă a
membranei plasmatice. Cele două domenii interne sunt numite SH2 (domenii
omologe src-2, sre-homology-2) şi SH3. Structura tridimensională a domeniilor
SH2 şi SH3 permite legarea necovalentă a acestor PTK la alte proteine.
- Domeniile SH2 au aproximativ 100 de aminoacizi şi permit interacțiunea

specifică cu reziduurile tirozinice fosforilate prezente în alte proteine. Domeniile

SH2 sunt prezente la nivelul multor alte molecule implicate în semnalizare care.
nu fac parte din familia src. Multe din PTK din familia src devin active doar
după legarea la cozile citoplasmatice ale complexului receptor pentru antigen,
legare permisă de interacțiunea SH2-fosfotirozină. Domeniile SH3 mediază tot
201
 interacțiuni proteină-proteină, dar funcția lor în cazul kinazelor src nu este.
cunoscută. Domeniul carboxi-terminal este domeniul cu activitate kinazică şi
“conţine la rândul său cel puțin două tirozine. Una din tirozine poate fi
autofosforilată chiar de PTK, iar cealaltă tirozină reglează activitatea enzimatică
a PTK: în momentul în care cea de-a doua tirozină este fosforilată PTK este
inactivă, iar când grupul fosfat este îndepărtat de către tirozin fosfataze, PTK
este activată.

NH2 COOH
"| SH3 | SH2 | domeniu kinazic
| | Situs de
autofosforilare —P tirozină tirozină <— fosfosilere
| inhibitor

Stractura protein tirozin kinazelor din familia src.

_ Familia Syk/ZAP-70 include doi membri identici: syk şi ZAP-70. Syk

este exprimat în limfocitele B, iar ZAP-70 este exprimat doar în limfocitele T şi
celulele NK. Domeniul catalitic al acestor două kinaze este similar kinazelor src.
În schimb, lipseşte domeniul SH3, sunt prezente două domenii SH2, nu există |
situs pentru acidul miristic şi nici tirozina cu rol inhibitor. Syk şi ZAP-70 sunt
“ imactive până în momentul legării prin domeniile SH2 la fosfotirozinele din
cadrul secvențelor ITAM ale proteinelor din complexul receptorului pentru
| antigen. |
NH2 COOH

SH? | SH2 domeniu kinazic

|
autofosforilare —P tirozină

Structura protein tirozin kinazelor din familia Syk/ZAP-70.

202
 a

| Aşa cum am văzut primul eveniment apărut după legarea TCR la

complexul peptid:MHC este fosforilarea mediată de PTK a reziduurilor de.
tirozină din cadrul secvențelor ITAM ale lanțurilor CD3. Una din PTK implicate
în fosforilarea precoce a secvențelor ITAM în celulele T este Lek, care este:
asociată cozilor citoplasmatice ale CD4 şi CD8. Recunoaşterea complexelor
peptid:MHC de către TCR induce agregarea cozilor citoplasmatice ale CD4 sau
CD8 cu cozile citoplasmatice ale complexului TCR:CD3. Aceasta aduce Lck în
vecinătatea secvențelor ITAM ale cozilor citoplasmatice ale CD3 Şi favorizează |
fosforilarea lor. O altă PTK citoplasmatică asociată complexului TCR (chiar şi
în celulele T în repaus) este Fyn, care are un rol similar Lck. Este posibil ca
legarea TCR la complexele peptid:MHC să inducă şi o modificare
„ conformațională a heterodimerului af, care să determine creşterea activității
protein tirozin kinazelor asociate moleculelor CD3, ca de exemplu, Fyn.
o dată ce reziduurile de tirozină ale secvenţelelor ITAM de la nivelul
| lanțurilor & ale CD3 au fost fosforilate, devin situsuri specifice de ancorare a
proteinelor citoplasmatice cu domenii SH2. O astfel de proteină este ZAP-70
(zeta-associated protein). Urmează fosforilarea ZAP-70 de către Lck sau Fyn,
ceea ce induce activarea ZAP-70. Ca urmare a activării, ZAP-70 recrutează noi
| proteine cu domenii SH2, importante în iniţierea etapelor ulterioare ale cascadei

_ Activitatea protein tirozin kinazelor implicate în calea de semnalizare a.

-“ limfocitelor T este reglată de protein tirozin fosfataze, care îndepărtează
- grupările fosfat inhibitorii
de la nivelul PTK. Astfel funcționează CD45, al cărui
domeniu citoplasmatic fosfatazic defosforilează reziduurile tirozinice inhibitori
de la nivelul Lck sau Fyn, activând activitatea kinazică a acestor PTK.
Limfocitele T deficiente în CD45 prezintă defecte ale semnalizării prin TCR.
Progresia activării limfocitului T depinde de raportul dintre proteinele cu
„ activitate kinazică şi cele cu activitate fosfatazică.

203
Etapele precoce ale activării limfocitelor T.

secvenţe
ITAM

Limfocit T în repaus. În absența antigenului, molecula co-receptor CDA4 nu

este asociată la complexul TCR:CD3. Lek asociată CD4 este inactivă datorită
fosforilării reziduului de tirozină cu rol inhibitor. (E) = tirozină fosforilată.

CD45 CD4.

lifocit T aere e sporea 0

CD4
(Lek)
(P)

Recunoaşterea antigenului de către TCR este urmată de fosforilarea

secvențelor ITAM. Prezentarea antigenului de către MHC II de pe APC
implică legarea CD4 la MHC [I şi are ca efect agregarea cozilor citopiasmatice
ale CD4 cu cele ale lanțurilor CD3. Simultan, CD45 defosforilează Lek
activând-o; Lek fosforilează secvențele ITAM de la niveiul lanțurilor CD3.

204
 ZAP-70
activă ZAP-70
j inactivă
activarea
PLCy activarea
"Ras

Recrutarea şi activarea ZAP-70. La secvențele ITAM fosforilate se poate

ancora ZAP-70 prin intermediul domeniilor SH2. După ancorare, ZAP-70 este
fosforilată (de către Lek sau Fyn), devenind activă. Activarea ZAP-70,
declanşează fosforilarea tirozinei de la nivelul altor proteine substrat implicate
în inițierea etapelor ulterioare ale cascadei enzimatice de semnalizare. |

Metabolismul fosfatidil inozitolului şi căile de semnalizare a activării

limfocitelor T
Unul din substratele pe care acţionează ZAP-70 este fosfolipaza Coy
(PLC-y). În interval de câteva minute de la legarea complexelor peptid:MHC de
către TCR, PLC-y este activată. ZAP-70 fosforilează direct PLC-y, activând-o.
În plus, PTK asociate TCR fosforilează şi proteine din membrana plasmatică ce
conțin domenii SH2 prin care se pot asocia apoi cu PLC-y. În acest mod, PLC-y
activată poate cataliza hidroliza fosfatidilinozitol bifosfat (PIP.) din membrana
celulară, cu formarea a doi produşi: inozitol trifosfat (1P3) şi diacilglicerol
(DAG). Cei doi metaboliți ai PIP, inițiază două căi de semnalizare diferite:

205
 IP; stimulează eliberarea calciului din depozitele intracelulare. În plus,
are loc şi deschiderea canalelor de Ca?" din membrana limfocitului 7, permiţând
un influx de Ca” extracelular. Efectul cumulat este creşterea rapidă a
concentraţiei intracelulare a Ca, care interacționează cu calmodulina, o

proteină reglatoare dependentă de Ca?*. Complexele Ca*-calmodulină activează

o fosfatază citoplasmatică numită. calcineurină, care îndepărtează grupările
fosfa: de la nivelul unor factori transcripționali.
DAG, în p:-“enţa unei concentrații mari a Ca?” intracelular, activează
protein kinaza C 'PKC). PKC catalizează fosforilatea reziduurilor de
serină/treonină. de la nivelul unor proteine substrat, inducând activarea unor
"enzime citoplasmatice cu roluri esențiale în activarea unor factori
- transcripționali. | | |
TCR
CD3 ey

N “nb

calmodulină O Ca” Ca
| fosforilare
. roteine
Ca*'- calmodulină |. p j
"activare calcineurină activare enzime

acțivare factori transcripţionali activare factori transcripționali

Metabolismul inozitolului și căile de semnalizare a activării limfocitalui T,

2%
 Căile kinazelor Ras-M AP şi INK implicate în semnalizarea activării
limfocitelor L
ZAP-70 induce şi activarea Ras, o proteină de 21 kDa, care face legătura
dintre receptorii membranari şi kinazele citoplasmatice implicate în transmiterea
semnalului activator în celulă. Forma inactivă a Ras are asociată o moleculă de
GDP. Activarea Ras survine prin înlocuirea moleculei de GDP cu o moleculă de
GTP. Schimbul GDP-GTP este realizat de un complex de proteine care se
formează la nivelul membranei plasmatice ca rezultat al semnalului inițiat prin
receptorul pentru antigen. Acest complex de proteine este constituit din: o
proteină adaptor, care conţine un domeniu SH2 şi un domeniu SH3; o
proteină tirozin fosforilată asociată membranei plasmatice, care

interacționează cu domeniul SH2 al proteinei adaptor, şi o proteină care.

" catalizează schimbul GDP-GTP, asociată la domeniul SH3 al proteinei E
adaptor. | | |
Activarea Ras declanşează cascada de semnalizare a kinazelor MAP
(milogen activated protein). Kinazele MAP fosforilează proteinele substrat la
nivelul reziduurilor 'de serin/treonină. Dintre MAP kinazele implicate in
transducerea semnalului inițiat prin TCR fac parte şi ERK-I (extracelular
signal-regulated kinase-1) şi ERK-2. MAP kinazele sunt activate atunci când
sunt fosforilate la nivelul reziduurilor de treonină şi tirozină şi această activare
este realizată de enzime specifice numite MKK (MAP-kinase kinases). La
rândul lor, MKK sunt activate prin fosforilare de către MKKK (MAP-kinase
kinase kinases). Se pare că una din funcțiile Ras în celulele T este recrutarea şi
| activarea unei MKKK numite Raf. Ras se leagă de Raf şi apoi Raf fosforilează
MEKK, care fosforilează kinazele MAP, inclusiv ERK-1 şi ERK-2. i
Similar, calea de semnalizare a kinazei INK (Jan N-ferminal kinase) |
este inițiată de o proteină diferită de Ras, numită Rac. INK este o protein kinază
serin/treonină, implicată în transmiterea semnalelor mediate de CD28.

207
 Rezultatul final al căilor de semnalizare ale kinazelor Ras-MAP şi INK

este fosforilarea directă şi activarea unor factori transcripționali.

CD3 ey CD3 să
proteină fosforilată
asociată membranei

proteină
adaptor

proteini
4 .
atalizatgigre
schimb GDP-GTP

factor transcripțional ——P> factor transcripțional

activat

o
Calea kinazelor Ras-MAP din cadrul activării li focitelor T.

Activarea factorilor transcripționali ai limfociteior T

"Toate căile de semnalizare descrise până acum au drept rezultat final

. activarea unor factori transcripționali, care pătrund în nucleu şi se leagă la

situsuri reglatorii ale expresiei unor gene. declanşând transcripția acelor gene.
Genele asupra cărora acționează factorii transcripționali codifică proteine
| necesare expansiunii clonale (de exemplu, IL-2) şi funcţiei efector a limfocitelor
208
T. Iniţierea transcripției genelor pentru citokine necesită mai multe căi de
transducere a semnalului, care activează diferiţi factori transcripționali. Astfel, la
activarea transcripției genei pentru IL-2 participă factorii transcripționali AP-1,
NF-AT şi NF-xB.
Calea de semnalizare a IP3, induce activarea unui factor transcripțional
denumit NF-AT (nuclear factor af activated T cells). În citoplasma celulelor T
în repaus, NF-AT este prezent într-o formă fosforilată, inactivă. Activarea NF-

AT este dependentă de creşterea nivelului calciului citoplasmatic. Concentrația

ridicată a Ca” citoplasmatic permite formarea complexului Ca?" -calmodulină,
care induce activarea calcineurinei. Apoi, calcineurina defosforilează

componenta citoplasmatică a NF-AT (cNF-AT), ceea ce permite translocarea

cNF-AT în nucleu. Ajunsă în nucleu, cNEF-AT se combină cu componenta.

nucleară nNF-AT şi formează NF-AT, care se leagă la regiunea enhancer a genei

pentru IL-2 şi activează transcripția genei.
Calea de semnalizare iniţiată de DAG conduce la activarea unui alt factor
transcripţional, numit NF-kB (nuclear factor-B). În citoplasma limfocitelor T*

în repaus NF-kB este legat de o proteină inhibitoare, IkB. Protein kinaza C

catalizează eliberarea NF-kB de pe proteina inhibitoare, permițând translocarea
NEF-kB în nucleu. Apoi, NF-kB se leagă la secvențele reglatorii ale genelor
pentru citokine (inclusiv pentru IL-2) şi ie activează transcripția.
Un alt factor transcripțional prezent în multe tipuri de celule, dar care este
activat specific doar în limfocitele T stimulate antigenic este AP-I. AP-l este
cât
compus din două proteine numite Fos şi Jun. Atât protein kinaza C (PKC),
kinazele
şi kinazele MAP induc transcripția genei pentru Fos. Astfel, una din
nucicu
MAP (ERK-1) fosforilează o proteină denumită elk-1, care pătrunde în
Mai mult,
şi se leagă la promotorul genei pentru fos, activându-i transcripția.
acum în
INK fosforilează componenta citoplasmatică a Jun, care poate pătrunde
„nucleu şi împreună cu Fos formează complexul AP-l. AP-l acționează asupra
situsurilor reglatorii ale genelor pentru citokine şi le activează transcripția.

Y
PLCy | Ras €

V. V
Ca” PKC MAP INK
Y | |
Car-eaimodulină | zur GuD—P)-e— Gun)
calcineurină

transcripția
genei fos

NUCLEU
PA genei pentru
gena pentru Y IL-2
IL vrrrrerrr Ur osroereree.
enhancer

Activarea factorilor transcripționali în celulele T.

216
 Activarea transcripției genei pentru IL-2 nu va fi urmată de producerea de
IL-2, deoarece mARN-ul citokinelor este foare instabil. Interacțiunea.
moleculelor co-stimulatoare (B7) cu CD28 induce stabilizarea mARN-ului
pentru IL-2 şi activarea factorilor transcripționali AP-1 şi NF-B, care amplifică
transcripția genei pentru IL-2. Recunoaşterea antigenului de către limfocitele T
naive în prezența semnalelor co-stimulatoare induce intrarea celuleiiT în faza G;
a ciclului celular şi în același timp declanşează sinteza de IL-2 şi a lanțului a al
| receptorului pentru IL-2 (IL-2R). Celulele T în repaus exprimă o formă de IL-
2R compusă doar dintr-un lanţ Ș şi un lanţ y, care are afinitate scăzută pentru IL-
2. Asocierea lanţului o la lanțurile f şi y creează un receptor de mare afinitate
pentru IL-2. Legarea [L-2 la receptorul de mare afinitate permite parcurgerea
celorlalte faze ale ciclului celular de către limfocitul T. Celulele T astfel activate
se vor divide timp de câteva zile, permiţând apariţia unei clone de limfocite T cu
receptori cu aceeaşi specificitate pentru antigen. Il-2 stimulează şi diferențierea
acestor celule în limfocite T efector.

limfocit T activat y
Z a
receptorul pentru ÎL-2

Structura receptorului de mare afinitate pentru IL-2.

Inducerea activării parţiale a limfocitelor T cu peptide ligand alterate

Semnalele declanşate şi consecinţele funcționale ale recunoaşterii
antigenului de către limfocitele T variază în funcţie de natura peptidelor care se |
leagă la TCR. Moleculele TCR. de pe suprafața limfocitului T iau contact doar
cu câțiva aminoacizi de la nivelul peptidului prezentat de MHC. Modificarea
reziduurilor prin care se face contactul peptidului cu TCR induce doar o parte
din răspunsurile funcţionale produse cu peptide nemodificate. Aceste peptide
211

-
 care conțin modificări ale unor reziduuri de contact cu TCR se numesc peptide
ligand alterate (ALP) şi răspunsul incomplet al limfocitelor T este denumit, .

activare parţială (de exemplu, celulele T pot să exprime: receptorul IL-2, dar nu
produc IL.-2 şi nu proliferează; inducerea anergiei faţă de peptidul nemodificat).
În plus, unele ALP acţionează ca antagoniști ai limfocitelor T, inducând
semnale negative, care interferă cu capacitatea peptidelor nemodificate de a
activa celulele T.

Molecule de suprafață induse de activarea limfocitelor T (ligandui

CD40 şi ligandul Fas)
ă Activarea indusă de antigen a limfocitelor T duce la producerea unor
molecule secretate sau exprimate pe suprafața celulei, cu diferite funcţii efector
- şi reglatorii. Două dintre moleculele de suprafață exprimate de celulele T în
interval de câteva ore de la activare sunt ligandul CD40 (CD40L) şi ligandul
Fas (FasL). Numele acestor molecule provine de la faptul că ele interacționează
cu CD40 şi respectiv Fas, care sunt receptori de suprafață prezenţi pe alte celule
cu care interacționează limfocitele T. Atât CDA40L cât şi FasL sunt membri ai
familiei TNF, iar CD40 şi Fas aparțin familiei receptorului pentru TNF.
-CD40L de limfocitele T CD4* activate şi este necesar
este exprimat
pentru activarea limfocitelor B mediată de celulele T helper. Astfel, limfocitul B
necesită pentru activare două semnale; primul, este reprezentat de legarea
antigenului 12 imunoglobulina de suprafaţă, iar cel de al doilea este dat de
interacțiunea dintre CD40L şi CD40. Deşi CD40L este exprimat mai ales de
| limfocitele T CDA4” activate, CD40 este exprimat şi de monocite-macrofage,
| celule dendritice, celule endoteliale şi fibroblaşti. Interacțiunea CD40L-CD40
” induce activarea celulelor care exprimă CD40. Astfel de răspunsuri includ:
proliferarea și comutarea izotipului limfocitelor B, creşterea secreției de citokine
şi creşterea expresiei moleculelor de
şi a activității microbicide a macrofagelor
|adeziune pe celulele endoteliale. O importanță particulară pentru activarea
ză 212
 limfocitelor T prezintă creşterea nivelului expresiei moleculelor co-stimulatoare
B7-1 şi B7-2 pe celulele dendritice, macrofage şi celule B, mediată de CD40.
Astfel, prin interacțiunea CD40L-CD40 celulele T activate pot amplifica şi mai
mult răspunsul limfocitelor T la antigen prin stimularea funcţiei co-stimulatorii a
celulelor prezentatoare de antigen. |
„_ Fas este exprimat constitutiv de limfocitele T şi transduce semnale care
induc apoptoza celulei T prin intermediul unei căi denumite "moarte celulară
indusă de activare" (AICD = activation-induced cell death). Astfel, limfocitele
T care exprimă FasL sunt capabile să se "sinucidă" sau să ucidă alte celule Ţ din
vecinătatea lor. Acest mecanism este considerat important în reglarea negativă a -
răspunsului imun şi în menţinerea toleranței la self.

Activarea limfocitelor T de către superantigene |

Superantigenele interacționează cu moleculele MHC II şi cu TCR într-o
manieră diferită de peptidele normale. Acest mod particular de interacțiune .
permite superantigenelor să activeze simultan un număr mare de limfocite T,
uneori cu consecințe dezastruoase pentru organismul gazdă. Superantigenele
sunt produse de variați patogeni (bacterii, virusuri, mycoplasme) şi se leagă -
direct la moleculele MHC fără procesare anterioară. Spre deosebire de peptidele
normale, superantigenele se leagă pe suprafaţa exterioară a moleculelor MHC Il
şi a domeniului VB al TCR. Astfel, domeniul Va, şi regiunea din lanțul $
„codificată de segmentele genice DJ din structura TCR au importanță redusă în | |
recunoaşterea superantigenelor. Recunoaşterea Ssuperantigenelor de. către TCR
este determinată în principal de regiunea codificată de segmentul genic V pentru
lanțul f. Fiecare superantigen poate interacționa cu unul sau câțiva din produşii
segmentelor genice Vp. Numărul segmentelor genice Vp la om este de 20-50,
astfel încât un anumit superantigen poate activa 2-20% din totalul limfocitelor T.
Această modalitate particulară de stimulare nu induce un răspuns imun specific

213
 pentru patogeuui care este sursa superantigenului. Mai mult, determină o
producere masivă de citokine de către limfocitele T CD4'”, care reprezintă
populația predominantă de celule T activată. Efectul citokinelor asupra
organismului gazdă este apariția şocului toxic şi inhibarea răspunsului imun
specific.
APC

superantigen peptid normal

Interacțiunea superantigenelor cu TCR şi MHC Hi.

Există două clase de superantigene: bacteriene şi virale. Superantigenele

bacteriene includ enterotoxinele stafilococice şi toxina sindromului de şoc
toxic (TSST-1). Superantigenele virale endogene sunt proteine exprimate de
anumite virusuri, care infeciează celulele mamiferelor şi care se integrează în
genomul gazdă. Cele mai bine caracterizate superantigene virale sunt proteine
produse de virusuri endogene ale şoarecilor şi în special de virusul tumorilor
mamare murine (MMTV). La om, răspunsul limfocitelor T la virusul rabic şi la
virusul Epstein-Barr indică existența unor superantigene provenite din aceste
virusuri. Rolul superantigenelor nu este pe deplin cunoscut.
 ACTIVAREA LIMFOCITELOR B

Imunitatea umorală este mediată de anticorpii produşi de celulele din

lineajul B. Funcţia anticorpilor este de a neutraliza şi elimina diferite antigene
prin mecanisme efectorii diverse, dependente de izotip. Producerea variatelor |
clase de imunoglobuline este declanşată de interacțiunea antigenului cu un.
număr mic de limfocite B mature naive, care co-exprimă IgM şi IgD specifice
pentru acel antigen. Limfocitele B se maturează în măduva hematogenă, de unde
migrează în țesuturile limfatice periferice (ganglioni, splină, MALT), care sunt
sediile interacțiunii cu antigenele. Legarea antigenului la IgM şi IgD
membranare declanşează o serie de reacţii, care au ca rezultat proliferarea
(expansiune clonală) şi diferenţierea limfocitului B în celule formatoare de
“anticorpi cu aceeaşi specificitate antigenică ca celula inițială şi în celule B cu
memorie.

Receptorul pentru antigen al limfocitelor B (BCR)

Limfocitele B recunosc antigenele prin intermediul imunoglobulinelor
prezente pe suprafața celulară. Spre deosebire de anticorpii secretaţi,
imunoglobulinele de suprafață (membranare) prezintă un domeniu
transmembranar hidrofob de aproximativ 25 de aminoacizi şi o scurtă coadă
citoplasmatică care conţine doar 3 aminoacizi. Toate limfocitele B imature
| exprimă inițial IgM, pentru ca celulele B mature naive să co-exprime IgM şi
IgD. Activarea limfocitelor B necesită interacțiunea simultană a antigenului cu
două sau mai multe imunoglobuline de suprafață, fenomen denumit legare
încrucişată (cross-linking).
| Cozile citoplasmatice scurte ale imunoglobulinelor membranare nu poi
transduce semnalele generate de legarea încrucişată a Ig de suprafață de către
antigen. Funcţia de transducere a semnalului este preluată de alte două molecule,
denumite Îga şi Igf, membri ai superfamiliei imunoglobulinelor. Se pare că
215
fiscare imunoglobulină de suprafață are asociate necovalent câte două molecule
de ipa şi două de Igf. lego şi Ig prezintă câte un domeniu extracelular, cu
structură similară domeniilor imunoglobulinice şi câte o coadă citoplasmatică
lungă, care conţine secvenţe ITAM. Fosforilarea secvenţelor ITAM la nivelul
tirozinei reprezintă prima etapă a cascadei de semnalizare intracelulară
declanşată de recunoaşterea antigenului de către celulele B. În plus, moleculele
Ig şi IeB şunt necesare şi pentru expresia pe suprafața limfocitelor B a lg
membranare, cu care formează complexul receptor pentru antigen al celulei B
(BCR). Deci, moleculele Iga şi Igf au funcții similare moleculelor CD3
exprimate de limfocitele T.

secvențe ÎTAM

Structura receptorului pentru antigen al limfocitelor E.

| Legarea încrucişată de către antigen a receptorului pentru antigen al

limfocitelor T induce următoarele răspunsuri funcționale.
e intrarea celulelor în faza G, a ciclului celular
o creşterea expresiei moleculelor MHC II şi a co-stimulatorilor (B7-l şi
B7-2), datorită cărora limfocitele B stimulate antigenic pot prezenta
antigene limfocitelor T helper activându-le .
216
 o creşterea expresiei unor receptori pentru citokine produse de
limfocitele T, care permit căspunsul limfocitelor B antigen-specifice să
răspundă la semnalele furnizate de celulele T helper.
Toate aceste răspunsuri sunt rezultatul transmiterii intracelulare a
semnalului generat de interacțiunea BCR cu antigenul specific.

Evenimentele biochimice intracelulare ale activării limfocitelor B

Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este asociat cu protein tirozin
| kinaze din familia sre, numite Fyn, Blk şi Lyn. Legarea antigenului la
imunoglobulinele de suprafață determină agregarea complexului receptor pentru
antigen al limfocitului B, ceea ce permite kinazelor aşociate receptorului să
fosforileze secvențele ITAM. ale lanțurilor Iga şi Igf. Reziduurile de
fosfotirozină permit ataşarea la ITAM prin domeniile SH? a protein kinazei
numită Syk. În acest mod, Syk poate fi fosforilată de către kinazele asociate
BCR, fiind activată. Activarea Syk inițiază o cascadă de molecule intracelulare
| de semnalizare. Syk este similară ZAP-70 din cadrul activării celuleior T.

Bi, Fya, Lyn

Legarea încrucişată a BCR induce fosforilarea ITAM şi activarea Syk.

217
 Activarea kinazelor asociate receptorului pentru antigen al limfocitelor B
(Fyn, Blk şi Lyn) este realizată prin defosforilarea situsului tirozinic inhibitor de
către domeniul citoplasmatic fosfatazic al CD45. |
Activarea Syk induce la rândul ei activarea fosfolipazei C-y (PLC-y) şi a
Ras.
PLC-y catalizează clivarea fosfatidilinozitol bifosfatului (PIP,) din
membrana plasmatică în inozitol trifosfat (IP3) şi diacilglicerol (DAG). IB
mobilizează Ca?" de la nivelul depozitelor intracelulare şi induce deschiderea
- canalelor de calciu din membrană, rezultatul fiind creşterea concentraţiei de Ca
din celulă. Astfel, Ca?" poate să se cupleze cu calmodulina şi acest complex
determină activarea calcineurinei. În prezenţa unor nivele mari de Ca", DAG
activează protein kinaza C (PKC), care fosforilează o serie de proteine la
nivelul reziduurilor de serină sau treonină, activându-le.
Ras activează cascada kinazelor MAP, similar evenimentelor care au loc
la activarea limfocitelor T.
Consecința diferitelor căi de transmitere a semnalului este activarea unor
factori transcripționali, care declanşează expresia unor gene ale limfocitelor B
stimulate antigenic. Produşii acestor gene sunt necesari proliferării şi
| diferenţierii celulelor B activate.
| Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este modulat de un complex
co-receptor, format din trei molecule: CD19, CR2 ( complement receptor 2 sau
CD21) şi "FAPA-1 ( zarger of antiproliferative antibody-l sau CD8i). CR2
interacționează cu componente ale sistemului complement (C3d) depuse pe
suprafaţa antigenului (direct sau prin intermediul moleculelor de Ig ataşate la .
antigen), determinând agregarea BCR cu complexul co-receptor. Această
agregare aduce kinazele asociate BCR (Lyn) în vecinătatea cozii citoplasmatice
“a CD19, care este fosforilată. După fosforilare, CD19 poate lega fosfatidil
inozitol 3-kinaza, care amplifică efectele intracelulare ale semnalizării prin

218
 BCR. Complexul co-receptor al limfociteior B este similar moleculelor CD4 sau
CD8 ale limfocitelor T. |

Producerea anticorpilor de către limfocitele B

Similar celulelor T naive, activarea limfocitelor B naive necesită semnale
accesorii, care pot fi livrate fie de către limfocitele T helper, fie direct de către

unii constituenți microbieni. Producerea anticorpilor faţă de antigene proteice |

„este posibilă doar în prezenţa unor semnale provenite de la celulele T helper.
Antigenul proteic este legat de către imunoglobulina de suprafață, este.
internalizat şi procesat în interiorul celulei B, pentru ca în final să fie exprimat
pe suprafaţă sub formă de peptide prezentate în cupa MHC II. Limfocitele T .
helper care recunosc complexele peptid:MHC II vor furniza semnale activatoare
celulei B. Antigenele proteice nu pot induce activarea limfocitelor 3 şi.
producerea de anticorpi la indivizii la care timusul-nu se dezvoltă (şi care nu |
prezintă limfocite T) şi de aceea sunt denumite antigene timus-dependente.
(antigene TD).
Deşi limfocitele T helper sunt necesare pentru răspunsul celulelor B la -
antigene proteice, mulți constituenți microbieni (polizaharidele bacteriene) pot
- induce direct activarea limfocitelor B şi producerea anticorpilor, aîn absența
celulelor T helper. Aceste antigene microbiene sunt numite antigene timus-.
independente (antigene TI). Indivizii care nu prezintă timus şi deci nici
limfocite T funcţionale, sunt capabili să sintetizeze anticorpi faţă de antigenele
TI provenite din bacterii cu dezvoltare extracelulară.

Răspunsul limfocitelor B la antigene T-dependente

Producerea anticorpilor față de antigene proteice presupune recunoaşterea
antigenului de către celulele T helper. şi cooperarea : bidirecţională dintre
limfocitele B antigen-specifice şi limfocitele T. Limfocitele B antigen-specifice
leagă antigenul nativ prin intermediul imunoglobulinelor de suprafață. îl
219
internalizează şi îl procesează în veziculele endozomale, pentru ca în final să .

exprime peptide derivate din antigen în cupa moleculelor MHC II. Deci,

limfocitele B funcționează ca celule prezentatoare de antigen (APC), complexele

peptid:MHC II fiind recunoscute de limfocite T helper CDA4” specifice.
Pentru a putea coopera, limfocitele B şi T helper trebuie să recunoască.
epitopi ai aceluiaşi antigen, dar acești epitopi sunt diferiți: limfocitele T
recunosc peptide care aparțin structurii interne a proteinei, iar celulele B

recunosc epitopi prezenți pe suprafaţa antigenului proteic. ”

Simultan cu procesarea şi prezentarea antigenului, limfocitele B sunt
activate prin semnalul specific inițiat de interacțiunea imunoglobulinelor
membranare cu antigenul. Una din consecinţele activării este creşterea expresiei”
moleculelor co-stimulatoare (B7) pe suprafaţa celulelor B. Astfel, limfocitele T
helper care recunosc complexele peptid:MHC Il (semnalul 1) şi moleculele co-
stimulatoare (semnalul 2) vor fi activate să-şi exercite funcția efector: stimularea
proliferării şi diferențierii limfocitelor B. Activarea celulelor B este indusă prin
stimuli generaţi prin contactul fizic cu limfocitele T helper şi prin factori solubili
(citokine) secretaţi de către celulele T.

Activarea limfocitelor B mediată de conțacțul cu celulele T helper

Contactul fizic dintre limfocitele B specifice faţă de antigenul nativ şi
limfocitele T helper specifice față de peptide derivate din procesarea antigenului
este mediat de interacțiunea unor multiple perechi ligand-receptor. pe lângă
interacțiunea antigenului cu receptorii specifici, alte două perechi ligand-
receptor sunt critice pentru activarea limfocitelor B; acestea sunt B7:CD28 şi
CD49:CD40L..
| Recunoaşterea antigenului de către limfocitele B induce creşterea |
expresiei co-stimulatorilor, inițial B7-2 şi apoi B7-1. Moleculele co-stimulatoare
interacționează cu CD28 de pe celulele T 'specifice pentru complexele
"peptid:MHC Il prezente pe suprafața !imfocitelor B. Astfel, limfocitele T heiper
220
 vor primi cele două semnale necesare pentru activare. După activare, celuiele T
vor exprima o moleculă numită CD40 ligand (CD40L), care interacționează
specific cu molecula CD40 exprimată constituțional de limfocitele B. CD40 face
parte dintr-o familie de proteine prezente pe suprafața celulară, care include și
„receptorii factorului de necroză tumorală (TNF) şi Fas. Interacțiunea CD40L cu
CD40 are drept rezultat oligomerizarea moleculelor CD40, care induce asocierea
unor proteine citoplasmatice (numite TRAF - 7NF receptor-associated factors)
la domeniile carboxi-terminale ale CD40. Ca urmare TRAF sunt activate şi vor
induce activarea şitranslocarea în nucleu a unor factori transcripționali (inclusiv
NFkB), care declanşează proliferarea şi diferenţierea celulelor B.

Rolul! factorilor solubili (citokine) secretaţi de _ celulele _T helper_în îi

- activarea limfocitelor B 227 |
Citokinele secretate de limfocitele T helper induc comutarea izotipului
anticorpilor produşi de celulele B. Astfel, interacțiunea CD40:CD40L şi
expunerea la anumite citokine va stimula celulele B naive, care produc doar .
IgM, să înceapă transcripţia unei alte gene pentru regiunea constantă a lanțuiui
greu (C), proces realizat prin intermediul regiunilor switch (S). Diferitele
citokine secretate de limfocitele T helper induc comutarea selectivă la anumite
clase de imunoglobuline. De exemplu, la şoarece IL-4 induce preferenţial
comutarea la IgE şi IgGIl, în timp ce TGF-$ (transforming growth factor-B) |
determină comutarea pe IgG2b şi IgA. IL-4 și TGF-B sunt secretate de
limfocitele T;2, împreună cu IL-5, care induce secreția de IgA din limfocitele B
care şi-au comutat deja izotipul pe IgA. Limfocitele Tul participă şi ele la |
comutarea de clasă prin eliberarea IFN-y, care induce producerea de lgG2a şi
IeG3. i o

IL-6, produsă de celulele TŢ, macrofage şi alțe celule, este un factor de

creştere pentru limfocitele B care s-au diferențiat deja în „ plasmocite
producătoare de anticorpi. Si
221
 Astfel, limfocitele T helper reglează atât producerea anticorpilo; de către
limfocitele B, cât şi izotipul care determină în final funcţiile efector ale
anticorpilor produşi. |

Limfocit Tn2

receptor pentru citokine

Limfocit B
3

Interacțiunea specifică dintre limfocitul B și limfocitul T helper.

. Limfocitele T helper exprimă molecula. CD40L (care interacționează cu CD40
de pe celulele B) şi secretă factori solubili (citokine) IL-4, IL-5 şi IL-6, care
reglează proliferarea şi diferenţierea limfocitelor B în plasmocite.

< Reacţiile din centrul germinal: maturarea de afinitate şi generarea.

"etlulelor B cu memorie ” -
Generarea de anticorpi cu mare afinitate şişi a celulelor B cu memorie faţa |
de antigene proteice are loc în centrii germinali din organele limfatice
“secundare, Centrul germinal reprezintă un micromediu specializat, în care are
| loc proliferarea celulelor B, hipermutația somatică şi selecția afinităţii de legarea
a antigenului. | |
 În interval de 4-7 zile
de la stimularea antigenică, limfocitele B care au
fost activate de către celulele T helper în aria T-dependentă a organelor limfatice
secundare, au două posibilități: să migreze la nivelul corzilor medulare şi să se
diferențieze în plasmocite cu durată scurtă de viaţă, care secretă IgM sau IgG:
sau să migreze împreună cu celulele T care le-au activat în interiorul foliculilor
primari adiacenți şi să prolifereze rapid, formând centrii germinali. Foliculii
primari conțin celule B în repaus grupate într-o rețea densă formată de
prelungirile celuleior foliculare dendritice (FDC). FDC diferă de celulele |
dendritice: nu exprimă molecule MHC de clasă II, exprimă receptori pentru
complement şi receptori Fc. Foliculii limfatici care prezintă centri germinali se
numesc foliculi secundari. |
Limfocitele B care proliferează în centrii germinali se divid rapid (la
fiecare 6 ore) şi se numesc centroblaști. Centroblaştii formează zona
întunecată a centrului germinal. Pe măsură ce aceste celule se maturează,
încetează să se mai dividă şi devin celule mici, numite centrocite, care formează |
zona clară a centrului germinal. În această zonă, centrocitele prezintă contacte
„cu prelungirile celulelor foliculare dendritice. Zona clară conţine şi limfocitele BR
şi T helper care au migrat în foliculul primar. Restul limfocitelor B din folicul.
care nu sunt specifice pentru antigen şi care nu se divid, suntt îîmpinse la periferie
şi vor forma zona manta.
La nivelul genelor pentru imunoglobuline ale centroblaştilor care se divid |
rapid în centrii germinali survine hipermutaţia somatică, astfel că are loc
„ acumularea secvențială (cu o rată mai mare decât în alte celule somatice) de
mutații în genele rearanjate pentru regiunea variabilă (V) a anticorpilor.
Receptorii mutanți rezultați sunt exprimaţi pe suprafața centrocitelor rezultate
prin diviziunea centroblaştilor. Pe măsură ce numărul centrocitelor creşte, în |
centrul germinal devin vizibile două zone: zona întunecată (unde se găsesc
grupați centroblaştii şi unde există doar câteva FDC) şi zona clară (unde
centrocitele fac contact cu numeroase FDC).
223
 În timp ce aceste procese se desfășoară în organele limfatice, anticorpii
care au fost sintetizaţi precoce şi secretați în circulaţie, leagă molecule reziduale
de antigen şi pot activa cascada complementului. Complexele antigen-anticorp
care conţin eventual şi fragmente ale complementului (C3b) sunt reţinute cu.

mare aviditate pe suprafața FDC din centrii germinali (prin intermediul

receptorilor pentru compiement şi receptorilor Fc). Centrocitele care exprimă
receptori mutanți capabili să recunoască antigenul prezent pe suprafața FDC vor
fi selectate să supravieţuiască şi să se diferenţieze în plasmocite sau celule B cu
memorie. Dacă procesul de hipermutaţie somatică a generat centrocite ai căror
receptori nu mai sunt capabili să recunoască antigenul, aceste celule vor muri
prin. apoptoză în centrii germinali. Pe măsură ce răspunsul prin anticorpi se
dezvoltă, cantitatea de antigen disponibilă pentru a fi expusă pe suprafaţa FDC
se reduce progresiv. Astfel, pentru a fi selectate pozitiv (salvate de la apoptoză),
centrocitele trebuie să exprime receptori cu afinitate progresiv crescândă pentru

antigen. Acest fenomen reprezintă baza maturării afinităţii anticorpilor

survenită în cursul răspunsului la antigen. Apoi, limfocitele B părăsesc centrii |

germinali şi se diferențiază în plasmocite secretoare de anticorpi în ariile extra-.
foliculare. În interval de 1-2 săptămâni de la imunizare centrii germinali scad
“progresiv în dimensiuni şi ca număr şi pot să involueze.
Unele din celulele B nu se diferențiază în plasmocite secretoare de
anticorpi, dar capătă în schimb capacitatea de a supraviețui un timp îndelungat,
aparent în absența stimulării antigenice şi de a circula liber din sânge în
țesuturile limfatice, inclusiv prin centrii germinali. Acestea reprezintă celule B
cu memorie, capabile să declanşeze rapid răspunsul imun la contactele
„ulterioare cu acelaşi antigen, Este posibil ca celulele B cu memorie să fie
generate continuu şi să persiste prin stimulare repetată cu cantitățile mici de
antigen restant timp de luni-ani pe suprafaţa celulelor foliculare dendritice.
Mecanismele exacte care stau la baza evenimentelor din centrii germinali
mu sunt cunoscute cu exactitate. Oricum, ele necesită prezenţa limfocitelor T
224
 helper în centrii germinali. Nu se cunoaşte dacă celulele T stimulează apariţia
maturării afinități anticorpilor şi generarea celulelor B cu memorie prin semnale
mediate de contactul direct sau prin citokine. Interacțiunile dintre CD40 şi
CD40L sunt necesare formării centrilor germinali, fapt demonstrat prin absența
centrilor germinali la indivizii deficienţi în oricare din aceste două molecule.
Molecula CD40L este exprimată de celulele foliculare dendritice și poate fi
implicată în inducerea semnalelor responsabile de selecția pozitivă (salvarea de
“a apoptoză) a centrocitelor care. exprimă receptori cu mare afinitate pentru
antigen.

Răspunsul limfocitelor B la antigene T-independente tul .5

Există două tipuri de antigene TI, care activează limfocitele B prin
mecanisme diferite.

Antigenele _TI-] prezintă capacitatea intrinsecă de a induce direct

proliferarea celulelor B. În concentraţii mari, aceste molecule determină
proliferarea şi diferențierea majorităţii limfocitelor B, indiferent de specificitatea
receptorilor lor pentru antigen, fenomen numit activare policlonală. Datontă
caracteristicii
| lor de a stimula o mare parte din celulele B să se dividă, antipene
TI-l mai sunt denumite frecvent şi mitogeni ai limfocitelor B. Atunci când
limfocitele B sunt expuse la concentrații mult mai mici de antigen (103-10*)
decât concentrația utilizată pentru activare policlonală, vor fi activate doar
” - celulele B cu receptori specifici moleculelor. Ti-l, deoarece doar prin legarea la
antigen vor reuşi să concentreze pe suprafață suficiente molecule TI-l pentru
inducerea activării. În prezența unor cantități mari de antigen TI-1, nu este
necesară concentrarea receptorilor şi de aceea pot fi stimulate toate limfocitele
B, independent de specificitatea receptorilor. | | |
- Oricum, în cursul infecțiilor normale in vivo, concentrația antigenelor de
tip. TI-l este redusă, astfel încât doar limfocitele B antigen-specifice vor fi
„225
 activate şi vor produce anticorpi specifici față de antigenul inițiaicr. Această
modalitaie de activare directă a celulelor B este importantă în apărarea faţă de
anumiţi patogeni extracelulari, deoarece răspunsul imun la antigene TI-l apare
rapid, înaintea răspunsurilor dependente de intervenția limfocitelor T heiper.
Oricum, antigenele TI-l sunt ineficiente în inducerea comutării izot:pului, a
maturării afinități anticorpilor şi în generarea celulelor B cu memorie,
răspunsuri care necesită semnale de la limfocitele T helper. Antigenele TI-l pot
activa atât celulele B mature, cât şi cele imature.
Ca antigene TI-l funcționează lipopolizaharidul bacterian (LPS) şi
constituenți din Brucella abortus.

Antigenele TI-2 prezintă epitopi înalt repetitivi. Exemple de asifel de

structuri sunt polizaharidele din structura pereţilor bacterieni (polizaharidul
„pneumococic), flagelina (Sa/monella), dextranul. Antigenele TI-2 nu prezintă
capacitate directă de activare a limfocitelor B. Spre deosebire de antigenele TI-
1, antigenele TI-2 nu pot activa decât celulele B mature; mai mult, limfocitele B
imature sunt inactivate prin contactul cu antigene cu epitopi repetitii. Acesta
poate fi unul din motivele pentru care copiii, ale căror limfocite B sunt imature,
nu pot produce anticorpi față de antigene polizaharidice (polizaharid
pneumococic).. | | a
| Antigenele TI-2 induc activarea limfocitelor B mature specifice prin
legarea încrucişată a imunoglobulinelor de suprafață. Oricum, legarea
încrucişată excesivă a receptorilor de suprafață induce anergia celulelor B
mature, similar fenomenului petrecut la contactul cu celulele B imature. Deci,
densitatea epitopilor este critică pentru activarea limfocitelor B ce către
antigenele TI-2: o densitate prea mică de epitopi este insuficientă pentru legarea
încrucișată a receptorilor şi activarea celulelor B; o densitate prea mar: a
epitopilor induce anergia limfocitului B.

226
 Răspunsul limfocitelor B faţă de antigenele TI-2 furnizează o protecţie
rapidă şi specifică dirijată împotriva unei clase importante de patogeni. Cele mai
multe bacterii patogene extracelulare prezintă capsule polizaharidice,. care le
permit să reziste ingestiei de către fagocite. Aceasta le permite să scape atât de
la distrucția directă a fagocitelor, cât şi să evite stimularea răspunsurilor
limfocitelor T prin prezentarea peptidelor bacteriene de către macrofage.
Anticorpii sintetizați rapid şi în absenţa semnalelor de la limfocitele T, faţă de
capsuleie polizaharidice ale acestor. bacterii, se vor depune pe suprafața
patogenilor, stimulând fagocitoza şi distrugerea lor.

celulă
antigen TI-2

Antigenele TI-2 prezintă epitopi repetitivi, care induc activarea directă a.

limfocitelor B prin legarea încrucișată a imunoglobulinelor de suprafaţă.

227
 »

228
 REGLAREA RĂSPUNSULUI IMUN

Răspunsul imun, ca orice alt sistem biologic, este supus continuu reglării,
numeroşi factori fiind capabili să influențeze acest răspuns la un anumit individ.
Un răspuns imun eficace este rezultatul final al interacțiunii dintre antigen și o
rețea de ceiule imunocompetente. Sistemul imun şi-a dezvoltat mecanisme al
căror rol principal este să inhibe activarea şi funcţiile efector ale limfocitelor.
Importanţa fiziologică a acestor mecanisme inhibitorii constă în menţinerea.

toleranței la self şi în împiedicarea efectelor eventual nocive ale activării

necontrolate a limfocitelor. Principalele mecanisme inhibitorij ale răspunsului |

imun sunt toleranța imunologică şi inducerea limfocitelor supresor.

Toleranţa imunologică
Reprezintă un fenomen prin care antigenul induce inactivarea sau moartea
| limfocitelor specifice, astfel încât organismul respectiv este incapabil să

răspundă la acel antigen. Deci, recunoaşterea specifică a antigenului de către

limfocite poate avea două consecințe: activare sau inducerea toleranței.
Antigenele care induc toleranță: sunt numite tolerogeni, pentru a fi diferenţiate
de imunogeni, care generează răspunsuri imune. Echilibrul dintre activarea.

| limfocitelor şi toleranță poate infinența magnitudinea tuturor răspunsurilor

a imune specifice.
- Proprietăţi generale ale toleranţ ei imunologice
1. Toleranța imunologică este specifică şi apare prin deleţia sau

inactivarea limfocitelor T şi/sau B antigen-specifice.

2. Limfocitele imature sunt mult mai susceptibile la inducerea toleranţei
decât celulele mature. În cursul maturării normale, toate limfocitele
î care recunoașterea antigenului are drepi rezultat
trec printr-un stadiu în
| deleţia sau inactivarea lor. Astfel, clonele de celule potențial self-
reactive care au venit. în contact cu antigenele self sunt tolerizate.
229 . :
 Acest tip de toleranță, care are loc în organele limfatice prin:are, este
numită toleranță centrală. Toleranţa centrală este importantă pentru
menținerea incapacității de reacție la antigene self, dar are un rol redus
în toleranța imunologică indusă prin administrarea antigenelor non-self
în periferie.
3. Toleranţa faţă de antigene non-self poate fi indusă şi în limfocite
mature, atunci când expunerea la antigen are loc în condiţii particulare.
Tolerizarea limfocitelor mature care întâlnesc antigenul în ţesuturi
periferice, poartă numele de toleranță periferică.
În concluzie, consecința recunoaşterii antigenului non-self de către
limfocite (activare sau toleranţă) depinde de: stadiul de maturare al limfociteior
„specifice, natura stimulului imunologic şi (în cazul limfocitelor T) de natura
celulelor prezentatoare de antigen. |
La baza toleranţei imunologice stau două mecanisme principale: deleția
clonală (moartea celulelor care recunosc antigenul) şi anergia clonală
(inactivarea funcţională alimfocitelor, fără moarte celulară).

Mecanismele toleranţei periferice a limfocitelor T

Toleranţa periferică faţă de antigene proteice poate fi indusă experiinental
în , diferite moduri: administrarea antigenului în doze mari în absența
adjuvanților, administrarea antigenului pe cale orală ("toleranță orală”),
expunerea repetată la antigen şi prin administrarea unor forme modificate ale
>

antigenului. În toate aceste situaţii toleranța se datorează inhibării proliferării Şi

diferențierii limfocitelor T CD4* antigen-specifice sau stimulării celulelor T
reglatorii. | |
„Mecanismele toleranţei periferice a limfocitelor T CD4*:
1. Anergia indusă de APC deficiente în molecule co-stimulatoare
Dacă limfocitele T CD4* recunosc antigene procesate de APC deficiente
“în molecule co-stimulatoare, celulele T nu proliferează şi nu se diferențiază şi
230
 sunt incapabile să mai răspundă la antigen, chiar dacă ulterior acesta va fi
prezentat de APC competente. Acest tip de toleranță a fost demonstrat inițial în
"vitro prin expunerea limfocitelor T. CD4” la complexe peptid:MHC prezente pe
membrane lipidice sintetice sau pe suprafaţa unor APC ale căror molecule co-
„ stimulatoare (B7) fuseseră distruse prin tratament chimic. În aceste experimente,
celuleie T, care primeau primul semnal de activare, dar nu și pe cel de-al doilea,
supravieţuiau, dar erau anergice. Inducerea anergiei putea fi împiedicată prin
adăugarea în experiment de APC-uri care exprimau nivele normale de co-
stimulatori. Limfocitele T anergice nu-şi pot activa anumiţi factori
_ transcripționali (dependenți de semnale induse de interacțiunea CD28:B7), care
se leagă la regiunea promotor a genei pentru IL-2 şi deci aceste celule nu pot
sintetiza IL-2. |
O formă similară de anergie poate fi indusă in vivo prin administrarea de
doze mari de antigene proteice în absența adjuvanților (soluții apoase de antigen
administrate pe cale sistemică). În absenţa adjuvanţilor, APC nu sunt activate să
"exprime nivele ridicate de molecule co-stimulatoare, astfel încât limfocitele T
vor recunoaşte antigenul în absența semnalelor co-stimulatoare necesare E
activării complete. Celulele T antigen-specifice rămân viabile, dar nu |
expansionează clonal, nu se diferențiază şi nu migrează în foliculii limfatici.

2. Anergia indusă de recunoaşterea peptidelor antigenice alterate

| Dacă limfocitele T CD4* specifice față de un anumit antigen peptidic
recunosc antigenul prezentat de APC competente, celulele T sunt activate. Însă,
dacă aceleaşi limfocite T vin inițial în contact cu o formă a antigenului în care
au fost modificate anumite reziduuri implicate în contactul cu TCR, celulele T
vor. fi anergizate. Aceste antigene modificate sunt numite peptide ligand
alterate (ALP). În acest caz, anergia, nu. se datorează absenței semnalului al
doilea de activare (co-stimulator), ci anormalităţii primului semnal (generat prin
recunoaşterea antigenului). Interacțiunea ALP cu receptorii pentru antigen se
231
iti

abortive ale celulelor T,

face cu mică afinitate şi induce răspunsuri parțiale şi
proteinelor
caracterizate prin defecte ale fosforilării tirozinei de la nivelul
biochimice de
asociate TCR şi activare incompletă a intermediarilor cascadei
antigenelor
semnalizare. ' Unele microorganisme produc forme mutante ale
specific.
proprii, reuşind astfel să împiedice dezvoltarea răspunsului imun

3. Deleţia celulelor T prin moarte celulară indusă de activare (AICD)

Stimularea repetată cu antigene sau cu activatori policlonali a limfocitelor
de
T poate duce la moartea celulelor activate prin apoptoză. Această formă
este numită moarte celulară indusă de activare”
„moarte celulară controlată
este
(aczivation-induced cell death). Importanța fiziologică a acestui fenomen
prevenirea activării necontrolate a celulelor T şi menţinerea toleranței față
de unele antigene self. În cazul limfocitelor T CD4*, AICD este rezultatul
interacțiunii a două molecule co-exprimate pe celulele T activate: Fas (CD95) şi
FasL (ligandul Fas). Molecula Fas face parte din familia receptorului pentru
TNE, iar FasL prezintă 'omologie structurală cu TNF. FasL este exprimat în
este un mecanism des.
primul rând pe celulele T activate, astfel încât AICD
utilizat de limfocitele T efector. Activarea limfocitelor T duce ia co-expresia Fas
a
şi FasL. Legarea FasL la Fas în cazul reactivării (restimulării cu antigen), sau
TNE la receptorul pentru INF, activează o serie de proteaze intracelulare, care
vor determina în final fragmentarea ADN, adică moartea prin apoptoză a
celulelor,. urmată de îndepărtarea rapidă de către fagocite a celulelor distruse.
ce
Fas este principalul mediator al AICD în cazul limfocitelor T CD4*, în timp
_. receptorul pentru TNF este mai important în moartea celulelor T CD8".
i
AICD poate fi indusă uşor in vitro prin expunerea celulelor T la activator
policlonali sau. la concentraţii mari din antigenul pentru care sunt specifice. În
vivo, acest tip de moarte celulară apare la administrarea de toxine bacteriene
numite superantigene, care stimulează un număr foarte mare de limfocite T.

232
 Multe din evenimentele biochimice care stau la baza apoptozei mediate de
Fas au fost identificate. FasL, este un trimer, astfel încât legarea lui la Fas .
„conduce la olizomerizarea receptorului. „Regiunea citoplasmatică a Fas conţine o.
secvență conservată, numită domeniul morții (death domain) deoarece este -
necesar transmiterii semnalului inductor al morții celulare. Acest domeniu .
permite interacțiuni proteină-proteină şi mediază legarea unei alte proteine
denumită FADD (Fas-associated death domain). la coada citoplasmatică a Fas.
La FADD se asociază o a treia proteină FLICE (FADD-like interleukin-l
converting enzyme protease). În urma acestei asocieri proteaza FLICE devine
activă şi va determina activarea altor proteaze (din familia enzimei de conversie
a interleukinei-1), care vor cliva ADN-ul.
Fasi, ——

Fas
oligomerizarea Fas :
prin legarea Fasl > —
e

domeniul
morții
asocierea FADD
şi a FLICE

protează ____
|___domeniu | „activată |
proteazic | | |

activare proteaze
- şi clivarea ADN

APOPTOZĂ

Medelul apoptozei mediate de Fas.

233
 Deşi diferitele. sisteme experimentale furnizează informaţii importante
despre mecanismele inducerii anergiei sau deleţiei limfocitelor T CD4", rolul
jucat de aceste căi în toleranța imunologică indusă de administrarea formelor
tolerogene de antigene (antigene administrate în absența adjuvanților sau pe cale
-orală) nu este încă deplin definit. În plus, şi mai puţine date se cunosc despre
mecanismele inducerii toleranţei limfocitelor T CDS". Este posibil ca, în cazul
în care celulele T CD8* recunosc peptidele prezentate
de moleculele MHC I în
absența co-stimulării sau a semnalelor de la limfocitele T helper să fie.
inactivate.. |

Mecanismele toleranţei limfocitelor B

Interacțiunea antigenelor cu limfocitele B specifice (primul semnal
| necesar activării) în absența semnalelor de la celulele 'T helper (al doilea semnal)
conduce la toleranța celulelor B şi absența sintezei anticorpilor. În mare,
inducerea toleranței limfocitelor B este similară tolerizării celulelor T.
- Limfocitele T helper şi citokinele secretate de ele furnizează cel de-al doilea
semnal necesar activării celulelor B, analog celui generat de moleculele co-
stimulatoare din cazul activării limfocitelor T. Astfel, administrarea sistemică de
doze mari de antigene polizaharidice (care nu pot fi recunoscute de către celulele
"T) induce tolerizarea limfocitelor B, împiedicând şi răspunsurile ulterioare la
administrarea antigenuluiîîn doze sau forme i imunogene. De asemenea, legarea
antigenelor proteice la receptorii celulelor B în absența semnalizării limfocitelor |
T helper, conduce la tolerizarea limfocitelor B.. ”
„ Mecanismele biochimice implicate în inducerea toleranţei limfocitelor B
| nu sunt cunoscute. Oricum, tolerizarea celulelor B necesită doze mai mari de
antigen decât în cazul limfocitelor T şi durata menţinerii toleranței după -
îndepărtarea tolerogenului este mai mică pentru celulele B.

„234
 Limfocitele T Supresor -
Iniţial, limfocitele T supresor au fost descrise ca un subset distinct
de
celule T, a căror funcţie era inhibarea activării limfocitelor antigen
-specifice T
şi/sau B. Primele experimente care au demonstrat existenţa celulelor T
supresor -
foloseau animale la care antigenul era administrat în condiții neimunogene
(doze
mari de antigen în soluție apoasă administrate pe cale sistemică), Rezulta
tul
consta în faptul că animalele erau incapabile să reacționeze la acel antigen, chiar
” şi dacă ulterior era administrat în forme imunogenice. În cele mai multe cazuri
aceste rezultate se datorau inducerii toleranței limfocitelor specifice. Dar, în alte
situaţii, dacă se transferau. limfocitele de la animalul la care fusese indusă:
toleranța față de antigen într-un animal singeneic naiv, la testarea ulterioară a
recipientului cu antigenul respectiv nu se. obținea nici un răspuns. Inhibiţia |
„răspunsului imun al recipientului se caracterizează prin : specificitate ă
imunologică, deoarece animalul răspunde normal la alte antigene diferite. Studii
efectuate ulterior, au demonstrat că această incapacitate de reacţie care poate fi
transferată de la un individ la altul, este mediată de către limfocitele T, numite .
celule T supresor. |
Studii efectuate pe culturi de limfocite umane şi animale au. dus la
definirea unor proprietăți ale celulelor T supresor:“ | aa
1. Limfocitele T supresor sunt induse îîn general de aceleaşi condiții de
imunizare responsabile de inducerea ânergiei clonale: concentrații mari. .
de antigene proteice sau de haptene, administrate fără adjuvanți sau *
injectate intravenos. | |
2. În multe sisteme experimentale, celuleie T care inhibă răspunsul i imun
sunt CD8*. Creşterea şi diferenţierea lor poate fi dependentă de
limfocitele T CD4?.
3, La şoarece, s-au identificat populații de celule T supresor specifice .
pentru diferite antigene (proteine, haptene) sau pentru determinanţii
idiotipici ai receptorilor pentru antigen ai limocitelcr, În schimb, la
235
 om există puţine exemple de celule supresor antigen-specifice sau

idiotip-specifice. |

4. Efectele inhibitori ale limfocitelor T supresor. sunt mediate prin

“ proteine secretate (citokine,)

Una din problemele majore ale caracterizării limfocitelor T supresor
cantitate
„constă în imposibilitatea izolării, şi purificării acestor celule într-o
a receptorilor şi produşilor secretaţi. De |
suficientă pentru analiza biochimică
rilor “exprimaţi de.
_ aceea nu se cunoaşte nici. măcar natura exactă a recepto
stimulează -
celulele supresor. În ciuda acestui fapt, se cunoaşte că unele antigene
imun
| populații de limfocite al căror efect. mnajor este inhibarea răspunsului
unică de
| specific. Este posibil. ca limfocitele T supresor să nu fie o populaţie
. -
celule, ci mai degrabă să fie reprezentate de limfocite capabile să inhibe
te T, celulele
“răspunsurile imune în diferite moduri. Similar celorlalte limfoci
s-ar putea
“supresor ar putea recunoaşte specific antigenul, dar funcția oi.
mecanism al
desfășura prin diferite mecanisme nespecifice. Cel mai acceptat
lor cu funcții
“acţiunii celulelor T supresor este producerea îîn exces a citokine
rarea |
| inhibitorii. Astfel, TGEF-B (transforming growth factor) inhibă prolife
în exces a TGF-B
limfocitelor T şi B. Prezenţa în poate determina inhibarea
citokină pot
răspunsului imun, iar celulele care secretă cantități mari din această
îip.
„ funcționa ca celule supresor. În alte situaţii, diferite citokine inhibă un anumit
'de răspuns imun. De exemplu, IL-4, IL-10 şi IL-13 produse de subsetul Tu2 de
limfocite-T helper inhibă activarea macrofagelor. Din acest motiv celulele Tr?
N
înhibă imunitatea mediată celular şi hipersensibilitatea întârziată. IFN-y produs
comutare
de celulele Tal inhibă comutarea limfocitelor. B pe izotipul IgE,
Ă mediată de IL-4. Deci, populaţii *variate de limfocite T sunt capabile să inhibe
de celule
diterite răspunsuri. imune şi se pare că nu există o populație "unică"
supresor.
„Unele celule. supresor îşi exercită efectele prin omorârea altor celule
Limtocite T CD8"8” antigenr-sperifice şi unele celule | |
i
. impicae în răspunsul imun.
 CD4* pot să lizeze celulele țintă care prezintă antigenele stimulatoare în
combinaţie cu moleculele MHC (de clasă. 1 şi; respectiv de clasă II). Această
citoliză este mediată prin interacțiunea FasL-Fas şi de secreția de citokine ca
TNF. Este posibil ca celulele T citotoxice să fie capabile să distrugă specific
limfocitele B şi T helper sau APC, care exprimă determinanţi antigenici
ptoveniți din proteine non-self în asociere cu moleculele MHC. Rezultatul este
inhibițiarăspunsului imun
i specific.

Reglarea idiotipică s a răspunsului IMUN

i |
Cel de-al treilea mecanism de reglare a răspunsului imun, pe lângă
toleranța imunologică şi celulele supresor, denumit reglare idiotipică, are la
bază observaţia că receptorii pentru antigen ai limfocitelor B şi T au structuri
foarte diverse, conținând regiuni variabile care diferă. de la o clonă la alta de
„limfocite. Aceşti receptori sunt capabili să discrimineze variaţii subtile în
secvența proteinelor, permițând limfociteior să recunoască şi să reacționeze la
proteine care diferă foarte puţin de proteinele self. Din acest motiv, este posibil
ca în momentul când are loc expansiunea clonei de limfocite specifice, să fie
activate şi alte limfocite care recunosc regiunea variabilă a celulelor antigen-
specifice. Aceste limfocite receptor-specifice pot ulterior să interacționeze și să -
modifice funcția clonei de celule care exprimă receptorii respectivi.
Determinanţii antigenici caracteristici regiunii variabile a fiecărei clone de
limfocite sunt denumiți idiotopi, iar suma idiotopilor unui receptor pentru:
antigen determină idiotipul receptorului. Răspunsurile imune specifice dirijate
împotriva idiotipului sunt numite anti-idiotipice. Aceste răspunsuri pot
amplifica sau. inhiba activarea limfocitelor care exprimă acel idiotip. Astfel,
idiotipurile şi anti-idiotipurile constituie un sistem de autoreglare a răspunsului
imun faţă de antigene non-self |
Posibilitatea reglării sistemului imun prin răspunsuri anti-idiotipice a fost
enunțată pentru prima dată în 1974 de Niels Jerne sub numele de teoria rețelei
237
idiotipice. Conform acestei teorii, antigenul stimulează răspunsul celulelor T
şi/sau B specifice, care la rândul lor induc răspunsuri complementare anti-
idiotipice. Anticorpii anti-idiotipici pot recunoaşte limfocitele care au răspuns
inițial la antigen şi să le inhibe sau să le stimuleze activarea. Limfocitele T anti-
idiotipice funcționează în acelaşi mod, recunoscând determinanţii idiotipici ai
receptorilor celulelor imune. Introducerea antigenului în această rețea, perturbă
echilibrul dintre idiotip şi anti-idiotip, ceea ce duce la apariția unui răspuns imun
detectabil. |
anticorp antigen-
specific (Ac1) | 2 |
Alee
e Pepe i
antigen ——P Ciobotea cu antigenul
inducerea anticorpilor
Ac] „| anti-idietipici (Ac2)
XE

Costi

anticorp faţă de epitopi“ |

prezenți ia nivelul situsului anticorp faţă de epitopi
de combinare cu antigenul plasați înafara situsului de
(tip imagine internă) combinare cu antigenul

Reţeaua idiotip - anti-idiotip. Situsul de combinare cu antigenul. af

anticorpului specific (Acl) are o formă complementară antigenului. Anticorpii
anti-idiotipici specifici idiotopilor de la nivelui situsului de combinare cu
antigenul (Ac2) "mimează" forma antigenului şi de aceea sunt denumiți
imaginea internă a antigenului Fi pot influența răspunsul la antigen al
iimfocitelor ce exprimă idiotipul antigen-specific. Anticorpii anti-idiotipici care
recunosc iditopi care nu aparțin situsului de combinare cu antigenul (Ac2')
influențează răspunsul unui prup de limfocite neimplicate în recunoaşterea
antigenului inițiator (setul paralel).

238
 „Rolul anticorpilor în reglarea răspunsului imun
Anticorpii exercită controlul prin feedback al răspunsului imun: anticorpii
„produşi față de un antigen sunt capabili să inhibe răspunsul imun faţă de acelaşi -
antigen. De exemplu, dacă unui animal i se administrează anticorpi specifici faţă
de antigen la scurt timp după imunizare, sau în timpul răspunsului imun la acel
antigen, producerea ulterioară de anticorp diminuă. Fenomenul de feedback
exercitat de anticorpi reglează atât răspunsul imun umoral cât şi pe cel mediat.
celular. Feedback-ul exercitat de anticorpi asigură autolimitarea răspunsurilor
imune şi scăderea intensității răspunsului imun în timp, după imunizare. |
Reglarea prin feedback de către anticorpi se realizează prin mai multe
mecanisme:
Î. Anticorpii elimină şi neutralizează antigenul, îndepărtând astfel
| stimulul inițiator al răspunsului imun. Anticorpii injectați sau produşi
„pe parcursul unui răspuns imun formează complexe cu antigenul, iar
dacă anticorpii sunt lgM sau anumite subclase de IgG se produce
activarea sistemului complement. Complexele imune sunt legate şi |
eliminate de fagocitele şi eritrocitele cu receptori Fcy şi/sau receptori
„pentru complement. Astfel, una din funcţiile anticorpilor este de a. .
induce eliminarea antigenelor prin stimularea fagocitozei lor. În plus,
anticorpii neutralizează capacitatea stimulatoare a antigenelor prin
legarea la determinanții antigenici şi blocarea accesului lor la |
receptorii specifici de pe suprafața limfocitelor B, limitând activarea
celulelor B. Administrarea de anticorpi preformați (o formă. de
imunizare pasivă) este utilizată în tratamentul tetanosului şi în
prevenirea izoimunizării Rh. |
2. Anticorpii inhibă direct activarea limfocitelor B prin legarea de
receptorii Fc de pe celuiele B. Angajarea simultană a imunoglobulinei
de suprafață şi a receptorilor Fc de către complexele antigen-anticorp,
inhibă activarea celulelor B. Moleculele de IgG prezente în complexe.
239
 cu antigenul se leagă la receptori Fc de pe suprafaţa limfocitelor B
(FoyRIIB sau CD32). Domeniul citoplasmatic al FoyRIIB ieagă şi
activează o tirozin fostatază, prezentă în multe tipuri de celule. Când
receptorul Fc este agregat împreună cu receptorul pentru antigen al
limfocitului B prin legarea simultană la complexul antigen-anticorp,
fosfataza defosforilează moleculele lga și lIgB, blocând calea
biochimică de activare a limfocitelor B. Deci, funcția fiziologică
majoră a receptorilor Fcy de pe limfocitele B este inhibiția feedbacka
producerii de anticorpi.

complex
antigen-
anticorp

activarea limfocitului B şi inhibarea activării limfocitalui B

producerea anticorpilor “şi a sintezei anticorpilor prin
la legarea antigenului de Ig : E legarea concomitentă a Ig de
de suprafaţă - suprafaţă şi a receptorului Fe

Inhibarea activării limfocitelor B prin legare siu:nltană a receptorului

pentru antigen al celulei E şi a receptorului Fc la complezui antigen-
anticorp. |

3. Complexele antigen-anticorp pot regla răspunsul limfocilelor T şi |

producerea de citokine. Compiexele antizen-anticorp inhibă activarea
limfocitelor T helper şi/sau induc limfocite T supresor antigen-
specifice. Unele limfocite T exprimă receptori Fc specifici pentru leM
sau IG. De asemenea, complexele antigen-anticorp influențează
240
 sinteza de citokine din celule nelimfoide: complexele imune care se
leagă de receptorii Fcy de pe macrofage stimulează producerea unui
antagonist al IL-], care inhibă competitiv legarea IL-i la receptorul
său.

Rolul antigenului în reglarea răspunsului imun |

Antigenul reprezintă obligatoriu primul semnal pentru activarea
limfocitelor, care induce expansiunea cională a limfocitelor şi diferențierea în

efectori. Intervenţia efectorilor are drept rezultat eliminarea antigenului, care va

duce la scăderea amplitudinii răspunsului imun. Mecanismul de feedback
negativ limitează producerea anticorpilor prin îndepărtarea stimulului inițiator. |
Natura antigenului are o influență semnificativă asupra tipului şi
intensității răspunsului imun. Astfel, există mai multe tipuri de efecte reglatorii: |

1. Structura chimică. Antigene diferite din punct de vedere chimic induc

răspunsuri imune diferite. De exemplu, proteinele induc atât imunitate
umorală cât şi mediată celular, în timp ce polizaharidele şi lipideie nu pot
"stimula limfocitele T MHC-restrictate şi nu induc răspunsuri imune
mediate celular. Polizaharidele şi lipidele sunt antigene T independente şi
induc sinteză de anticorpi izotip IeM. Proteinele stimulează comutarea de
clasă, maturarea de afinitate şi generarea celulelor B cu memorie. De

aceea, bacteriile încapsulate, care au ca principal imunogeni

polizaharidele capsulare induc sinteza de obicei de I2M de Joasă afinitate

şi de mici cantități de IgG. Spre deosebire de acestea, antigenele proteice
bacteriene şi majoritatea virusurilor induc răspunsuri imune umorale şi
celulare puternice, precum şi memorie imunologică de lungă durată.
2. Doza antigenului. Dozele munogene optime variază cu antigenul. În
general, dozele foarte mari sau administrarea repetată a antigenelor

proteice induc tolerizarea specifică a limfocitelor T şi inhibă răspunsul

241
 imun. Dozele mari de antigene polizaharidice pot induce tolerizarea
limfocitelor B specifice, inhibând producerea de anticorpi
3. Calea de administrare a antigenului. Antigenele proteice administrate
subcutanat sau intradermic sunt de obice: imunogene, deoarece sunt
preluate de celulele Langerhans din epiderm şi transportate în organele
limfatice regionale, unde are loc inițierea răspunsului imun. Administrarea
intravenoasă sau orală de doze mari de antigene proteice induce toleranţă.
4. Adjuvanţii. Pentru a induce răspunsuri imune puternice mediate de
celule T trebuie ca antigenele proteice să fie administrate împreună cu
adjuvanţi. Unul din mecanismele prin care acţionează adjuvanții este
reprezentat de inducerea unei reacţii inflamatorii locale, care se asociază
cu creşterea expresiei moleculelor co-stimulatoare de către macrofage şi
alte APC-uri şi cu secreția de IL-12.
5. Rolul celulelor accesorii (4APC). Celulele accesorii (celule dendritice,
macrofage şi limfocite B) suni esențiale în inducerea răspunsurilor imune
dependente de limfocitele T. Celulele accesorii prezintă antigene celulelor
T MHC-restrictate şi exprimă moleculele co-stimulatoare. care stimulează
proliferarea şi diferenţierea limfocitelor T. De aceea, prezenţa celulelor
accesorii competente stimulează răspunsurile imune dependente de
celulele T, ar absența lor conduce la răspunsuri imune deficiente.
Macrofagele în repaus şi limfocitele B naive, nestimuiate, sunt deficiente
„în molecule co-stimulatoare Din acest motiv, antigenele prezentate de
astfel de APC-uri pot să nu reușească să stimuleze hmfocitele T CDA4” şi
Chiar să inducă toleranță. Spre deosebire de acestea, celulele dendritice şi
macrofagele activate sunt APC-uri competente, care exprimă moleculele
co-stimulatoare, nivele mari de MHC II şi secretă citokine care stimulează
proliferarea și diferențierea limfocii:-lor T

252
 ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI IMUN

Cei mai mulți agenţi infecţioşi pătrund în organism la nivelul pielii Sau a
epiteliului tractului gastrointestinal și respirator. Limfocitele T şi B specifice
trebuie să vină în contact cu antigenele şi simultan să fie expuse şi la stimulii
necesari inițierii răspunsului imun (molecule co-stimulatoare sau citokine).
Răspunsurile imune sunt declanşate la nivelul organelor limfatice periferice
sau secundare. Oricum, exercitarea funcției efector, capabilă să elimine
antigenele persistente, trebuie să fie posibilă în orice țesut. De aceea,
răspunsurile limfocitelor efector şi cu memorie sunt sistemice şi pot să apară în
țesuturile periferice extra-limfatice.
Pentru a optimiza interacțiunile celulare necesare recunoaşterii
antigenului şi activării răspunsului imun, majoritatea limfocitelor, fagocitelor
mononuclearelor şi a celorlalte celule accesorii este localizată şi concentrată în
țesuturi sau organe definite anatomic, în care se produce şi transportarea şi
concentrarea antigenelor. Acestea sunt organele limfatice periferice .
(secundare): ganglionii, splina, țesutul limfatic asociat mucoaselor (MALT) şi
sistemul imun cutanat. În plus, există agregate limfocitare mai puţin bine
caracterizate în țesutul conjunctiv şi practic în toate organele, cu excepția
sistemului nervos central.

Ganglionii limfatici
Reprezintă agregate mici, nodulare de ţesut limfatic, amplasate pe traseul
vaselor limfatice din tot corpul. Epiteliile, ca pielea şi mucoasa tractului
gastrointestinal şi respirator, precum şi țesutul conjunctiv şi majoritatea
organelor prezintă drenaj limfatic. Vasele limfatice colectează lichid şi celule
din spaţiul interstițial şi returnează acest fluid, denumit limfă, via ganglioni, în
circulația sanguină. Antigenele care pătrund la nivelul pielii sau mucoasei
tractului gastrointestinal şi respirator ajung în vasele limfat:ce, în mare măsură
243
 legate la celulele accesorii și sunt transportate în ganglionii regionali. Astfel,
sistemul limfatic furnizează un mecanism de colectare a antigenelor, iar
ganglionii localizați pe traseul vaselor limfatice, "scanează” limfa pentru a
. detecta materialului antigenic străin.
Fiecare ganglion este înconjurat de o capsulă fibroasă, care este străbătută
de numeroase vase limfatice aferente, care descarcă limfa într-un sinus
subcapsular. Ganglionii limfatici constau din cortex (plasat la exterior) şi
medulară. Cortexul prezintă la rândul său două regiuni: cortexul superficial şi
cortexul profund sau regiunea paracorticală. Cortexul superficial Conţine
limfocite B organizate în foliculi limfatici. Unii foliculi prezintă o regiune
centrală în care are loc o intensă proliferare a limfocitelor B, numită centru
germinal. Aceşti folicu!i sunt denumiți foliculi secundari, spre deosebire de cei
fără centri germinali, numiți foliculi primari. Aria 'paracorticală este
reprezentată mai ales din limfocite T şi celule specializate, numite celule
dendritice. Medulara este formată din macrofage şi plasmocite producătoare de
“anticorpi, dispuse sub formă de cordoane printre sinusoidele limfatice şi
vasculare. Limfocitele și celulele accesorii se găsesc frecvent în strânsă
proxirhitate, dar nu formează joncţiuni intercelulare, fapt important pentru
menținerea capacităţii limfocitelor de a migra şi recircula între limfă, sânge şi
țesuturi. Limfa care pătrunde în sinusul subcapsular, străbate cortexul şi
medulara şi părăseşte ganglionul printr-un singur vas limfatic eferent, iocalizat
în hil. În plus, fiecare ganglion este vascularizat, la nivelul hilului găsindu-se o
axteră şi o venă. |
Cum am menţionat deja, diferite clase de limfocite şi de celule accesorii
nelimfatice sunt “sechestrate” în anumite arii ale ganglionilor limfatici. Foliculii
reprezintă ariile B-dependente ale ganglionului. Foliculii primari conţin mai
ales limfocite B mature naive, care aparent nu au fost stimulate antigenic
anterior. Centrii germinali se dezvoltă în urma stimulăni antigenice şi sunt zone
de proliferare celulară intensă, selecţie a celulelor B producătoare de anticorpi
244
de mare afinitate şi de generare a limfocitelor B cu memorie. Celulele foliculare
dendritice din centrii germinali rețin pe suprafață antigenul şi activează selectiv
celulele B care leagă antigenul cu mare afinitate. Plasmocitele complet
diferenţiate se dezvoltă în afara centrilor germinali şi pot migra din ganglioni în
alte țesuturi.

vase limfatice
foliculi limfatici Y aferente
(aria B-dependentă) A
3 centru germinai

capsulă —p. / SEAS sĂ ee a folicul

E secundar
Sinus

. > folicul
_“cortex parafolicular Căii | primar
(aria T-dependentă) î e trabecul-
cordoane
medulare

vas limfatic arteră

eferent

Reprezentare schematică a structurii panglionului limfaţie.

Limfocitele T sunt localizate în special în zona dintre foliculii limfatici şi

în aria .paracorticală (arii T-dependente). Majoritatea sunt celule T CD4'
helper, amestecate cu relativ puţine limfocite T CD8'. Limfocitele T naive
pătrund în ganglion fie prin limfaticele aferente, sau mai ales prin venule
specializate cu endoteliu cuboidal, numite venule cu endoteliu înalt (high
endothelial venules - HEV), numeroase în ariile T-dependente. Aici are loc
contactul cu antigenele care au fost transportate în ganglion de către limfă.
Celulele dendritice interdigitate, abundente în ariile T-dependente, prezintă
245
 limfocitelor T CD4* naive antigenele pe care le-au preluat. Astfel, ganglionii
lirhfatici reprezintă sediul declanșării răspunsurilor imune față de antigene
proteice transportate pe cale limfatică. |
Medulara conține puţine limfocite, un număr mare de macrofage şi celule
_dendritice şi, în ganglionii care drenează .sedii ale imunizării, numeroase
plasmocite, toate aceste celule fiind răspândite printre canalele limfatice.
Organizarea anatomică a ganglionilor limfatici facilitează interacțiunile
dintre celulele accesorii şi limfocite şi între diferitele subseturi limfocitare.
"Celulele dendritice interdigitate din aria T prezintă antigene limfocitelor T CD4*
naive. Celulele foliculare dendritice din centrii germinali prezintă antigene
limfocitelor B pe care le activează. Limfocitele B care pătrund din circulația
sanguină în ganglion trebuie să traverseze ariile T-dependente în drumul lor spre
foliculii limfatici, astfel crescând şansele interacțiunii şi cooperării dintre
celulele T şi B. În concluzie, distribuţia diferitelor populații celulare în ganglion
- este critică pentru generarea răspunsului imun. Structura ganglionilor limfatici
nu este fixă , ci se modifică pe parcursul expunerii la antigen. De exemplu,
centrii germinali se dezvoltă în interval de 1 săptămână de la imunizare şi
- regresează gradat după eliminarea stimulului antigenic.

Splina
e
Este un organ de aproximativ 150 de grame,. specializat în colectarea
antigenelor prezente în circulație. Aportul sanguin este asigurat de o singură
arteră splenică, care străpunge capsula la nivelul hilului şi apoi se divide în
ramuri din ce în ce mai mici. În jurul arteriolelor se găsesc "manșoane” de
limfocite, denumite teci limfatice periarteriolare şi de care sunt ataşaţi foliculii
limfatici, unii prezentând centri germinali. Tecile limfatice periarteriolare şi
foliculii limfatici sunt înconjurate de o coroană de limfocite şi macrofage numită
zona marginală. Acest țesut limfatic constituie pulpa albă a splinei, care se

246.
 găseşte răspândită în pulpa roşie. Pulpa roşie formează majoritatea țesutului
splenic și este sediul colectării şi distrucției eritrocitelor senescente.
Similar ganglionilor limfatici, limfocitele şi celulele accesorii sunt
prezente în anumite zone ale splinei. Astfel, tecile limfatice periarteriolare-
conțin mai ales limfocite T, dintre care două treimi sunt celule helper CD4* şi
doar o treime celule” CD8*. Foliculii şi centrii germinali sunt ariile bogate. în
limfocite B şi au funcții similare celor din ganglionii limfatici. Zonele marginale
“conţin macrofage, limfocite B şi celule T helper CD4*. Antigenele şi limfocitele
pătrund în splină prin sinusoidele vasculare; la nivelul splinei nu există venule
cu endoteliu înalt. Activarea limfocitelor B este inițiată la nivelul zonelor
marginale, care sunt adiacente celulelor T helper din tecile limfatice
periarteriolare. Ulterior, celulele B activate migrează la nivelul centrilor
gerininali sau în pulpa roşie.
folicul limfatic zona marpinală

teacă limfatică
arteriolă
periarteriolară
centrală -

cenfru
venă
germ
trabeculară
pulpa roşie
arteră
trabeculară

Reprezentare schematică a structurii splinei.

În esenţă, funcția splinei şi răspunsul ei faţă de antigene este similară

ganglionilor limfatici. Diferenţa esențială este dată de faptul că splina reprezintă
sediul major al răspunsurilor imune față de antigene prezente în circulație, în
247
- timp ce ganglionii sunt implicaţi în reacția faţă de antigene prezente în limfă. În
"plus, splina constituie şi un important “filtru” al sângelui: macrofagele din pulpa
roşie îndepărtează substanţele străine nedorite şi eritrocitele "imbătrânite” din
circulația sanguină.

Țesutul limfatic asociat mucoaselor (MALT)

Este situat sub mucoasa tractului gastrointestinal şi respirator, fiind format
din agregate de limfocite şi celule accesorii, similare structural şi funcțional!
ganglionilor limfatici. Aceste agregate celulare sunt reprezentate de plăcile
Peyer din intestinul subţire, amigdalele faringiene, apendicele şi țesutul limfatic
asociat mucoasei bronşice. | |
Cel mai bine organizate sunt plăcile Peyer de la nivelul intestinului
subțire, specializate în colectarea antigenelor
de la nivelul epiteliului intestinal.
Antigenul este coiectat de celule epiteliale specializate denumite celule M.
Limfocitele B sunt grupate sub formă de foliculi mari, activi. Celulele T ocupă
ariile interfoliculare. | | î
| lumenul intestinali

epiteliu
(celule M)

aria T-dependentă

| peretele
centru intestinal
folicul germinal
(aria B-dependentă)

POS

Reprezentare schematică a țesutului limfatic asociat mucoasei intestinului

subţire.

248
 Sistemul imun cutanat este reprezentat de limfocitele şi celulele accesorii
de la nivelul epidermului și dermului.

După ce antigenele au fost transportate şi capturate în țesuturile limfatice

periferice, trebuie să intre în contact cu limfocitele naive specifice pentru a iniţia ,
răspunsul imun. Sistemul imun conţine un număr foarte mare de clone
limfocitare antigen-specifice (estimat la > 107). Din acest motiv, fiecare antigen
- poate fi recunoscut doar de o proporție foarte mică de limfocite din total, de
ordinul a o celulă din 100000 (sau din 1000000 de celule). Astfel, şansa ca un
anumit antigen, prezent în cantitate mică, să fie recunoscut eficient de către
subpopulația rară de limfocite naive specifice este destul de mică. Prin structura
şi funcția lor, organele limfatice periferice măresc şansele contactului dintre
antigene şi limfocitele specifice. Antigenele sunt colectate de la nivelul porţilor
- de intrare în organism şi apoi sunt transportate şi capturate (concentrate) în
organele limfatice periferice. În plus, limfocitele naive migrează continuu din
circulație (sânge sau limfă) prin organele limfatice, astfel încât eventualul
antigen reţinut în aceste organe să intre în contact cu un număr mult mai mare de
limfocite. Acest fenomen de migrare continuă şi controlată a limfocitelor din
sânge (şi limfă) prin țesutul limfatic şi înapoi în circulaţie, este denumit trafic
limfocitar (recircularea limfocitelor).

Traficul limfocitar
„_ Modalităţile de migrare a limfocitelor prin organele limfatice şi țesuturile
periferice sunt mai bine caracterizate pentru celulele T. Recircularea limfocitelor
-. prezintă două trăsături cu importanță particulară în răspunsul imun față de
antigene proteice. În primul rând, recircularea celulelor T naive este diferită de
cea a limfocitelor T efector sau de memorie. Şi, în al doilea rând, migrarea
limfocitelor este mediată de interacțiunea receptorilor homing exprir aţi de
mmneenenoar

limfocite şi liganzii lor prezenți pe celulele endoteliale. Expresia şi funcția

249
 acestor molecule sunt reglate de recunoaşterea antigenului şi stimuli inflamatori.
Această caracteristică este critică în determinarea modalitățiior distincte de
"recirculare a limfocitelor naive şi a celor stimulate antigenic în organele
limfatice periferice şi, respectiv, la sediul inflamaţiei.

J Recircularea limfocitelor I naive la nivelul organelor limfatice

?
Extravazarea celulelor T naive din sânge în stroma ganglionilor limfatici
se produce selectiv, la nivelul unor structuri specializate, denumite venule cu
endoteliu înalt (HEV). Aceste venule sunt prezente_ şi la nivelul țesutului
| limfatic asociat mucoaselor, dar nu şi în splină. Caracteristica principală a HEV,
care. “conduce da “Extravazarea limfocitelor, este _adezivitatea crescută a
endoteliului înalt pentru limfocitele circulante. Astfel, limfocitele T naive care
mem ne mreana, ÎN i
vin în contact cu endoteliul, HEV rămân ataşate pentru câteva secunde, spre
deosebire de interacțiunea cu endoteliui plat sormal, care durează doar o
fracțiune de secundă. Această interacțiune cu afinitate joasă permite unei
proporţii din celulele T să-şi crească forța de adeziune la HEV şi apoi să emită
„prelungiri care să le permită să traverseze endoteliul înalt şi să pătrundă în
corticala ganglionului. | |
Limfocitele T care au pătruns într-un gânglion, dar care nu şi-au întâlnit
antigenul specific în acel ganglion, trec în medulară și apoi sunt preluate de
vasul limfatic eferent, pentru a se reîntoarce în circulația sanguină prin ductul:
toracic fiind recirculate prin alte organe limfatice.| Un astfel de ciclu de
recirculare durează aproximativ o oră. Datorită vitezei mari de recirculare a
limfocitelor aproximativ 25 x 10” celule trec prin ganglionii limfatici în fiecare
zi, astfel încât, în medie, zilnic fiecare limfocit traversează câte un ganglion. De
aceea, doar aproximativ 2% din limfocitele naive ale unui adult se găsesc în
circulația sanguină, restul fiind situate în țesuturile limfatice periferice.
|_Ataşarea limfocitelor la endoteliul ţesuturilor limfatice periferice este
__mediată de receptori homing exprimaţi de limfocite şi de liganzii lor prezenţi
250
 pe celulele endoteliale. Datorită faptului că
diferiți liganzi pot fi exprimați de
celulele endoteliale din diferite sedii anatomice, aceştia au fost: denumiți
adresine, pentru a sublinia rolul pe care îl joacă
îi
în migrarea organ-specifică a
limfocitelor (homing).

Receptorii homing ai limfocitelor T

Receptori homing ai Ligandul endotelial
limfocitelor T
A. homing-ul celulelor T L-selectina GIyCAM-1, CD34,
naive în organele limfatice
MadCAM-l
periferice
B. homing-ul celulelor T în integrine a4f7 MadCAM-I,
MALT (plăci Peyer) CD44 „_ hialuronat |
C. homing-ul celulelor T de CLA-l E-selectina a
memorie la nivelul pielii
inflamate
D. homing-ui celulelor T LFA-] ICAM-1, ICAM-2,
efector şi de memorie la VLA-4 VCAM-I,
sediul inflamaţiei CD44 hialuronat

Cei mai important receptor homing al celulelor T naive este ÎL

ina Pâcă d.
(CD62L), o glicoproteină cu greutatea moleculară de 90 KDL-se
lectina este
omologă sistructural cu două proteine exprimate de celulele endotel
iale, numite E.

mie şi rostogolirea leucocitelor pe suprafaţa endoteliului.

“Structurile recunoscute de L-selectină sunt reprezentate de carbohidrați.
GIyCAM-I, un proteoglican exprimat de endoteliul HEV, mediază migrarea
celulelor T naive în ganglionii limfatici. Alți liganzi ai L-selectinei sunt
exprimați de endoteliul din tractul gastro-intestinal şi din alte
ţesuturi. Aceste .
adresine contribuie la interacțiunea iniţială, de joasă afinitate dintre limfocit
ele T |
naive care exprimă L-selectină şi endoteliul din diferite țesuturi. Ataşar
ea

„251
 de
ulterioară mai fermă a limfocitelor şi traversarea peretelui HEV este mediată
alte molecule de adeziune ca, de exemplu, integrinele.
T naivearea care au _intrat într-untomasanglion
! În momentul în care celulele mirarea nozaen

atat

cresc expresta unor proteine de suprafață,

Pe parcursul activării, limfocitele T iși resc

care “mediază interacțiunea lor cu alte celule şi cu “moleculele matricii

extracelulare. Aceste proteine de suprafață integrinele LFA-l,

includ —emneearea VLA-4,
E mar

VLA-5,_VLA-6 şi CD44./ Recunoaşterea antigenului şi activarea măresc

afinitatea integrinelor pentru liganzii lor. Ca o consecință a modificării expresiei

şi afinităţii integrinelor, celulele T activate sunt mult mai aderente la celulele
accesorii şi la matricea extracelulară şi sunt sechestrate
echesîn ganglion. Urmașii
în gangion.
trate LIDâŞI
celulelor T activate se vor diferenţia în celule efector şi celule cu memorie. Pe
măsură ce limfocitele T se diferențiază, îşi mențin expresia la nivele mari a
moleculelor de adeziune, dar. afinitatea integrinelor pentru liganzi scade rapid:
după stimularea antigenică. Astfel, celulele T efector şi cu memorie au o
adeziune mai redusă la celulele accesorii din ganglion şi la moleculele matricii „a
extracelulare şi pot să se întoarcă în torentul circulator prin limfatice eferente şi
ductul toracic.

Migrarea limfocitelor T efector şi cu memorie la sediul inflamaţiei

Celulele T activate şi cele cu memorie încetează să mai migreze eficient ia
nivelul ganglionilor limfatici, deoarece exprimă nivele mai mici de L-selectină
comparativ cu celulele T naive. Mai mult, celulele T efector ŞI cu memorie
a,
migrează preferenţial la sediile inflamației, care frecvent sunt situsuri de intrare
şi persistență a antigenului. Acest proces este mediat de citokine 3
răspuns la stimulii inflamatori, fre: ai ifică expresia pe> șlul ele, mu ale a
fm rai men
pt
liganzilor petru iintogrine “gilospfesta ihi finelgr r„de
d către lulel at
Dacă în timpul s sau după ce au migrat în țesuturile extravasculare, limfocitele T
vin în contact cu antigenul specific, sunt stimulate şi creşte afinitatea
 | integrinelor şi a„CD44 _pentru-protinele din matricea extracelulară, Ca urmare,
- limfocitele T stimulate antigenic sunt reținute preferențial la nivelul sediului de
persistenţă : a antigenului, unde aceste celule mediază faza efector a răspunsului
| imun, Celulele T care au migrat în țesuturile periferice, dar care nu au venit în
contact cu antigenul specific, sunt preluate de vasele limfatice şi se întorc în.
„circulație. |
Astfel, limfocitele T naive migrează preferenţial înn orgzaele limfatice =

activare a răspunsului i imun primar), î în timp ce celulele T efector. şi, cu mereri

_ migrează preferenţial înîn țesuturile periferice inflamat, unde sunt necesare
pentru eliminare aa antigenelor (faza efector a răspunsului imun). Mai mult, faptul
că limfocitele «cu memorie. sunt „recirculate, „asigură „caracterul sistemic al
memoriei imunologice: răspunsurile efector pot fi iniţiate înîn orice sediu al
corpului, chiar dacă celulele cu memorie au fost generate la nivelul țesutului |
limfatic de drenaj al situsului inițial de intrare al antigenului în organism.
ȚRecireularea şi migrarea țesut-specifică a limfocitelor sunt în mare me]
e de recunoaşterea antigenului, deşi. sunt _influențate de prezența
pm
antigenului şi de reacția inflamatorie care însoţeşte frecvent pătrunderea |

|
oa
pie
antigenuluiîn organism.
or
9

Celulele cu memorie sunt heterogene în raport cu expresia moleculelor de

_ adeziune şi cu predispoziția de a migra în diferite țesuturi. Unele exprimă o.
integrină care conţine același lanț a prezent în VLA-4 (CD49d), dar asociat unui
“ lanț B unic, fi. Integrina of recunoaşte atât VCAM-I şi fibronectina (liganzii
VLA-4), cât şi adresina endotelială MadCAME-I, fiind astfel! implicată. în
homing-ul celulelor T cu memorie în țesutul limfatic asociat mucoaselor. Alte
celule T cu memorie exprimă un carbohidrat complex care mediază adeziunea la
E-selectină. Aceste celule T sunt prezente din abundență în special în reacțiile:
imune de la nivelul pielii, molecula carbohidrat humită CLA-1 (cutaneous
iymphocyte antigen-I) fiind implicată în homing-ul celulelor T în piele.
253 | |
 Limfocitele T de la nivelul epiteliului intestinal exprimă o integrină 67, care

se leagă la moleculele de E-caderină prezente pe suprafața celulelor epiteliale.

Limfocitele T naive şi cu memorie diferă şi prin expresia 2555 markeri de
cnezate

suprafață. naive
Cea mai mare parte a celulelor T ni exprimă 0 izoformă cu
mare a (D45u
perete retrasa E ORE tp

greutate moleculară
tea i mem tatii
cele cu memorie exprimă izoforma CDASRO, cu greutate n moleculară MICĂ.
Aceste molecule nu sunt implicate în migrarea limfocitelor şi expresia lor este
variabilăîn diferite populaţii celulare.

Recircularea limfocitelor B

Spre deosebire de celulele T efector şi cu memorie care sunt recirculate

intens, limfocitele B naive şi activate se găsesc mai ales la nivelul organelor
limfatice periferice, ca de exemplu, splină, ganglioni, țesut limfatic asociat
„ mucoaselor şi în măduva hematopoietică. Având în vedere faptul că acesie
celule produc anticorpi care acţionează la distanță, nu este necesară migrarea
limfocitelor B la sediile inflamaţiei pentru medierea apărării gazdei. Celulele B
cu memorie au tendința să migreze în centrii germinali, care reprezintă sedii
- unde
| antigenul este reținut pentru perioade îndelungate, pentru inițierea:
răspunsurilor imune secundare. Una din moleculele utilizate de limfocitele B cu
memorie pentru a-migra în centrii germinali este(YLA-Z în rest, se cunoaşte
foarte puţin despre modalitatea şi mecanismele de recirculare a limfocitelor B.

Există puţine informații despre natura receptorilor homing şi a adresinelor

implicate în migrarea limfocitelor la nivelul splinei. Oricum, pasajul limfocitelor
prin splină în 24 de ore reprezintă aproximativ 50% din totalul populației
limfocitare. Aşa cum am menţionat anterior, splina nu prezintă venule cu
endoteliu înalt şi este posibil ca homing-ul limfocitelor în splină să prezintă o
selectivitate mai redusă pentru celulele naive comparativ cu ganglionii limfatici.

254
 Memoria imunologică
Memoria imunologică reprezintă capacitatea sistemului imun de a
„ răspunde mai rapid şi mai eficient față de patogeni cu care a mai venit în contact
şi reflectă preexistența unei populaţii expansionate clonal de limfocite antigen-
specifice. Persistența memoriei imunologice timp îndelungat după o infecție nu
poate fi cauzată întotdeauna de expunerea repetată la agentul patogen. Există
două explicaţii alternative pentru persistența memoriei imunologice. Prima,
susține că limfocitele induse de expunerea originală la patogen au o viață
îndelungată şi că ele persistă într-o stare de repaus până la următorul contact cu
antigenul. Cea de a doua explicație este că limfocitele activate de expunerea
originală la antigen suni re-stimulate repetitiv, chiar în absența noilor întâlniri cu
antigenul infecțios. Acest lucru ar fi posibil prin persistența în fiecare individ de
mici cantități de patogen, suficiente pentru re-stimularea celulelor activate, dar
insuficiente pentru a determina răspândirea infecției la alți indivizi din populație.
În cazul limfocitelor B, celulele cu memorie antigen-specifice diferă atât
„cantitativ cât şi calitativ de celulele B naive. Celulele B care pot răspunde faţă
de un anumit antigen cresc ca frecvență după stimularea primară de aproximativ
10-100 de ori şi produc anticorpi cu afinitate medie mai mare decât limfocitele
B nestimulate; mai multț, afinitatea anticorpilor sintetizați continuă să crească pe
parcursul răspunsurilor imune secundare şi ulterioare (terțiare, etc.). Re-
expunerea la antigen realizată la 7-10 zile de la stimularea primară, conduce la
apariția mai rapidă a răspunsului imun (perioadă de latență de aproximativ 1-3
“ zile), o creşterea mai rapidă a titrului anticorpilor şi o persistență mai
îndelungată a sintezei anticorpilor. Deci, caracteristicile răspunsului imun
secundar sunt: latență mai scurtă, titru mai ridicat al anticorpilor şi extinderea
duratei intervalului în care se pot detecta anticorpii produşi. Răspunsul imun
secundar se caracterizează în primele zile prin producerea de mici cantități de
IgM şi de mari cantități de IgG, cu prezența şi a IgA şi IgE. Aceşti anticorpi sunt
produşi de celulele B cu memorie, care şi-au comutat deja izotipul de pe IgM pe
235
izotipuri mai mature şi care exprimă pe suprafață IgG, IgA sau IgE, precum şi
nivele mai mari de molecule MHC de clasă II. Afinitatea crescută pentru antigen
şi expresia de nivele mari de MHC II facilitează preluarea şi prezentarea
antigenului, ceea ce permite celulelor B cu memorie să inițieze interacțiunile
critice cu celulele T efector la doze mai scăzute de antigen.

titrul
anticorpilor răspuns primar răspuns secundar

IM a:

ai T Ț zile
Î 7 | ş 38 42

expunerea expunerea
primară la secundară ia
antigen antigen

Răspunsul imun secundar. Comparativ cu răspunsul imun primar, răspunsul

„imun secundar apare mult mai repede (1-3 zile de la expunerea la antigen) şi
„persistă un timp îndelungat (luni, ani). Titrul anticorpilor este mai ridicat şi
constă predominant în 1gG.

Imunizările repetate conduc la creşterea afinității anticorpilor datorită

hipermutației somatice şi selecției realizate de antigen în centrii germinali. Aşa
cum am văzut, în cazul răspunsului imun primar celule B naive stimulate de
către limfocitele Tu? formează un focar primar extrafolicular de proliferare, la
nivelul căruia are loc diferenţierea terminală a unor limfocite B şi secreția de
anticorpi, care servesc la localizarea antigenului pe suprafaţa celulelor foliculare
-dendritice. Unele celule B, care nu au suferit diferențierea terminală, migrează în

236
 interiorul unui folicul limfatic şi vor forma centrul germinal. Aceste celule B de
la nivelul centrului germinal sunt stimulate de antigenul prezent pe suprafața
celulelor foliculare dendritice şi vor intra în a doua fază proliferativă, în timpul
căreia ADN-ul care codifică domeniul variabil al imunoglobulinelor suferă
procesul de hipermutație somatică. Această mutație se produce înainte de
diferenţierea limfocitelor B în plasmocite secretoare de anticorpi.
Anticorpii produşi de plasmocite în timpul răspunsului imun primar joacă
Li
un rol important în dirijarea răspunsului imun secundar. Astfel, în cazul
răspunsului imun secundar, orice cantitate persistentă din anticorpii produşi de
celulele B care s-au diferențiat în cadrul răspunsului primar este imediat
accesibilă pentru legarea antigenului nou introdus. O parte din complexele
antigen-anticorp formate sunt preluate de fagocite şi degradate, antigenul fiind
astfel eliminat. Oricum, altă parte din complexele antigen-anticorp sunt
capturate de celule specializate în transportul antigenului în zonele marginale
din splină şi în sinusul marginal al ganglionilor limfatici. Aceste celule leagă
complexele antigen-anticorp, dar în loc să le ingere le transportă la nivelul
foliculilor limfatici, unde complexele se vor găsi ulterior pe suprafața celulelor
foliculare dendritice.
Celulele foliculare dendritice prezintă pe suprafaţă complexele antigen-
anticorp sub forma unor structuri care înmuguresc de pe membrană; aceste
structuri poartă denumirea de icozomi. Se pare că celulele B care prezintă
receptori capabili să lege antigenul cu aviditate suficientă pentru a concura cu
anticorpii deja existenți, preiau icozomii, procesează antigenul în fragmente
peptidice şi le prezintă celulelor T heiper care înconjoară şi infiltrează centri:
germinali. Contactul dintre limfocitele B care prezintă fragmente antigenice şi
celulele T helper efector specifice pentru aceleaşi peptide duce la un schimb de
semnale activatoare şi o proiiferare rapidă atât a celulelor B antigen-specifice
activate, cât şi a celulelor T helper. Acest proces este dependent de semnalizarea
bidirecțională prin CD40L exprimat de limfocitele T activate şi CD40 prezent pe
257
 celulele B şi de inducerea altor molecule co-stimulatoare. În acest mod.
afinitatea anticorpilor produşi creşte progresiv, deoarece doar limtocitele B cu
receptori de mare afinitate pot lega eficient antigenul şi pot fi induse să
prolifereze sub influenţa celulelor T helper antigen-specifice.

Caracterizarea limfocitelor T cu memorie este mai dificilă decât în cazul

celulelor B, deoarece receptorul pentru antigen a celulelor T nu suferă nici
comutare de clasă şi nici maturare de afinitate. Oricum, numărul limfocitelor T
capabile să reacționeze cu un anumit antigen creşte marcant după imunizare,
persistând la un nivel semnificativ (de 10-100 de ori mai mare față de frecvența
inițială) pentru tot restul vieţii acelui individ. Răspunsul imun celular primar şi
secundar poate fi evidențiat prin fenomenul de rejet al grefei. Grefele de piele
între animale alogeneice sunt acceptate inițial, dar apoi sunt respinse la 11-15
zile de la grefare, interval necesar pentru inducerea celulelor T specifice. În
momentul în care, unui animal care a primit anterior o allogrefă pe care a rejetat-
0, i se face o nouă grefă provenită de la acelaşi donor, cea de-a doua grefă va fi
respinsă mult mai rapid (6-8 zile).
intensitatea rejetului intensitatea rejetului
primar al grefei secundar al grefei
i 4
E!Y
* Li

:
$ 4
4 ş
$ “
j
?

9 10 20

Răspunsul imun celular primar şi secundar.

Celulele T cu memorie exprimă proteine de suprafaţă mai caracteristice

pentru limfocitele T efector decât pentru celulele 1 naive. După expunerea la

258
antigen apar modificări semnificative la nivelul a trei proteine de pe suprafața
celulelor T CD4" şi anume: L-selectina, CD44 şi CD45. Cele mai multe
limfocite T cu memorie încetează să mai exprime L-selectina, iar expresia
moleculei CD44 este intensificată. Celulele T cu memorie îşi modifică izoforma
moleculei CD45: încetează să mai exprime CD45RA care are o greutate.
moleculară mare şi care nu se asociază receptorului pentru antigen şi vor
exprima izoforma CDA4S5RO, cu greutate moleculară mică şi care se asociază
receptorului pentru antigen şi co-receptorului, facilitând recunoaşterea
antigenului. De asemenea, celulele T cu memorie îşi modifică expresia
moleculelor de adeziune (creşte nivelul de LFA-3, CD2, LFA-1, VLA-4), ceea
ce le permite o mai bună interacțiune cu celulele prezentatoare de antigen şi cu
celulele endoteliale. Toate aceste modificări măresc sensibilitatea limfocitelor T
cu memorie față de stimularea antigenică.
Se pare că persistența antigenului în organism are un rol în menţinerea
memoriei imunologice. Astfel, consecința unui răspuns imun eficient este
eliminarea antigenului din organism şi stoparea activării de noi limfocite naive.
Nivelele de anticorpi şi de celule T efector scad în mod gradat şi cantităţile
reziduale de antigen devin tot mai greu de detectat. Totuşi, este probabil că o
cantitate mică de antigen este reținută pentru perioade îndelungate sub formă de
complexe imune legate pe suprafața celulelor foliculare dendritice din foliculii
limfatici. De asemenea, la acest nivel pot să persiste şi câțiva virioni intacți,
precum Şi un număr mic de celule infectate. Tocmai acest antigen rezidual ar fi
implicat în susținerea celulelor care mediază memoria imunologică. Limfocitele
T cu memorie persistă fie datorită faptului că antigenul le-a programat pentru o
durată mare de viaţă, fie pentru că un nivel mic de antigen rezidual le face să
supraviețuiască prin stimulări subliminare repetitive.

259
%
 PROPRIETĂȚILE LIMFOCITELOR T EFECTOR |

Toate funcţiile efector ale celulelor T implică interacțiunea cu o celulă

țintă, care prezintă antigenul specific. Proteinele efector eliberate de către *
limfocitele T sunt focalizate spre celula țintă potrivită prin mecanisme activate
de recunoaşterea specifică a antigenului pe suprafața țintei. Mecanismele de .
focalizare sunt comune tuturor tipurilor de celulele T efector, în timp ce.
A,

acțiunile lor depind de aria proteinelor membranare şi secretate exprimate sau i

eliberate după legarea receptorului pentru antigen. Aceste proteine sunt specifice |
diferitelor tipuri de celule T efector.
Din momentul în care celula T efector şi-a finalizat diferenţierea la nivelul
țesutului limfatic, trebuie să găsească celulele țintă care exprimă complexele
MHC:peptid specifice. Mai întâi, celula T efector emigrează de la sediul
activării (țesutul limfatic) şi pătrunde în sânge. -Apoi, datorită modificărilor
moleculelor de suprafaţă celulară survenite în timpul diferențieri, limfocitele T.
migrează în țesuturile periferice şi în special la sediile de infecție. Această |
modalitate de migrare este mediată de schimbarea expresiei moleculelor de
adeziune la nivelul endoteliului vaselor de la sediul infecţiei şi de factorii.
chemotactici locali.
Interacțiunea inițială dintre limfocitul T efector şi ținta sa, similară celei
dintre celula T naivă şi celula prezentatoare de antigen, este una antigen non-
specifică, mediată de moleculele de adeziune LFA-1 şi CD2. Nivelul de LFA-l
şi CD2 este de 2-4 ori mai mare pe suprafaţa celulelor T efector comparativ cu
cele naive. Astfel, limfocitele T efector pot lega eficient celule țintă care
exprimă nivele mai scăzute de molecule ICAM şi LFA-3 decât celulele
prezentatoare de antigen profesionale. Această interacțiune este în mod normal
tranzitorie dacă celula T nu întâlneşte antigenul specific pe suprafața țintei.
Recunoaşterea antigenului induce creşterea afinități LFA-l pentru liganzii ei

(moleculele ICAM) de pe celula țintă. Această modificare face ca limfocitul T

261
efector să adere mai puternic la țintă şi să rămână în contact cu ținta un interval
ds timp suficient pentru a putea elibera moleculele efector specifice. Limfocitele
T CDA4” efector a căror acţiune este activarea macrofagelor sau a limfocitelor B
trebuie să rămână în contact cu ţintele un timp relativ îndelungat. Celulele T

si
citotoxice (CD8”) se ataşează și se disociază relativ rapid de ţintele lor succesive
pe care le ucid. |
Legarea TCR la complexul MHC:peptid de pe celula țintă nu determină
doar creşterea forței de ataşare a celulei T la ţintă ci şi reorganizarea
citoscheletului. Aceasta polarizează limfocitul T efector astfel încât să focalizeze
eliberarea moleculelor efector la locul de contact cu celula țintă specifică.
Reorganizarea citoscheletului este foarte eficientă în orientarea granulelor litice
preformate în celulele T CD8” citotoxice spre celula țintă. Mai mult, polarizarea
celulei T focalizează şi secreția moleculelor efector solubile, a căror sinteză este
indusă de legarea TCR. De exemplu, IL-4, principalul efector al limfocitelor Tu?
este concentrată la locul de contact cu celula țintă.
În concluzie, receptorul pentru antigen al celulei T direcționează eliberarea
semnalelor efector în trei modalități: induce legarea stabilă a celulei efector la
(inta ei specifică, cu crearea unui spaţiu îngust în care pot fi concentrate
moleculele efector; declanșează eliberarea şi/sau expresia moleculelor efector;
şi, focalizează livrarea moleculelor efector la sediul de contact cu celula țintă
prin inducerea reorientării aparatului secretor al celulei T efector. Toate aceste
mecanisme de poiarizare coordonate de TCR contribuie la acțiunea selectivă a
moleculelor efector îndreptată doar asupra celulelor care prezintă antigenul
specific. În acest mod activitatea celulelor T efector este înalt selectivă pe acele
celule țintă care exprimă antigenul specific, deşi moleculele efector nu sunt
antigen specifice.
? 2

Funcţiile efector ale limfocitelor T sunt determinate de un grup de

molecule efector. Moleculele efector produse de celulele T efector aparțin la
două clase distincte: citotoxinele, care sunt stocate în granule litice specializate
262
 şi eliberate de către limfocitele T CD8” citotoxice şi, citokineie și moleculele
asociate membranei înrudite citokinelor, care sunt sintetizate de novo de către
toate celulele T efector și care constituie principalii mediatori ai acțiunilor
limfocitelor T CD4'. Citotoxinele sunt principalele molecule efector ale
celulelor T citotoxice. Acţiunea citotoxinelor nu prezintă specificitate: ele pot
penetra membrana bilipidică şi declanşa moartea celulară programată în orice
celulă țintă. De aceea este de o importanță particulară ca eliberarea lor să fie-
îndeaproape reglată. Spre deosebire de acestea, citokinele şi proteinele asociate
membranei acționează prin legarea de receptori specifici prezenţi pe celula țintă.
De aceea, acțiunile celulelor CD4' efector sunt direcționate spre celule
specializate, care exprimă aceşti receptori.

Moleculele efector asociate membranei

Aparțin familiei TNF (umor necrosis factor), iar receptorii lor de pe
celulele ţintă sunt membri ai familiei receptorului TNF (TNFR). TNF-a și
TNF-B (limfotoxina) sunt produse de celulele Tul şi de unele celule Ty? şi
limfocite T citotoxice sub formă solubilă sau asociată membranei. Toate cele trei
clase de limfocite T efector exprimă unul sau mai mulți membri ai familiei TNF
după recunoaşterea antigenului specific pe suprafața celulei țintă. Celulele Tyl
şi Tn2 exprimă ligandul CD40 (CD40L), care transmite semnale activatoare
limfocitelor B şi macrofagelor prin interacțiunea cu receptorul său CD40. Şi -
TNF-a induce semnale activatoare la nivelul macrofagelor. Principala moleculă
- asociată membranei înrudită cu TNF exprimată de limfocitele T citotoxice este
“ denumită ligandul Fas (FasL, CD95L), care induce moartea celulelor țintă care
exprimă proteina receptor Fas (CD95). Unele limfocite Tal exprimă şi ele FasL
şi pot ucide celulele care exprimă Fas şi cu care interacționează.
Citokinele solubile şi moleculele efector asociate membranei acționează
frecvent în combinație mediind astfel efectele celulelor T efector pe celulele
țintă.
263
 | Citokinele produse de limfocitele T
Sunt mici proteine solubile secretate de o celulă şi care pot modifica
proprietăţile aceleiaşi celule sau a altor celule. Unele citokine sunt produse şi de
celule care :nu aparțin sistemului imun. Frecvent, citokinele sintetizate de |
limfocite sunt denumite limfokine, dar această nomenclatură este generatoare de
confuzii deoarece unele limfokine pot fi secretate şi de celule non-limfoide. Cea
mai mare parte a citokinelor produse de limfocitele T au fost numite

interleukine (IL). Efectele citokinelor variază cu tipurile majore de celule țintă:

celule B, celule T, macrofage, celule hematopoietice şi celule de la nivelul altor
țesuturi.
Cele mai multe citokine au acţiuni locale care sunt sinergice cu cele ale
moleculelor efector asociate membranei. Astfel, efectul acestor molecule efector.
este unul combinatorial.
“Principala citokină produsă de limfocitele T CD8 efector (citotoacice) este
interferonul y (IFN-y), care poate bloca replicarea virală şi chiar poate induce
eliminarea virusului din celula infectată fără uciderea ei. Alte citokine secretate
de CTL(cytotoxic T lymphocytes) sunt TNF-P şi TNF-a. |
| Limfocitele Tu? secretă IL-4, IL-5 şi IL-10, toate fiind implicate în
activarea celulelor B.
Limfocitele Tu1 secretă IFN-y, e este principala citokină responsabilă
de activarea macrofageior şi limfotoxină (TNF-B), care este direct citotoxică
pentru unele celule. |
Alte citokine au efecte la “distanţă. IL-3 şi GM-CSF (granulocyte- :
„_monocyle-colony stimulating factor), care sunt eliberate de ambele tipuri de |
„celule 'T CD4* efector (Tu! şi Tii2) stimulează producerea de macrofage şi
granulocite din măduva hematopoietică şi recrutarea lor la sediul infecției. De
asemenea, IL-3 şi GM-CSF stimulează şi producerea de celule dendritice de la
nivelul măduvei hematopoietice. IL-5 secretată de limfocitele Tu? stimulează
264
 generarea de cosinofile, care contribuie în fazele tardive ale reacțiilor alergice
în
care este indusă activarea predominantă a celulelor Tp2. |
După structură citokinele pot fi grupate în familii: hematopoietine (IL-2,
IL-3, IL-4, IL-5, ÎL-6, IL-7, IL-9, IL-15, GM-CSF, eritropoietină), interferoni, .
a;

chemokine - chemotactic. cytokines - (IL-8, MIP-1, PF4, MCF) şi membri ai

familiei TNEF. | mu a
Citokinele acționează pe receptori care pot fi grupați în familii echivalente
de structuri similare genetic, structural şi funcțional. De exemplu, dintre.
hematopoietine, IL-3, IL-5 şi GM-CSF sunt înrudite structural, genele sunt
linkate şi sunt citokine majore produse de limfocitele Tu2. În plus, aceste
citokine se leagă de receptori înrudiţi, care prezintă în comun lanţul Ș. Lanţul y RE
al receptorului pentru IL-2 mai este prezent şi la nivelul receptorilor pentru IL-4, |
IL-7, IL-9 şi IL-15. : | |

Familia receptorilor Lanţurile B şi y ale IL-2R, IL-3, IL-4,

pentru hemopoietine IL-5, IL-6, IL-7, IL-9, IL-15, GM-CSF,
receptorul pentru eritropoietină și pentra
| | _ bormenul de creştere

Familia receptorilor Receptorii 1 şi II pentru TNEF, CD40, Fas,

pentru TNF CD30, CD27, receptorul pentru factorul
de creştere al nervilor

Familia receptorilor E Receptorii pentru IL-8, MIP, PFA, MCE

pentru chemokine a

Familiile de receptori pentru citokine. (MIP-1= macrophage inflammatory -

protein-1; PF4 = platelet factor 4; MCF = macrophage chemotactic factor) *

Receptorii pentru citokine sunt formaţi frecvent din 2 sau chiar. din 3
ăi lanțuri. În momeritul în care unul din lanţuri este activat prin legarea citokinielor |
este indusă agregarea receptorului pentru citokine, ceea ce declanșează
265
transmiterea de semnale în interiorul celulei. Aceste semnale induc fostorilarea
protein kinazelor asociate domeniilor citopiasmatice ale receptorilor pentru
citokine. Aceste enzime citoplasmatice sunt membri ai familiei kinazelor Janus,
compusă din: Jaki, Jail, Jak3 şi Tyk2. Kinazele activate fosforilează şi
activează la rândul lor membrii unei familii de proteine numite STAT (signal
transducers and activators of transcription). Moleculele STAT acționează ca
proteine reglatoare ale expresiei genice. Astfel, după fosforilare, o proteină
STAT formează un complex cu alte proteine STAT şi cu proteine
citoplasmatice. Aceste complexe pătrund apoi în nucleu şi se leagă la secvenţe.
specifice de ADN, activând o mare varietate de gene. De exemplu, STAT-6,
care este activată prin legarea IL-4 la receptorul pentru IL-4, se leagă la situsuri
din locusul genelor pentru lanţul greu al imunoglobulinelor a căror activare este
necesară pentru comutarea de clasă indusă de IL-4. Semnalizarea inițiată de
citokine este reglată prin intervenția unor fosfataze proteice, care induc
inactivarea protein kinazelor.

Citotoxicitatea mediată de celulele T

Toate virusurile şi unele bacterii se multiplică în citoplasma celulelor
infectate, fiind astfel inaccesibile anticorpilor. Aceşti patogeni pot fi eliminați
doar prin distrugerea sau modificarea celulelor infectate de care sunt dependenți.
Această funcție din cadrul apărării gazdei este îndeplinită de celulele T CD8
citotoxice, care mai sunt importante şi în controlarea infecțiilor induse de unele
protozoare (Toxoplasma gondii). Eliminarea celulelor infectate fără distrugerea
țesuturilor sănătoase necesită ca mecanismele citotoxice ale limfocitelor T CD8”
să fie nu numai puternice ci şi perfect țintite.
Există multe dovezi care demonstrează că limfocitele T citotoxice îşi ucid
țintele prin programarea lor pentru apoptoză. Apoptoza (moartea celulară
programată) reprezintă un răspuns celular normal esențial în remodelănie
tisulare din timpul ontogeniei. Primele modificări vizibile la celulele apoptotice
Di
 sunt fragmentarea ADN-ului, fragmentarea nucleului şi alterări ale morfologiei
ceiuiare. Apoi, celuia se autodistruge, micşorându-se şi degradându-se până ce
mai rămâne foarte puţin din ea. Una din caracteristicile acestui tip de moarte |
celulară este fragmentarea ADN-ului nuclear în fragmente Mici, care sunt
multipli de 200 de perechi de baze, prin activarea nucleazelor endogene.
Atunci când limfocitele T citotoxice sunt amestecate cu celulele lor ţintă
şi dacă se favorizează contactul dintre cele două tipuri celulare prin centrifugare,
celulele T sunt capabile să-şi programeze ţintele antigen-specifice să moară în
interval de 5 minute, chiar dacă moartea acestora va deveni pe deplin evidentă în
câteva ore. Una din trăsăturile precoce ale morţii celulare induse de limfocitele
„T este degradarea ADN-ului celulei țintă, în timp ce printre efectele tardive se.
află pierderea integrității membranei, care poate fi indusă şi prin alte mecanisme
citotoxice. Scurta perioadă necesară celulelor T citotoxice pentru programarea
morții celulelor țintă reflectă eliberarea de molecule efector preformate,, care
activează o cale apoptotică endogenă din celula țintă.
Mecanismul apoptotic poate acţiona şi direct pe patogenii citosolici. De
exemplu, nucleazele activate în timpul apoptozei şi care distrug ADN-ul celulei
țintă, pot să degradeze şi ADN-ul viral. Aceasta împiedică asamblarea de noi
virioni şi astfel, este stopată eliberarea virusului şi infectarea celulelor
învecinate. Alte enzime activate pe parcursul apoptozei sunt capabile să distrugă
patogeni citosolici non-virali. Din acest motiv, ca mecanism de ucidere celulară,

apoptoza este preferabilă necrozei, deoarece în cazul necrozei, din celulele.

"moarte sunt eliberați patogeni intacţi şi aceştia pot să infecteze celulele
sănătoase sau să paraziteze macrofagele care îi ingeră. | |
Principalul mecanism prin care acționează celulele T citotoxice este
eliberarea calciu-dependentă a granulelor litice specializate, declanşată de
recunoaşterea antigenului pe suprafața celulei ţintă. Aceste granule reprezintă
lizozomi modificaţi, care conţin cel puţin două clase distincte de citotoxine,
proteine exprimate selectiv în limfocitele T citotoxice şi stocate sub formă
267
 inactivă. Una din acestea, perforina, polimerizează pentru a genera pori
transmembrănari în membranele celulelor ţintă. Cealaltă clasă de citotoxine-
cuprinde cel puţin trei proteaze denumite granzime, care fac parte din aceeaşi
familie cu enzimele digestive tripsina şi chemotripsina. Granulele în care sunt
stocate perforina şi granzimele pot fi evidenţiate în celulele T CD8" citotoxice
de la nivelul leziunilor tisulare. | |
“Dacă, in vitro, peste celulele ţintă se adaugă conținutul purificat al
granulelor limfocitelor T CD8* citotoxice, țintele sunt lizate prin crearea de pori
în membrana bilipidică. Porii sunt constituiți din polimeri de perforină. În
momentul în care este eliberată din granule, perforina polimerizează formând o
structură cilindrică, care este lipofilă la exterior şi hidrofilă în interior, cu un”
diametru intern de 16 nm. Această structură se poate insera în membranele
bilipidice, formând un por care permite intrarea rapidă a apei şi sărurilor în.
„interiorul celulei. Odată ce integritatea membranei celulare a fost distrusă, celula
țintă moare în scurt timp. Un număr mare de granule purificate pot induce in
vitro distrugerea celuielor țintă fără declanșarea fragmentării ADN-ului celular, |
dar se pare că acest mecanism litic apare doar în prezența unor nivele foarte
mari, artificiale, de perforină, care nu reflectă activitatea fiziologică a celulelor T
citotoxice. | |
În mod real, atât perforina cât şi granzimele sunt necesare pentru uciderea
celulelor ţintă. Porii formați de perforină sunt necesari pentru ca granzimele să
poată pătrunde în celulele țintă. Granzimele sunt proteaze cu rol în declanşarea
apoptozei în celula țintă, dar ele nu pot determina în mod direct fragmentarea
| ADN-ului. Se pare că granzimele determină activarea unei cascade enzimatice în.
| celula țintă, finalizată prin clivarea ADN-ului. Celulele care au fost programate
pentru desfăşurarea apoptozei sunt rapid ingerate de către celulele fagocitare din-
vecinătate. | |
Apoptoza celulelor țintă mai poate fi indusă şi de proteine membranare
„.. exprimate de limfocitele T citotoxice şi de unele celule T CD4” efector (care nu
268
 conţin granule litice şi nu produc nici pertorină şi nici granzimme). Acest al doilea
mecanism de citotoxicitate independent implică activarea Fas din membrana
celulei țintă prin interacțiunea cu FasL, exprimat de către limfocitele T
citotoxice activate şi de celulele Tul. Activarea Fas induce apoptoza în celula:
țintă. Bolile limfoproliferative şi autoimune prezente la.indivizi cu mutații ale
genelor pentru Fas sau FasL demonstrează importanța acestui mecanism de
citotoxicitate celulară în reglarea răspunsului imuh periferic. o
| Limfocitele T citotoxice ucid doar celulele țintă care. prezintă antigenul | |
specific în ciuda faptului că moleculele efector pe care le eliberează nu au nici o
specificitate pentru antigen. Explicaţia acestui fenomen este eliberarea înalt
polarizată a moleculelor efector. Celulele T citotoxice îşi orientează aparatul
Golgi astfel încât să focalizeze secreția granulelor la punctul de contact cu celula
țintă. Astfel, celulele T citotoxice care se ataşează la mai multe ținte diferite îşi
reorientează aparatul secretor pe rând spre fiecare şi le ucide una câte una.
Acţiunea strict focalizată a limfocitelor T citotoxice le permită să ucidă doar. .
„celulele infectate dintr-un țesut, fără să creeze distrucţii tisulare întinse şi
"prezintă o importanță critică în țesuturile î în care regenerarea celulară nu este |
posibilă (neuronii din sistemul nervos central) sau este foarte limitată (insulele
pancreatice). | |
Celulele T citotoxice îşi pot. ucide ţintele rapid deoarece şi-au creato
modalitate de a stoca citotoxinele preformate într-o formă inactivă. Citotoxinele
sunt sintetizate şi încărcate în granulele litice în momentul primului contact al
“celulei T CD8' naive cu antigenul. Legarea receptorului pentru antigen al
limfocitelor T CD8” efector induce sinteza de novo a perforinei şi granzimelor,
astfel încât conținutul granulelor litice este refăcut. Acest Îucru permite ca o.
singură celulă T CD8” să ucidă succesiv mai “multe celule țintă. |
Limfocitele T citotoxice acţionează şi prin eliberarea de citokine. Deşi
secreția de perforine şi de granzime reprezintă principalul mecanism de
eliminare a infecţiei de către celulele T citotoxice, un rol Minor fiind jucat şi de
269
 expresia ligandului Fas, cea mai mare parte din limfocitele CD8” citotoxice

secretă şi IFN-y, INF-a şi TNF-B, care contribuie şi ele la apărarea gazdei.

Interferonul y inhibă direct replicarea virală şi induce şi creşterea expresiei
moleculelor MHC de clasă 1 şi a moleculelor transportoare ale peptidelor în
celuiele infectate. Astfel, creşte şansa ca celulele infectate să fie recunoscute
drept ţinte de către limfocitele T citotoxice. De asemenea, IEN-y activează:
macrofagele şi le recrutează la sediul infecției, unde vor acţiona atât ca celule
efector cât şi ca celule prezentatoare de antigen. Activarea macrofagelor sub

acțiunea IFN-y este o componentă importantă a răspunsului imun al gazdei față

de protozoare intracelulare ca Toxoplasma gondii. TNF-a şi TNF-P acționează

sinergic cu IFN-y în activarea macrofagelor şi în uciderea unor celule ţintă pe o

cale mediată de citokine. Deci, limfocitele T CD8? citotoxice efector acționează
printr-o varietate de mecanisme pentru a limita răspândirea _patogenilor
citosolici.

Activarea macrofagelor de către limfocitele Tul CD4

Unele microorganisme, ca de exemplu micobacteriile, agenții

determinanți ai tuberculozei şi leprei, sunt patogeni intracelulari, care cresc în
fagolizozomii macrofagelor. Aici patogenii sunt inaccesibili acțiunii anticorpilor
şi a celulelor T citotoxice. Aceşti microb: rezistă mediului ostil al fagocitelor
„prin inhibarea fuziunii lizozomilor cu fagolizozomii în care se dezvoltă, sau prin
împiedicarea acidifierii acestor vezicule necesară pentru activarea proteazelor
lizozomale. Aceste microorganisme sunt eliminate atunci când macrofagul este
activat. de o celulă Tu]. Limfocitele efector Tul acţionează prin sinteza de
proteine asociate membranei şi a unor citokine cu acțiuni locale şi ia distanţă.
Macrofagele pot recunoaşte şi ingera multe tipuri de bacterii extracelulare,
pe care le distrug, dar în acelaşi timp prezintă peptidele derivate din acestea
celulelor T CD4'. Aceasta conduce la generarea de limfocite T CD4” efector

270
 specifice pentru microorganismele ingerate. Una din funcțiile acestor celule T
CDA4” efector este să acţioneze la rândul lor asupra macrofagelor, crescându-le
capacitatea de a ucide bacteriile ingerate. Inducerea mecanismelor microbicide
la nivelul macrofagelor poartă numele de activarea macrofagelor şi reprezintă
principala acţiune efector a limfocitelor Tal. .
Macrofagele necesită pentru activare două semnale. Unul din acestea este
furnizat de IFN-y, iar celălalt poate fi livrat în mai multe moduri şi este necesar
pentru sensibilizarea macrofagelor de a răspunde la IFN-y. Limfocitele efector:

Tul sunt capabile să livreze ambele semnale. IFN-y este cea mai caracteristică
citokină produsă de către celulele Tul ca rezultat al interacțiunii cu celulele țintă
specifice, iar CD40L exprimat de Tul induce semnalul de sensibilizare a
macrofagelor prin interacţiunea cu CD40 de pe suprafața fagocitelor. De
asemenea, limfocitele T CD8* sunt şi ele o sursă importantă de IFN-y şi pot
activa macrofagele care prezintă antigene derivate din proteine citosolice.
Sensibilizarea macrofagelor poate fi indusă şi de cantități foarte reduse de
lipopolizaharid bacterian, această cale fiind importantă mai ales atunci când
sursa principală de IFN-y o constituie limfocitele T CD8*. Celulele Tu2 nu pot
activa macrofagele deoarece produc IL-10, o citokină care dezactivează
macrofagele şi nu produc IEN-y. | |
| După cum am văzut, în cazul limfocitelor T CD8* citotoxice sunt necesare
câteva minute pentru eliberarea perforineior şi granzimelor preformate şi pentru
| inducerea apoptozei după recunoaşterea antigenului pe suprafața celulei țintă. În
| cazul celulelor Tul, după contactul cu ântigenul specific, citokinele şi
moleculele de suprafață care le mediază efectele sunt sintetizate de novo. Acest
proces necesită câteva ore, astfel încât este necesar ca limfocitele Tul să rămână
în contact cu celulele țintă un timp mult mai îndelungat decât celulele T |
*
citotoxice.

27
 ripţia |
| Recunoaşterea țintei de către limfocitul Tal induce rapid transc
la aproximativ o
genelor pentru citokine, iar sinteza de noi proteine debutează
nou sintetizate
oră după legarea receptorilor pentru antigen. Apoi, citokinele
celulei la locul de
- sunt transportate direct prin microveziculele căii secretorii ale
. Se pare că şi
contact . dintre membrana celulei T şi cea a macrofagului
polarizată
moleculele nou sintetizate de CD40L sunt exprimate într-o manieră
deşi toate .
(la sediul contactului cu macrofagul țintă). Aceasta face ca,.
mai mare
macrofagele exprimă receptori pentru IEN-y, să fie activat cu o
efector
probabilitate doar macrofagul care a prezentat antigenul limfocitului Tul
şi nu macrofagele vecine neinfectate.
Macrofagele activate pot avea efecte foarte distrugătoare pe țesuturile
zată
gazdei. De aceea, este important nu numai ca eliberarea IFN-y să fie focali
|
spre celulele infectate, dar şi ca producerea acestei citokine să înceteze imediat
ce limfocitul T se desprinde de macrofagul infectat. Aceste condiții sunt
îi |
asigurate î în două moduri. ARN-ul care codifică IFN-y conține o secvență care
ei. În al
reduce mult semiviaţa, ceea ce limitează intervalul de sinteză a citokin
care
doilea rând, se pare că activarea celulei T induce producerea unei proteine
i stimulează degradarea mARN-ului citokinelor. Astfel, distrugerea rapidă a
mARN-ului citokinelor combinată cu eliberarea focalizată la locul de contact
- dintre celula Tal activată şi macrofagul țintă a IFN-y, limitează acţiunea
limtocitului T efector. asupra macrofagului infectat. Mecanisme similare“
direcționează şi limitează semnalele celulelor Tn2 spre limfocitul B care prezintă
pe suprafață antigenul specific.
Activarea macrofagelor indusă de contactul cu celulele Tal şi de secreția
. de IEN declanşează o serie de evenimente biochimice, care transformă
„macrofagul într-o celulă cu o „puternică acţiune antimicrobiană. La nivelul
macrofagelor activate are loc o fuziune mai eficientă a lizozomilor cu fagozomii,
ingeraţi la |
„ceea ce expune bacteriile intracelulare şi patogenii extracelulari recent

28
 o varietate de enzime lizozomale microbicide. Macrofagele activate produc
radicali de oxigen şi monoxid de azot o) cu o: puternică activitate _
antimicrobiană.
Mai mult, la nivelul macrofagelor activate sunt induse modificări care
ajută la amplificarea răspunsului imun. „Astfel, „creşte expresia moleculelor
MHC de clasă II, a moleculelor B7, CD40 E a receptorilor pentru TNF, În |

acest mod, fagocitul devine mai eficient ca celulă prezentatoare. 'de antigen
- limfocitelor T, care vor putea fi recrutate ca celule efector şi, în acelaşi timp,
macrofagul este mai sensibil la interacțiunea cu CDA40L și TNF-a. TNF-a

- acționează sinergic cu IFN-y în activarea macrofagelor şi în special în inducerea

sintezei de NO sub acţiunea NO sintetazei inductibile (iINOS). Macrofagele
activate secretă IL-12, care direcționează diferenţierea limfocitelor T CD4 naive -
activate în celule efector Tul. Aceste molecule de suprafață şi secretate ale
macrofagelor activate mediază acţiunile efector ale fagocitelor din cadrul -

răspunsurilor imune mediate celular şi umorale şi recrutează alte celule ale

sistemului imun la sediul infecţiei. |

Activarea macrofagelor in vivo se asociază cu distrucţii tisulare localizate,
rezultate prin eliberarea mediatorilor antimicrobieni (radicali de oxigen, NO,
proteaze), care sunt toxici şi pentru celulele gazdei. Capacitatea macrofagelor de .
a elibera mediatori toxici este “importantă pentru apărarea gazdei deoarece
permite fagocitelor să atace patogeni extracelulari mari, pe care nu îi pot ingera,
dar cu prețul distrucțiilor tisulare. De aceea, este foarte important ca activarea -
macrofagelor de către limfocitele Tyl să fie strict reglată pentru minimalizarea”
distrucțiilor tisulare locale. Mecanismele care controlează activarea

- macrofagelor sunt: mecanismele implicate în limitarea sintezei de IFN-y, sinteza

de citokine inhibitoare ale activităţii macrofagelor (TGF-B, IL-4, IL-10 şi IL-
13). Cum o mare parte din aceste citokine sunt produse de către limfocitele Ti,
rezultă că inducerea diferenţierii celulelor T CD4* spre subsetul Ty2 reprezintă o
cale importantă de control a funcţiilor macrofagelor activate.
25
 Activarea macrofapgelor de către IFN-y secretat de limfocitele Tu! care

exprimă CDA40L are un rol central în răspunsul gazdei față de patogeni care
proliferează în veziculele fagocitelor. Chiar dacă IEN=y şi CD40L reprezintă:
probabil ceie mai importante molecule efector sintetizate de celulele Tu!,
răspunsul imun față de patogenii care proliferează în veziculele macrofagelor
este complex, în coordonarea lui fiind implicate şi alte citokine produse de Tal.
Astfel, macrofagele infectate cronic cu bacterii intracelulare îşi pierd capacitatea
de a se activa și furnizează un rezervor de infecție ferit de atacul imun.
Limfocitele Tal activate pot să exprime FasL şi sunt capabile să ucidă o
varietate limitată de celule ţintă care exprimă Fas, inclusiv macrofage,
distrugând astfel celulele infectate.
Alte microorganisme, incluzând unele micobacterii şi Listeria
monocitogenes, pot să scape din veziculele intracelulare şi să pătrundă în
citoplasmă, unde nu mai sunt. susceptibile la mecanismele microbicide:
declanșate prin activarea macrofagelor. Oricum, prezența lor în citoplasmă poate
fi detectată de limfocitele T CD8* citotoxice, care pot elibera patogenii prin
distrugerea celulei infectate. Patogenii eliberaţi prin uciderea macrofagelor de
către celulele Ty1 sau de către limfocitele T CD8” citotoxice, pot fi preluaţi de
macrofage nou recrutate, care sunt capabile să se activeze şi care au activitate
antimicrobiană. | |
O altă funcţie importantă a limfocitelor Tal o reprezintă recrutarea |
fagocitelor la sediul infecției. Recrutarea macrofagelor de către celulele Tzl are
loc prin două mecanisme. Primul, constă în producerea de IL-3 şi GM-CSF,
care stimulează producerea de noi fagocite la nivelul măduvei hematogene. Al
doilea, este reprezentat de TNF-o şi TNF-B secretate de către limfocitele Tyl de-
la sediul infecției, care induc modificarea proprietăților celulelor endoteliale,
astfel încât fagocitele vor adera la ele, în timp ce chemokine ca MCF (factorul
chemotactic al macrofagelor) produs de celulele. ul direcționează migrarsa
fagocitelor prin endoteliul vascular spre focarul de infecție.
27:
 În momentul în care microorganismele rezistă efecte
lor microbicide ale
macrofagelor activate infecția se cronicizează şi organ
ismul dezvoltă o reacţie
inflamatorie. Această reacţie inflamatorie cronică are
un aspect caracteristic,
care constă dintr-o arie centrală de macrofage înconjurate
de limfocite activate.
Acest aspect patologic particular poartă numele
de granulom. Centrul
egranulomului este frecvent format din celule gigant
e multinucleate rezultate din
fuziunea macrofagelor, înconjurate de macrofage mari,
numite uneori celule
epitelioide. Micobacteriile persistă frecvent în celulele
din centrul granulomului.
Centrul granulomului este înconjurat de limfocite T frecve
nt CD4 pozitive.
Formarea granulomului reprezintă o modalitate prin care
organismul încearcă să
izoleze patogenii rezistenți distrugerii. Se pare că şi limfocitel
e Tp2 participă la
formarea granulomului alături de celulele Tu, probabil prin reglar
ea activităţii
limfocitelor T CD4" inflamatorii, limitând distrucțiile tisulare. În tuber
culoză,
centrul granuloamelor cu dimensiuni mari este ocupat de
o zonă de necroză de
cazeificare, survenită prin distrugerea celulelor ca rezultat
al absenței oxigenului
şi efectelor citotoxice ale macrofagelor activate.

» micobacterii

celulă gigantă
multinucleaţă

celulă
epitelioidă

Structura granulomului.
275
 Activarea limfocitelor B de către limfocitele Tg2 CD4'
i " Spre deosebire de limfocitele T citotoxice şi Tul care trebuie să migreze
în periferie pentru a-şi exercita funcţiile efector, cele mai importante funcții ale
celulelor Tu? depind de interacţiunile cu limfocitele B, interacțiuni care se
produc la nivelul țesuturilor limfatice periferice. Limfocitele B specifice pentru
un anumit antigen proteic nu pot fi activate să prolifereze, să formeze centri
germinali sau să se diferențieze în plasmocite până în momentul în care vin în
contact cu celula Ta? specifică pentru un peptid derivat din acel antigen. Deci,
răspunsurile imune umorale față de antigene proteice nu pot să apară decât după
ce au fost generate limfocite Ty2 antigen-specifice.
“Una din cele mai interesante probleme din imunologie este reprezentată
de modalitatea prin care două limfocite antigen-specifice (celula B naivă şi
limfocitul T CD4 helper) reuşesc să seîntâlnească pentru a iniția producerea de
anticorpi dependentă de celula T. Soluţia constă în calea de migrare a
limfocitelor B prin țesuturile limfatice şi în prezenţa limfocitelor Ty2 în această
cale. | | |
Traficul limfocitelor B prin organele limfatice periferice este similar în
mare celulelor T. Sechestrarea şi activarea limfocitelor T CD4" naive la nivelul
ariei T a țesuturilor limfatice furnizează o concentraţie de celule T helper
antigen-specifice capabile să activeze rarele limfocite B specifice pentru acelaşi
“ antigen. S-a observat că, atunci când sunt expuse la antigen, celulele B antigen-
specifice se acumulează în ariile T-dependente din splină și ganglionii limfatici.
Dacă limfocitele B primesc semnalele necesare de la celulele Ty2, încep să
prolifereze la nivelul ariei T a țesuturilor limfatice. În absența semnalelor de la
limfocitele T, celulele B antigen-specifice mor în mai puțin de 24 de ore.
| “După aproximativ $ zile de la imunizarea primară apar focare de
proliferare a celulelor B în zonele T-dependente, interval care se corelează cu
timpul necesar pentru diferențierea limfocitelor T. Unele limfocite B activate
migrează din focarul primar la nivelui corzilor medulare şi se diferențiază în
276
 piasmocite care secretă anticorpi. Alte limfocite B migreazăîn interiorul -
foliculilor limfatici, unde continuă să prolifereze formând centrul germinal. La
nivelul centrilor germinali are loc hipermutația somatică, care stă la baza
mațuraţiei de afinitate a anticorpilor din timpul răspunsului imun. Anticorpii
secretaţi de celulele B care s-au diferențiat precoce în plasmocite furnizează nu'
numai protecția precoce a gazdei, dar contribuie şi la capturarea antigenului sub
forma complexelor antigen:anticorp de pe. suprafaţa celulelor foliculare
dendritice. Aceasta contribuie la selecția de către antigen a limfocitelor B cu
receptori de mare afinitate, care stă la baza maturaţiei de afinitate observate pe
parcursul unui răspuns imun. Mai mult, antigenul poate fi reţinut în foliculi |
limfatici pe suprafața celulelor foliculare dendritice pentru perioade foarte |
îndelungate. a
„Recunoaşterea specifică a complexelor peptid: :MHC II de pe suprafața
celulelor B de către limfocitele Tu2 declanşează sinteza de molecule efector
asociate membranei şi solubile, care acţionează sinergic în activarea limfocitelor
B. Cea mai importantă moleculă efector exprimată de limfocitele T CD4* helper:
este ligandul CD40 (CD40L), membru al familiei TNF. Interacțiunea CD40L
cu molecula CD40 prezentă pe limfocitele B induce intrarea celulei B în repaus
în ciclul celular Şi este esenţială pentru răspunsurile față de antigene proteice,
Limfocitele B pot fi stimulate să prolifereze in vitro dacă sunt expuse unui
amestec de CD40L sintetizat artificial şi de IL-4. In vivo, producerea IL-4 de
către celulele Ty2 este iniţiată de recunoaşterea antigenului specific pe suprafața
limfocitelor B. IL-4 şi CD40L au efecte sinergice asupra expansiunii clonale,
care precede sinteza anticorpilor in vivo. Mai mult, IL-4 este secretată de celula
Tu2 într-o manieră polarizată şi este direcţionată spre locul de contact cu celula ă
B, astfel încât acționează selectiv pe limfocitul B țintă, antigen-specific.
Astfel, efectul imediat al activării limfocitelor B de către celulele Tu2 este:
expansiunea clonală a celulelor B, care stă la baza apariției focarelor primordiale
de proliferare la nivelul ariilor T-dependente din țesutul limfatic periferic. |
277
 acționează
Celulele Ti? mai sintetizează două citokine, IL-5 şi 1L-6, care

în fazele mai tardive ale activării limfocitelor B (comutarea izotipului).

Factori care influențează diferenţierea limfocitelor T CD4' naive

Diferenţierea limfocitelor T CD4* în cele două clase majore de efectori
(Tal şi Ta2) apare în timpul răspunsului inițial la antigen al celulelor T CD4"
CD4'
naive din organele limfatice periferice. Această etapă, în care celula T
„naivă se transformă fie într-un efector Tul, fie Tu2, este critică pentru răspunsul
imun, determinând dacă acesta va fi dominat de activarea macrofagelor sau de
producerea de anticorpi. |
Mecanismele care controlează acest stadiu din diferenţierea limfocitelor T
CDA4* nu sunt încă pe deplin definite, dar includ:
e _citokinele prezente în fazele precoce ale răspunsului imun
. interacţiunea celor două subtipuri de celule T CD4” efector
* natura şi cantitatea peptidelor antigenice care inițiază răspunsul imun.

Este clar că diferențierea celulelor T CD4* poate fi profund influențată de

citokinele prezente în timpul fazei proliferative inițiale din cadrul activării!
limfocitelor T. Experimente in vitro au demonstrat că celulele T CD4* stimulate
iniţial în prezența IL-12 şi IFN-y tind să se diferențieze în celule Tyul, fenomen
explicat parțial prin faptul că IFN-y inhibă proliferarea limfocitelor Tu2. Cum
IL-12 şi IFN-y sunt produse de macrofage şi de celulele NK în fazele inițiale ale
răspunsului nespecific faţă de virusuri şi unele bacterii intracelulare (Listeria
spp.), răspunsurile celulelor T în infecțiile virale şi cu Listeria sunt dominate de
- limfocitele Tul. Pe de altă parte, limfocitele T CD4* activate în prezența IL-4 şi
mai ales a IL-6 au tendința să se diferențieze în celule Tp2. IL-4 şi IL-6
stimulează diferenţierea celulelor Tp2, iar IL-4 şi IL-10 inhibă generarea de
limfocite Tul. O sursă posibilă de IL-4, necesară generării celulelor Tu2, o

278
 constituie un subset specializat de limfocite T CDA4”, care exprimă un marker
NK1.1, asociat frecvent celulelor NK. În concluzie, capacitatea diferită a
+
patogenilor de a interacționa cu macrofagele, celulele NK şi cu celulele T CD4
NK1.1” poate influența balanța citokinelor prezente a
în fazele precoce ale
răspunsului imun, cu consecințe asupra dezvoltării preferenţiale de celule Tul
sau Tu2, care vor direcționa răspunsul imun spre unul celular sau mediat de
anticorpi. Modificarea diferenţierii limfocitelor T CD4 spre unul din cele două
subtipuri de efectori are consecințe critice asupra finalității răspunsului imun:
eliminarea patogenului sau supraviețuirea acestuia, unii patogeni şi-au dezvoltat.
mecanisme prin care interacționează cu sistemul imun nespecific pentru a genera
răspunsuri care le sunt benefice în defavoarea gazdei.

Cele două subseturi de limfocite T CD4*, celulele Tu! şi Tu2, au funcţii

foarte diferite: limfocitele Tp2 sunt cei mai eficienți activatori ai celulelor B, în
timp ce limfocitele Tyul sunt cruciale pentru activarea macrofagelor. Cele două
tipuri de limfocite T CD4* se pot regia -unele pe altele şi odată ce unul din
subseturi a devenit dominant este foarte dificil să se modifice răspunsul imun
„spre celălalt tip. Unul din motivele care stau la baza acestui fenomen este că
„ citokinele produse de un tip de celule T CD4" inhibă activarea celuilalt tip. |
Astfel, IL-10 produsă
de limfocitele Tp2 inhibă dezvoltarea celulelor Tri prin
| acţiunea asupra celulei prezentatoare de antigen, iar IFN-y secretat de limfocitele
| Tal, împiedică activarea celulelor Tu2. De aceea, dacă un subset de limfocite T
'CDA" este activat primul sau preferenţial în cazul unui răspuns imun, poate
inhiba dezvoltarea celuilalt subset. Efectul final este că unele răspunsuri sunt
dominate de imunitatea umorală (Tn2), iar altele de imunitatea mediată celular
(Tal). Sa |
Un alt aspect al echilibrului Tnl/Tp2 este faptul că un tip de celule T
CDA4” efector poate inhiba direct funcțiile efector ale celuilalt tip. Limfocitele
efector Tul pot bloca activarea celulelor B de către limfocitele Tu2, frecvent
279
 prin uciderea. celulelor B activate. Celulele Tul exprimă FasL, care induce
apoptoza prin interacțiunea cu molecula Fas de pe suprafaţa limfocitelor B
activate. De asemenea, există dovezi că limfocitele Tu? pot împiedica

exercitarea funcţiilor celulelor Tul prin secreția de IL-10.

Din moment ce citokinele par să regleze raportul Tul/Tu2, ar putea exista
posibilitatea de a modifica acest raport prin administrarea citokinelor potrivite.
Astfel, în cazul leprei (produsă de bacteria Mycobacterium leprae), agentul
patogen poate inhiba fie imunitatea mediată celular, fie imunitatea umorală, ceea
ce duce la cele două forme majore ale bolii: lepra lepromatoasă şi lepra
tuberculoidă. În lepra lepromatoasă, răspunsul imun mediat celular este
profund deprimat, infecția este larg diseminată şi micobacteriile cresc.
necontrolat în interiorul macrofagelor. Stadiile tardive aie bolii se caracterizează
prin distrucții extinse ale țesutului conjunctiv şi sistemului nervos periferic. În
lepra tuberculoidă, imunitatea mediată celular este puternică, macrofagele sunt
activate şi infecția este bine controlată, deşi nu este eradicată. Leziunile
| tuberculoide conțin granuloame, această inflamație cronică este localizată şi
produce doar leziuni locale ale nervilor periferici. Diferenţa dintre cele două
| forme ale bolii constă î în raportul dintre celulele Tu! şi Tu2, cauzată probabil de

citokinele produse de către limfocitele T CD8-. În forma lepromatoasă

predomină citokinele tipice celulelor Tu2 (IL-4, IL-5 şi IL-10), în timp ce în |
-- forma tuberculoidă predomină citokinele produse de celulele Tul (L-2, IFN-y şi
TNEF-B). De aceea, se pare că celulele Tul predomină în lepra tuberculoidă, iar.
„celulele Tu? în forma lepromatoasă. IL-2 și IFN-y au fost utilizate pentru
stiniularea imunităţii mediate celular din lepra lepromatoasă şi au condus atât la
rezoluția locală a leziunii, cât şi la modificarea sistemică a răspunsului celulelor
T. IL-12, care este un inductor potent al celulelor Tu] reprezintă o modalitate -
terapeutică potențială şi mai atrăgătoare. |
Limfocitele T CD8* sunt şi ele capabile să regleze răspunsul imun prin
'citokinele produse. Recent, a devenit evident că, pe lângă funcţia lor citotoxică,
 celulele T CD8” răspund la antigen şi prin secreția unor citokine tipice pentru:
| limfocitele Tul sau Tp2. Astfel, limfocitele T CD8* ar fi responsabile pentru.
dezvoltarea formei lepromatoase a leprei în locul formei tuberculoide. Pacienţii
care prezintă forma mai puţin distructivă a bolii (tuberculoidă), produc doar. :
celule Tu, capabile să activeze macrofagele să distrugă micobacteriile prezente
în vezicule. Indivizii cu lepră lepromatoasă au limfocite T CD8', care inhibă
„răspunsul Tul prin secreția de IL-10 şi TGF-B. Deci, funcţia supresoare a
limfocitelor T CD8' poate fi explicată prin producerea de diferite seturi de
citokine.

Alt factor care influențează diferenţierea limfocitelor T CD4” în subseturi

distincte de celule efector este cantitatea Şi secvenţa exactă a peptidelor
antigenice care inițiază răspunsul. Cantități mari de peptide, care ating o
densitate mare pe suprafața celulelor prezentatoare de antigen, au tendinţa să
stimuleze răspunsurile Tul, în timp ce prezentarea la o densitate redusă a
peptidelor stimulează răspunsurile Ty2. Mai mult, peptidele care interacționează
puternic cu TCR tind să stimuleze răspunsurile Tyl-like, iar peptidele care sunt
„ legate slab de TCR stimulează răspunsul Ty2-like.
Această diferență prezintă importanță în mai multe circumstanţe. De
exemplu, alergia este cauzată de producerea de IgE, care necesită nivele mari de .
IL-4 şi este inhibată de iFN-y. Antigenele care induc reacții alergice mediate de :
IgE pătrund în organism în doze foarte mici, astfel încât declanşează producerea
- de celulele Tu2, producătoare de IL.-4 şi nu de IFN-y. |
Mare parte din antigenele proteice care induc răspunsuri ale limfocitelor T.
CD4* stimulează producerea atât de celule Tyl, cât şi de Ty2. Aceasta reflectă
prezenta în cele mai multe proteine a mai multor secvenţe peptidice diferite, care
sunt legate de moleculele MHC de clasă II şi prezentate celulelor T. O parte din .
aceste peptide sunt legate de MHC II cu mare afinitate şi vor fi prezente pe .
suprafaţa celulelor prezentatoare de antigen într-o densitate mare. În același
231 IE
 timp, alte peptide au joasă afinitate pentru MHC TI şi vor fi prezentate la
densități mici pe suprafața APC. Limfocitele T naive specifice pentru aniigeneie
peptidice cu mare afinitate pentru MHC vor veni în contact cu ligandul prezent
într-o densitate mare, iar celelalte celule T vor interacționa cu densități reduse
ale ligandului. Se pare că aceste diferențe sunt capabile să influențeze răspunsul
ulterior al celulei T. |
Diferenţele densității ligandului pe celula prezentatoare de antigen sau a
avidităţii TCR care influențează inducerea şi activarea celulelor Tyl şi Tp2, pot
constitui o adaptare la modalitățile diferite de comportare a agenților infecțioşi.
Celulele Ta2 sunt necesare pentru răspunsul față de patogeni extracelulari, cu
multiplicare rapidă. Cum aceşti patogeni nu se multiplică în interiorul celulelor
prezentatoare de antigen care i-au ingerat, peptidele antigenice vor fi prezentate
la o densitate relativ joasă, care va induce dezvoltarea limfocitelor Ty2. Celulele
Tul sunt necesare mai ales pentru combaterea patogenilor intracelulari, care
infectează inițial doar o singură celulă, proliferează mult mai lent şi produc.
distrucții limitate în fazele inițiale ale infecției. Deci, activarea limfocitelor T
CD4* se va produce la o densitate mare a peptidelor antigenice, derivate din
_ patogenii care s-au înmulţit timp îndelungat în interiorul celulei infectate, şi vor
fi generate celule Tul, Gapabile -să activeze macrofagele să elimine
microorganismele intracelulare.
 TOLERANŢA LA SELF ŞI AUTOIMUNITATEA

Una din proprietăţile cardinale ale sistemului imun este capacitatea de a

recunoaşte şi răspunde față de antigenele străine, dar nu şi față de antigenele
self. Acest fenomen este denumit discriminarea self/non-self. Incapacitatea
sistemului imun de a reacționa față de structurile proprii (self) poartă numele de.
„la self. Pierderea toleranţei la self conduce la reacţii imune dirijate
împotriva antigenelor proprii, autologe. Aceste reacții sunt numite
autoimunitate, iar bolile pe care le produc, boli autoimune.

Mecanismele toleranței la self

Absența reactivităţii la antigene self (toleranța la self) este menţinută prin
mecanisme care împiedică activ maturarea sau stimularea limfocitelor potențial
self-reactive. a
Toleranţa la self reprezintă un proces dobândit activ în cadrul căruia
limfocitele self-reactive fie sunt împiedicate să devină funcţionale, fie sunt
inactivate după contactul cu antigene self. Mecanismele moleculare care
generează receptorii pentru antigen ai limfocitelor nu sunt influențate de

antigenele străine sau self şi de aceea, limfocitele imature pot să exprime

receptori capabili să recunoască variate antigene străine şi self. Toleranța la self
este indusă după ce a avut loc expresia receptorilor pentru antigen şi este de fapt
consecința recunoaşterii antigenelor self de către limfocitele specifice în condiţii
speciale. |
Toleranța la self poate fi indusă în diferite stadii ale dezvoltării şi

activării limfocitelor. Toleranţa centrală reprezintă inducerea toleranței la

nivelul organelor limfoide generatoare (centrale), drept consecință a

recunoaşterii antigenelor self de către limfocitele self-reactive imature.

"Toleranţa periferică este indusă la nivelul organelor periferice prin contactul în

283
 anumite condiții particulare dintre limfocitele mature self-reactive şi antigenele
self.
În ceea ce priveşte loleranța centrală, în timpul maturării. toate
limfocitele trec printr-un stadiu în care contactul cu antigenul duce mai degrabă
ia toleranță decâ! ia activare. Limfocitele imature sunt mai sensibile la
inducerea toleranței decât celulele mature. Stadiile cele mai sensibile la
tolerizare sunt cele de la nivelul organelor limfatice centrale, timusul pentru
celulele T şi măduva hematogenă pentru limfocitele B. Antigenele prezente în.
mod normal în concentraţie mare în aceste organe sunt antigene self, deoarece
antigenele străine sunt rapid capturate şi transportate la nivelul organelor
limfatice periferice (ganglioni, splină, etc.). Din acest motiv, limfocitele imature
vin în contact în mod normal doar cu antigene self, clonele de celule care
exprimă receptori specifici pentru aceste antigene fiind distruse (deletate). Deci,
„toleranța centrală se datorează selecției repertoriuiui limfocitelor pe baza
recunoaşterii antigenelor self. Consecința este că limfocitele care ajung a
maturitate funcțională, părăsesc organele limfatice centrale şi. populează
țesuturile periferice, au fost depletate de clonele specifice antigenelor self
„ ubicuitare. Mult timp toleranța centrală a fost considerată principalul mecanism
determinant al discriminării self/non-self, dar nu poate explica capacitatea.
sistemului imun de a distinge între antigenele străine şi self care sunt prezente
doar în țesuturile periferice.
În cazul toleranței periferice, limfocitele mature self-reactive pot fi
iolerizate la nivelul țesuturilor periferice, dacă contactul cu antigenele self are
loc în conditii care favorizează inducerea toleranţei și nu activarea, Repertoriul
limfocitelor mature conţine şi celule capabile să recunoască antigene self şi de
aceea toleranța periferică este importantă pentru menținerea absenței răspunsului
față de antigenele self exprimate doar în țesuturile periferice şi care lipsesc din
organele limfatice centrale.
 - Mecanismele principale de tolerizare a clonelor de limfocite specifice
pentru antigene self sunt deleția clonală şi anergia clonală, ambele induse de
legarea antigenelor la receptorii specifici. Toleranţa centrală este consecința
„deleţiei, în timp ce ambele mecanisme contribuie la inducerea toleranței
periferice. Absența răspunsului limfocitelor față de antigene self se mai poate |
datora şi inducerii celulelor T reglatoare, care inhibă activarea şi exercitarea
funcţiilor efector ale limfocitelor mature self-reactive.

Mecanismele toleranței la self a limfocitelor T

Inducerea toleranţei la self a limfocitelor T imature (toleranță centrală) a

fost descrisă în cadrul ontogeniei celulelor T. Proteinele self sunt procesate şi
prezentate în cupa moleculelor MHC pe suprafaţa celulelor prezentatoare de
antigen de la nivelul timusului. Clonele de limfocite T aflate în dezvoltare îîn
timus care exprimă receptori specifici complexelor peptide self:MHC, vor fi
„ deletate. Procesul este denumit selecție negativă şi este responsabil de faptul că |
| repertoriul limfocitelor T mature care părăsesc timusul şi populează organele
limfatice periferice este tolerant faţă de antigenele self ubicuitare, exprimate Şi
„ în timus. | |
Modul în care tolerizarea centrală a limfocitelor T se menţine la adult, la
care timusul involuează şi devine practic nedetectabil, nu este cunoscut. La
adult, celulele T continuă să fie generate din măduva hematogenă şi ele
trebuiesc să fie selectate. Este posibil ca după pubertate selecția negativă a |
- limfocitelor T să se producă la nivelul ţesuturilor extratimice, sau poate că
"vestigiile" timusului care persistă la adult să fie suficiente pentru exercitarea |
acestei funcții.

285
 Reprezintă un mecanism prin care limfocitele T mature sunt tolerizate față”
de antigene self care nu sunt prezente în timus. De asemenea, poate furniza un
mecanism de siguranță, care împiedică activarea eventualelor limfocite care au
scăpat inducerii toleranței centrale. Probabil că mecanismele toleranţei periferice
la proteine self sunt similare toleranței imunologice (faţă de antigene străine) şi
includ: |
]. Anergia clonală datorată recunoașterii antigenului self în absenţa
co-stimulării. În mod normal, APC-urile tisulare se găsesc într-o stare
de “repaus” în care exprimă nivele reduse de molecule co-stimulatoare
şi citokine, care stimulează răspunsurile celulelor Ţ. Prezentarea
| antigenelor self limfocitelor T specifice de către aceste APC-uri poate
duce la anergizarea. celulelor T. Injuriile tisulare şi inflamația pot:
activa APC-urile rezidente, conducând la expresia co-stimulatorilor şi
citokinelor, pierderea toleranţei la self şi reacții autoimune față de
antigenele tisulare. Deci, statusul de activare al celulelor prezentatoare
de antigen este determinant pentru consecința recunoaşterii antigenului
self: inducerea toleranţei sau a autoimunității. Mecanismele biochimice
care stau la baza anergiei nu sunt clar definite.
2. Moartea celulară indusă de activare datorată stimulării cu
antigene self. Antigenele prezente în concentrații mari pot stimula
repetat celulele T specifice şi le pot elimina prin apoptoză mediată de
Fas. Importanţa morţii celulare indusă de activare (activation-induced
cell death, AICD) este relevată de defectele congenitale ale Fas sau
FasL, care conduc la autoimunitate sistemică. Mai este posibil ca
moartea unor celule T să se datoreze producerii de ÎNF şi interacțiunii
lui cu receptorul TNF, care aparțin aceleiaşi familii ca şi Fas.

286
 3. Supresia limfocitelor T self-reactive de către celule T reglatoare.
Activitatea unor limfocite T self-reactive poate fi inhibată de citokinele
imunosupresoare ca IL-10 sau TGF-p, produse de alte celule T.
4. Ignoranța clonală. A fost demonstrată pe modele experimentale de.
şoareci transgenici. Şoarecii _transgenici exprimă în exces într-un
anumit țesut produsul unei anumite gene (transgenă), care le-a fost
introdusă în genom. În experimentele care au evidenţiat fenomenul de
ignoranță clonală, un antigen proteic (de exemplu, o glicoproteină'
virală) este introdus ca transgenă şi va fi exprimat de celulele $
insulare din pancreasul unei linii de şoareci transgenici. Dacă aceşti
şoareci sunt încrucişaţi cu alți şoareci transgenici care exprimă celule T
cu receptori pentru antigen specifici pentru proteina virală, în unele
cazuri,la animalele dublu transgenice rezultate nu poate fi detectată
nici o reacţie a limfocitelor T faţă de antigen. Celulele T nu sunt nici
eliminate nici activate. Mai mult, limfocitele T nu sunt anergice.
deoarece sunt capabile să răspundă la antigen ex vivo şi chiar pot fi
activate in vivo prin infecția cu virusul producător de glicoproteină. |
lgnoranța clonală nu este un mecanism de inducere a toleranţei în
adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o absență a răspunsului.
Oricum, poate constitui un mecanism implicat în împiedicarea
reacțiilor autoimune față de multe antigene self.

Mecanismele tolerantei la self a limfociţelor B

Multe din datele despre toleranța la self a limfocitelor B se bazează pe

studii cu şoareci transgenici. Unul din aceste modele foloseşte animale. care
- exprimă ca transgenă o imunoglobulină recepior specifică pentru lizozimul din.
oul de găină (HEL - heu egg lysozyme). Majoritatea limfocitelor B de la aceste -
animale transgenice sunt HEL-specifice şi pot fi stimulate să producă anticorpi
anti-HEL. Un alt set de animale transgenice exprimă antigenul HEL şi datorită
287 |
 “faptului că această proteină este prezentă pe tot parcursul dezvoltării, va fi
considerată ca o proteină self. Mai mult, la şoarecii transgeni pentru HEL
limfocitele T| helper HEL-specifice sunt tolerante (fie sunt deletate, fie

anergizate). Dacă ceie două tipuri de animale transgenice sunt încrucişate, în

generaţia F1 de animale limfocitele B imature specifice pentru HEL sunt expuse
proteinei "self" HEL, ceea ce ar putea duce la inducerea toleranţei centrale. De.
asemenea, celulele B mature care exprimă lg HEL-specifice pot fi transferate la
animalele care exprimă HEL pentru examinarea toleranței periferice. Aceste
sisteme experimentale permit studierea in vivo a dezvoltării şi a răspunsurilor
funcționale ale limfocitelor B specifice expusela un antigen "self' model, în
absența semnalelor de la celulele T helper. Prin exprimarea HEL sub formă
membranară sau solubilă se pot mima interacţiunile celulelor B self-reactive cu
diferite antigene self.

“ Toleranţa centrală
a
Soarta celulelor B imature care vin în contact la nivelul măduvei
hematopoietice cu antigene self este determinată de valența şi concentrația.
„antigenelor. Antigenele multivalente (proteine asociate membranei) sau cele
prezente în concentrații mari induc deleţia clonală a limfocitelor B imature
„specifice. Antigenele cu valență joasă (antigene solubiie) sau prezente în
| concentrații reduse determină anergizarea limfocitelor B imature specifice.
Aceste celule B ajung la maturitate, dar nu vor putea intra în foliculii limfatici
din organele limfatice periferice şi nu vor răspunde la antigen. Anergia
funcțională se poate datora: scăderii expresiei receptorilor imunoglobulinici ai
celulelor B sau, incapacității receptorului pentru antigen de a transduce
semnalele activaioare generate de legarea antigenului ("desensibilizare””).
Rareori, celulele B din măduva hematopoietică care exprimă receptori specific:
pentru antigene self pot să răspundă la aceste antigene prin reactivarea genelor .
_RAG-I şi RAG-2, care permit expresia unei noi Ig receptor cu altă specificitate.
288
Fenomenul, numit editarea receptorului, demonstrat doar la animale transgenice,
este un posibil mecanism de supraviețuire a celulelor B self-reactive, prin
pierderea acestei specificități.
Ig anti-HEL

şoarece transgenic care încrucișare _şoarece transgenic care

exprimă pe celuiele B exprimă HEL
Ig anti-HEL
Ig anti-HEL
şi HEL
generaţia FI: şoarece care conţine
celulele B anti-HEL. si antigenul
| "self" HEL
HEL
Y
O. O. — limfocite B imature
d %y HEL specifice
consecinţele recunoaşterii antigenului
self în organele limfatice centrale

deleţie clonală anerpie-(scăderea excludere din

(apoptoză) expresiei receptorului) foliculii limfatici

| | - 09
G00
Toleranţa centrală a limfocitelor B la antigene "self" la şoareci transgenici.

Toleranţa periferică
- Limfocitele B mature care recunosc antigenul self în țesuturile periferice,
în absenţa celulelor T helper specifice pot fi anergizate prin mecanisme similare
celor care acționează pe ceiulele B imature din măduva hematogenă. Unele din
aceste celuie B devin incapabile să-şi activeze tirozin kinazele (de exemplu,
289
 e

Syk) sau să-şi crească nivelul intracelular de calciu ca răspuns la stimularea

antigenică ex vivo. Alte limfocite B îşi reduc expresia receptorului pentru
antigen, ca urmare a recunoașterii antigenului self specific. De aceea, celulele B
self-reactive nu pot prolifera, nu pot să-şi amplifice expresia moleculelor co-
stimulatoare prin reacția cu antigenul self şi nu reuşesc să inducă sau să
răspundă la semnalele celulelor T helper. Alt grup de limfocite B mature care au
recunoscut antigenul self specific devin incapabile să se diferențieze terminal în
plasmocite secretoare de anticorpi sau sunt excluse din centrii germinali. În
final, absenţa răspunsului celulelor B self-reactive poate fi explicată prin deieţia
sau anergizarea limfocitelor T helper specifice pentru același antigen self.

Experimentele cu șoareci transgenici demonstrează că tolerizarea la self a

limfocitelor B necesită concentraţii de antigen de 10-100 de ori mai mari decât
în cazul celulelor T. Aceasta subliniază ideea că, inducerea toleranței la self în
limfocitele T poate fi suficientă pentru împiedicarea producerii de anticorpi cu
mare afinitate specifici pentru multe proteine seif. Oricum, limfocitele B trebuie
să fie toierizate față de antigene autologe T-independente.

Mecanismele autoimunității
Autoimunitatea rezultă prin eșuarea sau ruperea mecanismelor
responsabile de menţinerea toleranței la self. Toţi indivizii prezintă potențial -
pentru dezvoltarea bolilor autoimune dată fiind generarea receptorilor pentru
antigen prin rearanjări genice care permit apariția de limfocite cu receptori self.
reactivi şi faptul că multe antigene self sunt ușor accesibile sistemului imun. În
mod normal, apariția autoimunității este împiedicată prin procesele de selecție
care blochează maturarea limfocitelor specifice pentru unele antigene self şi prin
mecanismele care inactivează limfocitele self-reactive care reuşesc să se
matureze. Pierderea toleranţei la self poate surveni prin anomalii ale selecției sau

290
 reglării limfocitelor self-reactive şi prin anomalii ale modului în care antigenele
self sunt prezentate sistemului imun.
La dezvoltarea autoimunității contribuie factori multipli. Aceşti factori
includ: anomalii imunologice ale celulelor prezentatoare de antigen sau ale:
limfocitelor, fondul genetic predispozant la autoimunitate, sexul, injuriile
tisulare şi infecțiile microbiene. Bolile autoimune formează un grup heteroge
clinic şi patogenic datorită interacțiunii diferiților factorilor cauzali.
Bolile autoimune sunt Sistemice sau organ-specifice şi pot fi determinate
de diferite tipuri de antigene sau de diferite anomalii imunologice. De exemplu,
formarea complexelor imune circulante produce tipic boli autoimune sistemice.
Autoanticorpii sau răspunsurile limfocitelor T faţă de antigene self cu distribuţie
tisulară restrânsă conduc la leziuni organ-specifice.
Distrucţiile tisulare din diferite boli autoimune au diverse mecanisme
efecior. Aceste mecanisme includ: autoanticorpii circulanţi, complexele imune şi
limfocitele T autoreactive. O dificultate majoră în definirea mecanismelor
inducerii bolilor autoimune este imposibilitatea identificării antigenelor
inițiatoare ale răspunsului imun faţă de self şi a limfocitelor care mediază aceste
reacții.

Anomalii ale limfocitelor cauzatoare ale autoimunităţii

Autoimunitatea poate să apară prin anomalii ale limfocitelor B, T, sau B şi
T. În ultimul timp a fost acordată o atenţie specială rolului celulelor T în geneza
bolilor autoimune din două motive: limfocitele T sunt reglatorii critici ai tuturor
răspunsurilor imune față de antigene proteice şi, multe boli autoimune prezintă o
„frecvenţă ridicată la persoanele cu anumite tipuri HLA (MHC), iar funcția
acestor molecule este prezentarea antigenului limfocitelor T. Eşuarea toleranței
ia self a celulelor T duce atât ia boli autoimune în care leziunile sunt produse de
reacții mediate celular, cât şi la producerea de autoanticorpi.

291
 Anomaliile limfocitelor inductoare de boli autoimune pot apărea prin
afectarea oricărui mecanism de menținere a toleranţei la seif.

Eşuarea mecanismelor toleranţei centrale

Frecvent s-a presupus că autoimunitatea apare printr-un defect al

proceselor de selecție care elimină în mod normal limfocitele imature self-

reactive. Oricum, există foarte puţine dovezi în sprijinul acestei ipoteze pentru
bolile autoimune umane sau experimentale.

Eşuarea mecanismelor toleranţei periferice

Numeroase modele experimentale şi anomalii genetice spontane sau

induse sprijină idea că autoimunitatea poate apărea prin eşuarea toleranţei

periferice a limfocitelor T (anergizarea sau deleţia celulelor T mature self-
reactive). În schimb, există mult mai puține date despre contribuţia pierderii
toleranţei periferice a limfocitelor B în autoimunitate. |
Ruperea anergiei celulelor T. Aşa cum am văzut, anergia limfocitelor T
poate fi indusă prin prezentarea antigenului self de către celuleie prezentatoare
de antigen rezidente în țesuturile periferice, deficiente în molecule co-.
stimulatoare. Rezultă că, toate condiţiile care induc activarea APC-urilor tisulare
pot duce la ruperea anergiei limfocitelor 7 prin creşterea expresiei Co-
stimulatorilor şi producerea de citokine. Acestea pot stimula proliferarea şi ..
. diferențierea celulelor T în efectori pro-inflamatori cu efecte distructive la
nivelul țesutului. Activarea APC-urilor poate fi indusă de infecţii, necroza
tisulară şi inflamația locală. |
Rolul inflamaţiei în inducerea . autoimunităţii este ilustrat de boli .
“ autoimune experimentale mediate de celule T ca, encefalomielita alergică
experimentală şi tiroidita experimentală, care apar doar în cazul în care
antigenele self (proteina bazică mielinică şi, respectiv, tireoglobulina) sunt
administrate împreună cu adjuvanți puternici. Adjuvanţii au rolul de a induce
292
 sctivaraa macrofagelr să exprime moleculele co-stimulatoare B7-1 şi B7-2,,
| ceea ce duce laruperea anergici celulelor T şi dezvoltarea de Himfocite T etector
reactive față de antigenul self. Si | |
"Date care sprijină dezvoltarea” bolilor autoimune prin ruperea anergiei - .
celulelor T sunt furnizate, şi de modelul pe şoareci transgenici, a diabetului ă
zaharat insulino-dependent uman. Variate gene pot fi exprimate selectiv la a
„- nivelul celulelor f din insulele pancreasului dacă sunt. introduse în genom ca
transgene, cuplate cu promotorul insulinei. Astfel, s-a demonstrat că expresia - |
„„ moleculei co-stimulatoare -B7-l nu conduce. per se la apariţia insulitei NE
autoimune, dar creşte puternic susceptibilitatea la insulită în combinaţie cu alte .
anomalii locale. În unul din modelele experimentale, un antigen străin (0
o proteină virală) este exprimat ca transgen în celulele f insulare. Prin el însuși
acest antigen "self" nu declanşează o reacţie autoimună. Dar dacă se creează un o
NE animal dublu transgenic, ale cărui celule insulare co-exprimă antigenul viral şi
molecula B7-I, toleranța periferică a limfocitelor T specifice faţă de antigenul
viral este ruptă, este indus răspunsul la aritigen și se declanşează insulita. Deci,
expresia aberantăa moleculelor co-stimulatoare poate predispune la leziuni
tisulare autoimune prin ruperea anergiei celulelor T self.reactive. Oricum, până
în prezent nu s-a putut demonstra că producerea anormală a co-stimulatorilor:
| sau a citokinelor inflamatorii reprezintă un eveniment declanşator important în
- DiCi una din bolile: autoimune spontane la om sau la animal. 'Unul din motive
. este că, înî momentul î în care boala devine aparentă clinic, distrugerile tisulare
” datorate reacţiilor autoimune sunt foarte severe şi nu “permit identificarea.
| stimulului inițiator. Pepi 2 ÎN |
| „ Anergia limfocitelor T poate să fie depăşită şi datorită unor anomalii ale .
- limfocitelor T. "De exemplu, şoarecii knock-out pentru : molecula CTLA-4 E
“ (animale la care gena care codifică molecula CTLA-4 a fost inactivată), |
- receptorul cu acţiune inhibitoare, pentru moleculele co-stimulatoare B7-l şi B7- .
2 prezintă o boală auoimună fală, caracterizată prin infiltrate cu celule T şi -
1293. | „i
distrucţii ale cordului, pancreasului și altor organe. Explicaţia poate consta în
faptul că, pentrua fi activate, celulele T utilizează receptorul CD28 pentru
interacțiunea cu moleculele B7 de pe APC, în timp ce recunoaşterea B7-1 şi B7-
2 de către receptorul alternativ CTLA-4 inhibă răspunsurile limfocitelor T şi
induce anergia. În absența CTLA-4, limfocitele T sunt rezistente la inducerea
anergiei şi pot să apară reacții autoimune. Până în prezent, nu există cazuri de |
defecte spontane ale CTLA-4 asociate autoimunității la animalele de experienţă
„sau la om. | i
Eşuarea morţii celulare indusă de activare (AICD). Prima dovadă clară
că eşuarea AICD induce autoimunitate provine din studiiie realizate pe două
linii inbred de şoareci numite Ipr/lpr (de la limfoproliferare) şi gid/gi (de la
boală limfoproliferativă generalizată). Aceşti şoareci mor în jurul vârstei de 6
luni printr-o boală autoimună sistemică gravă, caracterizată de prezența a
multipli autoanticorpi şi a nefiitei. Fenotipic, boala acestor animale este similară -
lupusului sistemic eritematos
de la om. Defectul pr se datorează anomaliei
genei care codifică molecula Fas, ce va fi exprimată în cantități reduse, iar
defectul gld apare. printr-o mutație punctiformă la nivelul genei FasL, care
aboleşte capacitatea de semnalizare a-acestei molecule. Defectele Fas sau FasL
conduc la imposibilitatea eliminării limfocitelor T CD4" mature prin AICD.
„Aceasta duce la supraviețuirea şi persistența celulelor T helper specifice pentru
antigene self, care în mod normal ar fi fost tolerizate prin activări repetate şi
deletarea celulelor T. Deci, aceste afecțiuni murine sunt generate de alterarea
mecanismelor de deleție din cadrul toleranţei periferice. Toleranța centrală nu
implică moiecula Fas şi este aparent normală la animalele de experiență. La
autoimunitatea mediată de Fas şi FasL pot să contribuie şi unele anomalii
funcţionale ale celulelor 8. Astfel, cel puţin o parte din limfocitele B anergice
sunt eliminate prin interacțiuni cu celulele 'T în organele limfatice periferice în
„ manieră Fas-dependentă. La câţiva copii cu o boală asemănătoare acestui model
animal au fost evidenţiate mutații ale genelor pentru Fas, care induc defecte ale
 -
AICD, dar nu au fost puse în evidență anomalii ale Fas sau FasL la cazurile
i |
umane tipice de lupus eritematos sistemic.
.
Eşuarea mecanismelor supresoare mediate de limfocitele T. În cazul
reglatoare
antigenelor self care induc în mod normal apariția de celule T
ei la
producătoare. de citokine imunosupresive implicate în menţinerea toleranţ
ne.
self, declinul acestor celule T regiatoare ar putea conduce la reacţii autoimu

Activarea policlonală a limfocitelor

tă a
Autoimunitatea poate fi cauzată de stimularea antigen-independen
dezvoltării.
limfocitelor self-reactive, care nu au fost deletate în timpul
de clone de
Activatorii policlonali sunt capabili să stimuleze un număr mare
pentru antigen,
limfocite T sau B indiferent de specifioitatea receptorului lor
rii antigen-
uneori interacţionând cu alte molecule de suprafață decât recepto
funcţionează
specifici. Un exemplu este lipopolizaharidul bacterian (LPS), care
la LPS stimulează
ca activator policlonal al celulelor B la şoarece. Expunerea
anergizate.
numeroase clone de limfocite B, inclusiv celulele B self-reactive
antigenele self
Astfel de celule B anergice sunt incapabile să răspundă la
ţia ca răspuns
specifice, dar şi-au păstrat capacitatea de a prolifera şi a se diferen
Şoarecii inoculaţi.
“a stimuli independenţi de receptorul pentru antigen, ca LPS.
limfocitelor T de
cu LPS produc numeroşi autoanticorpi. Activarea policlonală a
t pentru inducerea
către superantigenele bacteriene este un mecanism postula
autoimunităţii, deşi nu există dovezi clare în acest sens.

cele străine
Reactivitatea încrucişață dintre antigenele self şi
normale față de
Unele boli autoimune sunt inițiate de răspunsuri imune
rpii sau celulele T
| antigene străine (non-self), ca diferiți microbi, dar antico
(cross-reactivă). Un
stimulate recunosc întâmplător o proteină self similară
apare după o infecție
exemplu îl constituie reumatismul articular acut, care
determinată de anticorpii anti-streptococ, care
streptococică. Boala este
295
„_ reacționează încrucişat cu proteine de la nivelul miocardului. Astfel de afecţiuni
nu. reprezintă boli autoimune în sensul adevărat, ci sunt de fapt sechele ale
| răspunsului i imun faţă de antigenul străin. În alte situaţii, pot să existe celulele B
i autoreactive, dar în absenţa limfocitelor T helper specifice pentru acelaşi antigen
„self, nu pot fi sintetizaţi autoanticorpi. Expunerea ia un antigen cu multipli
determinanți, dintre care un epitop este self şi se leagă la celula B, iar alt epitop
este străin şi stimulează celula T helper, poate să ducă la activarea limfocitului B
şi producerea de autoanticorpi. Prin tehnici de secvenţializare au fost identificate
- numeroase secvenţe omologe între diferite proteine microbiene şi proteine
„umane. Această omologie poartă numele de mimetism molecular şi reprezintă
i
„unul din motivele pentru care răspunsurile imune față de diverşi patogeni pot
| induce reacţii dirijate împotriva unor structuri self.

Rolul factorilor genetici îîn autoimunitate

Chiar de la primele studii ale bolilor autoimune realizate pe pacienți : şi
i animale de experiență a fost emisă aprecierea că aceste boli au o componentă
| penetică importantă. De exemplu, diabetul zaharat insulino-dependent prezintă o
concordanță de 35-50% la gemenii monozigoţi şi de 5-6% la gemenii dizigoți.
“ Studii familiale şi analiza modelelor animale au demonstrat că mai multe gene
„- de susceptibilitate pot contribui la geneza unei boli autoimune. Frecvent, aceste:
= “gene iinteracționează complex, au penetrabilitate redusă şi incompletă şi sunt
- transmise non-mendelian. De aceea, bolile autoimune prezintă o mare |
heterogenitate genetică. În concluzie, cele mai multe gene de susceptibilitate
- i „determină creşterea probabilității dezvoltării unei anumite boli autoimune, dar
| factorii genetici nu determină prin ei înşişi dacă un individ va a dezvolta sau nu
î boala autoimună. | | -
| „Cea mai puternică asociere cu autoimunitatea o au genele complexului E
| „maj de bistocommpatibiitate şi în special geneleMHC de clasă.
 | |
Rolul zenelor MHC în autoimunitate.
cu diferite boli autoimune a
„. Tiparea HLA a unor grupuri mari depacienţi
ență mai mare la aceşti bolnavi
demonstrat că anumite alele HLA apar cu o frecv
puternică asociere este între spondilita
decât în populaţia generală. Cea mai
pentru HLA B27 dezvoltă spondilita
ankilozantă şi HLA B27. Indivizii pozitivi
mai mare decât persoanele negative
ankilozantă cu o frecvenţă de 90-100%
-
es crescut studierii locilor clasei TI, HLA
„pentru B27. Recent, se acordă un inter
strâns cu autoimunitatea. “Mai mult,
DR şi HLA-DQ, deoarece sunt asociaţi
e în selecţia şi activarea limifocitelor T
moleculele MHC de clasă Il sunt implicat
răspunsul imun umoral, cât şi pe cel
CDA4", iar celulele T CD4* reglează atât
-
mediat celular faţă de antigene proteice.
te boli autoimune, în timp ce
"Unele alele HLA pot predispune la anumi
ază cu creşterea incidenţei bolii.
altele pot fi protectoare: absența lor se asoci
rează caracteristicile asocierii.
Diabetul zaharat insulino-dependent ilust
albă, expresia alelelor HLA-DQ, care
| HLA cu diverse boli autoimune. La rasa
în poziţia $7 a lanțului P din cupa.
codifică un reziduu de acid aspartic plasat
de dezvoltarea bolii. Alelele HLA-
| pentru legarea peptidelor, protejează faţă
rea diabetului. Au fost postulate mai
| „DR3 şi HLA-DR4 predispun la dezvolta
ea
erea dintre bolile autoimune şi moştenir
multe mecanisme care să explice asoci
|
unor anumite secvențe MHC.
rmine care clone de limfocite T
„ Structura moleculelor MHC poate să dete
lor în timus. De "exemplu, dacă -
sunt selectate negativ în timpul maturării
id nu pot lega o proteină self cu afinitate
- “moleculele MHC din timusul unui indiv
de acest antigen pot să scape selecției
mare, celulele T imature: reactive față
la
de mecanism poate explica rezistența
negative şi să se matureze. Un astfel
ată HLA-DQB: absenţa moştenirii
diabetul zaharat insulino-dependent asoci
ea selecției negative a limfocitelor T
alelelor HLA protectoare conduce la eşuar
-
ridică o problemă: dacă molecula MHC
i autoreactive. Oricum, această ipoteză
ele Tautoreactive care s-au maturat |
elevantă este absentă, cum ar putea limfocit
 şi au — migrat în țesuturile periferice să recunoască antigenul self în
în lipsa -
moleculelor MHC care îl pot prezenta? |
Moleculele MHC II ar putea - să influenţeze * activarea celulelor T
| reglatoare, a căror funcţie normală este împiedicarea dezvoltării reacţiilor
| autoimune. Astfel, în diabetul zaharat insulino-dependent, celulele T generatoare
de boală pot fispecifice pentru unpeptid self prezentat în asociere cu moleculele
HLA-DQ din care lipseşte acidul aspartic din poziţia 57 a lanțului $, iar celulele
T care împiedică distrucțiile tisulare sunt specifice pentru complexele peptid
self:HLA-DOQ cu acid aspartic în poziţia 57a lanţului B. În acest mod s-ar putea .
explica protecția față de diabetul zaharat insulino-dependent conferită de
moştenirea unei alele HLA-DQ prezentând un reziduu de acid aspartic într-o
anumită poziție. |
Similitudini între unele antigene microbiene şi moleculele MHC self pot”
să ducă la dezvoltarea de boli autoimune după anumite infecții.
În concluzie, expresia unei anumite alele HLA nu determină per se
apariția bolilor autoimune, cici reprezintă unul din multiplii factori care contribuie
la autoimunitate.

Asocierea genelor non-MHC cu autoimunitatea.

Un număr mare de gene contribuie la geneza bolilor autoimune. Deja au
fost menţionate genele pentru Fas şi FasL. Deficiențe genetice ale unor-
componente ale complementului (C2, C4) sunt asociate cu boli autoimune
similare lupusului eritematos sistemic. Una din genele de susceptibilitate la
diabetul zaharat insulino-dependent este localizată la nivelul unui grup de gene.
care codifică mai multe citokine, inclusiv IL-4 şi IL-12. Este posibil ca această
| genă de susceptibilitate să regleze raportul dintre citokinele pro-inflamatorii şi
cele anti-inflamatorii. O altă genă de susceptibilitate la diabet zaharat este situată
“în vecinătatea genei pentru CTLA-4, această moleculă fiind implicată înî anergia
„celulelor T. a
| 298
 Rolul infecțiilor, alterărilor tisulare şia altor factori în autoin
Infecţiile virale şi bacteriene se asociază cu autoimunițatea, episoadele
infecțioase precedând frecvent manifestările clinice ale bolilor autoimune. În
cele mai multe cazuri, microorganismul infecțios nu este prezent la nivelul.
leziunilor şi chiar nu poate fi detectat în momentul apariției 'autoimunității. Deci,
leziunile din autoimunitate nu se datorează agentului infecțios, ci răspunsului
“imun al gazdei, care a fost declanşat sau deregiat de microorganism. Infecţiile
pot conduce la autoimunitate prin multiple mecanisme: |

e activarea policlonală alimfocitelor,

e inflamaţia tisulară localizată care duce la creşterea expresiei co-

stimulatorilor,
e alterarea antigenelor self cu apariția UNOr. neo-antigene parţial CTOSS-
reactive şi E

+ leziuni tisulare care duc la eliberarea antigenelor sechestrate anatomic.

Alterările tisulare, ca inflamaţia (posibil, secundară infecției), ieziunile.
ischemice sau traumatismele, pot să determine expunerea antigenelor self, care
în mod normal sunt inaccesibile sistemului imun. Faţă de astfel de antigene
sechestrate nu a fost indusă toleranța la self. De aceea, în momentul în care are i
loc eliberarea antigenelor anterior sechestrate, acestea pot să interacționeze cu |

limfocitele imunocompetente şi să inducă răspunsuri imune specifice. Exemple

de antigene sechestrate anatomic sunt proteinele intraoculare şi sperma. Uveita
şi orhita posttraumatice sunt produse prin răspunsuri autoimune față de antigene
"self eliberate de la sediul lor, normal inaccesibil sistemului imun.
Inflamaţia tisulară poate să producă şi alterări structurale ale antigenelor
self şi formarea de noi determinanți antigenici capabili să inducă reacții

autoimune. Inflamaţia poate determina şi activarea macrofagelor prin citokinele

produse loca! şi dacă aceste citokine stimulează expresia moleculelor co-
stimulatoare, rezultatul poate fi pierderea toleranței periferice față de antigene
self.
299
 - Influențele hormonale suntat inaplicate înîn geneza bolilor autoimune umane
şi experimentale. De exemplu, lupusul eritematos sistemic afectează sexul |

feminin cu 0 frecvență de aproximativ 10 ori: mai mare decât pe cel masculin. În

modelul experimental al lupusului eritematos sistemic de la animalele obținute
prin încrucişarea a două linii de şoareci NZB (New Zealand black) şi respectiv
NZW (New Zealand white) boala se dezvoltă tot numai la femele şi declanșarea.
bolii poate fi întârziată prin tratamentul cu androgeni. Multe alte boli autoimune
au o incidență mai mare la sexul feminin, dar nu se ştie.exact dacă această
predominanță aparedatorită influenței hormonilor sexuali sau a altor factori. |
 IMPERSENSIBILITĂȚI

Imunitatea specifică constituie un mecanism homeostatic important în

eliminarea patogenilor
şi a antigenelor lor. Mecanismele efectorii ale imunităţi,
complementul, fagocitele, celulele inflamatorii şi citokinele, nu prezintă.
specificitate pentru antigen. De aceea, răspunsurile imune şi inflamaţia aferentă
lor se asociază frecvent cu leziuni locale şi sistemice ale țesuturilor self. Dar,
aceste efecte secundare. sunt controlate şi autolimitate, dispărând odată cu
eliminarea antigenului străin.
Reacţiile de hipersensibilitate reprezintă răspunsuri imune exagerate sau
inadecvate, care pot duce uneori la inflamație şi distrucții tisulare.
După mecanismul patogenic principal există 4 tipuri de reacții de
hipersensibilitate (clasificarea Coombs şi Gell):
e Hipersensibilitatea de tip 1 (imediată sau anafilacțică): declanșată |
de antigene din mediu (polen, praf) şi mediată de IgE;
Hipersensibilitatea de tip _II (hipersensibilitate citotoxică mediată
de anticorpi): declanşată de antigene de pe suprafața celulelor sau din
matricea extracelulară;, reacția cu anticorpii generaţi duce la liza
celulelor; |
* Hipersensibilitatea de tip III (mediată prin complexe imune): apare
' în cazul în care complexele imune fie sunt formate în exces, fie nu sunt
adecvat îndepărtate din circulație; antigenele inductoare sunt solubile;
e. Hipersensibilitatea de _tip_IV_(hipersensibilitate_de_tip întârziat)
este mediată de limfocitele Tul şi T CD8* citotoxice.
Primele 3 tipuri de reacții de hipersensibilitate sunt mediate deanticorpi;
hipersensibilitatea de tip IV este mediată celular (de către limfocitele T şi
macrofage). | |
Reacţiile. de hipersensibilitate sunt declanşate de antigene variate, care
diferă de la individ la individ. De obicei, hipersensibilitatea nu se manifestă la
00 e a
 “Ab p
UNA a
=" primul contact cu antigenul (deoarece este necesar un interval de
timp pentru
B | I "inducerea anticorpilor sau a celulelor 7 specifice),
ci apare la contactele
is ulterioare cu acelaşi antigen.

Pai =
Tipul Mecanismele
—.
f hi sibilităţii _ patologiceimune| :
Mecanismele ;
patogenice
a | Tipul] nai foi Mastocitele şi mediatorii
| (hipersensibilitatea Anti | F IeE lor (amine vasoactive,
imediată) mediatori lipidici, citokine)
Rm
SA DR
N Sp | Activarea complementului,
Anticorpi
leM, IG față
"1 (hipersensibilitatea antigene tisulare sau de pede recrutareaşi (neutrofile)
leucocitelor activarea
mediată de anticorpi) suprafețele celulare. | acrofagelor. anomali ,
|
funcționale ale receptorilor
| Tipul
i III aaa Complexe
-| Complexe i imune ale i
Activarea complementului,i
Cere msiblitatea antigenelor circulante cu recrutarea şi activarea
( complexe imune) IgM sau igG leucocitelor
A | Tipul IV 1. Celulele-“T CD4 (reacţii | 1. Macrofagele activate,
"| (hipersensibilitatea de hipersensibilitate citokinele
mediată de celule T) întârziată); | 2. Liza celulelor ii
= 12. Limfocitele T CD8 citokinele
citotoxice (citoliza
mediată de celule T)

( Clasificarea hipersezsibilităţilor, ]
|
manie

/
Reacţia de hipersensibilitate de tip 1 Cs D 7
De »

| Se caracterizează printr-o reacție alergică apărută imediat

după contactul
cu antigenul, numit lalereea! Termenul
de alergie semnifică reactivitatea
„ modificată a organismului gazda la contactul ulterior
cu acelaşi antigen.
HSS 1 este mediată de IgE. Contactul inițial al alerge
nului cu mucoasa
duce la producerea de IgE. Răspunsul prin IgE este inițial
localizat la locul de
intrare a alergenului în organism (mucoase Sau ganglioni limfati
ci regionali). o
“Producerea I£E din limfocitele B depinde de modul de prezen
tare a alergenului |
„de către APC-ur
urii și de cooperarea dintre celulele B şi limfocitele: Ta2. Se pare
că
302
 majoritatea alergenilor implicați
în HS 1 sunt introduşi în organism pe cale
transmucoasă şi la doze foarte mici. Acest mod de prezentare a antigenului ar i
favoriza activarea celulelor Tu? şi nu a celulelor Tal. Limfocitele T2 produc
IL-4, cu rol în comutarea limfocitelor B pe izotipul IgE. IgE pprodusă
sensibilizează inițial mastocitele locale şi apoi, IgE pătrunde în circulaţie şi se
fixează pe bazofilele circulante şi pe mastocitele din toate țesuturile corpului.
„Una din particularităţile (Î
(ÎzE este capacitatea de a se fixa pe suprafața
mastocitelor şi bazofilelor prin interacțiunea cu receptorii FceRI (receptori de
mare afinitate pentru IgE). Astfel, deşi semiviața plasmatică a IgE libere este de
doar câteva zile, mastocitele : sensibilizate
ate cu IgE , pot persista în organism luni de
zile. _ Ma
Nivelele de IgE sunt frecvent crescute în alergii și în infecțiile parazitare.
Producerea IgE este controlată de către celulele Tu prin citokinele pe
care le-produc, un rol important având IL-4. Limfocitele Tul prin IEN-y au efect
supresor asupra producerii IgE.
Unrol important în reacţia de hipersensibilitate de tip] Ă au mastocitele.
Există două tipuri de mastocite: mastocitele din țesutul conjunctiv (CTMC —
connecțive tissue mast cells) şi mastocitele din mucoase (MMC — mucosal
mast cells). CTMC se găsesc în jurul vaselor din majoritatea țesuturilor, iar
MMC umane au densitatea cea mai mare în mucoasa intestinului subțire şi în -
plămâni. Degranularea mastocitelor este declanșată de legarea încrucişată a
IgE fixată pe receptorii FceRI. Legarea
! încrucișată a moleculelor de IgE este
“realizată de către alergen sau alte molecule (lectine) şi induce un influx de calciu
în celulă, urmat de degranulare. “Alţi compuşi care induc degranularea
_ mastocitelor sunt C3a şi C5a (anafilatoxine), reacția fiind similară celei mediate
de IgE Degranularea mastocitelor duce la eliberarea unor niediatori preformați
(cel mai important fiind histamina) şi la 'sințeza altor mediatori derivați din
acidul . arahidonic (leucotriene, prostaglandine), care au efecte asupra
ţesuturilor; dilatarea şi creşterea permeabilității vaselor sanguine, contracția
RE 303
musculaturii netede bronhice şi intestinale. chemotactism pentru leucocite. În
plus, mastocitele sintetizează o mare varietate de citokine: IL-], 1-2, IL-3, IL-4,
IL-5 şi IL-6, GM-CSF. TNF.

rnastocit iegarea IgE antigen- legarea încrucișată a degranularea

specifice pe suprafața moleculelor de IgE de mastocitelor și
mastocitelor către antigen eliberarea
mediatorilor

Mecanismul hipersensibilităţii imediate.

Exemple
A. Reacţii la alergene inhalate:
1. rinita și conjuctivita alergică (febra fânului): indusă de activarea
- mastocitelor din submucoasa epiteliului nazai;
2. astmul bronsic:
- extrinsec asociat cu atopia = predispoziția genetică pentru sinteza
unor nivele crescute de IgE specifică pentru alergen: din mediu) -
extern) |
- intrinsec (noz-atopic )
- ocupațional
Astmaticii prezintă ni» ele ridicate de mastocite în lumenul bronşic. Aceste .
mastocite sunt situate în a. fei încât să reacționeze cu alergenul inhalat şi
inițiază reacțiile mediate de ii Fenomenul caracteristic în astmul bronşic este
obstrucția reversibilă a câi,-- aeriene, acompaniată de hiperreactivitate
bronșică nespecifică (la diferi:: :genți iritanți), răspunsul imediat din astmul
304
 alergic este urmat de o reacţie întârziată (apare la 6-12 ore), care se datorează
-inflamației cronice caracterizată de prezența unui infiltrat celular format din
limfocite T, macrofage şi mai ales eozinofile. Eozinofilele
au un rol central în
dezvoltarea infiltratului celular din inflamaţia cronică datorită mediatorilor
preformaţi (MBP-major basic protein, ECP-eosinophil cationic protein) şi nou-
sintetizați (LTC4, LTD, PAF, PGE).

B. Reacţii la alergene alimentare: |

Alergenele alimentare (proteine din ou, carne, lapte, aditivi alimentari)
induc reacții locale (contracția musculaturii netede a intestinului), care
determină diaree şi vărsături. În acelaşi timp apare şi creşterea permeabilității
mucoasei intestinale, ce permite intrarea alergenului în circulație, de unde poate
fi transportat în tot organismul (piele — explică apariția urticariei, articulaţii,
plămân — explică atacurile astmatice declanşate de ingestia unor alimente).

_.C. Reacţii determinate de administrarea alergenului pe cale

sistemică: | | |
Reacţia anafilactică (şocul anafilactic): este rapid fatală, apare la
pătrunderea antigenului direct în circulație: administrarea de -medicamente la
care organismul este sensibilizat (frecvent antibiotice — penicilină), mușcături de -
„insecte, etc. Manifestările clinice constau în: vasodilataţie generalizată (datorită
activării mastocitelor din țesutul conjunctiv asociat vaselor), hipotensiune, .
constricția căilor aeriene, edem epiglotic, urticarie.

D. Reacţii determinate de administrarea locală la nivelul pielii a unor

mici cantități de alergen:
Reacţia indusă este mult mai limitată — sunt activate doar mastocitele
locale din țesutul conjunctiv, cu apariţia edemului şi eritemului; reprezintă o

305
„modalitate de testare a indivizilor pentru evidențierea sensibilizării la diferite
alergene.. | |
Desensibilizarea reprezintă o metodă de tratament, care presupune |
administrarea repetată şi controlată de doze mici de alergen. Se crede că este
indusă treptat o deviere a răspunsului imun de la unul dominat de celulele Tu? la -
unul dominat de limfocitele Tal; celulele Tu! ar induce producerea mai ales de
IgG şi IgA specifice pentru alerge, cu rolul de reducere a interacțiunii
_ alergenului cu IE

Reacţia de hipersensibilitate de tip II (ASI)

„HS TI este mediată de anticorpi IgG şi IesM produşi împotriva antigenelor”
| de pe suprafeţele celulare sau din matricea extracelulară.€
Mecanisme de distrucție tisulară în HS II
Anticorpii generați se fixează pe suprafața celulelor sau a țesuturilor şi pot
lega şi activa componentul Cl al complementului. Consecințele acestei activări
“sunt: | ati |
. generarea fragmentelor C3a şi C5a, care recrutează macrofagele şi
neutrofilele la sediul-“activării şi care de asemenea, stimulează
producerea din mastocite şi bazofile a unor molecule chemoatractante
"- pentru altetipuri de celule efectorii; |
e depunerea de C3b, iC3b şi C3dg pe membrana celulelor țintă; |
. e formarea complexului de atac membranar şi liza celulei țintă prin
„inserarea MAC în membrana celulară;
"e liza celulelor țintă prin ADCC. E
- ” Celulele efector (macrofage, neutrofile sau eosinofile) se leagă fie de
nticorpul complexat prin intermediul receptorilor Fe pe care îi exprimă, fie de
fragmentele C3b, iC3b şi C3dg prin intermediul receptorilor pentru complement.
Această interacțiune stimulează fagocitele să producă mari cantități de
leucotriene şi prostaglandine, mediatori ai reacției inflamatorii. Opsoninele
306
 "induc creşterea activităţii lizozomale a fagocitelor şi a capacităţii acestor celule |
de a produce metaboliți intermediari ai oxigenului. Astfel, opsoninele cresc mu
numai capacitatea fagocitelor de a distruge patogeni, dar şi capacitatea de a
produce distrucții tisulare. | |

Exemple: | ,
1. Reacţii față de eritrocite: apar în cazul transfuziilor de sânge |
incompatibil, bolii hemolitice a noului-născut și anemiilor hemolitice |
autoimune. | | -
Reacţiile transfuzionale apar atunci când un individ posedă anticorpi faţă
de eritrocitele care îi sunt transfuzate. Un individ cu un anumit grup sanguin
poate reacționa față de eritrocitele transfuzate care au antigene de grup sanguin
„ alogeneice (non-self) şi să producă anticorpi faţă de aceste hematii. Unele
sisteme de grupe sanguine (ABO şi Rh) se caracterizează prin existenţa unor
antigene puternic imunogenice, faţă de care există anticorpi naturali şi care pot
determina mai frecvent reacții transfuzionale. Transfuzia eritrocitelor alogeneice
într-un individ care posedă deja anticorpi faţă de aceste antigene duce la
distrugerea eritrocitelor, cu apariția simptomelor reacţiilor transfuzionale.
“ Simptomele imediate ale reacţiilor trasfuzionale sunt: „febră, hipotensiune,
greață, vărsături şi dureri toracice.

eriurocit care a fixat anticorpi

anti-antigene de suprafaţă

. macrofag care fagocitează eritrocitul

pe care s-au depus anticorpi faţă de
antigene de suprafaţă

Mecanismul reacţiilor transfuzionale,

 “ Aaticorpii aa dee antigenele din sistemul ABO sunt frecvent de tip 124 şi =
determină aglutinare, activarea complementului şi hemoliza intravasculară.
Antigenele din alte șisteme de grupe sanguine induc anticorpi tip 1gG, cu -
capacitate mai mică de aglutinare. De obicei celulele sensibilizate cu IgG sunt :
„preluate de fapocitele din ficat şi splină unde sunt distruse. Reacţiile
transfuzionale grave pot duce la anemie sau icter hemolitic.
0 reacție similară celei survenite în transfuziile incompatibile este rejetul
hiperacut al grefei, indus tot de antigene din sistemul ABO prezente pe țesutul
grefat. |
„ Boala hemolitică a noului-născut apare atunci când mama sensibilizată Ă
“ la antigene prezente pe eritrocitele fetale produce IgG față de aceste antigene.
Anticorpii traversează placenta şi reacționează cu eritrocitele fetale, determinând
distrugerea ior. Antigenele cel mai frecvent implicate sunt cele din sistemul Rh |
frecvent
( RhD - este cel mai imunogen) | Riscul de dezvoltare a bolii hemolitice
a noului-născut apare la gravidele Rh” sensibilizate în prealabil la antigenul Rh,
care au o nouă sarcină cu un fă Rh]: Sensibilizarea la antigenele Rh apare fie în
timpul unei sarcini anterioare cu un făt Rh” sau prin transfuzii de eritrocite Rh”. |
Riscul apariţiei incompatibilităii Rh este redus dacă tatăl are un grup sanguin
ABO diferit de al mamei. (eritrocitele fetale Rh' sunt distruse - rapid la -
pătrunderea în organismul matern, datorită faptului că sunt incompatibile şi în.
sistemul ABO şi nu vor mai putea sensibiliza sistemul imun matern la antigenul |
| RhD)| Profilaxia bolii hemolitice a noului-născut se bazează pe acest fenomen:
mamele Rh” primesc imediat după naşterea fătului Rh* anticorpi preformaţi
anti-RhD; eritrocitele fetale Rh" care fixează acești anticorpi sunt distruse
înainte de a putea sensibiliza organismul matern. |
Anemiile bemolitice autoimune constau în producerea de anticorpi față
"de propriile eritrocite, anticorpi care pot fi detectați prin testul Coombs
indirect. Anemiile hemolitice autoimune pot fi clasificate în:
e anemii hemolitice cu anticorpi reactivi la cald
308
 e anemii hemolitice cu anticorpi reactivi la rece şi
+ anemii hemolitice induse de medicamente.
Anticorpii reactivi la cald determină anemii hemolitice prin accelerarea.
îndepărtării din circulație a eritrocitelor sensibilizate de către macrofagele
splenice şi mai rar prin liză celulară mediată de complement.
Anticorpii reactivi la rece sunt frecvent de tip IgM şi sunt prezenți în
concentrații mai mari decât anticorpii reactivi la cald. Reacţia eritrocitelor cu
„ anticorpii reactivi la rece apare de obicei la nivelul vaselor sanguine periferice
n special iarna, când temperaturile scăzute permit activarea anticorpilor IgM).
În cazurile severe poate “să se producă necroza țesuturilor periferice prin.
agregarea şi microtromboza eritrocitelor în vasele mici, datorită lizei mediate de
complement a hematiilor.
Medicamentele sau unii din metaboliți lor pot induce reacţii de
hipersensibilitate față de eritrocite sau trombocite în 3 moduri: i
e medicamentul se leagă pe suprafața celulelor şi anticorpii sunt generați
| față de medicament (de exemplu, purpura trombocitopenică declanșată
de Sedormid; alte medicamente care reacționează în acest mod sunt
penicilina, chinina şi sulfonamidele) |
e medicamentul induce formarea de anticorpi, iar complexele imune
medicament-anticorp sunt adsorbite pe membrana eritrocitară;
hematiile sunt distruse prin liză mediată de complement
e medicamentul induce o reacţie alergică, iar anticorpii sunt dirijați faţă
de antigene eritrocitare.

2. Reacţii faţă de neutrofile şi limfocite: autoanticorpii față de neutrofile şi

limfocite au fost evidențiaţi în lupusul eritematos sistemic, dar contribuția lor
exactă în patogeneza acestei boli pare să fie restrânsă.

309
 3. Reacţii față de trombocite: autoanticorpii față de plachete sunt prezenți
frecvent Îa cazurile cu purpură trombocitopenică idiopatică şi duc la distrugerea
accelerată a trombocitelor de către macrofagele splenice.

4. Reacţii faţă de antigene tisulare cuprind: sindromul Goodpasture, miastenia

gravis, boala Graves şi pemfigusul.
Sindromul Goodpasture se caracterizează prin prezenţa anticorpilor față
de o glicoproteină din membrana bazală glomerulară. Anticorpii sunt frecvent
IgG şi la 50% din pacienţi aceşti anticorpi fixează complementul, ducând la
necroză glomerulară severă şi depozitare de fibrină. Goodpasture a fost primul
„care a remarcat că la aceşti bolnavi, nefrita se asocia cu hemoragii la nivel
pulmonar. Manifestările pulmonare se datorează autoantigenelor cross-reactive
prezente în cele două țesuturi.
Miastenia gravis se asociază cu prezența anticorpilor faţă de receptorii
pentru acetilcolină de la nivelul plăcii neuromusculare. Aceşti anticorpi
blochează legarea acetilcolinei la receptorul ei, împiedicând transmiterea
impulsului nervos la muşchi. Mai mult, autoanticorpii induc şi internalizarea şi
degradarea receptorilor pentru acetilcolină. Manifestarea clinică constă în
scăderea extremă a forței contracției musculare.
impuls nervos axonul neuronului |
motor

8 ee 9 vezicule cu acetiltolină
eliberarea mediatorului sub
acţiunea influxului nervos
biocarea receptorilor
pentru acetilcolină
prin anticorpi
internalizarea şi
distrugerea receptorilor

Mecanismul de acţiune al anticorpilor anti-acetilcolină din miastenia

gravis.

210
 Boala Graves este indusă de autoanticorpi anti-receptor pentru TSH cu
funcție stimulatoare (spre deosebire de cei din miastenie, care sunt anticorpi
blocanți); legarea anticorpilor la receptorii pentru TSH de pe celulele tiroidiene
stimulează producerea în exces a hormonilor tiroidieni; imhibiția prin feedback
nu mai funcționează şi se dezvoltă o stare de hipertiroidie. ' |
| | ÎL anticorpi anti-
receptor 8-—— TSH receptor TSH
-- pentru TSH i m

hormoni —() O | O | O
tiroidieni o O O
"producerea în exces
de hormoni
tiroidieni

Efectul anticorpilor anti-receptor TSH în boala Graves.

Pemfigusul este o afecțiune în care apar autoanticorpi faţă de o proteină

din desmozomii care realizează joncţiunea celulelor din epiderm. Autoanticorpii
determină pierderea adeziunii. celulelor şi apariția bulelor la. nivelul pielii şi
mucoaselor.

Reacţia de hipersensibilitate de tip III (HS ID

HS III este mediată de producerea anticorpilor față de antigene solubile și
„de apariția complexelor imune. În mod normal, complexele imune care se
formează sunt eliminate eficient de sistemul fagocitelor mononucleare, dar în
anumite situații aceste complexe imune persistă şi eventual, se depozitează în
diferite ţesuturi şi organe. Distrucţiile tisulare care apar datorită activării
complementului sau intervenţiei celulelor efector sunt încadrate în HS III.

311
 Există 3 grupe mari de boli determinate de complexele imune (CI):
1) * boli determinate de infecţii persistente — duc la formarea cronică de
CI (exemple: lepra, malaria, hepatita virală, endocardita infecțioasă
"stafilococică) a o |
4 e boli autoimune - HS III reprezintă o complicaţie frecventă a bolilor -
autoimune, în care producerea continuă a autoanticorpilor față de un
antigen self induce formareapersistentă
a CI
a datorită cantității mari de
complexe imune,
i sistemele responsabile de eliminarea lor devin la un
moment dat insuficiente şi apare depunerea CI în țesuturi (exemple:
lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă, polimiozita)
c) „e afecţiuni determinate de antigene inhalate: CI se pot forma şi în
urma expunerii la antigene extrinseci; astfel de reacții sunt observate la
nivelul plămânilor după inhalări repetate ale unor antigene (exemple:
plămânul fermierului, boala crescătorilor de porumbei).

Mecanismele H$S IN
e] Complexele i imune pot declanşa reacția inflamatorie în mai multe moduri:
e interacționează cu sistemul complement şi duc la generarea C3a şi CSa
fanafilatoxine); anafilatoxinele stimulează eliberarea aminelor

mastocite şi bazofile, C5a este şi factor chemotactic pentru bazofile,”

eosinofile şi neutrofile
o stimulează macrofagele să elibereze citokine, în special TNEF-a şi IL-],
Penn,
cu roluri importante în inflamație
e interacționează direct cu bazofilele şi plachetele (prin intermediul
receptorilor Fc) şi declanşează eliberarea mediatorilor. |
Aminele vasoactive eliberate din piachete, bazofile şi mastocite determină
retracția celulelor endoteliale şi cresc astfel permeabilitatea vasculară, permițând. |
depunerea CI-pe pereţii vaselor, cu generarea în continuare de C3a şi CSa.
312
 Exemple: | |

Reacţia Arthus este produsă prin imunizarea repetată a unui animal

pentru a produce concentrații mari de anticorpi circulanți (frecvent IgG). Apoi,
antigenul este injectat subcutanat sau în derm şi va reacționa cu anticorpii
specifici la: locul introducerii (datorită faptului că anticorpii sunt prezenţi la

nivele mari antigenul este complexat cu anticorpii la locul de intrare în:

organism). Reacția se caracterizează prin edem şi eritem localizat, cu maximum
“la 4-10 ore şi dispare îu 48 de ore. Formarea CI duce la legarea şi activarea
complementului, generarea anafilatoxinelor, degranularea mastocitelor, agregare
plachetară, eliberarea mediatorilor plachetelor (inclusiv. factori chemotactici), |
influx de neutrofile.

Reacţii de tip Arthus intrapulmonare la antigene extrinsece inhalate.

În cazul afecțiunii numite plămânul fermierului reacția apare la 6-8 ore de la
expunerea la antigene din Actinomyces termophilae prin inhalarea sporilor
bacterieni prezenți în fân. Similar, în boala crescătorilor de porumbei, reacția
este declanşată de proteine antigenice din dejecţiile uscate ale porumbeilor. .
Boala serului poate fi indusă prin administrarea unor cantităţi mari de .
antigen. Boala serului reprezintă o complicație a seroterapiei, în care se

administrează doze masive de anticorpi (produşi de exemplu la cal;. "Unii

indivizi trataţi astfel dezvoltă anticorpi, față de imunoglobulinele de cal, se

formează CI circulante care se depun în pereţii vaselor şi țesuturi şi determină o |
reacție inflamatorie. |
-_ În lupusul eritematos sistemic sunt generate permanent CI, care se

depun uneori la nivelul plexurilor coroide şi determină afectarea SNC din

această boală. |
Factorii care determină persistența CI:

+ defecte ale receptorilor pentru C3b (CR1) prezenţi pe eritrocite

e căii clasice)
deficiențe ale sistemului complement (componentele

343.
 - e dimensiunile CI: CI mari sunt rapid îndepărtate de macrofagele din
ficat; CI de dimensiuni mici sunt eliminate mai greu
e clasă anticorpilor: CI care conţin IgG sunt fixate rapid pe eritrocite şi
îndepărtate din circulaţie; CI cu IgA se leagă cu dificultate pe eritrocite
şi se depun rapid în rinichi, plămân, creier
„e defectele sistemului fagocitelor mononucleare.
Depunerea CI în ţesuturi este influențată de:
e creşterea permeabilităţii vasculare
* presiunea sanguină ridicată
(e) sedii în care curentul sanguin este turbulent
e afinitatea unor antigene pentru unele țesuturi
e dimensiunea CI. 7

- Reacţia de hipersensibilitate de tip IV (HS IV)

„Conform clasificării Coombs şi Gell, HS IV necesită peste 12 ore pentru a
deveni evidentă și este mediată de imunitatea celulară. Există 3 tipuride HS IV:
e HS de contact o
e HS la tuberculină și
e HS granulomatoasă.

Hipersensibilitatea de contact (dermatita de contact) se caracterizează.

prin apariţia unei reacţiii eczematoase la locul de contact cu un antigen
„ (alergen). Frecvent este indusă de agenţi ca nichel, crom, pentadecacatecol
„ (Poison ivy). Aceste antigene acționează ca haptene: penetrează epidermul şi se
- leagă covalent de proteine proprii organismului, cu rol de carrier. Celulele
Langerhans sunt principalele APC-uri implicate în HS de contact. Celulele
Langerhans din epiderm derivă din măduva osoasă şi exprimă CDI, MHC II,
receptori pentru Fc şi receptori pentru complement; la microscopul electronic

314
 celulele Langerhans (LC) prezintă granule Birbeck, caracteristice.
Keratinocitele, care asigură integritatea structurală a epidermului, exprimă
MHC II, ICAM-I şi eliberează citokine importante în HS de contact (IL-1, IL-3,.
IL-6, IL-8, GM-CSF, M-CSF, TNF-a, TGF-a, TGF-$)). |
Dermatita de contact se dezvoltă în două faze:
1. Faza de sensibilizare necesită 10-14 zile; haptena pătrunde prin tegument,
se combină cu proteine, complexul hapienă-carrier (proteină) este preluat de
celuleie Langerhans, care apoi migrează din epiderm, constituind celulele cu văl
din limfatice aferente şi pătrund în aria paracorticală a ganglionilor limfatici
regionali; în ganglioni, conjugatele haptenă-proteine din cupa MHC II sunt
prezentate celulelor T CD4*, care se vor activa şi vor genera o populație de
celule T cu memorie. |
2. Faza de stimulare se declanşează la contactul ulterior cu acelaşi antigen;
haptena pătrunde în epiderm, se formează complexul haptenă-proteină, care este
preluat de către celulele Langerhans; celulele Langerhans migrează din epiderm
în derm unde prezintă antigenul celulelor T CDA4' cu memorie, care produc şi
eliberează IFN-y, IFN-y induce expresia ICAM-1 şi a MHC II pe keratinocite şi
celulele endoteliale din capilarele dermice;, keratinocitele se activează şi
eliberează citokinele pro-inflamatorii (IL-1, IL-6, GM-CSF); aceste citokine duc
la recrutarea locală de noi celule T CD4' non-antigen specifice, precum şi de
macrofage (macrofagele ajung în derm la 48 de ore).

Intradermoreacţia la tuberculină (reacția Mantoux)

Poate fi indusă şi de alți agenți patogeni: Mycobacterium leprae,
Leishmania tropica. Testarea intradermică cu tuberculină (derivată din.
Mycobacterium tuberculosis) a unei persoane sensibilizate duce la activarea
celulelor 7 antigen-specifice, care vor secreta citokine (TNF-a şi TNF-f).

Citokinele eliberate din celulele T induc expresia pe celulele endoteliale a

moleculelor de adeziune (E-selectină, ICAM-I, VCAM-1),- implicate în

315 -
 recrutarea leucocitelor la sediul reacției] Inițial (la 4 ore) infiltratul este dominat _-
de neutrofile, care sunt înlocuite după 12 ore cu . monocite (constituie 80-90%
din totalul celulelor din infiltrat) şi celule T. Maximul reacției este atins la 48 de
„ore şi în mod normal leziunea dispare după 5-7 zile.
| Hipersensibilita granulomatoasă reprezintă cea mai importantă
formă clinică a HS IV. Este determinată de persistența în interiorul macrofagelor
d a unor microorganisme intracelulare
sau a altor particule pe care celula este
incapabilă să le distrugă. Rezultatul este formarea unui granulom cu celule
iubii
epitelioide. Ageaţii care pot
tdetermina HS granulomatoasă sunt Mycobacterium
Pai

tuberculosis, Mycobacterium leprae, zirconiul, beriliul. Granuloame apar şiŞi în

aaa

mara na a i

Sarcoidoză, dar antigenul nu este cunoscut. Celulele epitelioide ; şi celulele

- gigante multinucleate sunt caracteristice pentru HS granulomatoasă.
Celulele epitelioide sunt celule mari, derivate din macrofagele activate
sub efectul 'stimulării cronice cu citokine; aceste celule continuă să secrete TNF,:
- care stimulează inflamaţia.
“Celulele gigante multinucleate apar prin fuziunea celulelor epitelioide şi
mai sunt numite celule gigante Langhans (a nu se confunda cu celulele
Langerhans din epiderm). Frecvent celulele gigante multinucleate au nucleii
aşezaţi laa periferie.
Un granulom: Caracteristic prezintă în centru celule gigante şi în unele
cazuri (granulomul tuberculos) o zonă de necroză; urmează celulele epitelioide
şi macrofagele activate, care sunt înconjurate de o coroană de limfocite dispuse
la periferia granulomului, unde mai poate exista şi o zonă de fibroză.
Reacţia granulomatoasă are rolul de a izola agentul patogen care nu poate
fi eliminat, de restul organismului.

316
 IMUNODEFICIENȚE

Imunodeficiențele (ID) apar atunci „când una sau mai multe din
componentele sistemului imun este absentă sau funcționează deficitar.
Clasificare: |
e ID primare (ereditare) rezultă prin defecte intrinseci ale
componentelor sistemului imun și frecvent - sunt determinate genetic
(congenitale) |
e ID secundare (dobândite) sunt induse de factori extrinseci
(medicamente imunosupresoare, iradiere, malnutriție, infecţii - inclusiv
HIV/SIDA). | |
ID determină o susceptibilitate crescută la infecţii:
e pacienţii cu deficiențe ale imunoglobulinelor, fagocitelor sau
complementului fac infecţii recurente (repetate) cu bacterii piogene ca:
Haemophilus influenzae, Streptococcus pneumoniae şi Staphylococcus.
aureus;
e pacienţii care au defecte ale imunității mediate celular (limfocite T)
dezvoltă infecţii extrem de grave (chiar letaie) cu microorganisme,
care la persoane normale nu determină îmbolnăviri şi sunt numite
oportuniști (infecţii oportuniste).
Pacienţii imunodeficienți sunt susceptibili la dezvoltarea unor anumite
mori, mai ales în cazul defectelor limfociteior T, ceea ce demonstrează rolul
acestor celule în imunitatea antitumorală. În plus, în mod paradoxal, unele
imunodeficiențe se asociază cu o incidență crescută a bolilor autoimune,
mecanismul responsabil nefiind cunoscut.
ID pot rezulta prin anomalii ale imunității specifice sau nespecifice.
Alterarea sistemului imun specific apare prin defecte în maturarea, activarea sau
funcţionarea limfocitelor B sau / şi T. Dintre deficiențele imunității nespecifice
cele mai frecvente sunt defectele fagocitozei şi ale sistemului complement.
317
 ID
ereditare
Clasificare:

Î. defecte ale limfocitelor B

2. defecte ale limfocitelor T
3, defecte ale sistemului complement
4. defecte ale fagocitelor.

DEFECTE ALE _LIMFOCITELOR

B
Anomaliile congenitale ale dezvoltării şi funcției limfocitelor B duc la
deficienţe în producerea anticorpilor. Clinic, aceste maladii se manifestă prin
infecții recurente cu bacterii piogene, care determină pneumonii, otite medii,
sinuzite, meningite.
Tipuri: |
1. agamaglobulinemia X-linkată
2. deficienţa izolată în IgA
3. deficienţe ale unor subclase de IG
4, sindromul hiper-lgM X-linkat
5 „ imunodeficiența variabilă comună
6 . hipogamaglobulinemia tranzitorie a copiilor.

Agamaglobulinemia X-linkată (X-LA, agamaglobulinemia

congenitală Bruton). A fost prima ID bine caracterizată clinic (Bruton - 1952)
şi studiul pacienţilor a condus la demonstrarea sintezei anticorpilor din
„_plasmocite. Afecțiunea se caracterizează prin incapacitatea copiilor de sex
masculin de a produce imunoglobuline (în ser există nivele foarte scăzute de IgG
toate celelalte clase fiind absente). În primele 6-12 luni de viață copiii sunt
protejați de IgG de la mamă, dar apoi survin infecţii recurente cu piopeni. Gena
responsabilă de producerea X-LA este situată pe brațul lung al cromosomului X.
La nivelul cromosomului X se găsesc multe din genele responsabile de apariția
318
 altor imunodeficienţe ereditare, focalizarea lor facilitând diagnosticul prenatal.
Gena deficientă în X-LA codifică o proteină tirozin-kinază. (Btk — Bruton 's
iyrosine kinase). Indivizii cu acest defect genic au nivele normale de celule pre-
B în măduva hematogenă, dar maturarea lor este blocată (există puţine limfocite
B mature în sânge şi organele limfoide secundare). Probabil Btk are rol vital în
maturarea celulelor pre-B (favorizează semnalizarea prin receptorul celulei pre-
B, responsabilă de trecerea în următorul stadiu de maturare). Maturarea şi
funcția celulelor T este normală. |

Boala granulomatoasă cronică X-linkată

Sindromul Wiskott-Aldrich

Imunodeficienţa combinată severă X-linkată (SCID)

Agamaglobulinemia X-linkată (X-LA)

Sindromul hiper-IgM X-linkat

Imunodefienţe X-linkate. La nivelul cromosomului X se găsesc numeroase i -

gene ale căror defecte induc apariția unor imunodeficienţe ereditare. - |

Deficiența în IgA este cea mai frecventă ID ereditară (1:700 indivizi la

"rasa albă). Manifestările clinice sunt variabile. Unii pacienți sunt perfect
normali, iar alții prezintă infecţii respiratorii ocazionale şi diaree. Defectul care
induce producerea unei cantități scăzute de IgA este reprezentat de un blocaj în
diferențierea finală a limfocitelor B, ce exprimă pe suprafaţă IgA, în plasmocite.
Nu se ştie dacă întreruperea diferenţierii se datorează unui defect intrinsec al
celulei B, sau unei anomaiii a limfocitelor T (incapacitatea de a produce citokine
care stimulează sinteza IgA: 1ransforming growth factor-f - TGF-B sau
319
 interleukină-5 - IL-5). Indivizii cu acest defect tind să dezvolte cu frecvență mai
mare reacţii de hipersensibilitate mediate prin complexe imune.

Frecvent deficiența în IgA se asociază cu deficienţe ale unor subclase de

IgG: IgG2 şi IgG4. În acest caz, nivelul total al IgG în ser este normal, dar
concentrația uneia sau mai multor subclase este sub normal. Aceste ID se
datorează unor defecte ale diferenţierii finale a limfocitelor B.

Sindromul hiper-lgM X-linkat (HIGM) Pacienţii sunt deficienţi în IgG

şi IgA, dar produc cantităţi mari de IM policlonal (Şi 1gD). Aceşti indivizi sunt”
susceptibili la infecții cu piogeni şi cu oportunişti (Pneumocystis carinii). Mai
mult, mare parte din anticorpii IgM sunt autoanticorpi faţă de eritrocite,
leucocite şi plachete, ceea ce induce deficienţe secundare ale acestor celule, care
accentuează scăderea rezistenței la boli a pacienţilor. Limfocitele B nu pot face
comutarea de clasă de la IgM la IgG, IgA sau IgE. Această comutare este indusă
în mod normal de 2 factori: interacţiunea 1L-4 (produsă de limfocitele T;2) cu
receptorii pentru IL-4 de pe celulele B şi interacțiunea dintre molecula CD40L
de pe suprafața limfocitelor T cu molecula CD40 exprimată de limfocitele B.
HIGM este determinat de un defect al genei pentru CD40L (genă situată tot pe
brațul lung al cromosomului X), care induce producerea unei forme mutante a
_CDA40OL, incapabilă să interacționeze cu CD40 şi să determine comutarea:
izotipului. Susceptibilitatea acestor pacienţi la infecţii cu Pneumocystis carni
sugerează rolul CD40L în activarea funcțiilor efector ale macrofagelor.

imunodeficienţa variabilă comună se manifestă prin

hipoamaglobulinemie dobândită, apărută în decada 2-3 de viaţă, ambele sexe
fiind afectate cu aceeaşi frecvenţă. Cauza este necunoscută, dar afecțiunea poate
să survină unei infecţii cu virusul Epstein-Barr (EBV). Anomaliile care duc li
hipogamaglobulinemie în acestă afecțiune sunt: deiecte intrinseci aie
320
limfocitelor B (ale diferenţierii terminale în celule formatoare de anticorpi),
deficit de semnalizare de la limfocitele T heiper sau activitate excesivă a

limfocitelor T supresor.

Hipogamaglobulinemia tranzitorie a copiilor 'se datorează unei

întârzieri în declanşarea sintezei imunoglobulinelor proprii la copii (până la 36

de luni). În primele 6-12 luni copiii sunt protejați de IgG materne, iar in mod
normal sinteza imunoglobulinelor debutează în a 3-a lună de viaţă. La copiii la
care această sinteză se declanşează mai târziu, apare un deficit tranzitor de
anticorpi, care predispune la infecţii respiratorii.

DEFECTE ALE _ LIMFOCITELORT

Pacienţii deficienţi în limfocite T sunt susceptibili la infecţii oportuniste.

Datorită faptului că funcţia limfocitelor B este în mare parte dependentă de
celulele T, defectele limfocitelor T vor produce o ID combinată severă atât a
imunităţii celulare cât şi umorale.
Tipuri: |
1. ID combinată severă (SCID) X-linkată

„Deficiența în ADA (adenozin deaminază) (inclusă în SCID)

i

„Deficiența în fusforilaza nucleotidelor purinice (PNP) (inclusă în SCID)

t

„ Deficiența în MHC Ii
+

„ Sindromul DiGeorge
ta

„ Ataxia telangiectazia ereditară

N

„ Sindromul Wiskott-Aldrich.
=

ID combinată severă (SCID) Copiii cu SCID au foarte puţine sau nu au

limfocite T în sânge şi în țesuturile limtatice; timusul nu este populat cu celule
precursoare ale limfocitelor T şi nu va funcţiona ca organ limfoid central. Acest
sindrom este mai frecvent la copiii de sex masculin, pentru că 50% din cazuri
321
 apar printr-un defect al unei gene situată pe cromosomu! N: această genă
codifică lanţul al receptorului pentru IL-2; celulele deficiente nu por primi
semnalele necesare pentru proliferare şi maturare transmise prin receptorul
pentru ÎlL-2. | |
Restul cazurilor de SCID sunt produse de defecte ale unor gene situate pe
alți cromosomi. Astfel sunt deficiențele în ADA (adenozin deaminaz
ă) sau
PNP. (fosforilaza nucleotidelor purinice). Aceste enzime sunt
implicate în
degradarea nucleotidelor şi deficienţa lor duce la acumularea în
celule a unor
„metaboliți ai nucleotidelor, aceşti metaboliți sunt toxici pentru celulele
stem
(care nu mai pot sintetiza ADN-ul necesar pentru replicările celulare
şi mor);
cele mai sensibile sunt limfocitele T imature.

ADENOZINĂ

ov v V
- acumularea adenozinei,. N E pp acumularea guanozinei,
deoxiadenozinei, | . = deoxiguanozinei
S-adenozil homocisteinei XANTINĂ |
| xantin oxidază kinază |

acumulare dA TP
| ACID URIC Y
acumulare dGTP

- — d.
toxice pentru limfocite

Anomalii congenitale ale metabolismului purinelor. Deficienţele enzimelor

ADA (adenozin deaminază) şi PNP (fosforilaza nucleotidelor purinice
) induc
blocarea căilor de metabolizare a adenozinei şi guanozinei, cu
formarea unor
metaboliți toxici.
 SCID este incompatibil cu supraviețuirea, copiii mor în primii 2 ani de
viaţă, dacă nu li se face un transplant de măduvă hematogenă.

Deficiența în MHC II (bare lymphocytes syndrome) Constă în absența |

MHC II de pe celule - limfocite B, macrofage şi celule dendritice - transmisă-
autosomal recesiv, nelinkat cu locusul MHC II. Deficiența în MHC II a fost
atribuită unor. mutații ale genelor care codifică factori transcripționali esenţiali
pentru expresia moleculelor MHC D. Una din aceste gene codifică un factor
transcripțional denumit transactivatorul clasei II (CIITA - class II
transactivator) şi mutaţia acestei gene duce la o transcripție redusă a genelor
pentru MHC II. Datorită absenței MHC II pe. celulele din timus, limfocitele T
CD4* (viitoarele celule T helper) nu vor putea fi selectate pozitiv şi mor. NI
Indivizii afectaţi au o deficiență în celulele T CD4* şi sunt susceptibili la infecții
virale, bacteriene şi fungice. Chiar dacă o mică parte din limfocitele T CD4" se
maturează, aceste celule nu pot fi activate din cauza absenței moleculelor MHC
II de pe suprafaţa celulelor prezentatoare de antigen. Mai mult, deficiența.
| limfocitelor T CD4* helper induce şi un deficit în anticorpi, prin afectarea
cooperării cu celulele B.

Sindromul DiGeorge apare printr-un defect congenital al organelor

derivate din arcurile faringeale 3 şi 4 (timus, glande paratiroide). Deficiența în
limfocitele T este variabilă în rapori cu gradul de afectare a timusului. Copiii cu
- acest sindrom prezintă un facies caracteristic: hipertelorism, urechi jos
implantate, scurtarea filrului nazal. Frecvent prezintă şi anomalii ale cordului şi
aortei,

Ataxia teiangiectazia ereditară Această afecțiune se caracterizează prin.

ataxie cerebeloasă progresivă, malformații vasculare (telangiectazii) la nivelul
globilor oculari şi pielii, incidenţă crescută a tumorilor şi imunodeficiență.
323
 Defectele imunologice ale celulelor T sunt variabile ca intensitate şi uneori se
asociază cu hipoplazie timică. Indivizii afectați prezintă infecții respiratorii,
fenomene autoimune şi. pe măsura înaintării în vârstă, o frecvenţă crescută a
tumorilor maligne. Celulele acestor bolnavi sunt foarte sensibile la mutații
induse de radiații ionizante. Se pare că gena responsabilă de apariţia acestei
afecţiuni codifică o proteină implicată în mecanismele de reparare a ADN-ului.

Sindromul Wiskott-Aldrich (WAS) Este o ID a celulelor T transmisă în

legătură cu cromosomul X: pacienții de sex masculin prezintă trombocitopenie,
dezvoltă frecvent eczeme (au nivele mari de IgE şi IgA) şi infecții recurente cu
piogeni Şi oportunişti.

DEFECTE ALE SISTEMULUI COMPLEMENT

La om au fost evidențiate deficiențe genetice pentru aproape toate
proteinele componente ale acestui sistem, care determină două consecinţe
majore: afectarea imunității umorale şi persistența complexelor imune în
_ Organism.
Tipuri:
|. Defecte ale componentelor câii clasice Clq, Clr şi Cls, C4. C2.
Deficiența acestor factori determină o susceptibilitate crescută la
dezvoltarea bolilor mediate de complexe imune circulante (similare
lupusului eritematos sistemic - LES).
2. Deficienţele în C3, factor H sau factor | se manifestă prin infecții
recurente cu bacterii piogene.
3. Deficienţele în componentele căii post-C3 (CS, C6, C7 şi C8) sau
deficienţele în factor D şi properdină determină susceptibilitate la
infecţii cu Ne/sseria gonorrhoeae şi Neisseria meningilidis. Deficiența
izolată de C9 nu predispune la infecții cu Wessseria (complexul C5-C8
. are O oarecare activitate litică).
324
 „4. Deficiența în factorul inhibitor al CI. Boala determinată este numită
edem angioneurotic ereditar şi se manifestă prin episoade recurente de |
edem circumscris cu diferite localizări: intestin (manifestat prin

crampe, vărsături), căi aeriene superioare (poate merge până la

asfixie). Defectul inhibitorului C1 duce la activarea necontrolată a căii .

clasice a complementului, cu clivarea continuă a C2 şi generarea de

mari cantități de fragment vasoactiv C2a, cu rol pro-inflamator (induce . |

contracția celulelor endoteliale cu exudarea plasmei).

5. Defecte ale DAF și CD59 (protectina) (defecte ale ancorelor de. |

| glicofosfoinozitol), care în mod normal protejează celulele gazdei de

activarea căii alterne, duc la distrugerea propriilor eritrocite;

manifestarea clinică este ' denumită hemoglobinurie paroxistică. - -

nocturnă.

DEFECTELE FAGOCITELOR
Fagocitele au roluri importante în apărarea față de bacterii piogene şi
unele microorganisme cu dezvoltare intracelulară.
Tipuri:
1. Boala granulomatoasă cronică (X-linkată) se datorează unor defecte |

ale sistemului NADPH oxidazei, fagocitele fiind incapabile să formeze.

- radicali liberi de oxigen după ingestia microorganismelor. Patogenii
ingeraţi continuă să supravieţuiască în fagocite şi este inițiată o reacție
mediată celular, care duce la formarea unui granulom. Diagnosticul se
pune prin demonstrarea incapacității fagocitelor de a reduce NBT
(nitroblue tetrazolium). i
2. Deficiențe în adeziunea leucocitelor (LAD - leukocyte adhesion
deficiencies) apar prin defecte ale integrinelor fe. Integrinele

leucocitare CDila/CDI8 (LFA-1), CDlib/CDI18 (CR3) și.

CDIIc/CD18 (CR4) sunt importante în adeziunea, migrarea prin

325
 pereţii vaselor sanguine şi în ingestia
a
bacteriilor opsonizate cu
complement. Defecte în subunitatea 2 (CD18) a integrinelor induc
chemotaxie deficitară a neutrofilelor, manifestată prin infecții
bacteriene recurente. Migrarea monocitelor, ' eosinofilelor şi
limfocitelor nu este afectată deoarece aceste celule pot folosi sistemul
alternativ al integrinelor fi.
. Boala Chediak-Higashi constă în infecții cu piogeni posibil fatale,
datorate unui defect al fuziunii lizozomilor cu fagozomii. Neutrofilele,
monociteleşi limfocitele au granule citoplasmatice gigante şi lizozomii
fagocitelor au nivele scăzute ale enzimelor, care explică funcționarea
deficitarăa fagocitelor.
4, Sindromul leucocitelor leneşe se caracterizează printr-un răspuns
anormal al neutrofilelor la stimuli chemotactici.
8, Agranulocitoza congenitală

326.
 | Imunodeficiențe secundare - INFECȚIA HIV/SIDA

Primele cazuri de SIDA au fost descrise în 1981, boala fiind caracterizată

prin susceptibilitate la infecţii cu patogeni oportunişti sau prin apariția unei -
.
forme agresive de sarcom Kaposi, însoțite de o scădere importantă a numărului
celulelor T CD4*. Agentul responsabil a fost identificat în 1983, fiind denumit
virusul imunodeficienței umane (HIV - human immunodeficiency virus).
HIV este un retrovirus care face parte din familia lentivirusurilor: virusul.
visna al oilor, SIV, BIV, FIV (toate produc infecții lent progresive şi fatale). Au |
(
fost identificate două tipuri strâns înrudite de HIV, numite HIV-1 şi HIV-2
clinice
HIV-2 este mai înrudit cu SIV decât cu HIV-1), care produc manifestări
similare. HIV-2 este endemic în Africa de vest şi se răspândește în India. Cele
mai multe din cazurile de SIDA din întreaga lume sunt determinate de HIV-l. -

Structura și genele HIV

Particula infectantă a HIV constă- -din două molecule identice de ARN,
plasate îîn interiorul unei capside formată din proteine virale, înconjurată de o |
| anvelopă cu structură bilipidică derivată din membranele celulelor gazdei, dar
|
care conține şi proteine membranare codificate de genomul viral.
| Anvelopa HIV conţine două glicoproteine, gp120 şi opâl (asociate
Gp120 se
necovalent), care rezultă prin clivarea unui precursor comun (gp160).
te T.
„leagă de molecula CD4 şi virusul intră astfel în celulele CD4* (limfoci
din
helper, celulele lineajului monocito/macrofag, inclusiv celule dendritice
| |
țesutul limfatic, celule Langerhans, microglia din creier).
apar prin
Nucleocapsida HIV conţine 4 proteine: p24, p17, p9 şi p7 (care
.
clivarea p83 codificată de gena gag).
| Indivizii HIV infectați produc anticorpi faţă de gp120, spâl şi dintre
de evidenţiere |
proteinele genei -gag mai ales față de- p24. Datorită dificultăţilor
a anticorpilor
directă a virusului, infecția este diagnosticată prin apariția în ser
327
faţă de oricare din aceste proteine. Apariţia anticorpilor Aîn ser se numeşte
seroconversie şi instalarea seroconversiei apare între 2-12 săptămâni (3 luni) de
la infecția primară. i

Structura HIV-1. HIV-I prezintă două molecule identice de ARN (genomul

viral) şi enzimele asociate (transcriptaza inversă, integraza şi proteaza), plasate
într-o capsidă (formată din p24) înconjurată de o matrice (formată de pi7);
toate aceste structuri sunt incluse într-o anvelopă cu structură de bistrat
lipidic,
derivată din membrana celulelor gazdă, dar care conține și glicoproteinele
virale gp120 şi gp41.

Organizarea genomului HIV

este similară celorlalte retrovirusuri şi
include 4 elemente comune tuturor retrovirusurilor:
e genomul HIV este încadrat de secvențe numite LTR (long terminal
repeats), necesare pentru reglarea integrării virusului în genomul
celulei gazdă şi care conţin situsuri de legare a proteinelor care
reglează expresia genelor HIV
gena gag, care codifică proteine structurale ale nucleocapsidei
virusului

326
 e gena env, care codifică glicoproteinele anvelopei: gp120 şi gp41,
necesare infectării celulelor de către HIV |
e gena pol, care codifică transcriptaza inversă, integraza, proteaze şi
endonucleaza. a
În plus față de aceste elemente comune tuturor zetrovirusurilor, genomul
HIV-1 mai conţine cel puţin 6 gene reglatoare ale replicării virusului: vpr, vif,
tat, rev, nef şi vpu (înlocuită la HIV-2 cu vpx).

gag vit | ltat][vp ati Ț| ner

LTR aa Î LTR.

Organizarea genomului HIV-1. Genomul HIV-l este flancat de. secvențele

LTR, care reprezintă situsuri de legare a unor factori transcripționali ai celulei
gazdă. Genele gag, pol şi env codifică componentele majoze ale HIV. Celelalte
gene (vpr, vif, tat, rev, nef şi vpu) reglează replicarea HIV. |

Ciclul de viaţă al HIV

Glicoproteinele 120 şi 41 sunt critice pentru infectarea celulelor de către
HIV. Primul pas al infecției este mediat de legarea cu mare afinitate a gp120 de
moleculele CD4 de pe limfocitele T sau fagocitele mononucleare. Gp120
| prezintă nişte regiuni conservate (cea mai importantă este bucla V3) implicate în
interacțiunea cu domeniul amino-terminal similar IgV al CD4.
După legarea la CD4, HIV intră în celulă prin fuziunea directă a

membranei virale cu membrana celulei gazdă. Acest proces este facilitat de |

gp4l de pe anvelopa HIV şi este dependent de co-receptori exprimați pe

membrana celulei țintă. Cei mai bine caracterizați co-receptori sunt reprezentați
de receptorii pentru chemokine şi includ CC-CKRS și CXC-CKR4 (fuzina).
329
Aceşti receptori sunt exprimaţi pe celulele T, monocite, macrofage tisulare şi
alte tipuri de celule. Importanţa acestor receptori a fost demonstrată prin faptul
că indivizii care nu exprimă CC-CKR5 datorită unui defect genetic sunt foarte |
rezistenți la infecția cu HIV (citokinele RANTES, MIP-1 inhibă infectarea
celulelor cu HIV). | |

transcripția provirusului
aa IEN ae declanșată de activarea celulei

Ciclul de viaţă al HIV.

Din momentul în care virionul a intrat într-o celulă, enzimele din

nucleocapsidă se activează şi începe ciclul reproductiv al HIV, Enzima virală
numită transcriptază inversă transcrie ARN-ul viral în ADN compiementar
330.
 (CADN) (o copie de ADN dublucatenar a genomului viral). Altă enzimă virală,
integraza, mediază integrarea ADN-ului viral în genomul celulei gazdă. Forma
de ADN integrat a HIV se numeşte provirus şi acesta poate. rămâne
transcripțional inactiv timp de luni-ani, când se produc cantități foarte mici, sau
chiar nu se produc proteine virale sau virioni. Astfel, provirusul HIV poate
rămâne latent timp îndelungat în interiorul unor celule. . |
Replicarea HIV integrat ca provirus apare la activarea celulelor gazdă
infectate. Activarea limfocitelor T CD4" induce expresia unui. factor |
transcripțional (NF-xB), care se leagă la secvențele LTR, inclusiv la cele care |
încadrează provirusul şi inițiază transcripția genomului HIV. ARN polimerazele
celulei infectate mediază transcripția ADN proviral în ARN. Replicarea HIV
poate fi divizată în 2 faze: precoce, în care are loc exprimarea genelor reglatorii i
(tat, rev) şi tardivă, în care se exprimă genele structurale (gag, env, pol). Gena
tat codifică o proteină care stimulează transcripția. provirusului, iar produsul -
genei rev are rolul de a transporta ARN-ul transcris în citosol. Genomul viral .
nou sintetizat şi proteinele structurale sunt asamblate în particule virale (virioni), .
care înmuguresc pe suprafața celulei infectate şi apoi se desprind, putând infecta
noi celule. |
HIV se rcplică foarte rapid şi acumulează multiple mutații pe parcursul
infecției la acelaşi individ (transcriptaza inversă şi ARN polimeraza celulară au -
_ fidelitate scăzută, mutaţiile apărând cu o frecvență mare). Astfel, apar.
numeroase variante antigenice de HIV (numite cvasi-specii) pe parcursul
- infecţiei aceluiaşi individ. Acestea au roluri importante în eludarea răspunsului o
imun şi rezistența la tratament.

Paţogenia_infecţiei HIV
Evoluţia clinică tipică a infecţiei HIV cuprinde 3 faze: infecția primară,
perioada de latenţă clinică şi boala clinic aparentă (SIDA). Aceste faze se = |
desfăşoară pe o perioadă variabilă între 8-10 ani. Infecția HIV are drept rezultat
| a | .
 final alterarea atât a imunităţii specifice, cât şi a celei nespecifice, cea mai
importantă fiind funcționarea deficitară a imunității mediate celular. Defectele
_ imunității mediate celular au 2 cauze principale: | | |
+ scăderea progresivă a limfocitelor T CDA4! (cel mai bun marker al
progresiei bolii); cum limfocitele T CD4* au roluri importante atât în -
imunitatea celulară, cât şi în răspunsul umoral, ambele răspunsuri vor
fi deficiente | | |
e imunodeficienţa din HIV se datorează şi unor anomalii ale funcţionării
sistemului imun independente de scăderea celulelor T CD4?.

Infecția primară (2-9 săptămâni)

Pătrunderea HIV în organism poate fi complet asimptomatică sau
însoţită de simptome nespecifice, care fac parte din boala acută: febră, cefalee,
disfagie, mialgii, limfadenopatie generalizată, erupții maculopapuloase. Lipsa de
specificitate a sindromului clinic face dificil diagnosticul clinic al bolnavilor în
această fază. Diagnosticul serologic este şi el dificil, deoarece anticorpii anti-
-gp120, anti-p24 apar în ser între 2-12 săptămâni de la infecția primară.
De aceea, în infecția primară diagnosticul se pune prin: detectarea
antigenului p24 (persistă 3 luni de la infecția primară, apoi dispare şi reapare în
stadiul de SIDA), detectarea genomului viral prin PCR. sau RT-PCR în fluidele
sau celulele infectate, cultivarea virusului. ”
"La scurt timp de la intrarea în organism, HIV este transportat (de către
celulele prezentatoare de antigen) în organele limfatice secundare regionale
(ganglioni, splină, MALT), unde se replică intens și este larg diseminat în tot
sistemul limfatic. Concomitent, virusul este detectabil în sânge (și LCR) şi
induce scăderea marcată a limfocitelor T CD4' circulante. Această viremie
acută se asociază cu inducerea unui răspuns imun. Cel mai precoce sunt
activate limfocitele T CD8 citotoxice (CTL) şi abia apoi se produce
„seroconversia. Răspunsul CTL este probabil cel mai important în controlul
332
 viremiei: după etapa de viremie acută, nivelul virusului detectabil în sângele
periferic scade dramatic (datorită intervenției CTL) şi numărul limfocitelor T
CDA4 creşte (dar va atinge doar 800/mm:, faţă de normalul de 1000-1200/mm“).

celule T CD4'/mam:
1
î
= limfocite T CD4
3
anticorpi anti p120
BRE

300| £. îs
& CTL anti-HIV “e
: IS
soaj
200| ș
f -9 săpt. | 2-12 ani | | O-iani |
ateţe primară „ latență clinică SIDA
infecţie cu HIV

Răspunsul imun în infecția HIV/SIDA.

Organele limfatice periferice sunt sediiimportante de replicare continuă a

HIV (chiar şi în faza de latență clinică ce urmează infecţiei primare). Celulele '
foliculare dendritice (FDC) din centrii germinali rețin mari cantități de HIV
“ (complexat cu anticorpi şi complement) pe prelungirile lor (prin intermediul
receptorilor pentru Fc şi complement). Astfel, deşi nu sunt infectate cu HIV,
suprafața FDC reprezintă un rezervor de HIV, permițând infectarea continuă a
noi limfocite -T CD4” şi macrofage din organele limfatice periferice.
Macrofagele sunt susceptibile la infecția cu HIV (exprimă CD4 - deşi la nivele
mai mici decât limfocitele T - şi receptori pentru chemokine), dar suni relativ
rezistente la distrugere de către HIV; de aceea macrofagele reprezintă un
333
 rezervor major pentru virus. Organele limfatice periferice (OLP) reprezintă
sedii de producere continuă a HIV (replicare), de infectare a celulelor T CD4', a
macrofagelor şi. de eliminare a celulelor infectate de către CTL, ceea ce va
conduce în final (în fazele tardive ale bolii) la dezorganizarea. structurii OLP.
Deşi răspunsul imun HIV specific mediat celular cât şi umoral se
instalează precoce după infecția cu HIV şi reuşeşte să controleze viremia
iniţială, eliminarea HIV nu este completă. Un rol important îl are persistenţa şi
„ replicarea virusului în rețeaua FDC din organele limfatice periferice, chiar când
virusul nu este detectabil în sângele periferic şi bolnavii sunt asimptomatici.

Faza de latentă clinică (poate dura în medie 10 ani)

În această fază, deşi virusul extracelular este practic absent din fluidele
corporale şi din limfocitele T CD4* din sângele periferic, infecția progresează
continuu, cu creşterea numărului de celule infectate (celule T CD4*, macrofage,
FDC). Clinic, bolnavii pot prezenta limfadenopatie generalizată, dar sistemul
imun este competent față de majoritatea agenţilor infecțioşi. Spre finalul acestei
faze unii bolnavi dezvoltă un grup de simptome, care pot persista un timp, dar
_ care nu se încadrează în definiţia clinică a stadiului de boală manifestă (SIDA).
Aceste simptome sunt numite ARC (47D$ related complex) şi includ: febră,
transpirații nocturne, scădere ponderală, diaree, limfadenopatie generalizată,
erupții diverse.
Caracteristica perioadei de latenţă clinică este scăderea progresivă a
limfocitelor T CD4'. Mecanismele prin care apare depleţia celulelor T CD4"
sunt controversate; există mecanisme directe şi indirecte. |
1. "Efecte citopatice directe ale HIV asupra limfocitelor T CD4':

e Creşterea permeabilităţii membranei plasmatice a celulelor infectate

datorită înmuguririi particulelor virale, cu distrugerea celulei infectate
prin liză osmotică;

334
 Formarea de sinciţii prin fuziunea membranelor celulelor HIV-
infectate cu celule T CD4” neinfectate (prin interacțiuni gp120-CD4) şi
moartea celulelor fuzionate; |

Efectul toxic al ADN-ului viral neintegrat prezent în citoplasma celulei

infectate; |
Replicarea HIV în celulele infectate poaie interfera cu sinteza
proteinelor celulei gazdă.
Efecte indirecte:
Răspunsul imun normal: liza celulelor T CD4" infectate de către CTL
HIV-specifice sau distrugerea prin ADCC a celulelor infectate

acoperite cu anticorpi anti-proteine din anvelopa HIV. |

Activarea oligoclonală a CTL (doar câteva — puţine clone de CTL,

care utilizează anumite segmente genice Vp, cu repertoriu limitat al

specificităților sunt activate) limitează capacitatea CTL de a distruge
noile variante virale generate pe parcursul aceleiaşi infecţii.
“Celulele infectate au o susceptibilitate crescută la inducerea

anergiei/apoptozei (celulele T CD4' de memorie sunt foarte

susceptibile la infecția cu HIV şi la apoptoză). Un rol în inducerea
anergiei/apoptozei au ALP (altered ligand peptide) (peptide ligand

alterate — epitopi HIV modificaţi prezentaţi în cupa MHC ÎI, care induc
un semnal modificat, având drept rezultat anergia/apoptoza celulei) şi
posibila acţiune a superantigenelor (fie HIV, fie alți patogeni -

Mycobacterium, Mycoplasma, herpes Virus).

sat

Reglarea răspunsului imun este alterată: scade proporția limfocitelor

Tul (inflamatorii) şi predomină răspunsul imun mediai de celulele

Tu2 (helper), ceea ce duce la creşterea susceptibilității la infecții cu

patogeni ce se dezvoltă intracelular.

335
 Boala clinic aparentă (SIDA)
Când numărul limfocitelor T.CD4* scade sub un nivel critic (< 200/mm*)
apare creşterea dramatică a replicării virale şi viremiei, responsabile de
susceptibilitatea la infecții şi neoplazii, manifestări clinice caracteristice SIDA:
infecţii cu patogeni oportunişti (candidoze orale, pneumonia cu Pneumocystis
carinii, infecţii cu virus citomegalic, Mycobacterium tuberculosis, zona zoster),
neoplazii (sarcom Kaposi, limfoame) şi degenerarea SNC (encefalopatia din
SIDA).

În concluzie, sistemul imun este incapabil să elimine complet HIV în

cursul infecției primare, realizând doar reducerea semnificativă a viremiei. HIV
se cantonează în organele limfatice unde induce o stare de activare imună
cronică, cu rol în progresia infecției şi care determină în final dezorganizarea
foliculilor limfatici în stadiile avansate de boală. Deteriorarea severă a
sistemului imun induce susceptibilitatea la infecții cu oportunişti şi neopliazii.

Excepții:
e non-progresorii de lungă durată: persoane HIV infectate care
prezintă viremie absentă sau extrem de redusă, limfocite T CD4
circulante la niveie normale, CTL şi seroconversie prezente şi la care
boala nu progresează); |
e rezistența la infecția cu HIV: posibil datorată unor defecte genetice a
ale receptorilor pentru citokine;
e seronegativii expuși intens la HIV: unii prezintă CTL şi limfocite
Tul specifice HIV, ceea ce dovedeşte că au venit în contactul cu
virusul.

336 -
 ENTARE:
LECTURI SUPLIM

disease, ar
y - Th e im mu ne system in health and
Immunobiolog
Travers, 1997
Janeway Jr.. Paul
edition, Charles A.
s,
im mu no lo gy ; ar edition, Abul K. Abba
r
Cellular and molecula
r, 1997
dr ew H. Li ch tm an, Jordan S. Pobe
An

David Male,
n, lv an Roi it, Jonathan Brostoft,
editio
Immunology. 4*
1996

introduction, 4 edition, an R. Tizard, 1995

immunology - an
1994
immunology, 82 edition, Ivan Roitt,
Essential

lub, 1987
mu no lo gy â sy nt hesis, Edward S. Go
Îm