Proiect la

Biologie
Tema:
„Virusuri”

Autor: Darii Victor

 Cuprins
1.Virusologia.................................................................................................................3
2.Virusul.......................................................................................................................4
2.1.Istoric.......................................................................................................5
2.2.Proprietăți..............................................................................................7
3.Componentele unui virus.........................................................................................8
4.Clasificarea Baltimore..............................................................................................9
5.Viroidul.....................................................................................................................10
6.Prionul.......................................................................................................................11
7.Infecția provocată de virus........................................................................................12
8.Modalități de prevenire a contactării virusurilor.....................................................14
9.Virusul HIV................................................................................................................15
9.1.Tipuri......................................................................................................16
9.2.Mecanismul de infecție.........................................................................16
9.3.Prevenire.................................................................................................16
10.Virusul Herpes Simplex............................................................................................17
10.1.Cauze și Diagnostic................................................................................18
10.2.Prevenire și Tratament...........................................................................18

2
 1.Virusologia
Virusologia sau virologia este știința ce se ocupă cu
studierea tipurilor de virus și acțiunea lor asupra organismelor
vii. Este considerată de mulți cercetători parte a microbiologiei.
Unele studii asupra virușilor existau încă în antichitate,
când oamenii nu numai că știau de existența unor mici făpturi
care puteau provoca așa maladii ca variola sau poliomelita, dar
unii chiar încercau să găsească un antidot contra acestor
maladii. De exemplu, în China era foarte răspândită variola, și
unii medici știau că oamenii care au mai fost bolnavi de această
maladie nu se mai îmbolnăveau, așa că ei făceau antidoturi pe
baza crustelor pielii celor imuni. Adevărata imunizare a fost
descoperită de Edward Jenner în 1796.

3
 2.Virusul
Virusul este un agent patogen inframicrobian, invizibil
la microscopul optic, care se reproduce numai în
interiorul celulelor vii și provoacă diverse boli infecțioase
numite viroze.
Virusurile reprezinta cea mai simplă formă de viață,
acelulară, ocupând o poziție limitrofă între viu și neviu.
Sunt considerate ființe vii întrucât dispun de material
genetic și se autoreproduc. Spre deosebire de celelalte
forme de viață, nu consuma hrană și nu produc energie.
Ca structură, virusul este o particular submicroscopică, alcătuită dintr-o parte
centrală numită genom viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și
o teacă sau înveliș protector de natură proteică, numită capsidă. Capsida și genomul
viral alcătuiesc nucleocapsida. La virusurile mai complexe mai apare un înveliș exterior
de natură proteică numit pericapsidă, peplos sau anvelopă virală. Din punct de vedere al
prezenței învelișului pericapsidal, virusurile se împart în două categorii: nude și învelite
în peplos.

4
 2.1.Istoric
• Existența unor microorganisme invizibile la microscop a fost intuită de Pasteur după ce toate
încercările de a pune în evidență agentul turbării au părut a fi zadarnice.
• După unii precursori geniali (Edward Jenner, Pasteur), progresele în domeniul virologiei au
rămas neînsemnate și până la începutul secolului al XX-lea, s-a vorbit în continuare de acele
"ființe imaginare", fără ca ele să fie cunoscute.
• Printre primii care au dovedit indirect, neavând la îndemână microscoapele actuale, a fost
Martinus Beierink. Tatăl său care vindea tabac, a fost ruinat de boala numită mozaicul
tutunului, care se credea pe atunci că este boală produsă de bacterii. Beierink a filtrat prin
porțelan un triturat din frunze bolnave de tutun. Cu microscoapele vremii el n-a reușit să
observe agentul patogen. Insă el presupune, după ce cu filtratul obținut a reușit să infecteze
plante sănătoase, că agentul infecțios trebuie să fie ceva mai mic ca bacteria.
• Cu ajutorul microscopului optic cu lumină ultravioletă ("ultramicroscopul"), se pot distinge
obiecte până la o finețe dimensională de 0,15 μm, la măriri de 6.000-7.000 ori. Cu toate acestea,
virusurile (inframicrobii), nu se pot observa cu aceste microscoape. Observarea lor cere o
mărire de ordinul 10.000-15.000 ori, ceea ce nu se poate obține cu microscopul optic, deoarece
astfel de măriri necesită puteri separatoare de 0,2 μm.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a reușit detectarea lor printr-o metodă indirectă; după
triturarea țesuturilor care le conțin, virusurile traversează filtrele și prin injectare transmit o
anumită boală, astfel că li s-a atribuit denumirea de virusuri filtrante.
• Lucrările lui R. Degkwitz (1927) și T. Taniguchi (1935) au demonstrat că rujeola este cauzată de
un virus. La fel și rubeola. Aceste două virusuri vor fi cultivate ulterior de Enders (1962).

5
• În 1935, W. M. Stanley izolează o „proteină” și demonstrează
că inocularea acesteia unor plante provoacă boala numită
mozaicul tutunului; de asemenea, arată că „proteina” păstrează
această proprietate și după cristalizare; Bowden și Pirie îi confirmă
descoperirile în 1937. Ulterior s-a văzut că de fapt era de vorba de
un acid nucleic cu un înveliș de natură proteică; în cazul
virusurilor patogene pentru animale, aceste două componente
pot, în anumite condiții, să se separe.
• În 1939, G. Kausche, E. Pfankuch și E. Ruska au început să
studieze virusurile la microscopul electronic.
• În 1943, Goodpasture este inițiatorul infectării membranei alantoidiene a oului
embrionat de pui (variola aviară, vaccina, herpesul), care va fi dezvoltată de F. M.
Burnet și colaboratorii săi, iar apoi de mulți alții (Levaditi, Myakawa, etc).
• După ce demonstrează că la baza reproducerii virusului mozaicului tutunului stă
ARN-ul, Heinz Fraenkel-Conrat arată în 1955 împreună cu Robley Williams că un virus
funcțional poate fi obținut din ARN purificat și o proteină, acestea două unindu-se
spontan (proteina învelește materialul genetic), - deci aceasta este cea mai stabilă
structură (cu energia cea mai mică) -, și este foarte probabil ca acesta să fie și
mecanismul de formare a virusului în celula gazdă.
• În 1958, Stanley a stabilit că ceea ce credea a fi „proteina” virusului mozaicului
tutunului are proprietățile moleculelor chimice dar dispune și de capacitatea de a se
reproduce și de a se transforma.

6
 2.2.Proprietăți
• Din punct de vedere chimic virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt grad de
puritate ele pot cristaliza.
• La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice (capsomeri) care acoperă
toată suprafața virionului.
• Deosebiri față de bacterii:
- Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot traversa filtrele
poroase ce rețin bacteriile.
- Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în organisme sau în
medii de cultură care conțin astfel de celule.
- Au rezistență mare la glicerină și la solvenții lipoidelor, față de care sunt sensibili majoritatea
microbilor.
• Virusurile sunt agenți patogeni ai unor boli denumite generic viroze.
• În general, virusurile dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici extrași
din virusuri; în acest caz nu se obține imunizare, datorită lipsei proteinei.
• Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc.
• Există și viroze ale plantelor, cel mai cunoscut agent fiind Virusul mozaicului tutunului.
• Viroze ale animalelor: febra aftoasă, turbarea, encefalita virală a bovinelor (boala vacii nebune),
pesta porcină, aviară, ovină.
• Viroze ale oamenilor: turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola, poliomielita.

7
 3.Componentele unui virus
O particulă dintr-un virus este formată din următoarele componente:
- acizi nucleici care sunt niște macromolecule complexe care conțin informații genetice fie de tip
ADN sau ARN, monocatenar sau dublucatenar;
- strat de proteine sau strat proteic care învelește materialul genetic ADN sau ARN;
- membrană lipidică care înconjoară stratul de proteine (întâlnită doar la unele virusuri, inclusiv la
gripă; aceste tipuri se numesc virusuri incapsulate).
Virusurile diferă în funcție de forma și complexitatea lor,
astfel unele au forma rotundă, în timp ce altele au forme
complicate, asemănătoare cu pânza de păianjen, de exemplu.
Spre deosebire de celulele umane sau bacterii, virusurile au
nevoie de enzime pentru producerea reacțiilor chimice necesare
supraviețuirii lor. Totodată, virusurile transportă una sau două
enzime care au rolul de a decoda informațiile genetice. Un virus
este dependent de celula gazdă (bacterii vegetale sau animale)
unde va trăi și se va multiplica în exteriorul celulei gazdă,
virusurile fiind nefuncționale.
Majoritatea oamenilor de știință confirmă faptul că
virusurile trăiesc ca urmare a derulării procesului prin care
acestea infectează celula gazdă (fiind inerte din punct de vedere
metabolic până la infecția celulei gazde).
8
 4.Clasificarea Baltimore
Clasificarea Baltimore , inițiată de biologul american David Baltimore
,are la bază împărțirea în funcție de tipul genomului viral.
Tipul Virusuri Familii
I Genom ADN, dublucatenar Herpesviridae, Poxviridae, Adenoviridae și
Papovaviridae
II Genom ADN, monocatenar Circoviridae și Parvoviridae
III Genom ARN, dublucatenar Reoviridae și Birnaviridae
IV Genom ARN(+), monocatenar Astroviridae,Caliciiridae,Coronaviridae,
Flaviviridae,Picornaviridae,Arteriviridae
V Genom ARN monocatenar(-) Paramyxoviridae, Orthomyxoviridae,
Bunyaviridae, Arenaviridae și Rhabdoviridae
VI Genom ARN, monocatenar(virusuri Retroviridae
diploide)
VII Genom ADN dublucatenar cu Hepadnaviridae
molecula de ARN monocatenar ca
intermediar

9
 5.Viroidul
Denumirea de viroid a fost prima data de Theodor Otto Diener, un patolog
la Agricultural research Service in Marzland in anul 1971. Viroidul este entitate
infecțioasă, asemănătoare unui virus, dar este mai mică ca dimensiuni, întrucât
prezintă doar un genom viral din punct de vedere compozițional.

Viroizii infectează plantele

superioare, cauzând creșterea strâmbă și
chiar moartea.

Viroidul reprezintă un singur lanț de ARN, cu 220-340 de nucleotide, formă

circulară și fără capsida proteinică, ce este prezentă la virusuri. Viroizii sunt
transmiși prin intermediul polenului și semințelor.

10
 6.Prionul
Prionii sunt agenți infecțioși nonconvenționali de natură proteică, lipsiți de
orice tip de acid nucleic, care produc un grup de boli neurodegenerative
transmisibile ale animalelor și omului, numite boli prionice (encefalopatii
spongiforme transmisibile).
Dintre acestea, cea mai cunoscută este
encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii
nebune), dar există forme de encefalopatie
spongiformă și la alte specii de animale: scrapia
(la ovine și caprine), encefalopatia spongiformă
a cervidelor etc. Din categoria bolilor prionice
ale omului fac parte: boala Creutzfeldt-Jacob,
insomnia fatală familială, boala Kuru,
sindromul Alpers (la copil) etc. Prionii sunt
molecule normale de proteină, care devin
infecțioase când iau o formă anormală. Ei nu
sunt văzuți de sistemul imunitar, prin urmare
nu sunt atacați, ei rezistă la temperaturi
extreme și la solvenți puternici.

11
7.Infecția provocată de virus
Virusurile se află în jurul nostru în permanență, fiind în așteptarea unei gazde. Calea de
intrare a acestora poate fi: nasul, gura, boli ale pielii, etc. Odată pătrunse în organism,
acestea caută o celulă gazdă pe care să o infecteze. De exemplu, virusurile specifice răcelii
sau gripei vor ataca celulele căilor respiratorii sau digestive. Virusul imunodeficienței
umane (HIV), care provoacă SIDA, atacă celulele de tip T ale sistemului imunitar.
Indiferent de celula gazdă, toate virusurile urmează aceleași etape pentru replicare,
cunoscute sub denumirea de ciclu litic:
1. O particulă de virus se atașează la o celulă gazdă (absorbția);
2. După ce pătrunde în aceasta, particula transmite informațiile genetice celulei gazdă;
3. Materialul genetic transmis atrage enzimele din celula gazdă;
4. Enzimele construiesc părți ale noului virus;
5. Particulele noi se constituie în noi virusuri;
6. Noile particule sunt eliberate din celula gazdă
Toate virusurile au un strat exterior proteic cu rolul de a depista celula gazdă potrivită.
Această proteină atașează virusul la membrana celulei gazdă. Unele virusuri incapsulate se
pot dizolva chiar prin membrana celulei gazdă, deoarece atât învelișul virusului cât și
membrana celulei sunt realizate din lipide. Alte virusuri care nu pătrund în celulă, transmit
doar conținutul lor (informații genetice, enzime) celulei gazdă; acestea pur și simplu își
dizolvă conținutul odată ce au pătruns în celulă. În ambele cazuri rezultatul este același.

12
 Cum au pătruns în interiorul celulei gazdă, enzimele virale preiau
enzimele celulei gazdă și vor realiza copii ale informațiilor virale genetice și ale
noilor proteine virale, utilizând informațiile genetice ale virusului și funcția
enzimei celulare. Noile copii ale informațiilor genetice virale sunt învelite în
straturi de noi proteine pentru a da naștere la noi virusuri. Noile virusuri pot
părăsi celula gazdă în două moduri:
• prin liză: părăsirea celulei gazde deschise și distrugerea acesteia;
• prin ruperea sau dezintegrarea membranei celulare.
Odată eliberate din celula gazdă, noile virusuri pot ataca alte celule.
Deoarece un virus poate reproduce mii de noi virusuri, infecția virală se poate
răspândi rapid în întreg organismul.
Sistemul imunitar răspunde la prezența infecției, iar în procesul de
combatere a acesteia sunt produse substanțe chimice pirogene care provoacă
creșterea temperaturii corpului (febră). Astfel, organismul luptă împotriva
infecției prin încetinirea gradului de reproducere virală (întrucât majoritatea
reacțiilor chimice ale corpului se desfășoară la o temperatură de 37 grade
celsius). Răspunsul imun continuă până când virusurile sunt eliminate din
organism.

13
 8.Modalități de prevenire a
contactării virusurilor
În afara corpului pot exista virusuri care pot să trăiască o lungă
perioadă de timp. Modul de transmitere este specific pentru fiecare tip de
virus.
Aceștia pot fi răspândiți prin intermediul:
- organismelor, insectelor (țânțari, purici);
- aerului;
- lichidelor: transpirație, salivă, mucozitați, sânge, spermă și secreții
vaginale;
- suprafețele pe care s-au uscat lichidele infectate.
Pentru a reduce riscul de transmitere sau de contactare a virusurilor:
- acoperiți-vă gura sau nasul în timp ce tușiți sau strănutați;
- spălați-vă mâinile des, mai ales după ce utilizați toaleta sau înainte să
preparați alimente;
- evitați contactul cu fluidele corporale ale altor persoane.
14
 9.Virusul HIV
HIV reprezintă prescurtarea în
limba engleză a Human
Immunodeficiency Virus (Virusul
Imunodeficienței Umane). De fapt,
acest termen denumește două virusuri
înrudite, din categoria retrovirusurilor,
HIV-1 și HIV-2, care cauzează la om
sindromul imunodeficienței dobândite
(SIDA). Aparținând retrovirusurilor, nu
poate fi îndepărtat complet din
organism pentru că acest tip de virusuri
are capacitatea de a-și înscrie codul în
codul genetic al celulei gazdă. O
infectare cu HIV duce după o perioadă
lungă de incubare, de ani, chiar zeci de
ani, la declanșarea bolii SIDA.
15
 9.1.Tipuri
Virusurile HIV se împart în grupa HIV-1 in tipurile M,N și O. Virușii din subtipul M sunt cei
mai raspanditi în lume si contin doua subtipuri denumite A și B. Tipul B este cel mai răspândit
în Europa de vest și America de Nord. Grupa HIV-2 se împarte la rândul său in subtipurile A și B,
fiind prezentă mai mult în Africa de vest, dar se răspandește si în Europa pentru că 15% din
persoanele nou infectate în Portugalia în 2005 au fost infectate cu acest virus HIV-2. În ultimii
ani se constată însă și răspândirea celorlator subtipuri. Franța și Benelux înregistrează 30-50%
din cazurile noi diagnosticate cu alte tipuri decât HIV-1-M subtip B.
9.2.Mecanismul de infecție
În prima etapă, HIV-ul infectează receptorii CD4, folosindu-i apoi ca poartă de intrare
în organism. Multe tipuri de celule au epitopul comun cu aceste proteine în care CD4 joacă
un rol crucial: macrofagele, fibroblaștii, monocitele, limfocitele T, limfocitele B, limfocitele
NK (natural killer); celulele endoteliale, celulele microgliale și celulele epiteliului
gastrointestinal sunt țintele primare preferate de HIV.

9.3.Prevenire
Prevenirea este metoda cea mai eficientă de oprire a răspândirii virusului HIV.
Acesta presupune folosirea prezervativelor, seringilor și acelor de seringă sterile, a
sângelui transfuzat sau prelucrat de la donatori de sânge anterior testați. Nu trebuie
neglijat nici riscul schimbului permanent al partenerilor sexuali, a consumului de
droguri, prevenirea transmiterii aici făcându-se cel mai eficient prin renunțarea la
asemenea practici sau consumului de droguri injectabile.
Nu există încă un vaccin HIV.
16
 10.Virusul Herpes Simplex
Virusul herpes simplex (HSV) este un virus care se
manifestă sub două forme, ambele însoțite de umflături
apoase, dureroase pe piele sau membrane mucoase
(precum gură sau buze) sau pe organele genitale.
Această boală este contagioasă, mai ales în timpul unei
erupții, fiind incurabilă cu tehnolgia actuală. Infecția
buzelor este cunoscută popular ca "herpes".
10.1.HSV-1 și HSV-2
Dintre cele opt tipuri cunoscute de HSV, cele mai comune sunt tipul 1 (HSV-1) și tipul 2
(HSV-2). HSV-1 este cel mai comun și este asociat mai degrabă cu infecțiile orofaciale, de
obicei buzele. Acest tip de infecție se răspândește mai ușor datorită localizării sale foarte
expuse. Este în general considerat (deși nu ar trebui) ca o infecție mai puțin serioasă.
HSV-2 este asociat cu infecțiile organelor genitale, cu toate că ambele tipuri pot să
afecteze cele două zone. Infecția cu HSV-2 este de o importanță deosebită din cauza naturii
asimptomatice a infecției și posibilitatea de transmitere chiar și prin intermediul unor
indivizi care nu prezintă niciun fel de simptome. Herpesul nu se vindecă și de aceea putem
cădea psihic, afectându-ne viața cu partenerul.

17
 10.2.Cauze și Diagnostic
Există două tipuri de virus herpes simplex, tipul 1 (HSV-1) și tipul 2 (HSV-2). HSV-1
cauzează mai des infecții orale, în timp ce HSV-2 cauzează mai mult infecții genitale. Sunt
transmise prin contact direct cu fluidele corporale sau a unei leziuni a unui individ
infectat. Transmisia poate apărea chiar dacă nu există simptome. Herpesul genital este
clasificat drept infecție cu transmitere sexuală. Acesta poate transmisă unui copil în timpul
nașterii. După infectare, virușii sunt transportați de-a lungul nervilor senzoriali către
corpul celulelor nervoase, unde aceștia rămân pe tot parcursul vieții. Cauzele reapariției
pot include: funcția imunitară scăzută, stresul și expunerea la lumina soarelui. Herpesurile
orale și genitale sunt, de obicei, diagnosticate pe baza simptomelor prezente. Diagnosticul
poate fi confirmat prin cultură virală sau prin detecția ADN-ului herpesului în lichidul din
bășici. Testarea sângelui pentru anticorpi împotriva virusului pot confirma o infecție
anterioară, dar vor fi negativi la infecțiilor noi.

10.3.Prevenire și Tratament
Cea mai eficientă metodă pentru evitarea infecțiilor genitale este prin evitarea
contactului sexual vaginal, oral și anal. Utilizarea prezervativului scade riscul în
oarecare măsură. Administrarea zilnică a unui medicație antiviralăde către persoana
infectată poate, de asemenea, reduce transmiterea. Nu există vaccin disponibil. Odată
infectat, nu mai există leac. Paracetamolul (acetaminofen) și lidocaina locală pot fi
utilizare în tratarea simptomelor. Tratamentele cu medicație antivirală precum
aciclovir sau valaciclovir pot reduce severitatea episoadelor simptomatice.

18
 Bibliografie
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Virus
• https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_virusuri
• http://www.sfatulmedicului.ro/Infectii-cu-streptococi--
stafilococi-si-alte-bacterii/virusurile-cum-actioneazai_777
3
• http://
www.romedic.ro/virusuri/invazia-si-replicarea-virala

19