ISTORIA MEDICINEI

CURS 4
 IDEATICA SI PRACTICA MEDICALA DIN SECOLUL XVIII

Imunologia practică
Variolizarea
Dintre toate bolile infectocontagioase, variola este aceea care
a servit drept „model experimental istoric" pentru obţinerea
unei imunităţi artificiale.
Prin „variolizare" se inţelege infectarea intenţionată a unor
indivizi sănătoşi cu cruste sau limfă variolică „blândă" (recoltate
de la cazuri benigne) cu scopul realizării unei boli uşoare,
urmată de imunitate pe viată.
 Chinezii imunizau copiii făcându-i să inspire, printr-un tub de
bambus, cruste recoltate de la bolnavi în convalescenţă.
Indienii şi tibetanii îşi variolizau copiii îmbrăcându-i cu cămăşi
umezite în limfă recoltată din pustulele variolice. La vechii
germani se purtau fire de cânepă sau de lână îmbibate în limfă
variolică; slavii sudici, inclusiv bulgarii, aplicau limfa variolică
după ce inroşeau pielea, frecând-o cu scoarţă de copac;
popoarele din Caucaz - vestite pentru frumuseţea fetelor
variolizau fetiţele de 1-2 ani scarificându-le pielea bratului cu
ace îmbibate în limfă variolică (aceste fetiţe erau vândute
scump seraiurilor de la Istanbul) etc. Şi pe teritoriul ţării
noastre s-a practicat variolizarea incă din timpuri străvechi. În
Muntenia, ţăranii inţepau pielea copiilor cu o mătură aspră
îmbibată în limfă variolică, sau le puneau cercei de aţă umezită
în acelaşi produs. În Transilvania, ei scăldau copiii în apa în care
se scăldase un convalescent de variolă.
 Variolizarea se practica si la animale. Ciobanii din
Carpaţi făceau, din vremuri străvechi, sacrificare cu cuţitul
pe pielea ugerului la oi şi puneau în acele zgârieturi limfă
sau cruste recoltate de la turme cu variolă (evident,
variola oilor, aşa-numita sheep-pox). Procedee similare
sunt semnalate a se fi practicat şi în Italia, Germania şi
Scoţia.
 Vaccinarea

Numele de vaccin şi vaccinare a fost dat de Louis Pasteur

onoarea lui Edward Jenner) tuturor produselor şi
procedeelor care reuşesc să inducă în organism o imunitate
activă. Termenul de vaccina, utilizat pentru prima oară în
1796 de medicul englez Edward Jenner, provine de la
latinescul vacca = vacă. La prima vedere, o asemenea
semantică pare stranie. Istoria vaccinării ne lămureşte, însă.
Edward lenner (1749-1823), medic de tară din Berkeley,
Gloucester, a făcut două observatii de o mare importantă teoretică
şi practică. Prima: tăranii care mulg vacile ce au pe uger eruptil
datorate variolei vacilor (cow-pox) se pot contamina de la acestea.
La mulgători era vorba de o îmbolnăvire foarte uşoară; pe mâini le
apăreau „câtiva butoni eruptivi" care se vindecau repede. A doua
observatie era, însă, uluitoare: cei care avuseseră pe mâini acei
butoni trecători de cow-pox nu se mai imbolnaveau de variola
umana in timpul epidemiilor .
De aici, o deductie simplă: variola vacilor inoculată la
oameni poate să-i apere pe aceştia de imbolnăvirea
gravă cu variola umană. Şi Jenner a trecut la fapte:
a) A inoculat experimental, cu cruste şi limfă,recoltate de
pe ugerul vacilor, mai întâi un copil (James Phipps), apoi
(

alti câţiva voluntari.

 În timpul epidemiilor, Jenner a avut curajul să
controleze imunitatea inoculând copii — iniţial cu
vaccină, apoi cu limfă recoltată de la bolnavii cu variolă
umană. Rezultatul a fost splendid. Toţi au rezistat.
Primul vaccin eficient şi, în general, neprimejdios (spre
deosebire de variolizarea cu virus uman) era preparat!
Vaccina jenneriană s-a aplicat apoi în lumea întreagă,
ducând în cele din urmă la performanţa de excepţie a
eradicării variolei de pe planeta noastră (1980)
 FARMACIA , FARMACOLOGIA SI TERAPIA IN
SECOLUL XVIII
Apariţia homeopatiei
Se apreciază că unul din motivele acceptării de către practicieni a
doctrinei homeopatice, care contrazicea logica milenară a
principiului lui Galen - contraria contrariis curantur ar fi fost spaima
faţă de ravagiile abuzului medicamentos. În afară de abuzurile
săvârşite de „magiştri", datorate necunoaşterii proprietăţilor
farmacologice şi, mai ales, a farmacodinamiei produselor pe care le
prescriau, la bolnavi (în general disciplinaţi şi atenţi la modul de
administrare) se dezvolta, pe parcursul tratamentului şi datorită
ineficienţei leacurilor, ideea că nereuşitele se datorează dozelor
prea mici. Acest factor psihologic nu era de neglijat, de vreme ce în
tratamentele mai îndelungate bolnavii îşi dublau doza cu de la sine
putere. Aceasta a făcut ca principiul homeopatiei să nu aibă, în sec.
XVIII, adversari înverşunaţi.
 MEDICINA ŞI FARMACIA IN SECOLUL XIX

Enciclopedismul este înlocuit de aparitia specialiştilor

În medicină, acest fapt a însemnat:
•Aprofundarea unor „ramuri medicale" mai vechi, care în
sec. XIX fie că ating apogeul (anatomia descriptivă), fie că-şi
optimizează metodele de cercetare şi astfel progresează
rapid (citologia şi histologia, embriologia, fiziologia,
chirurgia, obstetrica, diagnosticul clinic în medicina internă şi
în patologia bolilor contagioase etc.).
•Naşterea unor specialitati noi în bio-medicină, între
care: histopatologia, hematologia, micro­biologia medicală,
teratologia, antropologia medicală, diagnosticul clinic de
laborator, radiologia etc.
 EVOLUŢIA ŞTIINŢELOR MORFOLOGICE

Anatomia macroscopică

În sec. XIX, anatomia omului şi a altor vertebrate a câştigat

nu numai statut de entitate ştiinţifică, dar iconografia sa a
devenit sobră, la obiect, cu adresă strictă (medici, naturalişti).
Epoca în care piesele anatomice erau plasate în peisaje
extravagante, cu vegetaţie exotică şi ruine simbolice, se
încheiase încă de pe la la jumătatea secolului anterior. De
asemenea, muzeele de specialitate au fost restrânse în cadrul
instituţiilor de invăţământ, nepermiţându-se exhibarea unor
preparate anatomo-teratologice în galerii de curiozităţi
deschise marelui public.
 Histologia şi citologia
Preocupări izolate, doar ale unora dintre cercetătorii
secolelor anterioare (XVII şi XVIII), citologia şi histologia
cunosc după 1810 un avânt fără precedent.
Progresele citologiei şi histologiei nu ar fi fost de conceput
fără o perfectionare a tehnicii de studiu, a microscopului şi a
metodelor de prelucrare a pieselor (incluzionare, fixare şi
colorare).
Nucleul

Această formatiune a fost observată şi desenată pentru prima

oară în 1781 de către Felice Fontana, un medic şi zoolog care a
scris o carte despre vipere şi veninul lor." Fontana a găsit-o în
celulele piteliale ale tiparilor şi şerpilor de apă. Descrierea
făcută de cercetător sună astfel: „un corp oviform, care posedă
o pată în mijlocul său" (este vorba de nucleol). Din păcate,
Fontana nu a acordat nucleului nici o semnificatie, deoarece el
era adept al teoriei lui Hooke: „celula, cămăruţă goală".
 Citoplasma
Prima descriere a citoplasmei (1837) apartine botanistului
german Matthias J. Schleiden, care a numit-o cytoblastem.
Pe Schleiden nu-l interesa această componentă, pe care o
considera doar o umplutură mucoasă amorfă a „cămăruţelor", în
interiorul căreia tot el a descris existenţa unor vacuole." În acel
moment, Schleiden dorea să descopere cum se multiplică celulele,
mai exact, care e „mecanismul apariţiei unei celule-fiice în sânul
uneia materne" Un asemenea limbaj ne arată că Schleiden îşi
închipuia geneza celulară drept un fel de gestaţie. Mai exact, el
considera că nucleul (cytoblastul), încastrat în peretele celular
precum embrionul în mucoasa uterului, începe să se învelească cu
straturi succesive de citoplasmă până când devine „celulă-fiică".
Evident, această celulă-fiică va avea ca membrană externă fosta
membrană nucleară a celulei-mamă.
 Foarte curând (1846), cehul J. E. Purkinje vede şi el citoplasma,
căreia îi dă numele de protoplasmă. În anii care au urmat,
numeroşi observatori ai celulei vii confirmă existenţa citoplasmei.
Între aceştia, Karl dgeli (1817-1891), Robert Remak (1815-1865),
Albert Rudolf von Kiilliker (1817-1905).
 •Mitocondriile au fost descrise sub acest nume, în
1898, de către Carl Benda (1857-1933) din Berlin.
Acest cercetător le-a văzut în citoplasma unor
spermatociţi de şoarece şi a reuşit să le coloreze cu
hematoxilină, alizarină şi cristal violet.
 Ectoplasma-endoplasma. Această diferenţiere este enunţată
în 1885 de către Franz Leyding (1821-1908), care atribuie
ectoplasmei numele de hyaloplasmă, iar endoplasmei pe cel
de spongioplasmă (cu aspect buretos). Otto Bdtschli (1848-
1920), cunoscut protozoolog, stăruie - între 1878 şi 1894 -
asupra ideii după care protoplasma este o emulsie a două
lichide nemiscibile, fapt confirmat în 1899 de către W. B.
Hardy (1864-1934), care precizează că în interiorul unor celule
vegetale citoplasma conţine circa 10 % materiale solide,
insolubile.
 Reticulul endoplasmatic este considerat a fi fost
descris abia în 1945 de către americanul Keith Robert
Porter, de la „Rockefeller Institute" din New York. Este
adevărat că Porter, apoi Porter şi Palade au prezentat
structura acestuia la microscopul electronic, dar
imagini ale aspectului reticular al endoplasmei au fost
obţinute încă de la sfârşitul sec. XIX, de către W. B.
Hardy.
 •Aparatul Golgi a fost descris de către Camillo Golgi în
1898, după impregnarea unor neuroni cu săruri de argint.
Mult timp, existenţa reală a acestei formaţiuni a fost
contestată, considerându-se a fi un artefact. Ciudat este că,
într-o lucrare din 1949, Albert Claude şi George Emil Palade
susţin această eroare: „Aparatul Golgi nu există în
realitate“. Evident, cei doi laureaţi Nobel din 1974 şi-au
retractat afirmaţiile, contribuind ulterior la studierea
electrono-optică şi fiziologică a acestei formaţiuni.
Descoperirea ADN

Acidul dezoxiribonucleic, implicat în transmisia ereditară,

reprezintă tot o descoperire a sec. XIX.
Johann Friedrich Miescher (1844-1895), descoperitorul
nucleinei, era fiul unui medic elveţian şi nepotul cunoscutului
neuroanatomist Wilhelm His. Absolvent al Facultăţii de
Medicină din Tubingen, Fr. Miescher s-a dedicat histologiei şi, în
special, biochimiei, activând la primul laborator specializat de
biochimie cunoscut în lume, cel din castelul de pe râul Neckar.
Acest laborator era condus de profesorul F. Hope Seyler. În
1868, Fr. Miescher, lucrând cu nuclei izolaţi din celule stomacale
de porc, a reuşit să extragă printr-o metodă originală (ce
combina digestia pepsică cu solutii de alcooli, precipitare cu
acizi, apoi redizolvare în alcooli) o substantă necunoscută ce
continea 14 % azot şi 2,5 % fosfor.
El a numit această substantă nucleină (1869). Ulterior (1942),
s-a dovedit că „uitata" nucleină a lui Miescher continea
aproximativ 30% ADN. Înainte de moartea-i prematură, la 51
de ani, Fr. Miescher a reuşit să extragă nucleină şi din celulele
spermatice de la unii peşti (salmonide), de data aceasta la
Leipzig, în laboratorul marelui fiziolog Carl Ludwig. Numele
de acid nucleic a fost dat de biochimistul Richard Altmann în
1889, care a inventat şi o altă metodă de izolare a acestuia.
Metoda anatomoclinică în endocrinologie:
precizarea unor entităti morbide

Modul de a gândi anatomoclinic în patologia endocrină a fost

inaugurat în momentul în care clinicienii au coroborat
simptomele unor boli cu modificările anatomo- şi
histopatologice necropsice.
 •Thomas Addison (1793-1860), clinicianul englez care, în
1849, a definit anemia pernicioasă ca entitate morbidă, este
primul care a remarcat că boala ce azi îi poartă numele - şi pe
care a descris-o în 1855 - se insoţeşte de o vizibilă degenerare a
glandelor suprarenale.
 Coroborarea atentă a simptomelor cu leziunile necropsice a
fost urmărită apoi şi de patologi, care au reuşit astfel să
definească anatomoclinic o serie de boli, după cum urmează:

1877, DIABETUL ZAHARAT prin pancreatită cronică, Etienne

Lancereaux .
1878, MIXEDEMUL ADULTULUI, WILLIAM MILLER ORD (1834-
1902). Mixedemul copilului fusese descoperit de Thomas Blizard
Curling (1811-1888), dar caracterizat doar simptomatologic.
1882, CAŞEXIA TIREOPRIVĂ POSTOPERATORIE, Th.Kocher şi J.
L. Reverdin .
1886, ACROMEGALIA, Pierre Marie (1853-1940).
1891, NANISMUL HIPOFIZAR, Richard Paltauf (1858-1924) ş.a.
Tiroida

Datorită faptului că hipertrofia tiroidiană, legată în anumite

regiuni geografice de o alimentaţie iodoprivă, ameninta în
unele cazuri cu asfixia, chirurgii recurgeau la ablatia parţială
sau totală a glandei. Ameliorarea, după 1880, a tehnicilor
chirurgicale, prin introducerea unei hemostaze judicioase, a
antisepsiei şi anesteziei generale a dat curaj operatorilor să
practice tiroidectomii.
 Pancreasul endocrin
Istoria secreţiei insulinice şi a diabetului a debutat în
1869, când un tânăr medicinist, Paul Langerhans (1847-
1888), a descris în teza sa de doctorat nişte formaţiuni
acinare, aşezate sub formă de „insule" în structura
pancreasului." El a emis ipoteza că acestea ar putea juca un
anumit rol în economia organismului, dar nu a precizat care
anume (numele de „insule ale lui Langerhans" a fost
introdus în ştiinţă de către medicul parizian E. G. Laguesse,
în 1893).
Epoca reflexelor condiţionate

Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936), fiziolog rus - elev al lui Carl

Ludwig, ca şi compatriotul său I. M. Secenov a fost distins în
1904 cu premiul Nobel. Curios este că această înaltă distincţie
nu i-a fost acordată pentru descoperirea reflexelor
condiţionate, orizont deosebit de important pentru
dezvoltarea ulterioară a fiziologiei şi patologiei, ci pentru
lucrările sale dedicate reglării nervoase a digestiei,
înmănuncheate într-o carte care a cunoscut o largă audienţă
internaţională la sfârşitul sec. XIX: Lecţii despre activitatea
principalelor glande digestive.
 Abia după 1905 - din lucrările ulterioare ale lui I. P. Pavlov şi ale
unora dintre colaboratorii şi elevii săi, precum Nikolai E.
Vvedenski (1852-1922), Alexei A. Uhtomski (1875-1942), des­
coperitorul dominanţei, Konstantin M. Bâkov (1886-1959),
Alexei D. Speranski (1888-1961), ca şi ale unor cercetători din
alte ţări - a fost inteles rolul capital pe care reflexele conditionate
îl joacă în fiziologie şi patologie. În interpretările date ulterior
apariţiei şi agravării unor îmbolnăviri, lucrările şcolii ruse de
fiziologie, iniţiate la St. Petersburg şi Moscova de către Secenov şi
Pavlov, au fost esenţiale, mai ales în ce priveşte etiopatogenia
unor nevroze şi psihoze. Punctul de pornire al cercetărilor clinice
l-a constituit realizarea modelului nevrozelor experimentale la
animalele de laborator.
 CHIRURGIA DIGESTIVĂ

•1798, primul anus artificial în atrezia congenitală, Pierre Durat.

•1810, excizia pilorului la câine (model experimental), Daniel
Merrem.
•1825, sutura seroaselor şi a mucoasei stomacale şi intestinale
la câine, Antoine Lembert.
•1836, prima rezecţie intestinală la om cu suturile respective
(pacientul a supravieţuit), Johann Friedrich Dieffenbach.
•1863, Julles Emi1e Nan (1830-1898) efectuează prima
splenectomie.
•1879, prima gastrotomie (pilorectomie) în caz de cancer,
efectuată la Paris de acelaşi J. Em. Kan. Din păcate, pacientul a
supravieţuit doar câteva zile. Acelaşi chirurg utiliza, încă din 1875,
pensele hemo­statice care azi îi poartă numele.
 •1881, gastrotomie în caz de cancer al stomacului, reuşită de
Theodor Billroth.
•1882, prima colecistotomie pentru litiază biliară efectuată de
Bernhard Rudolf Konrad von Langenbeck (1810-1887).
•1884, prima gastroenteroanastomoză pentru ulcer, realizată de
Anton Wildf1er (1850-1917), un elev al lui Th. Billroth.
•1886, chirurgul american Thomas George Morton efectuează
prima apendicectomie perfect reuşită, utilizând asepsia
pasteuriană.
•1893, 30 mai, Pierre Delbet, celebru chirurg parizian,
efectuează prima operaţie pe abdomen, folosind asepsia
pasteuriană.
 CHIRURGIA PLASTICĂ

•1804, prima grefă la animalul de experientă (oaie),

Giuseppe Boronio (1759-1811).
•1817, prima încercare de grefă de piele la om, după
arsură (nereuşită, respingere), Astley Cooper.
•1829, grefe de piele în 22 de cazuri; doar trei reuşite,
johann Friedrich Dieffenbach.
 CHIRURGIA VASCULARĂ ŞI CARDIACĂ

•1786, în anevrismele periferice se introduce ligatura

arterei în loc de amputare, John Hunter.
•1813-1818, paracenteza pericardică pentru evacuarea
epanşamentelor posttraumatice (rănit, a supravietuit),
Dominique Jean Larrey.
•1882, se inaugurează domeniul ligaturilor vasculare. Ernst
von Bergmarm (1836-1907) aplică această metodologie în
chirurgia venei femurale. Acelaşi chirurg efectuează şi
primele trombembolectomii în 1884.
•1895-1896, sunt efectuate primele suturi cardiace de
către Guido Farina (1868-1959) şi Ludwig Rehn (1849-1930).
 CHIRURGIA UROLOGICĂ
•Aprox. 1788-1790, Pierre Joseph Desault (1738-1795),
profesorul lui Xavier Bichat şi al lui J. N. Corvisart, introduce
cateterismul vezicii urinare, perfecţionat la începutul sec. XIX.
•1820-1830, se reia operatia de litotomie suprapubiană,
descrisă în sec. XVIII, dar foarte putin practicată. Promotorul
acestei „redescoperiri" este Joseph Carpue.
•1834, tehnică nouă de triturare a calculilor intravezicali cu un
litotriturator de conceptie proprie, Jean Civiale. Ideea triturării
calculilor, fără deschiderea vezicii, era mai veche. O lansase
Nicolas Heurteloup (1750-1812), unul dintre chirurgii lui
Napoleon, încă din perioada 1790-1800.
•1835, eveniment editorial - apare monografia lui John Green
Crosse dedicată formării, compoziţiei şi tratamentului calculilor
urinari.
 CHIRURGIA ENDOCRINĂ

•1817, ligatura arterelor tiroidiene pentru combaterea

hipertrofiei acestei glande, Philipp von Walther.
•1820, ablatia tiroidei, Karl Christian von Klein.
•1821, aceeaşi operaţie, reuşită de Johann Hedenus.
•1878, Theodore Kocher dă siguranţă chirurgiei tiroidiene,
perfectionând şi diversificând metoda K. Ch. von Klein. in
1909, Th. Kocher efectuase deja 4.000 de tiroidectomii.
Ortopedia şi traumatologia

Preocuparea pentru remedierea unor deformări ale

scheletului este foarte veche. Hippocrate însuşi a imaginat
un dispozitiv pentru tratamentul unor deformări acute,
traumatice în care era implicată coloana vertebrală (patul
numit „Scamnum", reconstituit şi folosit în sec. XV-XVI,
după descrierile din scrierile hipocratice). Este greu de
crezut că asemenea dispozitive primitive, barbare, au putut
fi folosite în afectiuni congenitale ale coloanei vertebrale,
de tipul cifozei sau scoliozei.
 MEDICINA ROMANEASCA IN SEC XIX

Inceputurile organizarii si ale vietii stiintifice

Este vorba despre prezenta pe teritoriul tarii noastre a unor
medici straini (germani, francezi , greci , cehi) dar si romani
macedoneni , cu studii in universitatile straine . Alaturi de ei
activeaza si cativa medici , cu studii , in genere , in Franta si tarile
de limba germana . Intre acesti medici romani , Nicolae
Kretzulescu in Muntenia , Mihai Zotta si Nicolae Negara in
Moldova .
O realizare deosebita pentru viata stiintifica romanesca este
crearea la Iasi a “Societatii de Medici si Naturalisti” (1833) ,
prima societate stiintifica de pe meleagurile noastre .
Creata de medicii Iacob Cihac si Mihai Zotta , societatea si-a
castigat repede un remarcabil prestigiu.
Intre membri si corespondenti s-au aflat si cativa savanti straini :
J. Berzelius , L. Schonlein , anatomistul german Amon si altii .
Crearea invatamantului medical

Nicolae Kretzulescu (1812-1900) este socotit a fi

fost primul medic din Muntenia care a avut ideea
infiintarii unei scoli sanitare elementare , care sa
pregateasca ajutoare pentru medicii ce practicau in
principate . N . Kretzulescu studiase medicina la
Montpellier si Paris . El a infiintat in 1842 , pe langa
Spitalul Coltea , “Scoala de mica chirurgie” , pentru
al carei elevi el a a scos un Manual de anatomie
descriptiva (1843).Scoala s-a desfiintat , insa , in
1848 .
Erau , desigur , represalii ale puterii , pentru ca N .
Kretzulescu participase activ la “revolutia de la
pas’opt “ . Dupa 1859 a desfasurat o sustinuta
activitate culturala si politica fiind , pe rand , ministru
, prim-ministru si ambasador al Romaniei la Berlin ,
Sank Petersburg , Roma si Paris .
Carol Davila(1828-1884) , initial cetatean francez , a
sosit in 1853 in Romania , acceptand propunerea
domnitorului Stirbei de a organiza serviciul sanitar al
armatei . El a organizat magistral acest serviciu , ba si
pe cel civil ; in plus , intelegand neceseitatea crearii
de cadre sanitare si eventual medici intr-o scoala care
sa funtioneze pe teritoriul Romaniei a reusit sa
infiinteze la 4 decembrie 1855 “Scoala de mica
chirurgie” de pe langa Spitalul Ostirii de la Mihai
Voda.
Intre primii profesori , cativa medici formati in strainatate :
Gheorghe Polizu , Iuliu Barach , Petre Protici , Emanoil
Severin , chimistul Alexe Marin , s.a.Elevii erau recrutati
dintre ostasi sau baietii de tarani si targoveti care se
absolvisera patru clase elementare .
STOMATOLOGIA IN SEC. XIX

După ce, in secolul anterior, Pierre Fauchard, Ph. Pfaff şi alţi

chirurgi-dentişti dadusera statut de entitate “artei dentare”
, in sec XIX stomatologia şi-a cucerit un binemeritat prestigiu
datorita:
a) perfectionării instrumentarului si tehnicilor;
b) victoriei viziunii medicale in ce priveşte terapia
stomatologică (orientarea conservativa in dauna celei
extractive, mutilante);
c) asimilarii de noi materiale si tehnici in protetica si
ortoedntie .
Freza dentară

Inventată şi descrisă de Pierre Fauchard in 1728,prima freză

dentară era manuală. Principiul pe care se baza era nurnit
„arcuş de vioara “ . Dentistul ţinea fix, cu rnâna stânga,
mânerul unei freze ce lucra cavitatea cariei , iar cu dreapta
părea că mânuieşte un arcuş (gura pacientutui Iiind „corpul
viorli"). In realitate, in mişcările de du-te-vino ale arcuşului se
misca o rotiţă ce dădea tijei trepanului, Inclusiv frezei, o
mişcare de rotire. Dar cum arcuşul se mişca de la stânga la
dreapta, apoi de Ia dreapta la stânga, si invârtirea frezei se
facea in doua sensuri . Fiind şi lenta si in doua sensuri, e uşor
de inteles ca randamentul de curăţire a cavitătii cariel era cu
totul necorespunzător.
Mobilierul stomatologic
Pe la 1800 , o data cu construirea primelor “fotolii” destinate
pacientilor , se produce o revolutie in relatia dentist-pacient.
Dentistii parasesc treptat statutul de “ ambulanti” si se
fixeaza in cabinete , popularizate prin reclame in ziare . Dupa
1810 , pacientii vin la cabinet si nu practicianul prin casele
suferinzilor. Abia in 1872 , Alexander W. Morrison a inventat
fotoliul stomatologic cu manivela , care permitea ridicarea ,
coborarea si diferitele pozitii ale capului pacientului .
Terapia stomatologica
Pregatirea cavitatii si obturarea
Am relevat deja schimbarea de optica , de la sec XVII –
XVIII la XIX . De la extractiile mutilante care edentau
pacientul foarte timpuriu , la o terapie conservativa , prin
depistarea precoce a cariei , pregatirea cavitatii si
obturarea ei . Terapia a beneficiat , desigur , de cresterea
randamentului frezelor dentare , care au reusit sa asigure
cavitati lipsite de detritusuri . In egala masura , cercetarile
eddicate gasirii celui mai propice material pentru obturatii
au avut rolul lor in progresul stomatologiei .
Astfel , inca din 1826 , dentistul parizian Taveau a inlocuit
aurul cu o “pasta de argint” (pilitura de argint cu mercur) .
Abia dupa 1890 , doi profesori si practicieni renumiti –
germanul Adolf Witzel si americanul Green Verdiman
Black din Chicago – au introdus si generalizat amalgamul
pe care-l cunoastem azi .
G.V Black are , in plus , meritul de a fi elaborat pricipiile
moderne ale prepararii cavitatii cariei in vederea obturarii
, iar A. Witzel , pe acela de a fi introdus tratamentul
radicular .
 Anestezia
Prima operatie cu anestezie a fost executata la 30 martie
1842 de catre chirurgul american Crawford W. Long , care a
extirpat un chist sebaceu cervical unui pacient . Experienta
nu a fost popularizata . Este meritul unui dentist , Horace
Wells din SUA , de a fi facut prima extractie folosind
protoxidul de azot (1844) .Doi ani mai tarziu , alt dentist , la
Boston , William Morton , fost asociat al lui Wells , utilizeaza
etrul intr-o extractie dentara , castigand celebritatea
mondiala. In Europa , anestezia cu eter a fost introdusa de
englezul James Robinson care extrage fara dureri un molar ,
la numai doua zile de la aflarea reusitei lui Morton de la
Boston .Anestezia locala cu clorura de etil (kelen) este opera
elvetianului Camille Redard .
 Protetica

Cea mai imperioasa cerinta a stomatologiei era gasirea

unor materiale noi , din care sa se poata realiza proteze
mobile , uşoare, estetice si funcţionale. Din pacate ,
pana in 1855, protezele erau tăiate din fildeş sau dinti de
hipopotam. Nefiind adaptate la pacienti, ele erau in
general imperfecte ( prea mobile şi/sau provocau leziuni
gingivale).
Abia in 1855, inginerul chimist american Charles
Goodyear a brevetat o metoda de obtinere a cauciucului
vulcanizat , utilizata ulterior pe larg in industria
automobilelor , dar si in confectionarea bazei protezei care
, altfel , avea culoarea gingiei .
 Ortodontica

Dupa o lunga perioada empirica , ortodontia

primeste prima fundamentare stiintifica odata cu Le
chirugien dentiste a lui Pierre Fouchard (1728) .
Un alt francez , Robert Bunon , dentistul lui
Ludovic al XV-lea , nu s-a abatut de la tehnicile lui
Fouchard , dar are meritul de a fi studiat procesul
inlocuirii dintilor temporari cu cei permanenti si de
a fi fost primul care a incercat o explicatie pentru
disarmoniile dento-maxilare .
 Evolutia procedeelor de tratament ortodontic .
Ortodontia e dupa 1800 a mostenit de la dentistii
sec XVIII cateva aparate si procedee cum au
fost : lamele de aur sau argint ale lui Fauchard ,
lamele lui Bernard Bourdet , aparatul
londonezului Fox pentru corectarea
linguoocluziei unuia sau mai multor incisivi
maxilari .
 Dupa 1840 , tratamentele ortodontice au integrat
o serie de metode noi cum sunt :
-Expansiunea , o inovatie a francezului Lefoulon
din 1841 .
-Deplasarea dintilor l-a preocupat in special pe
americanul ntru obtinerera unor asemenea
deplasari a propus , in 1888 , ca forta aplicata asupra
dintilor sa fie “ intermitenta si moderata”.Respectiva
forta se obtinea cu ajutorul unor benzi metalice .
 MEDICINA ŞI FARMACIA ÎN SECOLUL XX

O VIZIUNE COMPLEXĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE ŞI DE BOALĂ

Mai mult ca oricând în trecut, medicina sec. XX a integrat

marile descoperiri ale fizicii, chimiei, biologlei (genetică,
evoluţionism, ecologie etc.), concluziile psihologiei individuale şi
sociale, modelele şi metodele matematice construind cu ajutorul
acestora viziuni complexe.
Alături de o medicină a omului bolnav, apare astfel şi o
medicină a omului sănătos. Se fundamentează şi o
medicină a vârstelor, de la embriopatologie la geriatria
nonagenarului. Totodată, alături de o abordare medicală a
individului (bolnavului singular), apare şi o medicină a
colectivitătilor (socială), care-şi propune prevenirea,
combaterea şi chiar eradicarea unor boli epidemice
infectocontagioase (prima reuşită - variola).
 Medicina socială urmăreşte şi diminuarea răspândirii unor
maladii necontagioase, precum ateroscleroza şi maladiile
cardiovasculare, bolile profesionale ş.a. Medicina preventivă
capătă astfel o mare pondere, tinzând să egaleze
preocupările şi eforturile financiare depuse pentru
emanciparea medicinei curative.
 APARIŢIA UNOR NOI RAMURI ALE
ŞTIINŢELOR MEDICALE

Unor iniţieri timide de noi specialităţi, caracteristice

răscrucii dintre sec. XIX şi XX, le-a urmat afirmarea
viguroasă a virusologiei, eredopatologiei, endocrinologiei,
nefrologiei, cardiologiei, imunologiei, epidemiologiei,
neurochirurgiei, chirurgiei cardiovasculare şi a
transplantelor, chimioterapiei antiinfecţioase şi psihiatrice
ş.a. Apar şi se dezvoltă „ştiinţe de graniţă", precum
etologia şi etopatologia umană şi veterinară, geografia
statistică şi informatica medicală etc.
 Clarificări structurale în sistemul nervos (Encefalul)

GREUTATEA acestui organ a început să fie măsurată încă

de la sfârşitul sec. XVIII, ajungându-se la un moment dat la
mari exagerări în ce priveşte relaţia dintre greutate şi
calităţile intelectuale. Aprecierile lui Paul Broca despre acest
subiect sunt, din păcate, neconvingătoare.
 În deceniul 5 al sec. XX, Eugene Schreider (citat de S. Gould )
a dovedit, în mai multe lucrări, falsitatea aprecierii inteligenţei
şi abilităţii după greutatea creierului. El a stabilit că, în general,
greutatea creierului depinde de talie, ea fiind în medie de 8,3 g
de encefal la fiecare centimetru de înălţime. În 1965, germanii
W. Spann şi H. 0. Dustmann au descoperit şi un dimorfism
sexual în favoarea bărbaţilor. La o talie de 1,65 m, creierul lor
cântăreşte în medie cu 45 g mai mult decât cel al femeilor.
 Anatomia hipotalamusului, cu cele patru grupuri de nuclei
(rostral împreună cu regiunea supraoptică, mijlociu, lateral şi
caudal), este rodul unor cercetări aparţinând mai multor
morfologi, între care şi românul Ion T. Niculescu . Le Gros Clark,
în 1938, desenează o hartă a localizărilor functiilor vegetative în
regiunea talamică, iar S.W. Ranson şi H.W. Magoun publică un
an mai târziu o celebră sinteză asupra întregului hipotalamus.
Multe dintre nelămuririle care stăruiau cu privire la rolul
hipotalamusului în reglarea unor functii viscerale dependente
de glandele endocrine (hipofiză, tiroidă, timus, epifiză,
suprarenale etc.) au putut fi lămurite după 1950, tinând seama
şi de descoperirea legăturii vasculare dintre talamus şi „creierul
endocrin" (hipofiză), realizare a lui Grigore T. Popa şi Unna
Fielding.
Grigore T. Popa (1892-1948) a studiat structura funcţională a
durei mater, mecanostructura pericardului, metabolismul
spermatozoidului. A descoperit, în premieră mondială,
sistemul port-talamohipofizar, în colaborare cu australianca
Unna Fielding, fiind astfel unul din pionierii neurocriniei pe
plan mondia. A izolat şi primul hormon secretat de sistemul
nervos, cerebrostimulina.
 Victor Papilian (1888-1956), creatorul şcolii de
anatomie umană de la Cluj, a publicat cercetări dedicate
funcţiilor neurovegetative ale cerebelului. A iniţiat
cercetarea antropologică la Cluj. Binecunoscut şi ca
scriitor (romancier şi dramaturg).
 Histologia şi citologia

În tot cursul sec. XX a continuat investigarea microscopică

a ţesuturilor normale şi patologice. Amănuntele de structură
tisulară, caracterizarea celor mai multe dintre ţesuturi s-au
efectuat între 1880 şi 1940. Se poate spune că histologia a
oferit fiziologiei şi fiziopatologiei baza morfologică de care au
avut nevoie pentru a explica cele mai intime fenomene ale
vietii .
Progresele histologiei nu ar fi fost posibile fără:
a) o imbunătăţire continuă a mijloacelor tehnice de
microscopie;
b) aplicarea în studiul ţesuturilor şi al celulei a unor
metode de chimie, enzimologie şi imunologie.
 În vederea studierii componentelor celulei s-a procedat după
1940 la o veritabilă „demontare a pieselor componente".
Procedeele tehnice au fost următoarele:
a)supunerea ţesuturilor sau a suspensiilor de celule la
ultracentrifugare;
b)studiul cu microscopul electronic al diferitelor componente
ale celulei obţinute în stare cvasipură (după 1948);
c)analiza bio­chimică a unor componente din citoplasmă,
sistem de membrane şi nucleu. Pionierii acestor metode şi cei
care au semnat trecerea de la histologia şi citologia descriptivă
la ştiinţele morfofuncţionale de azi sunt belgienii Albert Claude
şi Christian de Duve, americanul Keith Porter şi româno-
americanul George Emil Palade. Cercetările de pionierat s-au
desfăşurat în Institutul Rockefeller din New York, A. Claude, Chr.
de Duve şi G.Em. Palade fiind distinşi, pentru aceste cercetări,
cu Premiul Nobel în 1974.
 Chimia, enzimologia şi imunologia în studiul tesuturilor şi
al celulei vii
Histochimia - care se bazează pe realizarea unei anumite
reacţii chimice specifice, pe lamă, între colorant şi substrat -
nu era o noutate: primele asemenea colorări au fost efectuate
pe secţiuni de ţesuturi vegetale de către chimistul francez
Fraiwois Raspail, încă din 1830. El reuşise să evidenţieze
prezenţa amidonului cu ajutorul iodului. Elimar Klebs,
folosind tinctura de guaiac, a depistat peroxidazele (1868), iar
Paul Ehrlich a evidenţiat, la rândul său, citocromoxidaza
(1885). Pentru histo- şi cito­chimie, unul din obiectivele
prioritare, la început de sec. XX, a fost dovedirea prezenţei în
ţesuturi şi în celule a acizilor nucleici, al căror rol în
reproducerea celulară era deja evident.
 Citologia
La începutul sec. XX, impetuozitatea descoperirilor
citologice cu microscopul de lumină s-a potolit. Părea că tot
ceea ce era de spus despre celulă era deja spus. Cine consultă
un tratat de citologie al anilor '50 va putea lesne constata că,
între 1900 şi 1950, cunoaşterea structurii şi a funcţiilor
celulare a progresat foarte putin. În afară de structura
grosieră a nucleului, în citoplasmă nu se cunoşteau decât
câteva organite: condriomul, aparatul reticular Golgi (a cărui
existentă era contestată de unii cercetători, inclusiv de G. Em.
Palade, până în 1950), incluziile inerte permanente sau
metaplasma (vacuole, granule de glicogen, lipide etc.). Despre
semnificatiile fiziologice ale acestor structuri, cunoştintele
anilor 1940-1950 erau la fel de reduse.
 Marile progrese de după 1950 se datorează introducerii în
citologie a microscopiei electronice şi a tehnicilor de
citochimie. Aici sunt de retinut trei mari contribuţii
tehnice, fără de care citirea infrastructurilor ar fi fost
imposibilă: tăierea pieselor cu un microtom cu cuţit de
cristal (W. Bloom şi K. Porter), includerea pieselor în
metacrilat (K. Porter), fixatorul cu tetraoxid de osmiu
tamponat la pH ± 7 (G. Em. Palade, 1953).
 George Emil Palade (n. 1912), primul român distins cu
premiul Nobel (1974), a făcut studiile medicale la Bucureşti,
recunoscându-şi ca maeştri pe Fr. I. Rainer, Gr. T. Popa şi
Andre Boivin (biochimist francez adus ca „profesor invitat" la
Bucureşti de către Ioan Cantacuzino). Forţat să se expatrieze
din motive politice, el s-a stabilit la New York, unde a intrat la
Institutul Rockefeller, în laboratorul de citologie condus de
Albert Claude. Mai târziu a fost profesor la Universităţile din
Yale şi San Diego, California.
 Cele mai importante contribuţii ale lui G. E. Palade la
cunoaşterea structurilor celulei sunt următoarele:
a)ultracentrifugarea în gradient de sucroză, tehnică ce a
dus la obţinerea de organite celulare integre (nu sfărâmate,
cum obţinea Albert Claude medicul George H. Hogeboom şi
chimistul Walter G. Schneider;
b)îmbunătăţirea tehnicii de vizualizare electrono-optică
prin introducerea fixatorului cu tetraoxid de osmiu (0s04)
tamponat la pH = 7 (1952). Numeroşi savanţi au comentat
această invenţie drept o revoluţie în microscopia electronică
(Daniel C. Pearse, Los Angeles; Eduardo De Robertis, Buenos
Aires; Nina Carraso şi Pierre Favard, Paris ş.a.);
 c) descoperirea infrastructurii mitocondriei (1952): dubla
membrană, cristele mitocondriale etc. La rezultate similare a
ajuns şi suedezul F. S. Sjostrand, care a lucrat independent,
dar care şi-a publicat rezultatele câteva luni mai târziu;
d) descoperirea ribozomilor (1953), multă vreme numiţi
„granulele lui Palade". Mai târziu (1958-1960), împreună cu
chimistul Phil Siekevitz, a contribuit la dovedirea faptului că
biosinteza proteinelor are loc la nivel ribozomial;
e) studii complexe asupra reticulului endoplasmatic in
colaborare cu Keith Porter);
f) structura fină a sinapselor neuroneuronale şi
neuromusculare (1954), în colaborare cu Sandy L. Paley;
 g) descoperirea şi studiul aprofundat al transportului
proteinelor prin traversul citoplasmei (vectorial transport) de la
nivelul ribozomilor „secretori" la descărcarea respectivelor
proteine în exteriorul celulelor. Precizarea rolului veziculelor
plasmalemale, al reticulului endoplasmic, aparatului Golgi în
realizarea transportului de proteine. După mai multe lucrări
semnate impreună cu James D. Jamieson, între 1964 şi 1967,
această temă a constituit subiectul „lecturii" sale la Stockholm,
cu ocazia primirii în 1974 a premiului Nobel;
 h) lucrări fundamentale privind biogeneza sistemului
de membrane. Impreună cu soţia sa, profesoara de
biochimie Marilyn Farquhar, Palade a cercetat
mecanismul intim al permeabilităţii glomerulare şi
structura joncţiunilor intercelulare. În sfârşit, impreună
cu colaboratorii săi, Nicolae şi Maya Simionescu, a
efectuat studii in premieră asupra structurii capilarelor.
 Embriologia

Istoricii acestei ştiinţe o împart, didactic şi cronologic, în mai

multe etape, fiecare cu nivelul ei de cunoştinţe şi cu propriile
tentative de teoretizare. S-a scris, astfel, despre:

a) o perioadă descriptivă, care incepe cu Heraclit şi Aristotel,

îi include pe Harvey, Malpighi, Hooke, Leeuwenhoek şi se
termină cu C. F. Wolff şi K. E. Baer;
 b) o perioadă a embriologiei comparate (sfârşitul sec. XVIII
- începutul sec. XX), în care C. F. Wolff, H. Cr. Pander, K. E.
Baer, E. Haeckel, O. Hertwig, A. O. Kovalevski, I. I. Mecinikov
ş.a. efectuează studii asupra ontogenezei la numeroase specii
de animale inferioare şi superioare, extrapolând o parte din
constatările lor la embriologia umană şi a animalelor
domestice;
c) o perioadă modernă (denumire arbitrară, imprecisă),
care ar fi cuprinsă între 1900 şi primele două-trei decenii ale
sec. XX, urmată de
d) o perioadă cauzală (aproximativ după 1930), în care
aspectele morfologice ale dezvoltării embrionului au început
să fie explicate printr-o cascadă de înlănţuiri cauză-efect.
Genetica

Una din marile enigme ale vieţii, transmiterea caracterelor de la

o generaţie la alta, care a stârnit curiozitatea şi pasiunea multor
cercetători, nu a putut fi dezlegată decât în sec. XX. Faţă de
propunerile fanteziste ale secolelor anterioare (preformismul,
tiparul ereditar al lui Buffon ş.a.), sec. XIX nu a putut să ofere
decât o teorie (August Weismann) şi câteva experienţe la plante
(Gregor Mendel). Este adevărat că acestea au fost esenţiale
pentru parcursul ulterior al geneticii.
 La începutul secolului se ştia, astfel, cu claritate că:

•există o substanţă specială, înzestrată cu proprietatea de a

păstra şi transmite caracterele ereditare (idioplasma lui A.
Weismann);
•caracterele se transmit de la o generaţie la alta după
anumite legi matematice (Mendel).
 Genetica celulara
Ca entitate ştiinţifică, genetica celulară a luat naştere în 1902,
când cercetătorul englez William Bateson (1861-1926) a
introdus noţiunea de genă (de la gennao = a da naştere),
concepută ca o unitate ce determină un caracter mendelian.
Următorul pas în cristalizarea geneticii a fost făcut de
botanistul danez Wilhelm Johannsen (1857- 1927), care, în
1903, a postulat următoarele:
•genele se află înşirate linear pe cromozomi;
•genele nu pot segrega liber, ci numai legate între ele
(linkage).
Al treilea pas a fost făcut între 1905 şi 1908 prin descoperirea
semnificaţiei cromozomului sexual X. Acesta fusese descris
încă din 1891, de către zoologul Henking, la o insectă
hemipteră, dar rolul său în ereditate a putut fi dovedit numai
în urma experienţelor americanului Edmund Beecher Wilson
(1865- 1939) şi ale colaboratoarei sale, cercetătoarea N. M.
Stefens.

Al patrulea pas îl reprezintă însăşi fundamentarea aşa-

numitei „genetici formale" (1909-1930).
VITAMINELE ŞI HIPOVITAMINOZELE

Vitamina BI , tiamina anti-beri-beri, a fost izola tă în 1926 de

Jensen şi Donath, formula ei fiind stabilită în 1931, de către
Robert R. Williams şi Adolf Windaus. Sinteza a fost realizată
de către acelaşi R. R. Williams.
Vitamina B2 (riboflavina) a fost izolată şi sintetizată de către
Richard Kuhn (1900-1967; premiul Nobel - 1938) şi Paul
Karrer, după ce, în secolul anterior (1879), I. Blith izolase din
lapte o substantă galbenă pe care o numise riboflavină.
Carotenoizii (provitamine A) au fost extraşi initial (1913) din
unt, gălbenuşul de ou şi ficatul de morun, de către Elmer
Verner McCollum (1879- 1967). Biochimistul Harry
Steenbock (1886-1967) a identificat carotina cu vitamina A şi
a arătat că aceasta se găseşte şi în legume, mai ales în
morcovi. Formula vitaminei a fost precizată în 1931 de către
Paul Karrer (1889-1971, premiul Nobel - 1937).
 Vitamina E a fost izolată în 1936 de Herbert McLean
Evans (1882-1971) şi O. H. Emerson. Era „punctul final" al
unei serii de observatii anterioare efectuate iniţial în
crescătoriile de şoareci de laborator unde, încă din 1919, T.
B. Osborne şi Benedict Lafayette Mendel (1872-1955)
observaseră că şoricioaicele care primeau o raţie
alimentară compusă exclusiv din grăunţe uscate deveneau
sterile în proporţii alarmante.
 Vitamina K a fost intuită în 1929 de către chimistul
danez Henrik Dam (1895-1976), care a observat că, într-un
lot experimental de pui de găină hrăniţi fără grăsimi, apar
stări hemoragipare inexplicabile. Constatând în aceste
cazuri o întârziere a coagulării sângelui, el reuşeşte să
trateze, şi chiar să prevină, aparitia acestor stări cu o
substanţă liposolubilă extrasă din ficatul de porc, pe care o
numeşte Koagulationvitamin.
 Alte vitamine din complexul B (B6 şi B12). B6
(piridoxina) a fost descoperită pornindu-se de la studiul
unei carenţe: în 1934, Albert Szent-Gyrgyi, căutând cauza
unei boli la şoareci (acrodinia), a remarcat că laptele şi
drojdia de bere introduse în cantităţi mari în alimentaţie
reduc vizibil incidenta bolii. Formula chimică a piridoxinei
a fost stabilită în 1938 de bio­chimiştii J. C. Keresztezy şi
Richard Kuhn, ultimul reuşind, un an mai târziu, sinteza
vitaminei B6.
 Metabolismul glucidelor
Cunoaşterea modului în care structurile vii utilizează
substanţele zaharoase a parcurs mai multe etape.
EVIDENTIEREA GLICOLIZEI ANAEROBE Şl AEROBE.
În perioada 1912-1915, biochimiştii Gustav Embden (1874-
1933) şi Otto Fritz Meyerhof (1884-1951) au pus în evidenţă
faptul că glucoza poate fi degradată în organism fie în absenţa
oxigenului (glicoliza anaerobă), fie în prezenţa acestuia (glicoliza
aerobă). În primul caz, produsul final al unui lung şir de reacţii
catalizate enzimatic este acidul lactic, în timp ce, în cazul
glicolizei aerobe, produsul final este acidul piruvic. Deoarece la
elucidarea acestor procese şi-a adus contribuţia şi un alt
biochimist german, I. K. Parnas, respectivul lanţ de reacţii este
cunoscut în prezent sub numele de calea Embden-Meyerhof-
Parnas sau E.M.P.
 DESCOPERIREA LEGĂTURII DINTRE GLICOLIZĂ ŞI
GENERAREA DE ENERGIE.
Stăruind asupra „destinului" acidului piruvic, o serie de
cercetători din anii 1920-1930, între care Robert Robinson,
Carl Neuberg, Arthur Harden, W. J. Young, Artturi Virtanen
ş.a., au relevat faptul că în toate reacţiile care au loc în
procesul glicolizei fosforul joacă un rol foarte important.
Practic, în mai toate etapele glicolizei au loc reacţii de
fosforilare oxidativă: apar diverşi esteri ai ozelor acidului
ortofosforic (PO4H3). Oxidarea triozofosfatului, prin
acţiunea unei dehidrogenaze (DNP), dă naştere la energie.
În descifrarea amănunţită a tuturor reacţiilor chimice care
duc în final la descompunerea acidului piruvic şi, ulterior,
a coenzimei A in CO2, H20 şi energie, o contribuţie de
esenţă a avut-o şi biochimistul britanic (de origine
germană) Sir Hans Adolf Krebs (1900-1981), care, pentru
aceste contribuţii, a fost distins în 1953 cu premiul Nobel .
 Metabolismul lipidelor
Acest proces a început să fie înţeles abia după 1920.
Primul pas a fost făcut, însă, chiar la inceputul secolului
(1902), când chimistul german Franz Knopp (1875-1946) a
descoperit modul în care sunt oxidaţi acizii graşi proveniţi
din alimente. În lucrări publicate între 1902 şi 1906, F.
Knopp a arătat că oxidarea are loc la nivelul atomului de
carbon, care ocupă poziţia t3 (betaoxidarea lui Knopp).
În anii care au urmat, au fost elucidate, pe rând:
a)structura chimică şi clasificarea diferitelor lipide, cu
precizarea existenţei grupelor principale: gliceridele,
fosfolipidele, colesterolul liber şi esterificat, acizii graşi;
b)repartizarea lipidelor în organism. Din punctul de vedere al
fiziologiei, au fost puse în evidenţă: lipide de rezervă, de
constituţie şi de circulaţie. Numeroase lucrări, unele folosind
marcarea chilomicronilor cu C14, au urmărit drumul lipidelor
de la absorbţia intestinală la ultimii termeni ai catabolismului;
c) utilizarea lipidelor în structurile vii. Procesul degradării
acizilor graşi, descoperit de Franz Knopp la începutul
secolului, a fost studiat în amănunt după 1940 de către
americanul Fritz Albert Lipmann în lucrări semnate uneori
împreună cu Lynen. Lipmann a dovedit în primul rând rolul
capital al coenzimei A, ca piatră unghiulară şi placă
turnantă în metabolismul lipidelor şi glucidelor. Din
lucrările lor s-a înţeles faptul că anumite lipide pot lua
naştere din substanţele zaharoase. Pentru clinică, o
importanţă deosebită o au procesele de cetogeneză şi
cele care se petrec în metabolismul colesterolului. Lynen
şi Popjak au demonstrat că geneza colesterolului poate
avea ca substrat chimic orice produs care dă coenzimă A.
 O enigmă pe care biochimia şi biofizica sec. XX au
reuşit să o descifreze a fost aceea a generării, utilizării
şi înmagazinării energiei.
 Metabolismul proteinelor
După ce, la începutul secolului, s-a reuşit să se precizeze
diferitele mecanisme ale digestiei proteinelor la nivelul
tubului digestiv, făcându-se, către 1920, un inventar
cvasicomplet al enzimelor proteo­litice, după 1960 a fost
atacată frontal problema biosintezei proteinelor la nivelul
celulei vii. Inţelegerea acestui proces a fost posibilă datorită,
în primul rând, punerii în evidenţă a structurilor unde
respectiva operaţiune are loc: ribozomii lui Palade (1953-
1954). In acelaşi timp, progresele înregistrate de genetica
moleculară între anii 1950 şi 1965 au contribuit din plin la
completarea imaginii globale a procesului în care
„cărămizile" de aminoacizi sunt asamblate în molecule de
polipeptide funcţionale .
Nicolae Paulescu (1869-1931) este, fără indoială, unul
dintre marii fiziologi şi fiziopatologi europeni ai sec. XX. A
făcut studii medicale la Paris (1888- 1897), în răstimpul
cărora a devenit, în 1894, intern al Spitalului Notre Dame du
Perpauel Secours, în clinica profesorului Ebenne
Lancereaux, cel care, în 1877, demonstrase legătura cauzală
dintre diabetul zaharat şi alterarea pancreasului. Doctor în
medicină (1897) şi doctor în ştiintele naturii la Sorbona
(1899), Paulescu devine în 1904 profesor titular de fiziologie
la Facultatea de Medicină din Bucureşti, după ce refuzase
acelaşi post la Univer­sitatea din Freiburg, Elvetia.
Împreună cu Ion Bălăcescu, Paulescu a elaborat o tehnică
chirurgicală ingenioasă de abordare a hipofizei la câine - utilizată
în experientele lui I. P. Pavlov iar la om - în operatille efectuate de
marele neurochirurg arnerican Harvey Cushing. De aItfel, el a scris
şi o documentată monografie asupra hipofizei, editată la Paris .
 LIZOZIMUL ŞI PENICILINA

Sir Alexander Fleming (1881-1955), bacteriolog la St.

Mary's Hospital din Londra, elev al pasteurianului Almroth
Wright, este creditat a fi descoperit primul antibiotic cu
valente terapeutice largi: penicilina.
 În legătură cu această descoperire, în scrierile
medicoistorice şi de popularizare persistă câteva erori.
Mai întâi, afirmatia că penicilina ar fi fost „primul
antibiotic natural pus in evidenta” .Realitatea e ca nu
antagonismul Penicillium-stafilococ auriu reprezinta
prima observatie facuta de Fleming (1929) , ci
descoperirea de el , inca din 1922 , a lizozimului din
lacrimi si saliva , cu adevarat primul antibiotic natural
activ , pus in evidenta . A ramas legendara plata oferita
unor voluntari saraci londonezi de a-si expune ochii la
ceapa maruntita , pentru ca doctorul Fleming sa poata
recolta o cantitate marita de lacrimi “cu lizozom”.
Se afirma , de asemenea eronat , ca Al. Fleming ar fi
descoperit antibioza exercitata de ciuperca Penicillium
asupra stafilococului auriu “absolut din intamplare”. Este
adevarat ca bacteriologul londonez nu a premeditat
experimentul si ca sporii ciupercii au cazut inopinat in
placa insamantata cu Staph. Aureus .Desigur ca
majoritatea cercetatorilor ai fi considerat suprainfectia cu
fung un accident nedorit si n-at fi ezitat sa arunce cultura
la galeata cu infecte .
Fleming nu a facut-o , iar asa-numitasa”intuitiede geniu” a
fost in realitate un act logic ce s-a sprijinit pe:
a) o buna informare in domeniul antagonismului dintre
microorganisme
b) Propriile ale experimente asupra lizozomului si pe o
perfecta cunoastere a biologiei stafilococilor , eoarece in
1930 a redactat capitolul respectiv in A System of
Bacteriology .

Se adeverea astfel justetea spuselor lui Pasteur :norocul nu

surade decat spiritelor pregatite .
Filmul descoperirei pecicilinei , relatat de insusi Fleming, este
urmatorul : in septembrie 1928 , cercetand variatiile coloniilor
de stafilococ , Fleming a observat liza coloniilor bacteriene ,
produsa in jurul coloniei de mucegai . In continuare ,
cercatatorul londonez a izolat Penicillium in stare pura , pe
care l-a dat pentru a fi detrminat taxonomic unui coleg de
laborator , micolog.Prima determinare a fost gresita .
Identificarea corecta a fost facuta ulterior de catre Thom , un
micolog din SUA .
In paralel cu eforturile de detrminare a speciei ciupercii
“cazute din cer” , Fleming a constatat ca filtratul crud de
Penicillium poseda o excelenta actiune antibateriana fata de
unele bacterii piogene .El a testat cu aceasta ocazie
susceptibilitatea a 18 specii bacteriene . Substanta
nepurificata , pe care el a numit-o inca din 1928 , Penicilina ,
s-a dovedit a nu fi toxica : inoculata in cantitati relativ mari in
peritoneul soarecilor , ea a fost bine suportata. Penicilina s-a
dovedit a nu fi nociva nici pentru leucocitele umane .
Bacteriologia românească

În general, exceptându-i pe Victor Babeş, Emil Puşcariu

(1859-1928) - fost profesor la Iaşi, şi Iuliu Moldovan
(1882-1966), creatorul şcolii de bacteriologie-igienă-
epidemiologie de la Cluj, care provin din şcoli ştiinţifice
germane, toţi ceilalţi bacteriologi români de renume
(unii, internaţional) se trag din „familia cantacuzinistă".
Ioan Cantacuzino (1863-1934), medic, naturalist şi
literat, a fost elevul pasteurienilor Maurice Nicolle, Ilia
Mecinikov, Flix Mesnil. La începutul secolului a publicat
cercetări prioritare asupra imunităţii la nevertebrate şi
asupra infecţiei cu vibrionul holerei. Ioan Cantacuzino a
înfiinţat, în 1904, un „Laborator de Medicină
Experimentală" la Bucureşti, din care se trage „Institutul
Cantacuzino" de azi, infiintat în 1921.
 In 1913, în plin război balcanic, I. Cantacuzino şi elevii săi -
C. Ionescu-Mihăieşti, Alexandru Slătineanu, Mihai Ciucă, Ion
Bălteanu, Alexandru Ciucă, Dumitru Combiescu, Ion
Gheorghiu şi Constantin Popescu-Azuga - au realizat o
experienţă epidemiologică unică în lume: vaccinarea
antiholerică în plin focar de boală. Reuşita, tradusă prin
salvarea României de la o epidemie pustiitoare, a uimit
lumea ştiintifică deoarece, principial, marii savanţi
imunologi din acel moment (E. Behring, E. Roux, A. Bezredka
ş.a.) s-au opus ideii, socotind că aplicarea vaccinului în plin
focar epidemic va „sensibiliza" organismele şi va produce
contrariul scontat: o „explozie" a epidemiei.In realitate,
marea experienţă românească - cum a numit-o ulterior
pasteurianul Alexandre M. Besredka - a fost o mare victorie
a intuiţiei cantacuziniste.
 Savantul are şi meritul de a fi organizat la noi lupta
împotriva tuberculozei. În calitate de ministru al sănătăţii
(1931-1932), a creat şi impus cunoscuta „lege Cantacuzino",
menită să îmbunătăţească igiena socială, să întărească
măsurile antiepidemice. Datorită lui I. Cantacuzino, s-au
infiintat marile sanatorii t.b.c. de la Moroeni, Bârnova,
Bisericani ş.a.
 Vaccinuri virale
Principiul vaccinării, stabilit de Pasteur în perioada 1880-
1885, trecuse granita sec. XX aplaudat de toată lumea, dar
în tolbă nu poseda decât două victorii obtinute în lupta cu
virusurile: vaccina lui E. Jenner (1798) şi vaccinul antirabic
(P.V. Galtier, L. Pasteur, E. Roux, V. Babeş ş.a., 1880-1890).
În primele decenii ale sec. XX, penuria din domeniul
vaccinării împotriva virusurilor contrasta cu abundenta de
vaccinuri bacteriene propuse şi fabricate în numeroase tări
ale lumii special în tările avansate, dar şi in România).
FEBRA GALBENĂ este prima viroză majoră combătută cu
un vaccin preparat în sec. XX. În 1930, virusologul Max
Theiler (1899-1972) din Republica Sud Africană a reuşit să
obtină o tulpină vaccinantă de virus amaril, prin pasaje pe
creier de şoarece alb. Mai târziu, tot el a obtinut, folosind
inocularea în ouă embrionate, tulpina vaccinantă 17 D,
care a intrat într-un vaccin utilizat cu succes în anii 1940-
1950. Pentru aceste realizări, Max Theiler a fost distins cu
premiul Nobel pe 1951.
 POLIOMIELITA, teroarea primei jumătăţi a secolului, a
putut fi anihilată prin prepararea, după 1954, a mai
multor tipuri de vaccinuri din ce în ce mai fiabile.
Primul a fost inventat de Jonas E. Salk (1914-1995) de
la Universitatea din Pittsburg, care în 1954 a oferit
primele eşantioane dintr-un vaccin în care cele trei
tipuri de virus polio erau inactivate cu formaldehidă.
Valoarea protectivă era relativ mare (90-95%)
 Virusologia românească

Debutând încă de la sfârşitul sec. XIX, o dată cu

lucrările lui Victor Babeş asupra turbării, virusologia
clinică românească s-a afirmat pe plan internaţional prin
Constantin Levaditi, Ştefan S. Nicolau, Mihai Ciucă,
Constantin Ionescu-Mihăeşti, Alexandru Ciucă.
 După 1950, elevii direcţi ai lui C. Levaditi şi Şt. S. Nicolau -
Nicolae Cajal, Pascu Athanasiu, Radu Portocală şi Nicolae M.
Constantinescu (la Iaşi) - au continuat investigaţiile dedicate
etiopatogeniei şi diagnosticului de laborator al unor viroze,
biologiei şi geneticii virale, chimioterapiei şi imuno­profilaxiei
specifice. Printre specialiştii care şi-au câştigat prestigiu prin
contribuţia adusă cităm: Nicolae Drăgănescu, Liviu Popa, Florin
Horodni­ceanu, Andrei Aubert-Combiescu, Gheorghe Mari­
nescu-Dinizvor, Georgeta Danielescu, Costin Cernescu (ulterior
profesor al catedrei de virusologie UMF Bucureşti), Ioan
Aderca, Vincent Babeş, Adrian Mutiu, Alexandru Petrescu,
Pierette Athanasiu, Nina Şahnazarov, Yolanda Copelovici,
Constantin Voiculescu (Craiova), Mihai Duca, Olga Zavate (Iaşi),
Petru Galetchi (Chişinău), Laszlo (Tg. Mureş).
 PARAZITOLOGIA
Dacă până către 1890 această ştiintă a fost
predominant descriptivă (descoperirea parazitilor,
fixarea tabloului simptomatologic al unor protozooze,
helmintoze, entomozooze, arahnidoidoze), după
această dată parazitologii au început să se ocupe
intens atât de definirea ciclurilor evolutive, cât şi de
epidemiologia şi geografia medicală a diferitelor
parazitoze. Profilaxia, care viza neutralizarea gazdelor
intermediare din rezervorul animal sălbatic şi
domestic, ca şi terapia, au fost plasate în primul plan al
atenţiei.
 Apariţia la sfârşitul secolului trecut a medicinei
tropicale (cu institute speciale de cercetări la Londra,
Hamburg, Paris, Hong-Kong, Saigon, Tokio, Rio de
Janeiro, New York etc.) a reprezentat un pas important
către cunoaşterea şi combaterea parazitozelor din
Africa, Asia şi America de Sud.
 INVESTIGAŢIILE MEDICALE

Evoluţia radiologiei
Deşi actiunea razelor X este o descoperire a ultimilor ani ai
sec. XIX, radiologia medicală s-a dezvoltat puternic în sec. XX.
Istoria radiologiei trebuie privită din punctul de vedere al
dublei ei utilităţi: diagnostic şi terapie.
În evolutia sa, diagnosticul radiologic a parcurs patru etape:
a)perioada de debut (1895-1931) în care fizicienii, inginerii şi
medicii au fost preocupaţi de definirea fenomenului
radioactivitătii şi de perfec­tionarea initială a materialului
radiologic;
 b) aplicaţiile clinice; perioada căutării şi experimentării
unor procedee şi produse chimice care să asigure un bun
contrast (după 1921);
c) perioada cercetării acţiunii radiaţiilor asupra
organismului (după 1945), cu definirea cantitătii de radiaţii
pe care o poate tolera un bolnav, atât în timpul
examenului Rntgen cât şi în timpul tratamentului cu
radiatii;
d) perioada heterodoxă: imagistica medicală.
 Perioada de debut a radiologiei (1895-1931)

ACTUL DE NAŞTERE AL RADIOLOGIE poartă data de 22

noiembrie 1895 , zi în care fizicianul Wilhelm Conrad Rontgen
a reuşit să impresioneze o placă fotografică cu raze X care, în
prealabil, au penetrat o portiune din organismului uman.Prima
radiografie a fost mâna sotiei sale- Wilhelm Conrad Rontgen.
Rntgen descoperise respectiva radiaţie în 8 noiembrie, acelaşi
an; necunoscându-i caracteristicile, savantul german le-a
botezat raze X. În 1896, tot Rontgen a radiografiat şi mâna
bătrânului anatomist A. von Kolliker (1817-1905), unul dintre
pionierii studiului nucleului celular.
Endoscopia
Ambiţia de a vedea interiorul unor cavităti ascunse în
profunzimea organismului sau a unor canale strâmte a dus la
construirea unor endoscoape, încă de la începutul secolului
anterior.
Primul a fost fără îndoială cel fabricat în 1834 de medicul francez
Pierre Salomon Seglas d'Etchepare, pe care autorul l-a numit
„speculum uretro-vezical". Era vorba de două sonde din argint,
una servind la luminarea zonei de elecţie (fasciculul de raze emis
de două lumânări era reflectat de o oglindă focalizatoare) şi, alta
prin care se privea. „Am putut observa, scrie medicul, existenţa la
o fetiţă de trei ani a unui calcul voluminos, friabil, probabil
compus din fosfaţi, pe care l-am sfărâmat folosind litotriţia"
(litotripsia, n.n.).
Endoscopia şi-a găsit multiple. LAPAROSCOPIA este una
dintre ele. Operaţia a fost efectuată în premieră în 1910
de către germanul Georg Kelling (1886-1945) şi suedezul
Hans Christian jacobaeus (1879-1937).
URETRO-CISTOSCOPIA, încercată încă de la începutul sec.
XIX, este perfectionată în sec. XX prin crearea
cistoscoapelor lui Bruck şi Nelze, a uretroscoapelor
McCarthy etc.
 Oncologia in Romania

TRATAMENTUL CHIRURGICAL al unor forme de cancer debutează

la noi cu interventifie pe abdomen ale lui Constantin
Dumitrescu-Severeanu, care, între 1898 şi 1902, a efectuat
primele laparatomii. El a introdus, în 1900, anestezia rahidiană,
la numai un an după introducerea acestui procedeu pe plan
european.
Thoma Ionescu (1860-1926) a abordat, cu mult curaj şi o
neobişnuită fantezie creatoare de tehnici noi, neoplazii localizate
în diferite organe şi tesuturi. Încă din 1900 el a propus un
procedeu inedit de rezecţie a tumorilor de nerv optic, cu
conservarea globului ocular, precum şi o tehnică de rezectie a
colonului pelvin şi a rectului pe cale abdominoperitoneală
insotită de limfadenectomie pelvină, în cancerul rectal.
 PREMIILE NOBEL PENTRU FIZIOLOGIE SI MEDICINA

1990 - Joseph Murray (1919-2012), Brigham and Women's

Hospital Boston, Massachusetts, SUA
Şi
Donnall E. Thomas (1920-2012), Fred Hutchinson Cancer
Research Center, Seattle, Wash­ington, SUA,

pentru descoperirile lor asupra transplantului de celule si

organe în tratamentul unor boli umane.
1991 - Erwin Neher (n. 1944), Max-Planck-Institut fur
Biophysikalische Chemie, Gottingen, Germania
şi
Bert Sakmann (n. 1942), Max-Planck-Institut fur
medizinische Forschung, Heidelberg, Germania,

amândoi pentru cercetările privind funcţionarea canalelor

ionice din membrana celulara
 1992 Edmond H. Fischer (n. 1920), pentru Elveţia şi
SUA, Univ. Washington, Seattle, SUA
şi
Edwin G. Krebs (n. 1918), Univ. Washington, Seattle,
SUA,
pentru descoperirea faptului că fosforilarea proteinelor
este reversibilă şi că acest proces reprezintă un
mecanism reglator în structurile vii.
1993 Richard I. Roberts (n. 1943), pentru Marea Britanie,
Iucrând la New England Biolabs, Beverly, Massachusetts, SUA
şi
Ph, Sharp (n. 1944), MIT, Center for Cancer Research
Cambridge, Massachusetts, SUA,

pentru descoperirea asa-ziselor „gene săltăreţe" (split genes).

1994 -Alfred Gilman (n. 1941), Univ. of Texas South- western
Medical Center at Dallas, Texas, SUA
şi
Martin Rodbell (1925-1998), Wellcome Research
Laboratories, Research Triangle Park, North Carolina, SUA,

pentru izolarea definirea rolului proteinelor G, ca semnale in

fiziologia celulară.
1995- Edward B. Lewis (1918-2004), Caltech, Pasadena,
California, SUA,
Christiane Niisslein-Volhard (n. 1942), Max­Planck-Institut fur
Entwicklungsbiologie, Tbingen, Germania
şi
Eric F. Wieschaus (n. 1947), Univ. Princeton, Princeton, New
Jersey, SUA,

pentru cercetări dedicate controlului genetic al dezvoltării

embrionare.
1996- Peter C. Doherty (n. 1940), pentru Australia, lucrănd la
St. Jude Children's Research Hospital Memphis, Tennessee,
SUA
şi
Rolf M. Zinkernagel (n. 1944), Univ. Zrich,
Institutul de Imunologie Experimentală, Elvetia,
pentru descoperiri în domeniul specificitătii mediate a apărării
imune celulare.

1997- Stanley B. Prusiner (n. 1942), University of California

School of Medicine, San Francisco, SUA,
pentru descoperirea prionilor şi dovedirea infectiozitătii
acestora.
 1998 -Robert F. Furchgott (1916-2009), SUNY Health
Science Center, Brooklyn, New York, SUA, Louis J. Ignarro
(n. 1941), University of California School of Medicine, Los
Angeles, SUA
şi
Ferid Murad (n. 1936), University of Texas
Medical School at Houston, Texas, SUA,
pentru descoperirea efectului oxidului nitric asupra
sistemului cardiovascular.
1999 Gnter Blobel (n. 1936), Rockefeller University,
Howard Hughes Medical Institute, New York, SUA,

pentru punerea în evidentă a faptului că proteinele

posedă „semnale intrinseci" care ghidează transportul şi
localizarea lor pe diferite tinte in interiorul celulei vii.
2001 - Leland H. Hartwell (n. 1939), Fred Hutchinson Cancer
Research Center, Seattle, Washington, SUA,
R. Timothy (Tim) Hunt (n. 1943), Imperial Cancer Research
Fund, Londra, Marea Britanie
şi
Sir Paul M. Nurse (n. 1949), Imperial Cancer Research Fund,
Londra, Marea Britanie,

pentru descoperirile legate de reglarea genetică multiplicării

celulare.
 2002 - Sydney Brenner (n. 1927), pentru Marea
Britanie, lucrând la The Molecular Sciences Institute,
Berkeley, California, SUA,
H. Robert Horvitz (n. 1947), MIT, Cambridge,
Massachusetts, SUA
şi
John. E. Sulston (n. 1942), The Wellcome Trust
Sanger Institute, Cambridge, Marea Britanie, pentru
lucrările dedicate reglării genetice a organo­genezei şi
descoperirii fenomenului de apoptoză.
 2003 - Paul C. Lauterbur (1929-2007), Univ. of Illinois, Urbana,
SUA
şi
Sir Peter Mansfield (n. 1933), Univ. of Nottingham, School of
Physics and Astronomy, Nottingham, Marea Britanie,
pentru descoperirea şi aplicarea în clinică a rezo­nanţei
magnetice nucleare (RMN).

2004-Richard Axel (n. 1946), Univ. Columbia, New York, SUA

şi
Linda B. Buck (n. 1947), Fred Hutchinson CancerResearch
Center, Seattle, Washington, SUA,
pentru descoperirea receptorilor implicaţi in adorat şi
pentru descrierea modului de funcţionare a sistemului olfactiv.
2005 Barry J. Marshall (n. 1951), NHMRC Helicobacter
pylori Research Laboratory, QEII Medical Centre, University
of Western Australia, Nedlands, Australia
şi
(J. Robin Warren (n. 1937), Royal Perth Hospital, Perth,
Australia,
pentru descoperirea bacteriei Helicobacter pylori şi a rolului
acesteia în gastrite şi ulcerul peptidic.
2007 Mario R. Capecchi (n. 1937), Univ. of Utah, Howard
Hughes Medical Institute, Salt Lake City, Utah, SUA,
Sir Martin J. Evans (n. 1941), Cardiff Univ., Marea Britanie
şi
Oliver Smithies (n. 1925), Univ. of North Carolina at Chapel
Hill, SUA,
pentru descoperirile lor legate de introducerea unor gene
specific modificate în celulele stem embrionare de la
şoarece.
2008- Harald zur Hausen (n. 1936), Deutsches Krebs­
forschungszentrum - DKFZ (Centrul de cercetări în oncologie),
Heidelberg,
pentru cercetările dedicate virusului Papiloma uman care
cauzează cancerul de col uterin
ca şi
Francoise Barr&Sinoussi (n. 1947), Departamentul de
Virusologie, Institutul Pasteur din Paris
şi
Luc Montagnier (n. 1932), Fondation mondiale prevention et
recherche SIDA (FMPRS), Paris,
pentru descoperirea virusului HIV.
 2009 –Elizabeth H. Blackburn(n. 1948, Hobart, Tasmania,
Australia), Univ. California, San Francisco, SUA,
Carol W. Greider (n. 1961, San Diego, SUA), Johns Hopkins
University School of Medicine, Baltimore, SUA,
şi
Jack William Szostak (n. 1952, Londra, Marea Britanie), Harvard
Medical School, Boston, Massachusetts General Hospital, Boston,
Howard Hughes Medical Institute, SUA,
Pentru desluşirea funcţionării telomerelor şi cum ii
protejează pe cromozomi, la capătul cărora se află.
 2010- Robert G. Edwards (1925-2013, Batley,
Yorkshire), Univ. of Cambridge, Cambridge, Marea
Britanie,
pentru dezvoltarea fertilizării in vitro.
2011- Bruce A. Beutler (n. 1957), Univ. of Texas South­
western Medical Center at Dallas, Dallas, TX, The Scripps
Research Institute, La Jolla, CA, USA
Jules A. Hoffmann (n. 1941), Univ. of Strasbourg, Strasbourg,
France,
pentru cercetările în imunologie dedicate activării
imunităţii înnăscute
şi
Ralph M. Steinman (1943-2011), Rockefeller University, New
York, USA,
pentru descoperirea celulelor dendritice şi rolul lor în
imunitatea adaptativă
2012- Sir John B. Gurdon (n. 1933), Gurdon Institute,
Cambridge, Marea Britanie
şi
Shinya Yamanaka (n. 1962), Kyoto University, Kyoto,
Japonia, Gladstone Institutes, San Francisco, CA, SUA,

pentru descoperirea faptului că celulele mature pot

fi reprogramate pentru a deveni pluripotente.
 2013- James E. Rothman (n. 1950, Haverhill, SUA), Yale
Univ., New Haven, SUA,
Randy W. Schekman (n. 1948, St. Paul, Minne­sota),
Univ. of California, Berkeley, Howard Hughes Medical
Institute, SUA
şi
Thomas C. Sdhof (n. 1955, Gttingen, Germania),
Stanford University, Stanford, Howard Hughes Medical
Institute, SUA,
pentru descoperirea mecanismelor care reglează
transportul veziculelor, un important sistem de
transport în celulele noastre.
2014 John O'Keefe (n. 1939, New York, SUA), Univ.
College, London, Marea Britanie
ca şi
Soţii May-Britt Moser (n. 1963, Fosnavag, Norvegia),
şi Edvard I. Moser (n. 1962, Alesund, Norvegia), ambii,
Univ. Norvegiană de Ştiinţă şi Tehnologie (NTNU),
Trondheim, Norvegia,
pentru descoperirea celulelor care constituie un sistem
de pozitionare în creier.