Sunteți pe pagina 1din 18

VACCINURILE SI ALERGIILE

1
Cuprins
1.Introducere ............................................................................................................................................ 3
2.Istoric ..................................................................................................................................................... 3
3.Scopul vaccinurilor ................................................................................................................................ 8
4.Bolile produse de vaccinurile „obligatorii”: ........................................................................................ 10
5.Alergiile şi bolile alergice provocate de vaccinurile „obligatorii”:...................................................... 11
5.1Boli alergice ....................................................................................................................................... 11
5.2 Bolile autoimune : ............................................................................................................................. 13
5.2.1 Boli autoimune reumatismale şi digestive: .................................................................................... 13
5.2.2 Boli neurologice autoimune: .......................................................................................................... 14
6.Sistemul imun ...................................................................................................................................... 16
Bibliografie: ............................................................................................................................................. 18

2
1.Introducere

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă, profilactică, împotriva unor boli, prin
inocularea unui vaccin.
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăți antigenice, care declanșează
apariția răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.
Protecția imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare
(săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de lungă durată (ani).
Vaccinarea și termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist
englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.
Din cele mai vechi timpuri au existat încercări de a preveni bolile contagioase cu
mortalitate ridicată, cum ar fi variola, cu o rată a mortalității de 30%. Într-un text din jurul anului
1500 î.e.n., există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei
(variolizarea), care îi este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice:
Se ia pe vârful unei lanțete lichidul pustulei și se fac înțepături în braț, între umăr și cot,
până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea.

2.Istoric

În secolul III î.e.n., în China și India se practica o metodă de variolizare, folosindu-se un


fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, și pulberea obținută se
administra celor sănătoși prin insuflație nazală. În Tibet, variolizarea se practica prin scarificare
cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul pustulos. Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, lady
Mary Wortley Montague, soția ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie un procedeu
similar de variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Își supune copilul acestui procedeu și se
preocupă de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a răspândit în secolul
XVIII în Europa și SUA. Variolizarea avea drept rezultat o infecție mai puțin gravă, cu o rată a
mortalității de zece ori mai mică decât cea asociată infecției naturale. Numărul de decese ca
urmare a aplicării acestui procedeu era totuși ridicat.
Și în Țările Române se practicau diferite metode preventive împotriva variolei. În
Transilvania și Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scăldau
copiii nou-născuți în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger
3
pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare care a fost descrisă de
italianul Francesco Griselini, în lucrarea sa din anul 1780, Încercare de istorie politică și naturală
a Banatului Timișoarei:
“Acolo unde se știe că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de
români „bubat ăl mare” sau erupția cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei,
substanța secretată - de un creițar pentru un singur copil, de doi sau trei creițari dacă trebuie
inoculați mai mulți copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea,
numite de români „bubat ăl mic”, adică erupția cea mică. Dacă se constată că sunt de natură
bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanța se stoarce într-o cutiuță de lemn
tare, anume confecționată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreție, ea este administrată
în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a brațului copilului care
urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porțiunea
se înroșește și se inflamează, fie că se produce o mică rană în același loc și se varsă o picătură
din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a
terminat.”
La sfârșitul secolului XVIII, pe când era ucenicul unui chirurg de țară
în Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observă că mulgătoarele de la ferme, care se
îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă ușoară de boală la om, limitată la
o erupție pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană).
Jenner își continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. Se
pare că i-a vorbit profesorului său despre observațiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gândi,
Jenner, încearcă! Se reîntoarce în Berkeley pentru a practica medicina. În luna mai a
anului 1796, la o fermă din împrejurimi izbucnește o epidemie de vaccină (variola vacilor). Și
Jenner are ocazia să experimenteze un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea, dar
folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai1796, el face două
incizii mici în brațul unui băiețel de 8 ani, James Phipps, peste care aplică puroi colectat dintr-o
pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă
asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp. Pentru a verifica eficiența
procedurii, șase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu
variolă umană, dar Phipps nu face boala. Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experiența pe
încă 8 copii, inclusiv fiul său, obținând același efect. Întocmește un raport, pe care îl trimite la

4
Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentația este considerată insuficientă. După
mai multe experimente, Jenner își completează lucrarea și o publică singur, sub titlul Anchetă
asupra cauzelor și efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate
din vestul Angliei, în special în Gloucester, și cunoscută sub denumirea de „variola vacilor”.
Jenner a denumit vaccin substanța folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după
denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a
denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală,
reticentă la început, a sfârșit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a
extins rapid în Europa, deși cauza bolii rămânea necunoscută. Cu toate acestea, vaccinarea a
întâmpinat o serie de dificultăți la începutul secolului XIX, legate de ruperea lanțului de
propagare a vaccinului și de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braț-la-
braț. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de
variola vacilor), care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Această tehnică
înlocuiește treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braț-la-braț fiind interzisă în Anglia la sfârșitul
secolului XIX.
În prima jumătate a secolului XIX vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate
limitată la o singură boală: variola. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul capătă o
explicație științifică. În 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecțioase sunt produse de
microorganisme, care pot fi crescute și studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în
anul 1864. În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) și,
în 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis). În 1880, Pasteur dovedește că se poate
asigura protecție împotriva bolilor infecțioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în
corp. După câteva probe reușite pentru prevenirea holerei, antraxului și erizipelului porcin,
în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, reușește să prepare primul vaccin
împotriva antraxului și, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării
active fundamentate științific. În semn de omagiu față de Edward Jenner, Louis Pasteur propune
ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin
inocularea unei substanțe externe.
Prin diversificarea vaccinurilor și extinderea metodelor de preparare și a gamei de boli
acoperite, la sfârșitul secolului XIX apar primele programe naționale de vaccinare. În aceeași
perioadă se descoperă și prima metodă de imunizare pasivă, seroterapia. În 1890 Paul

5
Ehrlich, Emil von Behring și Shibasaburo Kitasato reușesc să folosească cu succes seruri imune
contra difteriei și tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin seroterapie le vor urma
programe de imunizare activă prin vaccinare.
În 1896, Pfeiffer și Kolle în Germania și Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru
uz uman împotriva febrei tifoide. Wright evaluează eficiența vaccinării pe 2.835 voluntari din
armata britanică. Rezultatele obținute determină Armata Britanică să ia decizia de a vaccina toate
trupele care se îmbarcau pentru Războiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). După sfârșitul
Primului Război Mondial, vaccinarea împotriva febrei tifoide, deși nu era obligatorie, a fost larg
răspândită în Armata Britanică.
În secolului XX, tehnicile de imunizare cunosc un progres fără precedent. În 1908, Albert
Calmette și veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obținerea unui vaccin împotriva
tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune
de mastită tuberculoasă a unei vaci. Prin pasaje repetate pe animale (reinjectări) la fiecare 3
săptămâni, timp de 13 ani, bacilul își pierde virulența, păstrându-și însă capacitatea imunogenă.
Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, este introdus în
practica medicală în anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat,
numit bacil Calmette-Guerin). Folosirea lui se extinde rapid. În 1930, la Lübeck se produce un
accident de vaccinare de proporții: mor de tuberculoză 25% din cei 251 de copii vaccinați cu un
lot de vaccin BCG contaminat accidental în laborator cu bacili tubesculoși virulenți. Accidentul
postvaccinal este urmat de procesul Calmette, în care vaccinul BCG este incriminat inițial drept
cauză a deceselor. Eroarea este descoperită și vaccinul BCG este reabilitat.
În 1923, Alexander Glenny și Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru
eliminarea virulenței toxinei difterice. În același an, Gaston Ramon descoperă că produsul
obținut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar își
păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obținute prin acest procedeu chimic de
eliminare a virulenței toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (în țările de limba
engleză se folosește denumirea de toxoizi). Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse
de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) și vaccinul antitetanic (1927).
Dezvoltarea vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea,
în 1927, a tipurilor Asibi și franceze. Inițial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit

6
rezultatele așteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit
eficiente.
În 1935, pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat
un vaccin împotriva encefalitei japoneze, pe creier de șoareci nou-născuți. Vaccinarea a avut ca
rezultat scăderea numărului de cazuri de îmbolnăvire.
După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite și intră în uz cel puțin 22 de vaccinuri.
La sfârșitul anilor 1940 sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală
numită și pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la a căror elaborare se lucra din anii 1930. La sfârșitul
secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis acelulare, cu mai puține riscuri și efecte
secundare. În prezent există tendința, în țările dezvoltate, ca vaccinul celular să fie înlocuit cu
vaccinul acelular.

Rujeolă

În 1950, Koprowski testează pe om primul prototip de vaccin polio viu, dezvoltat pornind
de la un tip viral de la șoarece. Primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost însă
vaccinul poliomielitic injectabil compus din viruși inactivați (VPI), descoperit de Jonas Salk.
Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnică de cultură a țesuturilor pusă la punct de John
Enders, Thomas Weller și Frederick Robbins. La scurtă vreme Albert Sabin introduce vaccinul
poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca preț și mai

7
ușor de administrat, vaccinurile orale împotriva poliomielitei au larg fost folosite în campania
OMS de eradicare a poliomielitei, permițând eradicarea poliomielitei în multe țări ale lumii.
În anul 1954, Enders și Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului). Imediat după
descoperirea virusului, Enders și colectivul său demarează cercetarea vizând producerea unui
vaccin împotriva bolii. La sfârșitul anilor 1950 reușesc să producă un vaccin cu virus rujeolos viu
atenuat, după pasaje succesive ale tulpinii virale Edmonston B pe diferite culturi de celule. Către
jumătatea anilor 1960 apare un nou tip de vaccin, hiper-atenuat, premergător al vaccinurilor anti-
rujeolice din zilele noastre. În prezent vaccinarea împotriva rujeolei (pojarului) se face cu
vaccinuri vii atenuate, pentru producerea cărora se folosește una dintre cele 3 tulpini de virus
rujeolos atenuat: tulpina Schwarz, tulpina Moraten și tulpina Edmonston Zagreb.
În 1982 apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind
antigen HBs colectat din plasma pacienților cu infecții cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii
recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scară largă. Astăzi se folosesc vaccinuri
recombinate, produse prin inginerie genetică la prețuri relativ reduse. Introducerea vaccinării
profilactice de masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS din 1991. În țările în care
vaccinarea a fost introdusă în programele naționale de imunizare, s-a înregistrat o scădere
remarcabilă a incidenței hepatitei B printre nou-născuți, copii și adolescenți. Totuși, hepatita B
rămâne o problemă majoră de sănătate publică deoarece nu toate țările au introdus vaccinarea
obligatorie împotriva bolii.
În anii '90 au fost dezvoltate vaccinuri împotriva rotavirusurilor responsabile de unele
gastroenterite infecțioase, frecvente la sugari și copiii mici.

3.Scopul vaccinurilor

În prezent toate țările și-au elaborat propriile scheme naționale de vaccinare împotriva
bolilor infecțioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea
primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.
Vaccinoprofilaxia se poate realiza:
 în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele
obligatorii de imunizare din fiecare țară
 în situația declanșării unor focare infecto-contagioase ale căror boli
beneficiază de un vaccin corespunzător

8
 opțional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu
este inclus în programele obligatorii de imunizare.
Scopul vaccinurilor „obligatorii” la copii este de a-i feri de anumite boli, în special de
bolile infectocontagioase denumite şi „bolile copilăriei”. Inevitabil se pune întrebarea cât de
periculoase sunt aceste „boli ale copilăriei”? Între timp s-a observat că ele nu reprezintă un real
pericol pentru copii, ci dimpotrivă, îi ajută la formarea unui sistem imun sănătos, ba chiar îl
apără şi uneori îl vindecă de alte boli grave. Bolile copilăriei ar trebui făcute până la pubertate,
în special de către fete, pentru ca atunci când nasc, să posede un titru ( cantitate ) suficient de
anticorpi pentru apărarea copilului. Odată cu vaccinarea se constată efectul invers: are loc o
bulversare a sistemului imun, cu repercusiuni grave pentru toate generaţiile viitoare.
„Bolile copilăriei” au fost amânate până la vârsta adultă când sunt mai
periculoase. Vaccinurile induc o stare de imunitate mai scăzută şi pentru un timp mult mai scurt
decât cea dată de boală (cu virusurile sălbatice), şi asta în cel mai bun caz, deoarece uneori ele nu
induc deloc formarea de anticorpi (aşa zisele „scăpări”). Acest lucru este uşor de înţeles deoarece
virusurile vii din vaccinuri au fost atenuate (pentru a nu da boala) şi din acest motiv se formează
un titru scăzut de anticorpi. Este motivul pentru care imunitatea dată de vaccin va scădea
progresiv cu anii. De aceea, pentru un om care a fost vaccinat de mult timp, contactul cu un copil
bolnav ( ex. rujeolă) va fi un real pericol, acesta putându-se îmbolnăvi. În consecinţă,
adolescenţii şi adulţii mai ales care au un sistem imun mai puţin flexibil decât copiii şi nici nu
mai au anticorpi după vaccinul din copilărie, vor face o formă mai gravă de boală. O femeie
însărcinată care a fost vaccinată în copilărie şi nu a făcut boala, riscă să o facă în timpul sarcinii
şi să nască un copil bolnav. La ea, anticorpii produşi în urma vaccinării au dispărut iar o
revaccinare nu este eficientă. La ora actuală a crescut în România foarte mult numărul de cazuri
de rujeolă la sugari, soldate uneori cu deces, deoarece femeia nu mai are suficienţi anticorpi ca
să-l apere de rujeolă. Pe de altă parte studiile arată că la cei nevaccinaţi în copilărie şi care fac
rujeola, se formează anticorpi naturali, de durată, care apără copilul nu doar de o nouă rujeolă, ci
şi de multe alte boli grave sau chiar le pot vindeca: dacă la un copil cu un sindrom nefrotic se
induce o rujeolă, s-a observat deseori vindecarea acestei boli. Exemplele pot continua şi cu alte
boli contagioase.

9
4.Bolile produse de vaccinurile „obligatorii”:

Numeroasele reacţii adverse, bolile cronice grave şi uneori decesele provocate de


vaccinuri nu motivează deloc „obligativitatea” lor la sugari, copii mici şi şcolari.
Orice vaccin conţine „antigene”( care induc formarea de anticorpi: virusuri, toxine,
proteine străine, etc) şi substanţe chimice ( mercur, aluminiu, antibiotice, etc) care atacă şi aruncă
sistemul imun imatur al sugarului într-o luptă inegală şi foarte periculoasă. Din această luptă,
copilul va ieşi întotdeauna cu un sistem imun modificat iar consecinţele nu pot fi prevăzute de
niciun medic. Reacţiile imediate (acute) sunt evidente şi deseori nu sunt atât de grave, sau dacă
sunt (moartea subită a sugarului, encefalita postvaccinală, etc), ele nu sunt recunoscute în mod
oficial deoarece nu există niciun interes în acest sens. Grav este faptul că majoritatea bolilor
postvaccinale apar după ani de zile, uneori şi după zeci de ani, când nu sunt atribuite
vaccinurilor. Cu toate acestea, miile de studii din lume din ultimii 40-50 de ani ( majoritatea
studiilor fiind particulare sau finanţate de către Universităţi, etc.) vin să confirme ceea ce vedem
cu mare îngrijorare în zilele noastre: s-au înmulţit enorm leucemiile şi alte boli cronice deosebit
de grave care în trecut erau foarte rare la copii. Acum ne confruntăm şi cu adevărate epidemii cu
astfel de boli: encefalite cronice, leucemii, autism, hiperactivitatea (sindromul ADHD). Sunt tot
mai frecvente bolile alergice grave: astmul bronşic, alergiile la alimente, bolile autoimune
(reumatismale, intestinale ), etc. Toate aceste boli sunt determinate de către un sistem imun
slăbit, bulversat care nu mai face faţă provocărilor care sunt vaccinurile „obligatorii”, combinate
şi mult prea multe pentru organismul sugarilor (trivaccin, tetravaccin, pentavaccin, hexavaccin,
heptavaccin). Un sugar în România primeşte până la vârsta de 1 an nu mai puţin de 27 de
vaccinuri „obligatorii”(!), conforma Calendarului de vaccinare, ORDIN NR.1.318 DIN
19.10.2009.
Alergiile şi bolile alergice au la bază, tipul I de hipersensibilitate, care este datorat, după
cum am văzut, Imunglobulinelor E (IgE sunt anticorpi care induc “degranularea” mastocitelor,
cu eliminare de histamină). Ca urmare, vasele sanguine se dilată, pentru a lăsa să pătrundă şi
celelalte componente ale sistemului imun, provocând inflamaţia şi leziunea tisulară.
“Putem com-para fenomenul cu un şantier de lucru unde asfaltul este scos şi se înlătură cele mai
mari stricăciuni. D.p.d.v. medical, o privim ca pe oinfecţie care, în funcţie de ţesutul lezat, se va

10
exterioriza sub forma unei erupţii tegumentare (eczemă atopică), rinită alergică sau o criză de
astm”
La nou-născut ar trebui dozate în modobligatoriu Imunglobulinele E(IgE).Aceşti
anticorpi “segăsesc în ser, dar, datorită nivelelor serice foarte mici (0,03-0,05mg% sau 60
UI.ml), ele nupot fi puse în evidenţă decât prin metode speciale (imu-noenzimatice). Nivelul lor
creşte foarte mult în bolile alergice: astm alergic, rinită alergică, eczemă atopică etc. Le găsim
crescute şi în parazitoze” Nivelul crescut al IgE este o contraindicaţie absolută pentruorice
vaccin. Ele arată deseori şi o predispoziţie la boli autoimune. De cele mai multe ori, aceste
imunglobuline sunt dozate la sugari doar la 4-5 luni, cu ocazia debutului eczemei atopice, a
alergiei la lapte etc., când nivelul IgE depăşeşte 200 UI/ ml, fiind nevoie uneori de un tratament
susţinut (corticoterapie) şi cu repercusiuni grave asupra sistemului imun al sugarului.

5.Alergiile şi bolile alergice provocate de vaccinurile „obligatorii”:

 50% dintre americani suferă de o formă de alergie;


 În România 1 din 5 copii are o astfel de afecţiune;
 S-a putut dovedi experimental o creştere al anticorpilor IgE (Imungolbuline E),
răspunzători de reacţia alergică după vaccinuri atât cu virusuri vii (ROR: rujeolă, oreion, rubeolă)
cât şi după vaccinuri cu virusuri atenuate sau cu toxine (DTP: diftreo-tetano-pertussis). Valorile
normale ale IgE sunt 50-200 ng/ml. Alergenul care induce o creştere al IgE şi implicit o reacţie
alergică, poate fi oricare dintre componentele vaccinului: virusul viu, toxina, aluminiul sau
mercurul.
 În cazul copiilor vaccinati cu DTP (diftero-tetano-pertussis ) numărul bolilor alergice
este dublu faţă de copiii nevaccinaţi.

5.1Boli alergice

 alergii cutanate (ale pielii) : eczema sau dermatita alergică/atopică care este o
afecţiune cronică a pielii caracterizată prin inflamaţie, eritem (înroşire) şi apariţia de vezicule,
scuame şi prurit. Afecţiunea apare mai frecvent la sugari şi este vorba de o reacţie exagerată a
sistemului imun. Incidenţa ei s-a dublat , ba chiar s-a triplat conform ultimelor statistici în ultimii

11
30 de ani. Cu toate acestea nu se cunosc cauzele, conform medicinii alopate. Direcţia de
„căutare” al cauzelor este mereu în altă direcţie decât cea a vaccinurilor…. O serie de autori fac
astăzi legătura dintre această afecţiuni şi vaccinurile administrate sugarilor, în special a
vaccinului ROR ( rujeolă, oreion, rubeolă);(Martin Hirte 2008);
 alergii ale căilor respiratorii : rinita alergică şi astmul bronşic alergic. Ambele
sunt „înrudite“ cu eczema atopică, apărând la contactul cu aceleaşi alergene ( praf de casă, polen
sau acarieni), ba chiar coexistă uneori aceste boli: rinita alergică se asociază în timp cu astmul
bronşic, la fel şi urticaria. Tot mai des se face legătura dintre aceste afecţiuni şi vaccinurile, în
special vaccinul antipertussis (împotriva tusei convulsive), componentă a vaccinului DTP (4),
dar şi cu alte vaccinuri: antihepatitic B şi vaccinul antigripal.
 alergie la proteinele din laptele de vacă: este o afecţiune pe care o recunoaştem
de la naştere, exteriorizată prin colici şi scaune diareice. Dacă vom vaccina pe aceşti copii, riscul
de a face ulterior o encefalită, este mare. Alţi copii nu sunt alergici de la naştere, dar devin devin
după aceea dacă vor fi vaccinaţi, în special cu trivaccinul DTP. În ambele situaţii, ei vor dezvolta
alergii noi când vor creşte şi vor veni în contact cu diferiţi alergeni din mediul înconjurător .
Alteori boala debutează doar la vârsta adultă.
 alergia la gluten sau celiachia. În forma ei cea mai gravă, alergia se exprimă
prin celiachie ( alergie la gluten – o proteină din grâu), copilul fiind nevoit să consume pâine,
produse de patiserie, prăjituri, etc, doar din alte cereale decât grâu. În 1953, la cei diagnosticaţi
cu „schizofrenie”, se constata frecvent şi celiachia ( în această perioadă încă nu se putea face cu
precizie o diferenţiere între autism şi schizofrenie). Rimland a fost primul care a făcut legătura
între autism şi celiachie, care erau două entităţi ce debutau împreună. El scria în 1967 despre
bolnavii cu autism că prezintă în mod frecvent „ simptomele unor tulburări gastro-
intestinale”. Consumul de gluten poate modifica foarte mult comportamentul copilului. Sunt
copii cu autism care, după consum de gluten, „o iau razna” zile întregi. Este destul să consume
un biscuit, câteva cereale, un hamburger, etc. La unii dintre copii care au fost diagnosticaţi mai
târziu cu autism, s-a constatat din relatările părinţilor că au suferit în copilărie de
celiachie.Celiachia apare frecvent după vaccinul TDP.

12
5.2 Bolile autoimune :

Sunt boli în care sistemul imun este modificat şi nu mai recunoaşte propriile structuri, ci
le consideră ca fiind străine, luptându-se împotriva lor şi distrugându-le prin intermediul unor
anticorpi, numiţi „autoanticorpi”. Mulţi autori descriu legătura între aceste boli şi vaccinurile
„obligatorii” din copilărie. (10)

5.2.1 Boli autoimune reumatismale şi digestive:

 Artrita reumatoidă juvenilă (ARJ): este o boală a cărei apariţie în copilărie este legată în
special de vaccinurile antihepatitic B şi antirubeolic.(11) ARJ este o boală cronică autoimună
în care organismul, prin intermediul autoanticorpilor, reacţionează împotriva proriilor
structuri din articulaţii (sinoviala) provocând creşterea lichidului sinovial articular asociată cu
inflamaţie, durere şi mobilitate articulară scăzută. Cauzele, evident nu sunt cunoscute. Se
presupune (aşa cum ne-am obişnuit deja), o predispoziţie genetică şi influenţa mediului
înconjurător. Deşi s-au găsit anumiţi markeri genetici la unii dintre copiii afectaţi, prezenţa
lor nu poate fi o cauză certă deoarece nu se găsesc decât la unii dintre pacienţi şi sunt cazuri
în care markerul este prezent dar copiii sunt sănătoşi. Faptul că vaccinurile pot cauza boala
nu este acceptat în mod oficial.
 Boala Crohn şi rectocolita ulecro-hemoragică. Amândouă sunt boli autoimune foarte
grave, invalidante, fiind tratate paleativ (fără a se putea vindeca) medicamentos şi deseori
chirugical. În ultimii ani se observă o creştere alarmantă al cazurilor de boală Crohn la copii.
În Scandinavia a crescut incidenţa bolii de 5 ori între anii 1990-2001. (13) Boala apare
frecvent după vaccinarea antirujeolică (ROR).Virusul rujeolic este găsit în mucoasa
intestinală şi în celulele din sânge (14)
 Diabetul zaharat tip I, insulinodependent (DZ tip I): apare frecvent la 2-4 ani de la
administrarea vaccinurilor antihepatitic B, Hib sau ROR ( 15) În majoritatea cazurilor sunt
afectaţi copiii între 3 şi 6 ani. ( 16) În perioada 1989 – 1991, odată cu introducerea vaccinului
antihepatititic B la sugarii de 6 luni, s-a observat o creştere a frecvenţei DZ tip I cu 60%!
(Classen 1996). Alt studiu arată că la 2 luni de la vaccinare are loc o dublare a cazurilor de
diabet zaharat tip I (CDC 1998, Poutasi 1996).

13
5.2.2 Boli neurologice autoimune:

 Neuropatii periferice: sunt mai frecvente la nivelul feţei, al braţelor şi mai ales la nivelul
ochiului cu grave tulburări de vedere care lasă sechele definitive. (17) Toate vaccinurile care
conţin Thiomersal şi aluminiu pot provoca astfel de afecţiuni neurologice (Waly 2004).
 Sindromul Guillain-Barre: este o afecţiune acută a sistemului nervos periferic soldată de o
paralizie flască a muşchilor, mai mult sau mai puţin accentuată, cauza fiind vaccinurile sau
diferite infecţii. Boala debuteaza la câteva săptămâni sau luni de la vaccin, motiv pentru care
nu se stabileşte de obicei legătura cu vaccinul. (18) Sindromul apare mai frecvent după
vaccinurile antigripal, antihepatitic B, rujeolă şi FSME (împotriva boreliozei dată de căpuşă).
Boala durează câteva săptămâni după care uneori simptomele cedează, alteori rămân sechele.
Uneori boala se agravează iar în 6% din cazuri tinerii decedează, procentul crescând odată cu
vârsta.
 Encefalita acută demielinizantă (ADEM): apare după vaccinul antirujeolic (ROR) între
zilele 5-15 şi nu este provocată de virusul în sine ci de o reacţie alergică. Ea apare şi după
vaccinul antipertussis (DTP), antirabic şi antihepatitic B. Ce rol însă joacă alergia în cadrul
enfalitei, s-a putut demonstra doar când renumitul om de ştiinţă Thomas Rivers descoperă
fenomenul în anul 1935, denumit şi „Encefalomielita Alergică Experimentală” (EAE). Până
atunci medicii au crezut că encefalitele sunt provocate de un anumit virus sau bacterie care
provoacă o infecţie a sistemului nervos. Deşi se căutau agenţii virali sau microbieni în ţesutul
nervos afectat de encefalite, aceştia nu au fost găsiţi. Secretul este dezvăluit doar când Rivers
face un experiment prin care provoacă la maimuţe o encefalită prin introducerea în mod
repetat a unui extract steril din creierul şi măduva unui iepure. (Rivers, T.M., et al., 1935). De
acum se ştia că encefalitele reprezintă un fenomen alergic. Ea este identică cu encefalita care
apare rareori după boli infectocontagioase precum rujeola şi tusea convulsivă, dar apare
frecvent după vaccinuri îndreptate împotriva acestor boli, unde mielina (învelişul nervilor)
joacă rol de „antigen” şi nu virusul. Orice vaccin reprezintă o agresiune din afară şi poate
provoca, prin intermediul proteinelor străine sau a substanţelor toxice pe care le conţine
(aluminiu, mercur), o astfel de encefalită alergică. Organismul formează autoanticorpi
îndreptaţi împotriva mielinei pe care o distruge, provocând demielinizarea şi în final
encefalita autoimună demielinizantă (12). Cel mai alergic este vaccinul antipertussis.

14
Observaţie: mielinizarea nervilor din creier şi măduvă începe imediat după naştere şi se
dezvoltă în continuare, în functie de fiecare sector nervos, până la vârsta de 15 ani, iar la o parte
dintre nervi până la 45 de ani! Vaccinurile pot duce la o încetinire a mielinizării provocând
tulburări de vorbire la copil, sau la întreruperea mielinei când apare encefalita demielinizantă.
Aceasta la rândul ei provoacă în timp boli precum hiperactivitatea sau ADHD si autismul
(clasificate de Harris Coulter în „sindromul postencefalitic”). Printr-un mecanism asemănător se
produc şi bolile neurologice descrise în continuare.

 Mielita transversă: este o afecţiune care duce la distrugerea măduvei spinării prin
demielinizarea fibrelor nervoase şi se caracterizează prin paralizii, crampe musculare, dureri
de spate şi tulburări senzitive. Prognosticul este de obicei nefavorabil, în majoritatea
cazurilor rămân sechele nervoase sau boala evoluează spre scleroză multiplă. Sindromul
apare după vaccinul antihepatitic A şi B, vaccinul antitetanos şi ROR (rujeolă, oreion şi
rubeolă). (19)
 Scleroza multiplă: este o boală foarte gravă a sistemului nervos, cu distrugerea lui în
„pusee”. Perioadele de sănătate aparentă sunt întrerupte de perioade acute, cu distrugeri
parţiale ale sistemului nervos. După vaccinul antihepatitic B administrat tinerilor din Franţa
în 1998, s-a observat apariţia multor astfel de cazuri, motiv pentru care s-a luat decizia de
sistare a vaccinării. A urmat un studiu efectuat în Maria Britanie legat de această cauzalitate
şi s-a constatat că riscul de a face scleroza în plăci creşte de 3 ori după vaccinul antihepatitic
B. (20) La noi în ţară, acest vaccin se administrează începând de la naştere.
 Autismul: este o tulburare neurologică gravă a copilului mic, apărută pe fondul unei
encefalite cronice, postvaccinală, motiv pentru care Harris Coulter a inclus-o împreună cu
hiperactivitatea sau ADHD în „sindromul postencefalitic”. Este însoţită adeseori de tulburări
psihice. Atât Harris Coulter cât şi alţi autori au făcut legătura dintre această afecţiune şi
vaccinurile, în special ROR şi vaccinurile care conţin mercur şi aluminiu (DTP, etc). În
America asistăm la o adevărată epidemie de autism în rândul copiilor vaccinaţi „obligator”
cu peste 30 de vaccinuri, combinate sub diverse forme. Boala este tot mai frecventă şi în
România, unde sugarii noştrii se „bucură” de câţiva ani de acelaşi regim de vaccinare.

15
Aceste boli sunt discutate şi adeseori clasificate ca fiind boli neurologice autoimmune.S-a
observat o cauzalitate între bolile neurologice postvaccinale şi alergiile postvaccinale. Unele le
pot provoca pe celelalte, de aceea ele coexistă adeseori: copiii cu autism au alergii alimentare,
etc. Deja cu 20 de ani în urmă era descrisă de către unii autori legătura dintre autism, dislexie şi
bolile autoimune.

6. Sistemul imun

Sistemul imun nu este pe deplin cunoscut nici la ora actuală, cu atât mai puţin la sugari
şi adolescenţi când organismul se află într-un proces de dezvoltare continuă. Este previzibil
faptul că în această peroadă se deschid nişte „porţi unice” care duc la dezvoltarea şi
perfecţionarea sistemului imun şi care ulterior nu mai sunt accesibile. În acelaşi timp există şi
faze de maximă vulnerabilitate la agenţi externi, când pot debuta o serie de boli cronice. Ar fi
prea simplu să se pună aceste faze vulnerabile pe seama unei predispoziţii genetice sau a unei
boli moştenite ştiind că până la ora actuală „ nu a fost găsită nici măcar o genă care să fie
responsabilă pentru astmul bronşic sau diverse alergii”, afirmă Erika von Mutius. Genele încă
nu sunt bine studiate. A fost o surpriză să se constate la „descifrarea” genomului uman că cele 35
000 de gene pe care le moştenim fiecare în parte de la părinţii noştrii, sunt identice în procent de
99,9% cu cele ale tuturor oamenilor de pe planetă. Se poate reduce întreaga noastră personalitate,
talent, slăbiciuni, etc la acel procent infim de 0,1%? Să depindă individualitatea fiecăruia dintre
noi de această mică diferenţă genetică? Desigur că nu, ar fi absurd. „ Este falsă teoria conform
căreia genele moştenite îl exprimă pe om şi în cel mai bun caz se pot produce mici variaţii care
duc la o dezvoltare şi adaptare mai bună. Adevărat este exact contrariul. Genele sunt clapele unui
pian la care se pot cânta repertorii foarte variate iar muzica suntem noi…”. Este inadmisibil
faptul că de la 4-5 vaccinuri unice făcute în trecut s-a ajuns la ora actuală la 30-35 de vaccinuri
/ copil, în diferite combinaţii, fără a fi făcute studii ( cel puţin nu sunt oficiale) care să ne
asigure că sistemul imun al sugarului este pregătit pentru astfel de agresiuni din afară, fără să
ni se arate consecinţele lor în timp (tinăr, adult, vârstnic), fără să se facă studii comparative
între copiii vaccinaţi şi cei nevaccinaţi (deşi sunt mulţi astfel de copii), fără multe alte informaţii
pentru publicul larg care nu se poate apăra de intenţiile foarte îndoielnice, cu scopuri finaciare
şi nu numai(…) ale marilor companii farmaceutice din lume, producătoare de vaccinuri.

16
Bolile grave şi tot mai multe apărute după vaccinuri ne îndeamnă să luăm atitudine
şi să căutăm soluţii ca să stopăm o perpetuă îmbolnăvire a copiilor noştrii şi a tuturor
generaţiilor care vor urma.

17
Bibliografie:

1.Chirila Pavel,Editura Christiana, Bucuresti, 2012

2.https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2014/07/25/vaccinurile-si-efectele-lor-adverse-dr-christa-
todea-gross/

3.https://ro.wikipedia.org/wiki/Vaccin

4.Prof. dr. Mircea Chiotan: Boli infecțioase, Editura Național, 1998

5.https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/vaccinuri-la-copii-ce-trebuie-sa-stie-parintii-ingrijorati

18