Potrivit ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (vol.

I,
Bucureşti 2002), în anul 1912, campionul mondial Jack Johnson, în
trecere prin România, face o demonstraţie la Circul "Sidoli", de
antrenament şi de box, cu unul dintre primii noştri boxeri, Jean Terzieff-
Popovici, care a fost învins prin KO. Puţin mai târziu, boxerii autohtoni
Preotescu şi Pascu fac câteva demonstraţii de box. Societatea "Tirul"
angajează ca maestru de box un fost pugilist de culoare, Billy Kid
Gordon. În 1914, se organizează la Ploieşti demonstraţii de scrimă şi de
box, în care profesorul Louis Blanc şi unul dintre elevii săi de la Şcoala
"Mănăstirea Dealu" au evoluat şi "au produs emoţii printre gentilele
doamne şi domnişoare din staluri" (Revista "Automobilă" - 1914).

Boxerul de origine română Arthur Costamagnia, stabilit în SUA, se

reîntoarce ca boxer profesionist, şi va populariza "arta nobilă" a boxului.
În 1918, la Bucureşti, se înfiinţează Asociaţia "Mitica Dona", unde Jean
Terzieff-Popovici predă boxul. Prilejul primei participări oficiale la o
competiţie internaţională de anvergură apare în anul 1919 cu ocazia
invitaţiei primite la "Jocurile Interaliate de la Paris", la care participă patru
pugilişti (Virgil Saivan, Jean Terzieff, Jean Simion, Mihail Condrus);
arhitectul clujean Virgil Saivan ocupă locul II.

Boxul va cunoaşte o mare dezvoltare şi răspândire după Primul Război

Mondial. În 1920, este semnalată existenţa mai multor săli de box în
Bucureşti. Printre ele foarte active erau "secţiunea" de box (preşedinte
Jean Simion) din cadrul "Tenis-Club-Român", sala FSSR din str.
Clemenţei, condusă de J. Constantinescu, apoi "Academia de box"
înfiinţată de Niculescu-Ianca în saloanele "Tirului" ş.a. Primul club de
specialitate va fi "Boxing club", fondat de Mihail Codrus, în martie 1920.

La 21 iunie 1921, în cadrul FSSR, a fost înfiinţată "Comisia centrală de

box", primul organism de conducere a activităţii pugilistice din ţara
noastră, avându-1 ca preşedinte pe Neagu Boerescu. În acelaşi an, are
loc un "Şampionat de box al României" la Arenele Romane. Sunt invitaţi
şi doi boxeri străini: campionul Europei Centrale, austriacul Willy Jager şi
americanul Young Courley. Meciurile se termină cu succesul boxerilor
români, Arthur Costamagnia şi Ion Dârlău. Cel mai probabil, la victoria
lor a contribuit şi diferenţa de categorii. "Jager şi Courley erau boxeri de
categorie uşoară sau cel mult mijlocie, în timp ce boxerii români treceau
cu mult peste categoria semigrea", preciza mai târziu "Gazeta
sporturilor" din 15 ianuarie 1927.

În 1922, se înfiinţează "Boxing-Club", unde se va desfăşura primul meci

de box de zece reprize (dar numai a câte două minute) din ţara noastră.
Un rol important în popularizarea boxului va reveni Societăţii americane
YMCA şi societăţii "Tirul", unde era maestrul Petre Alexandrescu,
absolvent al Şcolii de la Joinville din Paris. Galele se înmulţesc, în iunie
1921, se organizează în parcul FSSR de pe şoseaua Kiseleff o gală
care a reunit toţi "aşii" vremii. "Gazeta sporturilor" de atunci, citată în
''Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'', scria: "Dan
Berceanu şi Ion Drăguşanu au oferit o luptă animată, lovindu-se ori de
câte ori prindeau ocazia, spre satisfacţia celor câteva sute de spectatori,
care au salutat decizia de meci nul". Apoi, arbitrul acestui meci, Jean
Simion, "şi-a luat ţinuta de sportsman şi 1-a înfruntat între corzile ringului
pe marele performer de la Pershing, Virgil Saivan, cu care a reuşit să
termine la egalitate o dispută în care s-au schimbat lovituri clasice,
foarte frumoase". Meciul următor, dintre Traian lonescu şi Alexandru
Tone, s-a încheiat "tot cu joc egal". Meciurile s-au disputat în patru
reprize a câte patru minute, ceea ce demonstra o bună condiţie fizică.

În anul 1923, la o altă societate, "Barbu Nemţeanu", se va desfăşura o

gală de meciuri în zece reprize a câte două minute. Aceste gale devin
tot mai numeroase în viaţa oraşelor mari din provincie: Craiova,
Constanţa, Cluj, Galaţi, Ploieşti, Arad, Oradea ş.a. Înfiinţarea Comisiei
de box (în 1921) se face simţită prin organizarea unor campionate
regionale şi naţionale, desfăşurate în paralel cu galele de la Circul
"Sidoli", care ţin capul de afiş în privinţa participanţilor (de la "Boxing-
Club", "Stadiul Român", "Tirul" etc.). În toamna acelui an, are loc primul
campionat român de box; organizarea a fost un eşec, din provincie
prezentându-se doar un concurent, de la Oradea. Au existat multe
nereguli şi acte de indisciplină, care demonstrau lipsa de experienţă a
forului organizatoric. Dan Chirilă este declarat campion prin
neprezentarea adversarului, la categoria uşoară. Primul campion al ţării
la categoria pană este Constantin Vârlan. În oraşele amintite se
organizează gale cu invitarea unor profesionişti străini.

În anul 1924, se vor organiza oficial primele întreceri la profesionism

(paralel cu cele de amatori), la care participă boxeri germani şi austrieci.
Boxul profesionist înfiinţează în anul 1925 "Federaţiunea profesionistă
de box", dar ea va fi oficializată numai la 26 martie 1926, sub denumirea
de "Federaţia Română de box - profesionist", sub preşedinţia lui Nicolae
Niculescu-Ianca. În acelaşi an, va fi confirmată şi afilierea la IBU
(International Boxing Union). Federaţia a fost afiliată şi la Asociaţia
Europeană de Box Profesionist (APPE). Această federaţie va determina
o intensificare a activităţii competiţionale, în dauna boxului amator.
Venirea boxerilor francezi, italieni, unguri, austrieci şi germani, care a
făcut vâlvă în presa vremii, stimulează numărul şi spectaculozitatea
galelor, dar şi apariţia racilelor dintotdeauna ale competiţiilor
profesioniste: meciuri trucate, decizii eronate etc.

''Enciclopedia Educaţiei Fizice'' mai notează că, din cronica vremii

rezultă victorii spectaculoase ale boxerilor români în faţa celor străini.
Umberto Lancia, I. Gutman, Dan Chirilă, Moţi Spakov, Dumitru Teică şi
Constantin Nour sunt de acum nume sonore în boxul profesionist din
România. Boxul amator cunoaşte şi el o revigorare. Numărul mare al
pugiliştilor înscrişi obligă organizatorii să desfăşoare campionate pe
regiuni, cu caracter eliminatoriu, semifinale şi finale. În anul 1926, se
înregistrează 26 de gale de box, dintre care şapte internaţionale. Boxul
se evidenţiază prin calitatea sa, frecvenţa săptămânală a galelor şi
răspândirea lui în oraşele ardelene şi bănăţene ca: Braşov, Cluj, Lupeni,
Petroşani, Reşiţa, Timişoara, Oradea şi Arad.

Campionatul naţional din 1927 se va ţine în 1928. În acest an, se va

pune în joc, pentru prima dată, titlul de campion la toate categoriile.
Galele profesioniste sunt mai frecvente, iar cele de amatori se
organizează pe provincii. Titlurile profesioniste se pun în joc în 1929.
Moţi Spakov, Dumitru Călinescu, Dumitru Pavelescu, Lucian Popescu
sunt nume de rezonanţă prin rezultatele lor în faţa boxerilor străini şi a
celor din Asociaţia Boxului Amator. Anul 1930 a înregistrat o febrilă
activitate pugilistică. Înfiinţarea UFSR determină Comisia de box
(amator) şi Federaţia Română de Box - profesionist, să fuzioneze sub
numele de Federaţia Română de Box (FRB). Primul preşedinte al
acestui for a fost Neagu Boerescu. Apare o nouă generaţie de boxeri
profesionişti: Gheorghe Axioti, Mihail Fulea, Constantin Nour. La 7 iunie
1930, Lucian Popescu cucereşte titlul de campion european la categoria
muscă în faţa francezului Kid Oliva. Primele medalii la Campionatul
European de amatori se obţin în 1930, prin Marin Plăeşu - argint şi
Nicolae Carata - bronz. La boxul amator se înregistrează câteva victorii:
la Timişoara, echipa funcţionarilor civili învinge cu 8-4 echipa CF
Budapesta. Se participă cu patru boxeri la CE de box de la Budapesta,
unde se obţin rezultate remarcabile (locurile II, III şi IX).

Campionatul naţional din 1931 reuneşte boxeri din şase regiuni. În

acelaşi an, L. Popescu cucereşte al doilea titlu de campion european la
profesionism la Bucureşti, învingând la puncte pe spaniolul Carlos Flix,
la categoria cocoş. În 1931, erau legitimaţi 366 de boxeri amatori. Boxul
profesionist înregistrează un regres faţă de boxul amator. Lucian
Popescu pierde cele două titluri europene la Paris şi Milano. Anul 1933
nu va fi prielnic sportului românesc şi, în special, boxului profesionist şi
amator. Sunt însă unele revirimente ale boxului amator. Meciul dintre
echipele României şi Cehoslovaciei de la Bucureşti va fi o victorie pentru
culorile naţionale române (9-7).

În 1934, boxul amator se regrupează, prin organizarea lui aproape în

toate regiunile ţării. Au loc campionate inter-regionale şi finale ale
campionatelor naţionale. Se remarcă în acest interval (1934-1935) boxul
practicat în secţiile CFR, pe întreg teritoriul ţării. În 1936. boxul
românesc realizează o remarcabilă performanţă prin boxerul de excepţie
Toma Aurel, care cucereşte titlul de campion european la categoria
cocoş. La Jocurile Olimpice de la Berlin (1936) participă patru boxeri
(Nicolae Berechet - la 67 kg, Constantin David - la 61 kg, Marin Gaşpar -
la 53 kg şi Dumitru Pavelescu - la 50 kg), fiind eliminaţi din primul tur.
Câţiva boxeri români iau parte la CE de la Milano, unde Anton Osca
(cocoş), ocupă locul II şi Marin Gaşpar (pană), locul IV. La Timişoara se
desfăşoară Campionatele de box ale Micii Antante, la care participă
boxeri din Iugoslavia şi Cehoslovacia. România câştigă concursul prin
Nicolae Rădan, Romulus Indru, Ludovic Gilicze şi Gh. Georgescu. În
1938, Toma Aurel îl învinge prin descalificare pe boxerul italian Gino
Cattaneo pentru titlul european, pe care-1 va pierde pentru că n-a mai
boxat, la timpul fixat, cu un adversar desemnat de Federaţia
Internaţională. Începând cu acest an, campionatele naţionale se dispută
în sistem tur - retur, adică toamnă - primăvară, cuprinzând deci doi ani.
În anul 1939, Lucian Popescu recâştigă la categoria pană titlul european
în faţa belgianului Phil Dolhem. În anii următori, activitatea pugilistică se
estompează, în anul 1942, la Bucureşti se organizează cucerirea titlului
de campion european între Gheorghe Popescu şi Gino Bondavalle la
categoria pană, ultimul câştigând la puncte. În acelaşi an - 1942, se
organizează în Bucureşti "Cupa de război". Mai au loc şi Campionatele
Universitare.
În 1944, se desfăşoară la Bucureşti o competiţie internaţională între
boxerii României şi ai Croaţiei şi Sloveniei, câştigată de echipa noastră.
După câţiva ani de stagnare, activitatea boxerilor amatori (mai ales) se
înviorează prin apariţia Organizaţiei Sportului Popular (OSP), for sportiv
de sorginte comunistă, care urmăreşte să înlăture treptat conducerea
sportului românesc (UFSR), care era un organ democrat şi tradiţional de
coordonare a federaţiilor sportive naţionale. OSP va organiza mai multe
competiţii la diferite niveluri: campionat şcolar, campionat muncitoresc
(sindicalist), "Mănuşa de aur", Cupa "CGM" etc. OSP, potrivit doctrinei
comuniste care a creat-o, lupta pentru desfiinţarea profesionismului,
care va avea loc în 1948. Printre ultimii boxeri profesionişti, care aveau
valoare continentală, s-au aflat Ion Popa şi Ion Chiriac.

Boxul amator în aceste condiţii se dezvoltă impetuos, în 1950 fiind

înregistraţi 1.300 de boxeri la campionatele naţionale. Performanţele
boxerilor români le vor asigura prezenţa la JO de la Helsinki din 1952,
confirmate prin medalia de argint cucerită de Vasile Tiţa şi cea de bronz
aparţinând lui Gheorghe Fiat. Va fi organizat primul campionat de juniori.
La Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953 de la
Bucureşti, boxerii Dumitru Ciobotaru şi Ion Zlătarii vor ocupa locul I, iar
echipa României se va clasa pe locul II. Se vor realiza multiple întâlniri
amicale pe echipe complete cu echipele URSS, Finlandei, Suediei,
Italiei, Elveţiei, Austriei şi Scoţiei, cu rezultate în ansamblu favorabile
boxului românesc. JO din 1956 de la Melbourne, Australia, aduc
consacrarea boxului românesc, Ion Linca obţinând prima medalie de aur
pentru România, secondat de Mircea Dobrescu (argint), Gheorghe
Negrea (argint) şi Constantin Dumitrescu (bronz). Campionatul naţional
se dispută cu o mare ardoare, datorită secţiilor de box ale cluburilor
"CCA" (devenită ulterior "Steaua"), "Dinamo", "Voinţa", "Rapid" şi
"Metalul".

La CE din 1959 de la Lucerna şi în 1961 de la Belgrad, boxerii Gh.

Negrea, Mircea Dobrescu, Puiu Nicolae, Constantin Gheorghiu, Virgil
Badea, obţin medalii preţioase. Ion Monea câştiga medalia de argint la
JO din 1968, după ce o dobândise pe cea de bronz la JO din 1960 de la
Roma. De asemenea, Calistrat Cuţov cucereşte medalia de bronz. La
CE din 1969 de la Bucureşti, Ion Alexe obţine medalia de aur, secondat
de Ion Monea şi Victor Zillberman; Ion Covaci - bronz, iar Constantin
Ciucă, Aurel Dumitrescu şi Calistrat Cuţov îşi adjudecau medalia de aur,
fiind cea mai strălucită participare a echipei româneşti la un CE. La JO
din 1972 de la Munchen, Ion Alexe va cuceri medalia de argint, iar la
ediţia următoare a JO din 1976 de la Montreal, se vor obţine cinci
medalii (două de argint şi trei de bronz), mai multe ca la oricare
olimpiade. Rezultate meritorii se vor realiza şi la Olimpiadele următoare:
Moscova - două medalii de bronz, Los Angeles - o medalie argint, Seul -
o medalie argint, Barcelona - o medalie argint şi Atlanta - două medalii
de bronz prin Leonard Doroftei şi Marian Simion.

Perioada 1989-1994 este dominată de personalitatea lui Francisc

Vaştag. Ca junior, el cucereşte medaliile de aur de la CE (1987) şi CM
(1988), iar ca senior trei titluri de campion mondial: 1989, 1993 şi 1995;
locul III la CM (1991), campion european (1993 şi 1996), locul I la Cupa
Mondială (1994), locul I la "Jocurile Bunăvoinţei" (1990), de şase ori
câştigător al Turneului Centura de Aur din Bucureşti, învingător la mai
multe turnee internaţionale. Este considerat cel mai bun boxer amator
român până în prezent.

În 1995, la Berlin, Leonard Doroftei (semiuşoară) câştigă medalia de aur

la campionatul mondial. În 1997, la Aachen, Germania, Mihai Leu obţine
Centura de Campion Intercontinental la categoria peste 65 kg, iar la 22
februarie, tot în 1997, devine campion mondial la aceeaşi categorie,
versiunea WBO. În 2002, Leonard Doroftei "Moşu" devine primul român
campion mondial profesionist în versiunea WBA. În 2007, Lucian Bute
devine primul român campion mondial profesionist în versiunea IBF, iar
un an mai târziu, în 2008, Adrian Diaconu devine primul român campion
mondial profesionist în versiunea WBC.

Personalităţi care au condus Federaţia Română de Box de-a lungul

anilor, în calitate de preşedinţi: Constantin Stoicescu (anii '40); Benone
Petrescu; Egizzio Massini; Gheorghe Calcan (1958-1966); Ion Tudosiu
(1967-1968); Gheorghe Guriev (1969-1986); Cornel Nicoda; Tudor
Stanică; Ion Sfetcu: Dumitru Sechelariu (1992-1993); Ion Şerban (1993-
2000); Mihai Leu; Iosif Armaş, etc. AGERPRES/(Documentare - Cristian
Anghelache, redactor Arhiva Foto: Vlad Ruşeanu, editor: Marina
Bădulescu)