Drepturi Si Libertati Publice - Vasile Stoica, Alexandru Lazarescu

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă
DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI PUBLICE

Vasile Stoica
Silviu Alexandru Lăzărescu Simion
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul I
DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI PUBLICE
Lector univ. dr. Vasile Stoica
Lect.univ.dr. Silviu Alexandru Lăzărescu Simion
IFR
2019
Cuprins
CUPRINS
CUPRINS
CUPRINS ............................................................................................................................... 3
CAPITOLUL 1:
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
POTRIVIT CONSTITUŢIEI REVIZUITE……………………………………………………………..5
Conținut și obiective……………………………………………………………………………….5
2.1. ASPECTE GENERALE..............................................................................................................6
2.2 PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE ..............................................................8
2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT
CONSTITUŢIEI REVIZUITE ....................................................................................................... 15
2.3.1. Inviolabilităţile .....................................................................................................................16
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale………………………………………………………...25
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice.................................................................................37
2.3.4. Drepturile exclusiv politice...................................................................................................44
2.3.5. Drepturile garanţii ...............................................................................................................46
2.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE.......................................................................................50
Teme de autoevaluare…………………………………………………………………………….52
CAPITOLUL 2:
AVOCATUL POPORULUI............................................................................................................53
Conținut și obiective………………………………………………………………………………………..53
3.1 ROLUL INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI ........................................................54
3.2. ORGANIZAREA INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI .........................................54
3.3. ATRIBUŢIILE AVOCATULUI POPORULUI ...................................................................55
Teme de autoevaluare…………………………………………………………………………….57
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................59
Drepturi și libertăți publice 3

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale potrivit Constituției revizuite
Capitolul 1
DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUȚIEI REVIZUITE
CONŢINUT
2.1. ASPECTE GENERALE

2.2 PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE
2.3. CONȚINUTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT
CONSTITUȚIEI REVIZUITE
2.3.1 Inviolabilitățile
2.3.2. Drepturile social-economice și culturale
2.3.3 Drepturile și libertățile social politice
2.3.4. Drepturile exclusiv politice
2.3.5. Drepturile garanții
2.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va asigura însușirea cunoștințelor teoretice privind categoriile de
drepturi și libertăți cetățenești, noțiunea de drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale
și noțiunea de principii ale drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

“2.1. ASPECTE GENERALE
Drepturile şi libertăţile omului, cu implicaţiile lor teoretice şi practice, reprezintă un

domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane
internaţionale. Prezentul capitol este consacrat analizării principiilor, limitelor şi garanţiilor
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor individului în România, precum şi prezentării
conţinutului concret al acestor drepturi, libertăţi şi îndatoriri, aşa cum este el prevăzut în
Constituţia revizuită.
Nu vom prezenta amplul şi îndelungatul proces de afirmare şi de evoluţie a
drepturilor omului, întrucât acest aspect reprezintă obiectul materiei intitulată Protecţia
internaţionala a drepturilor omului.
Pentru a putea distinge drepturile fundamentale de toate celelalte drepturi mai puţin
importante ale individului trebuie să luam în consideraţie următoarele aspecte 1:
1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind aşadar facultăţi,
posibilităţi ale subiectelor raportului juridic (indivizii) de a acţiona într-un anume fel sau de
a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare (abţinerea de la a
aduce în vreun fel atingere dreptului sau) şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului
în realizarea pretenţiilor legitime (intervenţia în caz de nevoie a forţei coercitive a statului);
2. drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Vom desemna
criteriul valoric drept criteriu prin care să deosebim celelalte drepturi subiective ale
individului de drepturile subiective esenţiale, astfel încât reţinem ca ele trebuie să fie
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea indivizilor. Nu putem însă face
abstracţie de condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date, astfel încât un drept
subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, într-un
anumit moment, dar îşi poate pierde acest caracter în aceeaşi societate în alt moment sau
într-o altă societate.
3. datorită importantei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte cu forţă
juridică supremă – legile fundamentale. Simpla lor consacrare constituţională nu
reprezintă decât o declaraţie de principiu, astfel încât acestor drepturi li se stabilesc şi
garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor, atât la nivel normativ, cât şi instituţional.
Înainte de a trece la analiza principiilor ce stau la baza reglementării drepturilor
fundamentale trebuie să analizăm importanţa deosebită a art. 1 alin. 3 care precizează
caracteristicile statului legate de drepturile omului ce se fundamentează, aşa cum prevede
expres legea de revizuire „pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe idealurile
Revoluţiei Române din Decembrie 1989.”2
Documentele ce consacră aceste idealuri revoluţionare sunt:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22
decembrie19893 (act juridic dar şi politic)
- Decretul Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale4 .
Aceste două acte normative au avut valoare constituţională la momentul adoptării
lor, când ne amintim că nu mai exista o Constituţie care să reflecte noile realităţi politice
1
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional si instituţii politice, vol. I, Ed. IX, Ed. All Beck,
2003, p. 134-140
2
Corneliu-Liviu POPESCU, Constituţionalizarea formală, prin revizuirea constituţională, a normelor care consacră
valorile revoluţiei române din decembrie 1989, Revista Dreptul, nr. 1/2005, p.12-24
3
Publicat in M. Of. Nr. 1/22 decembrie1989
4
Publicat in M. Of. Nr. 4/27 decembrie1989
6 Drepturi și libertăți publice

din România. Actele ce cuprindeau principiile revoluţionare cu caracter de program,
reprezentând valorile supreme ale statului au fost valabile pana la adoptarea Constituţiei la
21 noiembrie 1991, aprobată de popor prin referendum şi intrată în vigoare la 8 decembrie
1991. Noua Constituţie abroga expres Constituţia din 1965 şi, în egală măsura afecta cele
două acte normative, astfel:
a) cele care contraveneau Constituţiei erau abrogate expres indirect prin art. 150
„Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu
contravin prezentei Constituţii.”
b) cele care nu erau supuse abrogării exprese indirecte, îşi pierdeau oricum
caracterul constituţional, păstrând numai o forţă juridică de lege sau egală cu a legii.
Intrarea în vigoare a revizuirii constituţionale din 2003 a produs însă un impact
deosebit asupra normelor juridice, de natură revoluţionară, reafirmând valorile din
programul Revoluţiei din decembrie 1989,. Putem considera aşadar că au renăscut din
punct de vedere juridic, au reintrat în vigoare atât Comunicatul către ţară cât şi
Decretul –lege 2/1989. Consecinţele concrete ale acestei situaţii de drept sunt diferite şi
pot fi apreciate doar în urma unei analize concrete a idealurilor consacrate de normele
revoluţionare, astfel:
1. Cele mai multe reprezintă soluţii care se regăsesc expres în dispoziţiile
constituţionale, de exemplu, regulile privind sistemul democratic pluralist de guvernare,
principiile economice, învăţământul şi cultura, libertatea presei, libertatea de religie,
numărul maxim de două mandate pentru şeful statului, etc. (pentru acestea nu există nici
un efect direct al consacrării lor ca şi idealuri ale Revoluţiei)
2. un element cu adevărat diferit, cuprins într-o normă revoluţionară, dar care nu se
regăseşte în conţinutul propriu-zis al Constituţiei şi nici nu este în contradicţie cu aceasta
vizează „respectarea angajamentelor internaţionale decurgând din acordurile de la
Helsinki, din cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, actuala
Organizaţie cu aceeaşi denumire. Prin această trimitere „în cascadă” (art. 1 alin. 3 din
Constituţia revizuită trimite la preambulul Decretului-lege 2/1989 care la rândul lui trimite la
angajamentele internaţionale din cadrul procesului de la Helsinki, actele juridice şi politice
ale OSCE dobândesc valoare constituţională şi trebuie utilizate de Curtea Constituţională
ca norme de referinţa în controlul de constituţionalitate.
3. Unele norme au fost de unică aplicare – ex. organizarea de alegeri libere în
cursul lunii aprilie 1990
4. Alte norme vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale – ex. oprirea
exportului de produse agroalimentare şi reducerea exportului de produse petroliere,
contravin art. 135, conform căruia economia României este economie de piaţa, bazată pe
libera iniţiativă şi pe concurenţă.
2.2. PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE
În România, există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, ce rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al
Constituţiei (art. 15-21, fie din coroborarea acestor articole cu altele (de exemplu
interpretarea art. 15 prin referire la art. 1 alin 3), fie din alte articole, precum art. 53.
Fundamentate pe demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii umane,
drepturile şi libertăţile fundamentale în România au la baza reglementării lor următoarele
principii:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor(art. 15)
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art. 16 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 2)
3. Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. 2)
4. Principiul legalităţii în conformitate cu care trebuie să fie exerciţiul oricărui drept,
libertate sau obligaţie (art. 16 alin. 2)

5. Accesul liber la justiţie (art. 21)
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi (art. 53)
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art. 18)
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
1. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a

drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a
cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate
drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi
cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o
posibilitate juridică generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea
garantate de Constituţie, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că depinde de
fiecare cetăţean, de capacităţile şi eforturile sale, să le valorifice în condiţiile conferite de
ordinea constituţională, cât şi de starea sa socială, întrucât Constituţia oferă atât şansele,
cât şi mijloacele şi garanţiile juridice necesare.5
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel
firesc ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de
societate. Articolul 15 din Constituie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre drepturi,
libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Intr-o viziune largă îndatoririle devin garanţii ale
drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui
eforturi. Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile,
libertăţile şi îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul
Constituţiei sau prin alte legi6.
Denumirea marginală a art. 15 („Universalitatea”) nu corespunde însă dispoziţiei pe
care el o cuprinde, căci universalitatea afirmată de ea este negată de aparenta
„naţionalizare” a drepturilor şi libertăţilor, o dată ce textul se referă doar la cetăţeni. Pentru
a revela pretenţia de universalitate afirmată de denumirea articolului, care nu poate fi în
nici un caz judecată ca neproducând consecinţe juridice, ea fiind normativă, dispoziţia art.
15 trebuie să fie pusă în legătură directă cu cea cuprinsă în art. 1 alin. 3, care afirmă ca
valori supreme şi garantate demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi
dreptatea şi care scoate aceste valori din sfera cetăţeniei romane, dându-le universalitatea
pe care o afirmă, dar pare să nu o concretizeze art. 15.
Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea devin
astfel fundamentul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, în calitatea lor de
valori supreme pentru statul roman. Pentru a configura deci universalismul afirmat de
denumirea marginala a art. 15 este esenţial să înţelegem care este conţinutul acestor
valori şi care sunt consecinţele normative ale afirmării lor.7
5
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia
României revizuită – comentarii si explicaţii, Colecţia Legi comentate, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 17
6
Idem
7
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor si libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României,
Revista de drept public, 2/2004, p.1

Faptul ca demnitatea8 omului este valoare suprema a statului pune persoana
umană în centrul edificiului statal şi juridic. Demnitatea devine astfel bază a egalităţii, dar o
egalitate în libertate, nu o egalitate ca identitate. Ea se opune astfel atât societăţii de
castă, cât şi societăţii de masă. Oamenii sunt egali în demnitatea lor, indiferent de
caracteristicile care ii disting: rasă, naţionalitate, origine etnica, etc. iar orice act care tinde
să degradeze sau să aservească unele fiinţe umane prin aplicarea unor astfel de criterii
este un act care atentează la universalitatea omului, un act care tinde să excludă din
rândul genului uman unele fiinţe care au un drept imprescriptibil de a-i aparţine.
Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci umanităţii, iar tratarea oamenilor ca simpli
atomi identici ai unei ordini sociale este contrară demnităţii lor, contrară umanităţii.
Demnitatea umană ca valoare supremă a oricărei organizări politice se opune astfel atât
diferenţierii în vederea excluderii, cât şi identităţii asimilaţioniste. Ea prescrie unitatea în
diversitate, conciliind astfel libertatea cu egalitatea9.
Dacă prin recunoaşterea demnităţii ca valoare suprema a statului roman se
reacţionează de fapt faţă de posibila excludere a unor indivizi sau grupuri din rândul
speciei umane sau faţă de posibila degradare sau aservirea unor fiinţe umane din cauza
unor particularităţi, recunoaşterea liberei dezvoltări a personalităţii umane este o
reacţie fată de impunerea de către autoritate a unui sistem de valori oficiale care ar
împiedica individul să-şi construiască liber identitatea. Dreptul la identitate nu este astfel
garantat de Constituţie doar cetăţenilor romani, aparţinând unei minorităţi naţionale, ci
tuturor oamenilor.
Consacrarea ca valoare supremă garantată a liberei dezvoltări a personalităţii
umane are ca funcţie principală lărgirea sferei anumitor drepturi şi libertăţi, impunând pe
lângă interpretarea teleologică10, o interpretare extensivă a dispoziţiilor constituţionale. De
asemenea ea are ca efect trecerea libertăţii individuale din poziţia de libertate printre alte
libertăţi, cum o plasează art. 23, în poziţia de dispoziţie comună în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, chiar de principiu general.
De exemplu, dreptul la integritate psihică este prevăzut de art. 22 alin. 1 din
Constituţie alături de dreptul la viată şi integritate fizica. Conţinutul noţiunii de „integritate
psihica” trebuie determinat în funcţie de valoarea supremă a liberei dezvoltări a
personalităţii umane. Protejarea integrităţii psihice nu se referă doar la interzicerea
violenţelor psihice, căci interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante este reglementată distinct, ci şi la interzicerea impunerii unor valori, impunere
care ar pune sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane. Aceasta face
ca garantarea integrităţii psihice să cuprindă un drept al fiecărei persoane de a-şi construi
propria identitate, ca şi un drept de a se autodefini în mod voluntar.
8
In sistemul nostru constituţional, demnitatea omului capătă valoare juridica prin dispoziţiile
conjugate ale art. 1 alin. 3 si art. 15 alin. 1. Art. 23 alin 1, care afirma ca „libertatea individuala si
siguranţa persoanei sunt inviolabile trebuie deci interpretat in consonanta cu demnitatea umana.
Libertatea si siguranţa sunt astfel nu doar inviolabile, ci si egale, egalitatea in libertate privind
toate fiinţele umane si nu doar pe cetăţeni. Demnitatea fiinţei umane este o prerogativa care
exclude orice atingere publica sau privata. Daca libertatea poate fi limitata in numele ordinii sau
moralei publice, caracterul just al acestei ordini sau acestei morale trebuie judecat in raport cu
demnitatea umana. Demnitatea joaca aşadar rolul de limita a acţiunii publice de restrângere a
libertăţii. Demnitatea protejează deci individul in raporturile cu grupul.
9
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p. 1 Referirea la demnitatea umana impune dreptul la diferenţa ca element intrinsec
al egalităţii, aşa cum si Curtea Constituţional, prin practica sa, a afirmat in mod constant ca” principiul egalităţii nu
este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit,
recunoscându-se un drept la diferenţa” Decizia nr. 198/17. 10. 2000, publicată in M. Of. Nr. 702/28.12.2000
10
Interpretarea teleologică - presupune interpretarea înţelesului normelor juridice, scopului urmărit de legiuitor la
momentul editării normei respective.

De asemenea dispoziţiile art. 23 alin. 1 care prevăd ca „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile” trebuie interpretate în scopul de a asigura libera
dezvoltare a personalităţii umane. Astfel, deşi restul articolului se referă la siguranţă, totuşi
libertatea este cea care trebuie privilegiată. Sensul ei este un sens larg, care nu se
confunda cu asigurarea libertăţii fizice, îngrădind orice ingerinţa abuzivă a autorităţii sau
altor subiecţi care ar pune sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane, şi
nu doar procedurile statale ce pot duce la reţinerea, arestarea sau deţinerea persoanei. În
ce priveşte aceste din urmă proceduri, deşi art. 23 se referă la utilizarea lor în condiţiile
legii, este evident că legea nu poate stabili orice şi că, pe lângă limitele impuse direct
legiuitorului, art. 23 impune ca limită a legii în această materie libertatea individuală, ca
liberă dezvoltare a personalităţii umane. Astfel măsurile represive nu trebuie să aibă ca
scop sau ca efect distrugerea individului sau izolarea lui pură şi simplă, ci trebuie să
permită şi chiar să contribuie la dezvoltarea lui psihica. Funcţia educativă a masurilor
represive are valoare constituţională, impunând judecătorului alegerea acelei măsuri care
contribuie la o mai bună dezvoltare a personalităţii celui care o suportă11.
Dreptatea ca valoare supremă12 se refera în fapt, la justiţie, dar preferinţa
terminologică a autorilor Constituţiei se justifică prin aceea că termenul „justiţie” ar putea fi
interpretat şi în sensul său instituţional, ceea ce în contextul art. 1 alin. 3 nu ar fi de
preferat.
Rolul dreptăţii în cadrul sistemului juridic este de a echilibra interesul individual şi
binele comun. Dreptatea este astfel limita pentru acţiunile individuale excesive, dar şi
pentru excesele guvernanţilor fiind în acelaşi timp un principiu regulator. Dreptatea nu are
un conţinut prestabilit, ci unul evolutiv, în funcţie de contextul istoric concret.
Un exemplu privind modalitatea în care dreptatea reglează relaţia între proprietatea
privată şi sistemul de impozite este prevăzut în art. 56 alin. 2 ” sistemul legal de impuneri
trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe

care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul art. 16 alin. 1 care
garantează egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări13. Prin conţinutul său alin. 1 se corelează cu art. 4 alin. 2, care determină
criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea etnica, limba, religia,
sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.
O completare cu profunde semnificaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii
Constituţiei. Astfel, la alin. 3 s-a adăugat o teza nouă în sensul căreia statul român
garantează egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice,
civile şi militare. Este astfel exprimată, la nivel constituţional evoluţia aparte a principiului
egalităţii. Legiuitorul va trebui să identifice formulele juridice cele mai potrivite pentru ca
acest text să nu rămână o simplă declaraţie14.
3. Neretroactivitatea legii
11
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.6-8
12
Idem, p. 8-9
13
Ordonanţa Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000 şi aprobată prin
Legea nr. 48/2002 publicată în M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie 2002,republicată în M. Of. nr. 166 din
7 martie 2014
14
A si făcut-o de altfel, prin legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi republicată in Monitorul
Oficial, nr. 326/5 iunie 2013

Constituţia consacră în art. 15 alin. 2 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie
şi actualitate, şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege o
dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta
pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau
interzicând şi bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă
unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ce a avut-o
anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de
drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este
normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Faţă de acest principiu potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru
viitor s-au impus în practica juridică şi în legislaţie două excepţii:
a) aplicarea legii penale mai blânde şi după revizuire şi a legii contravenţionale
mai favorabile, urmare a depenalizării contravenţiilor. Finalitatea stabilirii unor sancţiuni
constă în realizarea scopului lor preventiv şi represiv, astfel încât dacă pentru fapte sociale
mai grave (infracţiuni) este unanim acceptată derogarea de la principiul neretroactivităţii
legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora mai uşoare (contravenţii).
b) legile interpretative - reprezintă o excepţie având în vedere că interpretarea
general obligatorie, ca orice interpretare de altfel lămureşte doar înţelesul normei
interpretate, şi nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică. Deci prin
interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a avut iniţial. De regulă,
o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar acesta –
mai ales dacă organul este legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de
clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteza este necesar însă de distins
între ceea ce constituie interpretare – stricto senso – de ceea ce reprezintă reguli noi,
care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasa aplicare a legii,
sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii.
4. Principiul legalităţii
Art. 16 alin 2 potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, este un text cu
valoare simbolică, ce asigură păstrarea ordinii de drept. Precizăm că acest principiu este
consacrat încă din art. 1 alin. 5 referitor la supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legii.
Legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în
reglementarea relaţiilor sociale. Principiul este însă reluat şi în Titlul II referitor la drepturi şi
îndatoriri fundamentale pentru a întări principiul egalităţii în drepturi.
5. Accesul liber la justiţie

Justiţia reprezintă una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Acest rol este motivat de locul şi rolul autorităţilor judecătoreşti, de principiul
independenţei judecătorilor. Prin generalitatea formulării sale art. 21 permite oricărei
persoane accesul la justiţie: cetăţean roman, străin sau apatrid. În al doilea rând el permite
accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim.
Reţinem faptul că legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu garantează
orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept. Interesele nelegitime nu
pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi ordinii de drept. Trebuie însă
realizată delimitarea între dreptul la acţiunea în justiţie consacrat de art. 21 şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Aşadar accesul
liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa
autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate va
rezulta numai în urma judecării litigiului respectiv şi va fi constatat prin hotărâre
judecătorească. Folosind exprimarea „interese legitime” textul nu condiţionează
admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.

6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi
Pentru ca autorităţile publice să-şi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii
excepţionale, dictate de permanenta schimbare a realităţilor vieţii sociale, politice,
economice, fără însă a renunţa la protecţia juridică a drepturilor omului, art. 53 din
Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, dar numai ca
excepţie şi numai condiţionat.
Aşadar restrângerea se poate înfăptui numai prin lege şi numai dacă se impune,
după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori moralei
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, a unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de
grav. Aşadar se limitează posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor (fără însă a el
atinge substanţa) doar la situaţii clar definite, limitativ enumerate şi de o incontestabila
importanţă. Valorile sociale şi umane ocrotite prin art. 53 legitimează restrângerea
exerciţiului unor drepturi individuale.
Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea să poată
opera:
1. măsura să fie necesară într-o societate democratică
2. trebuie să existe proporţionalitate între măsura luată şi cauza care a
determinat-o
3. măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere însăşi
existentei dreptului sau libertăţii.
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
Pentru a putea înţelege principiul la care facem referire trebuie să explicăm
noţiunile „funcţii publice” şi „demnităţi publice”. Astfel, se poate observa că misiunea de
deputat, senator, şef de stat este altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare,
cât şi ca dimensiune a atribuţiilor, şi mod de încetare. Pentru dreptul constituţional această
delimitare este una de fond pentru că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici.
Demnitatea publică este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional. La fel de
importantă este şi precizarea că funcţia publică la care face referire alin. 3 al art. 16 nu
intră în sfera dreptului comun al funcţiei publice, şi anume dreptul administrativ ci se referă
la funcţii publice care presupun exerciţiul autorităţii statale.
Prin Constituţie sunt instituite două condiţii de maximă generalitate şi importanţă
pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice, şi anume: cetăţenia română şi
domicilierea pe teritoriul României.
Revizuirea Constituţiei a adus după sine o modificare substanţială a acestui
principiu. Astfel, în vechea redactare a textului se permitea accesul la aceste funcţii doar
acelora care aveau numai cetăţenia română. Faţă de perspectiva integrării României în
Uniunea Europeana s-a considerat că nu mai este justificată această interdicţie în legătură
cu cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie.
Condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie firească, domiciliul fiind,
alături de cetăţenie o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea
căreia participă ca demnitar sau ca funcţionar public. Precizăm că art. 16 alin. 3 se referă
numai la funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare, însă în ceea ce priveşte
ocuparea unor funcţii private, acestea nu sunt condiţionate de prevederile constituţionale.
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)

Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, în virtutea
căreia poate fi titular al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie este
legătura juridica dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale determină statutul juridic al
persoanei, oriunde s-ar afla, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. Din aceste

considerente cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia
autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară.
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei trebuie avute în vedere cu luarea în
considerare a normelor şi principiilor dreptului internaţional şi a acordurilor şi convenţiilor
existente între state.
Faptul că temporar cetăţeanul român se află în afara frontierelor României nu-l
exonerează de obligaţia de a-şi respecta îndatoririle constituţionale, în afară de cazul în
care acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (de exemplu, simpla absenţă din
ţară nu presupune faptul că cetăţeanul român nu mai are obligaţia de plată a impozitelor
pentru imobilul al cărui proprietar este sau obligaţia de întreţinere şi educaţie a copilului
sau minor).
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art.

18)
Populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii (persoane
care nu au nicio cetăţenie). În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi
apatrizilor din România se au în vedere următoarele:
a) au anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile (la viaţă, demnitate,
libertate, etc.)
b) din punct de vedere strict juridic anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor
români pentru ca numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu (
dreptul de vot, de alegere al autorităţilor la nivel central – şef de stat sau parlamentar; la
alegerile pentru desemnarea autorităţilor administraţiei locale aceasta excepţie nu mai
subzistă, întrucât în aceasta situaţie nu se exprimă suveranitatea de stat.). De asemenea
pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi se cere ca o condiţie indispensabilă şi
calitatea de cetăţean român (de exemplu ocuparea unei funcţii de magistrat).
c) există alte drepturi subiective, în afara celor naturale care pot aparţine străinilor şi
apatrizilor a căror dobândire şi exercitare legea nu le condiţionează de calitatea de
cetăţean român, înţelegând aici toate drepturile şi libertăţile, afară de cele pentru care se
impune calitatea de cetăţean român.
O altă componentă a protecţiei juridice de care se bucură străinii şi apatrizii în
România este şi dreptul de azil. Acesta reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul
roman le acorda acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau
persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii. Azilul
se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (azil politic) şi nu pentru fapte de
drept comun.
Dreptul de azil însă nu poate fi invocat de o persoană asupra căreia există indicii
serioase de a considera că a comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă
contra umanităţii.
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc libertatea
individuală şi dreptul la libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi
o măsură contrară raportului de cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe care
trebuie statul să o exercite cu privire la cetăţenii săi.
Ca urmare a intensificării fenomenului infracţional la nivel european însă, în
condiţiile în care terorismul face tot mai multe victime şi având în vedere dezideratul
Uniunii Europene de a crea un spaţiu european de securitate juridică, legiuitorul
constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate.

Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe
teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Ea se asigură că autorii
unor infracţiuni internaţionale grave (dar nu numai) nu rămân nesancţionaţi ascunzându-se
pe teritoriul altor state. Situaţiile în care extrădarea este admisibilă nu sunt însă prevăzute
sau enumerate în Constituţie, urmând ca autorităţile care se confruntă cu asemenea
probleme să procedeze la o interpretare a normelor constituţiei şi a normelor
internaţionale, respectând însă câteva reguli universal recunoscute de sistemele şi
practicile juridice: nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara
respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi
supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante:
extrădarea se admite în cazuri precum: piraterie aeriană sau maritimă, trafic de femei, de
arme de copii sau de droguri, terorism, etc.
Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat
pot să oblige o persoana (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel
capăt, în mod forţat, şederii acestei persoane pe teritoriul sau. Măsura expulzării se ia de
regula pentru ocrotirea ordinii de drept, pentru înlăturarea unei stări de pericol,
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, aşa cum prevede dreptul
intern, mai exact Codul penal.
În dreptul internaţional există anumite reguli în materia expulzării cum ar fi:
executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil de brutală, iar expulzatului să i se lase
dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să
se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
În ceea ce priveşte autoritatea competentă să ia o decizie de expulzare sau de
extrădare pe teritoriul României aceasta este potrivit alineatului final al art. 19 justiţia,
întrucât puterea judecătoreasca este chiar unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Nu trebuie omis faptul că cetăţenii români în calitatea lor de cetăţeni europeni se
bucură şi de o serie de alte drepturi conform legislaţiei comunitare, în afară de cele
prevăzute în Constituţia României15Astfel cetăţenia europeană de care ne bucurăm cu
toţii după 1 ianuarie 2007 aduce după sine următoarele:
1. dreptul la liberă circulaţie în interiorul Comunităţii
2. dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile municipale şi europene oricare ar fi
locul de rezidenţă pe teritoriul comunitar şi naţionalitatea sa
3. dreptul la protecţia diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru într-o
ţară terţă (în afara Uniunii Europene) în care ţara din care provine acesta nu este
reprezentată
4. dreptul la petiţie la Parlamentul european
5. dreptul de a recurge la un mediator european dacă s-a săvârşit o infracţiune în
dezavantajul său, cu răspunderea administraţiei publice.
Respectarea şi recunoaşterea acestor drepturi sunt roadele unui proces de
maturizare care a început la Roma cu cincizeci de ani în urmă. Cetăţenii europeni au
înţeles foarte repede că protejarea drepturilor lor trebuie să meargă dincolo de aşa-zisele
drepturi economice comunitare.”
15
Panagiotis GRIGORIOU, Semnificaţia cetăţeniei europene active în contextul comunitar, Revista Română de drept
comunitar nr. 4/2007, p. 21-28

2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT

CONSTITUŢIEI REVIZUITE
Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale să stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane şi
a vieţii ei private, pentru participarea cetăţenilor la viaţa politică şi pentru dezvoltarea
materială şi culturală a cetăţenilor.
Pornind de la această observaţie a fost realizată următoarea clasificare a drepturilor
fundamentale:
A. Inviolabilităţile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei

umane şi a vieţii ei private faţă de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte
următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală,
dreptul la apărare, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, secretul
corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare. Trăsătura comună a acestor
drepturi este că ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alţi
cetăţeni să fie implicaţi într-o atitudine participativă, cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în
mod individual.
B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea

dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse
sub denumirea de drepturi social-economice şi culturale. Fac parte din această
categorie următoarele drepturi: dreptul la învăţătură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,
dreptul la greva, dreptul la proprietatea privată, dreptul de moştenire, libertatea
economică, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie şi asistenţă şi dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială.
C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice se

caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea
participării lor la conducerea de stat, cât şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau
culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea conştiinţei, libertatea
de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de
asociere. Aceste drepturi garantează posibilitatea cetăţenilor de a acţiona fără
constrângere în raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este
specific pentru unele din aceste drepturi este faptul ca cetăţeanul nu le poate exercita de
unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria inviolabilităţilor, ci doar în
concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită propriul lor drept fundamental (spre
exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din aceasta
categorie sunt denumite şi libertăţi publice.
D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea

participării cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales în
organele reprezentative locale sau naţionale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. şi
poarta denumirea de drepturi exclusiv politice.
E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigură

persoanei mijloacele juridice necesare în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale
pentru restabilirea ordinii de drept. Din această categorie fac parte: accesul liber la justiţie,
dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
În analiza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în lumina Constituţie
României vom recurge şi la trimiteri la normele Convenţiei Europene Drepturilor Omului

şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în calitatea sa de izvor de drept),
deoarece chiar Constituţia, în art. 20 precizează că „Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu (…)
pactele şi celelalte tratate la care România este parte” (adică, în principal Convenţia
europeană).
2.3.1. Inviolabilităţile
1. Dreptul la viata şi la integritatea fizicăşi psihică(art.22)
Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate şi garantate într-un conţinut
normativ unic art. 22 din Constituţie – dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul
la integritate psihică. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, ele nu sunt confundabile din
punct de vedere juridic.
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai

multe accepţiuni. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţă persoanei
numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţă persoanei este privită ca o
multitudine de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc
existenţa fizică.16
Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie

fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental
implică în primul rând ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, alin. 3
interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa
cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin
natura sa, o cruzime ce rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficienta. Mai mult, ea produce
efecte ireparabile, istoria dovedind că de multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare
şi că nu întotdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.
S-a pus problema dacă interdicţia prevăzută de art. 22 alin. 3 este absolută, astfel
încât nici o excepţie n-ar fi posibilă sau din contră dreptul la viaţă este totuşi un drept
relativ17. România a ratificat Protocolul nr. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
care aboleşte pedeapsa cu moartea, dar Protocolul se referă la obligaţia statului de a nu
aduce atingere dreptului la viaţă, nu şi la situaţiile în care moartea poate fi provocată de o
persoană fizică ce nu exercită atribuţii legale. Legea penală reglementează legitima
apărare care poate cauza moartea şi avortul, însă constituţia nu face referiri la aceste
situaţii. Concluzionăm aşadar că dreptul la viaţă este, în lumina celor menţionate anterior
un drept relativ.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar alin. 2 al art. 22 – „Nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.
Respectul integrităţii fizice obligă în egală măsură atât autorităţile publice cât şi toate
celelalte subiecte de drept să nu aducă nici o atingere integrităţii fizice a persoanei, sub
sancţiunea aplicării rigorilor legale. Trebuie menţionat că se poate recurge la restrângerea
exerciţiului acestui drept dar numai în situaţia în care o anumită limitare a integrităţii fizice
16
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 36-
38
17
Doina MICU, Garantarea drepturilor omului în pratica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia
României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 36

a unei persoane este necesară pentru garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi
fundamentale sau pentru protejarea altor valori deopotrivă importante pentru societatea
organizata în stat. Restrângerea se va realiza în conformitate cu art. 53 din Constituţie,
numai prin lege (de exemplu, vaccinarea împotriva unei epidemii, recoltarea de sânge
pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei intervenţii chirurgicale cu acordul
pacientului, etc.)
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională

deoarece omul este conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul
şi psihicul nu pot fi despărţite. Practicarea torturii ori a tratamentelor inumane ori
degradante reprezintă mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi, fiind o încălcare a
demnităţii omului. Existenţa numeroaselor cazuri de săvârşire a acestor acte precum şi a
variatelor modalităţi de comitere a torturii sau tratamentelor inumane ori degradante au
determinat definirea acestora la nivel internaţional18, astfel: tortura este un act prin care o
durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, este aplicat în mod deliberat, intenţionat
cu scopul de a obţine unele informaţii ori mărturisiri, de la victimă sau de la o terţă
persoană; tratamentul sau pedeapsa inumană reprezintă tratamentul de natura să
provoace în mod voluntar puternice suferinţe mentale ori fizice şi care în speţă nu se pot
justifica; tratamentul ori pedeapsa degradantă este un rău tratament de natura să
producă victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în stare să o umilească în mod grav
în faţa altora sau în proprii săi ochi sau care o determină să acţioneze împotriva voinţei ori
a conştiinţei sale.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că practicile instituţionalizate
cum ar fi: biciuirea delincvenţilor, lovirea unei persoane în prezenţa alteia cu scopul de a o
umili, aplicarea unei pedepse corporale în şcoală care induc umilirea sau înjosirea,
interogarea prin dezorientare senzorială, extrădarea sau expulzarea în cazul în care
persoana riscă tortura sau tratamentele inumane sau degradante reprezintă încălcări ale
dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.
Menţionam însă că aşa cum aprecia şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu
trebuie identificat termenul „degradant” cu cel de „dezagreabil” sau „inconfortabil”.
Precizăm că nu se face distincţie dacă aceste procedee sunt aplicate de un agent
al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea
sa sau cu consimţământul său şi situaţia producerii acestor acte de către orice alt subiect
de drept. Formularea din constituţie nu lasă nici un dubiu cât priveşte obligaţia generală, a
tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa, integritatea fizică şi psihică a persoanei.
Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu
trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Trebuie reţinut că interdicţia cuprinsă în art. 22 alin. 2 din Constituţie are caracter
absolut, neputându-se deroga în nicio situaţie de la respectarea integrităţii fizice şi
psihice.
2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

Subliniem faptul că art. 23 din Constituţie are un conţinut normativ complex şi relativ
minuţios reglementat faţă de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor fundamentale.
Cele două noţiuni prezente în titlu nu reprezintă unul şi acelaşi drept şi nici măcar nu
formează o categorie juridică unică, deşi sunt folosite şi trebuie explicate împreună 19.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul sau de a se

putea mişca şi comporta liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă formă de
18
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri cu privire la definirea acestor termeni.
19
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 40-44

servitute, de a nu fi reţinuta, arestata sau deţinuta decât în cazurile şi formele expres
prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţionala a stării
naturale umane, omul născându-se liber. Acest drept nu este însă un drept absolut,
cunoaşte aşadar anumite restrângeri în exercitare, prima fiind libera exercitare a
drepturilor celorlalte subiecte de drept. Încălcarea ordinii de drept de către individ
îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţii de tip represiv, ceea ce implică, în funcţie de
gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei precum
percheziţii, reţineri, arestări.
Noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează

persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau
anumite masuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură că aceste măsuri
nu sunt ilegale, nu suntem aşadar în faţa unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de
raţiuni pur politice. Acest sistem de garanţii permite realizarea represiunii faptelor
antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică
necesară20Articolul 23 stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi
arestări şi anume:
1. pot fi dispuse numai în cazurile prevăzute de lege - adică în situaţiile,
împrejurările în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii,
reţineri sau arestări
2. cu respectarea procedurii prevăzute de lege
Textul constituţional obliga legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile,

cât şi procedurile.
Percheziţia este o măsură prevăzută de Codul de procedură penală21. Potrivit art.
156, percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Cât privrşte
percheziţia corporală, aceasta se poate realiza atunci când persoana căreia i s-a cerut să
predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii.
Percheziţia este aşadar o măsura care priveşte direct libertatea individuală şi mai ales
siguranţa persoanei aşa cum sunt ele consacrate de Constituţie. Revine procedurii penale
stabilirea de reguli, până în detaliu, privind încuviinţarea, timpul şi procedura de efectuare
a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsura procesual penală, preventivă reglementată în detaliu de

Codul de procedură penală (art. 209 şi art. 210) prin care persoana faţă de care există
unele indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o faptă
prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile
competente, pe o durată limitată. Alin. 3 al art. 23 din Constituţie care prevede că reţinerea
nu poate depăşi 24 de ore trebuie interpretat ca fiind durata maximă, ce nu poate fi
depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. (poate dura mai puţin de 24
de ore în funcţie de operativitatea organelor de anchetă şi de motivele reţinerii în fiecare
caz în parte). Nimic nu împiedică, din punct de vedere juridic, răspunderea autorităţii care
20
CEDO a trebuit sa rezolve in principiu problema deosebirii cazurilor de lipsire de libertate, de cele care presupun
limitări aduse libertăţii. Curtea a apreciat de exemplu ca faptul de a consemna militarii in cazărmi nu constituie o
încălcare a libertăţii individuale pentru ca aceste restricţii nu depăşesc cerinţele impus de un serviciu militar.
Normal.” De asemenea internarea intr-un spital de psihiatrie a unui minor încredinţat părintelui sau la cererea
acestuia constituie o limitare legala si justificate a libertăţii.
21
Noul cod de procedură penală este adoptat prin Legea 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486/15 iulie 2010, în
vigoare de la 1 februarie 2014

a realizat o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost
abuzivă şi că ea nu era necesară.
Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, având consecinţe

grave asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea arestarea este
supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de
competenţa unor autorităţi care acţionează numai în ordinul legii, independent şi imparţial,
adică a judecătorilor.
Cele două reguli constituţionale aplicabile în privinţa arestării sunt:
1. arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
2. dispunerea măsurii arestării revine doar judecătorului.
În ceea ce priveşte durata arestării, în situaţia în care această măsură a fost luată,
s-a constatat că durata de 30 de zile este o durată care, de principiu satisface atât
cerinţele procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale .Având în vedere
aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din 2003 a făcut distincţie, în mod
expres, între cele doua faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata. Diferenţele se
referă doar la aspectele de detaliu (durata arestării şi ritmicitatea verificării legalităţii
acestei masuri), nu şi la autoritatea competenta să emită mandatul sau la regulile juridice
fundamentale de emitere a acestuia.
Astfel, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
maxim 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata
totală a arestului preventiv să poată depăşi un termen rezonabil, şi în nici un caz să fie mai
mare de 180 de zile. În cursul judecăţii instanţa de judecată este obligată să verifice
periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării. Ea
are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile
acestei măsuri nu mai există.
În toate situaţiile cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie respectiv
arestul la domiciliu, sub control judiciar sau sub control judiciar pe cauţiune. Acestea sun
instituţii de drept procesual penal care garantează că persoana liberată provizoriu va
răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate de procesul penal în
care este implicată. Liberarea provizorie încearcă să valorifice la maximum prezumţia de
nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare.
Următoarele reguli prevăzute de Constituţie sunt comune reţinerii şi arestării
preventive:
1. cele două măsuri pot fi dispuse când exista motive legale;
2. persoana are dreptul să cunoască motivele care impun măsuri atât de grave în
ceea ce o priveşte, acest lucru realizându-se prin comunicarea de îndată din partea
autorităţilor publice a motivelor reţinerii sau arestării, în limba pe care o înţelege cel în
cauză.
Prezenţa avocatului în etapa procesuală a învinuiri, când deja se conturează
culpabilitatea persoanei este obligatorie, autorităţile publice trebuind să ia masurile
necesare pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa
unui avocat ales. Regula constituţională este foarte clară nepermiţând nici un subterfugiu
juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
În fine, art. 23 stabileşte două reguli fundamentale, de tradiţie, prezumţia de
nevinovăţie şi principiul legalităţii pedepsei, ultimul dintre ele fiind o reluare şi
aprofundare a art. 16 din Constituţie deja analizat, în cadrul Principiilor fundamentale ale
Constituţiei.
Spre deosebire de Convenţia europeană Constituţia României conţine în articole
separate prevederea dreptului la interpret şi a dreptului la recurs care sunt în acelaşi
timp garanţii intim legate de libertatea şi siguranţa persoanei22. Mai mult acestea nu fac
22
Doina MICU, Op. cit, p. 53-54

parte din capitolul II al Constituţiei pe care îl analizăm „Drepturile şi libertăţile
fundamentale”, ci din capitolul VI intitulat „Autoritatea judecătorească”. Se înţelege că
legiuitorul român nu consideră aceste drepturi fundamentale? Sunt ele fundamentale dar
au fost cuprinse în capitolul menţionat deoarece sunt intim legate de desfăşurarea
activităţii judecătoreşti? Având în vedere prevederile CEDO, jurisprudenţa Curţii Europene,
precum şi aplicabilitatea directă a dispoziţiilor CEDO în dreptul intern român considerăm
cele doua noţiuni de mai sus ca fiind drepturi fundamentale ale individului. Argumentele
sunt următoarele:
1. sunt reglementate de legea fundamentală, deci au caracter fundamental
indiferent de capitolul în care sunt prevăzute sau de titlul acestuia;
2. caracterul unitar al drepturilor omului, care presupune corelarea şi
interdependenţa lor unele faţă de celelalte şi intercondiţionarea lor reciprocă;
3. existenţa obligaţiei statului român de respectare a tratatelor internaţionale la care
este parte.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este reglementat în art. 24 distinct de libertatea individuală şi
siguranţa persoanei, deşi în strânsă legătură cu acestea deoarece prezintă un egal interes
pentru întreaga activitate judiciară, atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ, etc.
Dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni:
1. în accepţiunea lato senso, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor
ce i se aduc, să conteste învinuirile, se probeze nevinovăţia sa ( în procesele penale) sau
să-şi valorifice pretenţiile sau să dovedească netemeinicia pretenţiilor adversarului (în
procesele civile, comerciale, de munca, etc.). Aceasta accepţiune include şi posibilitatea
folosirii avocatului.
2. în accepţiunea stricto senso, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat.
Alin. 2 al art. 24 prevede că în cursul procesului părţile au dreptul la asistenţă din
partea unui avocat, drept pe care persoana şi-l poate exercita sau nu. Din acest motiv
intervine în textul constituţional noţiunea de avocat ales, în sensul că partea în proces îşi
alege ea însăşi avocatul calificat. În cazul proceselor penale însă în care învinuiţii sau
inculpaţii sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave asistenţa din partea unui
avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze
un avocat care să apere persoana în cauză.
4. Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului şi este reglementat în art. 25 din Constituţie în privinţa ambelor aspecte ce
formează conţinutul acestui drept: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie
în afara teritoriului.
Acest drept nu este însă un drept absolut el trebuind să fie exercitat potrivit unor
reguli şi cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. Reglementările legale
privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea
frontierelor nu sunt restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci norme ce conferă un cadru
eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de
a circula nestânjenit pe teritoriul statului şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice
localitate. Această prevedere nu exclude însă respectarea legilor privind domiciliul,
reşedinţa, proprietatea, etc.

Libertatea de circulaţie internaţională a persoanei, în lumina recunoaşterii libertăţii
de circulaţie în cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte complementare, dar
distincte23:
a) trecerea frontierelor unui stat de către cetăţeni ai altor state pentru vizite de
scurtă durată (indiferent de scop, esenţial fiind că nu se urmăreşte stabilirea pe teritoriul
statului respectiv);
b) trecerea frontierelor şi stabilirea într-un alt stat decât cel de cetăţenie. Ambele
aspecte intră sub incidenţa politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt un atribut
suveran al acestuia. Statul defineşte condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a străinilor în şi
din teritoriul său. Reglementările şi practica internaţională disting între şederea de scurtă
durată – de cele mai multe ori în scopuri turistice, fiind însă posibilă şi desfăşurarea unor
activităţi temporare cu caracter lucrativ – şi şederea de lungă durată, adică stabilirea
domiciliului străinului pe teritoriul statului respectiv, care implică în mod cert accesul pe
piaţa forţei de muncă.
c) modul în care străinii aflaţi în mod legal pe teritoriul unui stat beneficiază şi îşi
exercită drepturile civile, economice, sociale şi în anumite cazuri cele politice, în cadrul
acelui stat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aşa cum este ea
consacrată de Constituţie se face referire doar la primele două situaţii prezentate,
rămânând ca drepturile concrete de care se bucură cetăţeanul român stabilit într-un alt
stat să fie reglementate, în principal de normele statului respectiv. Astfel, prin art. 25 se
garantează permiterea emigrării unui cetăţean român şi revenirea ulterioară în ţară.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

În art. 26 alin. 1 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi
ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice om are dreptul la
propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Cele trei noţiuni utilizate de autorul constituant –
viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – nu sunt definite în constituţie, întrucât nu este
rolul acesteia să dea definiţii. Stabilirea concretă a conţinutului fiecăreia dintre ele revine
autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi contexte determinate.
Deşi cele trei noţiuni sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin
altele, ele nu se confundă totuşi, fapt pentru care au fost menţionate distinct, pentru ca
ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă de
familie se înţelege privitor la familie, viaţă intimă şi privată sunt mai dificil de diferenţiat
pentru că viaţa intimă este prin ea însăşi privată24.
Subliniem faptul că, atunci când se pune problema încălcării acestui articol din
Constituţie judecătorul român, în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţie va trebui să
interpreteze şi să aplice dispoziţiile constituţionale privind dreptul la ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private în concordanţă cu tratatele internaţionale în materie, deci şi
cu Convenţia europeana a drepturilor omului, dar mai ales cu jurisprudenţa Curţii
europene care are valoare de izvor de drept al Dreptului european al drepturilor omului.
Astfel, Curtea europeană a definit dreptul la respectarea vieţii private ca fiind
dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. În plus este cuprins aici şi
dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în plan afectiv,
pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi.
În ceea ce priveşte expresia „viaţă de familie” Curtea o interpretează ca înglobând
cel puţin raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol considerabil, de exemplu
cele dintre bunici şi nepoţi. Deşi relaţiile de sânge sunt invocate pentru stabilirea unei vieţi
23
Aurel CIOBANU DORDEA, Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeana şi
implicaţiile acesteia pentru România, A.U.B. nr. 1/2002, p. 26-34
24
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 186

de familie, acestea sunt considerate, evaluate, alături de alte elemente de natură
financiară sau psihologică.
Dreptul persoanei la propria imagine25 intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii

intime, familiale şi private, întrucât dreptul la imagine şi respectul intimităţii sunt
inseparabile.
Principalul obiectiv al art. 26 este să ferească individul împotriva amestecului
arbitrar al puterii publice, însă acest obiectiv trebuie extrapolat în sensul că acestei
obligaţii negative –de abţinere de la orice amestec a statului i se adaugă obligaţii pozitive
inerente unui respect efectiv al vieţii intime, private şi de familie. Aşadar nici un subiect de
drept (om, autoritate, grup) nu poate să se amestece în viata intimă, familială sau privată a
persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ explicit şi liber exprimat.
Astfel, ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor pronunţate
de o persoană, fără consimţământul acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la viata
intimă, familială şi privată. De asemenea, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa de
judecată secretă în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără a se aduce
nici un serviciu legii sau justiţiei.
Din perspectiva structurală dispunerea acestui drept pe trei coordonate prezintă
atât aspecte pozitive – sunt evidenţiate cele mai importante subdomenii, ceea ce duce la
atenţionare funcţionarului public şi respectiv, a judecătorului român, care trebuie să
interpreteze norma juridică conform structurii şi conţinutului acesteia, cât şi aspecte
negative ce ţin de posibilitatea considerării enumerării ca limitative, ceea ce apare ca o
încorsetare a protecţiei juridice înseşi26.
Trebuie observat faptul că legiuitorul a reglementat simplu şi concis într-un domeniu
foarte divers, care ar fi trebuit să prevadă expres şi problematica protecţiei datelor cu
caracter personal, pe care legiuitorul le-a vizat, dar nu le-a reglementat, pasând această
sarcină dificilă judecătorului şi instituţiei interpretării juridice.
În lumina art. 20 cu ajutorul metodei logice de interpretare, referitor la termenul
„neconcordanţe” va trebui să considerăm ca fiind incluse domeniile nereglementate
explicit, precum domeniul datelor personale, un domeniu nou pentru spaţiul legislativ din
România. Conţinutul său priveşte, într-o formă generică, dreptul persoanei fizice de a-i fi
apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia corelativă a statului
de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Legiuitorul din
România, în contextul integrării europene şi al armonizării legislaţiei romaneşti cu
reglementările europene şi conştient de faptul că dispoziţiile constituţionale nu asigură
decât o reglementare generică, aproape lacunară, a reacţionat cu o vivacitate şi inspiraţie
care dau măsura şi amplitudinea transformărilor din România, adoptând punctual norme
juridice pentru protecţia datelor personale.
În acest scop, a luat fiinţă în România, o autoritate centrală cu atribuţii de control,
Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal27. Se
25
Decizia CNA nr. 80/2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine
26
Mihail Constantin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale in sistemul juridic al României, AUB, nr.
3/2004,p. 72.
27
Înfiinţată, prin Legea nr. 102/2005, Autoritatea îşi exercită competenţa stabilită în principal de
Legea nr. 677/200 cu modificările uzlterioare, în condiţii de independenţă faţă de orice autoritate
publică sau entitate de drept privat. Prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (publicata in
M. Of. nr. 790/12.12.2001) a fost transpus acquis-ul reprezentat de Directiva 95/46/EC. Legislaţie
relevanta domeniului la care facem referire în afară de legea menţionată: Legea nr. 682/2001
privind ratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor fata de prelucrarea automatizata a
datelor cu caracter personal adoptata la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, Legea 544/2001 privind
pune astfel problema protejării datelor cu caracter personal colectate şi prelucrate în
sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credite sau în activitatea desfăşurată de instanţe
şi parchete.
Principiile aplicabile în activitatea de prelucrare a datelor personale sunt:
a) prelucrarea cu bună-credinţă,
b) colectarea datelor în scopuri determinate, explicite şi legitime
c) confidenţialitatea prelucrărilor, securitatea prelucrărilor, datele să fie adecvate,
pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate, etc.
Aliniatul 2 al art. 26 face referire la dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi,
şi este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său,
libertatea corporală.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul cuprinde în conţinutul său dreptul de
a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau
ţesuturi pentru transplanturi şi inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă două aspecte28:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de
libertatea sa
2. prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri.
În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite
determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social, când ingerinţa autorităţilor publice
este justificată, ca de exemplu: examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi,
pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru
depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor
venerice sau vaccinările obligatorii.
6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care cuprinde
două aspecte: inviolabilitatea domiciliului – garantat de art. 27 din Constituţie şi libera
alegere, schimbare sau folosire a domiciliului – a cărui exprimare juridică se regăseşte în
articolul privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului este concepută în strânsă legătură cu respectul vieţii
intime şi private, rămânând însă un drept fundamental de sine stătător. Existenţa lui
constituie în acelaşi timp o garanţie cu privire la respectul vieţii private. Respectarea sau
încălcarea lui contribuie la respectarea sau nerespectarea dreptului la viaţă intimă sau de
familie. Acest fapt se datorează atât caracterului unitar al tuturor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, cât şi concepţiei care a stat la fundamentul reglementării juridice a
drepturilor prevăzute de Constituţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei
persoane fără consimţământul acesteia.
În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, spre
deosebire de dreptul civil, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil – adică locul
unde persoana fizică declară că îşi are locuinţa principală, în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor sale(art. 87 NCCiv) cât şi reşedinţa unei persoane fizice, care conform art. 88
NCCiv este locul unde persoana fizică îşi are locuinţa secundară. El cuprinde nu numai
camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana, ci şi dependinţele, curtea,
gradina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele.
liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate si Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
28
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 50

Noţiunea de domiciliu nu trebuie confundată cu cea de proprietate sau proprietar
pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliu sau reşedinţa persoanei chiar daca
aceasta nu este şi proprietarul ei dar o ocupa în mod legal (camera de hotel, camera
închiriată, camera de hotel studenţesc, locuinţa de serviciu, locuinţa din fondul de protocol)
Inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane
decât pe dreptul de proprietate29.
Constituţia stabileşte, printr-o enumerare limitativa situaţiile în care se poate
deroga prin lege de la principiul în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia:
1. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
2. înlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei
persoane;
3. apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
4. prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acestea sunt situaţii necesare, legale şi excepţionale, întrucât inviolabilitatea
domiciliului nu poate fi una absoluta. Acest drept este unul relativ întrucât nu ar fi just ca
protejarea acestui drept să fie mai presus decât, spre exemplu necesitatea derulării în
condiţii optime a cursului justiţiei, sau al descoperirii şi capturării răufăcătorilor sau mai
presus de luarea măsurilor necesare pentru salvarea unei vieţi sau averii unei persoane,
ori apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice.
Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de celelalte situaţii în care legea ordonă,
pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, în situaţia privind înlăturarea
unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane deşi nu se ordonă
nici nu se sancţionează pătrunderea în domiciliul unei persoane fără acceptul unei
persoane, fiind de fapt vorba de starea de necesitate. Aceasta constituie în anumite
situaţii, în care sunt puse în pericol valori sociale ocrotite de lege, o cauză de înlăturare a
caracterului penal al faptei care în mod normal ar fi socotită ca ilicită. Aceasta înseamnă
excluderea existentei unei infracţiuni şi a răspunderii penale. Sunt considerate a fi stări de
necesitate cutremure de pământ, inundaţii, incendii şi alte calamitaţi naturale. În
asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei
persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viata, integritatea fizica sau bunurile
unei persoane.
Având în vedere implicaţiile juridice şi morale ale percheziţiei Constituţia consacra
acestora doua alineate distincte. Principiile constituţionale care guvernează aceasta
instituţie juridica sunt:
1. autoritatea competenta să dispună percheziţii este, după revizuirea constituţiei
exclusiv judecătorul;
2. procedura de efectuare a percheziţiei este stabilita de lege, fără ca astfel să se
poată aduce atingere substanţei dreptului;
3. sunt interzise percheziţiile în timpul nopţii, în afara de situaţia flagrantului delict.
Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regula diferit şi, ca atare, în
asemenea situaţii, interesul justiţiei are prioritate. Conţinutul concret al expresiei „în timpul
nopţii” este precizat de codul de procedura penală: înseamnă între orele 6-20, cu
menţiunea că percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii. Alte
reguli importante prevăzute de acelaşi cod în dezvoltarea textului constituţional au în
vedere instituirea unor obligaţii pentru organului judiciar ce urmează să efectueze
percheziţia: legitimarea acestuia; efectuare percheziţiei în prezenta persoanei de la care
se ridica obiecte sau înscrisuri, iar în lipsa acestuia a unui membru a familiei sau a unui
vecin având capacitate de exerciţiu; limitarea acţiunii organului judiciar la ridicarea numai a
29
Mihai COSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, op.cit., p.52

obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşita, precum şi a obiectelor sau
înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă.
În fine trebuie să reţinem ca articolul 27 din Constituţie se refera doar la
percheziţiile domiciliare, delimitându-se astfel percheziţiile efectuate asupra unei persoane
aflata fie la domiciliul său fie la domiciliul sau reşedinţa altuia cunoscută sub denumirea de
percheziţie corporală şi care face obiectul protecţiei stabilite prin articolul 23 referitoare la
libertatea individuală.
7. Secretul corespondentei
Garantarea secretului corespondentei este, în concepţia Constituţiei României o
îndatorire a statului care trebuie să prevină şi să sancţioneze imixtiunile ilegale sau
arbitrare săvârşite de autorităţile publice sau alte subiecte de drept, cu privire la
corespondenta şi convorbirile telefonice ale individului. Dreptului acestuia, care este
inviolabil, ii corespunde corelativ obligaţia statului de a-l garanta prin toate mijloacele pe
care le considera potrivite şi concordante cu ordinea juridica europeana.
Acest principiu fundamental urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei de a-şi
comunica în scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile
sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice30.
Prin „corespondenta” textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, convorbiri
telefonice şi alte mijloace legale de comunicare.
Conţinutului dispoziţiilor art. 28 din Constituţie trebuie interpretat ca interdicţia
oricărui subiect de drept fie el persoana fizica sau autoritate publica de a retine,
deschide, citi, distruge, a da publicităţii o corespondenta ce nu-i e adresata, având
obligaţia de a o restitui destinatarului daca din întâmplare a intrat in posesia ei. De
asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonica sau de a divulga
conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
O situaţie aparte o reprezintă funcţionarii din posta şi telecomunicaţii care prin,
natura muncii lor şi uneori prin natura comunicărilor (cărţi poştale, telegrame) iau
cunoştinţă de conţinutul acestor corespondente. Eu sunt ţinuţi de obligaţia de a păstra
secretul, în caz contrar conform statutului lor fiind sancţionaţi.
Inviolabilitatea secretului corespondentei este un drept relativ, putând să sufere
limitări şi ingerinţe în exercitarea sa, dar numai daca acestea au loc în interesul justiţiei, cu
stricta respectare a art. 53 din constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi.
2.3.2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
1. Dreptul la învăţătura31
Dreptul la învăţătura, ca parte a dreptului la educaţie are un specific al regimului
juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este şi
o îndatorire se explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, gimnazial).
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei
pentru ca aceasta să devina, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Constituţia stabileşte, în art. 32 formele organizatorice concrete prin care se
realizează dreptul la învăţătură: învăţământul obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul
profesional, învăţământul superior şi alte forme de perfecţionare. Enumerarea nu este
una limitativă, textul rezumându-se la a menţiona formele principale, tradiţionale de
învăţământ.Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezulta că exista trei categorii de
instituţii de învăţământ: de stat, particulare şi confesionale. Indiferent de categoria din care
30
31
Ibidem, p 66-70

fac parte toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii.
Daca regulile de desfăşurare a activităţii pentru celelalte grade de învăţământ sunt lăsate
strict la latitudinea legiuitorului, pentru învăţământul universitar, fie el de stat sau particular,
Constituţia consfinţeşte un principiu fundamental, şi anume garantarea la nivel
constituţional a autonomiei universitare.
Este indiscutabil că asigurarea dreptului la învăţătura implică obligaţii şi prestaţii
materiale din partea statului, astfel încât Constituţia garantează gratuitatea învăţământului
de stat, precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi
tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi. Este fără îndoială că
învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, însă gratuitatea învăţământului superior
trebuie interpretată în lumina principiului mai sus amintit al autonomiei universitare.
O importanta componenta a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul
religios. În acest domeniu Constituţia stabileşte doua reguli:
1. privind învăţământul religios organizat de culte ce asigura libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult, ceea ce transpune în
domeniul învăţământului exigentele juridice ale libertăţii conştiinţei
2. privind învăţământul religios în şcolile de stat pentru care textul prevede ca este
organizat şi garantat de lege, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezulta
din art. 29 din Constituţie referitor la libertatea conştiinţei. Astfel Legea învăţământului nr.
1/2011 modificata prevede ca religia este o disciplina şcolară, dar elevul poate, pe de o
parte, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit să-şi aleagă pentru studiu religia şi
confesiunea şi, pe de altă parte, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal
instituit poate să nu frecventeze orele de religie, aceste prevederi dând astfel satisfacţie
deplina libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului de toate gradele trebuie să se
realizeze în limba oficială a statului, care, potrivit art. 13 este limba română. Constituţia ia
însă în considerare şi realitatea ca în România exista şi cetăţeni romani de alta
naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, lipoveni, etc. care au, potrivit art. 6 al
Constituţiei dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Astfel, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
de a învaţă limba lor materna şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba.
Mai mult, data fiind o alta realitatea, cea a liberei circulaţii a oamenilor, dar şi a
informaţiilor, ce presupune o pregătire profesionala aparte se permite de asemenea, prin
art. 32 al Constituţiei desfăşurarea învăţământului într-o limbă de circulaţie
internaţională, în condiţiile legii.
2. Accesul la cultură
Accesul la cultura este un drept fundamental nou introdus după revizuirea
constituţiei, fiind un adevărat drept complementar al dreptului la învăţătura şi împreuna cu
acesta, parte integranta a unui drept la educaţie văzut într-un sens mai larg, de posibilitate
neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter educativ şi cultural32.
Cu toate ca textul constituţional utilizează expresia „libertatea persoanei”, în prima
parte a conţinutului accesului la cultura, în realitate suntem în fata unui adevărat drept,
întrucât „libertatea persoanei” este acompaniata de obligaţiile constituţionale ale statului
pentru realizarea ei.33
32
33
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Noile drepturi fundamentale. Accesul la cultura si libertatea economica,
AUB nr. 1/2004, p. 32-33

Aşadar, acest drept are un caracter complex şi cuprinde pe de o parte libertatea
persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi
universale (art. 33 alin. 2 din Constituţie), iar pe de alta parte, o dubla obligaţie a statului
pentru realizarea acestei libertăţi: abţinerea de a aduce vreo atingere posibilităţii oricărei
persoane de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, dar şi garantarea să,
ceea ce implica un amplu efort la nivel normativ, instituţional şi concret-material, pentru a
asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.34
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, dar şi accesul la valorile culturii
nu pot fi îngrădite în nici un mod, nici măcar prin lege. O asemenea regula constituţională
cu caracter absolut este fireasca având în vedere multitudinea de probleme cu care s-au
confruntat naţiunile: revoluţii culturale, eliminarea unor forme de cultura, etc.
Corelativ libertăţii persoanei sunt reglementate obligaţiile statului: asigurarea
păstrării identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi
conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea
valorilor culturale şi artistice ale României în lume, obligaţii ce vor fi aduse la îndeplinire
prin legi adoptate de Parlament.
Menţionăm ca o noutate absoluta faptul că statul are obligaţia de a asigura
păstrarea identităţii spirituale şi pentru etnicii majoritari (nu numai pentru minorităţile
naţionale), ceea ce în Constituţia nerevizuita nu se prevedea, o asemenea lipsă neputând
să stârnească decât nedumerire şi nemulţumire.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umana la nivelul cerinţelor actuale de
viaţă, asigurându-se în acest fel cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice
şi mentale care să-i permită o reala şi eficienta participare la viata politica, economica,
sociala şi culturala.
Justificarea consacrării în constituţie a unui asemenea drept rezida în aceea ca
statul trebuie să se implice în rezolvarea unor aspecte importante precum: scăderea
mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii infantile, devotarea sănătoasă a copilului,
profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale, crearea de condiţii care să
asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boala.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii clare şi ferme în
sarcina statului, şi anume de a lua masurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii publice.
Rămâne însă ca principalele domenii şi aspecte ale domeniului sănătăţii precum
organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boala,
accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale, protecţia consumatorilor, precum şi alte masuri de protecţie a
sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, să fie reglementate prin autoritatea legislativa –
Parlamentul drept urmare a obligaţiei impuse prin textul constituţional.
4. Dreptul la mediu sănătos

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost introdus ca urmare a revizuirii
constituţiei în 2003, deşi el era menţionat implicit la nivel constituţional şi înainte de
revizuire în art. 134 care preciza că „statul trebuie să asigure (…) refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” Evoluţia realităţilor
sociale a demonstrat că este necesară prevederea unor veritabile drepturi subiective ale
34

persoanelor în această materie, astfel încât să se ofere posibilitatea unei mai clare definiţii
a tipurilor de acţiune la care este ţinut statul.35
Utilizarea elementului „sănătos” din denumirea acestui drept este justificată de
ideea că acest drept constituie o premisă a realizării altor drepturi fundamentale, şi anume:
dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, precum şi
existenţa obligaţiei fundamentale a statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic şi obligaţia de creare a condiţiilor
necesare pentru creşterea calităţii vieţii.36
Daca titlul articolului este dreptul la un mediu sănătos, conţinutul acestuia adaugă şi
caracteristica de „echilibrat ecologic”, întrucât nevoia de protecţie a mediului este nu
numai aceea de a proteja sănătatea omului, ea cere, de asemenea ca omului să-i fie
garantată o viaţă demnă de a fi trăită. Preocuparea esenţială a statului trebuie să fie aceea
de a asigura nu numai ca omul să trăiască subzistând cu orice preţ, ci ca el să îşi poată
exercita în mod plenar dreptul său la viaţă. Un drept la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat aduce o protecţie mai largă decât cea care poate rezulta dintr-un drept doar al
protecţiei sănătăţii.37
Trebuie însă reţinut că indiferent cum este denumit un asemenea drept
fundamental, drept la mediu sănătos, curat, decent, de calitate, ecologic echilibrat el
trebuie să fie protejat, acesta fiind elementul esenţial de conţinut şi de terminologie.
Noţiunea de protecţie îi asigură acestui drept generalitatea optimă care să nu îl transforme
într-un „drept gigant” şi astfel să existe riscul de a se pierde chiar sensul şi rostul dreptului
examinat.
Însăşi folosirea cuvântului „sănătos” este relativă, pentru că nu se precizează la ce
se raportează mediul înconjurător pentru a fi considerat sănătos. Un exemplu în acest
sens îl constituie următorul fapt: Amazonia nu este considerată un areal sănătos pentru
individ, dar este plămânul verde al planetei, esenţial pentru biosferă şi, deci, sănătos
pentru populaţia globului.38
Dreptul la mediu sănătos are un anumit specific faţă de celelalte drepturi
fundamentale:
1. caracter pozitiv – statul trebuie, în virtutea caracterului său social să ia măsuri,
inclusiv prin crearea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept, concretizarea
acestei obligaţii făcându-se prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind Fondul de
mediu, republicată, cu modificările ulterioare.39
2. nu este un drept fundamental la un mediu sănătos ideal, care este imposibil de
definit, ci la un mediu înconjurător concret, care trebuie să fie protejat pentru a oferi fiinţei
umane şi colectivităţii sănătate, calitate a vieţii şi siguranţă a traiului;
3. este singurul drept fundamental care necesită existenţa unui element temporal,
pentru că acesta nu este reglementat şi recunoscut numai pentru generaţiile prezente, ci şi
pentru cele viitoare;
4. sub aspect procedural trebuie subliniat ca protejarea mediului înconjurător se
poate face şi prin măsuri preventive. Dauna ecologică produsă echivalează cu
neconservarea şi neprotejarea mediului înconjurător, uneori fiind ireversibilă,
35
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p.73
36
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p. 47
37
Jean Paul JACQUE, La protection du droit a l environnment au niveau europeen ouregional, U.N.E.S.C.O., 1987, p.
70
38
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p.48
39
Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 a fost publicată în M. of. Nr. 1196 din 30
decembrie 2005, şi aprobată cu modificări prin Legea 105/2006, cu modificărileulterioare.
responsabilizarea pentru impactul ecologic produs uneori nemaiavând decât un rol
educativ, nu reparator. Cu alte cuvinte, în domeniul acestui drept, esenţialul este
prevenirea, şi nu caracterul reparator al răspunderii pentru daune ecologice.
5. necesitatea informării asupra protecţiei mediului şi a participării tuturor, acest
drept creând drepturi şi obligaţii pentru toţi, nu numai pentru stat. Prin urmare indivizii
trebuie să fie informaţi, dar pentru a putea percepe informaţiile ei trebuie să dobândească
o anumită educaţie şi, în acelaşi timp trebuie să aibă dreptul de a participă la luarea
deciziilor capabile să exercite o influenţă asupra mediului înconjurător.
6. calitatea subiecţilor acestui drept fundamental, cu alte cuvinte titularul său este
una problematică întrucât se pune întrebarea dacă dreptul la mediu trebuie considerat ca
un drept al persoanei umane, beneficiar unic privilegiat al conservării naturii ori el
înglobează în câmpul său de protecţie întreg mediu - Drept al individului ori drept al
naturii.40
Titularul unui asemenea drept nu poate fi decât fiinţa umană, întrucât dreptul
trebuie recunoscut doar în funcţie de viaţa umană. Omul trebuie însă considerat ca parte
componentă a mediului înconjurător. Protejând omul este necesar să protejăm mediul
înconjurător iar protejarea acestuia din urmă are drept consecinţă protejarea fiinţei
umane41.
Trebuie de asemenea să menţionăm că art. 35 din Constituţie precizează că statul
recunoaşte dreptul la un mediu sănătos tuturor subiectelor individuale de drept, nu numai
cetăţenilor români.
7. necesitatea garantării acestui drept atât la nivel naţional, cât şi la nivel
internaţional având în vedere consecinţele pe care le pot avea degradările produse
mediului înconjurător.
Corelativ dreptului la mediu sănătos sunt stabilite îndatoririle tuturor persoanelor
fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător, conform alin. 3 al art. 35 din
Constituţie. Acelaşi alineat aduce în prim-plan necesitatea acordării unei mai mari atenţii
educaţiei în domeniu, care se realizează atât în procesul de învăţământ, cât şi în familie.
În conţinutul dreptului fundamental la mediu sănătos nu figurează însă răspunderea
juridică pentru săvârşirea unei ilegalităţi sau a unor daune ecologice.
Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 ar rezulta că statul nu ar avea îndatoriri, în
realitate însă una dintre cele mai importante obligaţii a acestuia este chiar cea din alin. 2 al
aceluiaşi articol şi anume cea de asigurare a cadrului legislativ pentru exercitarea dreptului
fundamental, o alta la fel de importantă, dar nemenţionată expres de aceasta dată în textul
constituţional fiind participarea activă la cooperarea internaţională în domeniu, ştiut fiind că
protecţia mediului înconjurător face obiectul negocierilor politice şi al documentelor
internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă de multe ori nu există şi o constrângere
însoţită de sancţiune în caz de nerespectare. Există totuşi în planul dreptului internaţional
o serie de principii aplicabile în această materie cum ar fi: interzicerea poluării sau
„poluatorul plăteşte”.
5. Dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii42

Prin articolul 41 Constituţia precizează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit
întrucât, se consideră că dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi
40
M. A. MEKOUAR, Le droit a l environment dans ses raports avec les autres droits de l homme, U.N.E.S.C.O., 1987,
p102-103.
41
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit , p.52-53
42
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 85-88

procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune
dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Dreptul la muncă este un drept complex, el incluzând: libertatea alegerii profesiei,
meseriei sau ocupaţiei; libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii;
retribuţia muncii depuse; dreptul la negocieri colective; caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective încheiate ca urmare a acestor negocieri.
Consacrând libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea
alegerii locului de muncă Constituţia dă fiecărui om posibilitatea de a face anumite alegeri
cu privire viata sa profesională, alegeri determinate de aptitudini, dorinţe, coordonate de
ordin economic şi de voinţa celor interesaţi. Aceasta libertate trebuie însă corelată cu
principiul dominant într-o societate funcţională acela al ocupării locurilor de muncă pe
criteriul competenţei.
Protecţia socială a muncii exprimă corelaţia strânsă dintre libertatea oricărei fiinţe
umane de a munci şi necesara intervenţie a statului pentru a face posibil şi realizabil în
concret acest lucru.
Componentele dreptului la protecţie socială sunt: securitatea şi igiena muncii;
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul
săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele; formarea
profesională, precum şi alte situaţii specifice, aşa cum prevede alineatul 2 al articolului 41.
Subliniem aşadar că textul constituţional face doar o enumerare exemplificativă, marcând
astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii venite din partea legiuitorului.
Durata zilei de lucru este în medie de cel mult 8 ore pe zi. O asemenea repartizare
a orelor unei zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita de 8
ore este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească, însă stabilirea unei
durate de muncă mai redusă este legal posibilă. Desfăşurarea unor activităţi poate însă
implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi. Astfel, ar fi absurd ca un
salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă, de exemplu un pilot
care dirijează un avion de cursă lungă, din acest motiv s-a formulat în constituţie „în medie
8 ore”. Aceasta implică obligaţia pentru angajator şi pentru salariat de a stabili un program
de muncă, în funcţie de natura muncii care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul
săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite.
Art. 41 alin. 4 reia, în materia muncii un principiu statuat în alte doua articole din
Constituţie, 4 şi 16, şi anume egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, exprimat prin
formularea „ la munca egala, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.În fine, art. 41 garantează
atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cat şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de munca.
Trebuie avut în vedere faptul ca dreptul de munca semnifica libertatea de a-şi
alege profesia sau locul de munca, fiind în fapt expresia libertăţii şi personalităţii umane,
aşa încât o persoana nu va putea fi obligata să desfăşoare o munca pe care nu şi-a ales-
o, impusă împotriva voinţei sau acceptării libere a acesteia43. Constituţia interzice expres
în art. 42 munca forţată, interdicţia având un caracter absolut, nefiind admisă nicio
derogare în timp de pace sau război. Principiul constituţional al interzicerii muncii forţate
cunoaşte totuşi trei excepţii precizate expres, considerându-se astfel ca nu constituie
munca forţată:
1. activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activităţile prestate în locul
acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar din motive religioase sau
de conştiinţa (de exemplu îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar precum portul sau
folosirea armelor de foc pot fi interzise de religia pe care o persoana o practica sau de
43
Curtea europeana a drepturilor omului a refuzat cererea unui avocat stagiar care aprecia ca obligaţia de a asigura
apărarea din oficiu fără remunerare sau cu o restituire a cheltuielilor efectuate constituie munca forţata, impusa de
barou din oficiu., deoarece exigentele impuse accesului la profesia de avocat sunt proporţionale si neexcesive fata de
avantajele viitoare, iar ele au fost liber acceptate de acesta.

convingerile sale intime, aşa încât persoana va fi scutita de asemenea obligaţii, dar va
presta în locul acestor activităţi, altele.
2. munca unei persoane condamnate, prestat în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată
3. prestaţiile impuse de situaţia creata de calamitaţi ori de alt pericol, precum şi cele
care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege, întrucât acestea sunt impuse
de nevoia de a salva naţiunea, interesul general primând în mod justificat în astfel de
împrejurări..
6. Dreptul la grevă
Greva44 constituie o încetare colectiva şi voluntara a lucrului într-o unitate de
către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de activitate, încetare prin
care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a modificării condiţiilor de muncă şi
de viaţă.
Trebuie observat faptul că dreptul la grevă este în strânsă corelaţie cu alte drepturi
şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, dreptul de asociere şi, în principal, cu asocierea în
sindicate45. Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 9) sindicatele contribuie la apărarea
drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar
greva are drept scop întocmai apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, aşa
cum prevede art. 43 alin. 1 din Constituţie. Sunt aşadar licite numai grevele care-şi propun
şi afirmă asemenea interese şi, de regulă, sunt considerate ilicite grevele cu caracter
politic. De altfel enumerarea prezentă în art. 43 alin. 1 din Constituţie este una limitativă,
„interese profesionale, economice şi sociale”, aşa încât nu rezultă că dreptul la grevă
priveşte şi interese politice.
Greva poate fi declanşată numai dacă, în prealabil au fost epuizate fără succes
posibilităţile de soluţionare a conflictului de muncă prin procedurile prevăzute de lege 46,
reprezentând aşadar o soluţie in extremis prin care patronatul trebuie convins să satisfacă
revendicările salariaţilor.
Dreptul la greva nu aparţine fiecărui individ, ci doar acelora care se bucură de
calitatea de salariat, aşa încât nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse
manifestări organizate de persoane care nu au această calitate, chiar dacă aceste
manifestări se autointitulează greviste.
Există totuşi anumite categorii de salariaţi, care nu au drept la grevă, precum:
procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din
subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de forţele armate străine
staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi funcţionarii publici cu statut special
din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din instituţiile şi structurile
din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Român de
Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale,
precum şi alte categorii de personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea
acestui drept.
De asemenea încetarea serviciilor publice precum transporturile, poşta, ordinea
publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi astfel încât grevele în aceste
domenii de activitate sunt supuse unor regimuri juridice speciale, astfel încât să se asigure
serviciile esenţiale pentru societate.
44
Grevele pot fi de avertisment, de solidaritate şi propriu-zise. Pentru o detaliere a acestora, a se vedea Legea nr.
62/2011 a Dialogului social, publicata in M. Of. 322 din 10 mai 2011,republicată în M. Of. 625 din 31 august 2012 cu
modificările ulterioare.
45
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 91
46
Legea nr 62/2011a Dialogului social, republicată cu modificări.

Pentru a se evita exercitarea abuzivă a acestui drept s-a prevăzut în alin. 2 al art.
43 din Constituţie posibilitatea ca prin lege să se poată aduce anumite limitări şi
condiţionări acestui drept, cu privire mai ales la concilierea conflictelor de muncă,
declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, etc. Reţinem aşadar că dreptul la grevă este
un drept relativ, şi nu unul absolut.
7. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate este un drept tradiţional, recunoscut indivizilor încă din cele
mai vechi timpuri. Acesta reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, precum şi de a putea transmite altuia dreptul
său. Observăm aşadar că dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosinţa şi
dispoziţia (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului proprietate
privată.
Dreptul de proprietate privată este un drept:
- exclusiv, deoarece asigură monopolul titularului dreptului de proprietate asupra
bunului său şi în acelaşi timp exclude terţii, inclusiv autorităţile publice, de la exercitarea
prerogativelor proprietăţii.
- perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face
obiectul dreptului.
Poate fi titular al acestui drept atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică,
inclusiv statul, caz în care bunurile aparţinând proprietăţii private a statului sunt supuse
aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane. Constituţia
revizuită a introdus o noua prevedere referitoare la titularii dreptului de proprietate,
dispoziţie care reflectă noua condiţie a României de stat membru al Uniunii Europene.
Astfel cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniune şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin
moştenire legală.
Cât priveşte obiectul dreptului de proprietate acesta se poate consta nu numai în
bunurile mobile şi imobile, corporale, ci şi în cele necorporale, cum ar fi dreptul de autor,
brevete de invenţii sau mărci, şi acestea fiind în egală măsură protejate de stat.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi
apăra proprietatea obţinută pe căi licite. De altfel se interzice confiscarea averii dobândite
licit, ba mai mult, constituţia precizează următorul aspect „caracterul licit al dobândirii se
prezumă”, aşa încât sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă
un asemenea lucru. De asemenea bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni
ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii.
Constituţia garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele
asupra statului, însă stabileşte şi anumite limite exprimând dreptul de proprietate ca pe un
drept relativ. Astfel există anumite limite în exercitarea acestui drept, cum ar fi:
naţionalizarea, exproprierea şi folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către
autorităţile publice.
Naţionalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea publică a statului a
terenurilor şi construcţiilor fără plata unei despăgubiri echivalente şi pentru temeiuri de
multe ori arbitrare. Constituţia interzice în art., 44 alin. 4 (alineat nou introdus) doar
naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe
baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură (este aşadar o
enumerare exemplificativă, nu limitativă), acestea putând constitui temeiuri arbitrare pentru
o astfel de măsură. Trebuie reţinut însă că textul constituţional nu exclude cu desăvârşire
naţionalizarea din rândul modalităţilor de trecere silită as proprietăţii private în proprietate
publică, acesta putând fi uneori singura modalitate de soluţionare a unor probleme
interstatale, în condiţii de reciprocitate.

Exproprierea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi
construcţiilor pentru cauze de utilitate publică, cu respectarea a două condiţii:
a) să existe o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii
b) plata unei prealabile şi juste despăgubiri – stabilită de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, stabilită în justiţie.
Prin această dublă condiţionare se încearcă asigurarea echilibrului just între
interesul colectiv şi cel individual, ceea ce conduce la stabilirea unei securităţi juridice.
Chiar dacă exproprierea reprezintă o atingere adusă exercitării dreptului de proprietate, ea
rămâne singura modalitate acceptată în ţările democratice de transfer al proprietăţii prin
transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Pentru folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile
publice pentru lucrări de interes general statul va acorda proprietarului despăgubiri,
stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în cazul lipsei acestuia, în justiţie, pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru daunele imputabile
autorităţii, conform alin. 5 al art. 41.
Dreptul de proprietate creează însă pentru titular şi anumite obligaţii, prevăzute
expres în alin. 7 al art. 44 din Constituţie:respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului revin proprietarului.
8. Dreptul la moştenire
Dreptul la proprietate presupune în mod firesc şi dreptul de moştenire. În art. 46,
Constituţia se limitează la a statua că dreptul la moştenire este garantat, lăsând
enumerarea regulilor şi principiilor aplicabile în materia succesiunii în seama dreptului civil.
9. Libertatea economică
Libertatea economică este reglementată ca drept fundamental în art. 45 din
Constituţie, articol nou-introdus. O asemenea reglementare este o necesitate într-o ţară cu
economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă aşa cum este economia României. Un
asemenea tip de economie atrage după sine o serie de îndatoriri ale statului (libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie), ceea ce trebuie să atragă, corelativ, reglementarea unui
drept fundamental corespunzător47.
Expresia de libertate economică îşi are sorgintea în lupta micii burghezii pentru
câştigarea dreptului la liber schimb pe plan economic şi apoi în impunerea, pe plan politica
principiului libertăţii48, astăzi sintagma referindu-se la dreptul persoanei la o activitate
economică (activitate cu scop lucrativ), şi corelativ îndatorirea statului de a-l
recunoaşte şi de a crea cadrul legal exercitării sale. Nu este vorba de orice acces al
unei persoane fizice la o activitate economică, ci unul liber, neplanificat, bazat pe libera
iniţiativă şi în condiţiile existenţei unei economii de piaţă.
Acest nou drept este strâns legat de alte drepturi fundamentale, fără de care
reglementarea sa nu ar avea nici un sens. Astfel, s-a arătat că libertatea economică este
un corolar firesc al dreptului de proprietate privată sau, într-o altă viziune premisă
indezirabilă a acestuia.49
Libertatea economică se fundamentează pe o serie de premise fără de care nu
poate fi reglementată:
- existenţa unei economii de piaţă;
47
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p 34-36
48
Ştefan ZELETIN, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p.9-60
49

- recunoaşterea liberei iniţiative de a întreprinde;
- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice;
- existenţa unui sistem financiar şi a unui de control financiar;
- respectarea principiului egalităţii;
- necesitatea ca fiecare să aibă dreptul de a utiliza în mod legal, capacităţile şi
bunurile sale pentru o activitate de producţie sau orice altă activitate economică;
- interzicerea monopolului şi a liberei concurenţe.
Libertatea economică nu are un caracter absolut, întrucât ea nu poate aduce
atingere valorilor supreme ocrotite de constituţie, precum: securitatea naţională, siguranţa
publică, apărarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice, protecţia drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.
10. Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constituţie consacra un drept fundamental cetăţenesc receptat mai
târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de
trai decent, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viata care să-i asigure, lui
şi familiei, un trai civilizat şi decent. El cuprinde dreptul la condiţii rezonabile de existenta şi
la ameliorarea lor continua; dreptul la hrana, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează în principal prin munca proprie şi a familiei, dar
statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza
standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la luarea masurilor de
dezvoltare economica şi de protecţie sociala corespunzătoare50.
Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, mai ales în condiţiile unei economii
convulsive şi tranzitorii, este o aspiraţie, realizabila progresiv, prin masuri de dezvoltare
economica şi de protecţie sociala, iar dreptul la un nivel de „trai decent” este un drept
fundamental, nu o simpla problema de politica economica şi socială.
Dreptul la un nivel de trai decent este în strânsă legătură cu dreptul la securitate
sociala, deja prezentat, aşa cum este el prevăzut în art. 41 relativ la dreptul la muncă şi
protecţia socială a muncii. Dreptul la securitate socială poate fi examinat din doua
perspective:
- stricto senso, acest drept înseamnă securitatea muncii şi a muncitorului, iar în anumite
condiţii chiar a familiei lui; de exemplu, implicarea societăţii în determinarea condiţiilor de
munca, de angajare şi salarizare, asigurarea pentru incapacitate de munca din diverse
motive (bătrâneţe, invaliditate, etc.).
- lato senso, consta în asigurarea satisfacerii trebuinţelor ireductibile, a unor condiţii
minime de baza, pentru existenta fiecărui individ, adică asigurarea unui nivel de trai
decent.
Statul de drept trebuie să fie însă un stat a asistentei sociale minimale prin
activarea societăţii civile şi a comunităţilor locale în rezolvarea acestor cazuri, care în mod
evident, aşa cum s-a constatat de altfel nu pot fi rezolvate prin represiune penala51.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul
acestuia să nu fie suficient,ceea ce implica o cooperare internaţională, în scopul punerii
fiinţelor umane la adăpost de foame şi de mizerie, îmbunătăţirii metodelor de producţie,de
conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor
tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin
dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să se asigure cat mai bine
50
Ibidem, p. 97-98
51
Astfel, masurile de corecţie penala sau administrativa au fost înlocuite cu masuri de asistenta
sociala, in care ar trebui sa fie implicat nu numai statul, ci si societatea civilă.
punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale, şi în scopul asigurării unei repartiţii
echitabile a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile52.
Art. 47 alin. 2 din Constituţie nominalizează anumite domenii intim legate de
asigurarea nivelului de trai decent, în care cetăţenii au anumite drepturi, precum: dreptul la
pensie, la concediu de maternitate plătit,la asistenta medicala în unităţile sanitare de
stat,la ajutor de şomaj,şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute
de lege.
11. Dreptul la căsătorie

Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este diferit şi distinct de dreptul la
respectul vieţii private şi de familie şi determină categorii distincte de obligaţii ale statului.
Desigur sunt drepturi corespondente care se presupun reciproc şi împreună contribuie la
întemeierea familiei şi păstrarea ei ca şi entitate juridică.
Căsătoria este definită ca o modalitate de dobândire a unui statut juridic prin
formarea unei asociaţii (legături) generatoare de solidaritate juridică între un bărbat
şi o femeie. Crearea unei astfel de asociaţii este posibilă chiar şi atunci când coabitarea
nu este posibilă, aceasta fiind o alternativă practică întâlnită în cazul deţinuţilor de
exemplu.
Art. 48 din Constituţie garantează căsătoria liber consimţită, în condiţii de
egalitate între soţi, ceea ce reprezintă de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a
principiului constituţional studiat la începutul acestui capitol privind egalitatea în drepturi a
cetăţenilor fără deosebire de sex.
Se consacră dreptul, dar şi obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, fără a se preciza expres că nu trebuie să existe o
distincţie în legătură cu naşterea acestei obligaţii după cum copii rezultă din căsătorie sau
din afara ei. Aceasta este însă o interpretare firească, dat fiind alineatul 3 al aceluiaşi art.
48 care stabileşte „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”
Procedura privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii este prevăzută în
noul cod civil de la art. 271 la art. 40453, neexistând decât o regulă cu caracter
constituţional în acest sens, în celelalte privinţe făcându-se doar trimiteri la lege. Regula
prevăzută în Constituţie constă în stabilirea unei succesiuni în celebrarea căsătoriei civile
şi a căsătoriei religioase, aşa încât autorităţile religioase vor fi obligate să constate dacă
cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Articolul 49, relativ la protecţia copiilor şi a tinerilor este de fapt un drept de
sinteză, întrucât o serie de alte drepturi prevăzute în Titlul II din Constituţie se referă la
drepturi care aparţin în principal, sau în exclusivitate copiilor şi tinerilor, cum ar fi: dreptul
la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la întemeierea unei familii 54.
Acest articol este expresia ideii că tinerii reprezintă marele potenţial uman,
continuitatea şi viitorul societăţii umane. Din aceste considerente şi pentru salvgardarea
acestui inestimabil potenţial, copii şi tinerii au dreptul la o protecţia aparte din partea
statului, care este astfel obligat să le asigure condiţiile necesare dezvoltării armonioase a
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
52
Acestea sunt dispoziţii care se regăsesc în Pactul internaţional relativ la drepturile
economice,sociale si culturale.
53
Noul Cod Civil adoptat prin Legea 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost
republicat în M. Of. nr. 409 din 10 iulie 2011.
54

Titularii acestui drept sunt aşadar copiii şi tinerii, însă constituţia nu precizează
limitele exacte ale vârstei până la care beneficiarii acestui drept se pot bucura de acest
regim special de protecţie şi asistenţă. Aceste limitări, necesare mai ales pentru a putea
identifica în mod precis categoria tinerilor sunt prevăzute în legile adoptate în aplicarea
acestui articol din Constituţie55 (de obicei 35 de ani). Există însă şi o serie de dispoziţii
constituţionale care stabilesc anumite limite de vârstă, cum ar fi alin. 4 al aceluiaşi art. 49
care stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.
Articolul 49 stabileşte de asemenea că statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare
pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor
constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi al posibilităţilor, mai ales
materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte
forme de protecţie socială.56
Mai mult, textul constituţional interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în
activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală. În fine, trebuie observat că se pune în sarcina statului obligaţia de a
contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică,
socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie speciala

Revizuirea Constituţiei din 2003 a introdus o formulare diferită atât la nivelul titlului
marginal al articolului, cât şi în cuprinsul său, peroanele anterior denumite „handicapate”
fiind acum desemnate drept „persoane cu handicap”, într-o terminologie conformă cu
ultimele evoluţii ale exprimării juridice la nivel internaţional.
Pe fond modificările esenţiale aduse acestui drept sunt:
1. se redefineşte politica naţională în acest domeniu prin structurarea ei de acum
înainte pe principiul egalităţii de şanse, principiu anterior prezentat în curs.
2. instituirea unei obligaţii pentru stat de a asigura prin promovarea unei legislaţii
corespunzătoare şi prin măsuri concrete de implementare a acestei legislaţii, nu doar
condiţiile necesare pentru prevenirea şi tratarea oricăror forme de handicap, ci şi o politică
coerentă de inserţie socială a acestor persoane57.
În acest sens a fost creată Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap
(ANPH), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Ministerului Muncii, Familie şi Egalităţii de Şanse. Autoritatea coordonează
la nivel central activităţile de protecţie şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap,
elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării drepturilor
persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu
şi controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap.
55
; Legea Nr. 646 din 7 decembrie 2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul
rural, publicată în M. Of. nr. 901 din 12 decembrie 2002cu modificările ulterioare ; Legea nr. 15
din 9 ianuarie 2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate
personală modificată şi completată.
56
Spre exemplu, Legea nr. 16/9 ianuarie 2003 pentru aprobarea OUG NR. 96/2002 privind
acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I - IV din învăţământul de
stat, publicată în M. Of. nr. 38 din 23 ianuarie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 26 din 9 iunie
1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate republicată în M. Of., nr. 276 din 24 iulie
1998cu modificărilr ulterioare.
57
Legislaţia relevantă în domeniu este alcătuită din Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind
protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap publicată în M. Of. nr. 1006 din 18
decembrie 2006 republicată în M. Of. nr. 1 din 03 ianuarie 2008 cu modificările ulterioare.
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice
1. Libertatea conştiinţei
Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „ credinţe religioase” care apar în prevederile
articolului 29 din Constituţie intitulat „Libertatea de conştiinţă” subliniază conţinutul şi largul
înţeles atribuit libertăţii de gândire în general. Conţinutul complex al acestui drept este
reflectat şi de prevederile Constituţiei care se referă practic la trei aspecte:
1. consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă,
2. dreptul la educaţia religioasă
3. regimul juridic al cultelor.
1. Aşadar, într-o accepţiune largă „libertatea conştiinţei” este posibilitatea
individului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lume, viaţă, societate,
de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a
îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Un loc aparte în conţinutul acestei libertăţi îl ocupă libertatea religioasă înscrisă în
catalogul drepturilor omului după îndelungate secole de zbucium presărate cu intoleranţă
şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi.58 Subliniem că deşi s-a susţinut că libertatea
religioasă include libertatea conştiinţei sau că cele două sunt libertăţi distincte, teoria larg
acceptată astăzi este ca libertatea conştiinţei are o sferă mai largă cuprinzând şi libertatea
religioasă.59
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa altor libertăţi,
cum ar fi libertatea cuvântului, libertate a presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond
aceste libertăţi nu sunt decât mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.
Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative,
ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile sale.
Orice constrângere reprezintă o încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil. În
consecinţă art. 29 alin. 1 stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori
să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. De asemenea statul
garantează libertatea conştiinţei atâta timp cât aceasta se manifestă în spirit de toleranţă
şi de respect reciproc.
2. Acest drept presupune alegerea educaţiei copiilor minori sau a celor aflaţi în
custodie, de către părinţi sau persoanele responsabile cărora le revine răspunderea, în
conformitate cu convingerile persoanelor majore. Această prevedere a alin. 6 a art. 29 nu
este discordantă cu dreptul fiecăruia de a-şi alege potrivit propriei convingeri credinţa
religioasă, deoarece trebuie luate în considerare mai multe aspecte cum ar fi: continuitatea
spirituală în cadrul familiei, creşterea şi educarea copiilor în spiritul ideilor şi concepţiilor
părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală,
socială şi deseori juridică pentru faptele şi actele copiilor lor minori.
3. O serie de prevederi se referă la cultele religioase. Termenul de cult cunoaşte
două accepţiuni: fie o asociaţie, o organizaţie religioasă, fie ritualul practicat. Organizarea
cultelor religioase este liberă, ea realizându-se prin statutele proprii, elaborate în condiţiile
legii60.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat şi culte Constituţia consacră separarea
statului de biserică, garantând autonomia cultelor religioase. Se creează în acelaşi timp
pentru stat obligaţia de sprijinire a cultelor, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în
58
59
Idem
60
Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,
publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr.201/21 martie 2014
armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate, statul fiind obligat aşadar să aibă
un comportament pozitiv activ.
Singura limită pe care o fixează Constituţia cu privire la modalităţile de exercitare a
conştiinţei religioase o constituie actele sau acţiunile de învrăjbire religioasă, pentru a
realiza liniştea şi pacea între cultele religioase.
2. Libertatea de exprimare61
Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intra în circuitul juridic
numai daca sunt exteriorizate, comunicate, exprimate, altfel rămân în universul spiritual
interior al omului, neputând fi cunoscute de ceilalţi.62
Definim aşadar libertatea de exprimare ca fiind posibilitatea omului de a-şi exprima
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în
public gândurile opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Prin
formularea „creaţii de orice fel” textul constituţional reuşeşte să fie cuprinzător, întrucât o
nominalizare a tuturor creaţiilor spirituale pe care fantezia şi mintea iscoditoare a omului le
poate imagina şi realiza sunt nemăsurabile şi neprevizibile. De asemenea mijloacele de
exprimare sunt extrem de variate, enumerarea din Constituţie nefiind una limitativa, ci
doar exemplificativa: viu grai, scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare în public.
Subliniem faptul ca pentru a ne afla pe tărâmul libertăţii de exprimare ca drept
fundamental trebuie ca „exprimarea” să se realizeze în public.
Libertatea de exprimare este strâns legata de libertatea conştiinţei, situându-se în
succesiunea, în continuarea fireasca a libertăţii de conştiinţa, fiind un corolar al acesteia.
Mai mult libertatea de exprimare presupune şi existenta concomitenta a altor doua drepturi
fundamentale dreptul la informaţie şi învăţătura. Fără o informaţie actuala, complexa, la
care individul să aibă acces atât prin mijloace moderne, cat şi prin participarea directa şi
garantat la procesul educaţional organizat de stat, libertatea de exprimare şi libertatea
conştiinţei ar fi golite de conţinut şi sens.63
Vom analiza în continuare următoarele aspecte fundamentale ale libertăţii de
exprimare:
1. principiul interzicerii cenzurii;
2. limitările aduse libertăţii de exprimare;
3. răspunderea juridica pentru depăşirea limitelor impuse libertăţii de exprimare.
1. Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, libertatea de a înfiinţa publicaţii,
interzicerea suprimării publicaţiilor, dar nu exclude spre exemplu regimul autorizărilor cu
privire la timpul de emisie. Prevederea constituţionala prin care se interzice cenzura de
orice fel este o prevedere decisiva pentru libertatea de exprimare. De asemenea
suprimarea unei publicaţii ca sancţiune este considerata o sancţiune exagerata ce vine în
conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane. Subliniem însă ca suspendarea unei
publicaţii nu este interzisă prin Constituţie ceea ce lasă la latitudinea legiuitorului aceasta
decizie, care în momentul adoptării unei viitoare legi a presei în România (pana în acest
moment neexistând una), să prevadă sau nu printre sancţiuni şi pe aceea de suspendare
a unei publicaţii.
O alta prevedere extrem de interesanta este cea referitoare la posibilitatea, ca prin
lege să se facă publica sursa finanţării mijloacelor de comunicare, garanţie practic a
acestei libertăţi, dar şi a responsabilităţii în domeniu.
61
Libertatea de exprimare mai este cunoscută si sub denumirile diferitelor aspecte ale sale, libertatea cuvântului sau
libertatea presei. Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU
Op. cit p. 61
62
Ibidem, p. 60
63
Doina MICU, Op. cit., p. 108

Facem precizarea ca exista o distincţie între „responsabilitate” şi „răspundere”:
răspunderea intervine atunci când încetează responsabilitatea, adică „ pe tărâmul răului
înfăptuit”.. Altfel spus câta vreme un subiect de drept are o conduita conforma sistemului
de valori al societăţii el este responsabil. Când subiectul de drept deviază de la sistemul
de valori instituit de societate el devine răspunzător.
2. Libertatea de exprimare are un caracter autonom care se datorează faptului ca
aceasta libertate individuala este o valoare nesubordonata interesului general sau
valorilor determinate de stat la un moment dat. Absenta caracterului autonom ar duce la
negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului în actul de creaţie,
informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu
exclude însă limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţii expres şi concret prevăzute de
lege. Libertatea de exprimare, nefiind absolută, aşa cum este libertatea gândirii, comportă
o serie de formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni, în aplicarea acestei libertăţi fiind
necesară o mare prudenţă.
Art. 30 alin. 7 din Constituţia României stabileşte ca sunt interzise acele exprimări
care urmăresc: defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura
naţionala, rasiala, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violenta publica, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Aceste restricţii nu fac decât să ocrotească la nivel constituţional anumite valori
fundamentale constitutive pentru statul român, valori de grup, ale statului în sine, dar şi
valori individuale umane, statale, publice. În acest sens trebuie să existe un dialog între
stat şi indivizi, o interacţiune pentru a nu se naşte un dezechilibru între aceste doua
subiecte, deoarece în caz contrar însuşi individul nu va avea protecţia asigurată din partea
unui organism statal.
Totuşi nu putem omite faptul ca, în art. 30 alin. 7 la care am făcut referire există trei
restricţii în plus faţă de ceea ce prevede Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi
politice, tratat ale cărui prevederi sunt, în virtutea articolelor 11 şi 20 din Constituţie
aplicabile în România64. Cele trei limitări sunt: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ura
de clasă şi îndemnul la separatism teritorial. Care este semnificaţia acestor prevederi
suplimentare din Constituţie? Să analizam distinct cele trei limitări, recurgând la
interpretarea per a contrario. Admiţând aşadar posibilitatea de a recurge la incitare la
segregaţie rasială se loveşte deja o anumită categorie de indivizi, violându-se dreptul
acestora la egalitate şi nediscriminare. Mai mult daca admitem incitarea la separatism
teritorial se afectează elementul fundamental al statului organizat politic, al cărui nucleu de
forţă este structura teritorială. Restricţia libertăţii de exprimare cu privire la interzicerea
defăimării tarii şi a naţiunii aduce cu sine însă următoarea problema: nu cumva s-ar putea
interpreta de către judecător ca fiind defăimare a tarii şi a naţiunii în sensul constituţional o
opinie critica la adresa autorităţilor, care, pe acesta cale ar fi confundate cu tara şi cu
naţiunea? Rămâne deci chestiunea posibilei interpretări, a posibilei confundări, la nivel de
lege sau pe cale de decizie judecătoreasca65.
Concluzionam însă ca trebuie realizat un permanent echilibru între libertatea de
exprimare şi dreptul de a nu fi răspândite idei rasiste în dispreţul drepturilor celuilalt. Astfel
64
Masă rotundă la CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista
Drepturile Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71
65
In acelaşi timp se pune problema daca gestul arderii unui steag in piaţa publica este un act de defăimare interzis prin
Constituţie sau nu este un asemenea act. Daca ne poziţionam pe prima ipoteza atunci vom pedepsi individul care face
aceasta acţiune. Ce se întâmpla insa in situaţia ion care exista manifestaţii cu zeci sau sute de mii de indivizi in care au
loc asemenea acte, de ardere a drapelului? Vor fi pedepsiţi cu toţii? Ar fi imposibil cu siguranţa ca mecanismul
coercitiv statului sa funcţioneze pentru toţi manifestanţii respectivi. Pentru detalii asupra acestei probleme a se vedea
Masă rotundă la CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile
Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71

de idei sunt, de altfel, de natură să perturbe ordinea socială, având în vedere că toleranţa,
în special cea rasială constituie o caracteristică esenţială a societăţii democratice.
3. Excesele care apar în cazul exercitării libertăţii de exprimare atrag răspunderea
mijlocului de comunicare în public indiferent de faptul ca actul nejustificat şi ilegal se
îndreaptă împotriva individului, persoanelor juridice sau intereselor superioare ale statului.
Alin. 8 stabileşte explicit doua forme ale răspunderii pentru abuzul în exercitarea
acestui drept: răspunderea civilă şi răspunderea penală. Cat priveşte răspunderea civila
textul constituţional stabileşte ca ea revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio şi de televiziune, în condiţiile legii. Cat priveşte răspunderea pentru delictele de
presă – răspunderea penala ea este cea stabilita de lege.
În cazul mijloacelor de informare, respectarea adevărului în privinţa faptelor şi
onestitatea în opinii şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului
lor în societate, având în vedere extraordinara capacitate de influenţare de care dispun.
O menţiune aparte trebuie făcuta cu privire la evoluţia regimului juridic al insultei şi
calomniei, ca delicte de presă în perioada postrevoluţionara.
Pana în vara lui 2006 cele doua acţiuni erau calificate ca infracţiuni, fiind aşadar
prevăzute de Codul penal.
Prin legea nr. 278/2006 care amenda Codul Penal s-au eliminat articolele
referitoare la insulta, calomnie, proba verităţii şi defăimarea tarii sau a naţiunii, scoaterea
de sub incidenţa Codului Penal a celor două delicte de opinie a fost considerată, la
vremea respectiva, un gest european66.
În ianuarie 2007 însă Curtea Constituţională a decis drept neconstituţională
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie67, ce erau prevăzute în art.205-206
Cod penal68. Judecătorii Curţii consideră că dezincriminarea este de principiu
inacceptabilă, argumentând că demnitatea umană este o valoare fundamentală în
societatea românească, recunoscută ca atare de Constituţie - şi, pe cale de consecinţă,
statul trebuie să acorde o protecţie solidă şi eficace acestei valori. Curtea mai adaugă că
protecţia în cadrul dreptului civil este insuficientă, pentru că “dezonoarea este prin natura
ei iremediabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani”. Curtea invocă şi un
aşa numit “vid legislativ” creat după dezincriminarea insultei şi calomniei, pornind de la
paragraful 8 al alin. 30 al Constituţiei conform căruia “Delictele de presă se stabilesc prin
lege”. O astfel de lege nu există, spune Curtea, în afara Codului Penal, aşadar insulta şi
calomnia trebuie să fie menţinute ca şi infracţiuni.
După lungi dezbateri, Noul Cod Penal nu mai incriminează aceste fapte ca fiind
infracţiuni.
66
Presiunea aşteptatei aderări la Uniunea Europeană s-a făcut simţită - şi şi-a îndeplinit nobilul efect. Acum, ca
membri UE, ne putem permite să ne dăm frâu liber pornirilor noastre justiţiare. Ca politică generală, UE nu poate cere
unui stat membru mai mult decât cere altuia. Astfel, standardele cele mai joase din oricare stat membru devin un fel de
“numitor comun” la nivel comunitar: standardele minimale (cele obligatorii, adică. Cei care susţin incriminarea
insultei si calomniei îsi argumentează poziţia pe ideea ca si alte state democratice precum Franţa şi Italia stabilesc
acelaşi regim juridic pentru insulta si calomnie. Adevărat, însă, Franţa o face printr-o lege datând din 1881 şi pierde,
la fel şi Italia – ca şi noi de altfel - procese pe aceasta temă, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
67
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea
altor legi, publicată în M. Of. nr.104 din 12.02.2007.
68
Pentru un punct de vedere contrar incriminării insultei si calomniei a se vedea Renate WEBER, Libertatea de
exprimare ca infracţiune, Revista Drepturile omului, nr. 25/2003, p. 8-17

3. Dreptul la informaţie
Dezvoltarea materiala şi spirituala a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin
Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile de orice fel, implica şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi
informaţii privind viata sociala, economica, ştiinţifică şi culturala69. Astfel orice persoana
are dreptul de a solicita, primi şi comunica informaţii şi idei de orice fel, fără a se tine
seama de frontiere, prin orice mijloc de comunicare (oral, scris, tipărit, sub forma de arta,
etc.)70
Dreptul la informaţie are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea
accesului la documente oficiale, informaţii interne şi internaţionale actuale, asigurarea
cunoaşterii mai multor puncte de vedere contrare, opinii divergente. Garantarea de către
stat, prin asumarea obligaţiei de a nu îngrădi accesul la informaţie asigură pe de o parte
participarea individului la conducerea societăţii în cunoştinţă de cauza 71, iar pe de alta
parte este esenţial pentru monitorizarea activităţilor desfăşurate de autorităţi.
În acest sens art. 31 din Constituţie – „Dreptul la informaţie” este cel care da
expresie juridică acestui drept complex şi dinamic, având următoarele dimensiuni
principale:
1. accesul liber la sursele de informare în general, exprimarea alin. 1 al art. 31 fiind
„orice informaţie de interes public”, înţelegând aici informaţii de natura ştiinţifică şi tehnică,
culturala, sportivă, etc., inclusiv posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod
normal emisiunile de radio şi televiziune;
2. dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect şi clar cu privire la masurile
preconizate şi mai ales luate de către autorităţile publice – „treburile publice”
3. dreptul persoanei de a fi informata asupra „problemelor de interes personal”72.
Subliniem faptul ca asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte şi obligaţii
corelative doar în sarcina autorităţilor publice, cum ar fi: informarea corecta a cetăţenilor
asupra problemelor publice şi personale; asigurarea prin serviciile publice a dreptului de
antenă. Obligaţia statului de a facilita accesul la informaţii nu se suprapune cu obligaţia
juridica a autorităţilor publice de a comunica informaţii de natura confidenţială, cu caracter
judiciar sau care aduc atingere securităţii statului73.
Cât priveşte alin. 4 şi 5 ale art. 31 care fac referire la mijloacele de informare în
masă, indiferent ca sunt publice sau private, dat fiind rolul important al acestora în
realizarea dreptului la informaţie, Constituţia stabileşte o obligaţie comuna pentru acestea,
aceea de a informa în mod corect opinia publica. Aceasta prevedere pune în valoare
probabil cel mai mare imperativ care trebuie respectat în materie de informaţie –
corectitudinea, alături de altele precum exactitatea şi onestitatea.
O atenţie deosebita este însă acordata serviciilor publice de radio şi televiziune
a căror activitate este reglementat în mod judicios în alin. 5 al art. 31. Astfel:
a) activitatea acestor serviciile publice de radio şi de televiziune se desfăşoară pe
baza principiului autonomiei;
69
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 64
70
Manuela STEFĂNESCU, Accesul la informatii, Revista Drepturile omului, nr. 20/2001, p. 31
71
Doina MICU, Op. cit., p.109
72
A se studia in acest sens si Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar si desconsiprarea Securitatii ca politie
politica, publicata in M. Of. nr. 603/9 decembrie 1999 modificata si completata
73
A se vedea in acest sens Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in M. Of. nr. 248/12
aprilie 2002 completata si modificata

b) se instituie obligaţia acestora de a garanta dreptul la antena ce revine grupurilor
sociale şi politice importante, obligaţie a cărei executare nu poate fi refuzata pe temeiul
autonomiei mai sus-menţionate;
c) se instituie un control parlamentar asupra activităţii lor prin lege organica.
Orice restrângere a exerciţiului acestui drept esenţial la informaţii trebuie să fie
justificată aşa cum este prevăzut în alin. 3 numai de existenta unor prejudicii aduse
masurilor de protecţie a tinerilor sau securităţii naţionale.
4. Libertatea întrunirilor
Libertatea de întrunire este un drept care se exercită în mod colectiv,
complementar drepturilor individuale. Acesta aparţine fiecărui individ, dar se exercită de
mai multe persoane împreuna74. Acest drept nu face parte din categoria drepturilor de
solidaritate sau drepturilor cu caracter colectiv, cum ar fi dreptul la pace şi securitate,
apărute ca efect al internaţionalizării drepturilor, spre deosebire de acestea libertatea
întrunirilor rămâne un drept individual care se exercita în mod colectiv de către titularii săi.
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima
gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul sau, se afla într-o strânsă corelaţie cu
libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare, toate trei constituind de fapt,
alături de dreptul de asociere care va fi prezentat ulterior categoria drepturilor social-
politice , denumite şi libertăţi de opinie75.
Deşi articolul nu defineşte noţiunea de „întrunire” în doctrina76 s-a cristalizat
următoarea formulare: este o grupare de persoane, organizata, cu caracter temporar,
destinata schimbului de idei, concepţii, opinii. De asemenea, orice întrunire presupune
totuşi o legătura între participanţi, un scop comun, o aspiraţie comuna şi un minim de
organizare. Toate aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările
întâmplătoare de persoane.
Întrunirile pot fi de doua categorii: publice şi private, şi întrucât textul constituţional
nu distinge între aceste doua categorii urmează să interpretam ca regulile constituţionale
sunt aplicabile oricărui fel de întrunire.
Dar care sunt aceste reguli de natura constituţională?
1. Întrunirile sunt libere, indiferent de denumirea pe care acestea o poarta, iar
textul constituţional, enumera exemplificativ şi nu limitativ asemenea forme: mitinguri,
demonstraţii, procesiuni, existând aşadar o mare varietate şi diversitate a formelor de
întrunire. Eventuala procedura de autorizare a exercitării acestui drept nu reprezintă o
încălcare a caracterului liber al întrunirilor atât timp cat are ca scop asigurarea caracterului
paşnic al acesteia, autorităţile statului neputând să restrângă sau să limiteze libertatea
întrunirii decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, menţinut anterior.
2. Întrunirile trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare numai în mod paşnic,
nefiind relevant pentru stabilirea caracterului paşnic al acestora faptul ca întrunirea a fost
una statica sau a presupus defilarea publica.
3. se interzice purtarea şi utilizarea oricărui tip de arme la întruniri.
74
Gabriel ANDREESCU, Drepturile colective exercitate individual, Revista Romana a Drepturilor Omului, nr.
13/1996
75
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p 80-81
76
Ibidem., p. 81

Alte reguli privind organizarea şi desfăşurarea întrunirilor sunt precizate, în
completarea textului constituţional în legislaţia în vigoare, care dezvolta dispoziţiile
Constituţiei77.
5. Dreptul de asociere78
Dreptul de asociere trebuie corelat cu celelalte drepturi din categoria libertăţilor de
opinie şi anume libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, cu care
şi prin care conţinutul său se explică.
Dreptul de asociere, aşa cum este reglementat în art. 40 din Constituţie reprezintă
posibilitatea cetăţenilor romani de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni
politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu
scopul de a participa la viata politica, ştiinţifică, sociala şi culturala, pentru realizarea unor
interese comune.
Subliniem faptul ca art. 40 face referire doar la asociaţiile de drept public, fie ele
partide politice, sindicate, patronate, asociaţii, fundaţii, temeiul lor fiind libertatea de
asociere şi nu contractul care este temeiul societăţilor de drept privat. De asemenea
aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea de beneficii, scopul lor fiind
exclusiv unul politic, religios, cultural, etc, scopuri care să reflecte libertatea de gândire şi
de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Din aceste considerente art. 40 din Constituţie nu poate fi temeiul juridic al creării
unor societăţi comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ., acestea avându-şi
fundamentul constituţional în art. 45 referitor la libertatea economica.
Diferenţa de natura juridica dintre aceste doua tipuri de asocieri explica şi regimul
juridic diferit pe care ele îl cunosc în privinţa creării şi înregistrării lor79.
Un aspect important este diferenţa care exista între noţiunile de întrunire şi
asociere, deşi exista anumite trăsături comune (ambele sunt grupări de persoane liber
consimţite în vederea atingerii unui scop comun), cea din urma se distinge prin
următoarele aspecte:
1. are un caracter durabil
2. este constituita cu scop permanent
3. are o structura care funcţionează pe baza unor reguli create şi acceptate de
membrii ei.
În ceea ce priveşte formele de asociere care au ca temei art. 40 din Constituţie cele
mai importante, din acest motiv fiind şi nominalizate în text, sunt partidele politice şi
sindicatele. În acest sens art. 40 trebuie corelat cu art. 8 alin. 2 şi art. 9 din Constituţie
care face referire la scopurile acestor forme de asociere – „definirea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor” pentru partide, respectiv „apărarea drepturilor şi promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor” pentru sindicate,
patronate şi asociaţii profesionale.
Criteriul caracterului liber consimţit al asocierii este în mod deosebit important
atunci când ne referim la forma negativa a dreptului, altfel spus dreptul de a nu se afilia la
o asociaţie, sindicat sau partid politic, cetăţenii nefiind obligaţi şi constrânşi să se afilieze la
una dintre formele de asociere menţionate pentru a-şi păstra de exemplu locul de munca.
77
Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 republicată privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice publicată în M. Of. nr. 888 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr.
186/14 martie 2014
78
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii publicată în M. Of. nr. 39 din 31
ianuarie 2000, modificată şi completată. În plus Legea nr. 78/2014, privind reglementarea
activităţii de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 469 din 26 iunie 2014; Legea nr. 14 din 9 ianuarie
2003, Legea partidelor politice publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003, republicată în M.
Of. nr. 408 dini 10 iunie 2015.
79
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 83

Legea fundamentala interzice expres asociaţiile cu caracter secret şi pe cele care,
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României le considera
neconstituţionale. Justificarea unei asemenea dispoziţii este protejarea unor valori politice,
juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Constatarea şi declararea
ca neconstituţională a unei asociaţii este una dintre atribuţiile Curţii Constituţionale, aşa
cum am arătat în capitolul în care a fost prezentata aceasta instituţie.
De asemenea art. 40 conţine o excepţie cu privire la dreptul de asociere în partide
politice a unor categorii determinate de persoane. Legea impune „neutralitatea politica”
judecătorilor de la Curtea Constituţională, Avocatului poporului, magistraţilor, membrilor
activi ai armatei, poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici determinaţi prin lege
organica. Explicaţia unei asemenea interdicţii de aderare la partide politice consta în
aceea ca aceasta ar reprezenta un obstacol în buna exercitate a funcţiilor acestor categorii
de persoane.
Subliniem ca textul constituţional face referire la categoria funcţionarilor publici (unii
fiind nominalizaţi de Constituţie, alţii urmând a fi precizaţi prin lege organica), fapt ce se
înscrie în teoria neutralităţii serviciilor publice existenta în sistemele constituţionale
democratice.
2.3.4. Drepturile exclusiv politice
Exista o categorie aparte de drepturi care au în vedere exclusiv aspecte ale

participării cetăţenilor la viata politica a statului, altfel spus participarea la guvernare.
Acestea sunt: dreptul de vot, dreptul de a fi ales şi în anumite limite, dreptul de a fi ales în
Parlamentul European.
Întrucât primele doua drepturi urmează a fi tratate în mod detaliat în capitolul
referitor la Desemnarea organelor reprezentative din România, nu facem decât să le
menţionam în acest capitol, ca fiind o categoria aparte de drepturi fundamentale ale
cetăţenilor, alături de celelalte categorii deja enumerate.
În ceea ce priveşte însă dreptul de a fi ales în Parlamentul European vom face
acum o serie de precizări80. În primul rând acest drept deşi este un drept electoral nu se
încadrează deplin în categoria drepturilor exclusiv politice în sens tradiţional, deoarece nu
presupune o participare la exercitarea suveranităţii statale, ci reprezintă un proces
electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel continental.
În al doilea rând deşi titlul marginal al art. 38 este „dreptul de a fi ales în
Parlamentul European”, făcându-se aşadar referire la un singur drept, în conţinutul
propriu-zis al articolului sunt menţionate de fapt doua drepturi: dreptul de a alege şi de a fi
ales în Parlamentul european. Acestea însă, aşa cum am arătat implica participarea
cetăţenilor romani în cadrul singurei instituii europene reprezentative, aleasă printr-un
proces electoral asemănător celui utilizat pentru desemnarea parlamentului naţional.
80
A se vedea Legea nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European, publicata in M. Of. nr.28 din 16 ianuarie 2007, republicată in M. Of. nr. 627 di 31
august 2012 cu modificările ulterioare, lege care a transpus Directiva Consiliului nr. 93/109/CE
din 6 decembrie 1993 care stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a candida în
alegerile pentru Parlamentul European de către cetăţenii Uniunii Europene care locuiesc într-un
stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
nr. L 329 din 30/12/1993 şi Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European,
prin vot universal direct, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 278 din
8/10/1976, cu modificările ulterioare.
Aderarea României la Uniunea Europeană în ianuarie 2007 a determinat şi modificarea
cadrului legislativ în materie electorală81. România, în calitate de membră cu drepturi
depline a Uniunii Europene participă la constituirea tuturor organismelor comunitare.
Alegerea membrilor Parlamentului European trebuie să se supună unor reguli
prevăzute în Constituţie şi legea naţională, pe de o parte, şi în reglementările comunitare,
pe de altă parte.
Legiuitorul român a optat pentru sistemul scrutinului pe listă, potrivit principiului
reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente. Legilatia defineste, în
completarea art. 38 din Constitutie o serie de termeni precum82:
- alegător comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât
România, care are dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, având
domiciliul sau reşedinţa în România;
- alegător resortisant - orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri din
România în Parlamentul European;
- persoană eligibilă comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene
care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa
în România.
Au dreptul de a alege cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi
persoanele care, în ziua alegerilor, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Pentru a fi eligibil în Parlamentul European, cetăţeanul român trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să aibă drept de vot;
2. să fi împlinit vârstă de 23 de ani, inclusiv până în ziua alegerilor.
Condiţiile menţionate mai sus se aplică şi cetăţenilor români care au domiciliul sau
reşedinţa în străinătate şi au drept de vot.
În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European facem următoarele precizări:
1. Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de
partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele
politice sau alianţele electorale, trebuie însoţite de o listă83 cuprinzând cel puţin 200.000
de alegători care susţin candidatura organizaţiei respective pentru alegerea membrilor din
România pentru Parlamentul European.
81
Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale
Uniunii Europene. Aceste este o adevărată tribună internaţională, devenind in timp interpretul
acţiunilor interne şi externe ale Uniunii, ceea ce permite participarea deputaţilor şi, prin
intermediul lor, a cetăţenilor, la definirea viziunii politice europene. Parlamentul European este
singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal
direct.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă,
aceleaşi reguli democratice: dreptul de vot de la împlinirea vârstei de 18 ani, egalitatea între sexe
şi votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea
proporţională şi un mandat de cinci ani care se poate reînnoi Reprezentarea femeilor în
Parlamentul European este în continuă creştere. În prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt
femei. A se vedea www.cdep.ro, Sectiunea Centrul educational
82
Art. 5 din Legea nr. 33/2007, republicată cu modificările ulterioare.
83
Modelul listei de susţinători a fost aprobat prin H.G. nr. 77/2007(M. Of. nr.99 din 8 februarie
2007).
2. Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual dacă sunt susţinuţi de
cel puţin 100.000 de alegători. Nu se admit candidaturi independente pe listele de
candidaţi depuse de partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale.
O analiza comparativă a alegerilor în diferite ţări europene(Austria, Belgia,
Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, Spania şi România)84, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivă releva următoarele
concluzii:
1. Reprezentarea proporţională este opţiunea dominantă pentru tipul de scrutin
utilizat la nivel european. Metoda de atribuire este însă puţin diferită de la ţară la ţară,
metoda d΄Hondt fiind cea mai folosită, doar Italia foloseşte metoda resturilor integrale şi a
celor mai mari resturi85.
2. Dreptul de a alege în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European aparţine
oricărui cetăţean european resortisant al unui stat membru, altul decât cel de origine. În
toate statele membre analizate au dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit vârsta de
18 ani. Vârsta minimă pentru eligibilitate este de 18 ani în Danemarca, Spania, Olanda şi
Germania, în Austria de 19 ani, în Belgia şi Marea Britanie de 21 de ani, în Franţa şi
România de 23 de ani, iar în Italia de 25 de ani.
3. Referitor la listele de candidaţi, în Austria, Danemarca, Olanda şi Germania doar
partidele şi asociaţiile politice pot prezenta liste de candidaţi, în celelalte state însă,
inclusiv în România, se pot prezenta şi candidaţi independenţi susţinuţi de un anumit
număr de alegători.
2.3.5. Drepturile garanţii
1. Accesul liber la justiţie86

Dreptul la justiţie s-a impus ca un principiu absolut indispensabil protecţiei
drepturilor omului, fiind un pilon fundamental de susţinere a protecţiei concrete şi eficace a
drepturilor omului, căci controlul jurisdicţional constituie cea mai puternică garanţie
efectivă87.
Accesul liber la justiţie are o dublă natură juridică: drept prin care se garantează
exercitarea efectivă a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind aşadar încadrat în
categoria drepturilor garanţii, dar şi principiu care guvernează drepturile şi libertăţile
fundamentale, aspect deja prezentat în acest capitol.
Am văzut deja că accesul liber la justiţie în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor,
precum şi a intereselor legitime este garantat de Constituţia României, nici o lege
neputând îngrădi exercitarea acestui drept, înţelegând prin aceasta că se interzice
adoptarea unor dispoziţii normative care să împiedice protecţia drepturilor şi intereselor
legitime sau care să prevadă anumite atribuţii ale organelor statului de natură să golească
de conţinut dreptul proclamat de art. 21 din Constituţie.
Din aceste considerente ne vom limita la o analiză a alin. 3 şi 4 ale art. 21 din
Constituţie privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
84
www.cdep.ro
85
A se vedea prezentarea metodelor de atribuire din capitolul privind Desemnarea organelor reprezentative
86
Merită menţionat şi faptul că România, prin Legea nr. 215/2003, publicată în M. Of. nr. 375 din
2 iunie 2003 a aderat la Conventia privind facilitarea accesului international la justitie, incheiata
la Haga la 25 octombrie 1980
87
Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil”. Noi coordonate europene privind
judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 62

rezonabil, precum şi la existenţa unor jurisdicţii speciale administrative facultative şi
gratuite, prevederi nou introduse după revizuirea din 2003.
Textul constituţional nu defineşte sintagma „proces echitabil”, însă există anumite
aspecte identificate de doctrină şi de Curtea Europeană a drepturilor omului care sunt
incluse în ideea de „echitate a procesului” cum ar fi: „egalitatea armelor”, principiu ce
semnifică ideea că fiecare parte în proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta
cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial în faţa adversarului
său88, şi chiar termenul rezonabil poate fi interpretat ca fiind o exigenţă a unui proces
echitabil89.
Prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijlocul restabilirii dreptului şi a
integrităţii lui în timp util, spulberând cât mai repede cu putinţă drama aşteptărilor şi a
incertitudinilor.90 Procedura trebuie interpretată nu ca o „armă” la îndemâna autorităţilor
sau a uneia dintre părţi, pentru a temporiza deznodământul, ci ca o „metodă” de
organizare şi desfăşurare a unui proces.
Aşadar, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată cu
întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa. Criteriul „termenului rezonabil”
este o noţiune subiectivă ce trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei91:
complexitatea, noutatea şi adeseori dificultatea problematicii juridice92, natura cauzei –
civilă sau penală, importanţa cauzei93 comportamentul părţilor94, comportamentul
autorităţilor publice95, dificultatea probelor, aspectul internaţional al situaţiei, claritatea
regulii de drept aplicabile96.
Mai mult decât atât anumiţi factori obiectivi privind volumul mare al cererilor şi
proceselor, calitatea precară a multor acte normative, instabilitatea legislativă, starea
materială a justiţiei, slaba logistică, constituie tot atâtea elemente negative care determină
în numeroase cazuri depăşirea acelui termen rezonabil stabilit prin textul constituţional.
88
Doina MICU, Op. cit., p. 76
89
Ion DELEANU, „Termenul rezonabil” – exigenţă a unui proces echitabil. De la un „termen rezonabil” la un
„termen optim şi previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 129-130
90
Idem
91
92
Gradul de complexitate al cauzei se poate referi la complexitatea faptelor ce trebuie elucidate, numărul inculpaţilor
şi al martorilor, necesitatea de a recurge la expertize, dificultăţile inerente oricărei operaţii de reconstituire funciară
vizând zeci de persoane şi acoperind sute de hectare, A se vedea Nicolae POPA, Coordonate europene actuale privind
dreptul la un proces într-un timp „optim” şi „previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 111
93
Există anumite cauze care cer autorităţilor să dea dovadă de „o promptitudine specială” într-o serie de materii cum
ar fi: starea şi capacitatea persoanelor, securitatea socială, contenciosul muncii etc.
94
Participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin : sesizarea iniţială a unei
jurisdicţii necompetente, cereri de amânare, schimbări repetate de avocaţi, formularea de susţineri de noi fapte care au
trebuit să fie verificate şi s-au dovedit inexacte, etc.
95
Autorităţile judiciare pot contribui la prelungirea procesului în diferite moduri: ordonarea de către judecător cu
întârziere a audierii martorilor sau a expertizelor, omiterea conexării unor cauze, deşi interdependente, întârzierea
instanţei de a-şi declina competenţa, de a constata lipsa citării anumitor părţi, întârzierea redactării hotărârii
judecătoreşti după pronunţare. Şi celelalte autorităţi naţionale pot contribui la creşterea duratei proceselor prin
crearea unor tulburări politice, supraîncărcarea instanţelor de judecată.
96
De exemplu dificultăţi în aplicarea unei legi noi şi imprecise, sau probleme de competenţă, sau cu privire la
interpretarea unui tratat internaţional.

Una dintre soluţiile acestei crize de celeritate o reprezintă constituirea unor organisme
extrajudiciare care preiau unele litigii şi utilizarea mai frecventă a anumitor proceduri
speciale, de exemplu procedura medierii conflictelor, concilierea prealabilă, arbitrajul
comercial.
Deşi plângerile care au ca obiect nerespectarea „termenului rezonabil” relevă
lungimea şi nu durata redusă a procedurii sau procedurilor incriminate, totuşi reprezintă o
neconformare la exigenţele textului constituţional şi o grabă exagerată (fără a mai asigura
de exemplu timpul necesar pregătirii apărării), la fel ca şi o lentoare anormală.
Concluzionăm prin sublinierea faptului că celeritatea nu este singurul imperativ
al procesului, calitatea are categoric întâietate. Totuşi, un echilibru între „calitate” şi
„celeritate” este necesar şi raţional: obţinerea „rapidă” a unei hotărâri „injuste” nu face
decât să-i multiplice acesteia nefastele urmări; obţinerea unei hotărâri „juste”, dar după o
perioadă de dramatică aşteptare, s-ar putea să nu mai procure nici o satisfacţie
beneficiarului ei.97
Un alt aspect reglementat de art. 21, aşa cum am precizat anterior este referirea la
jurisdicţiile speciale administrative al căror rol este de descongestionare a justiţiei, iar
gratuitatea acestora reprezintă un mijloc de încurajare pentru a se recurge la asemenea
proceduri. Sintagma „jurisdicţii speciale administrative” are în vedere acele activităţi de
soluţionare a litigiilor care se desfăşoară în faţa unui organ administrativ-juridicţional prin
emiterea unui act administrativ-juridicţional. Nu intră sub incidenţa acestui articol de
exemplu recursurile prealabile cerute de Legea contenciosului administrativ pentru a putea
introduce o acţiune în justiţie (pentru că acestea nu presupun contradictorialitatea, fiind
soluţionate printr-o procedură necontencioasă) sau concilierile la care sunt obligate părţile
în materie comercială.
2. Dreptul la petiţionare
Dreptul de petiţionare reprezintă pe de o parte o modalitate eficienta de rezolvare a
unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, însă pe de alta parte este o
garanţie juridica generala pentru celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta fiind justificarea
pentru încadrarea lui în categoria drepturilor garanţii.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în
scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o
poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor
naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local, precum şi regiilor
autonome98.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat, potrivit Constituţiei atât individual, cât şi de
câtre un grup de cetăţeni sau de către organizaţii legal constituite. Petiţiile cărora li se
aplica regimul juridic stabilit de art. 51 din Constituţie vor fi adresate doar autorităţilor
publice şi vor fi redactate doar în nume propriu (al petiţionarului sau al colectivelor pe care
organizaţiile petiţionare le reprezintă).
Aşadar petiţiile trebuie semnate şi trebuie să conţină datele de identificare ale
petiţionarului, petiţiile anonime, ilizibile, ori confuze, precum şi cele care au fost deja
analizate şi au beneficiat de un răspuns fiind clasate.
Obligaţia autorităţilor publice, corelativa dreptului la petiţionare este de a examina şi
răspunde în termenul stabilit de lege99, şi anume 30 de zile de la data înregistrării petiţiei la
97
Ion DELEANU, Op. cit., p.130
98
Art.2 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a
petiţiilor, publicata in M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2002 si aprobată cu modificări prin Legea
nr.233/2002 publicata in M. Of. nr.296/30 aprilie 2002
99
Art. 8 OG nr. 27/2002aprobată cu modificări prin Legea 233/2002

autoritatea sau instituţia publică competentă, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau
nefavorabilă. În situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai
amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate prelungi termenul cu cel
mult 15 zile100.
Scutirea de taxa pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regula
constituţională care asigura acestui drept posibilitatea realizării sale depline.101
3. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Un alt drept garanţie, aflat de altfel în strânsă legătură cu dreptul la petiţionare este
dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Acesta este reglementat de art. 52 din
Constituţie care constituţie în acelaşi timp şi temeiul constituţional al răspunderii
autorităţilor publice pentru vătămările cauzate cetăţenilor prin încălcarea sau
nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale acestora.
Răspunderea autorităţilor publice intervine, conform art. 52 din Constituţie atunci
când:
1. emit un act administrativ prin care vatămă o persoana, indiferent de
autoritatea publica, atât vreme cat este vorba de un act cu caracter administrativ
(nu se includ aici aşadar legea – ca act al Parlamentului sau hotărârea
judecătorească, însă structurile interne ale Parlamentului, precum şi
conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative care sunt
cuprinse în sfera de aplicare a art. 52);
2. nu soluţionează în termen o cerere a unei persoane, ceea ce nu permite
autorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o asemenea cerere;
3. prin erori judiciare săvârşite în timpul proceselor se produc prejudicii,
indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite.
Pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul sunt:
1. recunoaşterea dreptului pretins
2. anularea actului
3. repararea pagubei, cu recunoaşterea dreptului sau anularea actului.
În realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia
funcţionarului public sau autorităţii publice, trebuind doar să justifice dreptul sau şi ca actul
emis de către autoritatea publica i-a produs o vătămare., revenindu-i aşadar sarcina probei
doar în ceea ce priveşte legătura cauzala între actul autorităţii şi paguba(vătămarea) sa.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege organica potrivit
textului constituţional, legea fiind cea a contenciosului administrativ, Legea nr.
554/2004102.
Art. 52 face de asemenea referire şi la răspunderea profesionala şi juridica a
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau grava neglijenta, răspundere
stabilită în subsidiar faţă de răspunderea asumata de stat.
Consacrarea materiala a drepturilor fundamentale trebuie să fie dublată şi de o
latură procedurală, care să asigure protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, existând în acest sens o serie de garanţii interne (naţionale) şi
internaţionale.
Astfel, între garanţiile prevăzute de Constituţia României se regăsesc trei
categorii:
100
Ibidem, Art. 9
101
102
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a fost publicata in M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004cu
modificările ulterioare.

I. Reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul Constituţiei, ca
norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de protecţie a individului în
raporturile sale cu autorităţile publice, cu statul;
II. controlul constituţionalităţii legilor – art. 1 alin. 5 şi art. 146 din Constituţie
III. dispoziţiile exprese ale Constituţiei prin care se creează un mecanism original de
protecţie speciala a drepturilor omului prin:
a) asumarea obligaţiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel
european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor Convenţiei
Europene a drepturilor Omului şi a celorlalte tratate la care România este parte;
b) interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale daca aceasta are ca scop
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora
(art. 152 din Constituţie).
Garanţiile internaţionale reglementate de Convenţia europeana constau în
mecanismul de protecţie a drepturilor omului în fata Curţii europene, mecanism ce va fi
studiat în cadrul unei discipline autonome - Protecţia internaţională a drepturilor omului.
2.4. Îndatoririle fundamentale
1. Fidelitatea faţă de ţară

Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie
şi reprezintă fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti prevăzute în Constituţie.
Obligaţia de fidelitate faţă de ţară nu trebuie limitată doar la conţinutul său juridic, ci trebuie
avut în vedere şi conţinutul moral ce dă expresie devotamentului pe care cetăţenii ar trebui
să-l manifeste faţă de patria lor103.
Art. 54 din Constituţie nu poate să fie mai limpede formulat: „Fidelitatea faţă de ţară
este sacră” – aducându-se în acest fel în prim-plan legăturile istorice, religioase şi
spirituale care coagulează de fapt un grup de oameni şi teritoriul pe care şi-au întemeiat
patria, dându-se astfel expresie ideii de naţiune.
Alineatul 2 face referire la categorii determinate de cetăţeni, întrucât dacă aceasta
îndatorire este firească pentru orice cetăţean, ea capătă valenţe specifice pentru aceia
cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi pentru militari. Fidelitatea faţă de ţară a
acestora este marcată în mod solemn prin depunerea unui jurământ în forma prevăzută de
lege, aşa cum precizează textul constituţional.
2. Apărarea ţării
Îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor săi să fie întotdeauna pregătiţi
pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni
îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi
femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională, ea
constituind în acelaşi timp un drept al oricărui cetăţean104.
O formă particulară a cestei îndatoriri generale este legată de satisfacerea
obligaţiilor militare, referitor la care textul constituţional după revizuire se rezumă să
dispună că urmează a se stabili prin lege organică toate condiţiile privind îndeplinirea lor.
Ne amintim că anterior modificării Constituţiei exista îndatorirea de a satisface serviciul
militar, îndatorire ce aparţinea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani. Dispare
aşadar caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar, instituindu-se un serviciu militar
bazat pe voluntariat105.
103
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 110
104
Ibidem, p. 111
105
A se vedea în acest sens Legea nr. 384 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari din 10
octombrie 2006 publicată în M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006cu modificările ulterioare.
Având în vedere obiectivul pe termen lung pe care România şi l-a propus, acela de
a avea o armată formată din profesionişti, precum şi cel pe termen scurt, de a putea
participa activ la diverse alianţe militare pe plan internaţional, legea de modificare, deşi a
menţinut limitele de vârstă pentru încorporarea în armată (între 20-35 de ani), a adăugat o
excepţie de la acest regim juridic, cazul voluntarilor, pentru care prin lege organică se
stabilesc reguli speciale106 (legea a prevăzut de exemplu o limită de vârstă pentru voluntari
cuprinsă între 18 şi 25 de ani).
3. Contribuţiile financiare
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin taxe
şi impozite, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească dacă ţinem seama de
prestaţiile în special cui caracter social pe care statul este obligat să le realizeze în
beneficiul cetăţenilor săi.
Deşi formularea din textul constituţional este „cetăţenii au obligaţia…”, este evident
că prin această exprimare nu au fost excluse de la această obligaţie subiectele colective
de drept, adică persoanele juridice care obţin venituri.
Alin. 2 al art. 56 precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie
fiscală: „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”,
obligaţie al cărui titular expres nominalizat este legiuitorul. Caracterul just al impunerilor
face trimitere la principiul proporţionalităţii şi la cel al echităţii, deşi formularea este extrem
de flexibilă putându-se interpreta atât în sensul unei repartizări egalitare a obligaţiilor
fiscale, pentru a se asigura egalitatea de şanse, cât şi în sensul realizării justiţiei sociale,
care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor ce tinde la o egalitate de rezultat. ”
Principalele avantaje pe care le vor avea tinerii care doresc sa devina soldaţi si gradaţi voluntari,
potrivit legii sunt acum semnarea, la angajare, a unui contract pentru o perioada de până la patru
ani, următoarele contracte putând avea durata de 2-3 ani fiecare, până la limita de vârsta în grad;
posibilitatea de a fi selecţionaţi, până la împlinirea vârstei de 30 de ani, pentru a urma cursul de
baza pentru formarea deprinderilor de comanda ale subofiţerilor; echipament gratuit si hrănire
sau compensaţie de hrana; compensaţie lunara pentru chirie în situaţia în care nu au o locuinţă
proprie.
106

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi noțiunea de expulzare

2. Analizați dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României
3. Care sunt principiile care guvernează exercitarea drepturilor și libertăților

fundamentale în România.
4. În cate categorii sunt clasificate drepturile fundamentale?

5. Care sunt drepturile care se fac parte din categoria drepturilor social-
economice și culturale?
6. Care sunt drepturile care se fac parte din categoria drepturilor social-
politice?
7. Care sunt cele 3 situații în care intervine răspunderea autorităților publice
conform art.52 din Constituția României?
8. Definiți dreptul la liberă exprimare.
9. Dreptul la liberă circulație reprezintă un drept absolut?
10. Care sunt drepturile ce decurg din statutul de cetățean al Uniunii
Europene?

Avocatul poporului
Capitolul 2
AVOCATUL POPORULUI
CONŢINUT
3.1.ROLUL INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI

3.2.ORGANIZAREA INSTITUȚIEI AVOCATULUI POPORULUI
3.3. ATRIBUȚIILE AVOCATULUI POPORULUI
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea competențelor și atribuțiilor Avocatului

Poporului.

Avocatul poporului
„3.1. ROLUL INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI
Avocatul Poporului este denumirea clasică sub care s-a organizat şi funcţionează în
România clasica instituţie a ombudsmanului. Ombudsmanul este de sorginte suedeză şi s-
a răspândit în Europa sub denumiri diferite: comisar parlamentar, apărătorul poporului,
apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului.
Există de asemenea un Ombudsman European care investighează plângerile
privind cazuri de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii
Europene. Ombudsmanul este complet independent şi imparţial 107.
Mai mult, din septembrie 2005 printr-o hotărâre de Senat a fost creată, la nivelul
Universităţii Bucureşti instituţia Ombudsmanului universitar cu rolul de a consilia, în condiţii
de independenţă, imparţialitate, confidenţialitate pe toţi membrii comunităţii academice
care se consideră trataţi incorect108.
În România instituţia Avocatului Poporului a fost creată prin Constituţia din 1991,
ca o noutate în viaţa juridico-statală, dar a fost înfiinţată practic şi a început să funcţioneze
după adoptarea legii sale organice, adică în 1997.
Avocatul Poporului este o instituţie autonomă şi independentă faţă de orice altă
autoritate publică, menita să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea autorităţilor
administraţiei publice, însă doar pe cale amiabilă, utilizând medierea şi dialogul. El nu
poate însă să ofere asistenta justiţiabililor şi nici să le asigure reprezentarea în instanţă.
Avocatul Poporului în exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor
publice şi nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni nu îl
poate obliga să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Activitatea să are caracter
public, dar la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor sau datorită unor
motive întemeiate, poate decide asupra caracterului confidenţial al activităţii sale.
Instituţia Avocatului Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, care poate să fie orice persoană fizică,
fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.
3.2. ORGANIZAREA INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI
Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă

comună, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul
Poporului este ales din rândul personalităţilor vieţii publice care îndeplinesc condiţiile de
numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională.
107
Ombudsmanul European nu poate investiga: 1. plângeri împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale din statele membre, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la
chestiuni privind UE. Exemple de astfel de autorităţi sunt ministerele, agenţiile de stat şi consiliile
locale. 2. activităţile tribunalelor naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali. Ombudsmanul
European nu este un organ de apel împotriva deciziilor luate de aceste entităţi. 3. plângerile
împotriva societăţilor comerciale sau a persoanelor fizice.
108
Potrivit Hotărârii Senatului Ombusmanul universitar are următoarele atribuţii şi competenţe:
primeşte cererile făcute de persoanele ale căror drepturi sau libertăţi au fost încălcate în cadrul
comunităţii academice şi decide asupra modului de soluţionare a acestor cereri; acordă audienţe;
poate desfăşura investigaţii pentru soluţionarea cererilor cu care este sesizat; formulează
recomandări; ajută toate părţile implicate într-un conflict să identifice posibile soluţii de rezolvare
a problemelor, prin acordarea unor îndrumări de specialitate; colaborează cu factorii de decizie de
la nivelul Universităţii.
Avocatul poporului
Acesta este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi de către
Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului
Poporului, cu avizul Comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia de
adjunct al Avocatului Poporului este asimilată cu funcţia de șef de departament din
aparatul Parlamentului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de
specializare:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi
minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului
organizează birouri teritoriale109 care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de
competenţă a curţilor de apel.
3.3 ATRIBUŢIILE AVOCATULUI POPORULUI
Avocatul Poporului are, potrivit legii, următoarele atribuţii principale110:

1. primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea
drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide
asupra acestor cereri;
2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor
administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
1. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte
de promulgarea acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor;
6. reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a
celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice.
Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor
publice prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice. Sunt
asimilate actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea
tardivă a actelor. Este vorba aşadar de acte sau fapte administrative ce provin de la:
administraţia publică centrală (ministere, departamente, etc), prefecţi, serviciile publice
descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, administraţia
publica locala (consilii locale, primari, consilii judeţene) precum şi de la funcţionari ai
acestor organe111.
Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără
motivare cererile privind: actele emise de Camera Deputaţilor, Senat, Parlament;· actele şi
109
În prezent funcţionează cincisprezece birouri teritoriale: Alba Iulia, Bacău, Oradea, Suceava,
Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş şi Piteşti, Ploieşti, Timişoara,
Slobozia.
110
Art. 13 din Legea nr. 35/1997 republicată
111
De exemplu: eliberarea unei autorizaţii sau adeverinţe, a unui permis, etc; efectuarea unei
înscrieri, luarea in evidenta sau recunoaşterea unei calităţi prevăzute de lege; acordarea unor
facilităţi si ajutoare prevăzute de lege.
Avocatul poporului
faptele deputaţilor şi senatorilor, Preşedintelui României,Guvernului, Curţii Constituţionale,

Preşedintelui Consiliului Legislativ şi autorităţii judecătoreşti.
Condiţiile pentru primirea şi examinarea cererii112 sunt:
· să fie formulată în scris ( poate fi transmisă prin poştă, inclusiv cea electronică, fax ori
poate fi depusă personal sau prin mandatar113);
· să fie semnată de petiţionar;
· să conţină informaţii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei, date
despre vătămările produse, autoritatea administrativă sau funcţionarul public în cauză,
dovada întârzierii sau refuzului administraţiei publice de a soluţiona cererea, potrivit legii,
în termenul prevăzut; menţiunea obligatorie dacă cererea face obiectul unei cauze aflate
pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau dacă a format obiectul unei judecăţi; precizarea
autorităţilor publice care au fost sesizate anterior; se anexează orice acte care pot susţine
cererea.
Situaţiile în care cererile nu pot fi luate în considerare sunt:
 nu sunt de competenţa Avocatului Poporului;
 sunt anonime sau făcute în numele altei persoane fără acordul acesteia;
 sunt adresate mai târziu de un an de la data la care încălcările s-au produs ori de
la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă de ele;
 pot fi respinse motivat cererile vădit nefondate.
Modalităţile de lucru în soluţionarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:
- Anchetele –prin care cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau
documente necesare, audiază şi ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei
publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării cererii.
- Recomandările – care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului
judecătoresc. Prin recomandările emise, Avocatul Poporului prin care solicita organului
administrativ ori funcţionarului public în cauza să înlăture abuzul comis, să repare
pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să repună persoana lezata în
drepturile sale legitime.
- Rapoarte speciale – în cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor
întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie, ori de nerespectare a legilor
ţării, va prezenta un raport, conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.
- Audienţele – sunt asigurate de personalul de specialitate al instituţiei. De asemenea,
cetăţenii pot fi primiţi în audienţă de către Avocatul Poporului şi de adjuncţii acestuia, în
conformitate cu prevederile legale.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere ce se
materializează prin obligaţia prezentării de rapoarte. Raportul anual este bilanţul activităţii
instituţiei care se înaintează celor doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului şi poate
cuprinde pe lângă prezentarea activităţii instituţiei pe anul respectiv şi recomandări de
modificare a legislaţiei sau propuneri de măsuri ce sunt utile în protecţia drepturilor
omului.”
112
Cererea adresată Avocatului Poporului este scutită de taxa de timbru
113
Pentru motive temeinice, la solicitarea petiţionarului, acestuia i se poate încuviinţa să îşi
prezinte oral sau prin serviciul dispecerat cererea, care va fi consemnată de către personalul
desemnat în acest scop, pe formulare tip.

Avocatul poporului
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Mandatul Avocatului Poporului este de:

a) 4 ani
b) 3 ani
c) 7 ani
R: a
2. Avocatului Poporului este o:

a). instituție autonomă
b). instituție autonomă și independentă
c). instituție independentă
R: b.
3. În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului:

a). nu se substituie autorităților publice și nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau
reprezentativ
b). se substituie autorităților publice
c). poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ
R: b.
4. Avocatul Poporului
a). poate să ofere asistentă justițiabililor
b). nu poate să ofere asistență justițiabiliabilor
c). nu poate să ofere asistentă justițiabililor și nici să le asigure reprezentare în instanță
R: c.
5. Exercitarea atribuțiilor de către Avocatul Poporului se realizează

a). la cerere
b). din oficiu
c). din oficiu sau la cerere
R:c.

Avocatul poporului
6. Avocatul Poporului
a). poate să sesizeze direct Curtea Constituțională cu excepție de
neconstituționaitate a legilor și ordonanțelor
b). nu poate să sesizeze direct Curtea Constituțională cu excepție de
c). poate să sesizeze indirect Curtea Constituțională cu excepție de
R: a.
7. Funcția de avocat al Poporului este asimilată cu:

a. funcția de subsecretar de stat
b. funcția de secretar de stat
c. funcția de ministru
R: c.
8. Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului cererile privind

a. actele emise de Camera Deputatilor, Senat, Parlament
b. actele administrative al autorităților publice prin care s-au incălcat drepturile și
libertățile persoanelor fizice.
c. faptele administrative al autorităților publice prin care s-au incălcat drepturile și
libertățile persoanelor fizice
R: a.
9. Avocatul Poporului răspunde:

a. doar în fața Guvernului României
b. doar în fața Președintelui României
c. doar în fața Parlamentului României
R: c.
10. Modalitățile de lucru în soluționarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:

a. anchete
b. recomandări
c. anchete, recomandări, rapoarte speciale, audiențe
R: c.

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
„1. Tratate, cursuri, monografii
1. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed.

"Economica", Paris,1990
2. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constituţional român, Ed. Hyperion
XXI, Bucureşti, 1993
3. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ioan, IORGOVAN Antonie, MURARU
Ioan, VASILESCU Florin, VIDA Ioan, Constituţia României comentată şi adnotată,
Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
4. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ion, IORGOVAN Antonie, VIDA Ioan,
Alegerile parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial",
Bucureşti, 1992
5. CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, TĂNĂSESCU
Elena Simina, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004
6. DELEANU Ion, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa
Nova", Bucureşti,1996
7. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II,
Ed. "Lumina Lex", Bucureşti,1998
8. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU Georgeta, Drept
constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
9. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed,
Montchrestien, Paris,1993
10. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972
11. IONESCU Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional
românesc, vol.II
12. IORGOVAN Antonie, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra
Românească", Tg.-Mureş, 1998
13. IORGOVAN Antonie, Drept constituţional şi instituşii politice. Teorie generală, Ed. „
Galeriile J. L. Calderon”, Bucureşti, 1994
14. IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira",
Bucureşti,1996
15. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
16. MURARU Ioan, CONSTANTINESCU Mihai, Drept parlamentar românesc, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999
17. MURARU Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.II, Ed. Actami,
Bucureşti,1995
18. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice,
ediţia a – IX-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
19. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.
2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
20. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8e édition,
Ed."Masson", Paris,1986
21. TĂNĂSESCU Elena Simina, DEACONU Ştefan, Drept constituţional şi instituţii
politice – Caiet de seminarii, ediţia a II a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

Bibliografie
22. VIDA Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial",
Bucureşti, 1994
23. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi,1996
2. Studii şi articole în literatura de specialitate
1. APOSTOL -TOFAN Dana, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil

ordonanţelor Guvernului, în revista "Dreptul", nr.4/1998
2. DELEANU Ion, ENACHE Marian – Premisele şi mecanismele statului de drept,
Dreptul, nr. 12/1993
3. EMERI Claude, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în
Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9
4. ENACHE Marian,Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista
Dreptul, nr.3/1998
5. ENACHE Marian, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi
funcţionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994
6. ENACHE Marian, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul nr.
7/1998
7. IONESCU Cristian, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice
contemporane, Revista de drept public nr.1/1995
8. MIHAI Lucian, Revizuire neconstituţională a Constituţiei?, Revista Română de
Drepturile Omului nr. 27/2003
9. POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul
intern român, în lumina dsipoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Română de
Drept comunitar, nr. 2/2004
10. POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstituţionalitatea multiplă a modificării legilor
electorale naţionale prin două ordonanţede urgenţă, Revista Română de drepturile
omului, nr. 28/2004
11. POPESCU Corneliu-Liviu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din 17
septembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7
din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Revista Română de
Drepturile Omului, nr. 28/2004
12. TĂNĂSESCU Elena Simina, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a
României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004
13. TURIANU Corneliu, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003
14. VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele
judecătoreşti –factor de stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele
Române, nr. 3/2004”
Notă: Cu excepția temelor de autoevaluare, a obiectivelor și a

unor modificări în ceea ce privește structura cursului,
formatarea și paginația textului, prezentul suport de curs preia
integral, cu acordul autorului, conținutul și bibliografia
selectivă a Notelor de curs “Drepturi și libertăți publice”
elaborate în 2018 la nivelul Universității “Dunărea de Jos” din
Galaţi de către dl. lector univ. dr. Vasile Stoica.

Drepturi Si Libertati Publice - Vasile Stoica, Alexandru Lazarescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Drepturi Si Libertati Publice - Vasile Stoica, Alexandru Lazarescu

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învațământ la Distanță

DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI PUBLICE

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Drepturi și libertăți publice 3

2.1. ASPECTE GENERALE

Drepturi și libertăți publice 5

“2.1. ASPECTE GENERALE

Drepturile şi libertăţile omului, cu implicaţiile lor teoretice şi practice, reprezintă un

6 Drepturi și libertăți publice

2.2. PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE

În România, există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,

Drepturi și libertăți publice 7

1. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a

8 Drepturi și libertăți publice

Drepturi și libertăți publice 9

2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe

10 Drepturi și libertăți publice

5. Accesul liber la justiţie

Drepturi și libertăți publice 11

7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)

12 Drepturi și libertăți publice

9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art.

Drepturi și libertăți publice 13

14 Drepturi și libertăți publice

2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT

Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor

A. Inviolabilităţile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei

B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea

C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice se

D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea

E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigură

Drepturi și libertăți publice 15

Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai

Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie

16 Drepturi și libertăți publice

Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională

2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul sau de a se

Drepturi și libertăți publice 17

Noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează

Textul constituţional obliga legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile,

Reţinerea este o măsura procesual penală, preventivă reglementată în detaliu de

18 Drepturi și libertăți publice

Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, având consecinţe

Drepturi și libertăți publice 19

4. Dreptul la liberă circulaţie

20 Drepturi și libertăți publice

5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Drepturi și libertăți publice 21

Dreptul persoanei la propria imagine25 intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii

Drepturi și libertăți publice 23

24 Drepturi și libertăți publice

2.3.2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

Drepturi și libertăți publice 25

26 Drepturi și libertăți publice

3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

4. Dreptul la mediu sănătos

Drepturi și libertăți publice 27

5. Dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii42

Drepturi și libertăți publice 29

30 Drepturi și libertăți publice

Drepturi și libertăți publice 31

7. Dreptul de proprietate privată