Tratatul Privind Interzicerea Parțială a Testelor Nucleare (PTBT)

Țone Iustin-Adrian, SSL3

În denumire completă, “Tratatul privind Interzicerea Testelor cu Arme Nucleare în

Atmosferă, Spațiul Cosmic și Subacvatic”, acesta reprezintă acordul inițial între Statele Unite
ale Americii, Uniunea Sovietică și Regatul Unit de a pune capăt testărilor armelor nucleare în
alte spații înafară de subteran. Acest tratat a fost semnat la data de 5 August 1963, la
Moscova, intrând în vigoare în același an, pe 10 Octombrie.

Îngrijorările inițiale
Poate cel mai important factor care a adus acest tratat în discuție a fost frica opiniei
publice în ceea ce privește consecințele prezentate de detonarea armelor nucleare la suprafață,
cea mai serioasă fiind emanarea de particule radioactive extrem de nocive atât pentru oameni
cât și pentru mediul înconjurător,dar și o încercare de a controla cursa înarmărilor, dat fiind
faptul că dispozitivele nucleare avansau din punct de vedere tehnologic cât și al puterii la o
rată alarmantă.
Statele Unite și URSS au detonat, între 1952 și 1953, primele bombe termonucleare pe
bază de hidrogen, mult mai puternice decât cele atomice, testate și folosite începând cu 1945.
Cel mai puternic test susținut de Statele Unite a avut loc în 1954, în atolul Bikini din Oceanul
Pacific, unde a fost detonată o bombă cu un randament de 15 megatone de TNT, de 1000 de
ori mai puternic decât bombele atomice lansate în Hiroshima și Nagasaki.
De cealaltă parte, URSS și-a testat cel mai puternic dispozitiv nuclear în 1961, lângă insula
Severny din Oceanul Arctic. Potrivit informărilor oficiale ale sovieticilor din 1991,
randamentul bombei Țar a fost de aproximativ 50 de megatone de TNT, de 1570 de ori mai
puternică decât suma celor două bombe detonate în Japonia și de 10 ori mai puternică decât
cumulul artileriei folosite pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.
Între 1951 și 1958, SUA, URSS și Regatul Unit au condus 269 de teste nucleare
atmosferice.

Negocierea
Eforturi cu scopul controlării activității nucleare au fost inițiate încă din 1945, de către
Regatul Unit și Canada, care doreau lansarea unui dialog internațional. Unul dintre
personajele proeminente care a încercat să profite de acest subiect a fost Vannevar Bush,
inițiator și administrator al Proiectului Manhattan, care avea ca scop pe termen lung
introducerea unei politici care să interzică producția de arme nucleare, de asemenea fiind
primul care a propus înființarea unei agenții internaționale care să managerieze controlul
nuclear.
În 1946, Raportul Acheson-Lilienthal a fost realizat la cererea președintelui Truman, acesta
fiind prezentat mai târziu în același an în fața Comisiei Energiei Atomice a SUA sub o formă
redactată și intitulată “Planul Baruch”, ce propunea înființarea unei Autorități Internaționale
de Dezvoltare Atomică ce avea să controleze cercetarea, materialele și echipamentul necesare
pentru producția energiei atomice, însoțit de un sistem de inspectare complet, gratuit și
transparent. Răspunsul URSS-ului a fost un refuz categoric la planul americanilor, sovieticii
susținând că acest plan nu face decât să încerce solidificarea poziției SUA ca cea mai
importantă putere nucleară, în plus URSS a îndemnat SUA să își suspende producția și să
publice informații tehnice cu privire la programul propriu. Până în anul 1954, ambele state își
clădiseră un arsenal nuclear important, astfel că subiectul dezarmării complete era unul
epuizat.
După Testul Castle Bravo, la mai puțin de un an distanță, în Februarie 1955, Hrușciov a
schimbat abordarea, propunând un dialog și tratative pe acest subiect. URSS a venit cu o
propunere proximă celei americane, însa SUA a refuzat propunerea. Această ofertă a URSS-
ului a stat la baza strategiei de negociere până în 1957.
Îngrijorări cu privire la nivelul crescut de radiații emise de către testele cu bombe
termonucleare existau atât în tabăra vestică cât și în cea estică. Opinia publică occidentală a
fost puternic influențată de studii ce descopereau un nivel ascendent de acumulare de
stronțiu-90 în oasele bebelușilor, un izotop radioactiv derivat din stronțiu ce se producea ca
urmare a fuziunii nucleare. În URSS îngrijorările cu privire la prezența prevalentă a stronțiu-
90 erau însușite de oamenii de știință care, în urma citirii radiațiilor din zone apropiate de
orașe precum Leningrad, Moscova sau Odesa, au observat valori neobișnuit de ridicate.
După ce Eisenhower, în 1957, și-a exprimat opinia conform căreia măsurile de detectare
ale activității nucleare erau inadecvate și nu puteau garanta conformarea, sovieticii au venit
cu propunerea de a implementa un moratoriu de la doi până la trei ani, supervizat de o entitate
internațională, dar care să nu implice inspecții fizice, de teren. Eisenhower a refuzat, temeiul
fiind ca sovieticii pot susține teste nucleare ascunse. După explorarea mai multor variante,
Eisenhower a acceptat un moratoriu al testărilor, dar de care ar trebui să se lege, implicit,
restricționarea producerii de materiale fuzionabile cu scopuri militare, termen pe care
sovieticii nu l-au acceptat.
 În Martie 1958, URSS și-a autoimpus suspendarea testărilor, cu condiția ca și celelalte
puteri nucleare să o urmeze în această acțiune. În ciuda laudelor cu care a fost întâmpinată
această decizie, SUA a refuzat, considerând propunerea “o manipulare” deoarece URSS
tocmai terminase un program de testări, în timp ce Statele Unite se pregătea să lanseze un nou
program. La doar o lună după, în Aprilie, Eisenhower a invitat URSS la o conferință care să
dezbată amănuntele tehnice legate de această posibilă înțelegere legată exclusiv de
interzicerea testelor, mai exact, modalitatea în care SUA poate fi sigură ca URSS se
conformează și respectă înțelegerea. Până la sfârșitul lunii August, experții ce au luat parte la
conferință au dezvoltat un program extensiv de control, denumit “Sistemul Geneva”, care, cu
ajutorul a 170 de posturi de monitorizare puteau detecta detonări subterane începând de la 5
kilotone, și de suprafață începând de la o kilotonă. În urma studiilor de fezabilitate efectuate
de americani, aceștia au fost de acord să impună o autosuspendare a testelor dacă și britanicii
și sovieticii vor proceda asemenea. Moratoriul a rezistat aproximativ 3 ani.
Până în Martie 1959, negociatorii au căzut de acord asupra a 7 articole din cadrul
tratatului, problema, în continuare, fiind cea a verificărilor fizice, de pe teren, a respectării
moratoriului. Sovieticii propuneau măsurii ambiguu, care se bazau prea mult pe
autoinspecție, în defavoarea acceptării unui corp de control mixt, format din specialiști din
mai multe state cu putere nucleară. În plus URSS considera că este nevoie de unanimitate
înainte ca acțiunile corpului de control internațional să fie întreprinse, astfel aceștia primind
drept de veto.
Un acord privind interzicerea testărilor a fost aproape de a ajunge realitate, în 1960, când
URSS a fost de acord cu contraoferta propusă de tandemul Macmillan-Eisenhower de a
interzice testele subterane de mici dimensiuni (sub magnitudinea de 4.75 pe scara Richter),
dar doar după efectuarea unor teste de verificare de către Grupul de Cercetare Seismic. Ce a
dus la înrăutățirea considerabilă a relației dintre URSS și SUA a fost doborârea unui avion
spion U-2 de către sovietici, avion ce survola Uniunea Sovietică.
Odată cu venirea lui Kennedy pe scaunul de președinte al SUA, noi eforturi au fost depuse
pentru a ajunge la o înțelegere, negocierile reluându-se pe 21 Martie 1961, la Geneva.
Moratoriul a fost ridicat în August 1961, la scurt timp sovieticii detonează cea mai puternică
bombă creată vreodată. Datorită acestei acțiuni, Kennedy, la rândul său, în ciuda eforturilor
de a limita testările la nivel subteran și de laborator, alocă noi fonduri pentru testări la
suprafață, drept răspuns direct față de URSS.
 După Criza Rachetelor din Cuba, poate în mod contraintuitiv, ambele tabere au căutat
amendarea și refacerea relațiilor de cordialitate, efort susținut în special de către liderii celor
două părți, Kennedy și Hrușciov.
În 1963, cu scopul de a revitaliza efortul de a ajunge la un acord cu URSS, Kennedy și-a
dedicat începutul discursului la deschiderea anului la Universitatea Americană celui mai
important scop “Pacea Mondială”. Hrușciov a considerat discursul unul extrem de buna și l-a
aclamat, precizând că este cel mai bun discurs al unui președinte american de la Roosevelt.
Runda finală de negocieri a început pe data de 15 Iulie 1963, săvârșindu-se cu succes pe 25
Iulie 1963, ajungându-se la un acord privind interzicerea parțială a testelor nucleare, cu
precădere la suprafață, în orbită și subacvatic. Tratatul a fost semnat de Kennedy pe 7
Octombrie 1963.
Ambele tabere, atât cea americană cât și cea sovietică au avut parte de dezacorduri interne,
de altfel ca pe întregul parcurs al negocierilor.
Tratatul privind interzicerea parțială a testelor nucleare este încă în efect până în ziua de
azi și are 126 de semnatari.

Bibliografie

Limited or Partial Test Ban Treaty (LTBT/PTBT)

A-bombs vs H-bombs: What’s the difference?

Table of Known Nuclear Tests Worldwide: 1945-69 | 1970-96

Strontium-90 Absorption by Deciduous Teeth

The Making of the Limited Test Ban Treaty, 1958-1963

Comprehensive Test Ban Chronology

Arthur H. Dean, Envoy to Korea Talks, Dies at 89

CUBAN MISSILE CRISIS

1963 Commencement

Tsar Bomba: The Largest Atomic Test in World History

Greene, Benjamin (2006). Eisenhower, Science Advice, and the Nuclear Test-Ban Debate,
1945–1963, pg. 12-14

Polsby, Nelson W. (1984). Political Innovation in America: The Politics of Policy Initiation,
pg. 57-58
Strode, Rebecca (1990). "Soviet Policy Toward a Nuclear Test Ban: 1958–1963", pg. 31-32

Seaborg, Glenn T. (1981). Kennedy, Khrushchev, and the Test Ban